1

REZUMAT
Motivul alegerii temei este realitatea cruda a unei fetite pe care am cunoscut-o in urma cu 7 ani la
scoala unde lucrez, care este o scoala normala care are clase integrate de copii cu dizabilitati severe.
Revolta mea este ca aceasta fetita care are handicap fizic nu a putut fi primita intr`o clasa normala
desii parintii sunt intelectuali si s-au ocupat permanent de educatia si cultura ei. Cand am cunoscut`o
vorbea greu si nu mergea dar mi-am dat seama repede de vointa acesteia si de faptul ca are un
coeficient de inteligenta peste media copiilor de varsta ei, aceasta fetita a citit foarte multe carti si are o
cultura foarte
Problema integrarii sociale a copiilor cu dizabilitati este una de o importanta majora pentru societatea
romaneasca actuala. Dezvoltarea unei societati incluzive pentru persoanele cu handicap in general si
pentru copiii cu dizabilitati in special reprezinta o prioritate. Experienta de mai bine de 10 ani in acest
domeniu mi-a facilitat accesul la cele mai noi tendinte de interventie sociala privind copiii cu handicap.
La multe dintre masurile implementate am participat activ: formarea unor rampe in diferite locatii din
Sectorul 2, organizarea claselor speciale in functie de gradul de handicap cu accent pe necesitatile
individuale, formarea unor parteneriate intre scoala si Comisia de Expertiza Medicala – Gradinitele
speciale in vederea formarii unor noi clase si centralizarea lor. Crearea unei baze de date în cadrul
Comitetului Român Pentru Drepturile Copilului a Asociatiilor, ONG-urilor si a tuturor institutiilot din
sectoarele 1 si 2 care se ocupa de problemele copiilor, am participat la mai multe actiuni organizate de
RENINCO Romania pe problema Integrarii copiilor cu dizabilitati in scoli si societate, si am colaborat cu
Fundatia Copii in dificultate (Centrul Sfantul Nicolae) ca logoped principal.
Interesul pentru acest domeniu isi are radacina in analizele si studiile intreprinse in cadrul masterului de
Politici Sociale ale Dezvoltarii, in care am reusit sa imi clarific conceptele si teoriile cele mai importante
privind integrarea sociala a copiilor cu disabilitati, completate ulterior cu experinta directa in lucrul cu
acesti copii. Colaborarea cu Organizatia Suedeză IM mi-a prilejuit ocazia sa cunosc modalitati de
integrare a persoanelor cu dizabilitati si in alte tari, integrarea prin munca a persoanelor cu handicap
sever fiind un exemplu notabil. Copiii cu Down sunt afectosi, sociabili, prietenosi, generosi şi apoi toti la
pubertate devin timizi, complexati îşi recunosc handicapul, se culpabilizează, se identifica cu
personajele negative, devin depresivi.
În primul capitol am vorbit despre importanta integrării timpurii a copiilor cu dizabilităti şi diagnosticarea
cât mai precoce, plasticitatea comportamentală a lor. Copiii cand sunt mici au mai putine prejudecati,
pe masura ce cresc, se pervertesc,cand sunt mici nu fac diferenta ca unul e blond si cel brunet e...rrom
si nu isi dau seama nici de competentele intelectuale.
Copilul încă dinainte de a fi la şcoală, se joaca de-a şcoala, invata statutele si rolurile sociale prin
imitatie de la varste f mici.
Profesia de parinte se invata. Atunci cand ai in familie un copil bolnav, inveti sa/i faci injectie...si in
functie de boala, te informezi, inveti sa faci ...terapie.
Familia trebuie sa/si accepte problemele, sa le recunoasca si sa se deschida catre comunitate. sa
ceara ajutor, si la randul ei sa ofere ajutor. Costul social / afectiv, dar si material al unei persoane
neintegrate si al uneia, partial recuperate, integrate...de ex ce inseamna un autist partial recuperat si ce
inseamna un autist devenit adult/schizofren. Precum stiti dupa 18 ani diagnosticul de autism este
inlocuit cu cel de Schizofren.

Cadrul conceptual şi terminologia de bază: deficienţa, dizabilitatea, handicapul, deficienta mentala,

incapacitate, reabilitare, recuperare, educatie speciala, CES,
Conceptul de educatie speciala l-am dezvoltat pe mai multe pagini, am dezbatut un capitol semnificativ
despre diferentele dintre integrare si incluziune, un alt capitol despre AUTORITATEA NATIONALA
PENTRU PERSOANELE CU HANDICAP, am elaborat un capitol despre infrastructura legislativa, un
alt capitol despre educatia si integrarea in comunitate in Europa, un capitol despre politicile
educationale si un capitol numit strategii de integrare a copiilor cu dizabilitati.
Merton a introdus noţiunea de "status dominant" ("master status") referindu-se la cel mai important
status ocupat de o persoană, care îi afectează aproape toate aspectele vieţii. Domnul Livius Manea
concluzionează: "alături de caracteristicile rolului de bolnav definite de Parsons, ca scutite de
responsabilităţi, fapt independent de viaţa personală, apare dorinţa de însănătoşire, căutarea de ajutor
competent.
 2

Un alt tip de abordare este Interacţionismul simbolic. Acesta se referă, în viziunea lui G. H. Mead, la
modul în care părerea celorlalţi influenţează personalitatea individului.
Lemert a pornit de la ideea că indivizii iau decizii în funcţie de propriile costuri şi valori şi a
ajuns la concluzia că luarea decizillor nu este în întregime raţională, şi a admis că indivizii sunt
susceptibili de a reacţiona în funcţie de presiunile şi constrângerile exercitate de realitatea obiectivă. O
altă concluzie a autorului este că cei mai mulţi dintre indivizi pot fi consideraţi devianţi la un moment dat
în viaţă, dar se vor întoarce la starea de normalitate
•
Diferenţierea între integrare şi incluziune
• Se face de multe ori confuzia între termenii de integrare şi incluziune, mai ales de către cadrele didactice
care lucrează în şcolile de masă fără incluziune, ceea ce face necesară diferenţiera lor.
• Cel ce a lansat conceptul de normalizare este Benght Nirje. Studiile sale au demonstrat că mulţi dintre
copiii îngrijiţi în familie aveau deficienţe mult mai grave decât cei din instituţii, însă aveau mai puţine condiţii
normale şi apar rezultate normale, iar în condiţii anormale, apar rezultate anormale. Concluzia lui Nirje, în
încercarea de a defini normalizarea în practică este: “să te dai jos din pat, să te îmbraci şi participi la
activităţi cu sens, cu scop, în ciuda faptului că ai un profund dezavantaj (handicap grav)” – acesta a fost
numit “ritmul normal zilnic”. Autorul a stabilit o serie de principii fundamentale ale existenţei pornind de la
condiţiile normale de viaţă: ritmul normal cotidian, ritmul normal al săptămânii, ritmul normal anual.
• Teoriile demostrează faptul că interacţiunile sunt cele ce determină comportamentul. Astfel,
interacţionismul simbolic evidenţiază modul în care oamenii interpretează propriile acţiuni şi pe ale altora.
Teoria Etichetării arată cum indivizii interpretează propriile acţiuni şi ale altora prin folosirea unor
“calificative”, clasificări, chiar epitete. Teoria învăţării sociale demonstrează cum indivizii învaţă să se
comporte în cadrul diferitelor interactiuni.
• Prin distincţia făcută între “normal” şi “pathologic”, Emile Durkheim plasează persoana cu dizabilităţi în
sfera patologicului, a anormalităţii, abaterii de la normele societătii.

• În continuare am analizat :Integrarea fizică a persoanelor cu dizabilităţi

• Integrarea şcolară a persoanelor cu dizabilităţi
• Integrarea fizică şi integrarea funcţională
• Integrarea şi calificarea profesională ca forme particulare ale integrării
• Integrarea socială a persoanelor cu dizabilitaţi
• Integrarea fizică se poate completa cu cea pedagogică, rezultând o formă superioară care
presupune relaţii în interiorul grupului şcolar, la care copilul cu CES participă activ.

• Există mai multe clasificări ale formelor de integrare/incluziune şcolară a copiilor cu dizabilităţi, acestea
bazându-se pe diferite criterii de diferenţiere.
• După durata prezenţei copilului cu dizabilităţi în şcoală, se diferenţiează: forme de integrare totală, forme
de integrare parţială, forme de inregrare ocazională
• În funcţie de numărul copiilor integraţi într-o şcoală, se întâlnesc: integrare individuală — când se ralizează
integrarea unui singur elev cu dizabilităţi într-o clasă obişnuită; integrare în grupuri mici - integrarea unui
grup de 2-3 elevi într-o clasă obişnuită; clase integrate — atunci când se realizează integrarea unei clase
(8-12 copii cu dizabilităţi) într-o şcoală obişnuită (şcoală incluzivă).
• Integrare locală - elevii cu dizabilităţi învaţă în aceiaşi clădire, dar fără a avea relaţii unii cu alţii;
• Integrare socială şi/sau societală - elevii cu şi fără dizabilităţi participă la activităţi extraşcolare comune,
care sunt atent proiectate şi planificate;
• Integrare funcţională (pedagogică)- participare comună la procesul instructiv- educativ, în cadrul căreia
intră: integrarea totală, integrare parţială
• Integrare „ inversă" - se referă la participarea copiilor fără dizabilităţi la activităţile de învăţare dintr-o
instituţie specială.
• Integrarea spontană sau rece - când integrarea unui copil cu dizabilităţi într-o instituţie de învăţământ
(grădiniţă, şcoală obişnuită) se realizează fără o pregătire prealabilă a acesteia pentru a face faţă integrării.

• Scopul educaţiei este integrarea.

 3

• Sarcina şcolii este de a crea acest mediu în care copilul să-şi diferenţieze trăirile şi să se structureze ca
personalitate, deoarece este incontestabil că nu poate rămâne acasă.
• Aceşti copii integraţi în învăţământul de masă vor fi antrenaţi şi stimulaţi de un mediu competiţional favorabil
dezvoltării şi recuperării lor.
• "Şcoala pentru toţi" reprezintă dezideratul maximei flexibilităţi şi toleranţe în ceea priveşte diferenţele fizice,
socio-culturale, lingvistice şi psihologice existente între copii, scopul fiind acela de a le oferi tuturor posibilitatea
de a învăţa în funcţie de ritmul, capacitaţile şi nevoile proprii şi de a se exprima conform trăsăturilor individuale
de personalitate.

• Principiile evaluării copilului cu dizabilităţi:

• Evaluarea trebuie axată pe potenţialul de dezvoltare a copilului.
• Evaluarea necesită o abordare complexă şi completă a elementelor relevante (sănătate, nivel de instrucţie şi
educaţie, grad de adaptare psiho-socială, situaţie economică ş.a.) precum şi a interacţiunii dintre acestea.
• Evaluarea trebuie să fie unitară, să urmărească şi să opereze cu aceleaşi obiective, criterii, metodologii, pentru
toţi copiii.
• Evaluarea trebuie să aivă un caracter multidimensional, altfel spus să determine nivelul actual de dezvoltare,
pentru a oferi un pronostic şi recomandări privind dezvoltarea viitoare a copilului, în integralitatea sa.
• Evaluarea presupune o muncă în echipă, cu participarea activă şi responsabilizarea tuturor specialiştilor
implicaţi (psihologi, medici, pedagogi, profesori, educatori, sociologi, asistenţi sociali, logopezi etc.).
• Evaluarea se bazează pe un parteneriat autentic cu beneficiarii direcţi ai acestei activităţi: copilul şi persoanele
care îl au în ocrotire.
• În definirea indicatorilor care structurează tipul de evaluare a nevoilor şi progreselor în dezvoltarea copilului
există trei abordări majore: abordarea prin raportare la standarde, abordarea prin raportare la criterii şi
abordarea prin raportarea la individ.

Stilul inadecvat al unora dintre evaluatori în administrarea instrumentelor de investigare, cum ar fi:
asumarea rolului de persoană inaccesibilă, judecator şi arbitru al destinului copilului, nu se admite accesul
părinţilor la evaluare; nu se motivează suficient copilul în vederea anihilării inhibiţiilor, inerente situaţiei de
evaluare; atitudini manipulatorii; timp redus de evaluare.
• Evaluarea este o parte dintr-un proces şi nu un demers ulterior şi exterior diverselor tipuri de
intervenţii: educaţionale, de protecţie, de tratament şi recuperare etc. Demersul evaluativ nu se rezumă la
o activitate constatativă, ci investighează potenţialul de dezvoltare şi învaţare şi sugerează programe
ameliorativ-formative pe anumite paliere de dezvoltare.
•
Condiţii care contribuie la reuşita integrării şcolare:
Pregătirea tânărului cu cerinţe educative speciale pentru integrarea şcolară
Evaluarea copilului înainte de integrarea sa şcolară
Conştientizarea părinţilor copilului inclus în proiectul de integrare
Locul proiectului de integrare şcolară în cadrul proiectului pedagogic al şcolii
Poziţia directorului şcolii faţă de integrarea şcolară
Punerea la dispoziţia cadrelor didactice de către director a informaţiilor referitoare la integrarea şcolară a
copilului cu cerinţe educative speciale
Poziţia cadrului didactic în raport cu integrarea şcolară
Dorinţa cadrului didactic de a modifica practicile pedagogice, pentru ca ele să devină adaptate
posibilităţilor copilului integrat
Posibilitatea pentru profesor de a se informa asupra deficienţei copilului sau asupra metodelor de predare
adaptate copilului integrat
Prezenţa şi colaborarea specialiştilor care susţin şi ajută învăţământul integrativ
Implicarea părinţilor copilului în proiectul de integrare
Cercetarea constă în aplicarea unui chestionar pe un eşantion de 200 de persoane prin intermediul site-
ului www.logoped.ro în vederea testării atitudinii faţă de procesul de integrare a persoanelor cu dizabilităţi
 4

în învăţământul de masă, şi am intenţionat să surprindem aspecte cheie ale viziunii unor persoane, a
modului în care părinţii, profesorii, cei care lucrează în sistemul de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi, se
raportează la fenomenul învăţământului pentru elevii cu nevoi speciale, folosind ca instrument de cercetare
discuţiile libere.

Teme de interes au fost sugerate prin întrebări libere, fiind subliniate de încurajarea de a se exprima
neformal. Subiectele discuţiei: dacă sunt cunoscute problemele pe care le întâmpină un elev cu dizabilităţi
în procesul integrării în învăţământul de masă şi modalităţi de a creea o societate bazată pe şanse egale în
învăţământ.

Studierea fenomenului incluziunii şcolare şi sociale a elevilor cu dizabilităţi pe baza unei cercetări
multilaterale: sondarea opiniei publice, analiza resurselor educaţionale, analiza opiniei părinţiilor care au
copii cu dizabilităţi, analiza problematicii persoanelor cu dizabilităţi, analiza resurselor instituţionale,
sondarea opiniei şi interesului persoanelor cheie din sistemul educaţional din România. Cercetarea
cuprinde aplicarea a doua instrumente distincte: sondaj de opinie şi discuţiile libere. În cercetare sunt
vizate următoarele categorii de surse: opinia publică (viziunea societăţii globale), mass-media (cultura
scrisă şi difuzată prin intermediul sistemului de informare în masă: TV, internet, presă, radio, aplicaţii
multimedia), personalul din învăţământul special şi obişnuit, persoanele cu dizabilităţi, factorii de decizie
din sistemul educaţional din România.
• Pentru argumentarea metodei educaţionale considerate optime în vederea aplicării în România în
domeniul învâţământului destinat persoanelor cu dizabilităţi nu s-a plecat de la anumite mentalităţi
generalizate, ci de la un sondaj de opinie aplicat pe un eşantion de 200 subiecţi.
Rezultatele sunt orientate spre soluţionarea practică a problemelor ce ţin de asigurarea posibilităţilor de
integrare a persoanelor cu dizabilităţi în comunitate prin diferite modele pedagogice şi psiho-sociale. Datele
obţinute pot fi folosite în scopul: formării opiniei publice privind problema integrării educaţionale a persoanelor
cu dizabilităţi; prevenirii fenomenului instituţionalizării în masă a persoanelor cu dizabilităţi în instituţii tip
internat; restructurării sistemului existent de educaţie specială a persoanelor cu dizabilităţi; dezvoltării
alternativelor la „Educaţia pentru toţi
Din grafic reiese că răspunsul: privind persoanele cu dizabilităţi nu imi provoacă sentimente negative a fost
ales în majoritate, şi anume în procent de 90%. Răspunsul care subliniază faptul că prezenţa unei persoane cu
handicap provoacă sentimente negative a fost ales de foarte puţini subiecţi, 10%
A doua întrebare vizează aspectul discriminativ faţă de copiii cu dizabilităţi în context şcolar. Întrebarea este de
tip simplu, nesugestivă şi foarte relevantă pentru lucrare. Se raportează la toate persoanele dar în special la
cele care nu au copii cu dizabilităţi şi trimite către situaţia în care copiii subiecţilor ar trebui să înveţe lângă
persoanele cu dizabilităţi.
A treia întrebare are ca scop sondarea atitudinii subiecţilor faţă de performanţa tratamentelor şi dacă medicina
este capabilă în zilele noastre să ajute la recuperarea cât mai bună sau totală a unei persoane cu dizabilităţi.
Întrebarea este partiţionată pe două nivele: deficienţa fizică şi cea mintală. Întrebările 3 şi 4 sunt în relaţie fiind
centrate pe atitudinea sau viziunea subiecţilor vizavi de gradul în care resimt şansa de ameliorare cât mai
bună a dizabilităţilor.

Pentu a sonda dacă subiecţii cred în şansa educaţională a copiilor cu dizabilităţi s-a recurs la o întrebare
deschisă, cu două variante de răspuns: Adevărat şi Fals, prin care să se testeze dacă se încurajează
implicarea în educaţie a copiilor cu dizabilităţi severe.

Scopul întrebării cinci este de a testa implicarea cadrelor didactice din România în procesul integrării copiilor
cu dizabilităţi în învăţământul de masă. Întrebarea este centrată pe cadrele didactice, acestea având
rolul de a susţine moral părinţii în vederea obţinerii drepturilor pentru copiii lor. Variantele de răspuns
au fost curprinse pe o grilă de la 10-100%, fiecare subiect având posibilitatea alegerii unui anumit
procent
 5

Întrebarea numărul sase are legătura cu intrebarea cinci având ca scop testarea gradului în
care subiecţii cred în eficienţa colaborării dintre personalul care lucrează în instituţiile statului şi copiii
cu dizabilităţi, care ay nevoie de sprijin în procesul educaţional. Întrebarea are 4 variante de răspuns,
acestea fiind situate pe o grilă de la negativ: în mică măsură, la pozitiv: SUNT FOARTE
MULTUMIT.Din acest grafic reiese nemultumirea faţă de instituţiile de stat.
Din graficul 7A rezultă încrederea respodenţilor în ONG-uri.
graficul 7B face o comparaţie între întrebările 6 şi 7 şi indică încrederea sporită a subiecţilor în
sprijinul pe care ONG-urile îl acordă persoanelor cu dizabilităţi

Întrebarea opt are ca scop testarea opiniei subiecţilor, responsabilizarea părinţilor, profesorilor
şi personalului din instituţiile abilitate faţă de rezolvarea problemelor copiilor cu dizabilităţi care vor să
înveţe în sistemul de masă.

Întrebarea numărul nouă vizează reacţia subiecţilor vizavi de modul în care părinţii care au copii
cu dizabilităţi se ocupă de şcolarizarea acestora.
• Privind argumentul Contra în ceea ce priveşte integrarea copiilor cu dizabilităţi în învăţământul
obişnuit, subiecţii au manifestat opinia ca elevii cu dizabilităţi să înveţe alături de copiii fără
probleme pentru a avea modele pozitive lângă ei.
• Privind argumentul PRO în ceea ce priveşte integrarea copiilor cu dizabilităţi în învăţământul
obişnuit, subiecţii au răspuns că susţin integrarea persoanelor cu dizabilităţi în învăţământul de
masă.
Cele două argumente au ca scop testarea modului în care subiecţii se raportează la şcolile
speciale pentru copii cu dizabilităţi. S-au folosit variante de răspuns între 1-10 pentru ambele întrebări.
Pentru a canaliza atenţia spre situaţia copiilor cu dizabilităţi şi a încercării lor de a se integra în
învăţământul de masă, am introdus întrebarea 11, având ca scop testarea modului în care oamenii
percep posibilitatea copiilor cu dizabilităţi de a face faţă cerinţelor societăţii şi a sistemului de
învăţământ.
Din raspunsurile primite la întrebarea 12 se constată că subiecţii îşi însuşesc o poziţie activă şi preiau
responsabilitatea pentru problemele socio-educative ale persoanelor cu dizabilităţi.

grafic 13 Prin cele două expresii menţionate la variantele de răspuns sondăm gradul de optimism al
subiecţilor cu privire la acordarea de şanse egale pentru fiecare în domeniul educaţiei. Dacă subiecţii aleg
că această expresie reprezintă pentru ei un ideal irealizabil atunci gradul de optimism este scăzut, dacă din
contră aleg expresia o provocare care ar trebui să ne motiveze atunci îşi arată atât optimismul cât şi dorinţa
de implicare
Întrebarea 14 referitoare la poziţia subiecţilor faţă de un eventual grup de colegi din care fac parte personae
cu dizabilităţi, majoritatea subiecţilor au răspuns “aş încerca să îi încadrez în cercul meu de prieteni” ceea
ce înseamnă că manifestă ataşament faţă de [persoanele cu dizabilităţi.
Întrebarea 15 Făcând parte din seria de întrebări având ca scop provocarea subiecţilor de a face mărturisiri
cu privire la atitudinea faţă de copiii cu dizabilităţi, întrebarea cincisprezece are o încărcătură morală
deosebită, deoarece vizează un aspect cheie şi anume compasiunea faţă de semenii mai puţin ajutoraţi
care există pe lângă noi. Pentru a mări şansele obţinerii unui răspuns sincer întrebarea cheamă la un
exerciţiu de imaginaţie. Se referă în special la persoanele care nu au copii cu dizabilităţi şi trimite la situaţia
în care, aceste persone ar avea un copil cu dizabilităţi.

Întrebarea 16 aduce în discuţie efectele pe care un elev cu dizabilităţi le exercită asupra celorlalţi colegi
ai lui. Prima variant de răspunseste pozitivă, exprimă optimism, este încurajatoare.cel de-al doilea
răspuns exprimă pesimism, relatând că elevii cu dizabilităţi coboară nivelul educaţional al clasei în care
învaţă.
La întrebarea 17 un procente de 24%, reprezentănd 46 de subiecţi, au răspuns că au făcut acţiuni
practice şi s-au implicat în ameliorarea problematicii din cadrul procesului de integrare a copiilor cu
dizabilităţi în învăţământul de masă.
Corelaţie între întrebările 6, 7şi 9 cu privire la implicarea Instituţiilor de stat, a ONG-urilor şi a Părinţilor
în ameliorarea problematicii educaţionale a copiilor cu dizabilităţi, numarul răspunsurilor negative este
141, 138 si 135 iar al celor positive este 59, 62 şi 65
6

Pentru o analiză aprofundată a fenomenului de incluziune-excluziune educaţională a copiilor cu

dizabilităţi din formele de învăţământ de masă, ne-am gândit că ar fi util să redăm câteva discuţii pe
care le-am avut cu personalul de autoritate din acest domeniu.
Folosind ca instrument de cercetare Discuţiile libere, am intenţionat să surprindem aspecte
cheie ale viziunii unor persoane, a modului în care părinţii, profesorii, cei care lucrează în sistemul de
protecţie a persoanelor cu dizabilităţi, se raportează la fenomenul învăţământului pentru elevii cu nevoi
speciale. Discuţiile libere permit analiza unor păreri subiective, permit descoperirea unor elemente de
viziune şi exprimare personală, care analizate ne conduc la identificarea modului în care anumite
grupuri de subiecţi se raportează la problematica copiilor cu dizabilităţi.
Grupul ţintă al cercetării a fost constituit echilibrat, incluzând următoarele categorii de persoane:
persoane care lucrează în mass-media şi au studiat fenomenul în cauză; persoane care care fac parte
din Autoritaţile Guvernamentale; persoane care lucrează în ONG-urile dedicate învăţământului pentru
persoanele cu dizabilităţi; părinţi care au copii cu dizabilităţi în învăţământul special şi de masă;
profesori-educatori care lucrează în învăţământul special şi de masă; elevi cu dizabilităţi înscrişi în
învăţământul special şi de masă;

PAG. 39
Lipsa comunicării între profesori, părinţi, elevi cu dizabilităţi, guvern, ONG-uri (comunicare care
presupune planuri coerente comune de intervenţie) constituie o problemă majoră care afectează
negativ integrarea persoanelor cu dizabilităţi în şcoli.

Pag. 40 Din grafic reiese că subiecţii cred în importanţa implicării profesorilor în susţinerea
copiilor cu nevoi speciale. Şcoala devine astfel, în viziunea subiecţilor, o instituţie importantă de
mediere şi ajutor. Părinţii şi personalul din instituţiile de stat au un rol secundar în procesul de integrare
a copiilor cu dizabilităţi în învăţământ, comparativ cu profesorii şi educatorii.
Identificarea problemelor pe care le întâmpină un elev cu dizabilităţi în procesul de integrare în
sistemul de învăţământ reiese din tabelul numărul 1

Pag.41 Privind implicarea instituţiilor de stat/ neguvernamentale şi a persoanelor direct interesate în

soluţionarea problematicii elevilor cu dizabilităţi reiese faptul că profesorii, părinţii şi elevii, manifestă
rezultate pozitive la nivel atitudinal, rezultate care reliefează o atitudine nediscriminativă, o mentalitate
de acordare de şanse egale tuturor copiilor în sistemul educaţional. Însă, pe lângă această atitudine se
evidenţiază o lipsă de implicare comportamentală activă, pentru socializarea copiilor cu dizabilităţi,
lipsa venind din partea factorilor macro: sistemul de asistenţă socială şi cel de învăţământ, cât şi din
partea factorilor direct implicaţi: profesori, părinţi, elevi. Astfel aspectul pozitiv al implicării îl regăsim
mai mult la nivel atitudinal: acceptare, autoresponsabilizare şi mai puţin la nivel comportamental:
implicare în soluţionarea problemelor concrete.
Pag.42 Din cele două cercetări reiese că performanţa şcolară a copiilor cu dizabilităţi este condiţionată
de acceptarea persoanei în cauză de către colegi şi prefesori

Întrebarea 2 relevă faptul că lipsa comunicării între profesori, părinţi, elevi cu dizabilităţi, guvern, ONG-
uri (comunicare care presupune planuri coerente comune de intervenţie) constituie o problemă majoră
care afectează negativ integrarea persoanelor cu dizabilităţi în şcoli.
Pag 43 întrebarea 3 Cele două studii, au remarcat că lipsa interesului din partea tuturor factorilor
implicaţi reprezintă problema majoră. Atât macroproblemele identificate în cadrul discuţiilor libere cât şi
problemele observate în celelalte studii pot fi ameliorate dacă persoanele interesate: asistenţi sociali,
părinţi profesori, elevi, personalul din mass/media, ar fi mai interesaţi de ameliorarea problemelor
copiilor cu dizabilităţi.
întrebarea 4 Principalii responsabili sunt profesorii. Ei trebuie să îi educe pe elevii normali
să manifeste acceptare faţă de copiii cu probleme de sănătate. Dacă cei normali i-ar privi cu mai multă
empatie şi consideraţie pe cei cu probleme, atunci aceştia din urmă ar deveni mai motivaţi şi s-ar alinia
în sistemul de învăţământ cu pasiune.
Pag. 44 întrebarea 5
Soluţiile fundamentale la problemele identificate sunt de două tipuri: soluţii la nivel primar:
responsabilizarea profesorilor, programe de socializare pentru elevii cu dizabilităţi şi soluţii la nivel
7

macrosocial: dotarea şcolilor cu facilităţi necesare copiilor cu dizabilităţi, accesarea de fonduri

europene etc.
întrebarea 6 Lipsa de implicare a instituţiilor de stat, a ONG-urilor şi a părinţilor nu este o
problema fundamentală ci este efectul problemei lipsei de comunicare şi de planuri coerente de
intervenţie.
Pag.45
În cazul copilului cu dizabilităţi, lucrurile sunt mai simple, în rândul şcolilor / grădiniţelor,
deja simţindu-se efectele practicilor incluzive şi integrative, ca prim demers în normalizarea vieţii
copilului cu dizabilităţi.
Când într-o clasă există un copil cu devieri comportamentale, aceasta trebuie să se adapteze la
cerinţele lui. Astfel, pentru a face faţă unui copil cu tulburări de comportament, învăţătorul trebuie
să-şi modifice întregul stil de lucru în clasă.
Statisticile oficiale arată că unul din 150 de copii nou născuţi are autism. Este o explozie de copii cu
ADHD, Sindromul Aspergher si autism. Sunt problemela nivelul comunicării, limbajului şi probleme
comportamentale şi este necesar să se acorde atenţie egală tuturor acestor probleme.
Medicii de familie şi pediatrii au fost anul acesta informaţi pentru recunoaşterea simptomelor şi
intervenţia timpurie în autism.
Majoritatea copiilor cu autism nu manancă fructe...dar mănânca pâine. Eu personal recomand în astfel
de situaţii introducerea pâinii fără gluten şi am observat rezultate pozitive pe atenţie.
Copiii cu autism n-au perceptia timpului, ei nu realizeaza nimic dincolo de aici si acum.

Prin stereotiipii copii cu autism obţin anumite senzaţii. Exista antidot pentru inlaturarea stereotipiilor, de
ex. Dacă merge pe vârfuri să i se dea o incălţăminte mai grea, dacă este hiperchinetic să coboare
scările blocului de căteva zeci de ori...acesta este un exerciţiu care îl ajută pe copilul cu sindrom din
spectrul autist să se concentreze mai bine la ceea ce face şi îi stimulează atenţia.
Personal coordonez mai multe echipe care fac ABA (terapie comportamentală aplicată) şi pentru
optimizarea timpului filmăm sedinţele de terapie chiar şi ale mele de logopedie.Terapia ABA sau Teach
sau Pecs n-are efect pentru toţi copii şi cunosc multe familii care şi-au adus echipe de formatori din
Anglia şi care regretă amarnic că au făcut terapia ABA. Din punctul meu de vedere este bun acest
dresaj atăta timp căt copilul accepta acest mod de terapie, dar recomand în general ca fiecare copil cu
autism să meargă obligatoriu la gradiniţă căci cea mai bună şi firească evoluţie apare într-un mediu
plăcut, de joc, imitaţie. Fiecărui copil îi elaborez un program individual de lucru adecvat nevoilor sale.
Statisticile arată că 50% din copiii cu autism rămân fără limbaj. Eu personal n-am avut în terapie (intre
6-12 luni)nici un copil care să nu înceapă să vorbească. Este grav ca un copil cu elemente din spectrul
autist sau cu autism veritabil între 2 si 5 ani „să fie lăsat în pace”

• Integrarea cuprinde ca element esenţial existenţa unei relaţii de parteneriat între părinţi, cadre
didactice şi societate.
• Părinţii trebuie să se informeze, să exerseze metodele de terapie .
• Fiecare copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul, trăsături care necesită o
evaluare şi o abordare personalizată.
• Integrarea presupune asumarea unor responsabilităţi sociale, exercitarea unor influenţe asupra
partenerilor, acceptarea deplină de către ceilalţi membri ai comunităţii şi existenţa sentimentului
de încredere în sine şi în ceilalţi.
Vă invit să faceţi fiecare un scenariu, închipuiţi-vă că Iulia de care v-am povestit mai devreme ar fi fost
integrată în învăţământul normal.
Ce relaţiiar fi avut cu colegii, ce viaţă ar fi avut, cum şi-ar fi imbogăţit viaţa colegii ei, cum ar fi arătat
viaţa ei dacă ea ar fi avut prieteni!