Tipuri de mediatizare in situatii de criza

Despre autonomia mass-media in situatii de criza:

In toate societatile, mass-media sunt acreditate cu roluri multiple: de la

„monitorizarea” a tot ceea ce se intampla in jur, la crearea imaginilor si perceptiilor

colective. Desi in timpuri normale media sunt percepute ca fiind integrate in sistemul

social, in timpuri de criza ele par sa capete o anumita autonomie care nu le fusese

atribuita anterior. De ce? Pentru ca o societate in criza creeaza si o criza a media, care vor

avea, in aceste conditii, identitati noi, determinate de criza. Orice atingere pe care o criza

o aduce diferitelor sectoare ale societatii afecteaza, de asemenea, si sistemul mediatic.

Insa aceasta asa-zisa autonomie pe care media o capata in tipuri de criza este pusa

sub semnul intrebarii din cauza tipurilor predominante de mediatizare. In acest sesns

trebuie mentionat mai intai faptul ca in mediatizarea conflictelor in care sunt implicati

actori importanti (fie ca este vorba de state, coalitii militare, etc.), mass-media risca sa

devina partinice, uneori tacit, alteori direct, in functie de propriile interese. Desigur,

pozitia mass-media intr-o criza depinde de contextul in care aceasta are loc. Desi de

multe ori media se situeaza fatis (cazul actelor teroriste sau al loviturilor de stat) sau tacit

(in cazuri in care se cere „neutralitate”, precum conflictele interetnice sau razboaiele) de

partea puterii politice, aparandu-si, astfel, propriile interese economice, sunt si contexte

1
in care unele media ii sustin pe „destabilizatori”, pe provocatorii crizei 1, ceea ce inseamna

ca se confrunta cu un foarte mare risc.

Tendinta mass-media de a transforma anumite evenimente in crize:

La fel de multe reticente putem avea fata de mass-media si ca urmare a tratarii

neechilibrate a anumitor subicte, nu doar in timpul crizelor si conflictelor, ci chiar in timp

de pace. Astfel, uneori poate sa apara tendinta de a minimiza, de a omite, sau chiar de a

prezenta distorsionat actiunile acelor forte care ar putea sa le puna in pericol propria lor

stabilitate, la fel cum, in lipsa unor subiecte care sa se vanda, ele pot sa recurga la practici

precum transformarea unor evenimente mai putin importante in „crize”, prin definirea lor

ca atare si prin acordarea unei atentii nemeritate acestora. Este vorba de o dimensiune

economica a mass-media care, incepand cu secolul al XIX-lea, „a intrat in procesul

industrializarii si comercializarii”2, ca mod de supravietuire.

In orice caz, cert este ca mass-media pot aplana sau pot amplifica un conflict, pot

fi folosite de politicieni si de comandantii militari pentru atingerea unor scopuri (inclusiv

dezinformare si manipulare), si, in cazul unor conflicte profunde precum cele

interreligioase sau interetnice, ele pot chiar activa sau dezactiva componente ale

personalitatii umane cu caracter cheie in mentinerea sau stingerea crizei.

Efectele acestor actiuni ale mass-media sunt cu atat mai puternice cu cat presa,

prin intermediul noilor tehnologii de comunicare in masa, a devenit parte importanta a

1
Din acest punct de vedere am putea da ca exemplu cazul discursului adoptat de media internationale puternice
referitor la revolutiile anticomuniste.
2
Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media, editura POLIROM, Iasi, 2007, p. 43.

2
unui nou fenomen al ultimilor ani, globalizarea, inclusiv a uneia din componentele sale –

globalizarea crizelor politice.

Impactul mediatizarii TV a razboiului asupra opiniei publice:

Un alt aspect, legat de tipurile de mediatizare in situatii de criza, pe marginea

caruia am putea discuta, este „conflictul modern de inalta intensitate”, un concept aparut

in 1991 in terminologia de specialitate. Un astfel de concept se refera la mediatizarea

efectiva a razboiului, la iamgini televizate care nu reprezinta razboiul in sine. In acest

sens vorbim despre influenta-cheie asupra opiniei publice pe care o au continutul scenelor

care apar la televizor. Sa ne gandim la soldatii americani care au fost trimisi in Somalia in

1992 sa contribuie la eforturile de ajutorare dupa ce stirile TV au aratat rezultatele

sfasietoare ale razboiului civil si ale foametei de acolo. Dar dupa ce jurnalele de stiri au

aratat cum corpul unui soldat american era tarat pe strazi de membrii unei grupari

somaleze dupa un schimb de focuri in care au fost omorati 18 soldati americani, opinia

publica s-a intors repede impotriva operatiunii din Somalia. In timpul razboiului din

Bosnia, oficiali din Departamentul de Stat american au spus in particular ca principalul

scop al politicii americane era deseori doar de a tine conflictul de acolo departe de prima

pagina a ziarelor americane.

Totusi, „jurnalistii servesc drept paznici ai informatiei care trece de la elitele

politicii externe la public”3. Mass-media si guvernul intra deseori in conflict, din cauza

rolului traditional al presei de caine de paza si critic al actiunilor si puterii guvernelor.

3
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relatii internationale, editura POLIROM, Iasi, 2008, p. 217.

3
Mass-media incearca sa descopere si sa publice ceea ce guvernul vrea sa ascunda, dar,

desigur, aceasta este o perspectiva teoretica. Pe de alta parte, si decidentii de politica

externa se bazeaza pe mass-media pentru informatii despre afacerile externe.

Totusi, mass-media depinde si ea de guvern pentru informatii; dimensiunile si

resursele birocratiilor de politica externa sunt mult mai mari decat cele ale presei. Aceste

avantaje confera guvernului o mare putere in manipularea jurnalistilor, oferindu-le

informatii pentru a modela stirile si a influenta opinia publica 4. Decidentii

guvernamentali pot creea povesti dramatice in relatiile externe – prin summituri, sedinte

de criza, actiuni si asa mai departe. Birocratii pot de asemenea sa scape informatii secrete

catre presa pentru a-si sprijini propriul punct de vedere si pentru a castiga lupte

birocratice. In sfarsit, armata si presa dau o lupta continua pentru accesul jurnalistilor la

operatiunile militare, dar ambele parti au castigat din accesul liber oferit jurnalistilor

„implantati” in cadrul fortelor americane din Irak din 20035.

Reintorcandu-ne insa la difuzarea in direct a imaginilor unui razboi, cum a fost cel

din Somalia, aceasta face parte integranta din ceea ce se numeste „un conflict modern de

inalta intensitate”. Razboiul din Somalia, la care s-a facut referire in mai multe randuri, a

fost un razboi in care armele si bombele au produs imagini, iamgini care nu reprezentau

razboiul in sine, ci mediatizarea TV a razboiului.

Practica transmisiunilor „live” a determinat, in conceptia unor observatori si

specialisti, iddea unui „razboi simulat”, apropiat mai degraba de un spectacol media,

asemanator unui film sau unei piese de teatru televizate, decat de un razboi propriu-zis,

real. Aceasta idee este sustinuta nu doar de ceea ce a putut fi vazut pe ecranele

4
cf. Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, op. cit., p. 217.
5
Maurice Waïsse, Dictionar de relatii internationale, editura POLIROM, Iasi, 2008, p. 275.

4
televizoarelor (de produsul muncii ziaristilor, cu alte cuvinte), ci si de „practicarea”

efectiva a jurnalismului in timpul razboiului, de accesul la sursele de informatie si de

posibilitatea ziaristilor de a „vedea”, de a fi cu adevarat martori ai evenimentelor.

In mod paradoxal, transmiterea „live” in premiera a unui conflict, eveniment care

aducea, fara indoiala, in prim planul atentiei evolutia spectaculoasa a tehnologiei, nu a

insemnat, insa, si o evolutie in ceea ce priveste libertatea presei si accesul neingradit la

informatie. Dimpotriva, tocmai din cauza transmisiunilor in direct, a existat un control

riguros al tuturor informatiilor care reprezentau surse pentru stirile si reportajele

ziaristilor. De asemenea, sa ne concentram atentia si asupra relatarilor despre victime din

stirile de televiziune. „Lipsa de importanta, incapacitatea de a reactiona prin lupta si stilul

conflictului contribuie la un impact psihologic decisiv al stirilor televizate asupra opiniei

publice. Imprejurarile care produc victime trebuie intelese ca fiind neasteptate si de o

asemenea magnitudine incat sa evoce dezastrul6.

Profesionalismul jurnalistic in situatii de criza:

Profesionalismul jurnalistic reclama obiectivitate, impartialitate si autonomie. In

prezent a devenit axiomatica viziunea conform careia rutina de producere a stirilor nu

poate fi desprinsa de asa-numitele procedee de „construire” a realitatii, procedee in care

jurnalistul intervine inevitabil. Realitatile audio-vizuale sau scrise sunt numai una din

perspectivele din care poate fi urmarit un eveniment sau altul. Informatia oferita de stiri

este o informatie mediata, pentru ca ea depinde de modul in care sistemele media o

disemineaza. In acest fel este explicat si conceptul de „participare electronica in satul

6
Peter Dahlgren, Colin Sparks (coord.), Jurnalismul si cultura populara, editura POLIROM, Iasi, 2004, p. 127.

5
global” (global village), concept creat de McLuhan pentru a desemna un anume tip de

„participare”, diferit de participarea directa la evenimente.

Practica jurnalistica este compusa din seturi de elemente ritualiste care se

ghideaza dupa propria lor logica. Asemenea elemente ritualiste au fost observate chiar si

in prezentarea unor evenimente care nu se incadreaza in rutina, precum scandalurile si

crizele. Chiar daca jurnalistii nu recunosc, asemenea evenimente au devenit continutul

unor stiri de rutina datorita formulelor de reportaj standard.

Normele „obiectivitatii”:

Normele „obiectivitatii” mascheaza legatura dintre practicile de prezentare a

stirilor si contextele economice, organizationale si politice. In acelasi timp, normele

obiectivitatii dau presei o „aura” de institutie sociala independenta. Mai mult, chiar daca

practicile de reportaj actuale distorsioneaza continutul politic al stirilor, ele se

„incadreaza” intr-un mod convenabil in codul obiectivitatii, fara a lasa sa se intrevada

efectele lor politice. In acest fel, normele jurnalistice si practicile de reportaj actioneaza

impreuna pentru a crea un status puternic pentru „filtrarea” stirilor, filtrare care este bine

ascunsa in spatele fatadei unui jurnalism independent. Pornind de aici, criticile din partea

anumitor studii sociologice media considera ca termenul de „pasivitate” este mult mai

potrivit decat cel de „obiectivitate, sau decat cel de „impartialitate”, pentru a descrie

atitudinea profesionala a presei.

Principalul risc al comunicarii mediatice in situatii de criza:

6
 Un alt risc al comunicarii mediatice in timpul razboaielor este faptul ca deciziile

in ceea ce priveste continutul materialelor prezentate sunt luate, in ultima instanta, nu de

reporterii din teren, ci de superiorii lor din redactii. Reporterii de razboi vad si stiu lucruri

pe care editorii nu le vad si nu le stiu. Cu toate acestea, editorii sunt cei care decid

continutul informatiilor, al stirilor care se difuzeaza. Aceasta practica a proliferat cu atat

mai mult in ultimul timp, odata cu dezvoltarea recenta a televiziunii. Prin primirea unui

mare flux de informatii – atat verbale, cat mai ales vizuale – editorii de programe si

membrii executivului retelei cred ca ei vad si ca stiu ca si cum ar fi fost acolo. In acest

fel, aspectul de realitate verbala pe care il capata stirile este, de fapt, un fals aspect, pentru

ca realitatea respectiva este doar o „varianta” a realitatii de facto, in special in timp de

conflict si razboi.

Bibliografie:

1.) Mihai Coman – Introducere in sistemul mass-media, editura POLIROM, Iasi,

2007;

2.) Peter Dahlgren, Colin Sparks (coord.) – Jurnalismul si cultura populara, editura

POLIROM, Iasi, 2004;

3.) Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse – Relatii internationale, editura

POLIROM, Iasi, 2008;

4.) Maurice Waïsse – Dictionar de relatii internationale, editura POLIROM, Iasi,

2008

7
8