Sens si comunicare In mesajele jurnalistice

Din punctul de dere al operei jurnalistice, patru categorii de mesaje comporta disocieri sub aspectul sensului si al
comunicarii.
Este vorba despre:
a) a) MESAJE VIZUALE (proiectii fixe, cinematografice nesonora);
b) b) MESAJE AUDIO (radiofonie, inregistrari electromagnetice);
c) c) MESAJE AUDIOVIZUALE (cinematografie sonora, televiziune);
d) d) MESAJE IMPRIMATE (presa tiparita, sectiunea de popularizare, publicitatea etc.).
Laolalta, toate tipurile de mesaje amintite, adaugate cu altele, mai cu seama in domeniul presei electronice, constituie
simboluri ale civilizatiei contemporane, revolutioneaza datele traditionale ale comunicarii la diferite nivele.
Se creeaza astfel o noua forma de expresie caracterizata printr-un limaj simbolic si un limbaj operatoriu, fata de care
omul modern, avid de cunoastere, arata receptivitat e. Este insa intotdeauna receptivitatea egala cu accesibilitatea? Nu de
putine ori, acelasi om modern intra in contradictie cu el insusi cand unul sau altul din mesajele jurnalistice degaja un sens
care nu corespunde unui model social, politic, cultural, stiintific sau estetic caruia receptorul sa i se poata integra. In acest
mod se contureaza prin intermediul comunicarii jurnalistice – lecturi, emisiuni radio-tv, - implicatii psiho-socio-pedagogice
de natura sa determine acte cognitive, emotionale, volitionale sau de alt fel in consens sau in opozitie cu sensulIntentionat de
emitatori (jurnalisti). Consecintele, pozitiv/negati sau de indecizie se rasfrang asupra dezvoltarii
ontogenice sau de grup.
Exaltarea fara discernamant a avantajelor comunicatiilor de masa (cu deosebire a celor din sfera electronica) in
procesul cunoasterii sau, dimpotriva, subaprecierea totala a unor categorii de mesaje jurnalistice (infirme, probabil, sub
anumite aspecte iconografice sau de limbaj) constituie cele doua posibile extreme ale plasarii deliberate in afara
sintagmei autentice SENS SI COMUNICARE.
Esentialul este, atunci cand comunicarea sociala tinde spre generalizare, angajand societatea in totalitatea ei, sa se
gaseasca puntile de concordanta intre emitatori si receptori, canale si coduri. Interesante consideratii in legatura cu cele
doua instante autonome, emitatorul si receptorul, face A. J. Greimas in “Semiotica si stiinte sociale”. Dupa ce arata ca
termenul de “comunicare” a inlocuit in limbile europene pe cel de “media”, A. J. Greimas observa ca descrierea canalelor
si a codurilor de transmisie sub egida teoriei informatiei s-a facut abuziv, in detrimentul cercetarii aprofundate “a
continuturilor… comunicarii sociale”, a capacitatilor emisi si recepti ale destinatarilor. “In zadar multiplicam intr-un
lou elegant instantele comunicarii, incadrandu-le frumos in cercuri sau patrate, desemnam numeroase sageti indicand
tot atatea parcursuri si circuituri propuse, schema astfel obtinuta nu este altceva decat un vizualizat al
problemelor de rezolvat (A. J. Greimas, in Sens si comunicare, Facultatea de Jurnalistica, 1992, Colectia “Repere”,
Bucuresti, p. 5).
Accentul pus pe latura externa a proceselor comunicati este ineficient, solutia propusa de specialistul aminitit
consta in silirea nivelelor logice. Cu alte cuvinte, intr-un demers despre sens si comunicare in jurnalistica nu doar
latura externa a semnificatiilor trebuie sa devina prioritate si adesea chiar exclusivitate ci si in primul rand, latura
semnificatiilor transmise printr-un mesaj. Apeland la o atie nu chiar onorabila, Greimas afirma ca unii specialisti in
mass-media actioneaza ca niste zoosemioticieni care, propunandu-si sa studieze limbajul porcin “incearca sa afle cum
comunica intre ei porcii si nu ce isi spun”.
Dincolo de asemanarile si deosebirile suportate de mesajele jurnalistice aflate in competitie, problema semnificatiilor,
a cuvintelor-teme, a sensurilor tranziti trebuie sa fie preocuparea dintai in procesul elaborarii si finalizarii comunicarii.
Comunicarea este ceea ce permite stabilirea unei relatii intre persoane, intre obiecte sau intre
persoane si obiecte. Ea desemneaza fie actiunea de a comunica, fie rezultatul acestei actiuni. Procesul
care permite fie unuia sau mai multor emitatori, fie unui emitator colectiv sa difuzeze mesaje cu
ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tiparit in cazul presei scrise, ecran, microfon in cazul
televiziunii,in cazul interviurilor, emisiunilor de televiziune etc.) spre unul sau mai multi receptori
constituie comunicarea mediatizata.
Mass-media sunt in general definite ca suproturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor catre un
ansamblu de indivizi separati. Aceste mijloace de comunicare in masa

ofera informatii unui public tinta. In functie de public acestea isi redacteaza materialele si le ofera
publicului-receptor. Materialele trebuie corect redactate petru a fi intelese de indivizi, fara ca acestia
sa fie influentati in vreun fel sau altul.
In presa tiparita informatia trebuie atent redactata. Un cuvant gresit ales poate obtine un efect
contrar celui scontat, poate induce cititorii in eroare , poate oferi informatii gresite. O exprimare
incorecta, improprie introduce ambiguitati in textul jurnalistic. Un cuvant minus face mesajul
incomplet. Folosirea neologismelor de ultima ora, a limbajului de specialitate in textul jurnalistic
tradeaza insuficienta cunoastere de catre jurnalist a faptului pe care il pune in atentia publicului.
Toate acestea conduc la un singur rezultat: ziarul nu este citit, iar jurnalistul nu are credibilitate.
Exista o serie de erori jurnalistice care conduc la neintelegerea textului de catre cititor, la
influentarea, manipularea acestuia prin oferirea unei informatii gresite sau a unei perspective
subiective asupra faptului prezentat. Acestea sunt: erorile si capcanele jurnalistice, tonul si unghiul de
abordare gresite, subinformarea, suprainformarea, ambiguitatea. Toate acestea ingreuneaza
perceperea textului si in unele cazuri manipuleaza mai mult sau mai putin cititorii.
Discursul jurnalistic trebuie adaptat la asteptarile publicului, atat publicul cat si jurnalistii acceptand
aceleasi coduri si conventii culturale. Exprimarea exacta este insa pandita de multe capcane care
trebuie evitate de jurnalisti si recunoscute de cititori in cazul in care ajung sa fie publicate. Aceste
capcane sunt: eufemismul, cliseul, argoul, jargonul si cuvintele depreciative. Lor li se adauga o serie
de erori des intalnite in presa scrisa: pleonasmul, tautologia si erorile logice.
Eufemismul reprezinta modul de a te exprima atenuat. Folosit in textul jurnalistic, eufemismul
atenueaza, deformeaza, ascunde realitatea. Pe de alta parte, atunci cand eufemismul are conotatii
ironice se poate intampla ca in textul destinat informarii sa apara exprimarea opiniei, o eroare
profesionala si etica grava, care poate masca o intentie propagandistica. Prin urmar, eufemismul
transforma, ofera aceeasi realitate in mai multe feluri. Folosit excesiv acesta conduce la pretiozitate,
la transmiterea unei realitati aseptizate.
Cliseul reprezinta o formulare care s-a uzat, in urma folosirii indelungate. Folosirea lui face discursul
plictisitor, pentru ca nu ofera nici o informatie noua. Mai mult decat atat, el este semnul unei
slabiciuni in observarea realitatii de catre jurnalist, al incapacitatii lui de a sesiza si transmite noul, al
inabilitatii lui de a se exprima. Cliseul, formula prefabricata, reprezinta materia prima a limbii de
lemn. Aceasta ascunde adevaratele intentii, deturneaza atentia, nu exprima. Limba de lemn este o
diversiune care ofera un fals sentiment de confort psihic si intelectual.
Argoul reprezinta limbajul strazii, avand o dinamica aparte prin comparatie cu limba literara. El exista
si se dezvolta in special prin metaforizare. De obicei, nu poate fi folosit in discursul propriu-zis al
jurnalistului. El exista si se dezvolta in special prim metaforizare. De obicei, nu poate fi folosit in
discursul propriu-zis al jurnalistului. Poate insa sa apara citat pentru a arata personajul, pentru a-l
situa social, cultural si geografic, prin limbajul pe care il foloseste.
Jargonul este termenul pentru limbajele de specialitate. Folosit intre specialisti, acesta poate sa apara
in presa de specialitate. In schimb, in presa de popularizare sau in presa de informare generala,
jargonul trebuie corect tradus intr-un limbaj accesibil tuturor, fara a altera realitatea. Apropiate de
sfera jargonului sunt neologismele de ultima ora, de cele mai multe ori inutile, numite si barbarisme.
De regula, acesti termeni nefiind cunoscuti de majoritate, contribuie la realizarea unui text obscur, al
carui inteles este incert, neclar.
Cuvintele depreciative reprezinta injurii sau chiar calomnii, atentand la dreptul la imagine al oricarui
ins. O varianta mai subtila a exprimarii depreciative o constituie insinuarea. La nivelul implicit al
enuntului, insinuarea acuza, inlatura prezumtia de nevinovatie, inlocuind-o automat cu prezumtia de
vinovatie. Atribuirea aluziva a unor false intentii, a unor false valori/nonvalori interlocutorului
reprezinta modalitati de realizare a insinuarii.
Pleonasmul si tautologia reprezinta erori des intalnite in presa scrisa. Acestea sunt sinonime, inclusiv la
nivel frastic, inutile. In redactare, tautologia devine sinonima cu redundanta inutila, cu perifraza.
Exprimarea unei singure idei in cuvinte diferite, tautologia se distinge de pleonasm prin aceea ca nu
implica o eroare de exprimare. Ea reprezinta totusi un indiciu al subinformarii.
Erorile logice reprezinta rationamente gresite, care induc cititorul in eroare o eroare des intalnita este
definitia circulara, din care lipseste diferenta specifica. Deductia si inductia trebuie sa fie corecte in
discursul jurnalistic, jurnalistul trebuie sa realizeze si sa mentina acurateatea, exactitatea informatiei.
Rationamentele, necesare printre altele pentru ca ofera textului credibilitate, trebuie conduse in mod
corect, limpede.
In privinta tonului, jurnalistul nu trebuie sa actioneze intr-o situatie data pe baza propriilor impresii si
observatii acumulate in timp. Daca procedeaza astfel, jurnalistul ofera propria viziune, convingere
universal valabila. Fiecare situatie trebuie abordata in ceea ce are ea specific, nou. Tonul trebuie ales
in functie de eveniment si de publicul tinta. Un singur cuvant poate deveni responsabil de schimbarea
nedorita a tounului, prin urmare jurnalistul trebuie sa fie foarte atent la cuvintele pe care le foloseste
in textul jurnalistic.
Unghiul de abordare ajuta la dozarea si ordonarea modalitatilor de construire a textului. El este
fascicolul care lumineaza faptele. A devia in stanga sau in dreapta fascicolului luminos este tot una cu
a nu vedea. Nu poti arata altora ceea ce tu insuti nu vezi. Nu-I poti face sa inteleaga, ceea ce tu insuti
nu ai inteles foarte bine. Schimbarea unghiului de abordare in interiorul aceluiai text reprezinta un
amestec nedorit al informarii si opiniei, din care ambele ies pagubite. Nici informarea nu este
completa, nici opinia nu este suficient intemeiata.