Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o

asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi în anul 1863.

Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din
iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate,
în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor,
Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea
prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-
o formulă masonică, junimiştii, cînd vorbeau despre
acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în
negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl
ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la
Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare
să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în
formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este
reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul
aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai
variate, Carp si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu
Maiorescu de zece ori.

În activitatea societăţii şi a revistei se conturează

distinct trei etape.

] Perioada 1863- 1874

Prima etapă, numită şi "etapa ieşeană", se întinde de la

întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu
Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii publice, se
mută la Bucureşti. În această etapă predomină
caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează
principiile sociale şi estetice ale “Junimii”, aceea a
luptelor pentru limbă, purtate cu latiniştii şi ardelenii,
apoi a polemicilor cu barnuţiştii, cu Bogdan Petriceicu
Haşdeu şi cu revistele din Bucureşti, duse nu numai de
Maiorescu, dar şi în acţiuni colaterale de Gheorghe
Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile
Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea”
provoacă cele mai multe adversităţi, dar şi aceea în
care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui
Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu,
aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Perioada 1874-1885

Între anii 1874 şi 1885 urmează a doua fază a “Junimii”,

epoca în care şedinţele din Iaşi se dublează cu cele din
Bucureşti, în diversele locuinţe ale lui Maiorescu şi în
cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur,
unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna
Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte
furtunoasă, apărute în aceeaşi perioadă în Convorbiri
literare împreună cu operele lui Vasile Conta şi Ion
Creangă. Este perioada de desăvârşire a direcţiei noi. În
paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, precum şi ale altor
personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură.
Este perioada de glorie absolută a revistei.

1886-1900

Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă şi lipsită

de omogenitate. Transferată la Bucureşti, revista îşi
schimbă în mare măsură profilul, predominând
cercetările istorice şi filozofice

În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti, luând

cu sine revista a cărei conducere o păstreză singur până
în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care
să îşi asume întreaga conducere a revistei.

Între anii 1885 şi 1900 principiile estetice ale

junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În
aceeaşi perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiştii,
acţiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui
Petre Missir şi de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu,
Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Gr. Tausan etc.
Deşi în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua
colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid şi
gloriei tinere a lui George Coşbuc perioada dintre 1885
şi 1900 dă grupării şi revistei un caracter universitar
predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine
drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabileşte pentru trei sau patru
decenii de aici înainte configuraţia Universităţii, mai cu
seamă a celei bucureştene şi în care, din cenaclul
“Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale
ştiinţei si oratoriei universitare.

1900-1907

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi,

provenind din domeniul ştiinţelor naturale. Nume noi se
amestecă cu altele noi, mai puţine nume din sferele
literare, mai multe din cele savante şi universitare.
Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903,
devine directorul revistei până în 1907, când revista
trece sub conducerea lui Simion Mehedinţi.

Dacă până în 1900 revista îşi păstrase în primul rând

tradiţionalul ei caracter literar şi filozofic, o dată cu
intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacţie şi apoi
cu trecerea lui la direcţia revistei, Convorbirile devin o
arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting,
alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale
lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga şi alţii. Şi dacă vechile
lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme
de cultură generală, acum este vremea polemicilor
erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui
Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol şi Tocilescnu a
mai avut acelasi grad de popularitate ca si in anul 1980

Ultima etapă

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul

1907, coincide cu lunga direcţie a lui Simion Mehedinţi,
în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se
completează cu una de filozofie, unde apar contribuţiile
gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C.
şi M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait

Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcţia
anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi
pus alături de marea epocă ieşeană şi nici de
dezvoltarea ei ulterioară prin contribuţia lui P.P
Negulescu şi a lui Mihail Dragomirescu. Apariţia lui
Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului
urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare
au avut totuşi controverse şi în această perioadă cu
revistele Viaţa nouă şi cu Viaţa românească.

Lipsite însă de sprijinul unor noi şi puternice talente

literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul
prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinţi predă
conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu
arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din
perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească
veche şi populară. Nici noua direcţie nu izbuteşte însă să
impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra
întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi
cuprinsă întreaga arborescenţă a mişcării, dezvoltată
prin silinţele celei de-a doua generaţii de scriitori şi
gânditori junimişti.

Titu Maiorescu a fost mentorul Junimii, critic literar,

eseist si filozof. Contributia lui Titu Maiorescu este
foarte importanta în domeniul limbii, al literaturii, al
esteticii si al filozofiei. Varietatea preocuparilor sale l-a
facut pe criticul literar Nicolae Manolescu sa afirme, ca
domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toata
cultura.

Contributia lui Titu Maiorescu în domeniul limbii

Articole despre scrierea limbii române (1866), Limba

româna în jurnalele din Austria (1868), Betia de cuvinte
(1873), Raport citit în Academia Româna asupra unui
nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881),
Oratori, retori, limbuti (1902)

1.Introducerea alfabetului latin în locul celui chirilic:

Punctul nostru de plecare în stabilirea alfabetului român
a fost regula de a scrie sonurile române cu litera latina
corespunzatoare
2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvânt se scrie
cum se pronunta.

3.Combaterea etimologismului: Ce voieste acum

etimologismul în ortografia româna ? voieste sa ne
aduca gramatica la forma cea mai etimologic pura, sa ne
arunce limba cu secole înapoi

4.Îmbogatirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde

astazi lipseste în limba un cuvânt, vom primi cuvântul
întrebuintat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea
franceza

5.Combaterea stricatorilor de limba:

" respingerea calcului lingvistic (traducerea literara a

expresiilor idiomatice): Titu Maiorescu critica gazetarii
care traduc cuvânt cu cuvânt expresii idiomatice
nemtesti intraductibile

" ridiculizarea betiei de cuvinte (verbalism, vorbarie):

Cuvântul, ca si în alte mijloace de betie, e pâna la un
grad oarecare un stimulant al inteligentei. Consumat
însa în cantitati prea mari si mai ales preparat astfel
încât sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul
cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc
puternic pentru ametirea inteligentei

Parerile în domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. În

1880-1881 Academia româna aproba sistemul ortografic
propus de Titu Maiorescu pentru întreaga tara. Astfel
junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor
important al unificarii limbii române literare moderne.

Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a

procesului de modernizare românească este Titu
Maiorescu, continuată şi dezvoltată de M. Eminescu. Titu
Maiorescu vorbeşte de formă fără fond: ,,Al doilea
adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne
pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu
aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă,
fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin
urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală
deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem
o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta
frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele,
organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei
asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de
asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele
ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu
secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de
recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le
facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce
singură le dă raţiunea de a fi“ [1]. Fruntaşul junimist
menţionează enunţul ,,formă fără fond“, destul de rar,
dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare
sintagme datorită impulsului dat cu articolul În contra
direcţiei de astăzi în cultura română, apărut într-o
perioadă de mari controverse şi convulsii sociale, când
România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o
explicaţie a acestei situaţii[2]. Maiorescu susţine că orice
formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel
se reconstruieşte cultura română incepind cu
fundamentul ei.
Teoria formelor fara fond: În aparenta avem politica si
stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si
literatura, avem muzee, conservatori, avem teatru,
avem chiar o constitutie. Dar în realitate toate acestea
sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii
fara trup, iluzii fara adevar.

Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezinta si

un aspect pozitiv în sensul ca respinge împrumuturile
exagerate, neselective si imitatiile fara valoare. În
realitate Titu Maiorescu si junimistii pledau pentru
ridicarea fondului autohton la înaltimea formelor
împrumutate.

Cel mai important autor care a analizat situația creată în

România secolului al XIX-lea și al XX-lea, din punct de
vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu.
Acesta a elaborat teoria formelor fără fond, care s-a
dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății
românești din acea perioadă. Criticul milita pentru
introducerea reformelor europene pe un fond care să-și
găsească un corespondent în viața reală. Problema
consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după
lungi și entuziasmante plimbări prin țările europene,
îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă dintre
aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc
benefice implementării valorilor europene reale în
societatea românească. Acest fapt îi determina pe
oamenii de rând să aibă o atitudine ostilă față de noii-
veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”,
”famazoni” sau ”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste
noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului
dacă aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală,
făcând dovadă de superficialitate și lipsă de judecată
obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva
decât o constituție europeană, mai exact belgiană,
suprapusă peste realitățile românești, specifice statului
român. Nu conta însă, atât timp cât ”filfizonii” se
complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai
unei ”civilizațiuni” adevărate.

Astăzi se poate afirma că, teoria „formelor fără fond“,

elaborată de Maiorescu, atât de controversată, în
perioada postbelică, a răspuns, în timp, necesităţilor
obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor forme
de impostură manifestate în artă.

Junimea şi Convorbiri literare au avut un rol decisiv în

cultura şi literatura română. După cum este unanim
recunoscut şi după cum au subliniat cei mai
reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii,
trebuie să recunoaştem că, spiritul junimist a făcut să
triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de
artă, este imperios necesar să primeze valoarea
estetică, indiferent de ideea tematică.

Interesante şi instructive Memorii de la Junimea au lăsat

doi dintre participanţii la lucrările societăţii, George
Panu, Ioan Slavici şi Iacob Negruzzi, fiul lui Costache
Negruzzi . Evident un alt material foarte bogat se
găseşte în Însemnările zilnice, jurnalul intim al lui Titu
Maiorescu.