STILISTICA PRESEI ROMÂNE

Termenul de stilistică îşi are originea în noţiunea de stil, care este întruchiparea
textuală a personalităţii şi a individualităţii. Stilistica face parte din ştiinţele limbajului şi
studiază caracteristicile, particularităţile, structura stilurilor individuale şi supraindividuale.
Începuturile tardive ale presei româneşti au coincis cu epoca redeşteptării naţionale,
ceea ce a impus o anumită structură stilistică marcată de un caracter pronunţat didactic. În
acel moment trăsăturile stilistice erau comune literaturii şi ziaristicii, deoarece genurile nu-şi
delimitaseră frontierele. Pe măsură ce publicistica se extindea prin apariţia unor noi ziare şi
reviste, limba ziarelor devenea din ce în ce mai artificială, practic de neînţeles, nu o dată
ridicolă. Odată cu apariţia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, comunicare între oameni
începea să se extindă, ziarele fiind primul mijloc de informare de mare audienţă. Presa poate
fi clasificată în trei categorii: presa scrisă, presa vorbită şi presa transmisă prin alte mijloace
cum ar fi internetul.
Spre deosebire de „limbajul de lemn” al presei anilor 50-60, caracterizat prin cuvinte
promotoare ale ideilor partidului de guvernământ şi prin cuvinte ale unei realităţi imaginare,
false, prin ambiguitate, rigiditate şi clişee propagandistice, limbajul din mass-media
contemporană se caracterizează printr-un caracter mobil, comprehensibilitate, flexibilitate şi
clişee inovatoare. Astfel mass-media s-a descătuşat de rolul conferit de partidul-stat
asumându-şi noi funcţii.
Stilul publicistic se distinge prin caracter eterogen în plan formal şi compoziţional,
prin deschiderile funcţionale pe care acest limbaj le are şi prin sintaxa acestuia caracterizată
prin anacolut, elipse, tautologii. Stilul publicistic a fost negat de unii cercetători, motivul
esenţial al acestei atitudini constituindu-l aşa-zisa inexistenţă a unor trăsături distinctive care
să permită individualizarea acestui stil. Lidia Sfârlea eludează din cercetarea întreprinsa
asupra stilurilor literare româneşti stilul publicistic iar Paula Diaconescu acordă acestui stil o
atenţie minimă, considerând că prezintă „o structură lingvistică compozită.”
Stilul mass-mediei, suferă schimbări, adaptându-se cerinţelor lumii contemporane.
Dominarea unei anumite funcţii în stilul publicistic a dus la exprimarea unor opinii diferite.
Tot mai multe publicaţii, apelând la rubrici speciale pentru a atrage publicul în exprimarea
opiniei, funcţia fatică a stilului publicistic capătă o pondere mai mare.

1
Dar nici cea conativă, regină în limbajul jurnalistic, nu-şi pierde din actualitate. Stilul
publicistic contribuie în măsură însemnată la „internaţionalizarea” vocabularului limbii
literare. Acesta a cunoscut în ultimul timp o dezvoltare vertiginoasă, cele mai diverse domenii
tinzând să transmită informaţia într-o formă cât mai accesibilă pentru publicul larg.
Jurnalistul, mesajul, receptorul şi feed-back-ul reprezintă principalele elemente ale mass-
mediei, aceasta devenind cel mai important mijloc de informare în masă.
Presa scrisă menţine interesul publicului pentru informare şi comentariu şi se foloseşte
atât mijloace lingvistice, cât şi literare. Limbajul presei posedă un lexic social-politic bine
conturat, clişee bine cunoscute, promovând neologismele, sinonimele, îmbogăţind astfel
permanent resursele limbii. Împrumuturile masive din toate limbile europene, mai ales din
engleză, folosite în limbajul presei, au contribuit la modernizarea lexicului limbii române şi la
fixarea unor clişee în mintea publicului, răspândind forme fixe de exprimare. Potenţialul
derivativ al cuvintelor româneşti, este valorificat de stilul publicistic. Sunt folosite din ce în ce
mai des în paginile ziarelor, la radio şi în televiziune expresiile: „a ţine cu dinţii”, „a pune
botniţa”, „a da în clocot.” Cercetările de stilistică acordă comparaţiei un loc extins printre
ceilalţi tropi, loc perfect justificat datorită frecvenţei sale mari şi a faptului că stă, structural şi
semantic, în apropierea cele mai investigate dintre figuri - metafora.
Un rol foarte important în elaborarea textelor jurnalistice îl constituie stilul
jurnalistului. Stilul cărui scrie constituie expresia calitativă a prezenţei sale, prin care este
distins de ceilalţi. Ziaristul este solicitat de două forţe opuse: una de a se supune nivelului
cititorilor săi, folosind procedee comune pentru ca mesajul să fie receptat cu uşurinţă iar
cealaltă de a propune formule stilistice noi pentru a duce la lărgirea continuă a cercului celor
care îl citesc sau consultă. Afectivitatea celui care scrie sau vorbeşte imprimă o modalitate de
expresie şi conferă stilului acestuia o anumită structură incantatorie sau, dimpotrivă,
mânioasă. Mass-media fixează agenda publică „ridicând” sau „coborând” oameni şi instituţii.
Textele jurnalistice trebuie să ia în calcul aşteptările unui anumit public, care consumă
informaţia difuzată. Furnizarea informaţiilor de interes public trece printr-un anumit filtru
deoarece pentru receptor reprezintă un interes major. Presa a apărut şi s-a dezvoltat din ce în
ce mai repede, pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti, ca urmare a nevoii oamenilor de a
comunica şi a se informa. Presa poate avea două roluri: unul educativ, de instruire a celor care
o urmăresc sau un rol de manipulare a opiniei publice atunci când este folosită cu rea intenţie.

2
 BIBIOLGRAFIE

1. Andriescu, Alexandru: Limba presei româneşti în secolul al XIX- lea, Editura

Junimea, Iaşi, 1979.
2. Bogdan - Dascălu, Doina: Limbajul publicistic actual, Editura Augusta, Timişoara,
2006.
3. Coteanu, Ion: Stilistica funcţională a limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1973.
4. Diaconescu, Paula: Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii
române literare moderne, SCL, nr. 3, 1974.
5. Dumistrăcel, Stelian: Limbajul publicistic românesc, Editura Institutul European,
Iaşi, 2006.
6. Iordan, Iorgu: Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
7. Irimia, Dumitru: Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
8. Popescu, Mihaela: Dicţionar de stilistică, Editura ALL, Bucureşti, 2002.
9. Roşca, Luminiţa: Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
10. Sfârlea, Lidia: Contribuţii la delimitarea stilurilor literare româneşti în Studii de
limbă literară şi filologie, II, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.