Spania

Spania este situată în sud-vestul Europei, între Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană.
Face parte din peninsula Iberică,(ocupând cea mai mare parte a peninsulei) împreună cu
Portugalia şi Gibraltar, având de asemenea două arhipelaguri, situate unul în Marea Mediterană
(Insulele Baleare) şi celălalt în Oceanul Atlantic (Insulele Canare). De asemenea, de Spania
aparţin două mici teritorii din nordul Africii (care includ oraşele autonome Ceuta şi Melilla),
precum şi enclava Llivia din Pirinei. Se învecinează la vest cu Portugalia, iar la nord-vest cu
Franţa şi Andora. Este membră a Uniunii Europene din anul 1986 cu capitala la Madrid.
Teritoriul de bază al Spaniei este dominat de platouri înalte şi de lanţuri muntoase ca şi Pirineii şi
Sierra Nevada. Din acesti munţi izvorăsc mai multe râuri importante, precum Tagus, Ebro,
Duero, Guadiana şi Guadalquivir. De-a lungul coastelor se găsesc câmpii aluvionare, din care cea
mai mare este Guadalquivir în Andaluzia. Spania se află într-o zonă cu climă temperată,
meditarană, în centrul ţării în zona capitalei Madrid climatul fiind mediteraneean-continental.
Suprafaţa este de 594.782 km2, din care uscat: 499.542 km2, apă: 5.240 km2 iar populaţia
46.661.950 ; densitate: 92,46 locuitori/ km2
Limbă oficială: limba spaniolă (español sau castellano) dar există şi limbi co-oficiale: catalană
(català în Catalonia, Insulele Baleare şi comunitatea valenciană), galiciană (galego în Galicia),
bască (euskera în Ţara Bascilor), aranés (o variantă a occitanei) în Catalonia. Asturiana
(asturianu), deşi nu este limbă oficială, este „protejată” în Asturias.
Religia este romano-catolică în proporţie de 94%, altele doar 6% (musulmanăi, islamici, martorii
lui Iehova, protestanţi, mormoni şi iudaici).
Ca şi formă de organizare a statului, Spania este un stat unitar descentralizat cu puternice
caracteristici regionale având o singură Constituţie, un singur Parlament, un singur Guvern.
Spania poate fi descrisă ca fiind un stat cvasifederal chiar dacă ea rămâne un stat unitar conform
Constituţiei spaniole. Aceasta recunoaşte şi garantează dreptul la autoguvernare al naţionalităţilor
şi regiunilor care compun regatul. În practică, comunităţile autonome au un mare grad de
independenţă având chiar legi diferite În caz de conflict între legile statului şi cele ale
comunităţilor locale, tot timpul primele prevalează în faţa celorlalte.
 Totodată Spania este şi monarhie constituţională. Conform Dicţionarului explicativ al
limbii române monarhia este: formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei
singure persoane (rege, împărat, ţar, ) şi se transmite de obicei ereditar iar monarhia
constituţională este forma de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt
limitate prin constituţie. Astfel Spania este o monarhie constituţională (începând din 1978) cu un
parlament bicameral - Cortes sau Ansamblul Naţional. Succesiunea este ereditară, iar coroana
spaniolă se transmite în descendenţa regelui Juan-Carlos I, în ordinea primogeniturii, prioritate
având descendenţii de sex masculin sau, când descendentii au acelaşi sex, cel mai în vârstă. În
cazul în care nu există moştenitori, deciziile privitoare la succesiunea coroanei vor fi luate de
către Cortes.Monarhiile constitutionale moderne, implementează adesea conceptul de trias
politica, sau "separaţie de puteri", unde monarhul are doar un rol ceremonial, onorific.
Juan Carlos I de Bourbon (n. 5 ianuarie 1938, Roma) este actualul rege al Spaniei din
22 noiembrie 1975 conform constituţiei Spaniei.Juan Carlos I are ca titlu monarhic (Juan Carlos
Alfonso Victor Maria de Borbon y Borbon-Dos Sicilias) este nepotul lui Alfonso XIII şi fiul lui
Juan de Borbon conte de Barcelona şi al Mariei de las Mercedes de Borbon şi Orleans, prinţesă a
celor două Sicilii. În 1962 se căsătoreşte cu Sofia de Grecia şi Danemarca. Juan Carlos are trei
moştenitori, Elena (ducesă de Lugo), Cristina (Ducesă de Palma de Mallorca) şi Felipe
moştenitorul coroanei care a primit titlul de Prinţ de Asturia.
Conform Constituţiei Spaniei: Regele este şeful statului, simbol al unităţii şi permanenţei
sale, arbitrează şi moderează funcţionarea instituţiilor, este reprezentantul cel mai de seamă al
statului în relaţiile internaţionale, în special cu naţionalităţile din comunitatea sa istorică. Exercită
următoarele funcţii: sancţionează şi promulgă legile, convoacă şi dizolvă parlamentul şi stabileşte
data alegerilor în condiţiile prevăzute de Constituţie; convoacă referendumul în cazurile
prevăzute de Constituţie, propune candidatul la funcţia de preşedinte al Guvernului şi, dacă este
cazul, îl numeşte şi îl demite; numeşte şi revocă pe membrii Guvernului, la propunerea
preşedintelui Guvernului; emite decrete care au fost aprobate de Consiliul de Miniştri
Parlamentul este bicameral, Cortes sau Ansamblul Naţional. Puterea legislativă este
formată din Congresul Deputaţilor (Congreso de los Diputados) cu 350 de mebrii, aleşi prin vot
universal, liber, egal şi direct prin reprezentarea proporţională, cu un mandat pe patru ani,
(populaţiile din Ceuta şi Melilla fiind reprezentate de câte un deputat) şi un Senat sau Senado cu
255 de locuri din care 208 formate din aleşi direcţi pe baza votului popular şi ceilalţi 47 aleşi de
către parlamentele regionale, mandatul fiind tot de patru ani(populaţiile din Ceuta şi Melilla vor
alege fiecare câte 2 senatori). Camerele stabilesc propriile regulamente, îşi vor aproba autonom
bugetele şi de comun accord reglementează statutul personalului Parlamentului.Îşi aleg
preşedinţii şi ceilalţi membri ai prezidiului, se întrunesc anual în două sesiuni ordinare dar se pot
întruni şi în sesiuni extraordinare la cererea Guvernului, a Comitetului permanent sau a
majorităţii absolute a membrilor oricărei Camere.
Pe lângă faptul că este bicameral Parlamentul este şi inegalitar, camera superioară având
puteri restrânse faţă de cea inferioară. Inegalitatea celor două camere decurge din
reprezentativitatea mai redusă a camerei superioare, datorată alegerii indirecte, a existenţei
membrilor de drept sau numiţi, ori a reprezentării inegale a diferitelor segmente ale populaţiei.
Acţiunea guvernamentală va fi comandată, în acest sistem, de majoritatea din camera inferioară,
fără a putea fi, însă, neglijată camera superioară cele două camere neavând aceleaşi
responsabilităţi.
Diferenţa între cele două camere constă şi în faptul că prima cameră Congresul
deputaţilor reprezintă poporul iar ce-a de-a doua, Senatul reprezintă provinciile.
Conform legii de organizare şi funcţionare a Administraţiei generale a statului nr 6/1997
în Spania există trei nivele de organizare politică şi administrativă: nivelul central(reprezentat de
statul spaniol), nivelul autonom (reprezentat de comunităţile autonome) şi nivelul local
(reprezentat de comune şi provincii).
A. Nivelul central este reprezentat de Guvern care are ca misiune dirijarea politicii interne
şi externe, precum şi a activităţii civile, militare şi de apărare a statului, exercitând la cel mai înalt
nivel funcţia executivă. Este constituit din Preşedintele Guvernului( care este condiderat
superior iererhic faţă de ceilalţi membri ai Guvernului. Primul-ministru este propus şi numit de
Rege, după consultarea şi acordul partidelor politice. Are puterea de a nomonaliza şi schimba toţi
miniştrii şi poate propune demiterea Parlamentului), vicepreşedintele sau vicepreşedinţii de
Guvern (îşi asumă exercitarea funcţiilor prezidenţiale în caz de deces, boală sau absenţă a
Preşedintelui) şi miniştri.
Organele prin intermediul cărora Guvernul funcţionează sunt: Consiliul de miniştri şi Comisiile
delegate ale Guvernului, iar organele de colaborare şi sprijin sunt: Secretarii de stat, Comisia
Generală a secretarilor de stat şi a subsecretarilor, Secretariatul Guvernului şi cabinetele
 Fiecare ministru conduce, în principiu, un minister, numărul acestora fiind stabilit de lege.
Fac excepţie Preşedintele şi Vicepreşedintele Guvernului, care nu conduc ministere. Funcţia de
secretar de stat, care este inclusă în structura ministerelor, în subordinea ministrului. Secretarii de
stat nu fac parte din Guvern şi nu participă la Consiliul de Miniştri.
Consiliul de Miniştri, care este forma de lucru ce reuneşte toţi membrii Guvernului, se
întruneşte săptămânal, sub conducerea Preşedintelui. Deciziile se iau prin consens sau prin vot.
B.Nivelul autonom-comunităţile autonome exist 17 regiuni sau comunitati autonome,
avem de-a face cu o regionalizare asimetrica/neuniformă, existând 3 modalităţi prin care regiunile
îşi pot dobândi acest statut de autonomie
1. Imediat – acele regiuni care avusesera in 1931 statute aprobate sau facusera primii pasi
pentru obtinerea autonomiei – organe provizorii ; catalonia, tara basca si Galicia
2. Procedura ordinara, comuna – initiativa a 2/3 din consiliile municipale care trebuie sa
reprezinte majoritatea absoluta a populatiei pentru fiecare provincie din cadrul regiunii;
autonomia deplina nu putea fi atinsa decat dupa 5 ani;
3. Cea de a treia procedura a fost introduda la presiunea unor regiuni – andaluzia, care
doreau sa se bucure de autonomie totala fara sa astepte o perioada de cinci ani asa cum cerea
procedura ordinara; calea extraorinara pentru obtinerea autonomiei trebuiau depasite o serie de
obstacole
Apariţia acestora a reformat structura administraţiei periferice/teritoriale a statului (a cărui
bază e provincia) în ciuda faptului că a trebuit să se ţină cont de existenţa acestora.
Provincia este o entitate locală, cu personalitate juridică proprie, constituită de o grupare
de comune şi diviziuni teritoriale. Are ca obiectiv exercitarea funcţiilor administrative de bază,
dincolo de posibilităţile şi resursele de care dispun comunele. În Spania există 50 de provincii.
Are ca organ deliberativ Consiliu provincial care se ocupă de aprobarea bugetului şi a
proiectelor de legi precum şi sistematizarea teritoriului provincial. Organul executiv al provinciei
şi şeful administraţiei este preşedintele care este ales de către consiliul provinciei în sesiune
plenară .
Provinciile sunt grupate în 12 regiuni continentale( care cuprind între una şi opt provincii)
şi două insulare, la acestea se adaugă teritoriile dependente, respectiv posesiunile spaniole din
Africa de Nord
 Din punct de vedere al relaţiilor dintre comunităţile autonome şi provincii se pot
menţiona: comunităţi uniprovinciale al cărui teritoriu coincide cu cel al unei singure provincii, şi
sunt provincii cu entitate istorică precum Asturias, Cantabria, La Rioja, Madrid, Murcia şi
Navarra; comunităţi pluriprovinciale alcătuite din provincii limitrofe cu caracteristici istorice,
culturale şi economice commune, precum comunităţile din: Andalucia, Aragon. Castilla şi Leon,
Cataluna, Galicia, Ţara Bascilor; comunităţi insulare cum este cazularhipelagurilor Canar şi
Balear, care în trecut erau organizate fiecare în parte în mai multe provincii; comunităţile intra şi
extra provinciale în primul caz este vorba despre Mellila şi Cueta ce se pot organiza sub formă de
comunităţi autonome, în ciuda faptului că teritoriul lor nu depăşeşte pe cel al unei provincii. Ele
se află sub suzeranitate spaniolă dar situate în Africa. In cel de-al doilea caz, este vorba despre
acele comunităţi care se află în afara organizării provinciale aşa cum este cazul strâmtorii
Gibraltar aflată sub suzeranitate britanică.
Instituţiile comunităţilor autonome: Adunarea legislativă a comunităţii autonome care
constituie baza organizării instituţionale autonome, este aleasă prin sufragiu universal, dar va
exista şi un sistem de reprezentare proporţională caresă asigure reprezentarea proporţională care
să asigure reprezentarea în diversele zone din teritoriu, este organul legislativ al comunităţii
având o singură cameră, poate fi dizolvată de către Curţile Generale, în anumite condiţii şi chiar
de către Preşedinte; Consiliul de Guvern având funcţii executive şi administrative în cadrul
comunităţii: iniţiativă legislativă, capacitate de reglementare, control al administraţiei. Numirea şi
demiterea membrilor săi(consilieri)se face de către Preşedintele comunităţii autonome;
Preşedinte şi vicepreşedinte. Preşedintele este ales de către Adunare dintre mebrii săi şi numit de
Rege şi conduce Consiliul de Guvern. Este reprezentantul suprem al respectivei Comunităţi şi
reprezentantul ordinar al statului la nivelul acesteia şi un Tribunal superior de justiţie
responsabil cu organizarea judiciară a teritoriului comunităţii autonome.
C.Nivelul local este reprezentat de comune care au în special sarcini administrative:
autonomia lor se situează în cadrul legal determinat de cele două niveluri superioare de guvernare
statul şi comunitatea autonomă.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază, având personalitate juridică
deplină. Ea este administrată de către primării, alcătuite din primar şi consilieri comunali.
Consiliul local este ales de către locuitorii comunei şi cuprinde între 5 şi 25 de consilieri.
 Primarul (alcade) este ales de către şi dintre consilieri, pe o perioadă de 4 ani. El conduce
şi administrează autorităţile şi administraţia locală. Poate să-şi transfere atribuţiile adjuncţilor săi
şi consilierilor. Are ca şi funcţii conducerea lucrărilor, prezentarea intereselor, realizarea
bugetelor, semnarea contractelor, şeful poliţiei.
Fiecare sistem administrativ, indiferent de comunitatea unde este constituit şi
funcţionează îşi are determinările configurative într-o diversitate de factori care sunt împărţiţi în
două categorii: factori interni sau endogeni care îşi au originea şi acţionează în interiorul
sistemului şi factori externi care îşi au sursa în mediul exterior, acţionând în afară spre interior.
Aceştia sunt prezenţi şi acţionează aproape în fiecare sistem social chiar dacă în modalităţi şi
intensităţi diferite.
Factorii interni au un impact foarte mare asupra modului de dezvoltarea a sistemului
administrativ imprimând pe de o parte o tendinţă conservatoare în sensul menţinerii şi
consolidării structurilor existente la un moment dat(factori endogeni de permanenţă) iar pe de altă
parte producerea de modificări în sistem pentru al face compatibil cu evoluţia societăţii.(factori
endogeni de evoluţie)
Altfel spus factorii endogeni de permanenţă sunt acei factori care se opun impulsurilor exterioare
care ar putea produce modificări în sistem şi acţionează pentru menţinerea sistemului în limitele
anumitor parametri. Exemple de astfel de factori sunt: tradiţia care asemeni administraţiei pune
accent pe durată, continuitate,( contribuind la sporirea autorităţii profesionale a funcţionarilor
publici, oferind funcţionarilor cu vechime poziţii privilegiate dar totodată blochează inovaţia,
schimbarea problemelor ce trebuiesc rezolvate necesită alte soluţii), în cazul Spaniei ne referim la
poziţia de Rege care se transmite ereditar ; situaţia de monopol care permite sistemului
administrative să reziste mai bine decât alte organe sociale la presiunile reformatoare, servicile
publice fiind atribuite organelor cu competenţă excşusivă în această privinţă.( opoziţie faţă de
iniţiativele de restructurare, acceptare aparentă a unor schimbări ), atitudinea birocratică în
comportarea funcţionarilor publici ( impersonali, reci cu cetăţenii), extinderea aparatului
administrativ datorită dezvoltării per ansamblu a societăţii (economic trecerea la economia de
piaţă; politi: cei ajunşi la putere au nevoie de sprijin din partea administraţiei) în scopul oferirii
unor locuri de muncă şi satisfacerii interesului public.
Factorii endogeni de evoluţie se referă la faptul că orice administraţie la un moment dat
trebuie sa permită schimbarea în contextual evoluţiei societăţii. Eliminarea stării de tensiune
socială care se creează datorită conservatorismului, eliminarea blocajelor funcţionale care
intervin, eliminarea conflictelor interne care pot amplifica starea de criză prin schimbarea
mecanismelor interne de funcţionare referindu-ne la criza peste care Spania a trecut cu ajutorul
Regelui actual.
Factorii exogeni sunt în principal factorii sociali şi politici, sistemul administrativ
modificându-se permanent sub influenţa principiilor esenţiale de echilibru ale acestora. Si aceştia
se clasifică în factori de permanenţă şi factori de evoluţie.
Factorii de permanenţă sunt: perenitatea sistemului social, altfel spus nevoia persistenţei în timp a
sistemului social, eliminând dezechilibrele în rândul administraţiei care reprezintă o componentă
de bază a societăţii. şi nevoia de stabilitate a puterii politice care depinde de stabilitatea
administraţiei, aceasta reprezentând instrumentul prin care se aplică deciziile politice.
Factorii exogeni de evoluţie. Aparatul administrativ este supus în permanenţă presiunilor
sociale şi politice externe care nu pot fi depăşite într-un mod conservator ci prin adaptarea la
aceste presiuni. Creşterea nevoii de servicii publice pe fondul sporirii rolului statului în viaţa
economică şi socială , progresul social determină administraţia să adopte tehnici moderne de
organizare şi executarea a sarcinilor devenind la rândul ei un factor de progress., democratizarea
vieţii publice sub aspectul pretenţiilor crescute ale cetăţenilor duc la o restructurarea a serviciilor
publice, devenind tot mai dependente de voinţa şi interesele sociale.
 Bibliografie:

 Ioan Floander, Dumitru Baltag, Niculina Paroşanu - Sisteme administrative comparate

Constanța 2005
 Gheorghe Robu, Cornelia Gabriela Livădaru - Sisteme administrative comparate,
Editura Junimea, Iași 2005
 Stănciulescu G, Androniceanu A. - Sisteme comparate de administraţie publică
europeană, Editura Economica, Bucureşti 2001
 Constituţia spaniei

Managementul funcţiei publice

Germania

Teodora Tomuţa
Gr 5
Noţiunea de funcţie publică reprezintă o noţiune fundamentală a dreptului public, în
general, a dreptului administrativ, în special, strâns legată de noţiunea de organ, autoritate,
activitate administrativa, etc
Funcţia publică şi funcţionarul public sunt institutii juridice ale dreptului public, în
general, si ale dreptului administrativ în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă
dispută între doctrina, jurisprudenţă şi reglementare.
Titularul unei funcţii publice este de regulă, dar nu întotdeauna un funcţionar public. În
toate ţările există tradiţii privind reglemetarea funcţiei publice.
În sens larg, funcţia publică reprezintă ansamblul persoanelor aflate la dispoziţia
guvernanţilor pentru a face să funcţioneze serviciile publice.
În sens organic, funcţia publică reprezintă ansamblul personalului din administraţie.
În sens formal, funcţia publică poate desemna regimul juridic aplicabil ansamblului
personalului administrativ.
În sens material, funcţia publică este activitatea constând în colaborarea în mod
permanent şi cu titlu profesional la o acţiune a persoanelor publice ale admistraţiei.
În Germania, funcţia publicã este caracterizatã prin forţa tradiţiei istorice şi simultan prin
mutaţiile intervenite în ansamblul sarcinilor administraţiei publice şi în modul în care ea urmeazã
sã şi le asume. Acte normative care reglementează funcţia publică în Germania sunt:
Constituţia şi Legea funcţionarilor publici.

Recrutare şi selecţie

Fiind un stat federal sistemul de recrutare selecţie este unul descentralizat cu un număr
destul de mare la nivelul landurilor şi municipiilor, şi urmează sistemul carierei. Acest sistem se
referă la faptul că funcţionarul intră în serviciul administraţiei pe un post de începător, la cel mai
jos nivel al unei cariere pentru care sunt cerute cunoştinţe şi o pregătire suficientă, funcţionarul
fiind promovat în funcţie de un sistem reglementat.
Pentru debutanţii se organizează periodic concursuri deschise. Cei mai buni candidaţi sunt
recrutaţi în ordinea clasării lor până ce toate posturile sunt ocupate.
Criteriile de bază pentru o carieră de un anumit nivel sunt fixate prin lege, iar pentru celelalte
criterii acestea sunt stabilite de către Bund sau de landuri şi departamente în funcţie de exigenţele
specifice ale posturilor vacante anunţate în mod public. Criteriile de selecţie sunt reprezentate de
aptitudini, cunoştinţe şi experienţe anterioare. La nivel intern se dau concursuri închise.
candidaţii care au cazier judiciar, nupot fi recrutaţi pentru a ocupa o funcţie publică. De
asemenea, starea corespunzătoare fizică si psihică reprezintă o condiţie esenţială pentru ocuparea
unei funcţii publice.
 În ceea ce priveşte o autoritate specifică care să se ocupe de selecţia funcţionarilor publici
pentru poziţiile de debutanţi nu există o autoritate centrală de recrutare la nivel federal în schimb
există parţial reguli de recrutare la nivelul landului. Astfel metoda de selecţie a funcţionarilor
publici pentru poziţiile de debutanţi este lăsată la latitudinea instituţiilor publice, fiind o metodă
descentralizată care permite o mai mare flexibilitate şi adaptabilitate a instituţiilor angajatoare.
Pentru a intra în corpul funcţionarilor publici sunt necesare studii juridice, datorită
importanţei majore atribuită legilor şi regulamentelor în administraţia germană iar în ultimii ani li
se adaugă şi studiile tehnice sau de specialitate ca urmare a noilor provocări apărute la nivelul
administraţiei publice. Instituţia responsabilă cu selecţia, recrutarea sunt ministerele la nivel
federal sau la nivelul landului, autorităţi individuale.

Sistemul de promovare

Posturile pentru promovare de-a lungul carierei sunt de obicei anunţate la nivel intern şi
se bazează pe performanţa profesională şi pe schema existentă privind necesarul de personal; pro-
movarea într-o funcţie superioară în carieră se bazează pe oportunităţile statutare de promovare.
Funcţionarul este întotdeauna promovat într-un grad imediat următor superior al carierei. În
conformitate cu principiul carierei, fiecare plan de carieră cuprinde un grad de debut( acces),
grade de promovare şi un grad final.
Ca organizare generală există mai multe grupuri şi categorii de funcţionari. Pentru a avea
o funcţie superioară trebuie să ai titluri, să dai examene şi să îndeplineşti un stagiu. Funcţionarii
germani se împart în patru categorii principale: înalţi funcţionari, funcţionari superiori,
funcţionari ordinari şi funcţionari subalterni cărora li se adaugă funcţionarii provizorii şi
funcţionarii aspiranţi.
Pentru posturile înalte se dau examene, efectuându-se apoi un stagiu de 3 sau 4 ani între
ele. Primul examen se susţine în faţa unor profesori şi magistraţi, fiind un examen juridic ce
priveşte cunoştinţele acumulate în facultate. Cel de al doilea are loc după stagiu fiind alcătuit din
2 părţi, un examen teoretic şi unul practic care definitivează accesul la carieră. Timp de 4 ani
stagiarul trece mai întâi prin serviciile judiciare timp de 6 luni, iar apoi timp de 3 ani şi jumatate
va învăţa în serviciile administrative diverse, în instituţiile şi administraţiile locale. Contează
foarte mult interesul dat de stagiar în această perioadă putând fi concediat în cazul unei
insatisfacţii faţă de munca depusă. Cei care reuşesc sunt numiţi pe viaţă, având în autoritatea
administrativă o relaţie de tip contractual de drept public.

Mobilitatea funcţionarilor publici

În ultima perioadă în Germania s-au pus la punct o serie de instrumente care vizează
favorizarea flexibilităţii în cadrul managementului resurselor umane precum şi promovarea
mobilităţii funcţionarilor în cadrul filielelor de carieră dintre diferite compartimente.
Totodată o schimbare a carierei este publică în interesul serviciului fără ca aprobarea
funcţionarului să fie necesară. În plus unui funcţionar i se pot atribui sarcini care nu corespund
funcţiei sale pentru maxim o perioadă de 2 ani.
Astfel avem 4 forme de mobilitate:
1.Generală: este în conformitate cu legea privind funcţia publică: angajare în alte posturi în
cadrul autorităţii, transfer temporar sau permanent la alte departamente.
2.Voluntară se oferă diverse posibilităţi, dar numai la cererea sau cu aprobarea funcţionarului
public; se planifică creşterea mobilităţii în general sau între cariere şi sectoare.
3.Obligatorie poate fi: în cadrul departamentului sau numai temporar la alt departament.
4.Internaţională: se acordă un concediu special pentru o perioadă determinată sau nedefinită
de timp pentru post în organizaţii internaţionale cu dreptul de întoarcere şi păstrarea drepturilor la
pensie; în ceea ce priveşte salariul poate fi plătit de către organizaţi care oferă noul post sau de
ceea la care a funcţionarul a activat până atunci.

Formarea funcţionarilor publici

În Germania funcţionarul public trece prin două perioade de formare: cea iniţială care este
necesară pentru accederea în funcţie(despre care am menţionat mai sus) şi pregătirea în timpul
carierei (formarea continuă)
Vorbim de obligaţie de urmare a cursurilor doar în cazul celor bazate pe studiu individual
în contextul în care perioadele de formare sunt benefice pentru promovare iar necesitatea
programelor de formare continuă trebuie examinată şi aprobată de către superiori.
 Funcţionarii beneficiază de seminarii care pot dura între o zi şi mai multe săptămâni; un
plus pentru aceştia este faptul că participând la aceste programe de formare continuă ei
beneficiază de salariu.
Formarea continuă se desfăşoară în mod predominant la institute de formare în cadrul
administraţiei federale sau a landului. Principalul institut pentru formare continuă este
Bundesakademie für öffentliche Verwaltung. Pentru formarea ministerelor de la nivel federal este
Academia federală de Administraţie publică care aparţine Ministerului Federal de Interne
bucurându-se de o mare autonomie.
La nivelul landurilor instituţia este Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative din Speyer
care este un institut de formare important de landuri, dar are şi statut de universitate.
În concluzie în Germania legea stipulează obligaţia funcţionarilor de a-şi asigura propria
formare pentru a urma evoluţia sarcinilor postului vizat. Totodată formarea continuă este unul
dintre criteriile luate în calcul în timpul deciziei de promovare şi o condiţie pentru a accede la o
carieră direct superioară. Funcţionarul german nu are dreptul legal la formarea de-a lungul
carierei şi nici la concediu pe această perioadă.
Luând în considerare faptul că resursa umană este o bogăţie importantă pe
care o are o instituţie publică, şi că aceasta din urmă la rândul ei reprezintă un factor
important în buna desfăşurare a unei ţări să acordam atenţia cuvenită funcţia publică este un
subiect care ar trebui abordat mai des.

Bibliografie:

1. Ioan Alexandru – Administraţia publică, Editura Lumina Lex 1990

2. Danielle Bossaert, Cristoph Demmke, Koer Nomden, Robert Polet - Funcţia publică în
 Europa celor 15.Noi tendinţe şi evoluţii, Institutul European de Administraşie publică,
Maastrich, Olanda, 2001
3. Liviu Radu – Sisteme administrative comparate, suport de curs an 2, Cluj-Napoca,
2009
4. Androniceanu A. - Noutăţi în managementul public, Bucureşti, Editura Universitară,
2004
5. Androniceanu A. coord, ş.a - Managementul proiectelor cu finanţare externă,
Bucureşti, Editura Universitară, 2004

Sisteme Administrative comparate tema 3

Parteneriat public privat

Profesor coordinator: Bianca Radu Student: Teodora Tomuţa

În societatea cotidiană parteneriatul public privat ia amploare datorită beneficiilor pe care acesta le aduce
atât instituțiilor publice prin atragerea investițiilor de capital privat cât și investitorului privat scopul unui astfel
de parteneriat fiind proiectare, finanțarea, construirea, exploatarea, intreținerea și transferul unui bun public.
 Altfel spus, conform a două documente ale Uniunii Europene şi anume Cartea Verde a Comisiei
Europene şi Ghidul UE parteneriatul public-privat se referă la forme de cooperare între autorităţi publice şi
sectorul de afaceri cu scopul de a asigura fondurile pentru construcţia, renovarea, managementul sau mentenanţa
unei infrastructuri sau pentru furnizarea unui serviciu1
Pentru realizarea acestei teme am ales parteneriatul public privat încheiat între Guvernul României și
compania americană Bechtel International Inc. împreună cu partenerul său din regiune, compania Enka İnşaat ve
Sanayi A.Ş. din Turcia pentru construirea autostradei Transilvania.
Problema care se vrea a fi rezolvată prin acest parteneriat privește o parte a infrastructurii românești și
anume Porţiunea Braşov – Cluj – Borș care va face legătura cu autostrăzile țărilor vecine, devenind drum
european și va deveni totodată un mijloc de dezvoltare a turismului, încurajează investițiie străine. Segmentul de
populație afectat este format din toți cetățenii români aparținând tuturor claselor sociale indiferent de sex, vârstă.
Alegerea acestei soluții s-a făcut în primul rând datorită unui transfer al conceptelor manageriale din
sectorul privat către cel public fapt ce duce la diminuarea deficienţelor în zona economică a sectorului public
precum și din cauza faptului că statul român nu deține forța de muncă necesară, calificată pentru astfel de
construcții. În plus se dorește accelerarea procesului de modernizare şi dezvoltare a infrastructurilor, atingerea
cât mai curând posibil a parametrilor tehnici şi operaţionali practicaţi pe plan european, eliminarea restricţiilor
bugetare prin atragerea de resurse financiare private, consolidarea mecanismelor economiei de piaţă în România
şi promovarea unui mediu sănătos pentru afaceri.
În ceea ce privește investitorul privat acesta dorește o diminuare a presiunilor sectorului public asupra
preluării resurselor financiare și revenirea unor fonduri bugetare în sectorul privat care să poată produce
dezvoltare economică durabilă, creşterea volumului de afaceri şi a profiturilor, transferul unor riscuri de
investiţie către cei care le pot gestiona cel mai bine, menţinerea sub control propriu a managementului de
proiect, selectarea co-partenerilor pe criterii proprii flexibile pentru a facilita reducerea costurilor de proiect.
Cei doi actori ai acestui parteneriat sunt Guvernul României în calitate de beneficiar și finanțator și
compania americană Bechtel International Inc. împreună cu partenerul său din regiune, compania Enka İnşaat ve
Sanayi A.Ş. din Turcia ca și executant și proiectant. Pe lângă plata efectivă a lucrărilor Guvernul trebuie să se
intereseze de mersul lucrărilor, de respectarea dead-line-ului, precum și de posibilele probleme ce pot apărea.
Compania americană s-a angajat ca într-o anumită perioadă de timp să finalizeze un anumit număr de kilometri,
să respecte clauzele contractului.

1
http://www.money.ro/comentarii/parteneriatul-public-privat.html
 Porţiunea Braşov – Cluj – Borş cunoscută și sub numele de Autostrada Transilvania urmează să aibă o
lungime de 415 km şi patru benzi de circulaţie. Ea va porni din centrul României, de la Braşov, va străbate
Podişul Transilvaniei de sud-est la nord-vest, pe lângă Târgu Mureş, ajungând la Cluj-Napoca, după care îşi va
continua drumul spre Ungaria, pe lânga Oradea, terminându-se la punctul de trecere a frontierei Borş.
Beneficiarul şi finanţatorul acestui proiect este Guvernul României, executantul şi proiectantul este compania
americană Bechtel International Inc. împreună cu partenerul său din regiune, compania Enka İnşaat ve Sanayi
A.Ş. din Turcia.
Realizarea acestui parteneriat s-a realizat în urma unei licitații la care au participat mai multe firme
private. S-a ales firma Bechtel International Inc., aceasta considerându-se cea mai bună ofertă datorită utilajelor
performante deșinute.
Calendarul realizării parteneriatului:
- pe 18 noiembrie 2003, Guvernul României a emis “Ordonanţa de Urgenţă numărul 120 din 18 noiembrie
2003 pentru aprobarea demarării de către Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
S.A. a procedurii de negociere cu o singură sursă cu firma Bechtel Internaţional Inc., în vederea încheierii
contractului de proiectare, construire şi finanţare a autostrăzii Braşov – Cluj – Borş”.
- pe 19 decembrie 2003 s-a semnat “Contractul de construire a autostrăzii Braşov – Cluj – Borş”, acord între
Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., pe de o parte, şi Bechtel
Internaţional Inc., pe de altă parte.
- aprobarea de către Parlamentul României a O.U.G. 120/18.11.2003 s-a făcut prin Legea numărul 32 din 5
martie 2004.
- ceremonia oficială de inaugurare a lucrărilor pentru Autostrada Transilvania a avut loc în vecinătatea satului
Vălişoara, comuna Săvădisla, Judeţul Cluj în data de 16 iunie 2004.
Calendarul lucrărilor:
- în anul 2004, lucrările preponderente sunt cele de proiectare, organizare de şantier, training-uri,
implementare a diverselor programe de siguranţă, de întruniri şi consultări cu comunităţile locale
- datorită unor nereguli contractuale semnalate de Uniunea Europeană, Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Fondul Monetar Internaţional, dar şi de societatea civilă, în perioada ianuarie-martie 2005 s-a
realizat o analiză a clauzelor contractuale. Acestea au fost renegociate cu reprezentanţii investitorului în
perioada mai-decembrie 2005, perioadă care s-a încheiat cu un amendament la contract, anul 2005 nu aduce
niciun progres în evoluţia lucrărilor.
 - în februarie 2006 s-a semnat “Acordul de Modificare al Contractului de Construire”, care, printre altele,
prelungeşte termenul de finalizare din decembrie 2012 până în decembrie 2013 Lucrările s-au reluat în luna
iunie 2006
- în martie 2007 s-a turnat prima placă de suprabetonare a structurii de pod de la km 34+167 din Secţiunea
2B. Conform constructorului, volumul lucrărilor realizate în primele patru luni ale anului 2007 a cunoscut o
creştere de 75% faţă de planul de lucrări prevazut pentru această perioadă.
- luna ianuarie 2008, stadiul valoric al lucrărilor pe secţiunea 2B era de 44.5%, valoarea lucrărilor pentru
această secţiune fiind de 434 milioane euro, iar pe 3C de 30.52%, valoarea acestui tronson fiind estimată la 445
milioane euro. În luna mai 2008 s-a instalat prima grindă pretensionată tip U pe viaductul 29+709 din secţiunea
2B
-  în luna august 2009 a fost finalizat cel mai mare viaduct de pe secţiunea 2B, având o lungime de aproape
1 km (960 m) şi o înălţime de 23 m.
- la 1 decembrie 2009 s-au inaugurat primii 42 de kilometri de autostradă, ce leagă Turda de Gilău (situat pe
DN1/E60, la ieşirea dinspre vest a oraşului Cluj-Napoca), această porţiune având şi rolul de ocolitoare pentru
municipiu. Pentru finalizarea tronsonului 2B mai sunt necesari încă 9 kilometri, ce vor face legătura dintre
Turda şi Câmpia Turzii. Conform protocolului semnat la începutul anului, pe sectorul 3C, în cursul anului 2009
s-a lucrat doar la Viaductul de la Suplacu de Barcău.
- momentan luvrările au fost oprite datorită neînțelegerilor de ordin economic și practic.

Ca și dezavantaje ale acestui parteneriat menționăm faptul că lucrarea nu a fost terminată în timpul
preconizat iar costurile s-au dovedit a fi mai mari. Un alt dezavantaj ar putea fi considerat faptul că sediul firmei
proiectante este departe, în cazul unor probleme reclamații reprezentanții Guvernului fiind nevoiți să se
deplaseze cu costuri ridicate.
Avantaje ale acestui parteneriat sunt considerate în principal creșterea economiei prin încurajarea
investitorilor străini, mână de lucru mai ieftină( firm aBehtel fiind cea mai bună ofertă la ora respectivă),
profesioniști care au lucrat și la alte autostrăzi ale Europei precum și multe din argumentele oferite mai sus în
cadrul motivării alegerii acestei soluții.
 Bibliografie:

1. Monitorul Oficial al României

2. Prutianu Ştefan – Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, 1998
3. Teodorescu, Gheorghe – Putere, autoritate şi comunicare politică, Ed. Nemira,
2000