Sunteți pe pagina 1din 7

Infracţiuni prevăzute în legislaţia muncii

În domeiul dreptului muncii, spre deosebire de alte ramuri de drept, întâlnim destul de
rar cazuri ce pot constitui infracţiuni, deoarece prin specificul raporturilor ce se nasc între
angajator şi salariat posibilitatea încălcării grave a legii este restrânsă şi strict reglementată.
Faptele penale care atrag răspunderea fie a salariatului, fie a angajatorului sunt
reglementate atât de Codul muncii cât şi în legi penale speciale care fac parte total sau parţial
din legislaţia muncii, precum şi cele prevăzute în Codul penal referitoare la infracţiunile în
legătură cu serviciul.
Particularităţile răspunderii penale în dreptul muncii
Răspunderea penală în domeniul avut în vedere prezintă unele însuşiri proprii care o
particularizează în raport cu răspunderea penală clasică. Există o serie de aspecte specifice ce
privesc fapta ilicită, subiectele, conţinutul şi obiectul raportului de răspundere penală.
Răspunderea penală în discuţie presupune săvârşirea unei fapte ilicite, a cărei caracteristică
principală este că aceasta trebuie să constituie un ilicit penal şi anume o infracţiune. De aceea
pentru a exista raportul juridic penal de constângere sau de răspundere penală, este necesar ca
fapta concret săvârşită şi interzisă de codul muncii sau alte legi speciale să îndeplinească toate
condiţiile cerute de norma de incriminare pentru acel tip de infracţiune.1
Într-o viziune nouă, inexistentă în trecut, Codul muncii reglementează aumite fapte
penale, în art. 277-278 şi 280¹. Criteriul după care legiuitorul a făcut selecţia infracţiunilor pe
care le reglementează Codul muncii pare a fi, cum este şi normal, gravitatea lor, din
perspectiva protecţiei salariatului. Textele din cod nu reglementează fapte prevăzute pentru
prima dată în Codul muncii. Astfel, art.277 corespunde cu art. 83 din Legea nr. 168/1999
privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art.278 corespunde cu art.84 din aceiaşi lege.
Incriminările la care se face referire în Codul muncii sunt: neexecutarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată; neexecutarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat; încadrarea în muncă a
minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstă sau folosirea acestora pentru prestarea
unor activităţi cu încălcarea prevederilor legale referitoare la regilmul de muncă al minorilor.
Infracţiunea de la art.277 se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau amendă,
subiectul activ nu poate fi decât angajatorul, iar pentru existenţa ei este necesară îndeplinirea
1
Alexandru Ţiclea, „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.1004

1
cumulativă a unor condiţii: a) să existe o hotărâre judecătorească care să oblige angajatorul la
plata salariilor către partea interesată; b) salariatul să se adreseze angajatorului printr-o cerere
prin care să solicite expres plata salariului, aşa cum a fost stabilit prin hotărâre judecătorească
definitivă; c) să curgă un termen de 15 zile de la data cererii de executare adresată
angajatorului; d) angajatorul să nu plătească salariul la care a fost obligat prin hotărâre
judecătorească definitivă. Fiind vorba de o infracşiuni omisiva, fapta va constitui infracţiune
fie că a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă. Potrivit art. 279 C. muncii acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate. Termenul de introducere a plângerii este de
2 luni din ziua în care persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul.2
Prin Legea nr.40 din 31 martie 2011, s-au introdus in cadrul Titlului XI, capitolul V –
Raspunderea penală – noi fapte care constituie infracţiuni referitoare la: fapta persoanei care
in mod repetat stabileşte salarii sub nivelul minim brut pe ţară pentru salariaţii săi (art.279¹),
fapta persoanei care în refuză în mod repetat permiterea accesului in spaţiile unităţii a
inspectorilor de muncă (alin.2 al art.279¹), fapta persoanei care primeşte în muncă mai mult
de 5 persoane, indiferent de cetăţenia acestora, fără încheierea unui contract individual de
muncă. La art.280¹ s-au adăugat un numar de cinci alineate care sancţionează: primirea în
muncă a unei persoane, care se află ilegal în România, cunoscând că este victimă a traficului
de persoane, cu agravanta referitoare la punerea în pericol a vieţii, integrităţii corporale sau
sănătăţii acesteia, şi posibilitatea aplicării de către instanţă a unor pedepse
complementare(alin. 2,3 şi 4), precum şi obligarea angajatorului şi subcontractantului
angajator la plata unor sume de bani prevăzute la alin.5 şi 6 ale aceluiaşi articol.
Normele din legislaţia muncii, anterioare sau ulterioare Codului muncii, care
reglementează anumite infracţiuni, constituind reglementări speciale sunt deplin aplicabile şi
în viitor, aşa cum ar fi de exemplu, infracţiunile reglementate de Legea nr. 130/1999 privind
unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 319/2006 a
securităţii şi sănătăţii în muncă. Toate aceste reglementări penale, laolaltă cu normele din
Codul muncii în materie penală, constituie dreptul penal al muncii.
Faptele penale din sfera dreptului muncii enumerate în diferite legi speciale pot fi
grupate pe categorii, pentru o mai bună înţelegere a fundamentului incriminării acestora. Spre
exemplu: infracţiuni referitoare la încheierea contractului individual de muncă, infracţiuni cu
privire la executarea contractului de muncă, infracţiuni referitoare la conflictele de muncă,
infracţiuni cu privire la încetarea contractului de muncă, etc.
2
Dan Ţop, „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 504

2
Din aria infracţiunilor din dreptul muncii, o atenţie sporită o acordăm celei de-a doua
categorii de infracţiuni enumerate mai sus, referitoare la executarea contractului individual de
muncă, în care se încadrează infracţiunile referitoare la protectia muncii.
Parlametul României a adoptat Legea nr. 90 la 23 iulie 1996, cu privire la normele de
protecţia muncii, prin care a fost abrogată vechea reglementare (Legea 5/1965 şi celelalte acte
normative de punere în aplicare a acesteia). Prin Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi
sănătatea în muncă a fost abrogată Legea nr. 90/1996, noua reglementare fiind în conformitate
cu cerinţe internaţionale în materia promovării şi îmbunătăţirii securităţii lucrătorilor la locul
de muncă.
Normele de protecţie a muncii constituie un sistem unitar de măsuri şi reguli aplicabile
tuturor participanţilor la procesul de muncă. În consecinţă, prevederile Legii nr.319/2006 se
aplică tuturor persoanelor fizice şi juridice a căror activitate se desfăşoară cu personal angajat
pe bază de contract individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege.3
În sensul legii, prin persoane fizice şi juridice se înţelege: agenţii economici din
sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe
teritoriul României; autorităţile şi instituţiile publice, precum şi agenţii economici români care
efectuează lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări în baza unor convenţii
internaţionale sau contracte bilaterale; asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile non-profit,
respectiv membrii întreprinderilor familiale constituite cu respectarea prevederilor legale,
întreprinderile individuale constituite conform legii. În ceea ce priveşte sfera persoanelor care
beneficiază de măsuri de protecţie a muncii, sunt vizate: persoanele încadrate cu contract
individual de muncă; membrii cooperatori; elevii, ucenicii şi studenţii în perioada efectuării
practicii profesionale.4
Noţiunea şi trăsăturile caracteristice ale securităţii sănătăţii în muncă
Art. 41 alin 2 din Constituţie dispune că „salariaţii au dreptul la protecţia socială a
muncii, măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal,
concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice”.
Există însă şi o altă perspectivă de abordare a protecţiei muncii, respectiv ca o
componentă complexă a dreptului la muncă, prevăzut de altfel in alin. 1 al art. 38 din
Constituţie.

3
Radu Răzvan Popescu, „Dreptul penal al muncii”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 133
4
Ovidiu Ţincă, Valentin Mirişan, „Infracţiuni referitoare la relaţiile de muncă”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p.90

3
Normele legale privind securitatea şi sănătatea în muncă sunt cu deosebire de drept al
muncii. Cele specifice altor ramuri de drept ( de exemplu drept administrativ) au faţă de
normele de dreptul muncii un rol ajutător; ele asigurând realizarea tuturor măsurilor de
protecţia muncii în cadrul raporturilor juridice de muncă.5
Conform art. 34, încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la protecţia muncii atrage
răspunderea disciplinară, administrativă, materială, civilă sau penală, după caz, potrivit legii.
Protecţia muncii are potrivit legii două accepţiuni: o accepţiune largă, definită de
art.41 din Constituţie; o accepţiune restrânsă care se referă la protecţia propriu-zisă a muncii
(a salariaţilor şi a celorlalte persoane participante la procesul de muncă).
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.319/2006, „prezenta lege are ca scop instituirea de
măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor”. Deci
legea urmăreşte nu numai o combatere a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale după
ce ele s-au produs, ci şi diminuarea, ca urmare a unor măsuri stabilite prin norme imperative,
a înseşi cauzelor lor.
Din analiza prevederilor art. 171-187 C. muncii, în materia protecţiei muncii şi ale
legii nr. 319/2006 se desprind următoarele trăsături caracteristice ale securităţii şi sanătăţii în
muncă:
− Constituie o expresie a implicării statului, chiar în condiţiile economiei de piaţă, în
asigurarea protecţiei salariaţilor şi a celorlalţi participanţi la procesul de muncă. Aşadar, prin
norme imperative, sunt reglementate problemele de protecţia muncii care, datorită importanţei
lor, nu pot fi lăsate exclusiv la latitudinea părţilor prin negociere colectivă sau individuală;
− Se integrează în mod organic proceselor de muncă încă înainte de începerea
activităţilor de producţie ori de servicii sau în faza adoptării tehnologice. Desfăşurarea
activităţilor de producţie este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de funcţionare din punct
de vedere al protecţiei muncii;
− Se referă la o sferă extinsă a celor obligaţi să ia măsuri de protecţia muncii şi a
subiecţilor ocrotiţi prin măsurile respective. Legea nr. 319/2006 se aplică tuturor persoanelor
fizice şi juridice pentru care activitatea se desfăşoară cu personal încadrat pe bază de contract
individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege.6
Aspecte comune privind infracţiunile din domeniul protecţiei muncii
Legea nr. 319/2006 privind sănătatea şi securitatea în muncă, cuprinde dispoziţii
penale care incriminează un număr de 10 infracţiuni distincte şi anume:

5
Ion Traian Ştefănescu, „Tratat de dreptul muncii”, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.616
6
Radu Răzvan Popescu, op.cit, p. 135

4
• Neluarea măsurilor prevăzute de sipoziţiile legale referitoare la sănătatea şi
securitatea în muncă (art.37 alin.1)
• Neluarea, din culpă, a măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la
sanătatea şi securitatea în muncă (art.37 alin.3)
• Neluarea măsurilor prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la sănătatea şi
securitatea în muncă dacă fapta a produs consecinţe deosebite (art.37 alin.2)
• Neluarea, din culpă a măsurile prevăzute de dispoziţiile legale referitoare la
sănătatea şi securitatea în muncă dacă fapta a produs consecinţe deosebite (art.37 alin.3)
• Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi măsurilor cu privire la
sănătatea şi securitate în muncă (art.38 alin.1)
• Nerespectarea, din culpă, de către orice persoană a obligaţiilor şi măsurilor cu
privire la sănătatea şi securitatea în muncă (art. 38 alin.4)
• Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi măsurilor cu privire la
securitatea şi sănătatea în muncă dacă fapta a produs consecinţe deosebite (art.38 alin.2)
• Nerespectarea, din culpă, de către orice persoană a obligaţiilor şi măsurilor cu
privire la securitatea şi sănătatea în muncă dacă fapta a produs consecinţe deosebite (art.38
alin.4 )
• Repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării
tuturor deficienţelor (art.38 alin.3)
• Repunerea în funcţiune, din culpă, a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor anterior
eliminării tutror deficienţelor (art.38 alin4)
Aceste infracţiuni pot fi săvârşite fie de către persoanele care au îndatorirea, potrivit
legii şi regulamentelor de organizare şi funcţionare, de a lua măsurile de protecţia muncii
(art.37 alin.1, 2 şi 3, numai de către conducerea persoanei juridice şi de către persoana fizică-
angajator (art.38 alin.3), fie de către orice persoană (art.38 alin.1 şi 2).7
Din analiza conţinutului acestor infracţiuni, rezultă câteva trăsături distincte, care le
conferă o anumită autonomie, chiar dacă au si unele aspecte comune. Astfel, cele 5 infracţiuni
intenţionate sunt inscrise în texte diferite, iar normele de incriminare au o structură (ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune) care diferă una de alta. La infracţiunile din culpă, latura subiectivă şi
sancţiunea penală sunt diferite de cele de la infracţiunile intenţionate. Deci, nu suntem în
prezenţa doar a unor modalităţi diferite ale infracţiunilor intenţionate. Aspectele comune ale
acestor infracţiuni privesc obiectul juridic special, subiectul pasiv şi subiectul activ.

7
Ion Traian Ştefănescu, op.cit. p. 649

5
Sancţiunile diferă, pornind de la 3 luni sau amendă pentru cele din culpă, până la 3 ani sau
amendă pentru infracţiunile intenţionate care au produs consecinţe deosebite. Limitele
amenzii sunt cele prevăzute de art. 63 C.pen. Urmărirea penală în cazul infracţiunilor
împotriva protecţiei muncii se efectuează, potrivit art. 209 alin. 3 C.pr.pen., obligatoriu de
către procuror.8
În cazul tuturor infracţiunilor la protecţia muncii latura obiectivă este definită generic
prin expresia „neluarea sau nerespectarea vreuneia dintre măsurile prevăzute de dispoziţiile
legale referitoare la protecţia muncii” (art. 37-38) din Legea nr.319/2006. Deci, este „adoptat”
în acest domeniu, sistemul „incriminării cadru” care se completează, în fiecare caz concret, cu
dispoziţia referitoare la protecţia muncii încălcată.
În general, dispoziţiile referitoare la protecţia muncii sunt cuprinse în mod explicit în
normele de tehnica securităţii muncii. Ce se întâmplă însă atunci când, în anumite cazuri
concrete, nu există prevederi care să fie cuprinse în normele de tehnica securităţii muncii?
În astfel de situaţii, aşa cum s-a procedat în practică, s-au făcut asimilări cu normele de
tehnica securităţii muncii, ale unor prevederi cuprinse în alte acte cu caracter normativ sau
individual. O astfel de asimilare s-a făcut în legătură cu prevederile referitoare la protecţia
muncii din „fişa postului”.
Prevederile din fişa postului sunt întradevăr asimilabile cu normele de tehnica
securităţii muncii, întrucât Legea nr. 319/2006 prevede obligativitatea stabilirii pentru salariaţi
şi pentru ceilalţi participanţi la procesul de muncă, a atribuţiilor şi răspunderii ce le revin în
domeniul protecţiei muncii, corespunzător funcţiilor deţinute.
Raspunderea legala pentru aplicarea masurilor de securitate si sanatate in munca
revine angajatorului. Faptul ca acesta incredinteaza aplicarea acestor masuri unei societati
specializate (din afara), pe baze contractuale, nu elimina, potrivit legii, raspunderea sa. Tot
astfel, faptul ca si salariatul are obligatia de a respecta masurile in cauza nu inlatura
raspunderea angajatorului daca acestea sunt insuficiente.
Practica judiciară a confirmat acest punct de vedere. Astfel, la o exploatare minieră a
survenit un accident colectiv de muncă, iar Inspecţia de Stat pentru Protecţia Muncii a
considerat că nu este cazul să propună să se înceapă urmărirea penală deoarece normele de
protecţia muncii nu prevedeau obligativitatea controlării personalului dacă posedă sau nu
detector de metan la intrarea în schimb. Instanţa de judecată a pronunţat însă condamnarea

8
Radu Răzvan Popescu, op.cit. p.139

6
inculpatului pentru producerea accidentului constatând că o atare obligaţie a sa figura în fişa
postului.9
Delimitarea infracţiunilor de securitate şi sănătate în muncă de infracţiunile de
serviciu
Majoritatea infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul presupun existenţa
unui subiect calificat care trebuie să aibă calitatea de funcţionar. Potrivit art. 147 C.pen. care
defineşte noţiunea de funcţionar – formularea cuprinde pe toţi subiecţii activi ai infracţiunilor
la protecţia muncii care se include în acest concept.
Unele infracţiuni de serviciu se aseamănă cu infracţiunile cu privire la sănătatea şi
securitatea în muncă şi sub aspectul laturii obiective, întrucât elementul material poate fi
realizat prin îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu sau prin neîndeplinirea acestor
îndatoriri. Astfel, în cazul ambelor genuri de infracţiuni, trebuie stabilită întotdeauna sfera
atribuţiilor de serviciu al învinuitului, pe baza actelor normative, sau a izvoarelor de drept
internaţional al muncii aplicabile la locul respectiv de muncă.
Calitatea subiectului activ şi activitatea infracţională corelată cu îndatoririle de
serviciu determină unele interferenţe între aceste infracţiuni şi cele prevăzute în Legea nr.
319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. Totuşi, aceste două categorii de infracţiuni
se deosebesc prin aceea că infracţiunile la protecţia munciiau caracter special şi vizează
atingerea relaţiei sociale cu privire la asigurarea condiţiilor de muncă nepericuloase pentru
viaţa şi integritatea corporală a persoanei. Infracţiunile din Legea nr. 319/2006 au deci
caracter special faţă de cele prevăzute în Codul penal – abuz în serviciu sau neglijenţă în
serviciu – neputând fi reţinute concomitent cu acestea din urmă.10
Opţiunea legiuitorului de a mări numărul faptelor considerate infracţiuni în materia
raporturilor de muncă pune în evidenţă o anumită orientare existentă şi în legislaţiile altor ţări.
De mulţi ani se consideră că relativa ineficacitate a sancţiunilor de natură civilă, aplicabile în
domeniul raporturilor juridice de muncă, explică, în parte, proliferarea şi severitatea
sancţiunilor penale reglementate de legislaţia muncii.11

9
Tiberiu-Constantin Medeanu, în „Revista Dreptul”, nr. 6, 1999, p.117
10
Idem, p. 154
11
Ion Traian Ştefănescu, op. cit. p.513