Moara cu noroc - loan Slavici

Scriere de întindere mare, alcătuită din 17 capitole, nuvela Moara cu noroc demonstrează, printr-o
acţiune bogată şi densă, cu evoluţii neaşteptate ale personajelor, un profund principiu etic: cel care
nu respectă norma morală şi sprijină răul va fi, în cele din urmă, pedepsit.
Nuvela începe cu un precept moral izvorât din experienţa şi înţelepciunea bătrânească, rostit
de către mama Anei: omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit.
Acţiunea nuvelei este plasată într-un spaţiu geografic ce aparţine zonei Ardealului, la Moara cu
noroc, aşezată în valea dintre două drumuri. În această zonă de răscruce se petrec fapte deosebite şi
se confruntă moralul cu imoralul şi binele cu răul.
Ghiţă, cizmar sărac, dintr-un umil sat transilvănean, îndemnat de o aspiraţie firească a omului
spre bunăstare dar şi de dorinţa de a fi stăpân şi de avea şi el vreo zece calfe, arendează cârciuma şi
hanul din locul numit Moara cu noroc situat în apropiere de Ineu. Aici se va muta împreună cu familia
şi va începe să muncească cinstit schimbând înfăţişarea locului, iar viaţa sa va decurge liniştită şi
prosperă ceva timp, până în momentul sosirii lui Lică Sămădăul, stăpân temut al acelor locuri,
personaj demonic, hoţ şi ucigaş care-i impune cârciumarului să-i devină complice: eu voiesc să ştiu
totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în
afară de mine să nu ştie.
Conflictul psihologic se amplifică treptat pe măsură ce Ghiţă intră în mecanismul necruţător, al
afacerilor necinstite ale lui Lică. Stăpânit de setea de bani, fire slabă şi oscilantă, Ghiţă se lasă
manevrat de acesta şi este părtaş la actele sale: primeşte de la el şase porci (despre care ştia că
sunt furaţi), îi împrumută bani, îl găzduieşte într-o noapte când este prădat arendaşul (şi când Lică
pleacă şi se întoarce la han îmbrăcat femeieşte) iar la judecată se trezeşte apărându-l. Toate acestea
vor duce la o treptată înstrăinare de soţia sa, de familie, ajungând să trăiască într-o stare
permanentă de oscilare între dorinţa de înavuţire şi teama faţă de Lică (îşi cumpără două pistoale,
doi câini ciobăneşti, îşi angajează slugă credincioasă). La un moment dat doreşte să-1 caute pe
jandarmul Pintea şi să-i spună adevărul despre Lică, însă nu poate renunţa la mirajul câştigului. Aşa
se face că, primind de la sămădău bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţă îi duce lui Pintea, dar nu-i
spune că jumătate din ei sunt ai săi.
Pe măsură ce timpul trece şi banii se înmulţesc, cârciumarul este tot mai dornic de îmbogăţire.
Amână aducerea dovezilor în mâna jandarmului, depune mărturie falsă la proces în legătură cu
omorul şi jaful din pădure (Buză-Ruptă şi Săilă Boarul sunt osândiţi pe viaţă în timp ce Lică este găsit
nevinovat), ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie.
Tensiunea dramatică urcă treptat spre punctul culminant, când faptele se precipită şi când
prăbuşirea lui Ghiţă este inevitabilă.
De Paşti, bătrâna cu cei doi copii se duc la rude, iar Ghiţă, mânat de această dată de gelozia pe
care o simte la vederea jocului dragostei dintre Lică şi Ana, pleacă după jandarmul Pintea ca să-i
spună adevărul, lăsându-şi soţia drept momeală în cursa în care dorea să-1 prindă pe sămădău: Tare
om eşti tu, Ghiţă [...]. Şi eu îl urăsc pe Lică, îi spune Pintea, dar nu aş fi putut să arunc o nevastă ca a ta
drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind.
Întorcându-se la Moara cu noroc, Ghiţă îşi ucide soţia, iar din ordinul lui Lică, Răuţ descarcă pistolul
în ceafa cârciumarului, care căzu înapoi fără să mai poată afla cine l-a împuşcat. După incendierea
hanului, Lică pleacă pe timp de furtună, de teamă să nu fie prins. Urmărit de Pintea, el preferă să se
sinucidă, sfărâmându-şi capul de un copac, decât să fie prins şi dat pe mâna justiţiei: privi împrejurul
său, îşi ţinti ochii la un stejar uscat, scrâşni din dinţi apoi îşi încordă toate puterile şi se repezi înainte.
Pintea îl găsi cu capul sfărâmat la tulpina stejarului şi ca să nu afle nimeni că-i scăpase din nou, de
data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului.
Spre prânz, focul de la moară se stinge şi de toate nu se alege decât praful şi cenuşa. Întoarsă
împreună cu copiii, bătrâna rămâne pe o piatră plângându-şi soarta nemiloasă şi gândindu-se:
simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat.