MODUL 5

VÂRSTA ADULTĂ
I. VÂRSTA ADULTĂ TÂNĂRĂ ŞI
VÂRSTA ADULTĂ „DE MIJLOC”

Ce înseamnă a fi matur? În funcţie de diverse perioade, în cadrul diverselor culturi, putem vorbi
de diferite standarde pentru maturitate: realizarea păcii sufleteşti, căutarea cunoaşterii, a
individuaţiei, a înţelepciunii… psihologia dezvoltării încearcă să trateze aceste încercări din
perspectiva de ansamblu a ajustării individului într-un mod matur la cerinţele vieţii de adult.

Obiective operaţionale:
După lectura acestui capitol, ar trebui să fiţi capabili să:
Prezentaţi caracteristicile etapelor identificate în dezvoltarea adultă a individului
Expuneţi asumpţiile disfuncţionale considerate de Gould a caracteriza respectivele
etape
Identificaţi tipuri de relaţii matrimoniale aşa cum au fost descrise de Cuber&Harroff
Enumeraţi mecanisme de adaptare mai mult sau mai puţin adaptative expuse de Vaillant
Explicaţi câteva din cauzele şi să oferiţi posibile remedii la problema epuizării prin
muncă (job burnout)
Identificaţi caracteristicile crizei vârstei de mijloc şi ce înţeleg Farrell şi Rosenberg prin
individul “pseudo-dezvoltat”

Sub rezerva permanentă a specificităţii culturale, cercetările au evidenţiat existenţa a trei etape
generale în dezvoltarea adultă: vârsta adultă tânără, vârsta adultă „de mijloc” şi vârsta adultă târzie
sau vârsta a treia. Primele două etape vor fi abordate în capitolul de faţă. Aceste etape, deşi atunci
când sunt particularizate la nivelul individului capătă note specifice, au totuşi un grad de
universalitate în ceea ce priveşte asumpţiile fundamentale ce caracterizează respectiva perioadă şi
problemele tipice cu care se confruntă persoanele adulte.

1. Adultul tânăr - 20-40 ani

Această perioadă se subîmparte la rândul său în mai multe etape.

1.A. Tranziţia de la adolescenţă la vârsta adultă 20-22

ani

Situaţii solicitante : 1. Separarea de părinţi şi dobândirea independenţei

financiare şi psihologice
-18 % rămân în proximitatea fizică a părinţilor şi păstrează relaţii
apropiate cu aceştia
-20 % intră în conflicte serioase cu părinţii, care au ca rezultat separarea
-62 % trec printr-o separare “geografică” şi psihologică , fără a simţi
existenţa conflictului.

2. Renunţarea la multe persoane semnificative

(grupul de prieteni, profesorii, alte persoane de referinţă)
3.Schimbări în viaţa socială (facultate, armată,
întemeierea propriei familii) şi în percepţia propriei persoane
Toate aceste solicitări pot duce la instalarea unor sentimente de pierdere, de frică, de insecuritate.

Levinson (1978) consideră că în această fază de „adult novice”(cum o numeşte el), la bărbaţi
începe să ia naştere un “vis personal”, despre modul în care va arăta viaţa lor în termeni de carieră.
La femei acest vis, spune Levinson, este absent, ele fiind focalizate pe viaţa de familie şi existenţa
în comunitate.

?! Consideraţi că e nevoie de adaptarea viziunii anilor 1970-1980 la realitatea de azi ?

Gould (1978) afirmă că există câteva asumpţii fundamentale ale acestei vârste care trebuie depăşite
pentru a putea trece la fazele următoare ale vieţii. Ele sunt rămăşiţe ale unor credinţe din copilărie,
care, deşi obiectiv privite sunt evident false, afectează individul într-un mod subtil .
a) ” Totdeauna voi aparţine părinţilor mei şi voi crede în lumea lor”
b) ” Pot vedea lumea doar prin ochii părinţilor mei “
c) ” După ce voi deveni independent va fi un dezastru”
d) ” Nu deţin proprietatea asupra propriului meu corp”
e) ” Părinţii sunt singura mea familie”
Aceste asumpţii nu sunt explicite şi nu trebuie să apară la toţi indivizi; pentru o confruntare activă
cu ele în orice moment al vieţii de adult, Gould sugerează şapte paşi a ceea ce ar constitui un
“dialog intern” cu aceşti “demoni” rămaşi din perioada copilăriei:
1. recunoaşterea stării de tensiune şi confuzie pe care o trăieşte individul
2. acceptarea faptului că oamenii nu au încotro şi trebuie să se confrunte cu o realitate
contradictorie
3. acceptarea impactului pe care asumpţiile de mai sus îl au asupra comportamentului propriu şi
asupra stării interne
4. sesizarea contradicţiei dintre aceste asumpţii şi un mod cu adevărat adult de a privi realitatea
5. “testarea realităţii” pentru a conştientiza care sunt de fapt expectanţele pe care le persoana le
are de la orice eveniment
6. lupta cu tendinţa puternică de respingere a oricăror dovezi care ar putea infirma respectivele
asumpţii
7. atingerea unei viziuni integrative a realităţii, cu contradicţiile ei inevitabile

Direcţii de dezvoltare – ideale - (identificate de White,1975)

a) Stabilizarea identităţii eu-lui: sentimentele unui individ despre propria persoană sunt mai ferme
decât în orice perioadă anterioară de dezvoltare, Eu-l nu poate fi serios afectat, cum era în timpul
copilăriei sau adolescenţei.
b) Independenţa relaţiilor personale: Sunt mai sensibili la nevoile celorlalţi (depăşirea
egocentrismului din perioada adolescenţei), îşi stabilesc prieteniile şi relaţiile sociale după criterii
proprii, manifestând selectivitate.
c) Manifestarea activă a intereselor: pe măsură ce acestea se cristalizează, vor determina tot mai
multe din opţiunile tinerilor.
d) Umanizarea valorilor: tinerii sunt mai conştienţi de aspectele umane ale valorilor, care sunt
importante mai puţin la nivel teoretic cum se întâmpla anterior şi mai mult ca efecte şi acţiuni reale.
e) Extinderea ocrotirii: interesul pentru bunăstarea generală a celorlalţi, pentru asumarea de roluri
active în scopul asigurării acesteia.
1.B.Adultul tânăr propriu-zis - 22-28 ani

Ce se întâmplă la nivel fizic?

Înălţimea maximă a fost deja atinsă de femei cam la 18 ani, de bărbaţi la 20; apar modificări
nesemnificative în acest compartiment; după 26 de ani, discurile vertebrale încep să se apropie,
cauzând treptat scădere în înălţime.
Greutatea creşte corespunzător cu scăderea ratei metabolismului bazal, adică a cantităţii minime de
energie de care are nevoie un individ într-o stare de relaxare.

Personalitatea şi dezvoltarea socială

Persoana este confruntată acum cu două impulsuri distincte:
-datoria şi dorinţa de a explora cât mai multe aspecte ale mediului atât de diversificat.
-impulsul lăuntric şi datoria de a se dedica familiei şi/sau profesiei.

În această perioadă, atât în cazul bărbaţilor cât şi în cel al femeilor, se dezvoltă relaţii foarte speciale
(Levinson, 1978):
La bărbaţi: - relaţia cu un mentor: acesta îl ajută în realizarea visului personal, îl susţine, îl
ghidează. Relaţia poate să sufere o ruptură în momentul în care “ucenicul” ajunge la acelaşi nivel
sau chiar îşi depăşeşte mentorul.
- relaţia cu femeia specială: aceasta îl sprijină în realizarea visului personal şi care îi
oferă o relaţie „totală”
La femei: - preocupare pentru găsirea bărbatului special.

?! Cât de valide sunt aceste tipologii în momentul de faţă?

Info Bonus: Tipuri de relaţii matrimoniale

Sociologii John F.Cuber şi Peggy B. Harroff au studiat diverse aspecte din cadrul căsătoriilor a 211
persoane, toate provenind din pătura medie sau superioară a societăţii, căsătoriţi de cel puţin zece ani şi fără
nici o intenţie de a divorţa. Pe baza numeroaselor interviuri şi chestionare completate, s-a ajuns la alcătuirea
unei tipologii care ar reflecta tipuri diverse de interacţiune din cadrul căsătoriei:

Obişnuit-conflictuală
Conflictul şi tensiunea continuă ar caracteriza acest tip de căsătorie, deşi cuplurile încearcă de obicei să
ascundă intensitatea divergenţelor faţă de copii, vecini sau rude. Incompatibilitatea e evidentă în acest tip de
căsătorii şi conflictul este, măcar ca potenţialitate, mereu prezent.Cuber şi Harroff speculează că la un nivel
mai profund, cuplurile au oarecum nevoie de această tensiune, conflictul fiind un mod de coeziune. Una
dintre femeile încadrate în acest tip de relaţie, întrebată de ce nu se gândeşte la divorţ, exclama: “La divorţ ?
Niciodată ! La crimă ? În fiecare zi !”

Lipsită de viaţă
În acest tip de căsătorie, cuplurile descriu că au fost odinioară “extraordinar de îndrăgostiţi” şi foarte apropiaţi
în primii ani ai relaţiei. Cu trecerea timpului însă, şi-au pierdut pasiunea de odinioară, relaţia a devenit
apatică şi lipsită de viaţă. În ciuda faptului că locuiesc încă împreună, într-o stare de amuţire suspendată
între două vorbe, continuitatea relaţiei e asigurată de confortul şi siguranţa dobândite: ceea ce sociologii
denumesc : “colivia obişnuinţei”.

Pasivitate mutuală
Aceste căsătorii se aseamănă foarte mult cu cele lipsite de viaţă, deosebit fiind faptul că ele au fost lipsite de
pasiune încă de la început; unele cupluri văd în asta o chestiune de convenienţă, un aranjament ce se
conformează expectanţelor sociale şi le asigură confortul dorit fără a crea noi probleme.

Vitală
În căsătoria de acest tip, cuplul este unit în principalele activităţi ale vieţii, psihologic şi afectiv vorbind;
legătura maritală este de fapt esenţa acesteia pentru ambii parteneri. Un soţ observa: “Lucrurile pe care le
facem împreună nu sunt plăcute în sine, bucuria vine din faptul că le trăim împreună. Dacă nu ar fi ea, nu m-
ar interesa de barcă, de lac sau de orice distracţie s-ar întâmpla acolo.”
Fiecare dintre parteneri găseşte că orice activitate e banală şi neinteresantă dacă celălalt nu este prezent,
relaţia le domină gândurile şi acţiunile.

Totală
Căsătoria totală este la fel cu cea vitală, dar interconexiunile sunt mai numeroase, soţii încearcă să rezolve
cel mai mic conflict, pentru ca nici o tensiune să nu le afecteze relaţia; deindividualizarea este evidentă, de
fapt cei doi devin unul.

Aceste împărţiri nu corespund unei gradaţii a fericirii sau reuşitei matrimoniale, reflectă doar diverse moduri
de ajustare şi diverse concepţii referitoare la căsătorie.

?! Consideraţi că aceste tipologii se regăsesc într-o formă „pură” în realitate?

Gould (1978) consideră că există şi la această vârstă câteva asumpţii implicite care trebuie depăşite:
“ Dacă fac ceea ce trebuie, răsplata va veni de la sine .“
“ Ce nu pot face eu pentru mine, vor face cei dragi.”

1.C. Tranziţia (criza) de la 30 ani - 28-30 ani

Această etapă are mai multe caracteristici :

-Apare dorinţa profundă de a-ţi schimba viaţa, paternul de existenţă.
-Criza poate începe cu o depresie profundă, o realizare a tot ce nu ai făcut şi un regret apăsător.
-Strategia de coping utilizată cu succes în această perioadă presupune o re-focalizare, fie dinspre
carieră înspre familie, fie invers.

Info Bonus: Consumarea prin muncă (Job Burnout)

Munca, ce odinioară a fost sursă de satisfacţii, poate deveni în timp o cauză de neîmplinire, simptomele cele
mai frecvente fiind plictiseala, apatia, eficienţa redusă, deziluzia, frustrarea şi chiar deznădejdea (Brody,
1982). Se disting de obicei trei stadii ale procesului: la început individul se simte obosit, stors, ca şi cum nu
ar mai avea nimic de oferit. Apoi, devine treptat din ce în ce mai cinic, mai “de piatră” până ca în final să
declare că toată cariera sa a fost un insucces şi că eforturile sale au fost irosite.
Victimele acestui fenomen sunt de obicei persoane extrem de eficiente, competente şi energice, care au
avut tendinţa de a fi idealiste şi dedicate, aspirând să schimbe ceva sau “facă lumea mai bună” (interesant e
că asistentele sunt îndeosebi predispuse acestor consecinţe, urmate “în top” de avocaţii specializaţi în
divorţuri, ofiţerii de poliţie, profesorii, cei ce lucrează în ospicii sau alte profesii ce au de-a face cu sănătatea
mentală a oamenilor). Alte victime sunt persoanele foarte ambiţioase ale căror impulsuri creative sau de
obţinere a puterii au fost mereu amânate de diverse evenimente .
Insight-ul constant şi conştientizarea propriilor nevoi sunt probabil cel mai bun mod de a preveni acest
punct de cotitură, dar din păcate persoanele prinse în muncă au rareori timpul suficient să se oprească şi să-
şi analizeze rezultatele efortului neîntrerupt; se pare că un alt mod de contracarare ar fi dezvoltarea din timp
a unor ocupaţii alternative ce ar provoca satisfacţii şi ar întări respectul de sine al acestor persoane. De
asemenea, ele trebuie să înveţe să spună “nu” când e cazul, să-şi fixeze standarde realiste şi să savureze
micile bucurii de zi cu zi. Se recomandă luarea forţată a unei perioade de relaxare sau de activitate – dar alta
decât ocupaţia principală a individului; dacă problema se agravează, se poate ajunge la nevoia unui ajutor
de specialitate. (Farber,1983).
Din nou adultul trebuie să depăşească unele asumpţii disfuncţionale (Gould, 1978):
“ Viaţa este simplă şi controlabilă.”
“ Nu sunt ca părinţii mei. “
“ Pot vedea şi înţelege clar ce se întâmplă celor apropiaţi mie .“

I.D. “Aşezarea” - 30/33- 40 ani

- Aceasta este perioada unor alegeri majore în jurul cărora se vor construi noile structuri ale vieţii
individului.
- Doar acum se consideră că persoana devine un adult veritabil.
- Acum se manifestă seriozitate în luarea deciziilor.
- Datorită liniştii interioare dobândite, performanţele sunt net superioare.

Ierarhia mecanismelor de adaptare (Vaillant, 1980 )

Psihotice (în psihoze, Imature (în depresie Nevrotice (posibile la orice Mature (întâlnite la
vise, copilărie) severă, tulburări de individ) adulţii “sănătoşi”)
personalitate şi
adolescenţă)
• Negarea • Fantazarea • Intelectualizarea • Sublimarea
• Distorsiunea (asociată cu (izolarea, comp. • Altruismul
• Proiecţia refuzul Obsesiv) • Suprimarea
iluzorie realităţii) • Represia • Anticiparea
• Proiecţia • Conversiunea • Umorul
• Ipohondria • Fobiile
• Comportament • Disocierea
ul pasiv- (negarea
agresiv nevrotică)
(masochism)

2. Adultul mediu (vârsta adultă de mijloc)-

40-60 ani
Ce se întâmplă la nivel fizic?
Particularităţile aceastei vârste:
• Tonusul muscular şi flexibilitatea musculară scad
• Adaptarea ochilor la lumină intensă e mai înceată, la fel scade capacitatea de focalizare pe
obiecte foarte apropiate, persoanelor le e mai greu să distingă între tonuri de albastru şi verde
• După vârsta de 40 de ani scade capacitatea de a detecta unele sunete de frecvenţe mai înalte, la
fel de a distinge între unele consoane, în special f, g, s, t, z, ş (Marshall,1981)
Totuşi , la această vârstă, deşi simţurile nu sunt la fel de acute ca înainte, varietatea de stimulări
posibile compensează relativul deficit.
2.A. Criza vârstei de mijloc (40-45 ani)

Până la vârsta de 40 de ani, persoanele reuşesc să-şi păstreze, faţă de sine în primul rând, o imagine
tânără (sau cel puţin evenimentele care se succedă continuu nu le-au lăsat timpul necesar meditaţiei
asupra trecerii şi transformărilor inevitabile). Cam la această vârstă, individul e confruntat cu
acumularea de dovezi privind declinul său în ce priveşte capacităţile fizice, mnezice sau
entuziasmul implicării într-o sarcină. Levinson observa că bărbaţii realizează puterea lor
destructivă, considerându-se “continuatori ai poveştii dezumanizării omului faţă de om”: dacă
acest aspect e conştientizat, poate fi convertit într-o demersuri creative, care ar compensa
implicaţiile negative ale manifestării puterii dobândite după o anumită vârstă.

Alte aspecte tipice ale acestui interval :

- Apare conştientizarea morţii
- Încep să dispară mulţi dintre oamenii importanţi din viaţa adultului.
- Are loc o reevaluare a propriei vieţi şi o conştientizare mai ales a ceea ce persoana nu a realizat.
- Copiii săi devin adolescenţi, ceea ce duce adesea la conflicte între generaţii (adulţii au fost numiţi
în această fază “generaţia sandwich”, prinşi pe de o parte între părinţii lor din ce în ce mai slabi şi
neputincioşi şi pe de altă parte între copiii ce au nevoie de tot sprijinul şi grija lor) .
- Încep să fie conştienţi de sexualitatea în curs de maturizare a copiilor lor în paralel cu semnele
“stingerii” propriei vieţi reproductive.
- Apar modificări de ordin fizic: la această vârstă începe declinul senzorial şi motor. De exemplu
la ambele sexe se constată o scădere a acuităţii vizuale, alterarea sensibilităţii gustative. De
asemenea, sunt din ce în ce mai prezente minusuri în forţa musculară sau în coordonarea motorie.
Timpul de reacţie scade per ansamblu cu 20%. Aceste deficite fizice pot fi compensate prin baza de
cunoştinţe de care dispune individul şi prin modalităţi de stimulare lărgită.
Din punct de vedere sexual, se înregistrează modificări ale capacităţii reproductive. La femei
menopauza are ca şi consecinţă apariţia osteoporozei şi creşterea riscului de boli cardiovasculare,
datorită nivelului redus de estrogeni. Menopauza are însă şi un impact psihologic masiv, care poate
să ducă la depresie; dar ca şi în cazul adolescenţilor, nu este vorba neapărat de modificări
anatomice, cât de atitudinea faţă de schimbările corporale – atât cea a propriei persoane, cât şi a
celor din jur. La bărbaţi apar de asemenea modificări hormonale, fluctuaţii ciclice care determină o
alterare a fertilităţii.
Se vorbeşte în general despre un dublu standard al vârstei de mijloc, deoarece semnele
îmbătrânirii sunt valorizate diferit la cele două sexe. De exemplu, părul care începe să încărunţească
face ca bărbaţii să fie cotaţi drept şi mai atractivi, în vreme ce la femei este semn că „au trecut
pragul” vârstei a treia. Acest dublu standard afectează relaţiile de cuplu.

- Maximum-ul de expectanţe realizabile referitoare la carieră se definitivează; de asemenea, e tot

mai greu să se păstreze “la zi” cu ritmul schimbărilor din propria profesie

Interesantă e poziţia relativ diferită a unor cercetători cum ar fi Farell & Rosenberg (1981), care
contestă existenţa unei crize a vârstei de mijloc per se, considerând în schimb că individul,
confruntat cu stresori inevitabili oricărei perioade de dezvoltare, poate dezvolta un mod specific de
a le face faţă, ce determină o aşa-numită “auto-izolare”, căreia îi corespunde o negare a
sentimentelor de slăbiciune ce se ascunde sub diverse măşti. Totuşi, nu poate fi ignorată şi categoria
de persoane care, printr-o confruntare activă cu stresul, îl depăşesc şi se simt în deplin control
asupra propriei vieţi. O tipologie posibilă a răspunsurilor la stresul vârstei de mijloc e prezentată în
tabelul de mai jos ( după Farrell & Rosenberg, 1981):
 Confruntare activă cu
Negarea stresului
stresul
Punitiv-Realist Anti- Erou
Nesatisfăcut

1) Creşterea autoritarismului 1) Izolare accentuată

2) Insatisfacţia asociată cu cele mai mici 2) Luptă pentru definirea unei identităţi
confruntări externe de sine
3) Conflictul cu copiii 3) Interiorizare
4) Neimplicare interpersonală
5) Autoritarism scăzut
Pseudo-Dezvoltat Transcendent-Generativ
1) Se arată mereu satisfăcut 1) Evaluează trecutul şi prezentul cu
Satisfăcut

2) Atitudini rigide un simţ rezonabil de satisfacţie

3) Îşi neagă sentimentele
4) Scoruri înalte la anxietate şi depresie
nemanifeste
5) Predispus la apariţia unor simptome
organice
2) Simptome reduse de insatisfacţie
3) Nu îi e frică de sentimentele proprii
4) Acceptă out-grupurile
5) Simte că are control asupra
destinului propriu

2.B. Reorientare (ieşirea din criză) - (45-60 ani)

Acesta este un interval fructuos al maturităţii depline, în care individul poate ajunge la apogeul în
carieră, în succesul financiar, în poziţia socială.
- femeile devin mai masculine, se concentrează mai mult asupra vieţii lor profesionale, se implică
mai mult în viaţa socială (organizaţii, partide), devin asertive, impunătoare
- bărbaţii încep să fie mult mai orientaţi spre viaţa de familie, devin mai calzi, tandri
- şi adulţii de 45-60 de ani pot să-şi însuşească noi abilităţi.
Din punctul de vedere al rezolvării problemelor practice, persoanele de această vârstă au
performanţe mult superioare celor tinere.

Sumar
Pe parcursul acestui capitol v-aţi familiarizat cu diverse aspecte ale dezvoltării adulte, prezentate într-o
ordine ce ar corespunde succesiunii unor etape generale de transformare, fiecare înfăţişată cu solicitările,
achiziţiile şi modalităţile de coping specifice la nivel biologic, cognitiv şi interpersonal.

Cuvinte-cheie: tranziţie, asumpţii disfuncţionale, tipuri de relaţii matrimoniale, criză, job burnout, mecanisme
de adaptare, răspuns la stres, aşezare, reorientare
În loc de concluzie….

Sarcini de dezvoltare ale adulţilor (după Chickering & Havighurst):

16-23 ani - Obţinerea independenţei emoţionale

adolescenţă târzie
- Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie
- Alegerea şi pregătirea unei cariere
- Dezvoltarea unui sistem etic
23-35 ani - Alegerea unui partener
adult tânăr - Întemeierea unei familii
- Obţinerea unei slujbe
- Asumarea de responsabilităţi civice
35-45 ani - Adaptarea la schimbările în cerinţele locului de muncă
tranziţia vârstei de - Revizuirea planurilor de carieră
mijloc
- Redefinirea relaţiilor de familie
45-57 ani - Menţinerea carierei sau redirecţionarea profesională
adult propriu-zis - Stabilizarea relaţiilor de familie
- Ajustarea la schimbările biologice
57-65 ani - pregătirea pentru pensionare
adult târziu
65… - Ajustarea la pensionare
vârsta a treia - Ajustarea la declinul sănătăţii şi forţei
- Afilierea la grupuri în vârstă
- Menţinerea integrităţii personale
- Suportarea pierderii celor dragi

Exerciţii

A)Cum staţi cu “indicele de individuaţie”?

Majoritatea teoriilor sunt de acord că un indice clar al maturităţii este dat de definirea tot mai precisă a individului ca o
entitate distinctă, ceea ce ar putea fi evaluat prin “indicele de individuaţie” propus de Dacey & Travers.Încercaţi să vă
auto-evaluaţi această dimensiune răspunzând (dacă există un răspuns) la următoarele întrebări, care nu vor oferi o
măsură a gradului de maturitate, ci poate doar o conştientizare a modului de a vă impune individualitatea:

1)Puteţi să vă gândiţi la o ocazie din ultima lună când prietenii v-au rugat să faceţi ceva împreună şi i-aţi
refuzat?

2)Puteţi să enumeraţi trei decizii importante pe care le-aţi luat în ultimul an şi în care părinţii nu au avut nici o
influenţă?

3)Puteţi să numiţi două lucruri despre care aveaţi o părere groaznică şi care acum nu mai par atât de
detestabile?

4)Puteţi să vă gândiţi la două persoane care vă influenţau decisiv odinioară şi ale căror păreri nu mai au
acelaşi impact acum?

5)Puteţi numi două lucruri ce vă displăceau mai demult şi care vă fac acum plăcere?
6)Puteţi să vă gândiţi la două opinii sau valori personale cu care prietenii nu ar fi de acord ?

7)Numiţi trei moduri diferite de prietenii dumneavoastră de a vă organiza timpul

8) Numiţi cinci aspecte în care credeţi că sunteţi diferit de cei din jur:

B)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :

1)Printre mijloacele de adaptare “mature” identificate de Vaillant, putem enumera:

a) Sublimarea
b) Distorsiunea
c) Intelectualizarea
d) Umorul
e) Altruismul

2)Persoanele cele mai susceptibile să experenţieze un “job burnout” sunt :

a) cele dezamăgite încă de la început de cariera aleasă

b) cele competente, energice
c) persoanele idealiste
d) persoanele cu o autoritate şi putere deosebite
e) persoanele ale căror ambiţii de tinereţe au eşuat

3) Printre posibilii factori de stres ai vârstei de mijloc putem identifica

a) conflictul între dorinţa de a explora cât mai multe aspecte ale mediului şi datoria de a se dedica
familiei sau profesiei
b) faptul că se persoanele simt că fac parte din “generaţia sandwich “
c) dificultatea de a se adapta schimbărilor continuue de la locul de muncă
d) conştientizarea morţii
e) separarea “geografică” şi psihologică de părinţi

4) Asumpţiile disfuncţionale ce ar caracteriza tranziţia de la adolescenţă sunt, în viziunea lui Gould:

a) “pot vedea lumea doar prin ochii părinţilor mei”

b) “nu deţin proprietatea asupra propriului meu corp”
c) “ce nu pot face eu pentru mine, vor face cei dragi”
d) “pot vedea şi înţelege clar ce se întâmplă celor apropiaţi mie”
e) “viaţa este simplă şi controlabilă”

5)Caracteristic tipului “anti-erou” prezentate de Farell şi Rosenberg este:

a) confruntarea activă cu stresul
b) creşterea autoritarismului
c) negarea sentimentelor
d) controlul asupra destinului propriu
e) lupta pentru definirea identităţii de sine şi interiorizarea

6)Căsătoria “vitală” prezentată de Cuber & Harroffar ar putea fi caracterizată de :

a) conflict şi tensiune continuuă

b) deindividualizare
c) plăcerea în îndeplinirea activităţilor curente condiţionată de prezenţa celuilalt
d) relaţia domină luarea deciziilor, gândirea şi acţiunile întreprinse
e) “colivia obişnuinţei”

7)Reorientarea, ieşirea din criza vârstei mijlocii, are ca şi consecinţe:

a) la bărbaţi :tandreţe sporită, întoarcerea înspre viaţa de familie

b) la femei : devin mai interiorizate, meditaţie asupra celor realizate până acum în viaţă
c) performanţe superioare în confruntarea cu probleme practice
d) o dorinţă profundă de a-şi schimba viaţa, patern-ul de existenţă
e) transformarea relaţiei maritale în una de tip “lipsită de viaţă”

8)”Criza” de la vârsta de 28-30 ani se poate caracteriza prin:

a) re-focalizare fie dinspre carieră înspre familie, fie invers

b) job burnout
c) conştientizare mai ales a ceea ce individul nu a realizat
d) rată crescută a divorţurilor
e) femeile devin mai masculine, asertive, impunătoare

C)Teme pentru dezbatere:

1)Sunteţi de acord că , inevitabil, toţi indivizii trec printr-o criză a vârstei de mijloc, doar că
unii neagă acest fenomen ?

2)Cum credeţi că aţi putea diferenţia obiectiv între individul pseudo-dezvoltat şi cel
transcendent-germinativ ( după tipologia propusă de Farell şi Rosenberg )?

3)Faceţi o paralelă între direcţiile ideale de dezvoltare a identităţii proprii propuse de White
şi confruntarea cu factorii stresori din cadrul crizei vârstei de mijloc: credeţi că acestea
rămân nişte coordonate utopice sau este posibilă realizarea lor pe parcursul vieţii
individului?

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1: a,d,e ; 2: b,c,e ; 3: b,c,d ; 4: a,b ; 5: a,e ; 6: c,d ; 7: a,c
; 8: a,b,c
 II. VÂRSTA ADULTĂ TÂRZIE
Dezvoltarea umană continuă şi după vârsta de 65 ani, întrucât adulţii trebuie şi în această
perioadă din urmă a vieţii să se confrunte cu o serie de probleme, unele vechi, altele noi, care se
cer rezolvate.

Obiective operaţionale:
După lectura acestui capitol, ar trebui să:
Distingeţi principalele mituri şi prejudecăţi legate de vârsta a treia în raport cu ceea ce
sunt „în realitate” bătrânii
Prezentaţi principalele tipuri şi teorii biologice ale îmbătrânirii
Prezentaţi principalele schimbări de ordin fizic
Derulaţi cursul abilităţilor cognitive la această vârstă
Înţelegeţi principalele schimbări legate de viaţa socială a persoanelor în vârstă
Cunoaşteţi câteva modalităţi de optimizare a calităţii vieţii persoanelor în vârstă

În cultura occidentală, vârsta a treia este valorizată preponderent negativ, în mare parte datorită
prejudecăţilor. A fi bătrân echivalează în viziunea unora cu a fi slab, incompetent, senil, îngust la
minte, rigid.

1.Cine sunt de fapt bătrânii?

Momentul de început al vârstei a treia este considerat în mod convenţional vârsta de 65 ani,
deoarece pentru majoritatea indivizilor ea coincide cu pensionarea. Această vârstă este însă doar
aproximativă.
Statisticile afirmă că populaţia de peste 65 de ani reprezintă în prezent cam 13% din populaţia
Globului (în condiţiile în care în 1950 reprezenta doar 7%), preconizându-se o creştere a
procentajului în următoarele decenii. Dacă la începutul anului 2000 în SUA erau 34,5 milioane
persoane de peste 65 ani, se estimează că în anul 2030 vor fi aproximativ 70 milioane.

Un alt lucru notabil este reprezentat de creşterea numărului celor cu vârste „înaintate”. De exemplu,
comparativ cu 1990, în 1999 erau de 16 ori mai multe persoane cu vârste între 75 şi 84 ani, şi de 34
ori mai multe persoane de peste 85 ani. În ţările occidentale procentul celor de peste 85 ani atinge
deocamdată 1% şi pare a fi de asemenea în creştere.
Aşadar, dacă la începutul secolului 20 vârsta maximă la care putea ajunge un individ părea a fi, în
medie, cea de 49 ani, la începutul secolului 21 ea a crescut, în ţările occidentale, până la 80 ani.
Dintre cei de peste 85 ani femeile deţin majoritatea. Această “supravieţuire prelungită” îşi are însă
avantajele şi dezavantajele ei. Întrucât bărbaţii ating doar o vârstă medie de aproximativ 70 ani,
82% dintre femei sunt văduve. Mai mulţi ani de viaţă înseamnă de fapt mai multe probleme: de
sănătate, financiare, sociale. Aşadar, aceşti ani suplimentari nu reprezintă un bonus, ci dimpotrivă
cel mai adesea un plus de boală, sărăcie, dependenţă de ceilalţi şi însingurare.

Chiar dacă în SUA sau Japonia, de exemplu, persoanele de peste 80 ani par a se menţine într-o
formă fizică bună, asigurarea unei veritabile calităţi a vieţii presupune rezolvarea unor probleme
neurologice sau psihiatrice, care par să fie generate de boli vasculare sau tulburări degenerative ale
creierului.
Acesta este şi motivul pentru care, de exemplu, revista „Geriatrics” şi-a propus să abordeze
extensiv în 2002 problematica creierului, a tulburărilor care survin la vârste înaintate: epilepsie,
delir, anxietate, tulburări de somn, tremur, durere neuropată, abuz de substanţe. Multe dintre aceste
tulburări au un impact masiv asupra calităţii vieţii la vârsta a treia (Weinberger & Marin, 2002).
 Accidentele vasculare Principala cauză a handicapurilor fizice şi
cerebrale intelectuale, a treia cauză de mortalitate
Contribuie la declinul cognitiv chiar şi atunci când
nu există semne evidente de deficit neurologic
Demenţa Produc un declin cognitiv masiv
Boala Alzheimer Subminează independenţa, relaţiile familiale şi
sociale, nutriţia, activităţile zilnice, starea generală
de bine
Anxietatea Amplifică singurătatea, pierderea identităţii şi
Depresia dependenţa
Delirul
Abuzul de substanţe
Problemele motrice Limitează activităţile zilnice
Handicapurile fizice Descurajează contactele sociale
Tremurul
Boala Parkinson
Tulburările de somn Interferează cu calitatea vieţii şi funcţionarea
cognitivă

Sindromul neuropatic al Cauzat în principal de traumele fizice resimţite pe

durerii parcursul vieţii, are un efect negativ asupra stării de
bine a persoanei

2. Mituri şi prejudecăţi legate de vârsta a treia

Această optimizare a vieţii vârstnicilor nu este posibilă în absenţa depăşirii unor mituri sau
prejudecăţi despre persoanele în vârstă, dintre care cele mai frecvente sunt următoarele :
• “Toate persoanele în vârstă au o slabă coordonare motorie.”
• “Vârstnicii se simt obosiţi tot timpul”
De fapt, dacă au un program destul de stabil şi nu fac excese, pot să fie energici mai tot timpul.
• “Vârstnicii se infectează foarte uşor”
• “Persoanele de vârsta a treia au foarte multe “accidente”, chiar în casă”
• “Vârstnicii îşi petrec majoritatea timpului în pat.”
• “Vârstnicii nu pot să-şi amintească nimic, ei uită totul.”
• “Cei în vârstă nu mai sunt interesaţi de activitatea sexuală:”
• “Persoanele de vârsta a treia se izolează de familie - simt nevoia să fie singuri.”
• “Vârstnicii sunt pisălogi, indispuşi mereu, iritabili, plini de autocompătimire”- idee ce duce
la o infantilizare nejustificată .
• „Persoanele în vârstă nu pot învăţa noi deprinderi.”
• „Bătrânii nu îşi folosesc timpul în mod productiv”.

Efectele acestor prejudecăţi pot fi identificate în diferite contexte.

De exemplu, un medic care e convins că o persoană cardiacă de 75 ani nu mai este interesată să aibă
o viaţă sexuală nici măcar nu va deschide acest subiect. Un copil ultraprotector poate să ajungă să
îşi domine şi chiar infantilizeze părintele, în virtutea unor astfel de cogniţii. Un asistent social sau
un psiholog care acceptă că depresia este o realitate a vârstei a treia îşi abandonează cazul.

Aşadar modul în care gândim despre ele afectează radical modul în care trăiesc şi simt persoanele în
vârstă.
Există, mai rar, şi stereotipuri pozitive la fel de nerealiste legate de vârsta a treia, aceasta fiind
văzută ca „vârstă de aur” a păcii, mulţumirii, relaxării.
3. Tipuri de îmbătrânire
Gerontologii afirmă că mulţi dintre cei care au astăzi 70 ani gândesc şi acţionează aşa cum o făceau
cu 2-3 decenii în urmă persoanele de 50 ani.

Din acest motiv se vorbeşte despre două categorii de bătrâni (Neugarten & Neugarten, 1987):
1. bătrânii „tineri” – majoritatea, indiferent de vârstă, caracterizaţi prin vigoare, vitalitate,
activism, şi
2. bătrânii „bătrâni” – cei slabi, infirmi, care reprezintă o minoritate; problemele acestora sunt
mai puţin legate strict de vârstă şi mai mult de comportamentul alimentar defectuos, lipsa
exerciţiului fizic, prezenţa unor boli, inclusiv neurologice, etc.

În acelaşi spirit se face distincţia între mai multe tipuri de îmbătrânire:

Îmbătrânire primară (Busse, 1987)

Aceasta se referă la procese intrinseci îmbătrânirii, ce se consideră a fi ireversibile:
• schimbări în viteza de procesare a informaţiei
• modificări în registrul motor
• avantaj în procesarea informaţiei verbale în detrimentul celei spaţiale
• declin în ceea ce priveşte “inteligenţa fluidă” şi menţinerea la nivel constant a “inteligenţei
cristalizate”
• stabilitate în ceea ce priveşte personalitatea.
• funcţionarea organismului încă la parametrii optimi.

Îmbătrânire secundară(Busse, 1987)

Se referă la acele schimbări asociate cu boli, ce corelează cu vârsta, dar pot fi prevenite sau chiar
reversibile:
• prevalenţa crescută a bolilor cronice (cardiovasculare, gastrointestinale)
• incidenţă sporită a cataractei, arteriosclerozei

Îmbătrânire terţiară
• Schimbări foarte precipitate ce apar la vârsta a treia, pe măsură ce se prefigurează momentul
morţii – aşa-numitul “terminal drop” (Riegel & Riegel, 1972) - modificări ce afectează atât
funcţionarea cognitivă, cât şi paternul de personalitate.

4. Teorii ale îmbătrânirii

4.A. Teorii ale îmbătrânirii programate

Acest grup de teorii sugerează faptul că îmbătrânirea este inevitabilă, întrucât ea este „înscrisă” în
genele noastre.

a. Printre primele teorii din această categorie se numără cea a lui Leonard Hayflick (1974), care
consideră că există un număr limitat de diviziuni celulare pe care le poate suporta corpul nostru -
maxim de 50-70 ori. Dacă celulele ar respecta acest număr maxim de diviziuni, se pare că am fi
“programaţi” să trăim aproximativ 120 de ani.
Acest fenomen, numit senescenţă replicativă este caracteristic şi pentru celulele altor mamifere
studiate în laborator.

b. Mai recent s-a stabilit faptul că celulele umane folosesc scurtarea telomerelor (capetele
cromozomilor) ca indicator al acestei senescenţe replicative: cu fiecare diviziune celulară acestea se
scurtează, şi opresc procesul după 50-90 diviziuni. Ca urmare a acestui fapt, se produce fuziunea
capetelor cromozomilor şi apoptoza celulară. Doar o celulă din 10 milioane poate trece peste acest
„blocaj”.
Se consideră că aceste mecanisme intrinseci ar avea rolul de a regla proliferarea celulară,
intervenind în controlul cancerului – mai precis al mutaţiilor progresive ce îl pot provoca. Dar acese
mecanisme au şi o a doua rezultantă, ducând la aglomerarea de celule, la capătul vieţii proliferative,
ce pot fi responsabile de diferite aspecte ale îmbătrânirii.

c. O altă direcţie de cercetare este aceea care caută genele îmbătrânirii. În anii 90 cercetările au
arătat că, de exemplu, cromozomul 1 ar avea un rol în îmbătrânire, deoarece transferul acestui
cromozom uman la hamsteri duce la instalarea semnelor tipice ale îmbătrânirii. Mai recent se
vorbeşte despre aşa-numita genă klotho, care ar avea o variantă a cărei prezenţă duce la creşterea
de 2,6 ori a mortalităţii înainte de 65 ani.
Lerner (2000) sugerează că îmbătrânirea e dată de schimbări dramatice ce au loc la nivelul genelor
de control al calităţii celulei (“gene Cerber”). Există aproximativ 60 de astfel de gene, care nu mai
funcţionează corect în cazul persoanelor de 70-90 de ani. Genele de control al calităţii sunt cele care
decid, după ce a avut loc diviziunea celulară, dacă o nouă celulă este suficient de bună pentru a
continua să trăiască. Dacă acest mecanism de control nu mai funcţionează, genele greşite se
multiplică, cauzînd deficite funcţionale şi, în cele din urmă, problemele tipice ale îmbătrânirii.
Detectarea acestor gene s-a făcut pe baza analizei probelor de ţesut provenind de la indivizi între 9
şi 90 ani şi de la pacienţi suferind de progeria (boală ce determină îmbătrânirea şi moartea
prematură). S-a constatat că în cazul celor din urmă, celulele sunt similare celulelor din corpul
bătrânilor.
Îmbătrînirea ar consta deci: în transferul greşit de gene de la o celulă mamă la celulele fiice, în erori
ale genelor de control al calităţii privind corectarea acestor greşeli sau în eşecul eliminării celulelor
„greşite”. Celulele osoase suferă modificări ale genomului care pot să meargă până la absenţa totală
a cromozomilor, ceea ce duce la fragilitate osoasă. La nivelul epidermei proliferează sub-seturi
celulare, care sunt deficitare, dând aspectul de piele flască .
Deci şi îmbătrânirea este dată de alterarea funcţiei genice şi producerea de celule cu funcţie
diminuată.

d. Alte teorii sugerează că administrarea hormonului de creştere poate inversa efectele îmbătrânirii.
De aici, ideea că o serie de efecte ale îmbătrânirii, cum ar fi aglomerarea grăsimilor, degenerarea
muşchilor şi atrofierea organelor sunt provocate de scăderea nivelului hormonului de creştere.

e. Există şi puncte de vedere care sugerează că ar rămâne aceeaşi cantitate de proteine în corpul
persoanelor în vârstă, dar ele nu mai pot fi descompuse ca în anii tinereţii.

f. Alman (1993, 1996) sugerează că această programare biologică a îmbătrânirii se reflectă în

volumul creierului. Speciile cu creierul mai mare au o longevitate mai mare – probabil acesta
funcţionează ca element de protecţie împotriva variaţiilor de mediu. Animalele cu o viaţă mai lungă
sunt mai expuse de-a lungul vieţii unor perioade critice severe mai frecvente. Mai ales dimensiunile
cerebelului, amigdalei, hipotalamusului şi neocortexului corelează cu durata vieţii.

4.B. Teorii ale deteriorării

Îmbătrânirea e consecinţa utilizării continue a organismului, a acumulării factorilor stresori şi a
consecinţelor acestora. Există celule care, din punctul de vedere tradiţional, nu se înlocuiesc, în
creier şi inimă. Restul celulelor se pot tot mai greu repara sau înlocui. Stresorii interni şi externi
acumulaţi, inclusiv substanţele nocive, produşi critici ai metabolismului, agravează acest proces.
5. Modificări aduse de vârsta a treia

5.A. Modificări fizice

a)modificări morfologice ale sistemului nervos

Teoriile mai vechi considerau că la vârsta a treia volumul creierului scade cu 20%. Astăzi este
acceptat faptul că începând cu 60 de ani volumul creierului scade cu 2% în fiecare deceniu;
această reducere a volumului are la bază atrofierea substanţei cenuşii, „debranşarea” dendritică şi
distrugerea sinaptică, precum şi reducerea cantităţii de substanţă albă, datorită scăderii cantităţii
de mielină. Este interesant faptul că atât în cazul substanţei albe cât şi în cazul substanţei cenuşii
sunt afectate în principal zonele care se maturează mai târziu – cele supuse unei mielinizări
tardive.
Se constată o pierdere neuronală neuniformă, care afectează puternic substanţa neagră din
mezencefal, ganglionii bazali, cortexul prefrontal. Sunt mediu afectate ariile temporale, parietale,
hipocampusul, cerebelul. Puţin afectate sunt regiunile senzoriale şi puntea trunchiului cerebral.
Pierderea mielinei se produce de asemenea mai ales în cortexul prefrontal.
Aceste modificări neuronale au ca efect rigiditatea posturală, tremurul, încovoierea, tulburări de
ordin motor, mersul dificil, precum şi anumite particularităţi cognitive la persoanele de vârsta a
treia.

b)modificări neurologice microscopice

• Apariţia PLĂCILOR SENILE (amiloide)- material amorf constând din acumulări de polipeptide
formate din aproximativ 40 aminoacizi, ce se condensează în regiuni extracelulare; în jurul lor
există terminaţii astrocitare, microgliale alterate sau neuroni alteraţi. Aceste fenomene se
localizează mai ales în cortexul enthorinal, în aria temporală 20 şi în hipocamp.
• Degenerescenţe neurofibrilare: neurofilamentele aberante, de formă helicoidală, sunt
împerecheate. Rare înainte de vârsta de 70 de ani, după acest prag apar aproape la fiecare
individ.
Aceleaşi modificări apar şi în boala Alzheimer, care reprezintă o formă de îmbătrânire patologică.
Diferenţa ar consta în faptul că în cazul bolii Alzheimer aceste modificări sunt repartizate diferit
(de exemplu, apar şi în amigdală şi alte regiuni din neocortex).

c)modificări neurochimice
Se constată deficite ale funcţiei dopaminergice, date în principal de scăderea numărului de receptori
dopaminergici D2. Aceste modficări, ce au loc în principal la nivelul cortexului prefrontal, par să
ducă la alterarea structurilor şi proceselor memoriei de lucru.

Info Bonus: Vârsta a treia şi datele de neuroimagistică

funcţională (Cabeza, 2001)
Într-o metaanaliză recentă a studiilor efectuate asupra persoanelor în vârstă, Cabeza
prezintă principalele date legate de modul de funcţionare a creierului în diverse sarcini
cognitive. Astfel, diferite studii indică faptul că în sarcini de percepţie şi atenţie, la
persoanele de vârsta a treia apare o reducere a activării regiunii occipitale, cuplate cu
intensificarea activării în cortexul prefrontal. În ceea ce priveşte sarcinile de
memorie, codarea pare să se asocieze cu o activare mai redusă a regiunii
prefrontale stângi şi a regiunilor medii temporale. În ceea ce priveşte reactualizarea
episodică, reducerea activităţii prefrontale stângi se asociază cu creşterea activităţii
regiunii prefrontale drepte. Amorsajul se asociază şi la bătrâni ca şi la tineri cu activări
sporite în regiunea occipitală dreaptă. În sarcinile de memorie de lucru, persoanele
mai în vârstă prezintă activări mai reduse în emisfera care este implicată în principal
în acest tip de sarcină la tineri, dar activări mai puternice în emisfera contralaterală.
(De exemplu, în sarcini de memorie de lucru spaţială este o activare mai mare a
 emisferei cerebrale stângi, iar în cele de memorie de lucru verbală o activare mai intensă
a memoriei de lucru spaţiale). Această “lateralitate paradoxală” nu pare a fi eficientă,
lucru demonstrat de reducerea timpului de reacţie. O altă caracteristică sistematică pare
a fi reducerea asimetriei emisferice
În general, se consideră că acele reduceri ale activării observate reflectă procesări
neurocognitive neeficiente, în timp ce creşterile activării sunt interpretate ca fiind
compensatorii. Totuşi, această concluzie nu este deocamdată definitivă, întrucât există
încă “incertitudini metodologice” legate de selecţia subiecţilor, tipul de sarcină folosit,
modul de analiză a datelor etc.

d)modificări senzoriale

• VIZUALE
- Scade sensibilitatea la lumină
- Slăbeşte vederea de aproape
- Scade capacitatea de prelucrare a stimulilor în mişcare, a adâncimii, a culorilor
- Se reduc vederea diurnă şi capacitatea de căutare a unui stimul vizual.
- Se reduce viteza de procesare a stimulilor vizuali
- Dintre afecţiunile caracteristice acestui analizator: cataracta şi glaucomul; ambele pot să ducă la
orbire

• AUDITIVE
- Aproximativ 3 din 10 persoane de 65 de ani si jumătate din cei de peste 75 ani au probleme în
detectarea sunetelor de frecvenţă înaltă
- Probleme de identificare a stimulilor auditivi mai ales atunci când există un „zgomot de fond” sau
distractori
- Doar un mic procent dintre bătrâni folosesc aparat auditive; acestea au însă dezavantajul de a
amplifica zgomotul de fond

!! Care sunt efectele problemelor vizuale şi auditive asupra vieţii de fiecare zi a persoanelor în
vârstă?

• GUSTATIVE
- Scade numărul de receptori gustativi funcţionali
- Sensibilitatea pentru dulce rămâne neafectată
- Deoarece nu mai simt gustul sărat, acru, amar, mîncarea este mai puţin tentantă, ceea ce duce la
nutriţia lor deficitară; sau există tendinţa de a săra excesiv mâncarea, fapt care poate contribui la
hipertensiunea arterială

• OLFACTIVE
- Şi aici apare un declin constant, între 60 şi 80 ani, posibil datorat atrofierii bulbului olfactiv
- 4 din 5 persoane de peste 80 ani au probleme majore în sfera olfactivă, sesizând doar mirosuri de
intensitate foarte mare
- Mai mult de jumătate şi-au pierdut cu totul sensibilitatea olfactivă

• TERMICE
- Adaptare mult mai lentă la frig sau la cald ; creşte riscul de îmbolnăviri.
d) modificări psihomotorii
-lentoare, scădere a vitezei de reacţie
-reducere a forţei fizice per ansamblu
-deficitul se observă şi la nivelul reflexelor: se constată adesea o scădere a controlului sfincterian
(incontinenţă)
-mult mai ineficientă coordonare senzoriomotorie, ceea ce creşte riscul de accidente (de excemplu,
accidente rutiere)

!!Cum credeţi că pot fi compensate aceste deficite psiihomotorii chiar de către persoanele în
vârstă ?

e)alte modificări fizice

- pielea e îngălbenită, mult mai subţire, lipsită de elasticitate (proliferează nu celulele sănătoase, ci
sub-seturi celulare "gresite").
- dispare grăsimea subcutanată
- se reduce volumul muscular
- apar o serie de vene varicoase
- părul e subţire şi albit; regiuni noi în care apare pilozitate – pe faţă la femei, în pavilioanele
urechilor la bărbaţi
- se înregistrează o scădere în dimensiune (datorită atrofierii discurilor intervertebrale şi a golirii de
conţinut a celulelor osoase).
- apar probleme dentare
- inima bate lent şi neregulat, creşte presiunea sangvină
- se reduce nevoia de somn; în timpul somnului mai puţine vise şi o reducere a perioadelor de somn
adânc

5.B. Modificări cognitive

Funcţionarea intelectuală este variabilă. La unii declinul începe la 30 ani, la alţii la 70 ani,
dar aproximativ 1/3 din persoanele de 70 ani au performanţe mai bune decât adultul tânăr. Declinul
este foarte dependent de starea de sănătate.
Multidirecţionalitatea schimbării. Inteligenţa fluidă, abilitatea de a rezolva probleme noi
pare să sufere un declin, în schimb inteligenţa cristalizată, bazată pe experienţă, se menţine.
Relevanţa scăzută a rezultatelor la teste. A infera nivelul de funcţionare cognitivă globală
al persoanelor de vârsta a treia doar din rezultatele la teste reprezintă o eroare, deoarece adesea
acestea nu reflectă competenţele reale ale subiecţilor.
Dacă persoanele în vârstă nu văd şi nu aud bine, nu pot primi un instructaj corect. La aceasta
se adaugă slaba coordonare şi lipsa de agilitate motorie. Aceste particularităţi duc la dificultatea de
a rezolva cu viteza cerută sarcinile ce trebuie să se încadreze într-o limită de timp.
DE ALTFEL, ACCENTUL EXAGERAT PUS PE VITEZA DE REACŢIE A DUS LA
DESCONSIDERAREA PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ.
Situaţia de testare le induce o anxietate crescută, care adesea se suprapune peste lipsa de
încredere şi autoeficacitatea percepută negativ.
Un argument puternic în favoarea acestei teorii îl reprezintă faptul că persoanele de vârsta a
treia sănătoase, care nu sunt obosite, care nu sunt hipertensive, au rezultate mai bune la testele de
inteligenţă decât celelalte. La fel, persoanele care au un stil de personalitate flexibil şi duc o viaţă
intelectuală stimulativă.
Plasticitate şi modificabilitate cognitivă. Performanţa intelectuală a persoanelor de vârsta a
treia este mult îmbunătăţită într-un mediu suportiv, în care sunt lăsaţi să găsească singuri soluţiile şi
să înveţe singuri. Vârstnicii pot învăţa şi la această vârstă, cu condiţia ca gradul de complexitate al
materialului să fie redus, domeniu-specific.
 Mecanica şi pragmatica. Mecanica inteligenţei, procesarea informaţiei şi rezolvarea de
probleme independente de conţinut suferă un declin. Pragmatica, adică gândirea critică, aplicarea de
cunoştinţe sau abilităţi acumulate, expertiza specializată, productivitatea personală continuă să se
dezvolte.
Declinul cognitiv este pus mai ales pe seama încetinirii timpului de reacţie şi scăderii
capacităţii de procesare a materialului nefamiliar (mai ales nonverbal), precum şi a
dificultăţilor în manipularea materialului complex.

a) Atenţia
- se reduce capacitatea de mobilizare, comutare a atenţiei, precum şi de ignorare a stimulilor
irelevanţi.
- sarcini utilizate pentru testarea acestei capacităţi, la care performanţă este redusă: amorsajul
negativ, ascultarea dihotomică, execuţia simultană a mai multor sarcini (vizuală şi auditivă, de
exemplu)

b) Funcţiile executive (controlul, planificarea, automonitorizarea, inhibiţia)

- are loc o reducere a flexibilităţii - perseverări accentuate.
- scăderea capacităţii de inhibiţie a răspunsurilor prepotente (care au fost exersate foarte mult în alte
sarcini).

c) Limbajul
- fonologia pare să rămână intactă (la nivelul expresiv şi comprehensiv).
- sintaxa nu se modifică în funcţie de vârstă.
- scade fluenţa verbală.
O sarcină tipică de fluenţă verbală este cea de a “ spune toate cuvintele ce-ţi vin în minte” fie după
un criteriu ortografic (ex: toate cuvintele care încep cu litera A), fie semantic (ex: o categorie
semantică – toate numele de animale).
Se susţine totuşi că memoria semantică rămâne intactă.
- după 70 de ani, apar probleme în definirea mai nuanţată a cuvintelor, în recunoaşterea unor noi
itemi verbali.

d) Memoria
- senzorială: rămâne funcţională până târziu, mai ales cea vizuală
- memoria de scurta durata: pare de asemenea intactă (până la 20 s !!!), deşi creşte timpul de reacţie
- memoria de lunga durata (episodică): pentru activităţile relativ recente suferă un declin, pentru
evenimentele din trecut este destul de bună
Se poate considera că există o “curbă a reamintirii” evenimentelor din timpul vieţii. Vârstnicii îşi
amintesc cu dificultate prima copilărie (sub 3-4 ani), au un maxim al reactualizării evenimentelor de
la 20-30 de ani şi suferă un declin al amintirii informaţiilor foarte recente.
-deficit la nivelul memoriei de lucru : se reduce viteza de procesare a informaţiei, deci scade
considerabil capacitatea acesteia. O dată cu noile informaţii stocate, se constată o pierdere
accentuată a altor informaţii.
-deficite serioase în codarea informaţiei contextuale: dificultăţi în monitorizarea şi reamintirea
surselor de informaţie.
 Info Bonus: Vârsta a treia şi ÎNŢELEPCIUNEA
Ce este înţelepciunea şi cum poate fi recunoscută o persoană înţeleaptă? Îmbătrânirea aduce
în mod necesar şi un spor de înţelepciune?
Răspunsul adus la aceste întrebări de Baltes şi colaboratorii săi (1990) este unul intrigant.
Definiţia dată înţelepciunii de către acest grup de cercetători este aceea de « expertiză în
planificarea vieţii, managementul vieţii şi reconsiderarea / privirea retrospectivă asupra
vieţii ». Acest tip de cunoştinţe ar permite o înţelegere superioară a dezvoltării umane, şi o
judecată de excepţie asupra problemelor de viaţă dificile. Un răspuns înţelept ar părea să fie
acela care ia în calcul multiplele aspecte ale situaţiilor de viaţă, recunoaşte că nu există o
soluţie care să fie cea mai bună, invariabil, pentru orice individ, şi acceptă că viaţa este
impredictibilă.
Studiind un grup de persoane cuprinse între 25 şi 81 ani, cercetătorii au ajuns la concluzia
ca numai un procent foarte mic, de 5% dintre indivizi pot fi consideraţi cu adevărat
înţelepţi. Interesant însă este faptul că înţelepciunea nu pare a fi un “dat” necondiţionat al
vârstei a treia; procentul de tineri a părut să fie egal cu cel de bătrâni, şi nu toţi bătrânii au
putut fi integraţi acestei categorii. Aşadar, după cum spune Baltes, nu e suficientă
experienţa de viaţă, ci e necesară şi capacitatea de a extrage teorii şi concluzii valabile din
aceasta.

5. C. Modificări sociale

a)Ieşirea la pensie
Aceste eveniment se produce nu atât pentru că persoana respectivă este incompetentă, ci adesea din
raţiuni economice - pentru că salariul pe care ar trebui să îl primească o persoană mai în vârstă,
mult mai calificată, ar fi prea mare.
Adaptarea la pensionare poate fi uşurată de o serie de factori:
• faptul de a nu avea nelinişti financiare
• utilizarea timpului, care pare acum nesfârşit, în activităţi legate de familie, prieteni
• păstrarea unei „nişe” cu activităţi voluntare sau cu „jumătăţi de normă”
• faptul de a fi dorit să iasă la pensie (a nu fi fost forţat)
• amânarea momentului pensionării cât se poate de mult

Pensionarea nu afectează sănătatea fizică, dar îşi pune amprenta asupra dezvoltării mentale (putând
provoca depresie, nevroze obsesiv-compulsive, simptome fizice).

b)Relaţiile personale
Familia rămâne sursa principală de suport emoţional. Se întîmplă, în cazul familiilor extinse,
tradiţionale, să coexiste mai multe generaţii (4-5), ceea ce bineînţeles creează nu doar surse de
satisfacţii, ci şi o serie de tensiuni. O serie de probleme rămase deschise sunt provocări ale acestei
vârste.
Pentru persoana în vârstă apariţia unor noi membri – nepoţi, strănepoţi – se însoţeşte de pierderea
altor fiinţe dragi (soţ, soţie, fraţi).
 RELAŢIILE MARITALE • fericire maritală sporită faţă de perioada anterioară
şi ulterioară (mai mare între 63-69 ani decât după
70 ani), rată scăzută a divorţurilor
• problemele pot să apară, de exemplu, dacă soţia
continuă să lucreze, iar soţul deja este pensionat
• supravieţuirea după moartea soţului/soţiei este
dificilă – aduce lipsa de structură a vieţii,
convingerea că „nu mai eşti important pentru
altcineva”
• bărbaţii se recăsătoresc într-o proporţie mult mai
mare, femeile rămân văduve
• în lipsa partenerului, cea mai bună ajustare se face
prin implicarea în noi roluri şi în activităţi multiple
RELAŢIILE CU FRAŢII • se strâng, mai ales cele dintre surori

RELAŢIILE CU COPIII • majoritatea copiilor îşi văd părinţii în medie de cel

puţin 2 ori pe săptămână
• în multe cazuri locuiesc cu / în apropierea cel puţin
a unuia dintre copii
• există relaţii de ajutor reciporc
• părinţii oferă ajutor copiilor divorţaţi, celor
retardaţi sau cu diferite tipuri de handicap fizic, sau
contribuie la creşterea şi educarea nepoţilor
• copiii înţeleg nevoile celor în vârstă, oferă suport
emoţional, discută despre problemele importante;
oferă MAI MULT SENTIMENTE ŞI MAI PUŢIN
ACŢIUNI CONCRETE
RELAŢIILE CU NEPOŢII ŞI • implicare în creşterea şi educarea lor
STRĂNEPOŢII • cei în vârstă nu intervin în permanenţă, ci
mai ales în caz de probleme
• rolurile asumate diferă în funcţie de sex
• apropierea este mai mare de bunicii materni

c)Ajustări majore la vârsta a treia

Din punctul de vedere al lui Erikson, vârsta a treia aduce cu sine un nou conflict care se cere
soluţionat – integritate versus disperare. Pentru a-şi putea accepta propria moarte, persoanele în
vârstă trebuie să îşi accepte viaţa aşa cum au trăit-o. Aceste persoane se luptă să dobândească un
sentiment de integritate, de coerenţă şi de completitudine a propriei vieţi. Cele care reuşesc să
găsească o ordine şi un sens în ceea ce au trăit ating mult dorita înţelepciune. După Erikson, aceasta
presupune a nu avea regrete majore în legătură cu ceea ce ai făcut sau ceea ce ai fi putut să faci. În
al doilea rând, a accepta că părinţii tăi au făcut tot ce au putut pentru tine, şi te-au iubit, cu toate
imperfecţiunile lor. În plus, presupune a-ţi accepta moartea ca sfârşit inevitabil. Cu alte cuvinte, a
accepta imperfecţiunea ta, a părinţilor tăi şi a vieţii.

 Înţelepciunea în accepţiunea lui Erikson – adică acceptarea propriei vieţi şi a propriei morţi
iminente – diferă de accepţiunea lui Baltes – expertiză cognitivă în domenii precum planificarea
propriei vieţi.

Cei care nu ating această stare de acceptare sunt copleşiţi de disperare, deoarece realizează că le-a
mai rămas foarte puţin timp de trăit.
Dar, deşi integritatea trebuie să fie mai „puternică” decât disperarea, Erikson crede că o anumită
doză din aceasta din urmă este inevitabilă. Oamenii au nevoie să „jelească”, să trăiască o stare
depresivă, legată nu doar propria lor nenorocire şi şansele pe care le-au pierdut, ci şi de
vulnerabilitatea şi caracterul tranzitoriu al vieţii umane.
Dar vârsta înaintată este şi un timp al jocului, al recâştigării copilăriei, în care creaţia, chiar dacă nu
biologică, ci doar mentală şi imaginativă îşi găseşte loc.

O perspectivă oarecum apropiată este cea a lui Robert Peck (1955), care a atras atenţia asupra celor
trei ajustări majore pe care trebuie să le facă persoanele de vârsta a treia.

1. O definire mai largă a propriei persoane versus preocuparea (exclusivă) pentru rolurile
profesionale.
Cu alte cuvinte, presupune depăşirea concepţiei ”Sunt o persoană valoroasă atâta timp cât lucrez”
înlocuind-o cu „Pot fi valoros în multe alte feluri; pentru că pot să îndeplinesc mai multe roluri,
înafara celor profesionale, şi pentru că sunt ceea ce sunt!”
Cei care au ieşit la pensie au nevoie să se auto-exploreze şi să înlocuiască orientarea către muncă,
substituindu-i alte activităţi. Sunt şanse mult mai mari ca ei să se păstreze activi, dacă pot fi mîndri
de propria persoană, dincolo de muncă.

2. Transcendenţa corpului versus preocuparea pentru corp.

Declinul fizic creează această nevoie de depăşire a preocupărilor legate de propriul corp şi
găsirea altor surse de satisfacţie. De exemplu, focalizarea pe relaţii sau pe activităţi care nu cer o
sănătate perfectă ajută la o mai bună ajustare.

3. Transcendenţa propriului ego versus preocuparea pentru ego

Probabil cea mai dificilă dar poate ajustarea crucială pentru individ, este cea de a trece dincolo de
preocuparea pentru sine şi pentru propria viaţă, şi de a accepta certitudinea morţii.
Cum poate fi posibil ca cineva să îşi accepte cu seninătate propria moarte?
Prin recunoaşterea faptului că a realizat ceva până acum, ceva ce va rămâne în urma sa – proprii
copii, relaţiile personale, contribuţia faţă de societate. Această transcendenţă a egoului este posibilă
deci atunci când faci ceva pentru binele celorlalţi.

6. Modalităţi de optimizare a calităţii vieţii

Pentru persoanele cu probleme de • vorbiţi mai tare decât în mod normal, fără a striga
auz • exprimaţi-vă clar
• vorbiţi mai rar decât o faceţi de obicei
• staţi la aproximativ 1 m –1,5 m de persoana în vârstă, în lumină
bună – astfel ea poate folosi mişcările buzelor şi gesturile
dumneavoastră drept „cheie” de descifrare a cuvintelor
• nu mâncaţi, nu mestecaţi şi nu vă acoperiţi gura în timp ce vorbiţi
• nu lăsaţi să meargă simultan radioul sau televizorul
• dacă cel care vă ascultă nu înţelege, reformulaţi simplu şi scurt
ceea ce doriţi să spuneţi
Pentru persoanele cu probleme • luminaţi puternic, mai ales scările sau colţurile coridoarelor
vizuale • încercaţi să vedeţi cum se poate face ca de exemplu cartea sau
ziarul să luminate optim
• nu acoperiţi cu nimic podeaua
• nu rearanjaţi mobila sau obiectele din încăpere
• renunţaţi la obiectele care nu sunt absolut necesare
• marcaţi cu culori vii obiectele care sunt utilizate des
• puneţi la îndemâna celor vârstnici o lupă sau o lanternă mică
 Pentru menţinerea condiţiei fizice • încurajaţi exerciţiul fizic regulat

Pentru persoanele cu deficite • oferiţi informaţiile în mai multe modalităţi (de exemplu, vizual şi
mnezice auditiv)
• aveţi răbdare, oferiţi suport şi susţinere în faţa tulburărilor de
memorie
• lasaţi la îndemână un carneţel (de exemplu lângă telefon)
• folosiţi calendare, bileţele pentru mesaje, etc.
Pentru încurajarea activităţii • folosiţi jocuri de cuvinte
mentale • vizionaţi filme
• citiţi împreună cărţi, ziare
• puneţi întrebări legate de subiecte familiare pentru persoana în
vârstă
• realizaţi împreună albume foto, aranjamente florale, ornamente de
Crăciun, croşetaţi, coaseţi sau faceţi un puzzle
Pentru încurajarea luării de • oferiţi persoanelor în vârstă posibilitatea de a opta singure pentru
decizii un anumit fel de mâncare, o anume îmbrăcăminte, pentru cadoul
pe care să îl ofere cuiva din familie, pentru faptul de a ieşi sau nu
la plimbare
Pentru menţinerea unei dispoziţii • încurajaţi contactele şi jocul cu copiii – nepoţi, strănepoţi
afective pozitive • accentuaţi / apelaţi la punctele tari ale persoanei
• cereţi sfatul în domeniile sale de expertiză
• nu faceţi economie de gesturi tandre, îmbrăţişări, atingeri plăcute,
strângeri ale mâinilor
Pentru dumneavoastră • puteţi să vă îmbogăţiţi cu experienţa persoanelor în vârstă,
ascultând şi înregistrând de exemplu pe o casetă amintiri din
copilăria lor, experienţe de viaţă, puncte de cotitură, realizări,
opinii despre viaţă

Şi, în general, încercaţi să fiţi un bun ascultător. Dacă o persoană în vârstă doreşte să vorbească,
urmăriţi-l cu atenţie mare, chiar dacă aţi mai auzit povestea (chiar cu 5 minute înainte...). Ascultaţi
„dincolo de cuvinte”, inclusiv lamentările. Şi nu vă simţiţi dator neapărat să „faceţi ceva”.

Sumar
Cu cît o persoană îmbătrâneşte mai mult, cu atât ea este victima mai multor stereotipuri negative. Totuşi, în
ciuda prejudecăţilor existente, persoanele de vârsta a treia sunt mult mai competente şi în majoritatea
cazurilor active până foarte târziu. Îmbătrânirea poate fi un proces normal, fiziologic, inevitabil –
îmbătrânirea primară, sau se poate asocia unor boli – îmbătrânire secundară. Se consideră că poate să
existe şi o „prăbuşire” a abilităţilor cognitive care prefigurează momentul morţii – îmbătrânire terţiară.
Majoritatea teoriilor îmbătrânirii se împart în două categorii: teorii ale îmbătrânirii programate şi teorii ale
deteriorării. La vârsta a treia se produc o serie de modificări morfologice, microscopice şi biochimice ale
creierului; apare un declin al abilităţilor senzoriale şi perceptive; se înregistrează deficite psihomotorii şi
alte modificări fizice. Din punct de vedere cognitiv este afectată mecanica sau inteligenţa fluidă, dar se
menţine pragmatica sau inteligenţa cristalizată. Scad viteza de reacţie şi capacitatea de procesare a
materialului nefamiliar sau complex. Atenţia, funcţiile executive, memoria de lucru par a fi mai puţin
funcţionale. Memoria episodică pentru evenimentele recente suferă un declin, dar este foarte bună
pentru evenimentele din deceniile 2 şi 3 ale vieţii personale. Din punct de vedere social, pensionarea
are un impact semnificativ, dar nu fatal asupra vieţii personale. Relaţiile sociale continuă să funcţioneze
şi să se îmbogăţească. Există sarcini adaptative specifice vârstei a treia – depăşirea definirii propriei
persoane prin muncă, depăşirea preocupării pentru propriul corp şi depăşirea preocupărilor centrate pe
propriul ego. Există modalităţi de optimizare a calităţii vieţii persoanelor în vârstă.

Cuvinte-cheie: îmbătrânire primară, secundară, terţiară, îmbătrânire programată, deteriorare,

modificări, mecanică, pragmatică, ajustare, pensionare, înţelepciune
Exerciţii
A)Exerciţii de auto-evaluare a cunoştinţelor acumulate :
1. Pensionarea poate deveni o experienţă pozitivă dacă:
a) este obligatorie;
b) se evită orice plan de viitor până după pensionare;
c) timpul poate fi folosit în mod eficient;
d) este anticipat declinul fizic de după pensionare.

2. Persoanele în vârstă pot să înveţe cel mai bine dacă:

a) materialul este prezentat mult mai lent;
b) sarcina nu presupune acurateţea răspunsului;
c) sarcina presupune memorie de scurtă durată.

3. ADEVĂRAT SAU FALS?

Încercuiţi A pentru adevărat şi F pentru fals.

a. A F Căsătoriile la vârsta a treia tind să fie nefericite.

b. A F Persoanele în vârstă care deţin controlul asupra propriei vieţi şi au un

sentiment de competenţă îmbătrânesc se adaptează mult mai bine.

4. O dată cu vârsta, inteligenţa adulţilor:

a) creşte în anumite domenii şi scade în altele;
b) în general se reduce;
c) în general creşte;
d) rămâne stabilă.

5. Încercaţi să puneţi în corespondenţă literele şi cifrele:

______ 1. inteligenţă cristalizată
______ 2. îmbătrânire terţiară
______ 3. osteoporoză
______ 4. boala Alzheimer
______ 5. inteligenţa fluidă
A. Boală degenerativă progresivă ce implică
deteriorarea celulelor creierului.
B. Capacitatea de adaptare la situaţii noi
C. Abilitatea de a folosi ulterior vechi strategii
eficiente
D. O reducere în capacităţile cognitive la scurtă
vreme înainte de momentul morţii
E. Pierderea excesivă de masă osoasă, care
duce la creşterea incidenţei fracturilor

B)Teme pentru dezbatere:

1. Sunteţi de acord cu „lupta împotriva îmbătrânirii”? Care ar putea fi consecinţele prelungirii duratei
de viaţă a tuturor indivizilor umani?
2. În ţările care au un procent mare de populaţie de vârsta a treia există în mod curent practica
instituţionalizării acestor persoane. Care ar fi argumentele pro şi contra pentru o astfel de
decizie?
Dar dacă ar fi vorba chiar de dumneavoastră?

Răspunsuri la exerciţiile de auto-evaluare:

1:c; 2:a; 3a: F; 3b: A; 4: a; 5: 1C, 2D, 3E, 4A, 5B.