Aspecte teoretice si practice cu privire la calitatea de bun

comun sau propriu a bunurilor sotilor

Cu toate ca legiuitorul, prin dispozitiile art. 30 C.fam., a instituit expres regimul

comunitatii de bunuri a sotilor1, iar, prin dispozitiile art. 31 C.fam., a enumerat
limitativ bunurile exceptate de la acest regim, in doctina si in practica, nu de putine ori,
s-a dezbatut problema caracterizarii unor bunuri ca fiind comune sau proprii.

1. Cu privire la valabilitatea conventiei, prin care se stabileste ca imobilul edificat

de soti in perioada dinaintea casatoriei este bun comun, instantele au avut de
solutionat urmatoarea cauza2:

Reclamanta L.A. a chemat in judecata pe sotul ei, L.V. pentru a se dispune

partajarea bunurilor comune, printre care un apartament in Ploiesti.
Paratul a depus o intampinare si cerere reconventionala, prin care a contestat
caracterul de bun comun al apartamentului, sustinand ca acesta este bunul sau propriu,
fiind achizitionat la 9 noiembrie 1972, anterior casatoriei care a avut loc la 3 iulie
1973.
Paratul a depus la dosar contractul nr. 6273/1972 si chitanta de depunere a
avansului, aratand ca a platit, personal, ratele, pana la data incheierii casatoriei. A
aratat, in continuare, ca numai sumele achitate in contul ratelor, de la data casatoriei, 3
iulie 1973, pana la data despartirii in fapt, 27 martie 1982, reprezinta contributia
comuna, a sa si a reclamantei, la plata imprumutului acordat de CEC in vederea
achizitionarii apartamentului. Judecatoria Ploiesti, prin incheierea din 9 iunie 1982, a
admis in principiu actiunea si cererea reconventionala, a stabilit ca apartamentul este
bun propriu al paratului si ca avansul s-a platit de parat din suma cu care matusa
reclamantei a inteles sa-i ajute pe amandoi, in perioada anterioara casatoriei, astfel ca
reclamanta are numai un drept de creanta in cota de 1/2 din avans si din ratele platite
de la data casatoriei pana la despartirea in fapt.
Prin sentinta civila nr. 4861/1982 Judecatoria Ploiesti a admis in parte actiunea
si cererea reconventionala si a atribuit apartamentul paratului, cu obligarea acestuia de
a plati reclamantei o sulta, in completarea valorii bunurilor mobile ce i-au fost atribuite
ei in intregime.
Prin decizia nr. 1919/1982 Tribunalul jud. Prahova a admis recursul declarat de
reclamanta, a modificat incheierea si sentinta de mai sus, a constatat ca apartamentul
este bun comun si l-a atribuit reclamantei, cu obligarea de a plati paratului o sulta,
atribuind acestuia toate celelalte bunuri mobile. Instanta a retinut ca apartamentul a
fost contractat de parat pentru el si pentru reclamanta, inainte de casatorie, si ca
1
Acest regim dureaza de la momentul incheierii casatoriei, in care ofiterul de stare civila constata ca sunt
indeplinite toate conditiile cerute de lege pentru incheierea unei casatorii valabile si ii declara pe viitorii soti
casatoriti (art. 16 C.fam.), pana la incetarea acesteia prin moartea unuia dintre soti sau prin declararea
judecatoreasca a mortii unuia dintre ei (art. 37 C.fam.) sau pana la momentul ramanerii irevocabile a hotararii de
divort, prin care instanta de judecata desface casatoria (art. 38 C.fam.).
2
http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/366/Bunuri_comune

1
avansul a fost platit de parat, insa cu bani pusi la dispozitie de o matusa a reclamantei
"pentru ambii tineri". S-a retinut, de asemenea, ca dupa depunerea avansului, partile au
platit impreuna rate, reprezentand mai mult de jumatate din valoarea apartamentului pe
care l-au considerat proprietatea ambilor.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar sustinand, in principal, ca
gresit s-a retinut ca apartamentul este bun comun al ambelor parti, el fiind bun propriu
al paratului, deoarece a fost contractat si luat in primire de acesta anterior casatoriei,
astfel ca trebuiau aduse la imparteala numai avansul si ratele pe care acestia le-au platit
impreuna.
Tribunalul Suprem, sectia civila, prin decizia nr. 1298/1983, a respins recursul
extraordinar, retinand ca apartamentul este bun comun, potrivit conventiei incheiate de
parti, in acest sens, anterior casatoriei. Impotriva hotararilor de mai sus, procurorul
general a declarat recurs extraordinar, sustinand ca acestea sunt vadit netemeinice si
esential nelegale, reiterand motivul de casare de mai sus, din primul recurs
extraordinar.

Dispozitiile art. 30 din codul familiei instituie regimul proprietatii comune in

devalmasie asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei, care este obligatoriu. Prin
declararea ca nula a oricarei conventii contrarii se intelege interdictia de a se institui,
prin vointa partilor, un alt regim matrimonial asupra bunurilor dobandite in timpul
casatoriei. Aceasta dispozitie vizeaza apararea bazei materiale a familiei, care nu poate
fi sustrasa regimului juridic instituit de lege. Atunci cand unul dintre viitorii soti
construieste un imobil pe numele sau, cu ajutor de la stat sau in regie proprie, dar si cu
contributia celuilalt, ambii convenind ca imobilul sa devina bun comun in devalmasie
la data casatoriei lor, conventia astfel incheiata este valabila, urmand sa-si produca
efectele de la data incheierii casatoriei partilor. Este vorba in acest caz de o conventie
sub conditie care opereaza de la data casatoriei.
In acest caz, data dobandirii dreptului de proprietate asupra apartamentului este
distincta de data cand apartamentul devine bun comun. Prima data este anterioara
casatoriei, iar cea de-a doua data coincide cu aceea cand se incheie casatoria. Ceea ce
justifica si determina caracterul comunitar al apartamentului este conventia partilor in
acest sens, urmata de incheierea casatoriei intre ele. Implinirea conditiei care afecteaza
conventia nu produce efecte retroactive, caci apartamentul devine bun comun de la
data incheierii casatoriei, adica data implinirii conditiei. Daca nu s-ar mai incheia
casatoria intre parti, nu se mai pune problema apartamentului bun comun, raporturile
dintre parti rezolvandu-se pe alte temeiuri3.
Asa fiind, viitorii soti pot conveni ca un imobil construit pe numele unuia din ei,
dar cu contributia amandorura, sa intre sub regimul comunitatii de bunuri, la data
casatoriei lor. In speta s-a retinut corect, pe baza probelor administrate, ca, inainte de
casatorie, partile au convenit ca apartamentul in litigiu, desi contractat pe numele
viitorului sot si predat acestuia, sa devina, la data incheierii casatoriei, bun comun al
ambilor soti. Simpla existenta a conventiei in acest sens este suficienta pentru
recunoasterea caracterului comunitar al bunului respectiv.
In literatura de specialitate s-a mai precizat faptul ca, in cazul in care, la
dobandirea unor bunuri au contribuit ambii viitori soti si acestia nu au incheiat nicio
3
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 54.

2
conventie in care sa stipuleze faptul ca bunul va constitui obiect al comunitatii de
bunuri in devalmasie, acestia vor avea, privitor la acele bunuri, un drept de proprietate
comuna pe cote-parti, cota-parte a fiecaruia intrand in categoria bunurilor sale proprii 4.
Actul profita, potrivit dispozitiilor art. 30 din codul familiei, adica in puterea
legii, si sotului care nu a participat la act. In speta, reclamanta a dobandit acest drept la
data casatoriei, in calitatea ei de sotie, careia ii profita actul desi nu a participat la el,
fiindu-i aplicabile, astfel, dispozitiile art. 30 din Codul familiei. In raport de cele de
mai sus, se constata, ca sustinerea din recursul extraordinar potrivit careia
apartamentul in discutie ar fi bun propriu al paratului este neintemeiata. De aceea,
constatarea din decizia sectiei civile a Tribunalului Suprem in sensul ca apartamentul
constituie bun comun urmeaza a fi retinuta, cu precizarea ca apartamentul respectiv a
devenit bun comun de la data casatoriei. Prin urmare, recursul extraordinar prin care se
solicita a se constata ca bunul respectiv este bun propriu al paratului urmeaza a fi
respins ca nefondat.

2. Fostul Tribunal Suprem, prin decizia sectiei civile nr. 1000 din 3 iunie 1976 5,
s-a pronuntat cu privire la urmatoarea speta:

La 1 noiembrie 1973 M.T. a chemat in judecata pe fosta sa sotie C.F., pentru

impartirea unei garsoniere dobandita in timpul casatoriei.
La randul sau, C.F. a formulat cerere reconventionala, prin care a solicitat
includerea in masa bunurilor comune si a altora, in afara celor mentionate de reclamant
in actiune, precum si obligarea acestuia la inapoierea a o serie de bunuri proprii.
Judecatoria sectorului 3 Bucuresti, prin incheierea din 26 noiembrie 1974, a
admis in parte, in principiu, actiunea si cererea reconventionala, a constatat ca in
timpul casatoriei partile au dobandit ca bunuri imobile o garsoniera, stabilind drept
contributie, la realizarea acestui bun, 80% pentru reclamant si 20% pentru parata, si
mai multe bunuri mobile. Totodata, a constatat dreptul de proprietate al paratilor
asupra unor bunuri proprii.
Aceasta judecatorie, prin sentinta civila nr. 2237 din 13 iunie 1975, a admis in
fond actiunea si cererea reconventiala, a atribuit reclamantului garsoniera si o parte din
bunurile mobile, iar paratei i-a atribuit restul bunurilor mobile stabilite prin incheierea
de admitere in principiu, obligand pe reclamant la plata unei sulte de 8872,70 lei.
Recursul declarat de parata C.F. a fost respins ca nefondat de Tribunalul
municipiului Bucuresti, sectia a III-a civila.
Impotriva ambelor hotarari pronuntate in cauza, procurorul general a declarat
recurs extraordinar, criticandu-le ca fiind vadit netemeinice si pronuntate cu incalcarea
esentiala a legii. In dezvoltarea recursului extraordinar se sustine, printre altele, ca in
mod gresit instantele au stabilit contributia reclamantului de 80% la dobandirea
garsonierei, si a paratei de numai 20%, retinand altfel decat rezulta din probele
dosarului.
Critica formulata este intemeiata.

4
E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 74.
5
Culegere de decizii, 1976, p. 167.

3
 In ce priveste cumpararea garsonierei, la data de 8 iunie 1967 partile au platit un
avans de 15000 lei, asa cum rezulta din contractul incheiat la data de 22 august 1967
cu fostul Oficiu pentru construirea de locuinte proprietate personala. Fata de
imprejurarea ca partile au incheiat casatoria la data de 19 decembrie 1966, cu 6 luni
inainte de plata avansului de 15000 lei, fiecare a sustinut ca suma platita a avut-o
inainte de incheierea casatoriei, nefiind posibila economisirea unei asemenea sume,
intr-un interval de timp atat de scurt.
Este de retinut ca parata a facut dovada ca la data de 6 noiembrie 1964 – inainte
de incheierea casatoriei – a vandut cu pretul de 15000 lei o casa proprietate personala,
iar, la data de 6 iunie 1967 – cu doua zile inainte de plata avansului – a ridicat de la
C.E.C. obligatiuni in valoare de 6350 lei, asa cum rezulta din adevertinta nr.
19231/1973.
Cat priveste pe reclamant, instantele au retinut, pe baza unui material probator
neconvingator, ca acesta a contribuit la plata avansunui cu cu suma de 7000 lei, pe care
o avea dintr-o suma de 15000 – 20000 lei, obtinuta, parte din vanzarea unei mobile ce
o avea inainte de casatorie, iar, o alta parte, din economii. In legatura cu vanzarea
mobilei, unul din cei doi martori audiati declara ca a fost de fata cand reclamantul a
vandut-o, cu suma de 7000 lei, unor tineri care au ocupat locuinta detinuta de
reclamant, celalalt martor cunoscand aceasta imprejurare de la reclamant. Relatarile
martorilor nefiind precise, instanta trebuia ca, in virtutea rolului activ, sa dispuna
audierea persoanelor ce se pretinde ca au cumparat mobila. Referitor la suma de 13000
lei (economii), intrucat s-a sustinut ca a fost oferita unui coleg de serviciu pentru
cumpararea unei motociclete, era necesar ca aceasta persoana sa fie de asemenea
audiata pentru a confirma aceasta imprejurare.
Restul din imprumutul de la C.E.C. a fost platit in rate prin retineri din retributia
reclamantului in timpul casatoriei, iar dupa pronuntarea divortului, reclamantul a platit
suma de 15298 lei, suma cu care s-a achitat integral imprumutul. Considerand aceasta
plata ca o contributie proprie a reclamantului la dobandirea garsonierei si retinand ca
in timpul casatoriei parata a realizat venituri mai mici decat reclamantul, instantele au
stabilit gresit ca acesta a avut o contributie de 80%, iar parata de numai 20% la
cumpararea garsonierei.

In raport cu dispozitiile art. 30 din Codul familiei, potrivit carora regimul

comunitatii de bunuri dureaza tot timpul casatoriei pana la ramanerea definitiva a
hotararii prin care s-a pronuntat divortul, instantele trebuiau sa considere bun comun
numai partea achitata de parti ca avans si ratele platite in timpul casatoriei si nu
intreaga valoare a bunului contractat, care include si ratele ce urmau sa se plateasca in
viitor.
Asa fiind, suma platita ulterior desfacerii casatoriei de catre reclamant, pentru
achitarea integrala a imprumutului nu poate influenta contributia partilor la
achizitionarea garsonierei in timpul casatoriei.
Pe de alta parte, instantele au retinut gresit ca in perioada casatoriei, cand s-a
restituit o parte din ratele privind imprumutul, parata a avut o contibutie mai mica,
aceasta concluzie nefiind fundamentata de probele administrate in cauza. Dimpotriva,
din adeverintele de venituri rezulta ca partile au realizat din retributie sume apropiate,
la acestea adaugandu-se si munca in gospodarie a paratei.

4
 Referitor la atribuirea garsonierei, este de retinut ca plata restului ratelor din
imprumutul facut de reclamant nu poate constitui prin ea insasi un criteriu de natura sa
determine atribuirea garsonierei catre acesta.
Fata de cele invederate, recursul extraordinar, fiind intemeiat, urmeaza a se
admite, a se casa hotararile atacate si a se trimite cauza aceleiasi judecatorii spre
rejudecare.

Opinia fostului Tribunal Suprem, potrivit careia, nu intreg imobilul dobandit in

timpul casatoriei trebuie considerat bun comun, ci numai partea corespunzatoare sumei
achiate in timpul casatoriei, din totalul imprumutului, a fost criticata de unii autori.
Acestia au sustinut ca imobilul trebuie considerat in intregimea lui ca fiind bun comun,
deoarece momentul dobandirii dreptului de proprietate se situeaza sub durata
casatoriei6.
Chiar fostul Tribunal Suprem a revenit asupra practicii initiale, considerand ca
sunt bunuri comune ale sotilor nu sumele achitate de acestia in timpul casatoriei, ci
locuinta in intregul ei, intucat momentul dobandirii bunului este acela al predarii lui
efective beneficiarilor, si nu acela al achitarii in intregime a imprumutului acordat.
Prin urmare, imobilul este bun comun, in intregul sau, daca predarea-preluarea se
situeaza in timpul casatoriei, indiferent cand se platesc ratele din pret7.

Bibliografie:

1. A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, editia a V-a,

Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006;
6
A se vedea S. Georgescu, Incidenta regimului comunitatii de bunuri intre soti cu regimul special al locuintelor
construite sau cumparate cu credite acordate de stat in lumina practicii judiciare, L.P., nr. 1/1967, p. 28, citat
dupa A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, editia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti,
2006, p. 66.
7
A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 66.

5
2. I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a V-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000;
3. E. Florian, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1997;
4. Culegere de decizii, 1976;
5. http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/366/Bunuri_comune