+ 1.

Adultul tanar

Aceasta perioada se subimparte la randul sau in mai multe etape.

1.A. Tranzitia de la adolescenta la varsta adulta: 18-22 ani

1.B.Adultul propriu-zis - 22-28 ani

1.C. Tranzitia (criza)de la 30 ani - 28-30 ani

Aceasta perioada se subimparte la randul sau in mai multe etape.

1. Adultul tanar - 20-40 ani

1.A. Tranzitia de la adolescenta la varsta adulta 18-22 ani

Situatii solicitante : 1. Separarea de parinti si dobandirea independentei financiare si psihologice

-18 % raman in proximitatea fizica a parintilor si pastreaza relatii apropiate cu acestia

-20 % intra in conflicte serioase cu parintii, ce au ca rezultat separarea

-62 % trec printr-o separare “geografica” si psihologica, fara a simti existenta conflictului.

2.Renuntarea la multe persoane semnificative (grupul de prieteni, profesorii, alte persoane de referinta)

3.Schimbari in viata sociala (facultate, armata, intemeierea propiei familii) si in perceptia propriei
persoane

Toate aceste solicitari pot duce la instalarea unor sentimente de pierdere, de frica, de insecuritate.

Levinson (1978) considera ca in aceasta faza de „adult novice”(cum o numeste el), la barbati incepe sa ia
nastere un “vis personal”, despre modul in care va arata viata lor in termeni de cariera. La femei acest
vis, spune Levinson, este absent, ele fiind focalizate pe viata de familie si existenta in comunitate.

Gould (1978) afirma ca exista cateva asumptii fundamentale ale acestei varste care trebuiesc depasite
pentru a putea trece la fazele urmatoare ale vietii. Ele sunt ramasite ale unor credinte din copilarie, care,
desi obiectiv privite sunt evident false, afecteaza individul intr-un mod subtil . a)” Totdeauna voi
apartine parintilor mei si voi crede in lumea lor” b)” Pot vedea lumea doar prin ochii parintilor mei “ c)”
Dupa ce voi deveni independent va fi un dezastru” d)” Nu detin proprietatea asupra propriului meu
corp:” e)” Parintii sunt singura mea familie”

Aceste asumptii nu sunt explicite si nu trebie sa apara la toti indivizi ; pentru o confruntare activa cu ele
in orice moment al vietii de adult, Gould sugereaza sapte pasi a ceea ce ar constitui un “dialog intern” cu
acesti “demoni” ramasi din perioada copilariei:

1. recunoasterea starii de tensiune si confuzie pe care o traieste individul

2. acceptarea faptului ca oamenii nu au incotro si trebuie sa se confrunte cu o realitate contradictorie

3. acceptarea impactului pe care asumptiile de mai sus il au asupra comportamentului propriu si asupra
starii interne

4. sesizarea contradictiei dintre aceste asumptii si un mod cu adevarat adult de a privi realitatea

5. “testarea realitatii” pentru a constientiza care sunt de fapt expectantele pe care le persoana le are de
la orice eveniment

6. lupta cu tendinta puternica de respingere a oricaror dovezi care ar putea infirma respectivele asumptii

7. atingerea unei viziuni integrative a realitatii, cu contradictiile ei inevitabile

Directii de dezvoltare -; ideale - (identificate de White,1975)

a) Stabilizarea identitatii eu-lui: sentimentele unui individ despre propria persoana sunt mai ferme decat
in orice perioada anterioara de dezvoltare, Eu-l nu poate fi serios afectat, cum era in timpul copilariei
sau adolescentei b) Independenta relatiilor personale: Sunt mai sensibili la nevoile celorlalti (depasirea
egocentrismului din perioada adolescentei), isi stabilesc prieteniile si relatiile sociale pe unele criterii
proprii, manifestand selectivitate c) Manifestarea activa a intereselor: pe masura ce acestea se
cristalizeaza, vor determina tot mai multe din optiunile tinerilor d) Umanizarea valorilor: tinerii sunt mai
constienti de aspectele umane ale valorilor, care sunt importante mai putin la nivel teoretic cum se
intampla anterior, si mai mult ca efecte si actiuni reale e) Extinderea ocrotirii : interesul pentru
bunastarea generala a celorlalti, pentru asumarea de roluri active in scopul asigurarii acesteia

1.B.Adultul propriu-zis - 22-28 ani

Ce se intampla la nivel fizic Inaltimea maxima a fost deja atinsa de femei cam la 18 ani, de barbati la 20 ,
modificari nesemnificative in acest compartiment; dupa 26 de ani, discurile vertebrale incep sa se
apropie, cauzand treptat scadere in inaltime.

Greutatea creste corespunzator cu scaderea ratei metabolismului bazal, adica a cantitatii minime de
energie de care are nevoie un individ intr-o stare de relaxare.

Output-ul cardiac se diminueaza.

Personalitatea si dezvoltarea sociala

Persoana este confruntata acum cu doua impulsuri distincte:

-datoria si dorinta de a explora cat mai multe aspecte ale mediului atat de diversificat.

-impulsul launtric si datoria de a se dedica fie familiei, fie profesiei.

In aceasta peioada , atat in cazul barbatilor cat si in cel al femeilor, se dezvolta relatii foarte speciale
(Levinson, 1978) :
La barbati: -relatia cu un mentor : acesta il ajuta in realizarea visului personal, il sustine, il ghideaza.
Relatia poate sa sufere o ruptura in momentul in care “ucenicul” ajunge la acelasi nivel sau chiar isi
depaseste mentorul.

-relatia cu femeia speciala: aceasta il sprijina in realizarea visului personal si care ii ofera o relatie
„totala”

La femei: -preocupare pentru gasirea barbatului special.

Info Bonus: Tipuri de relatii matrimoniale

Sociologii John F.Cuber si Peggy B. Harroff au studiat diverse aspecte din cadrul casatoriilor a 211
persoane, toate provenind din patura medie sau superioara a societatii, casatoriti de cel putin zece ani si
fara nici o intentie de a divorta. Pe baza numeroaselor interviuri si chestionare completate, s-a ajuns la
alcatuirea unei tipologii care ar reflecta tipuri diverse de interactiune din cadrul casatoriei:

Obisnuit-conflictuala

Conflictul si tensiunea continua ar caracteriza acest tip de casatorie, desi cuplurile incearca de obicei sa
ascunda intensitatea divergentelor fata de copii, vecini sau rude. Incompatibilitatea e evidenta in acest
tip de casatorii si conflictul este, macar ca potentialitate, mereu prezent.Cuber si Harroff speculeaza ca
la un nivel mai profund, cuplurile au oarecum nevoie de aceasta tensiune, conflictul fiind un mod de
coeziune. Una dintre femeile incadrate in acest tip de relatie, intrebata de ce nu se gandeste la divort,
exclama: “La divort - Niciodata ! La crima - In fiecare zi !”

Lipsita de viata

In acest tip de casatorie, cuplurile descriu ca au fost odinioara “extraordinar de indragostiti” si foarte
apropiati in primii ani ai relatiei.Cu trecerea timpului insa, si-au pierdut pasiunea de odinioara , relatia a
devenit apatica si lipsita de viata.In ciuda faptului ca locuiesc inca impreuna, intr-o stare de amutire
suspendata intre doua vorbe, continuitatea relatiei e asigurata de confortul si siguranta dobandite: ceea
ce sociologii denumesc : “colivia obisnuintei”

Pasivitate mutuala

Aceste casatorii se aseamana foarte mult cu cele lipsite de viata, deosebit fiind faptul ca ele au fost
lipsite de pasiune inca de la inceput; unele cupluri vad in asta o chestiune de convenienta, un
aranjament ce se conformeaza expectantelor sociale si le asigura confortul dorit fara a crea noi
probleme.

Vitala

In casatoria de acest tip, cuplul este unit in principalele activitati ale vietii, psihologic si afectiv vorbind;
legatura maritala este de fapt esenta acesteia pentru ambii parteneri. Un sot observa: “Lucrurile pe care
le facem impreuna nu sunt placute in sine, bucuria vine din faptul ca le traim impreuna. Daca nu ar fi ea,
nu m-ar interesa de barca, de lac sau de orice distractie s-ar intampla acolo.”

Fiecare dintre parteneri gaseste ca orice activitate e banala si neinteresanta daca celalalt nu este
prezent, relatia le domina gandurile si actiunile.

Totala
Casatoria totala este la fel cu cea vitala, dar interconexiunile sunt mai numeroase, sotii incearca sa
rezolve cel mai mic conflict, pentru ca nici o tensiune sa nu le afecteze relatia; deindividualizarea este
evidenta, de fapt cei doi devin unul.

Aceste impartiri nu corespund unei gradatii a fericirii sau reusitei matrimoniale, reflecta doar diverse
moduri de ajustare si diverse conceptii referitoare la casatorie.

Gould (1978) considera ca exista si la aceasta varsta cateva asumptii implicite care trebuie depasite:

“ Daca fac ceea ce trebuie, rasplata va veni de la sine .“

“ Ce nu pot face eu pentru mine, vor face cei dragi.”

1.C. Tranzitia (criza)de la 30 ani - 28-30 ani

Aceasta etapa are mai multe caracteristici :

-Apare dorinta profunda de a-ti schimba viata, paternul de existenta.

-Criza poate incepe cu o depresie profunda, o realizare a tot ce nu ai facut si un regret apasator.

-Strategia de coping utilizata cu succes in aceasta perioada presupune o re-focalizare, fie dinspre cariera
inspre familie, fie invers.

Info Bonus: Consumarea prin munca (Job Burnout)

Munca ce odinioara a fost sursa de satisfactii poate deveni in timp o cauza de neimplinire, simptomele
cele mai frecvente fiind plictiseala, apatia, eficienta redusa, deziluzia, frustrarea si chiar deznadejdea
(Brody, 1982). Se disting de obicei trei stadii ale procesului: la inceput individul se simte obosit, stors, ca
si cum nu ar mai avea nimic de oferit. Apoi, devine treptat din ce in ce mai cinic, mai “de piatra” pana ca
in final sa declare ca toata cariera sa a fost un insucces si ca eforturile sale au fost irosite.

Victimele acestui fenomen sunt de obicei persoane extrem de eficiente, competente si energice, care au
avut tendinta de a fi idealiste si dedicate, aspirand sa schimbe ceva sau “faca lumea mai buna”
(interesant e ca asistentele sunt indeosebi predispuse acestor consecinte, urmate “in top” de avocatii
specializati in divorturi, ofiterii de politie, profesorii , cei ce lucreaza in ospicii sau alte profesii ce au de-a
face cu sanatatea mentala a oamenilor). Alte victime sunt persoanele foarte ambitioase ale caror
impulsuri creative sau de obtinere a puterii au fost mereu amanate de diverse evenimente .

Insight-ul constant si constientizarea propriilor nevoi sunt probabil cel mai bun mod de a preveni acest
punct de cotitura, dar din pacate persoanele prinse in munca au rareori timpul suficient sa se opreasca si
sa-si analizeze rezultatele efortului neintrerupt; se pare ca un alt mod de contracarare ar fi dezvoltarea
din timp a unor ocupatii alternative ce ar provoca satisfactii si ar intari respectul de sine al acestor
persoane. De asemenea ele trebuie sa invete sa spuna “nu” cand e cazul, sa-si fixeze standarde realiste
si sa savureze micile bucurii de zi cu zi. Se recomanda luarea fortata a unei perioade de relaxare sau de
activitate -; dar alta decat ocupatia principala a individului; daca problema se agraveaza , se poate
ajunge la nevoia unui ajutor de specialitate. (Farber,1983).

Din nou adultul trebuie sa depaseasca unele asumptii disfunctionale (Gould, 1978)

“ Viata este simpla si controlabila.”

“ Nu sunt ca parintii mei. “

“ Pot vedea si intelege clar ce se intampla celor apropiati mie .“

1.D. “Asezarea” - 30/33- 40 ani

- Aceasta este perioada unor alegeri majore in jurul carora se vor construi noile structuri ale vietii
individului.

- Doar acum se considera ca persoana devine un adult veritabil.

- Acum se manifesta o seriozitate in luarea deciziilor.

- Datorita linistii interioare dobandite, performantele sunt net superioare.

Ierarhia mecanismelor de adaptare (Vaillant, 1980 )

Psihotice (in psihoze, vise , copilarie) Imature (in depresie severa, tulburari de personalitate si
adolescenta) Nevrotice (posibile la orice individ) Mature (intalnite la adultii “sanatosi”)

• Negarea

• Distorsiunea

• Proiectia iluzorie • Fantazarea (asociata cu refuzul realitatii)

• Proiectia

• Ipohondria

• Comportamentul pasiv-agresiv (masochism) • Intelectualizarea (izolarea, comp. Obsesiv)

• Represia

• Conversiunea

• Fobiile

• Disocierea (negarea nevrotica) • Sublimarea

• Altruismul

• Suprimarea

• Anticiparea

• Umorul
Adultul tanar :20-40 de ani

Caracteristici:

Autodeterminarea

Alegeri legate de:

Mediul social

Subiectivitatea unor aspecte

Modificarea mediului

Separarea de parinti si dobandirea independentei financiare si psihologice;

Renuntarea la multe persoane semnificative (grupul de prieteni, profesorii, alte persoane de referinta);

Schimbari in viata sociala (facultate, armata , intemeierea propriei familii) si in perceptia propriei
persoane.+

https://alexandra-ababi.blogspot.ro/2009/06/adultul-tanar-20-40-de-ani.html

http://www.consultanta-psihologica.com/varsta-adulta-tanara-si-varsta-adulta-de-mijloc/

http://clicpsihologic.ro/adultul/

Resurse bibliografice obligatorii:

1. Papalia Diane, Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth Duskin (2010) Dezvoltarea Umană, ediţia în limba
română, Bucureşti, Editura Trei, paginile 420-480.

63

2. Muntean Ana (2006) Psihologia dezvoltării umane, Iași, Editura Polirom.

http://anatolbasarab.ro/wp-content/uploads/2014/09/PSIHOLOGIA-ADULTULUI-SI-VARSTNICULUI.pdf

http://www.socioumane.ro/downloads/cursuri/Monica%20Secui%20-
%20Psihologia%20varstelor%20II%20Varstele%20adulte.pdf
Tinerețea:

”Este timpul pe care îl avem în fața noastră”. (Jules Romaines)

”Este o perioadă minunată a vieții. Ea ne slujește să acumulăm greșelile numite ulterior experiență”.
(George Bernard Shaw)

”Este pasărea Phoenix a timpului; renaște după ce…nu mai este”. (Costel Zagan)

Tinerețea nu este vârsta, ci intensitatea trăirilor.

»Tinerețea este o mândrie, rareori o valoare.

»Tinerețea este precum soarele, prezent în toate anotimpurile.

»Tinerețea nu e atât o perioadă a vieții, cât o stare de spirit, de efect a vârstei și o calitate a imaginației.

http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/psihologia_varstelor_alb
u.pdf

Adultul tânăr

Erikson este primul freudian şi unul dintre primii scriitori developmentalişti care propun
stadii de dezvoltare distincte pentru vârsta adultă. Stadiile lui Erikson din perioada adultă descriu
modul în care oamenii îşi extind şi aprofundează capacitate de a iubi şi proteja pe ceilalţi.
Adolescentul era, în principal centrat pe sine, era preocupat de cine este, de ce impresie face asupra
celorlalţi şi de ce vor deveni. Relaţiile de dragoste şi de ataşament ale adolescentului sunt adesea
eforturi de autodefinire.
Intimitate vs. izolare Forta adunata în orice stadiu este testata de necesitatea de a-l
transcende în asa mod incit individul isi poate asuma noi riscuri, punind în joc ce era cel mai
vulnerabil şi pretios în stadiul anterior. Astfel, tinarul adult care iese din cautarea cu insistenta a
identitatii, este dornic sa fuzioneze identitatea sa cu a altora. El este pregatit pentru intimitate, care
este capacitatea de a se dedica afiliatiilor concrete şi parteneriatelor şi de a dezvolta forta etica de
a mentine aceste angajamente, desi ele pot cere sacrificii şi compromisuri semnificative. Corpul şi
eul trebuie sa fie acum stapinii modurilor organice pentru a fi capabili sa se confrunte cu temerea
pierderii eului în situatii care necesita abandonul: solidaritatea afiliatiilor strinse, orgasmul şi
uniunile sexuale, prieteniile intime şi lupta, experientele de inspiratie şi intuitite. Evitarea acestor
experiente din pricina temerii pierderii eului pot duce la un sentiment profund de izolare şi auto-
absorbtia care urmeaza. Opusul intimitatii este izolarea: disponibilitatea de a se izola şi, daca este
necesar, de a distruge fortele şi oamenii a caror esenta pare periculoasa. Prejudiciile dezvoltate
astfel sunt o expresia mai matura a repudierilor oarbe din timpul luptei pentru identitatea care
diferentiaza clar intre familiar şi strain. Pericolul acestui stadiu este ca relatiile intime, competitive
şi combative sunt experimentate cu şi împotriva semenilor. Dar pe măsura ce zonele sarcinilor
adulte sunt delimitate, şi întâlnirile competitive şi relaţiile sexuale sunt diferenţiate, ele devin în
cele din urma subiectul acelui sens etic care este marca adultului. Pericolul acestui stadiu este
izolarea, adica evitarea contactelor care duc la intimitate. În psihopatologie, aceasta perturbare
poate duce la “probleme de caracter” severe. Pe de alta parte, exista parteneriate care se constituie
intr-o izolare în doi, protejând ambii parteneri de necesitatea de a se confrunta cu următorul stadiu
critic – generativitatea.

Vârsta adultului tânăr

IV.1. Dezvoltarea fizică

În ultimii 30 de ani, înălţimea medie a tinerilor adulţi este mai mare în comparaţie cu generaţia
anterioară. Această evoluţie se datorează pe de o parte alimentaţiei mult mai complexe şi complete şi
pe de altă parte, sportului. Acum sistemul osos se află într-o fază de maximă dezvoltare, care se poate
denumi „fază de platou”. După 45 ani se constată primele semne ale scăderii în înălţime datorită tasării
spaţiilor intervertebrale şi apariţiei osteoporozei (mai frecventă la femei). Sistemul muscular se dezvoltă
până în jur de 30 ani. După această vârstă are o evoluţie descendentă foarte lentă, până la 60 de ani
pierzându-se aproximativ 10% din masa musculară. Procesul este evident la nivelul musculaturii
membrelor şi a spatelui, semnalat prin dureri musculare şi anchiloză. Ritmul acestui proces poate fi
incetinit prin practicarea susţinută a oricărui sport, înot, gimnastică, etc. Sensibilitatea vizuală se
dezvoltă până la 20 – 21 ani, după care urmează o evoluţie descendentă. Sensibilitatea auditivă,
olfactivă, gustativă şi tactilă sunt stabile la această vârstă, procesul involutiv debutează după 40 ani.

IV.2. Sănătatea

Între 20-40 ani se constată cele mai puţine îmbolnăviri. Există diferenţe din punct de vedere al
interesului pentru sănătate (evaluat prin numărul de vizite la cabinetele

64
medicale) între bărbaţi şi femei. Femeile sunt mai interesate de sănătatea lor şi merg mai frecvent la
medic din cel puţin două motive, unul moral şi altul estetic. Justificarea morală se asociază cu statutul şi
rolul de mamă, femeile au o responsabilitate mai puternică raportat la copii şi familie în general. Altfel
spus asumarea rolului protector al familiei se asociază cu interes sau grijă faţă de sănătate. Motivul
estetic este corelativ primului, sarcina sporeşte sensibilitatea şi atenţia faţă de corp şi se asociază
frecvent cu dorinţa de a arăta lafel de bine şi de a fi sănătoasă indiferent de numărul de sarcini. Cele
mai frecvente îmbolnăviri au o cauză socială. Satisfacerea trebuinţelor specifice vârstei (integrare şi
afirmare socială) trebuinţe specifice vârstei implică comportamente care pot conduce un nivel crescut
de stres. Factorii stresorieste reprezentaţi de orice situaţie care poate genera o trăire negativă, de
disconfort denumită stres. Orice situaţie poate avea eticheta de factor stresor, totul depinde de
modalitatea în care persoana interpretează sau resimte situaţia respectivă. Selye (1980) afirma că
„Absenţa stresului înseamnă moarte.” Stresul este aşadar o trăire inevitabilă pe parcursul vieţii, care se
asociază cel mai frecvent cu trăiri afective negative, cel mai frecvent de tipul depresiei. Distres este
termenul care desemnează trăirile cu potenţial negativ pentru organism, trăiri care se pot croniciza fiind
astfel la baza unei patologii mai mult sau mai puţin grave. Dar sunt situaţii în care stresul este un factor
de energizare. Eustres este termenul care denumeşte trăirile pozitive, atunci când agenţii stresori sunt
reprezentaţi de stimuli nonagresivi ai contextului (de exemplu, sporturile exetreme) şi au consecinţe, în
general, favorabile pentru organism. Selye (1980) consideră că trăirile pozitive, de tip eustres nu durează
foarte mult şi nu se pot croniciza, spre deosebire de distresuri. Holmes &Rahe (1976) enumeră
caracteristicile unei situaţii generatoare de stres/distres: - supraîncărcarea cu sarcini multiple, mai ales
în condiţii de criză de timp; - reprezentarea de către persoană a unei situaţii ca fiind o ameninţăre; -
izolarea socială reală sau sentimentul constrângerii libertăţii şi a controlului social; - apariţia unui
obstacol în calea dezvoltării personale; - presiunea grupului social (proiecţii referitoare la aşteptările
celorlalţi) poate genera teama de eşec sau dezaprobare.

65

Tot ei listează 100 de factori şi situaţii generatoare de stres ordonate descrescător în funcţie de
gravitatea impactului asupra persoanei. În primele poziţii, cele cu efecte negative sunt următoarele
situaţii: - moartea unei rude; - divorţul (separarea de un partener stabil); - detenţia privativă de
libertate; - căsătoria; - violările minore ale legii (călătoria fără bilet în autobuz); - schimbarea obiceiurilor
alimentare (dietele); - schimbarea ritmului de somn. Alţi factori au o importanţă deosebită în
dezvoltarea persoanei şi anume asistarea la conflicte familiale în perioada copilăriei şi conflictele cu
autoritatea parentală. Astfel sunt resimţie ca frustrante şi sunt generatoare de trăiri negative: - lipsa de
abilităţi a părinţilor de a fi părinţi (comportamente foarte autoritare sau demisionare); - concurenţa
între fraţi; - starea de sănătate a membrilor familiei (boala gravă sau cronică unei rude, mai ales dacă
locuieşte în aceiaşi casă); - conflictele conjugale (părinţi în conflict constant din varii motive cum ar fi
tulburările de dinamică sexuală, imposibilitatea satisfacerii unor trebuinţe, complexele de inferioritate,
etc); - disfuncţiile profesionale ale părinţilor (activitate excesivă în dauna timpului şi interesului pentru
copii, raporturile conflictuale cu superiorii / subalternii / colegii) care se răsfrâng în viaţa privată; -
dificultăţile sociale şi financiare (locuinţe neâncăpătoare sau insalubre, privaţiunile de libertate, şomajul
părinţilor, etc.). De ce unele persoane reacţionează pozitiv şi altele negativ la aceiaşi factorii stresori?
Reacţia depinde de capacitatea de a controla subiectiv situaţia. Când o persoană simte că poate
controla o situaţie, aceasta este resimţită ca fiind mai puţin gravă. Se pot enumera o serie de trăsături
de personalitate indicative pentru vulnerabilitatea la factorii stresori, cum ar fi lipsa de flexibilitate,
intoleranţa, egocentrismul, tendinţele obsesiv-fobice. Relaţia dintre stres (trăirile afective asociate
factorilor stresori), abilitatea de a controla situaţia generatoare de stres şi efectele în plan somatic a fost
demonstrată

66

ştiinţific. Cercetările au dovedit existenţa unei relaţii corelative între sentimentul de stres perceput ca
necontrolabil şi diferitele îmbolnăviri, de la banalele alergii până la boli maligne (Matheny & Cupp, 1983;
Sklar & Anisman, 1981). Modalităţile de a face faţă stresului (coping) sunt corelative stării de sănătate.
Lazarus (1981) „Stresul este unul din primii factori de scădere a imunităţii”. Rezultatele unui studiu
efectuat pe un eşantion de bărbaţi care suferiseră de atac de cord au demonstrat că anterior
îmbolnăvirii ei au dezvoltat sentimente de anxietate, neajutorare şi tristeţe şi un libido scăzut,
comparativ cu populaţia care nu a avut probleme cardiace. Friedmann şi Rosenmann (1974) au dovedit
existenţa a două pattern-uri comportamentale în relaţia cu stresul denumite A şi B. Persoanele care
aparţin tipului A tind să fie agitate, competitive, agresive, ostile şi se comportă constant ca şi cum ar
trebui să facă faţă unor schimbări. Persoanele tipului B sunt mai relaxate, mai puţin competitive, mai
optimiste. Din punctul de vedere al stării de sănătate, persoanele tipului A sunt mult mai expuse bolilor
cardiace la vârste tinere (30 - 40 ani), în timp ce persoanele de tip B sunt expuse bolilor cardiace mult
mai târziu (peste 70 ani) chiar dacă au fumat şi mâncat mult. Cercetările demonstrează relaţii puternice
între tipul A de comportament (ostil, lipsă de încredere în ceilalţi şi percepuţi ca fiind egoişti,
independenţi, necontrolabili, necontrolaţi) şi modalităţile de rezolvare a crizei încredere versus
neîncredere, descrisă de Erikson ca o caracteristică a primei copilării. O rezolvare incompletă a acestei
crize stă la baza unor comportamente de tip A. Din punct de vedere fiziologic, starea de alertă specifică
tipului A se asociază cu o creştere a secreţiei de hormoni de tip testosteron şi noradrenalină. Se pare că
există o serie de modalităţi practice care pot conduce la ameliorarea caracteristicilor acestui pattern
cum sunt renunţarea la fumat, la alcool, practicarea susţinută a unor sporturi, alimentaţia sănătoasă,
viaţă sexuală echilibrată. Bolile cardiace, mult mai frecvente la bărbaţi decât la femei în această
perioadă, sunt în parte generate şi de factori stresori. Cercetări de ultimă oră din medicină, precizează şi
o altă explicaţie a numărului mai mic de boli cardiace la femeile cu vârste între 20 şi 40 ani, şi anume
estrogenul, hormon specific vârstlor active sexual, are rol protector împotriva bolile cardiace. Secreţia
de estrogen este asociat ciclului menstrual şi determină o serie de modificări în sfera senzorialităţii şi
anume:

67
- sensibilitatea acustică este crescută la începutul perioadei şi în timpul ovulaţiei (primele 2 săptămâni
după ciclu); - sensibilitatea olfactivă este crescută în perioada de mijloc a ciclului menstrual şi scăzută în
timpul menstruaţiei; - sensibilitatea la durere este mai scăzută la ovulaţie (Parlee, 1983) Nu se
semnalează nici un fel de modificări din punct de vedere cognitiv în funcţie de perioada de ciclu, dar
destul de frecvent s-a constatat creşterea nivelului de anxietate şi depresie în perioada pre-menstruală,
modificari cunoscute sub denumirea de „sindrom premenstrual” (PMS). Alte simptome post-ovulatorii
asociate PMS sunt dureri de cap, senzatia de balonare, retenţie de apă, iritabilitate, oboseală, ş.a.,

IV.3. Dezvoltarea cognitivă

La modul general, din punct de vedere cognitiv această vârsta se caracterizează prin gândire flexibilă,
capacitate de a învăţa din experienţă, memorie în stare bună, etc. Studiile longitudinale (Cattell, 1965,
Horn, 1970) au condus la definirea a două forme de inteligenţă, şi anume, academică şi experienţială.
Inteligenţa academică implică procese mintale care permit formarea conceptelor şi dezvoltarea de
raţionamente abstracte. Acest tip de inteligenţă este dependentă de nivelul de educaţie şi cultură şi se
evaluează cu probe tip Raven, WISC, ş.a.. Inteligenţa experienţială (sau socială) se bazează pe informaţii
obţinute în afara procesului educaţional, este mai puţin asociată procesul de invăţare academică şi
asigură abilităţile necesare minimizării factorilor stresori. Acest tip de inteligenţă este dependentă de
experienţa de viaţă a fiecărei persoane, gradul de cultură şi informaţie obţinut prin practică. Ea se
evaluează cu probe de vocabular, de informaţie generală şi prin inventare de evaluare a capacităţii de a
face faţă stresului („coping”). Schaie (1978) descrie un model al dezvoltării intelectuale cu cinci stadii.
Conform acestui model, în această perioadă are loc o trecere de la achiziţia de abilităţi cognitive
specifice copilăriei şi adolescenţei la utilizarea acestora în scopul inserţiei sociale adaptate. Schaie insistă
pe importanţa experienţei în dezvoltarea intelectuală a persoanei. Stadiile propuse de el sunt: 1. Stadiul
de achiziţie (0 - 19 ani) se caracterizează prin interiorizarea de informaţii şi abilităţi; permite adaptarea
corectă la cerinţelor sociale;

68

2. Stadiul de realizare (20 - 25 ani) se caracterizează prin independenţă şi presupune utilizarea şi

aplicarea informaţiilor şi abilităţilor achiziţionate anterior pentru satisfacerea trebuinţelor specifice
vârstei, integrare şi afirmare socială şi profesională; 3. Stadiul asumării responsabilităţii familiale (25 -
30 ani) presupune asumarea responsabilităţii pentru sine şi pentru ceilalţi, formarea unui cuplu; 4.
Stadiul integrării sociale (30 - 40 ani) are la bază trebuinţa de a fi implicat într-un număr cât mai mare de
relaţii profesionale, ceea ce presupune asumarea de responsabilităţi socio-profesionale în plus faţă de
cele familiale; 5. Stadiul reintegrativ (40 - 50 ani) este condiţionat de depăşirea etapelor anterioare, care
asigură o structurare specifică a atitudinilor şi intereselor şi se asociază cu aşa-numita “criză a
maturităţii“. Acum asistăm la o selecţie şi focalizare a scopurilor şi, implicit, a responsabilităţilor, pe
domenii care sunt verificate a fi nu numai interesante, dar şi cu grad ridicat de performanţă şi satisfacţie
pentru individ. În ceea ce priveşte gândirea morală, Kohlberg (1973) consideră că la această vârstă
dezvoltarea morală, ca şi cea cognitivă este finalizată. Studii ulterioare au dovedit existenţa unui stadiu
post-convenţional, nu foarte bine descris şi încă nevalidat ştiinţific, care se bazează pe gândirea
abstractă şi raţionamente generalizabile şi care presupune acceptarea abaterii de la normă ca necesară.
Carol Gilligan (1983) a analizat conduita morală în relaţie cu aşteptările societăţii faţă de bărbaţi şi femei
pentru a explica unele comportamente diferenţiate în funcţie de gender şi care par a avea o explicaţie la
nivelul gândirii morale. Rezultatele studiilor sale arată structura valorilor morale este dependentă de
aşteptările sau expectanţele pe care societatea le are faţă de persoane, altfel spus de modelul cultural
masculin şi feminin. Astfel la nivel social expectanţele faţă de bărbaţi sunt de tipul independenţă,
asertivitate, iar faţă de femei dependenţă, responsabilitate faţă de familie şi copii. Ca urmare, bărbaţii îşi
fundamentează raţionamentele morale pe termeni de justiţie şi corectitudine, în timp ce femeile în
termeni de responsabilitate. Din punct de vedere moral dilema specifică femeilor este generată de
conflictul dintre propria realizare şi responsabilitatea faţă de familie şi copii. Gilligan identifică trei
niveluri de dezvoltare morală la femei în mare măsură corelative vârstei, şi anume: a. orientarea pe sine;
b. asumarea responsabilităţii pentru ceilalţi (femeia e dependentă şi e posibil să fie manipulată cu
uşurinţă); c. moralitatea

69

nonviolenţei (soluţiile la propriile dileme se rezolvă prin raportare la problemele familiei).

IV.4. Personalitate şi integrare socială

Vom descrie caracteristicile dezvoltării personalităţii prin prisma a două abordării, teoria psihanalitică –
modelul crizelor normative (Erikson, 1968, Vaillant, 1977, Levinson,1977) şi teoria culturală - modelul
experenţial (Danish & D’Angelli, 1980). I. Modelul crizelor normative este structurat în baza teoriei
dezvoltării şi susţine că aceasta se realizează respectând un pattern antestabilit care presupune o serie
de crize. Depăşirea fiecărei crize asigură dezvoltarea comportamentelor adaptate vârstei cronologice.
Dacă o astfel de criză nu este depăşită, dezvoltarea psihică este stagnată. Descrierea şi explicarea
dezvoltării umane astfel acordă o destul de mică importanţă factorilor de mediu. Specifică acestei
perioade este criza generată de două tendinţe contrare: intimitate versus izolare. Intimitatea presupune
capacitatea de a susţine o relaţie care cere „sacrificiu” şi compromis. Posibilitatea de a accepta
compromisurile este condiţionată de structurarea identităţii, de existenţa unui sentiment de
independenţă şi siguranţă, generate de o identitate matură care permite adultului să relaţioneze (să
„fuzioneze”) cu alţii. Cei care depăşesc această criză, pot să accepte o relaţie intimă foarte apropiată, să
accepte pierderea unei relaţii au sentimentul sacrificiului şi al compromisului. Izolarea este tendinţa
opusă intimităţii şi presupune lipsa capacităţii de a susţine o relaţie care obligă la compromisuri.
Persoanele care se angajează cu frică într-o relaţie, care nu se pot dărui cu încredere se simt izolaţi şi
sunt orientaţi către sine. În ultimii ani, datorită modificări mentalităţilor privitoare la sexualitatea,
conceptul de intimitate se nuanţează. Erikson revine asupra teoriei sale şi distinge între intimitatea
sexuală şi intimitatea socială, în sensul acceptării celuilalt, fără nici o conotaţie sexuală). Dar şi cu
această derogare de la sensul iniţial, prin excelenţă psihanalistă teoria lui Erikson are o serie de limite. a.
Teoria discută intimitatea în cadrul cuplurilor heterosexuale şi nu poate explica evoluţia cuplurilor
homosexuale şi nici a cuplurilor fără copii;

70

b. Conform acestei teorii identitatea, sau personalitatea, este definitivată până în adolescenţă, ceea ce
nu este real. În mod obişnuit procesul de definitivare a identităţii se continuă la vârsta adultă, fără ca
această evoluţie să însemne anormalitate; c. Teoria ignoră rolul profesiei în formarea identităţii
tânărului adult; d. Este centrată pe dezvoltarea personalităţii masculine, prin extensie se poate aplica şi
personalităţii feminine. Dar diferenţele de gender nu sunt neglijabile începând cu perioada adolescenţei.
George Vaillant (1977) preia teoria lui Eriksoniană şi identifică o serie de mecanisme de apărare ale Eu-
lui specifice acestei vârste. a. mecanisme mature de apărare – adaptare se face prin apel la celalalt
pentru a depăşi situaţii dificile; b. mecanisme psihotice de apărare – adaptare presupune distorsiuni ale
realităţii, explicaţii interpretative utilizate în depăşirea unor situaţii dificile; c. mecanisme imature de
apărare – adaptare presupune dezvoltarea unor simptome somatice, ipohondriace, ca reacţii la un
mediu care este interpretat ca ostil; d. mecanisme nevrotice de apărare – adaptarea se face prin reacţii
de furie necontrolată cu urmări negative pentru grupul din care face parte. Dezvoltarea matură,
conform Vaillant presupune spre deosebire de predecesorul său, depăşirea a două crize şi anume
intimitate versus izolare, dar şi evoluţie versus stagnare (caracteristică în teoria eriksoniană stadiului
următor de dezvoltare). Vaillant identifică şi descrie în această perioadă prezenţa unei subetape, pe
care o numeşte “consolidarea carierei” sau „recunoaşterea profesională”, prezentă atât la femei cât şi la
bărbaţi. Această sub-etapă, situată după criza intimitate-izolare, dar înaintea celei de evoluţie-stagnare
pare a explica crizele conjugale de la această vârstă, din ce în ce mai frecvente din ultimii ani. Dacă
evoluţia celor doi parteneri în cuplu este concordantă (sunt focalizaţi simultan pe carieră) atunci riscul
apariţiei unui conflict este mai mic. Spre exemplu, dacă unul din cei doi parteneri se orientează, să
spunem pe carieră, va avea nevoie de recunoştere profesională şi se va focaliza pe activităţi care să
satisfacă această trebuinţă neglijându-şi partenerul, ceea ce poate declanşa un conflict şi ruptura în
cuplu. Levinson (1977) şi colegii săi de la Universitatea Yale au făcut un studiu pe un grup de bărbaţi (35
şi 40 de ani), cu profesii diferite (de la muncitori la patroni de firme)
71

în scopul descrierii caracteristicilor stilului de viaţă specific acestei vârste. Metodele utilizate au fost
interviul biografic şi teste de personalitate. Interviurile biografice au urmărit să descrie stilul de viaţă
vizând toate domeniile, educaţie, religie, activitate profesională, opţiuni politice, activităţi de loisirs,
relaţiile cu părinţii, copii, alte rude, relaţia de cuplu, etc. Studiul a putut descrie astfel condiţiile sociale în
care au crescut, inclusiv descrierea comunităţii din care fac sau au făcut parte. Pornind de la informaţiile
obţinute prin acest studiu el dezvoltă o teorie conform căreia scopul principal al acestei vârste îl
constituie construcţia unui stil de viaţă, care presupune o serie de condiţii exterioare şi o serie de
caracteristici ce ţin de interioritate. Condiţiile externe care influenţează structurarea unui stil de viaţă
sunt valori definite în sfera religiei, etniei, familiei şi profesiei, ca şi o serie de influenţe generate de
diferite conjuncturi sau evenimente sociale (război, tranziţie, regresiune economică). Interioritatea, sau
aspectele interne definite în sfera stilului de viaţă sunt valorile personale, idealurile, evenimente care
aparţin propriei experienţe emoţionale. Conform Levinson, evoluţia sau construcţia stilului de viaţă
presupune o succesiune a perioadelor de tranziţie (cu durate cuprinse între 4 şi 5 ani) cu a celor de
stabilitate (cu durate de 6–8 ani). În timpul tranziţiei persoana se remodelează, “face un salt”, în timp ce
în timpul perioadelor de stabilitate ea integrează noile trăsături la nivel comportamental. Între 17 şi 40
ani conform acestei teorii, evoluţia stilului de viaţă implică patru perioade, şi anume: a. Tranziţia de la
adolescenţă la tinereţe (17 - 22 ani); b. Stabilitatea adultă (22 – 28 ani); c. Tranziţia vârstei adulte (28 -
33 ani); d. Stabilitatea adultului matur (33 – 40 ani).

a. Tranziţia de la adolescenţă la tinereţe (17 - 22 ani). Această trecere presupune separarea de părinţi,
independenţă financiară şi emoţională.

b. Stabilitatea adultă (22 – 28 ani) este prima etapă în construcţia stilului de viaţă al adultului şi
presupune stabilirea relaţiilor de cuplu, opţiune şi inserţie profesională, integrare socială matură şi
angajarea în viaţa comunităţii.

Definitivarea stilului de viaţă se realizează cu ajutorul mecanismelor de proiecţie şi în prezenţa unui

mentor. Mecanismele de proiecţie asigură reprezentarea propriului viitor, stabilirea unor idealuri care
au rol de scop de atins. Existenţa unei ţinte asigură clusterizarea (gruparea) scopurilor parţiale şi
dezvoltarea mecanismelor de depăşire a

72

stresului (coping). Mentorul este o persoană mai mare ca vârstă în mod obişnuit care poate oferi
informaţii şi suport moral. Cel mai frecvent este o persoană străină sau o rudă mai îndepărtată dar sunt
şi situaţii când acest statut este acordat şi unuia din părinţi.
c. Tranziţia vârstei adulte (28 - 33 ani) este o etapă crucială în formarea stilului de viaţă, consideră
Levinson. Valorile şi comportamentele se pot transforma şi stabiliza într-o direcţie definitivă. Această
perioadă este marcată de o creştere a ratei divorţurilor, de reorientări profesionale, etc. în fapt o nouă
căutare sau o reajustare a modalităţilor de viaţă.

d. Stabilitatea adultului matur (33 – 40 ani) se caracterizează prin definitivarea mecanismelor de

asumare a propriei evoluţii, de responsabilitate faţă de familie şi comunitate. Acest studiu a fost
efectuat pe o populaţie masculină, aşadar concluziile nu pot fi extinse asupra populaţiei feminine.
Motivele pentru care studiul a fost făcut pe un eşantion de bărbaţi cu vârste între 17 şi 40 de ani au fost
următoarele: - s-a considerat că la această vârstă nu există diferenţe de gender, aşadar evoluţia
bărbaţilor şi a femeilor este similară, prin urmare descrierea evoluţiei stilului de viaţă masculin înseamnă
implicit şi o descriere a stilului de viaţă feminin; - studiile au fost efectuate de bărbaţi-psihologi care au
fost mai interesaţi şi au putut explica mai uşor evoluţia persoanelor de acelaşi sex. Deosebirea majoră
dintre bărbaţi şi femei este aceea a modalităţilor sau căilor de structurare a identităţii. Băieţii se
maturizează prin separarea de familia de origine ceea ce le asigură autonomia şi abilitatea de a-şi fixa şi
urmării propriile interese. Fetele îşi construiesc propria identitate fără să fie necesară ruptura de familie,
prin responsabilizare şi ataşament faţă de persoane exterioare familiei de origine. Există aşadar
diferenţe de gender în structurarea personalităţii. Unul din motive este generat de statutul şi rolul de
mamă al femeii. Pentru a putea îndeplini dezideratele acestui rol fetele se identifică cu mamele. Un alt
motiv este generat de atitudinea faţă de profesie. Femeile, până relativ de curând, se defineau prin rolul
de soţie, soră, etc. şi mai puţin ca persoană de carieră. Astfel, mecanismele de proiecţie implicate în
structurarea identităţii erau diferite la femei şi bărbaţi. În ultimii ani situaţia s-a schimbat şi tot mai
multe femei îşi proiectează viitorul cu o componentă profesională puternică, ceea ce se asociază cu
conflicte generate de cele

73

două seturi de expectanţe femeia-profesionist şi femeia-mamă şi soţie, atât la populaţia feminină, cât şi
la cea masculină. Creşterea ratei divorţurilor coincide cu apariţia acestor schimbări de rol şi statut în
relaţiile de cuplu. II. Modelul experienţial al personalităţii depăşeşte blocajul asocierii, sau dependenţei
evoluţiei şi maturizării cu/de vârsta cronologică, considerând experienţa, evenimentele sociale ca factor
de maturizare (Danish & D’Angelli, 1980). Dacă în copilărie şi adolescenţă dezvoltarea, creşterea este
mai puternic asociată cu dezvoltarea fiziologică, la maturitate aceasta este mai mult sau mai puţin
importantă în structurarea unui stil de viaţă. La maturitate structurarea personalităţii este influenţată de
evenimentele de context în care este implicată persoana. Stilul de viaţă depinde şi de prezenţa fizică şi
de imaginea despre prezenţa fizică. Evenimentele care marchează evoluţia unei persoane se pot clasifica
în două categorii, normative şi non-normative. Evenimentele sau situaţiile normative sunt evenimente
de tipul căsătorie, naşterea şi creşterea copiilor, pensionarea, etc. Evenimentele non-normative se
referă la situaţii de tipul accidentelor, promovărilor, şomajului, câştigurile la loto, emigrările, etc.
Momentul de timp în care are loc un eveniment poate transforma un eveniment normativ în unul non-
normativ. Astfel o căsătorie care are loc devreme, să spunem la 15 ani este non-normativă într-o
comunitate europeană , dar poate fi normativă intr-o altă comunitate sau într-o altă epocă istorică. Se
mai poate face o clasificare a evenimentelor în funcţie de gradul lor de generalitate. Respectând acest
criteriu se pot descrie evenimente individuale şi evenimente culturale. Evenimentele individuale sunt
cele care sunt trăite sau implică o persoană sau o familie, spre exemplu sarcina, promovarea familială.
Evenimentele culturale caracterizează evoluţia comunităţii, spre exemplu regresia economică, războiul,
foametea, molimele. (Zani &Palmonari, 2003). Indiferent de ce tip de evenimente discutăm ca factor de
influenţă a dezvoltării persoanei, importantă este modalitatea în care răspunde individul la aceste
evenimente. Astfel un acelaşi eveniment poate fi un factor de confuzie pentru o persoană şi factor de
energizare pentru alta. Spre exemplu, 1989 a fost generator de confuzie şi dezadaptare pentru unii şi de
trambulină către afirmare şi succes pentru alţii. Modalităţile de coping cu astfel de evenimente depind
de mai mulţi factori, cum sunt capacitatea de înţelegere, asumare şi integrare a situaţiei şi sănătatea
fizică.

74

Modalităţile de coping mai sunt influenţate de istoria personală a individului, de susţinerea pe care
acesta o găseşte în grupul social din care face parte şi de capacitatea de a anticipa evenimentele.
Aceste teorii pot explica evoluţia diferenţiată a persoanelor în cadrul relaţiilor de cuplu. În alegerea unui
partener criteriile sunt, imaginea de sine (selfrepresentation)şi respectul faţă de sine (self-esteem).
Studiile efectuate de Burgess & Wallin (1953), Walster & Walster (1978) au demonstrat existenţa unor
asemănări / trăsături comune ale partenerilor dintr-un cuplu, trăsături cum ar fi: atractivitatea fizică,
sănătatea fizică şi mintală, inteligenţa, popularitatea, caracteristici ale familiei de origine, statutul socio-
economic, religia, educaţia, veniturile. Există şi familii, statistic comparativ egale cu cele de mai sus, în
care calităţile şi defectele se compensează (femeie inteligentă şi mai puţin sociabilă şi partener mai
puţin inteligent dar sociabil). Un studiu, efectuat de Neiswender, Birren & Schaie (1975) a demonstrat
că o serie de mituri privitoare la diferenţe în sfera afectivă între masculin şi feminin sunt false. De
exemplu: - trăirile afective sunt similare indiferent de sex, spre exemplu femeile sunt mai emotive
comparativ cu bărbaţii. La naşterea unui copil bărbaţii “se pierd” au trăiri şi reacţii afective foarte
puternice ceea ce demonstrează că aparenta lor lipsă de emotivitate este doar efectul modelului
educaţional care cere ca bărbaţii să nu îşi manifeste sentimentele); - dragostea în cuplurile căsătorite nu
este diferită de cea din cuplurile informale – sentimentele sunt acelaşi; - sentimentele de dragoste pot
apare la orice vârstă, nu doar în tinereţe. Evoluţia relaţiilor de cuplu poate fi prognozată într-o oarecare
măsură. Cercet[rile au permis descrirea a doi factori care au impact puternic asupra stabilităţii şi
evoluţiei cuplului, vărsta şi trăsăturile de personalitate. Vârsta la care are loc căsătoria este un bun
predictor al evoluţiei acesteia. Astfel , căsătoriile în care partenerii sunt adolescenţi au şanse mici de
reuşită, deoarece pot influenţa şi pot interfera cu aspiraţiile, cariera, restricţionând partenerii la o
evoluţie în cuplu, în doi şi nu individuală. Cuplurile formate după 25 ani au mai mari şanse de reuşită.
75

Caracteristicile de personalitate sunt un factor important. Partenerii din cuplurile care funcţionează bine
sunt descrise astfel, stabile emoţional, cu respect pentru ceilalţi, colaborative, cu încredere în sine,
dependente emoţional. Caracteristicile de personalitate ale bărbatului sunt mai importante în
stabilitatea cuplului. Astfel, dacă familia de origine a bărbatului a fost o familie nonconflictuală,
echilibrată emoţional şi dacă relaţia tată-fiu a fost corectă, cuplul nou format are şanse mai mari de
stabilitate. Literatura de specialitate descrie mai multe tipuri de cupluri conflictual, devitalizat, pasiv –
congenitale, activ, total ş.a. - cuplul conflictual – conflictele constante între cei doi parteneri pare a fi
ceea ce susţine acest cuplu; - cuplul devitalizat – cei doi parteneri trăiesc cvasi-independent, amintindu-
şi sentimentele pe care le-au resimţit la începutul relaţiei; - cuplul pasiv - congenital – partenerii sunt
împreună pentru că nu au vrut să rămână singuri, nu pentru că au existat sentimente speciale („Îl
respect pentru că atunci când am avut probleme el a fost primul care m-a ajutat.”); - cuplul activ –
partenerii îşi împărtăşesc sentimentele şi acţionează împreună dar pot trăi independent; - cuplul total –
cei doi împart totul şi nu pot trăi independent. Divorţul Rata divorţului este mai crescută în perioade de
prosperitate economică, în cupluri formate din adolescenţă, în cupluri care provin din familii conflictuale
şi / sau divorţate, în cuplurile fără copii. Una din cauzele frecvente ale divorţului este statutul socio-
economic al femeii. Dacă evoluţia profesională şi financiară a femeii este mai bună decât a bărbatului,
şansele unui divorţ cresc. Bohannan (1971) a descris şase faţete ale rupturii în cuplu: a. emoţională
(deteriorarea relaţiei afective); b. juridică (recunoaşterea în comunitate, recunoaşterea socială a
separării); c. economică (cei doi parteneri vor trebui să işi gestioneze bugete separate); d.
coparentalitatea (implicare / dezimplicare în creşterea copiilor); e. comunitară (modificarea relaţiilor cu
persoanele exterioare cuplului); f. psihică (divorţul înseamnă, de fapt, trebuinţa persoanei de a-şi
(re)căpăta independenţa emoţională, eventual de perpetuare a dependenţei materne / paterne)

76

Indiferent de evoluţia divorţului, el se asociază cu o perioadă de declin şi readaptare, trăirile sunt

negative – depresie, furie, dezorganizare afectivă şi cognitivă.

rezumat

Perioada adultului tânăr este o perioadă în care îmbolnăvirile sunt rare, iar cauza principală a degradării
stării de sănătate este stresul. Tot la această vârstă dezvoltarea cognitivă atinge un maximum.

Caracteristicile specifice vârstei sunt dezvoltarea personală, integrarea profesională, formarea relaţiei de
cuplu şi apariţia copiilor. Dezvoltarea matură, în această perioadă, presupune depăşirea a două crize şi
anume intimitate versus izolare, şi evoluţie versus stagnare.
TINEREğEA

Vârstelor adulte, din cadrul cărora face parte úi tinereĠea, le lipseúte în general consistenĠa úi nota de
concret regăsite în copilărie úi adolescenĠă, fiind văzute ca o categorie aparte pentru ceea ce se petrece
cu individul “după ce creúte”. Pornind de la teoriile propuse de E. Erikson, Ch. Buhler, C.G.
Jung úi alĠii, specialiútii au început să recunoască faptul că perioada
adultă nu constituie un stadiu monolitic, o fază nediferenĠiată între
adolescenĠă úi senectute. Se consideră că persoana trece pe parcursul
existenĠei prin numeroase transformări, iar ideea conform căreia perioada adultă este o stare a
existenĠei este înlocuită cu concepĠia care o priveúte ca pe un proces de devenire continuu. O
problemă controversată este cea a limitelor de vârstă ale tinereĠii. Limita inferioară se suprapune peste
perioada de la 20 la 24/25 de ani, cunoscută úi ca perioada adolescenĠei
prelungite, fiind una pregnant de trecere spre statutul virtual de adult. Limita superioară este fixată la
35de ani, implicând o dilatare până la 40 de ani. U. ùchiopu úi E. Verza (1981) consideră că perioada
tinereĠii se poate împăUĠi în trei subetape: de adaptare profesională úi
familială (până la 28 de ani), de implantaĠie (28 – 32 de ani), în care se intensifică experienĠa
profesională, apare úi se dezvoltă statutul de părinte úi cea de-a treia, de stabilitate relativă a adaptării
(32 – 35/40 de ani). Pentru perioada tinereĠii marea majoritate a autorilor disting două categorii de
sarcini trasate de dezvoltarea personală. O primă categorie vizează sfera relaĠiilor sociale, care satisfac
nevoile de afiliere úi intimitate ale persoanei. Sunt menĠionate aici competenĠele sociale necesare
pentru interacĠiunea úi cooperarea cu ceilalĠi, accentul fiind pus pe relaĠionarea în cadrul cuplului de
îndrăgostiĠi úi cel marital. O altă categorie se referă preponderent la formarea úi dezvoltarea
capacităĠilor specifice activităĠii profesionale, incluzând aici abilităĠile necesare pentru câútigarea
independenĠei economice, gestionarea resurselor financiare, conturarea rolului profesional úi
realizarea pe acest plan. Ca atare, maturizarea persoanei este efectul rolurilor noi pe care persoana úi le
asumă pe planul relaĠiilor interpersonale úi pe cel profesional, tinereĠea fiind privită ca perioadă a
deciziilor importante referitoare la aceste domenii.

Perioadele tinereţii

( de la 25 ani la 31- 35 ani )

Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescenţei prelungite, se exprimă ca o perioadă de

trecere în care se manifestă caracteristici ale adolescenţei şi caracteristici noi ce sunt ale

tinereţii, ale stării de adult tânăr.

Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul devine cel de persoană

angajată social, producătoare de bunuri materiale, spirituale sau de prestări de diferite

tipuri de servicii sociale (munca salariată), ca adaptare la un anumit gen de activitate,

expresie a diviziunii sociale a muncii. Tipul de relaţii devine foarte complex.. Pe de o

parte, tânărul se înserează în ierarhia profesională, pe de altă parte, în forme de

intercomunicări cu colegii de muncă. Relaţiile sociale realizate în etapele anterioare se

rarefiază. Relaţiile în familia de provenienţă se emancipează deplin, dată fiind

constituirea unei noi familii şi absorbţia în realaţiile de intimitate ale acesteia.

Deosebit de complexă este problema subetapelor tinereţii. Limita inferioară se

suprapune peste perioada de la 20 la 24 de ani, perioadă în care există câteva categorii de

tineri: unii care se află în producţie, alţii care-şi realizează studiile superioare, a treia

categorie este a celor care lucrează şi continuă studiile la învăţământul cu frecvenţă

redusă sau învăţământ la distanţă. Ca atare, perioada cuprinsă între 20 şi 24/25 de ani este

pregnant de trecere spre statutul social virtual de adult, pe când perioada adolescenţei

rămâne o perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial de adult. Câştigarea

statutului social de adult echivalează cu dobândirea autonomiei economice (prin

remuneraţie-salariu) şi acest fapt creează o autonomie (independenţă) foarte mare,

precum şi posibilitatea organizării condiţiilor de trai în contextul acestei independenţe.

D. Levinson numeşte perioada de la 17 la 22 ani, vârsta de adult tânăr şi consideră

că se caracterizează prin coexistenţa statutului de adolescent cu cel de adult tânăr.

Consideră că este o perioadă de tranziţie dominată de trecerea tânărului de la starea de

copil-bărbat la aceea de bărbat tânăr. J. Rousselet semnalează pentru tinerele fete o astfel

de evoluţie ceva mai devreme, în perioada adolescenţei, după stabilizarea relativă a

ciclului. De altfel, o serie de autori printre care Douvan şi Adelson consideră că

82

adolescentele nu trec prin crize de identitate puternice în adolescenţă, cât mai ales în

perioada de tranziţie (adolescenţa prelungită), cu un moment de mai intensă identificare

şi identitate după căsătorie.

Perioada tinereţii implică o dilatare la limita sa superioară, în zilele noastre, fapt ce

determină oarecare nonconsecvenţe în determinarea acesteia de către diferiţi autori. În

acest sens, D. Levinson consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de

dezvoltare psihică între 17-18 ani la 45 de ani, cu o oarecare diferenţă între cele două

sexe, în sensul că pentru bărbaţi această vârstă se consumă între 20 şi 40 ani. Pentru

subetapa de adult tânăr, de la 18/19 la 22 de ani, autorul citat consideră că e specifică

vigoarea fizică evidentă, dublată de inteligenţă, memorie, abilităţi, aptitudini deplin

utilizabile, şi de bun randament. O mare stăpânire a propriilor posibilităţi şi forţe creează

un sentiment de plinătate, de forţă şi vigoare fizică şi spirituală, antrenate în lupta pentru

scopuri propuse şi pentru constituirea familiei şi stabilirea locului în societate. Prin toate

acestea, perioada tinereţii este esenţială în supravieţuirea speţei.

Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereţii (ca vârstă mijlocie în ciclurile vieţii) ca

fiind dominată de amplificarea identităţii sociale şi de angajare, implicarea pe acest plan

făcându-se prin sarcini sociale. În acest timp, tinereţea se caracterizează, după acest autor,

prin trăirea intensă a experienţei dragostei şi începutul vieţii de familie, ceea ce duce la

dezvoltarea intimităţii. Ca atare, această perioadă se dezvoltă influenţată de pendularea

dintre intimitate, izolare şi starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi

persoane, grupuri, organizaţii, cauze etc. Se dezvoltă astfel calitatea şi capacitatea de

partener şi, legat de acest statut, se dezvoltă diferite forţe morale interne intime care

justifică şi alimentează sacrificii şi compromisuri. Dragostea şi munca capătă un loc

central în structura de conţinut a personalităţii. Mai mulţi psihologi pun în evidenţă faptul

că tinereţea este ultima etapă în care joacă rol central şi-şi pun amprenta pe demarcaţia

instituţionalizată evenimente deosebite ca: finalizarea şcolarităţii, majoratul, căsătoria şi

condiţia parentală.

În clasificarea lui N. Baylev, axată mai ales pe dezvoltarea inteligenţei, perioada

de adult este plasată ca dezvoltare între 22 şi 44 de ani. În schimb, OMS consideră

tinereţea ca desfăşurându-se între 18/20 de ani şi 35 de ani, limita superioară a perioadei

adulte tinere coincizând cu vârsta la care toate organele şi sistemele organismului

funcţionează în condiţii şi la parametri superiori.

83

U. Şchiopu şi E. Verza consideră că tinereţea, inclusiv tendinţa uşoară de dilatare a

acesteia la limita superioară, se extinde între 24 şi 25 de ani. Consideră, de asemenea, că

perioada tinereţii se poate împărţi în trei subetape: aceea de adaptare profesională şi

familială, între 24 şi 28 de ani; cea de-a doua perioadă este cuprinsă între 28 şi 32 de ani,

perioadă de implantaţie, în care se intensifică experienţa profesională şi se dezvoltă

statutul de părinte, dat fiind faptul că adeseori apare un al doilea copil în familie; a treia

subetapă, între 32 şi 35 de ani, este o perioadă de stabilitate relativă a adaptării, a

valorilor, conduitelor şi aspiraţiilor formulate între timp.