STM2

ŞTIINŢA MATERIALELOR
Modulul (capitolul) 2
CUPRINS
METALE , ALIAJE SI DIAGRAME DE ECHILIBRU FAZIC ....... 49

2.1. Introducere ................................................................................ 49
2.2. Fazele solide din structura aliajelor .......................................... 52
2.3. Constituenţii structurali (metalografici) ai aliajelor.................. 58
2.4. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare ........... 58
2.5. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare .......... 83
2.6. Tratamentele termice aplicate aliajelor ..................................... 88
Cuvinte cheie.................................................................................... 90
Bibliografie....................................................................................... 90
Teste de autoevaluare....................................................................... 91
Aplicaţii............................................................................................ 93
OBIECTIVE:
Insuşirea noţiunilor privind aliajele, diagramele de echilibru
fazic al acestora şi principiile generale ale modificării structurilor prin
tratamente termice.
Se au în vedere următoarele aspecte: definirea noţiunilor de
aliaj, component, fază, constituent structural, tipuri de faze specifice
aliajelor (soluţii solide, compuşi definiţi, metale pure), studiul
principalelor tipuri de diagrame de echilibru ale aliajelor binare,
noţiuni generale despre diagramele de echilibru ale aliajelor ternare şi
noţiuni generale de tratamente termice. Pentru a ajuta la fixarea
cunoştinţelor legate de studiul aliajelor cu ajutorul diagramelor de
echilibru se prezintă şi câteva aplicaţii rezolvate .
Timpul mediu necesar asimilării modulului: 18 ore

Capitolul 2 Metale, aliaje şi diagrame de echilibru fazic
METALE , ALIAJE SI DIAGRAME DE

ECHILIBRU FAZIC
2.1. Introducere
Metalele sunt elemente chimice cu caracter electropozitiv (elemente care
în procesele chimice cedează electroni, transformându-se în ioni pozitivi).
Metalele se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice:
* au conductibilitatea termică şi electrică ridicată;
* au rezistivitatea electrică crescătoare odată cu temperatura;
* sunt opace şi prezintă un luciu specific (luciu metalic);
* sunt maleabile şi ductile.
Aceste proprietăţi au la bază structura atomică a metalelor. În cazul
metalelor numai electronii apropiaţi de nucleu aparţin unui orbital atomic
individual (orbitalul fiind, prin definiţie, zona din jurul unui nucleu atomic în care
se înscriu cu cea mai mare probabilitate traiectoriile de mişcare ale electronilor).
Orbitalii care conţin electronii învelisului atomic exterior (electronii de valenţă) se
contopesc, dând naştere unor orbitali care se extind peste întregul edificiu de
atomi al unui metal; se spune că aceşti electroni, slab legaţi de nucleele atomice şi
caracterizaţi prin niveluri energetice ridicate şi o mare mobilitate, aparţin
ansamblului de atomi ai metalului şi formează un nor (gaz) electronic. Prin
urmare, orice metal (corp metalic) se poate considera ca fiind alcătuit dintr-un
ansamblu de ioni pozitivi (atomii fără electronii de valenţă) şi norul electronic.
Interacţiunea complexă dintre ionii pozitivi şi norul electronic determină existenţa
la metale a legăturii chimice specifice, numită legătură metalică (cu trăsături
asemănătoare legăturii covalente, numai că, spre deosebire de legătura covalentă,
la care electronii de valenţă sunt colectivizaţi la nivelul unei perechi de atomi, în
49
STIINTA MATERIALELOR
cazul legăturii metalice colectivizarea electronilor se extinde pe întregul edificiu

de atomi existent).
Deşi simplificată, descrierea de mai sus a structurii atomice a metalelor
permite explicarea principalelor proprietăţi fizice ale acestora; astfel, mobilitatea
mare a norului electronic determină conductibilitatea ridicată a metalelor,
capacitatea norului electronic de a absorbi lumina explică opacitatea corpurilor
metalice, posibilitatea deplasării şi rearanjării uşoare a ionilor pozitivi care
compun piesele metalice explică maleabilitatea şi ductilitatea acestora etc.
Principalele elemente chimice care aparţin clasei metalelor sunt marcate în
tabelul periodic al elementelor, prezentat în tabelul 1.1, iar caracteristicile fizico-
chimice ale metalelor cu cele mai mari ponderi de utilizare în tehnicã sunt redate
în tabelul 1.2.
Aliajele sunt materiale metalice omogene la scară macroscopică, obţinute
în mod obişnuit prin solidificarea unor faze lichide (topituri) care conţin speciile
atomice ale mai multor elemente chimice.
Elementele chimice conţinute în structura unui aliaj sunt denumite
componentele aliajului. Orice aliaj are în compoziţie un component principal
(numit şi component de bază) metalic şi unul sau mai multe componente
secundare (numite şi componente de aliere) metalice sau nemetalice.
Totalitatea aliajelor alcătuite din aceleaşi componente, luate în diferite
proporţii, formează un sistem de aliaje.
În funcţie de numărul componentelor, aliajele şi sistemele de aliaje pot fi:
binare (cu două componente), ternare (cu trei componente), cuaternare (cu patru
componente) şi polinare sau complexe (cu mai multe componente).
Compoziţia aliajelor se defineşte prin concentraţiile masice sau atomice
ale componentelor acestora (conţinuturile procentuale masice sau atomice ale
componentelor). De exemplu, pentru un aliaj binar, având componentele A (cu
masa atomică maA şi valenţa vA) şi B ( cu masa atomică maB şi valenţa vB),
compoziţia se exprimă prin:
* concentraţiile masice ale componentelor (%Am; %Bm):
MA M
% Am = 100 ; % Bm = 100 − % Am = B 100 , (2.1)
M M
MA şi MB fiind masele componentelor A şi B corespunzătoare unei mase M de

aliaj (evident, M = MA + MB);
50
* concentraţiile atomice ale componentelor (%Aat; %Bat):

NA A NAB
% Aat = 100 ; % Bat = 100 − % Aat = 100 , (2.2)
NA NA
NAA şi NAB fiind numărul atomilor care alcătuiesc masele MA şi MB ale

componentelor, iar NA - numărul total de atomi în aliaj (NA = NAA + NAB); între
concentraţiile atomice şi concentraţiile masice ale componentelor aliajului binar
există relaţiile:
% Am % Bm
m aA m aB
% Aat = 100 ; % Bat = 100 (2.3)
% Am % B m % Am % B m
+ +
m aA m aB m aA m aB
Pentru aliajul considerat se poate determina şi concentraţia electronică,

definită ca fiind raportul dintre numărul total al electronilor de valenţă şi
numărul total al atomilor care alcătuiesc masa M de aliaj; relaţia de calcul a
concentraţiei electronice a aliajului binar este:
Ce =
1
100
(% Aat v A + % Bat v B ) (2.4)
Sistemul reprezentat de un aliaj se găseşte în stare de echilibru termodinamic

(energia liberă a sistemului este minimă), dacă componentele sale se distribuie în
structura aliajului, funcţie de natura şi intensitatea forţelor de legătură interatomică şi de
condiţiile de temperatură şi presiune în care se află aliajul, sub formă de faze.
Faza este o parte structurală omogenă a unui aliaj, delimitată în structura
aliajului prin suprafeţe de separaţie (interfeţe) şi caracterizată prin proprietăţi fizico-
chimice specifice. Compoziţiile fazelor din structura aliajelor se definesc şi se exprimă
utilizând aceleaşi caracteristici ca şi în cazul aliajelor: concentraţiile masice sau atomice
ale componentelor şi concentraţia electronică.
Natura, numărul şi proporţia fazelor existente la un moment dat în
structura unui aliaj definesc constituţia aliajului (în condiţiile de temperatură şi
presiune în care acesta se află la momentul respectiv).
Numărul factorilor de influenţă externi şi interni care se pot modifica fără a se

schimba numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajelor unui sistem este denumit
varianţa sistemului sau numărul gradelor de libertate ale sistemului.
Între varianţa unui sistem V numărul componentelor acestuia k şi numărul
fazelor f ce coexistă în structura sistemului (în condiţii date privind temperatura şi
51
presiunea) există o relaţie numită legea fazelor (Gibss), având următoarea formulare
analitică:
V=k-f+2 (2.5)
În cazul în care presiunea este constantă sau nu afectează sistemul (aşa cum se
întâmplă în marea majoritate a cazurilor la elaborarea, prelucrarea sau utilizarea aliajelor),
ca factor extern de influenţă acţionează numai temperatura şi expresia analitică a legii
fazelor este:
V=k-f+1 (2.6)
Deoarece V ≥ 0, rezultă condiţia f ≤ k + 1 (numărul de faze din structura
aliajelor unui sistem este mai mic sau cel mult egal cu numărul componentelor
sistemului plus unu).
2.2. Fazele solide din structura aliajelor
Tipul fazelor care alcătuiesc structura unui aliaj aflat în stare solidă este
determinat de raportul forţelor de atracţie dintre atomii diverselor componente ale
aliajului. Fazele specifice structurii aliajelor solide sunt: soluţiile solide, compuşii
chimici (compuşii intermetalici) şi metalele pure.
2.2.1. Soluţiile solide

Soluţiile solide se formează în structura unui aliaj atunci când forţele de
atracţie dintre atomii diferiţi (aparţinând diverselor componente ale aliajului) sunt
sensibil egale cu forţele de atracţie dintre atomii identici (aparţinând aceluiaşi
component); soluţiile solide au structura cristalină corespunzătoare unuia din
componentele metalice ale aliajului şi se caracterizează printr-o distribuţie
întâmplătoare (statistică) a atomilor componentelor aliajului în această structură.
În orice soluţie solidă din structura unui aliaj, componentul metalic al
aliajului (de obicei componentul de bază) care conferă soluţiei tipul structurii sale
cristaline şi asigură mediul în care se distribuie celelalte componente este numit
solvent sau dizolvant, în timp ce oricare alt component care participă la formarea
soluţiei solide (cu atomii distribuiţi aleator în structura cristalină a solventului)
este numit dizolvat sau solut. Soluţiile solide se notează cu litere greceşti sau prin
indicarea simbolului chimic al solventului, urmat de simbolurile componentelor
52
solut înscrise între paranteze; de exemplu, α ≡ Feα(C) reprezintă o soluţie solidă la

care solventul este fierul alfa , iar componentul solut este carbonul, iar
α ≡ Cu(Ni,Zn) - o soluţie la care solventul este cuprul, iar componentele dizolvate
sunt nichelul şi zincul).
Dacă componentele unui sistem de aliaje formează soluţii solide oricare
sunt rapoartele dintre conţinuturile lor procentuale (rapoartele dintre concentraţiile
lor), se spune că aceste componente prezintă solubilitate totală în stare solidă,
iar dacă componentele unui sistem de aliaje pot forma soluţii solide numai când
rapoartele dintre concentraţiile lor se află în anumite intervale de valori, se spune
că aceste componente au solubilitate parţială (limitată) în stare solidă.
În funcţie de poziţiile în care sunt distribuiţi atomii componentelor solut
în structura cristalină a componentului solvent, soluţiile solide pot fi: soluţii
solide de substituţie (de înlocuire); soluţii solide de pătrundere (interstiţiale).
2.2.1.1. Soluţiile solide de substituţie se caracterizează prin faptul că
atomii componentelor solut sunt distribuiţi în nodurile structurii cristaline a
componentului solvent (o parte din nodurile structurii cristaline a solventului sunt
ocupate de atomii componentelor solut).
În general, soluţiile solide de substituţie sunt neordonate, atomii
componentelor solut fiind neuniform (statistic) distribuiţi în nodurile structurii
cristaline a solventului (aşa cum sugerează schema din figura 2.1. a); altfel spus,
soluţiile solide de substituţie îşi asigură, de obicei, stabilitatea termodinamică
printr-un grad ridicat de neuniformitate a distribuţiei atomilor componentelor
solut, care le conferă valori ridicate ale entropiei şi niveluri minime ale energiei
libere. Unele soluţii solide de substituţie ( neordonate la temperaturi înalte) adoptă
la temperaturi joase (sub o temperatură caracteristică, numită temperatură
Curie-Kurnakov) o distribuţie uniformă (ordonată) a atomilor componentelor
solut în nodurile structurii cristaline a solventului (v. fig. 2.1 b) şi sunt denumite
soluţii solide ordonate sau faze Kurnakov. De exemplu, aliajele sistemelor Cu-
Zn, Fe-Al, Fe-Si etc. prezintă în structura la temperaturi înalte soluţii solide
neordonate, care, la temperaturi joase (sub temperatura Curie-Kurnakov), devin
soluţii solide ordonate.
Solubilitatea componentelor care formează soluţii solide de substituţie
este influenţată de mai mulţi factori: a) tipul structurilor cristaline ale
53
componentelor; b) dimensiunile atomilor componentelor; c) diferenţa între

electronegativităţile componentelor (diferenţa între capacităţile de a atrage
electroni ale componentelor); d) diferenţa între valenţele componentelor
(care, aşa cum arată relaţia (2.4), determină mărimea concentraţiei electronice
a aliajului). Astfel, pentru ca două componente să prezinte solubilitate totală
în stare solidă, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
* componentele trebuie să aibă acelaşi tip de structură cristalină
(componentele trebuie să fie izomorfe); de exemplu, cuprul şi nichelul, având acelaşi
tip de structură cristalină (CFC), prezintă solubilitate totală în stare solidă şi formează
o serie continuă de soluţii solide α ≡ Cu(Ni) ≡ Ni(Cu), în timp ce cuprul şi zincul,
având structuri cristaline diferite (Cu - CFC, iar Zn - HC), prezintă solubilitate
parţială în stare solidă şi formează soluţia solidă parţială α ≡ Cu(Zn);
* componentele trebuie să aibă dimensiuni (raze) atomice apropiate; s-a
constatat că două componente metalice (având razele atomice rA şi rB, rA > rB) pot
avea solubilitate totală în stare solidă dacă diferenţa relativă a razelor lor atomice,
r A − rB
definită cu relaţia d r = 100 , este mai mică decât 8 % ; dacă diferenţa dr > 15 %,
rA
solubilitatea este parţială, iar dacă 8 % < dr < 15 %, solubilitatea poate fi totală sau
parţială, funcţie de gradul de îndeplinire al celorlalte condiţii;
* componentele trebuie să aibă electronegativitate similară şi o structură
asemănătoare a învelişului atomic de valenţă; îndeplinirea acestei condiţii impune ca
elementele componente să aparţină aceleiaşi grupe a sistemului (tabelului) periodic al
elementelor (sau unor grupe adiacente).
Îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor anterior formulate este dificilă şi,
ca urmare, din cele aproximativ 1400 de sisteme de aliaje binare cu utilizare tehnică şi
industrială, numai 60 de sisteme au componentele cu solubilitate totală în stare solidă.
2.2.1.2. Soluţiile solide interstiţiale se caracterizează prin faptul că
atomii componentelor solut sunt distribuiţi în interstiţiile (locurile libere) din
structura cristalină a componentului solvent.
Soluţiile solide interstiţiale sunt neordonate, atomii componentelor solut
fiind neuniform (statistic) distribuiţi în interstiţiile structurii cristaline a
solventului, (aşa cum sugerează schema prezentată în figura 2.1. c).
54
Fig. 2.1. Structura cristalină a soluţiilor solide:

a - soluţii solide de substituţie neordonate; b - soluţii solide de substituţie ordonate;
c - soluţii solide interstiţiale
Un component metalic (solvent) poate dizolva interstiţial un alt component
(solut) numai dacă dimensiunile atomice ale solutului sunt asemănătoare
dimensiunilor interstiţiilor din structura cristalină a solventului; deoarece
dimensiunile interstiţiilor din structurile cristaline ale metalelor sunt foarte mici,
soluţiile solide interstiţiale au componentele solut nemetalice, dintre elementele cu
număr mic de ordine în sistemul (tabelul) periodic al elementelor (caracterizate prin
dimensiuni atomice reduse): hidrogen, bor, carbon, azot, oxigen. Dizolvarea
interstiţială a unei componente solut determină apariţia unor deformaţii şi distorsiuni
ale structurii cristaline a solventului şi, ca urmare, capacitatea oricărei componente
(metalice) solvent de a dizolva interstiţial diverse componente solut este limitată
(solubilitatea componentelor care formează soluţii solide interstiţiale este parţială).
2.2.2. Compuşii intermetalici (chimici)
Compuşii intermetalici (chimici) se formează în structura unui aliaj atunci

când forţele de atracţie dintre atomii diferiţi (aparţinând diverselor componente
ale aliajului) sunt mai mari decât forţele de atracţie dintre atomii identici
(aparţinând aceluiaşi component) şi există tendinţa ca atomii unor componente să
se înconjoare simetric cu atomii altor componente ale aliajului; legăturile chimice
dintre atomii componentelor care formează compuşi intermetalici pot fi de tip
metalic, covalent, ionic sau mixt.
Compuşii intermetalici se caracterizează prin:
* structuri cristaline proprii (atomii componentelor care formează un compus
intermetalic sunt distribuiţi în nodurile şi/sau interstiţiile structurii cristaline a
compusului, care diferă de obicei de structurile cristaline ale componentelor);
55
* valori de bază strict definite (fixe) ale concentraţiilor componentelor care

îi alcătuiesc (valori constante ale rapoartelor stoechiometrice ale componentelor).
Datorită acestor caracteristici, orice compus intermetalic are:
* o formulă chimică proprie; de exemplu, compuşii intermetalici binari au
formule chimice de tipul AnBm, în care indicii m şi n, ataşaţi simbolurilor chimice
ale componentelor (A şi B), sunt numere naturale;
* proprietăţi fizico-chimice proprii, mult diferite, de obicei, de
proprietăţile corespunzătoare componentelor.
Pentru caracterizarea complexă a compuşilor intermetalici se practică
încadrarea lor în categorii, folosind diverse criterii.
a) Dacă se foloseşte drept criteriu de clasificare posibilitatea existenţei
compuşilor (ca faze unice ale aliajelor) la variaţia concentraţiilor componentelor
în jurul valorilor de bază care le definesc compoziţia, compuşii intermetalici se
încadrează în două categorii:
* compuşi definiţi sau faze daltonide, care se formează şi există numai când
concentraţiile componentelor au valorile de bază (constante) caracteristice acestora;
* compuşi de compoziţie variabilă sau faze bertholide, care se pot forma şi
exista şi când concentraţiile componentelor iau valori într-un interval (restrâns) ce
conţine valorile de bază (constante) caracteristice acestora; deoarece se poate
considera că aceşti compuşi (având structură cristalină proprie) se comportă ca nişte
componente solvent care pot dizolva (prin substituţie sau interstiţial) mici cantităţi
(suplimentare compoziţiei de bază) din componentele ce intră în alcătuirea lor, fazele
bertholide sunt denumite şi soluţii solide pe bază de compuşi chimici.
b) Dacă se foloseşte drept criteriu de clasificare comportarea la topire,
compuşii intermetalici se încadrează în două categorii:
* compuşi cu topire congruentă care se comportă la topire (solidificare)
la fel ca metalele pure: se topesc (se solidifică) la o temperatură constantă (în
general mai mare decât temperaturile de topire - solidificare ale componentelor
care îi alcătuiesc);
* compuşi cu topire incongruentă, care se descompun înainte de topire
(într-un amestec de faze lichide şi solide).
c) Dacă se utilizează drept criteriu factorul determinant al nivelului
energiei libere (factorul cu influenţă majoră asupra stabilităţii termodinamice),
compuşii intermetalici se încadrează în trei categorii:
56
* compuşi electrochimici (MgSe, PtAl2, ZnS, MnS, FeS, AuSn etc.), la

care factorul principal care le determină formarea şi le asigură stabilitatea este
afinitatea electrochimică a componentelor; de obicei compuşii electrochimici sunt
compuşi definiţi, cu topire congruentă, caracterizaţi prin legături interatomice
ionice sau covalente şi structuri cristaline de tip cubic sau hexagonal;
* compuşi geometrici, la care formarea şi stabilitatea sunt determinate
primordial de existenţa anumitor rapoarte între dimensiunile atomice ale
componentelor; în această categorie se situează trei tipuri de compuşi:
- fazele Laves (MgCu2, MgZn2, MgNi2 etc.) - compuşi cu formula
chimică AB2, care se formează între componente având raportul razelor atomice
raA
= 1,225, raport ce asigură o mare compactitate a aranjamentului atomilor
raB
componentelor în structura cristalină (complexă) a acestor compuşi;

- fazele sigma (VFe, FeCr, MnCr etc.) - compuşi cu structură
cristalină complexă, care se formează între metalele de tranziţie având diferenţa
relativă a razelor atomice mai mică decât 8 %;
- fazele de pătrundere sau compuşii interstiţiali (Fe4N, Fe3C,
TiC, VC, W2C etc.) - compuşi cu structură cristalină simplă sau complexă, care se
formează între metalele de tranziţie şi elementele chimice (nemetalice) cu rază
atomică mică: hidrogen, carbon, azot, bor etc.;
* compuşi electronici (AgCd, AuCd, NiAl, AgZn, Cu31Sn8 etc.), la care
formarea şi stabilitatea sunt determinate de asigurarea unei anumite concentraţii
electronice (formarea acestora are la bază tendinţa componentelor de a realiza o
structură cristalină comună, caracterizată printr-un nivel minim al energiei interne
a gazului electronic).
2.2.3. Metalele pure

Metalele pure pot fi faze ale structurii unui aliaj atunci când forţele de
atracţie dintre atomii diferiţi (aparţinând diverselor componente ale aliajului) sunt
mai mici decât forţele de atracţie dintre atomii identici (aparţinând aceluiaşi
component). Caracteristicile structurale ale metalelor pure au fost precizate în
capitolul 1.
57
2.3. Constituenţii structurali (metalografici) ai aliajelor
Constituenţii structurali (metalografici) sunt părţile care se evidenţiază

la examinarea microscopică a structurii aliajelor.
Constituenţii structurali ai aliajelor se încadrează în două categorii:
a) constituenţi monofazici sau constituenţi omogeni; b) constituenţi
multifazici (bifazici) sau constituenţi eterogeni.
a) Din categoria constituenţilor monofazici fac parte soluţiile solide,
compuşii itermetalici şi metalele pure.
b) Din categoria constituenţilor multifazici (bifazici) fac parte
amestecurile mecanice de faze de acelaşi tip sau de tipuri diferite, separate
simultan dintr-o fază lichidă (topitură) sau dintr-o soluţie solidă.
Procesul prin care se separă dintr-o fază lichidă un amestec de faze solide
se numeşte transformare eutectică, iar amestecul mecanic de faze rezultat din
acest proces este denumit eutectic.
Procesul prin care se separă dintr-o soluţie solidă un amestec de faze
solide se numeşte transformare eutectoidă, iar amestecul mecanic de faze solide
rezultat prin realizarea acestui proces este denumit eutectoid.
Caracterizarea metalografică a diverşilor constituenţi structurali ai aliajelor
(studierea aspectului constituenţilor structurali ai aliajelor cu ajutorul microscopiei
metalografice) face obiectul unei lucrări de laborator.
2.4. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare
2.4.1. Principiile reprezentării şi utilizării diagramelor de echilibru
Diagramele de echilibru sunt reprezentări grafice, în funcţie de

temperatură şi compoziţie chimică, ale domeniilor de stabilitate a fazelor în
sistemele de aliaje. Pentru reprezentarea unei diagrame de echilibru este necesar un
număr de axe de coordonate egal cu numărul componentelor sistemului k (o axă
pentru temperatură şi k-1 axe pentru valorile independente ale concentraţiilor
componentelor). Ca urmare, singurele diagrame de echilibru care pot fi reprezentate
în plan şi se pot analiza cu uşurinţă sunt diagramele de echilibru ale sistemelor de
58
aliaje binare, folosite (din aceste motive) ca instrumente de bază pentru studierea
caracteristicilor structurale ale aliajelor destinate aplicaţiilor tehnice.
Pe diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, domeniile de
stabilitate a fazelor sunt separate prin linii de transformare fazică,
corespunzătoare unor transformări fazice de tip lichid - solid (cum ar fi:
cristalizarea primară sau topirea , transformarea eutectică, descompunerea sau
formare compuşilor intermetalici cu topire incongruentă) sau de tip solid - solid
(cum ar fi: transformările alotropice ale componentelor, modificările în funcţie de
temperatură ale solubilităţii componentelor, transformarea eutectoidă, ordonarea
soluţiilor solide de substituţie).
La reprezentarea şi utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de
aliaje binare se aplică următoarele reguli:
a) orice diagramă are în ordonată temperatura, iar în abscisă
concentraţia (masică sau atomică) a unuia din componentele (A,B) care
definesc sistemul (între concentraţiile componentelor oricărui aliaj binar
există relaţia %A + %B = 100 % şi, ca urmare, orice abscisă a diagramei
defineşte complet compoziţia unui aliaj al sistemului);
b) o paralelă la axa ordonatelor diagramei reprezintă un aliaj al
sistemului cu evoluţia sa structurală la diferite temperaturi; paralela la axa
ordonatelor corespunzătoare unui aliaj al sistemului este denumită verticala
aliajului;
c) pe orice linie de transformare fazică a diagramei coexistă în echilibru
toate fazele din domeniile adiacente acesteia;
d) o izotermă trasată într-un domeniu bifazic al diagramei intersectează
liniile de transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale căror abscise
definesc compoziţiile celor două faze care coexistă în echilibru la temperatura
corespunzătoare izotermei; această regulă este denumită regula izotermei;
e) o izotermă trasată într-un domeniu monofazic al diagramei
intersectează liniiile de transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale
căror abscise definesc limitele intervalelor de variaţie a concentraţiiilor
componentelor pentru care faza din domeniul respectiv există ca fază unică la
temperatura corespunzătoare izotermei.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje se construiesc prin metode
59
teoretice (analitice) sau experimentale.

În funcţie de numărul liniilor de transformare fazică pe care le conţin,
diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare pot fi simple sau complexe.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare reale (utilizate în tehnică)
sunt în general complexe; studierea şi utilizarea lor este posibilă, dacă se
descompun în diagrame simple, de tipul celor prezentate în continuare.
2.4.2. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare

ale căror componente au solubilitate totală
atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
Solubilitate totală a componentelor unui sistem de aliaje binare se realizează

dacă cele două componente sunt metalice şi îndeplinesc condiţiile precizate în scap.
2.2. Dintre sistemele de aliaje reale care corespund acestor condiţii se pot aminti:
Ag-Au; Au-Cu; Au-Ni; Au-Pt; Cr-Mo; Cu-Ni; Cu-Pt; Nb-V; Ni-Pt; Ir-Pt.
In structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista două
faze: soluţia lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi soluţia solidă
de substituţie a componentelor A şi B ale sistemului, notată α ≡ A(B) ≡ B(A).
Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje binare are configuraţia
prezentată în figura 2.2. Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două
linii de transformare fazică: linia deasupra căreia toate aliajele sistemului se
află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia sub care toate aliajele din
sistem se află în stare solidă, numită linia solidus, iar punctele de intersecţie
ale celor două linii au ordonatele corespunzătoare temperaturilor de
solidificare (topire) ale componentelor A şi B (notate în diagramă tsA şi tsB);
cele două linii de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei trei
domenii: două domenii monofazice, unul conţinând faza lichidă L şi celălalt −
soluţia solidă α şi un domeniu bifazic, conţinând ambele faze (L+α). Aplicând
legea fazelor pentru acest sistem de aliaje, se obţin următoarele rezultate: în domeniile
monofazice ale diagramei, k = 2; f = 1 şi V = k - f + 1 = 2 (sistemul este bivariant),
iar în domeniul bifazic şi pe liniile de transformare fazică, cu excepţia punctelor tsA şi
tsB, k = 2; f = 2 şi V = k - f + 1 = 1 (sistemul este monovariant), iar în punctele tsA şi tsB,
k = 1; f = 2 şi V = k - f + 1 = 0 (sistemul este invariant).
Diagrama de echilibru se poate utiliza cu uşurinţă pentru a analiza
60
modificările de structură la răcirea sau încălzirea oricărui aliaj al sistemului. De

exemplu, pentru a analiza modificările de structură la răcirea din stare lichidă a
unui aliaj, având compoziţia (exprimată prin concentraţiile masice sau atomice ale
componentelor): %A = a; %B = 100 - a, se trasează pe diagramă verticala
corespunzătoare aliajului (verticala I în figura 2.2) şi se marchează pe aceasta
temperaturile caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii,
t1 şi t2 temperaturile corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala
aliajului şi liniile lichidus şi solidus ale diagramei şi ta - temperatura ambiantă;
rezultatele analizei se prezintă astfel:
* la t0, când începe procesul de răcire, aliajul se află în stare lichidă
(punctul cu ordonata t0 de pe verticala aliajului se află în domeniul monofazic L
al diagramei); deoarece în domeniul monofazic L, V = 2, aliajul se menţine în
stare lichidă până la t1 (temperatura aliajului poate scădea până la t1 fără a se
modifica numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajului) şi curba de răcire a
aliajului (v. figura 2.3) este convexă, având expresia analitică de forma
(Newton), t = t 0 ⋅ e − q⋅τ , q fiind o constantă, iar t - temperatura aliajului după un
timp τ de la începerea procesului de răcire;

* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului se
află pe linia lichidus, sunt create condiţiile termodinamice de coexistenţă a
fazelor L şi α şi poate fi demarat procesul de cristalizare primară a aliajului
(transformarea fazei lichide L în cristale de soluţie solidă α); deoarece pe liniile
lichidus şi solidus şi în domeniul bifazic L + α V = 1, fazele L şi α pot coexista
chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalizarea primară se
produce la răcirea aliajului între t1 şi t2; în timpul solidificării aliajului se degajă
căldură (căldura latentă de cristalizare), pierderile de căldură în exterior sunt
parţial compensate şi curba de răcie a aliajului este concavă (v. figura 2.3);
* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este încheiat şi
structura aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α; deoarece în
domeniul monofazic α V = 2, aliajul îşi menţine structura monofazică α până la ta
(temperatura poate scădea de la t2 până la ta fără a se modifica numărul fazelor din
structura aliajului) şi curba de răcire a aliajului (v. figura 2.3) este convexă.
Analizând în detaliu procesul de cristalizare primară a aliajului considerat
se poate constata că în cursul răcirii aliajului între t1 şi t2 (temperaturile între care
61
are loc cristalizarea primară) compoziţiile fazelor ce coexistă în echilibru se

modifică continuu; astfel, aplicând regula izotermei, rezultă (v. figura 2.2):
* la temperatura t1 (temperatura la care începe cristalizarea primară),
soluţia lichidă are compoziţia corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 - a),
iar germenii cristalini de soluţie solidă α au compoziţia corespunzătoare abscisei
punctului Gc (%A = aG > a; %B = 100 - aG < 100 - a), adică sunt mai bogaţi în
componenta mai greu fuzibilă (A) şi mai săraci în componenta mai uşor fuzibilă
(B) decât aliajul;
* la o temperatură t x ∈ (t 1 ;t 2 ), compoziţia soluţiei lichide corespunde
abscisei punctului L x (%A = a Lx < a; %B = 100 − a Lx > 100 − a), iar
compoziţia soluţiei solide α corespunde abscisei punctului Gx ( %A = aGx < aG;
%B = 100 − aGx > 100 − aG);
* la temperatura t2 (temperatura la care se sfârşeşte cristalizarea primară),
soluţia lichidă are compoziţia corespunzătoare punctului Ls (%A = aL < aLx < a ;
%B = 100 - aL > 100 - aLX > 100 - a ), adică este mai săracă în componenta mai
greu fuzibilă (A) şi mai bogată în componenta mai uşor fuzibilă (B) decât aliajul,
iar ultimele formaţiuni cristaline de soluţie solidă α care apar au compoziţia
corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 − a).
Fig. 2.2 Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje Fig. 2.3 Curba de răcire a aliajului I
binare ale căror componente au solubilitate totală atât şi fazele corespunzătoare structurilor
în stare lichidă, cât şi în stare solidă la diferite temperaturi
Aceste rezultate conduc la următoarele concluzii:

- în timpul cristalizării primare a aliajului considerat (în intervalul de
temperaturi t1 - t2), compoziţia soluţiei lichide variază după curba lichidus (între
abscisele corespunzătoare punctelor t1 şi Ls), iar compoziţia soluţiei solide α care
62
se formează variază după curba solidus (între abscisele corespunzătoare punctelor

Gc şi t2);
- cristalele de soluţie solidă α care se formează în procesul de cristalizare
primară sunt neomogene şi prezintă aspectul numit segregaţie dendritică, adică
au axele dendritice (formate la începutul solidificării) bogate în componentul mai
greu fuzibil (A) şi sărace în componentul mai uşor fuzibil (B) şi zonele marginale
(formate spre sfârşitul solidificării) sărace în componentul mai greu fuzibil (A) şi
bogate în componentul mai uşor fuzibil (B).
Ultima concluzie este valabilă numai dacă aliajul este răcit cu viteză prea
mare în intervalul de solidificare (nu sunt realizate integral condiţiile de echilibru
termodinamic la toate nivelurile de temperatură din intervalul t1 - t2). Dacă răcirea
aliajului în intervalul de solidificare se face foarte lent, se crează condiţiile de
uniformizare prin difuzie a compoziţiei chimice şi formaţiunile de soluţie solidă α
existente la orice temperatură tx ∈ (t1;t2) vor avea în toată masa lor compoziţia
corespunzătoare stării de echilibru (compoziţia corespunzătoare abscisei punctului
Gx, situat la intersecţia izotermei tx cu linia solidus a diagramei de echilibru). În
această situaţie sunt realizate continuu condiţiile de echilibru interfazic în timpul
procesului de cristalizare primară şi structura aliajului după solidificare este
formată din cristale de soluţie solidă omogenă α .
Diagrama de echilibru se poate utiliza şi pentru stabilirea datelor necesare

determinării conţinuturilor (cantităţilor) procentuale de faze ale structurii unui
aliaj la o anumită temperatură. Pentru a prezenta modul în care se pot determina
conţinuturile procentuale de faze ale structurii unui aliaj a cărei verticală
traversează un domeniu bifazic al diagramei de echilibru, se consideră aliajul
anterior analizat şi temperatura tx din intervalul de solidificare al acestuia (v.
figura 2.2). La tx, o masă m de aliaj, cu compoziţia (exprimată prin concentraţiile
masice ale componentelor): %A = a; %B = 100 − a , este alcătuită din două faze: o
masă mL de soluţie lichidă L, cu compoziţia: %A = aLx; %B = 100 − aLx şi o masă
mα de soluţie solidă α, cu compoziţia: %A = aGx; %B = 100 − aGx şi, ca urmare, se
pot da formulări analitice următoarelor condiţii:
- suma maselor celor două faze care alcătuiesc structura este egală cu
masa aliajului:
63
mL + mα = m; (2.7)
- suma maselor de component A din cele două faze care alcătuiesc

structura este egală cu masa corespunzătoare componentului A în aliaj:
mLaLx + mαaGx = ma. (2.8)

100
Înmulţind cu ≠ 0 fiecare din relaţiile (2.7) şi (2.8), se obţine următorul
m
sistem de două ecuaţii, având ca necunoscute %L şi %α, conţinuturile procentuale

(masice) de faze în structura la tx a aliajului analizat:
%L + %α = 100 ;
%LaLx + %αaGx = 100a; (2.9)
prin rezolvarea sistemului (2.9) se obţin soluţiile:
a Gx − a a − a Lx
%L = 100 ; %α = 100 − %L = 100 . (2.10)
a Gx − a Lx a Gx − a Lx
Analizând relaţiile (2.10) se pot face următoarele observaţii:

* deoarece a, aLx şi aGx sunt abscisele punctelor tx, Lx şi Gx marcate pe
diagrama de echilibru din figura 2.2, relaţiile se pot scrie şi sub forma:
(2.11)
care sugerează o modalitate operativă de determinare a conţinuturilor procentuale

de faze la tx, cunoscută sub numele de regula segmentelor inverse;
* conţinuturile procentuale de faze la tx sunt în dependenţă liniară cu
compoziţia aliajului (exprimată prin concentraţia componentului A al aliajului
considerat %A = a).
Ultima observaţie se utilizează la construirea unor diagrame structurale
de faze şi/sau constituenţi (numite şi diagrame Tammann), la orice temperatură
tx, pentru un sistem de aliaje binare. De exemplu, pentru sistemul de aliaje analizat
diagrama structurală de faze la tx, având pe axa absciselor compoziţia aliajelor
sistemului şi pe axa ordonatelor conţinuturile procentuale de faze ale structurii
aliajelor sistemului, are configuraţia prezentată în figura 2.4.
Folosind datele prezentate anterior, se pot determina conţinuturile
procentuale de faze şi/sau constituenţi, pentru orice aliaj al sistemului şi orice
temperatură şi se poate ataşa fiecărui aliaj al sistemului o diagramă de variaţie a
conţinuturilor procentuale de faze şi/sau constituenţi în funcţie de
64
temperatură. De exemplu, pentru aliajul analizat (având %A = a şi %B = 100 - a)

diagrama de variaţie cu temperatura a conţinuturilor procentuale de faze (L şi α)
este prezentată în figura 2.5.
Fig. 2.4 Diagrama structurală (Tammann) a Fig. 2.5 Variaţia cu temperatura a conţinutului
fazelor la temperatura tx. de faze în aliajul cu %A = a

cu componentele complet solubile în stare lichidă,
insolubile în stare solidă, cu transformare eutectică
În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista

trei faze: soluţia lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi două
faze solide, componentele (metalele) pure A şi B ale sistemului. Dintre sistemele
de aliaje binare reale ce pot fi considerate de acest tip se pot exemplifica Bi-Cd,
Al-Sn, Al-Ge, Be-Si.
Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje binare are
configuraţia prezentată în figura 2.6. Analizând diagrama rezultă că aceasta
conţine două linii de transformare fazică, linia deasupra căreia toate aliajele
sistemului se află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia (dreapta, izoterma)
sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită linia (dreapta)
solidus, iar punctele de intersecţie dintre linia lichidus şi cele două verticale ce
delimitează spaţiul diagramei au ordonatele corespunzătoare temperaturilor de
solidificare (topire) ale componentelor A şi B (notate în diagramă tsA şi tsB);
deoarece cele două linii de transformare fazică au comun punctul E, spaţiul
diagramei conţine patru domenii: un domeniu monofazic, conţinând faza lichidă
L şi trei domenii bifazice: L + A; L + B şi A + B. Aplicând legea fazelor pentru
acest sistem de aliaje, se obţin următoarele rezultate: în domeniile monofazic al
65
diagramei, k = 2; f = 1 şi V = k − f + 1 = 2 (sistemul este bivariant), în domeniile

bifazice şi pe linia lichidus, cu excepţia punctelor E, tsA şi tsB, k = 2; f = 2 şi
V = k − f + 1 = 1 (sistemul este monovariant), pe dreapta solidus (inclusiv punctul
E), k = 2; f = 3 şi V = k − f + 1 = 0 (sistemul este invariant), iar în punctele tsA şi
tsB, k = 1; f = 2 şi V = k − f + 1 = 0 (sistemul este, de asemenea, invariant).
Particularităţile formării structurilor la aliajele aparţinând acestui sistem se
pot evidenţia analizând modificările de structură la răcirea din stare lichidă a unui
aliaj, având compoziţia (exprimată prin concentraţiile masice sau atomice ale
componentelor): %A = a; %B = 100 − a. Pe verticala corespunzătoare aliajului,
trasată şi notată cu I pe diagrama din figura 2.6, sunt marcate temperaturile
caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1 şi t2
temperaturile corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului şi
liniile lichidus şi solidus ale diagramei şi ta - temperatura ambiantă; rezultatele
analizei se prezintă astfel:
(punctul cu ordonata t0 de pe verticala aliajului se află în domeniul monofazic L al
diagramei); deoarece în domeniul monofazic L, V = 2, aliajul se menţine în stare
lichidă până la t1 (temperatura aliajului poate scădea până la t1 fără a se modifica
numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajului) şi curba de răcire a aliajului
(v.figura 2.7) este convexă, având expresia analitică de forma (Newton),
t = t 0 ⋅ e − q⋅τ , q fiind o constantă, iar t - temperatura aliajului după un timp τ de la
începerea procesului de răcire;
Fig. 2.6 Diagrama de echilibru a sistemelor de Fig. 2.7 Curba de răcire a aliajului cu %A = a,
aliaje binare cu componentele complet solubile în şi structura acestuia la diferite temperaturi
stare lichidă, insolubile în stare solidă, cu
transformare eutectică
66

află pe linia lichidus, sunt create condiţiile termodinamice de coexistenţă a fazelor L
şi A şi este demarat procesul de formare a unor cristale de A din soluţia lichidă L;
deoarece pe linia lichidus şi în domeniul bifazic L + A, V = 1, fazele L şi A pot
coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalele de A se
formează din L pe parcursul răcirii aliajului între t1 şi t2; în timpul formării
cristalelor de A se degajă căldură (căldura latentă de cristalizare), pierderile de
căldură în exterior sunt parţial compensate şi curba de răcie a aliajului este concavă
(v. figura 2.7); aplicând regula izotermei, se constată că formarea cristalelor de A
determină modificarea compoziţiei fazei lichide L (micşorarea concentraţiei
componentului A în faza lichidă) după segmentul t1E al liniei lichidus;
* la atingerea temperaturii t2, ce corespunde dreptei (izotermei) solidus,
V = 0, iar soluţia lichidă L are compoziţia corespunzătoare punctului E
(concentraţiile componentelor în soluţia lichidă sunt date de abscisa punctului E:
%A = e; %B = 100 − e); în aceste condiţii se produce transformarea:
L ⇒ (A + B); (2.12)
ţinând seama de datele prezentate în scap. 2.3, rezultă că transformarea ce are loc
la temperatura t2 şi constă din formarea simultană din soluţia lichidă L a cristalelor
componentelor A şi B este o transformare eutectică, iar amestecul mecanic de
faze solide (A + B) este un eutectic; deoarece transformarea eutectică se
desfăşoară la temperatură constantă, pe curba de răcire a aliajului analizat apare
un palier (v. figura 2.7);
* sub temperatura t2, răcirea aliajului se produce fără modificări structurale
şi curba de răcire este convexă (v.figura 2.7); la orice temperatură t < t2 (deci şi la
ta) structura aliajului este alcătuită din: a) faze: A şi B; b) constituenţi: A, separat
sub formă de cristale înainte de producerea transformării eutectice (separat
preeutectic) şi eutecticul (A + B).
Structura oricărui aliaj al sistemului se poate stabili, efectuând analiza

transformărilor sale structurale la răcirea din stare lichidă, la fel ca în cazul aliajului
anterior considerat. Pe această bază se poate constata că, ţinând seama de structura pe
care o prezintă în stare solidă, aliajele sistemului se pot încadra în trei categorii:
* aliaj eutectic, cu compoziţia corespunzătoare punctului E (%A = e;
67
%B = 100 − e) şi structura (în stare solidă) alcătuită dintr-un singur constituent:

eutecticul (A + B);
* aliaje hipoeutectice, cu %A < e (verticalele corespunzătoare acestor aliaje
sunt situate în diagrama de echilibru la stânga puntului E) şi structura (în stare
solidă) alcătuită din doi constituenţi: B (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B);
* aliaje hipereutectice, cu %A > e (verticalele corespunzătoare acestor
aliaje sunt situate în diagrama de echilibru la dreapta puntului E) şi structura (în
stare solidă) alcătuită din doi constituenţi: A (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B).
Fig. 2.9 Variaţia cu temperatura a conţinuturilor

Fig. 2.8 Diagrama structurală (Tammann) a de faze şi de constituenţi în aliajul cu %A = a
fazelor şi a constituenţilor la temperatura ta.
Folosind principiile şi metodele prezentate în scap. 2.4.2, se pot construi

pentru sistemul de aliaje analizat diagramele structurale de faze şi constituenţi la
orice temperatură; de exemplu, diagramele structurale corespunzătoare
temperaturii ambiante sunt prezentate în figura 2.8. De asemenea, pentru orice
aliaj al sistemului, se pot construi diagramele de variaţie cu temperatura a
conţinuturilor procentuale de faze şi constituenţi; de exemplu, în figura 2.9 sunt
prezentate aceste diagrame pentru aliajul anterior analizat (aliajul cu %A = a)

cu componentele complet solubile în stare lichidă, parţial solubile
în stare solidă, cu transformare eutectică

faze solide, soluţiile solide parţiale ale componentelor sistemului, notate α ≡ A(B)
68
- soluţie solidă având ca solvent componentul A - şi β ≡ B(A) - soluţie solidă

având ca solvent componentul B. Dintre sistemele de aliaje reale care corespund
acestui tip se pot exemplifica: Cd-Zn, Pb-Sn, Pb-Sb.
Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje binare are configuraţia
prezentată în figura 2.10. Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine patru linii de
transformare fazică: linia lichidus tsBEtsA, deasupra căreia toate aliajele sistemului se
află în stare lichidă, linia solidus tsBMENtsA, sub care toate aliajele sistemului se află
în stare solidă şi liniile MP, NQ, numite linii solvus, de variaţie cu temperatura a
solubilităţilor reciproce ale componentelor A şi B şi, în consecinţă, de variaţie cu
temperatura a compoziţiei soluţiilor solide α şi β. Liniile de transformare fazică
delimitează în spaţiul diagramei 6 domenii: 3 domenii monofazice: L, α şi β şi trei
domenii bifazice: L + α, L + β, α + β. Aplicând legea fazelor pentru acest sistem de
aliaje, se obţin următoarele rezultate: în domeniile monofazice ale diagramei, V = 2
(sistemul este bivariant), în domeniile bifazice şi pe liniile de transformare fazică, cu
excepţia segmentului izoterm MEN al liniei solidus şi punctelor tsA, tsB, V = 1
(sistemul este monovariant), iar pe segmentul MEN şi în punctele tsA, tsB, V = 0
(sistemul este invariant).
pot evidenţia analizând transformările la răcirea din stare lichidă ale aliajelor
marcate pe diagrama de echilibru prin verticalele I, II şi III.
Aliajul I se analizează la fel ca aliajele aparţinând sistemelor binare ale
căror componente sunt complet solubile atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
(v. aliajul I discutat în scap.2.4.2); pe baza analizei rezultă că aliajul I are în stare
solidă o structură monofazică, alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α.
Aliajul II suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:
* la t0 aliajul este în stare lichidă; deoarece în domeniul monofazic L, V = 2,
aliajul se menţine în stare lichidă până la t1, iar curba de răcire a acestuia este
convexă;
* între t1 şi t2 se produce cristalizarea primară a aliajului, din soluţia

lichidă L formându-se cristale de soluţie solidă α; în timpul procesului de
cristalizare primară se degajă căldura latentă de solidificare, pierderile de căldură
în exeterior sunt parţial compensate şi curba de răcire a aliajului este concavă;
69
* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este încheiat

şi structura aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α ; deoarece
în domeniul α, V = 2, la răcirea în intervalul de temperaturi t2 − t3 aliajul îşi
menţine structura monofazică α , iar curba sa de răcire este convexă;
* sub temperatura t3, concentraţia componentului B al aliajului depăşeşte

conţinutul procentual de B care poate fi dizolvat de soluţia solidă α şi, ca urmare,
componenta B în exces ( care nu poate fi dizolvată în α) se separă sub formă de
soluţie solidă β (bogată în componentul B), numită fază secundară β şi notată β“
(pentru a o deosebi de soluţia solidă β care, la alte aliaje ale sistemului, se
formează la cristalizarea primară, din soluţia solidă L, şi este numită fază primară
β şi notată β‘); separarea soluţiei solide β“ este însoţită de o degajare de căldură
şi, ca urmare, curba de răcire a aliajului este concavă.
Fig. 2.10 Diagrama de echilibru a

sistemelor de aliaje binare cu
componentele complet solubile în Fig. 2.11 Curba de răcire a Fig. 2.12 Curba de răcire a
stare lichidă, parţial solubile în stare aliajului II şi structura sa la aliajului III şi structura sa la
solidă, cu transformare eutectică diferite temperaturi diferite temperaturi
Datorită modificărilor structurale descrise anterior şi evidenţiate sintetic de

curba de răcire prezentată în figura 2.11, aliajul analizat are structura la ta ( sub t3)
alcătuită din: a) faze: α şi β; b) constituenţi: α şi β“.
Aliajul III suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:
* la t0, când începe procesul de răcire, aliajul este în stare lichidă; deoarece
în domeniul monofazic L, V = 2, aliajul se menţine în stare lichidă până la t1, iar
curba de răcire a acestuia este convexă;
află pe linia lichidus, sunt create condiţiile de coexistenţă a fazelor L şi α şi este
70
demarat procesul de formare a unor cristale de soluţie solidă α din faza lichidă L;
deoarece pe linia lichidus şi în domeniul bifazic L + α , V = 1, fazele L şi α pot
coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalele de α se
formează din L pe parcursul răcirii aliajului între t1 şi t2; formarea cristalelor de
α este însoţită de o degajare de căldură (curba de răcire a aliajului este concavă)
şi de o variaţie (descrescătoare) a concentraţiei componentului A în faza lichidă L
după linia t1E ;
* datorită transformării anterioare, la atingerea temperaturii t2
(corespunzătoare segmentului izoterm MEN al liniei solidus) concentraţia
componentului A în faza lichidă L corespunde abscisei punctului E şi sunt
îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea transformării eutectice:
LE ⇒ (αN + βM); (2.13)
deoarece pe segmentul izoterm MEN al curbei solidus, V = 0, transformarea
eutectică se produce la temperatură constantă şi curba de răcire a aliajului are un
palier la t2;
Fig. 2.13 Diagramele structurale (Tammann) pentru faze şi constituenţi la temperatura ta ale
sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în stare lichidă, parţial solubile în
stare solidă, cu transformare eutectică
* sub t2, solubilităţile reciproce ale componentelor corespunzătoare
fazelor α şi β se micşorează continuu (după liniile solvus NQ şi MP) iar
componentele A şi B în exces se separă sub formă de faze secundare α“ şi β“;
deoarece formaţiunile cristaline ale fazelor secundare au tendinţa de depunere pe
fazele de acelaşi tip preexistente, în structura microscopică a aliajului apare ca
fază secundară distinctă numai β“; procesul de separare a fazelor secundare este
însoţit de o degajare de căldură şi curba de răcire a aliajului este concavă.
curba de răcire prezentată în figura 2.12, aliajul analizat va avea structura la ta
71
(sub t2) alcătuită din: a) faze: α şi β; b) constituenţi: α (format preeutectic),

eutectic (α + β) şi fază secundară β“ (dispusă intercristalin în masa fazei
preeutectice α).
Aplicând principiile şi metodele prezentate anterior (v. scap.2.4.2) se pot
construi diagramele structurale (de faze şi constituenţi), la orice temperatură
pentru sistemul de aliaje binare analizat; de exemplu, diagramele structurale
corespunzătoare temperaturii ambiante sunt prezentate în figura 2.13.

cu componentele complet solubile în stare lichidă,
parţial solubile în stare solidă, cu transformare peritectică

faze solide, soluţiile solide parţiale ale componentelor sistemului, notate α ≡ A(B)
- soluţie solidă având ca solvent componentul A - şi β ≡ B(A) - soluţie solidă
având ca solvent componentul B. Dintre sistemele de aliaje reale care corespund
acestui tip se pot exemplifica: Pt - Ag, Co-Re, Co-Ru, Pt-W.
Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje binare are
conţine patru linii de transformare fazică: linia lichidus tsBNtsA, deasupra căreia
toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, linia solidus tsBMPtsA, sub care
toate aliajele sistemului se află în stare solidă şi liniile MQ, PF, numite linii
solvus, de variaţie cu temperatura a solubilităţilor reciproce ale componentelor A
şi B şi, în consecinţă, de variaţie cu temperatura a compoziţiei soluţiilor solide α şi
β. Liniile de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei 6 domenii: 3
domenii monofazice: L, α şi β şi trei domenii bifazice: L + α, L + β, α + β.
Aplicând legea fazelor pentru acest sistem de aliaje, se obţin următoarele rezultate:
în domeniile monofazice ale diagramei, V = 2 (sistemul este bivariant), în domeniile
bifazice şi pe liniile de transformare fazică, cu excepţia segmentului izoterm MPN
al liniei solidus şi punctelor tsA, tsB, V = 1 (sistemul este monovariant), iar pe
segmentul MPN şi în punctele tsA, tsB, V = 0 (sistemul este invariant).
72
pot evidenţia analizând transformările la răcirea din stare lichidă ale aliajelor
marcate pe diagrama de echilibru prin verticalele I, II, III şi IV.
Aliajul I se analizează la fel ca aliajele aparţinând sistemelor binare ale
căror componente sunt complet solubile atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
(v. aliajul I discutat în scap.2.4.2); pe baza analizei rezultă că aliajul I are în stare
solidă o structură monofazică, alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α.
Aliajul II se analizează la fel ca aliajul II aparţinând sistemelor binare ale
căror componente sunt complet solubile atât în stare lichidă, parţial solubile în
stare solidă, cu transformare eutectică, prezentat în scap.2.4.4; pe baza analizei
rezultă că aliajul II are structura la ta (sub t3) alcătuită din: a) faze: α şi β;
b) constituenţi: α şi β“.
Fig. 2.14 Diagrama de echilibru a sistemelor Fig. 2.15 Curba de răcire Fig. 2.16 Curba de răcire
de aliaje binare cu componentele complet a aliajului III, şi structura a aliajului IV, şi structura
solubile în stare lichidă, parţial solubile în sa la diferite temperaturi sa la diferite temperaturi
stare solidă, cu transformare peritectică
Aliajul III suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:

* la t0 aliajul este în stare lichidă; deoarece în domeniul monofazic L,
V = 2, aliajul se menţine în stare lichidă până la t1, iar curba de răcire a
acestuia este convexă;
* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului
se află pe linia lichidus, sunt create condiţiile de coexistenţă a fazelor L şi β şi
este demarat procesul de formare a unor cristale de soluţie solidă β din faza
lichidă L; deoarece pe linia lichidus şi în domeniul bifazic L + β, V = 1, fazele
L şi β pot coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalele
de β se formează din L pe parcursul răcirii aliajului între t1 şi t2; formarea
cristalelor de β este însoţită de o degajare de căldură (curba de răcire a
73
aliajului este concavă) şi de variaţii (descrescătoare) ale concentraţiilor

componentului B în L (după linia t1N) şi în β (după linia tsBM);
(corespunzătoare segmentului izoterm MPN al liniei solidus) concentraţia
componentului A în faza lichidă L corespunde abscisei punctului N,
concentraţia componentului A în soluţia solidă β corespunde abscisei punctului
M şi sunt îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea transformării:
L N + βM ⇒ αP; (2.14)
deoarece pe segmentul izoterm MPN al curbei solidus, V = 0, transformarea se
produce la temperatură constantă şi curba de răcire a aliajului are un palier la
t2; transformarea (2.14) începe prin formarea unui perete cristalin de soluţie
solidă α pe interfaţa dintre cristalele de soluţie solidă β şi faza lichidă L,
continuă (după formarea peretelui despărţitor de α între fazele β şi L) prin
îngroşarea peretelui cristalin de α, ca urmare a transferării prin difuzie a
componentelor A şi B între fazele reactante β şi L şi se sfârşeşte când una din
fazele reactante este epuizată (în cazul aliajului analizat, faza β); datorită
acestor particularităţi de desfăşurare transformarea (2.14) este denumită
transformare peritectică (reacţie pe perete);
* între t2 şi t3, procesul de cristalizare primară al aliajului este
definitivat, faza lichidă rămasă la sfârşitul transformării peritectice
solidificându-se sub formă de cristale de soluţie solidă α; procesul este însoţit
de o degajare de căldură şi curba de răcire a aliajului este concavă;
* la atingerea temperaturii t3 procesul de cristalizare primară este
încheiat şi structura aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă
α ; deoarece în domeniul α, V = 2, la răcirea în intervalul de temperaturi t3 − t4
aliajul îşi menţine structura monofazică α , iar curba sa de răcire este convexă;
* sub temperatura t4, concentraţia componentului B al aliajului
depăşeşte conţinutul procentual de B care poate fi dizolvat de soluţia solidă α
şi, ca urmare, componentul B în exces (care nu poate fi dizolvată în α) se
separă sub formă de fază secundară β“ (bogată în componentul B); separarea
soluţiei solide β“ este însoţită de o degajare de căldură şi, ca urmare, curba
de răcire a aliajului este concavă.
Datorită modificărilor structurale descrise anterior şi evidenţiate sintetic
74
de curba de răcire prezentată în figura 2.15, aliajul analizat va avea structura

la ta (sub t4) alcătuită din: a) faze: α şi β; b) constituenţi: α şi β“.
Aliajul IV suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:
* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului
se află pe linia lichidus, sunt create condiţiile de coexistenţă a fazelor L şi β şi
este demarat procesul de formare a unor cristale de soluţie solidă β din faza
lichidă L; deoarece pe linia lichidus şi în domeniul bifazic L + β, V = 1, fazele
L şi β pot coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalele
de β se formează din L pe parcursul răcirii aliajului între t1 şi t2; formarea
cristalelor de β este însoţită de o degajare de căldură (curba de răcire a
aliajului este concavă) şi de variaţii (descrescătoare) ale concentraţiilor
componentului B în L (după linia t1N) şi în β (după linia tsBM);
componentului A în faza lichidă L corespunde abscisei punctului N,
concentraţia componentului A în soluţia solidă β corespunde abscisei punctului
M şi sunt îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea transformării peritectice
(2.14); deoarece pe segmentul izoterm MPN al curbei solidus, V = 0,
transformarea peritectică se produce la temperatură constantă (curba de
răcire a aliajului are un palier la t2) şi se termină când este epuizată faza lichidă
L (aliajul este complet solidificat);
Fig. 2.17 Diagramele structurale (Tammann) pentru faze şi constituenţi la

temperatura ta ale sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în
stare lichidă, parţial solubile în stare solidă, cu transformare peritectică
75
* sub t2, solubilităţile reciproce ale componentelor corespunzătoare

fazelor α şi β se micşorează continuu (după liniile solvus PF şi MQ), iar
componentele A şi B în exces se separă sub formă de faze secundare α“ şi β“,
ambele vizibile ca faze distincte în structura aliajului.
curba de răcire prezentată în figura 2.16, aliajul analizat va avea structura la ta
(sub t2) alcătuită din: a) faze: α şi β; b) constituenţi: β (format preperitectic), α
(rezultat din reacţia peritectică), α“ (dispusă intercristalin în masa fazei β) şi β“
(dispusă intercristalin în masa fazei α).
Aplicând principiile şi metodele prezentate anterior (v. scap.2.4.2) se pot
construi diagramele structurale (de faze şi constituenţi), la orice temperatură
pentru sistemul de aliaje binare analizat; de exemplu, diagramele structurale
corespunzătoare temperaturii ambiante sunt prezentate în figura 2.17.
2.4.6. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare

ale căror componente au solubilitate totală în stare lichidă,
sunt insolubile sau parţial solubile în stare solidă
şi formează compuşi intermetalici
În această categorie se încadrează mai multe tipuri de sisteme de

aliaje, difenţiate prin solubilitatea reciprocă a componenetelor în stare solidă
şi prin tipul compuşilor intermetalici formaţi de componente: faze daltonide
sau faze bertholide; compuşi cu topire congruentă sau compuşi cu topire
incongruentă.
Diagramele de echilibru ale acestor sisteme de aliaje binare se pot
analiza cu uşurinţă, deoarece pot fi descompuse în diagrame simple, de tipul
celor prezentate anterior.
Principalele tipuri de diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje
binare ce se încadrează în această categorie sunt prezentate în continuare.
2.4.6.1. Diagrama de echilibru a unui sistem binar ale cărui
componente A şi B sunt insolubile în stare solidă şi formează compusul
definit (fază daltonidă) cu topire congruentă AnBm are configuraţia
prezentată în figura 2.18; o astfel de diagramă poate fi descompusă în
diagrame simple de tipul studiat în scap. 2.4.3. Dintre sistemele de aliaje
76
binare reale ce pot fi considerate de acest tip, se pot exemplifica:Ag-Ba; Ag-

Ce; Ag-Li; Ag-Sr; Al-Se; Au-Ce, Ce-Sn. Diagramele structurale (de faze şi
constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare de acest tip, corespunzătoare
temperaturii ambiante, sunt prezentate în figura 2.19.
Fig. 2.18. Diagrama de echilibru a unui sistem Fig. 2.19. Diagramele structurale (de faze şi
binar ale cărui componente sunt insolubile în constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
stare solidă şi formează un compus definit cu din fig. 2.18.
topire congruentă
componente A şi B sunt parţial solubile în stare solidă şi formează
compusul definit (fază daltonidă) cu topire congruentă AnBm are
configuraţia prezentată în figura 2.20. Dintre sistemele de aliaje binare reale
ce pot fi considerate de acest tip, se pot exemplifica: Fe-As; Mg-Ca; Cr-Pd;
Fe-Zr. Diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de
aliaje binare de acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt
prezentate în figura 2.21.
binar ale cărui componente sunt parţial solubile constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
în stare solidă şi formează un compus definit din fig. 2.20.
cu topire congruentă
77

componente A şi B sunt parţial solubile în stare solidă şi formează
compusul cu compoziţie variabilă (fază bertholidă), cu topire congruentă,
AnBm, are configuraţia prezentată în figura 2.22; o astfel de diagramă poate fi
descompusă în diagrame simple de tipul studiat în scap. 2.4.4. Dintre sistemele de
aliaje binare reale ce pot fi considerate de acest tip, se pot exemplifica: Al-Li; Al-
Pd; Ga-Mg. Diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de
aliaje binare de acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt prezentate
în figura 2.23.
binar ale cărui componente sunt parţial solubile constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
în stare solidă şi formează un compus cu din figura 2.22.
compoziţie variabilă şi topire congruentă
componente A şi B sunt insolubile în stare solidă şi formează compusul
definit (fază daltonidă) cu topire incongruentă AnBm are configuraţia
prezentată în figura 2.24. Dintre sistemele de aliaje binare reale ce pot fi
considerate de acest tip, se pot exemplifica: Al-Ni; Al-Th; Au-Sb; Ba-Mg; Ce-Co.
Diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare de
acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt prezentate în figura 2.25.
Particularităţile formării compusului intermetalic cu topire incongruentă,
AnBm, se pot evidenţia analizând modificările de structură la răcirea din stare
lichidă ale aliajului marcat în diagrama de echilibru prin verticala I.
V = 2, aliajul se menţine în stare lichidă până la t1, iar curba de răcire a acestuia
este concavă;
află pe linia lichidus, sunt create condiţiile de coexistenţă a fazelor L şi A şi este
demarat procesul de formare a unor cristale de component A din faza lichidă L;
78
deoarece pe linia lichidus şi în domeniul bifazic L + A, V = 1, fazele L şi A pot

coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalele de A se
formează din L pe parcursul răcirii aliajului între t1 şi t2; formarea cristalelor de A
este însoţită de o degajare de căldură (curba de răcire a aliajului este concavă) şi de
variaţia (descrescătoare) a concentraţiei componentului A în L (după linia t1M );
Fig. 2.24. Diagrama de echilibru a unui sistem

binar ale cărui componente sunt insolubile în
Fig. 2.25. Diagramele structurale (de faze şi
stare solidă şi formează un compus definit cu
constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
topire incongruentă
din figura 2.24.
componentului A în faza lichidă L corespunde abscisei punctului M şi sunt
îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea transformării (de tip peritectic):
L M + A ⇒ AnBm; (2.15)
deoarece pe segmentul izoterm MPN, V = 0, formarea compusului intermetalic
AnBm prin reacţia de tip peritectic (2.15) se produce la temperatură constantă
(curba de răcire a aliajului are un palier la t2) şi se termină când este epuizată faza
lichidă L (aliajul este complet solidificat);
* sub t2, aliajul se răceşte fără a suferi modificări structurale şi curba sa de
răcire este convexă.
Datorită modificărilor structurale descrise anterior, aliajul analizat va avea
structura la ta (sub t2) alcătuită din: a) faze: A şi AnBm; b) constituenţi: A şi AnBm.
Trebuie remarcat că, dacă se face încălzirea aliajului, la atingerea
temperaturii t2, se produce transformarea (2.15) în sens invers:
AnBm ⇒ L M + A ; (2.16)
datorită acestui mod de comportare la încălzire (descompunerea în două faze
înainte de topire), compusul AnBm este denumit compus cu topire incongruentă.
79
2.4.7. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare

ale căror componente au solubilitate totală în stare lichidă
şi prezintă (în stare solidă) transformări alotropice
În astfel de sisteme de aliaje binare, un component sau ambele

componente prezintă transformări alotropice. În această categorie se încadrează
mai multe tipuri de sisteme de aliaje, diferenţiate prin solubilitatea reciprocă (în
stare solidă) a modificaţiilor componenetelor.
Diagramele de echilibru ale acestor sisteme de aliaje binare se pot analiza
cu uşurinţă, deoarece configuraţia lor poate fi reprodusă prin suprapunerea unor
diagrame simple, de tipul celor prezentate anterior.
Principalele tipuri de diagrame de echilibru ale sistemelor de aliaje binare
ce se încadrează în această categorie sunt prezentate în continuare.
2.4.7.1. Diagrama de echilibru a unui sistem binar la care
componentul A are două modificaţii (stări alotropice) Aα, stabilă la
temperaturi joase şi Aβ, stabilă la temperaturi ridicate, ambele modificaţii
fiind insolubile în componentul B al sistemului, are configuraţia prezentată în
figura 2.26. Pentru a analiza aliajele unui astfel de sistem trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:

binar la care componentul A are două
Fig. 2.27. Diagramele structurale (de faze şi
modificaţii (stări alotropice), ambele modificaţii
constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
fiind insolubile în componentul B al sistemului
din fig. 2.26
* în diagrama de echilibru, tsBEtsA este linia lichidus, MEN este linia
(izoterma) solidus, iar PtcA este izoterma corespunzătoare punctului critic de
transformare în stare solidă a componentului A tcA (temperatura la care se produce
transformarea alotropică Aα↔Aβ); pe linia PtcA, V = 0 şi, ca urmare, la orice aliaj
din sistem transformarea alotropică a componentului A se produce la temperatură
constantă;
80
* diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de aliaje

binare de acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt prezentate în
figura 2.27 şi sunt asemănătoare diagramelor sistemului de aliaje binare analizat
în scap. 2.4.3.
2.4.7.2 Diagrama de echilibru a unui sistem binar la care componentul

A are două modificaţii (stări alotropice) Aα, stabilă la temperaturi joase şi Aβ,
stabilă la temperaturi ridicate, ambele modificaţii fiind solubile în
componentul B al sistemului, are configuraţia prezentată în figura 2.28. Dintre
sistememle de aliaje binare reale ce pot fi considerate de acest tip se pot
exemplifica: Ti-Mo, Ti-V, Fe-Ni, Co-Pd. Pentru a analiza aliajele unui astfel de
sistem trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
* modificaţia A β şi componentul B formează soluţia solidă totală
β ≡ Aβ(B) ≡ B(Aβ) şi, ca urmare, modificaţia Aα şi componentul B nu pot forma
decât o soluţie solidă parţială α ≡ Aα(B);
* diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de aliaje
binare de acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt prezentate în
figura 2.29 şi sunt asemănătoare cu diagramele structurale (la tx) ale sistemului de
aliaje binare analizat în scap. 2.4.2.

binar la care componentul A are două Fig. 2.29. Diagramele structurale (de faze şi
modificaţii (stări alotropice), ambele modificaţii constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
fiind solubile în componentul B din figura 2.28

componente A şi B au modificaţiile Aα şi Bα, stabile la temperaturi joase şi
insolubile şi modificaţiile Aβ şi Bβ, stabile la temperaturi ridicate şi complet
solubile, are aspectul prezentat în figura 2.30. Dintre sistemele de aliaje binare
reale ce pot fi considerate de acest tip se pot exemplifica: Ti-Fe, Mo-Zr.
81
Particularităţile formării structurilor la aliajele unui sistem de acest tip

se pot evidenţia analizând modificările de structură la răcirea din stare lichidă
ale aliajului marcat în diagrama de echilibru prin verticala I:
* la atingerea temperaturii t1 începe cristalizarea primară a aliajului,
cu formarea din soluţia lichidă L a cristalelor de soluţie solidă β (soluţia
solidă totală a modificaţiilor izomorfe Aβ şi Bβ ale componentelor sistemului,
β ≡ Aβ(Bβ) ≡ Bβ(Aβ)), proces care continuă pe parcursul răcirii aliajului între
t1 şi t2; formarea cristalelor de β este însoţită de o degajare de căldură şi
curba de răcire a aliajului este concavă;
* între t2 şi t3 aliajul se răceşte fără a suferi transformări structurale şi
curba sa de răcire este convexă;
* la atingerea temperaturii t3, din soluţia solidă β încep să apară
formaţiuni cristaline ale modificaţiei Aα; deoarece în domeniul bifazic
β + Aα, V = 1, procesul de formare a fazei Aα continuă în tot timpul răcirii
aliajului între t3 şi t4 şi este însoţit de o degajare de căldură (curba de răcire a
aliajului este concavă) şi de micşorarea concentraţiei în componentul A a
soluţiei solide β (după linia t3E);

binar la care componentul A are două Fig. 2.31. Diagramele structurale (de faze şi
modificaţii (stări alotropice), ambele modificaţii constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
fiind solubile în componentul B din figura 2.30

(corespunzătoare izotermei MEN din diagrama de echilibru) concentraţia
componentului A în soluţia solidă β corespunde abscisei punctului E şi sunt
82
îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea transformării:

βE ⇒ (Aα + Bα); (2.17)
ţinând seama de datele prezentate în scap. 2.3, rezultă că transformarea ce are
loc la temperatura t4 şi constă din formarea simultană din soluţia solidă β a
cristalelor modificaţiilor Aα şi Bα este o transformare eutectoidă, iar
amestecul mecanic de faze solide (Aα + Bα) este un eutectoid; deoarece pe
izoterma MEN, V = 0, transformarea eutectoidă decurge la temperatură
constantă şi pe curba de răcire a aliajului apare un palier;
* sub t4, aliajul se răceşte fără a suferi modificări structurale şi curba
sa de răcire este convexă.
Datorită modificărilor structurale descrise anterior, aliajul analizat va
avea structura la ta ( sub t4) alcătuită din: a) faze: Aα şi Bα; b) constituenţi:
Aα (separat preeutectoid) şi eutectoid (Aα + Bα).
Diagramele structurale (de faze şi constituenţi) pentru sistemele de
aliaje binare de acest tip, corespunzătoare temperaturii ambiante, sunt
prezentate în figura 2.31 şi sunt asemănătoare diagramelor sistemului de
aliaje binare analizat în scap. 2.4.3 (numai că în locul eutecticului (A + B)
apare eutectoidul (Aα + Bα)).
2.5. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare
În multe aplicaţii tehnice se utilizează aliaje aparţinând unor sisteme ternare

(cu trei componente); pentru a stabili constituţia fazică a unor astfel de aliaje (natura,
numărul şi proporţia fazelor care le alcătuiesc structura) în funcţie de temperatură se
folosesc diagramele sistemelor de aliaje ternare cărora aparţin acestea.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se reprezintă sub
forma unor machete sau modele tridimensionale, având ca baze triunghiuri
echilaterale. Triunghiul echilateral ce reprezintă baza diagramei de echilibru a
unui sistem de aliaje ternare este denumit triunghiul concentraţiilor şi are
înscrise în vârfuri simbolurile chimice ale celor trei componente ale sistemului,
iar de-a lungul laturilor – concentraţiile (masice sau atomice), ale acestor
componente.
83
La utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se

aplică următoarele reguli privind triunghiul concentraţiilor:
a) orice punct din interiorul triunghiului concentraţiilor defineşte compoziţia
unui aliaj al sistemului ternar; de exemplu, aşa cum se poate observa în figura 2.32,
care reprezintă triunghiul concentraţiilor pentru un sistem de aliaje ternare cu
componentele A, B şi C, punctul M defineşte aliajul având %A = a; %B = b ; %C = c
(evident , %A + %B + %C = a + b + c = 100);
b) punctele din interiorul triunghiului concentraţiilor aparţinând unei
drepte paralele cu o latură a triunghiului definesc compoziţiile unui grup de
aliaje având aceeaşi concentraţie a componentului înscris în vârful opus laturii
cu care dreapta dată este paralelă; de exemplu, aşa cum se poate observa în
figura 2.32, punctele aparţinând segmentului PQ , paralel cu latura BC, opusă
vârfului A, corespund grupului de aliaje ternare având %A = a = ct.;
c) punctele din interiorul triunghiului concentraţiior aparţinând
unei ceviene a acestuia (dreaptă ce trece prin unul din vârfurile triunghiului)
definesc compoziţiile unui grup de aliaje având acelaşi raport al concentraţiilor
componentelor înscrise în vârfurile prin care nu trece ceviana; de exemplu , se
poate demonstra cu uşurinţă că, în triunghiul concentraţiilor reprezentat în figura
2.32, punctele aparţinând cevienei AD (care conţine vârful A, dar nu trece prin
%B b
vârfurile B şi C), corespund grupului de aliaje ternare având = = ct . .
%C c
Pentru a construi diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare se

trasează triunghiul concentraţiilor (cu care se pot defini compoziţiile aliajelor
sistemului), se înscrie temperatura pe o axă perpendiculară pe planul triunghiului
concentraţiilor şi, în sistemul de coordonate astfel realizat, se reprezintă domeniile de
stabilitate ale fazelor, delimitate prin
linii şi/sau suprafeţe de transformare
fazică.
La utilizarea diagramelor de
echilibru ale sistemelor de aliaje
ternare se aplică următoarele reguli:
a) o perpendiculară pe planul
triunghiului concentraţiilor (având
Fig. 2.32. Triunghiul concentraţiilor pentru un

sistem de aliaje de ternare
84
piciorul în interiorul triunghiului) reprezintă un aliaj al sistemului cu evoluţia sa

structurală la diferite temperaturi; perpendiculara pe planul triunghiului
concentraţiilor corespun-zătoare unui aliaj al sistemului este denumită (ca şi în
cazul sistemelor de aliaje binare) verticala aliajului;
b) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile
unei diagrame ternare şi un plan perpendicular pe planul triunghiului
concentraţiilor şi paralel cu una din laturile acestuia, definesc diagrama de
echilibru a unui grup de aliaje ternare având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii triunghiului concentraţiilor cu
care planul de secţionare este paralel; diagrama de echilibru care se obţine
printr-o astfel de secţionare (cu configuraţia asemănătoare diagramelor de
echilibru ale sistemelor de aliaje binare) este denumită diagramă
pseudobinară;
c) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile
unei diagrame ternare şi un plan izoterm (paralel cu planul triunghiului
concentraţiilor), definesc diagrama fazică a sistemului de aliaje ternare la
temperatura corespunzătoare planului izotem de secţionare.
Pentru a evidenţia modul în care se pot utiliza regulile prezentate anterior
la analiza diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se consideră
cazul unui sistem ternar la care componentele sunt complet solubile atât în stare
lichidă, cât şi în stare solidă; exemple de sisteme reale de aliaje ternare ce
corespund acestui caz sunt Cu-Au-Ni sau Au-Cu-Pt.
Fig. 2. 33. Diagrama de echilibru fazic a unui sistem de aliaje ternare în care componenţii sunt
complet solubili atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
85
În structura aliajelor aparţinând sistemelor ternare de acest tip pot exista

două faze: soluţia lichidă a componentelor A, B, C ale sistemului, notată L şi soluţia
solidă de substituţie a componentelor sistemului, notată α ≡ A(B,C) ≡
B(A,C) ≡ C(A,B). Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje ternare are
conţine două suprafeţe de transformare fazică, suprafaţa deasupra căreia toate
aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită suprafaţă lichidus şi suprafaţa
sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită suprafaţa solidus,
iar punctele comune celor două suprafeţe de transformare fazică au ordonatele
corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale componentelor A, B, C
(notate în diagrama tsA, tsB, tsC); cele două suprafeţe de transformare fazică
delimitează în spaţiul diagramei trei domenii: două domenii monofazice, unul
conţinând faza lichidă L şi celălalt - soluţia solidă α şi un domeniu bifazic L + α.
Aplicând legea fazelor pentru acest sistem de aliaje se obţin următoarele
rezultate: în domeniile monofazice ale diagramei, V = k − f + 1 = 3 − 1 + 1 = 3
(sistemul este trivariant), în domeniul bifazic şi pe suprafeţele de transformare
fazică, V = k − f + 1 = 3 − 2 + 1 = 2 (sistemul este bivariant), iar în punctele tsA,
tsB, tsC, V= k – f + 1 = 1 – 2 + 1 = 0 (sistemul este invariant). Diagrama de echilibru
se poate utiliza cu uşurinţă pentru a analiza modificările de structură la răcirea sau încălzirea
oricărui aliaj al sistemului. De exemplu, pentru a analiza modificările de structură la răcirea
din stare lichidă a unui aliaj, având compoziţia (exprimată prin concentraţiile masice sau
atomice ale componentelor): %A = a; %B = b; %C = c = 100 − a − b, se trasează pe
diagramă verticala corespunzătoare aliajului (verticala I în figura 2.33, ce
intersectează triunghiul concentraţiilor în punctul M) şi se marchează pe aceasta
temperaturile caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1
şi t2 temperaturile corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului
şi suprafeţele lichidus şi solidus ale diagramei şi ta - temperatura ambiantă;
rezultatele analizei se prezintă astfel:
(punctul cu ordonata t0 de pe verticala aliajului se află în domeniul monofazic
L al diagramei); deoarece în domeniul monofazic L, V = 3, aliajul se menţine
în stare lichidă până la t1 (temperatura aliajului poate scădea până la t1 fără a
86
se modifica numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajului) şi curba de

răcire a aliajului este convexă;
află pe suprafaţa lichidus, sunt create condiţiile termodinamice de coexistenţă a
fazelor L şi α şi poate fi demarat procesul de cristalizare primară a aliajului
(transformarea fazei lichide L în cristale de soluţie solidă α); deoarece pe
suprafeţele lichidus şi solidus şi în domeniul bifazic L + α, V = 2, fazele L şi
α pot coexista chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare,
cristalizarea primară se produce la răcirea aliajului între t1 şi t2; în timpul
solidificării aliajului se degajă căldură (căldura latentă de cristalizare),
pierderile de căldură în exterior sunt parţial compensate şi curba de răcie a
aliajului este concavă;
Fig. 2.34. Diagramă pseudobinară din sistemul Fig. 2.35. Diagramă fazică pentru t = ct a
de aliaje a cărui diagramă este prezentată sistemului a cărui diagramă este prezentată
în figura 2.33, obţinută pentru %A = ct. în figura 2.33.
* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este

încheiat şi structura aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă
α, omogenă; deoarece în domeniul monofazic α, V = 3, aliajul îşi menţine
structura monofazică α până la ta (temperatura poate scădea de la t2 până la
ta fără a se modifica numărul fazelor din structura aliajului) şi curba de
răcire a aliajului este convexă.
Aliajele sistemului ternar pot fi analizate şi pe diagrame pseudobinare
(obţinute prin secţionarea diagramei ternare cu plane perpendiculare pe
planul triunghiului concentraţiilor şi paralele cu una din laturile acestui
triunghi) sau pe diagrame fazice la diverse temperaturi (obţinute prin
secţionarea diagramei ternare cu plane izoterme). Pentru exemplificare, în
87
figura 2.34 se prezintă o diagramă pseudobinară care conţine aliajul analizat

anterior, iar în figura 2.35 - diagrama fazică corespunzătoare unei
temperaturi tx (v. fig. 2.33).
2.6. Tratamentele termice aplicate aliajelor
Tratamentele termice (TT) sunt succesiuni de operaţii tehnologice care

se aplică pieselor metalice şi care constau în încălzirea acestora la anumite
temperaturi, menţinerea lor la aceste temperaturi şi răcirea în condiţii bine
determinate, în scopul aducerii materialului metalic din care sunt confecţionate la
starea structurală corespunzătoare asigurării proprietăţilor fizice, mecanice sau
tehnologice impuse de domeniul şi condiţiile de utilizare ale acestor piese.
Modul în care trebuie conduse
operaţiile corespunzătoare aplicării
unui tratament termic se descrie de
obicei într-o diagramă, având în
abscisă timpul şi în ordonată
temperatura, în care se indică
valorile tuturor parametrilor de
regim care se controlează. În figura
Fig. 2.36. Diagrama unui tratament termic simplu
2.36 se prezintă diagrama unui
tratament termic simplu şi
parametrii de regim ai acestuia: temperatura la care se face încălzirea ti, timpul
necesar încălzirii la ti a pieselor supuse tratamentului τi (cunoscând valorile
ti
parametrilor ti şi τi se poate stabili o valoare medie a vitezei de încălzire vi = ),
τi
timpul (durata) de menţinere la ti a pieselor supuse tratamentului τm şi viteza

de răcire a pieselor după menţinerea la ti vr (sau mediul în care se face răcirea
pieselor după menţinerea la ti).
In funcţie de tipul şi natura transformărilor structurale pe care le produc în
materialele metalice din care sunt confecţionate piesele, tratamentele termice se
pot clasifica în următoarele categorii:
88
* Recoacerea fără schimbare de fază; este tratamentul temic prin care

materialul metalic al pieselor tratate, aflat într-o stare structurală nestabilă,
produsă de diferitele prelucrări la care a fost supus anterior, este adus într-o
stare stabilă, fără realizarea în acest scop a vreunei transformări de fază;
* Recoacerea cu schimbare de fază; este tratamentul termic ce constă
din încălzirea materialului pieselor tratate deasupra unuia din punctele sale
(critice) de transformare în stare solidă şi răcirea ulterioară cu viteză suficient de
mică, pentru atingerea unei stări structurale de echilibru;
* Călirea; este tratamentul termic ce constă din încălzirea materialului
pieselor tratate desupra unuia din punctele sale (critice) de transformare în stare
solidă sau deasupra temperaturii la care se produce dizolvarea în matricea
structurală de bază a fazelor secundare şi răcirea ulterioară rapidă (cu viteză
suficient de mare), pentru obţinerea unei stări structurale în afară de echilibru;
călirea poate fi:
- călire martensitică bazată pe împiedicarea unei transformări eutectoide
şi transformarea unei soluţii solide în echilibru la temperatură înaltă printr-un
mecanism bazat pe aluncarea planelor atomice într-o soluţie solidă
suprasaturată la temperatură ambiantă;
- călirea de punere în soluţie bazată pe răcirea rapidă a unei soluţii solide
în echilibru la temperaturi înalte şi împiedicarea separărilor de fază secundară la
traversarea unei linii solvus a diagramei de echilibru;
* Revenirea; este tratamentul termic ce constă din încălzirea materialului
pieselor călite la o temperatură inferioară punctului său minim de transformare
în stare solidă (în cazul călirii martensitice) sau temperaturii la care se produce
dizolvarea în matricea structurală de bază a fazelor secundare(în cazul călirii de
punere în soluţie) şi răcirea ulterioară cu o viteză convenabilă pentru obţinerea
unei stări structurale mai apropiate de echilibru.
In cazul aplicării la materialele care au suferit călire de punere în soluţie
tratamentul se numeşte îmbătrânire artificială; la aceste materiale poate avea loc
separarea fazelor secundare şi prin menţinere la temperatură ambiantă, caz în care
fenomenul se numeşte îmbătrânire naturală.
* Tratamentul termochimic; este tratamentul termic ce se efectuează
într-un mediu activ din punct de vedere chimic şi care are ca rezultat modificarea
89
compoziţiei chimice, structurii şi proprietăţilor straturilor superficiale ale

pieselor metalice tratate.
Modificarea compoziţiei chimice se realizează îmbogăţind stratul
superficial al pieselor pe o anumită adâncime prin difuzia atomilor unor elemente
ce se dizolvă în soluţie sau formează compuşi chimici.
Cuvinte cheie
aliaj, 50 linii de transformare fazică, 59
călire, 89 metal, 49
componentele aliajelor nor electronic, 49
principal (de bază), de aliere, 50 orbital atomic, 49
compus chimic/intermetalic, 55 recoacere cu schimbare de fază, 89
cu topire congruentă, cu topire recoacerea, 89
incongruentă, 56 regula izotermei, 59
compus cu comp. variabilă/fază bertholidă, 56 regula segmentelor inverse, 64
compus definit/fază daltonidă, 56 revenire, 89
compus electrochimic, 57 segregaţie dendritică, 63
compus electronic, 57 sistem de aliaje, 50
compus geometric, 57 solubilitate
concentraţie totală, parţială, 53
masică, atomică, electronică, 50 solut, 52
constituent structural soluţie solidă
monofazic, multifazic, 58 de substituţie, interstiţială, 52
diagramă de echilibru, 58 soluţie solidă omogenă, 63
diagramă de tratament, 88 solvent, 52
diagramă pseudobinară, 85 structura atomică a metalelor, 49
diagrame structurale (Tammann) suprafaţa lichidus, 86
de faze, de constituenţi, 64 suprafaţa solidus, 86
eutectic, 58, 67 transformare peritectică, 74
eutectoid, 58, 83 transformare eutectică, 58, 67
fază, 51 transformare eutectoidă, 58, 83
fază secundară, 70 tratament termic, 88
legătură metalică, 49 tratament termochimic, 89
legea fazelor (Gibbs), 52 triunghiul concentraţiilor, 83
linia lichidus, 60 varianţă, 51
linia solidus, 60 verticala aliajului, 59, 85
linie solvus, 69 viteză de încălzire, 88
Bibliografie
1. Colan H. s.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 1983
2. Gâdea S., Petrescu M., Metalurgie fizică şi studiul metalelor, vol. I,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1979
3. Geru N., Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1981
90
4. Protopopescu H., Metalografie şi tratamente termice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucuresti, 1983
5. Shackelford F. J., Introduction to materials science for engineers,
Macmillan Publishing Company, New York, 1991
6. Smithells C. J., Metals Reference Book vol.1, Butterworths Scientific
Publications, London 1955
7. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering,
Addison-Wesley Reading, Massachusetts, 1989
8. Zecheru Gh. Drăghici Gh. Elemente de ştiinţa şi ingineria materialelor ,
vol. 1, Ed. ILEX şi Ed. UPG Ploiesti, 2001.
Teste de autoevaluare
T.2.1. Care din următoarele elemente chimice pot fi componentele de

bază ale unui aliaj: a) Fe; b) C; c) Mn; d) Zn; e) H; f) N?
T.2.2. Care din următoarele aliaje aparţin aceluiaşi sistem de aliaje:
a) aliajul cu %Sn m = 20 % şi %Cu m = 80 %; b) aliajul cu %Sn m = 30 % şi
%Sb m = 70 %; c) aliajul cu %Sn m = 10 % şi %Cu m = 90 %; d) aliajul cu
%Sn m = 5 % şi % Cu m = 95 %; e) aliajul cu %Sn m = 20 %; %Cu m = 75 % şi
%Sb m = 5 %?
T.2.3. Soluţiile solide se formează în structura unui aliaj atunci când;
a) toate componentele aliajului sunt metale; b) forţele de legătură dintre
atomii diferiţi sunt mai mari decât forţele de legătură dintre atomii identici;
c) forţele de legătură dintre atomii diferiţi sunt sensibil egale cu forţele de
legătură dintre atomii identici; d) forţele de legătură dintre atomii identici
sunt mai mari decât forţele de legătură dintre atomii diferiţi?
T.2.4. Se consideră următoarele perechi de componente: a) Fe şi Al;
b) Fe şi C; c) Cu şi Ni; d) Al şi Cu; e) Fe şi N. Care dintre aceste perechi
formează soluţii solide de pătrundere?
T.2.5. Se consideră următoarele perechi de componente: a) Cu şi Zn;
b) Fe şi C; c) Cu şi Ni; d) Al şi Zn; e) Fe şi P. Care dintre aceste perechi
formează soluţii solide de substituţie?
T.2.6. Solubilitatea componentelor care formează soluţii solide de
substituţie este influenţată de: a) dimensiunile atomilor componentelor;
91
b) temperatura de solidificare - topire a componentelor; c) tipul structurii

cristaline a componentelor; d) diferenţa dintre valenţele componentelor?
T.2.7. Soluţiile solide interstiţiale se caracterizează prin: a) distribuţie
ordonată a atomilor; b) componente solut cu număr mic de ordine în tabelul
periodic al elementelor; c) reţea cristalină tensionată si distorsionată prin
dizolvarea atomilor componentelor solut; d) solubilitate totală a componentelor?
T.2.8. Compuşii chimici (intermetalici) se formează în structura unui aliaj
atunci când; a) toate componentele aliajului sunt metale; b) forţele de legătură
dintre atomii diferiţi sunt mai mari decât forţele de legătură dintre atomii identici;
c) forţele de legătură dintre atomii diferiţi sunt sensibil egale cu forţele de legătură
dintre atomii identici; d) forţele de legătură dintre atomii identici sunt mai mari
decât forţele de legătură dintre atomii diferiţi?
T.2.9. Compuşii chimici (intermetalici) din structura aliajelor se
caracterizează prin: a) reţea cristalină asemănătoare cu cea a componentului
metalic de bază; b) valori de bază strict definite ale concentraţiilor
componentelor; c) proprietăţi fizico-chimice apropiate de ale componentelor;
d) formulă chimică proprie?
T.2.10. Compuşii chimici (intermetalici) din structura aliajelor se
clasifică după: a) comportarea la topire; b) tipul fazelor pe care le conţin;
c) factorul determinant al nivelului energiei libere; d) valenţa componentelor?
T.2.11. Concentraţia electronică a unui aliaj binar reprezintă: a) raportul
dintre valenţele componentelor; b) raportul dintre numărul total al electronilor de
valenţă şi numărul total de electroni dintr-o masă M dată de aliaj; c) raportul
dintre numărul total al electronilor de valenţă şi numărul total de atomi care
alcătuiesc o masă M de aliaj; d) raportul dintre numărul atomilor componentului
de bază şi numărul total de atomi care alcătuiesc o masă M de aliaj?
T.2.12. Aplicând legea fazelor, să se demonstreze că următoarele
transformări decurg la temperatură constantă: a) transformarea eutectică a aliajelor
binare; b) cristalizarea primară a compuşilor definiţi cu topire congruentă;
c) transformarea eutectoidă a aliajelor binare; d) cristalizarea primară a metalelor
pure; e) transformarea alotropică a metalelor.
92
Aplicaţii
A.2.1. Să se analizeze dacă nichelul şi cuprul îndeplinesc condiţiile de a
avea solubilitate totală în stare solidă.
Rezolvare
Din tabelul 1.1 şi tabelul 1.2 se extrag următoarele caracteristici ale celor
două metale: nichelul este un metal bivalent, cu raza atomică ratNi = 0,125 nm şi
structura cristalină de tip CFC, iar cuprul este un metal monovalent, cu
ratCu = 0,128 nm şi structura cristalină de tip CFC.
Analizând pe rând condiţiile (prezentate în scap. 2.2) ca cele două metale
să prezinte solubilitate totală în stare solidă, rezultă:
* cele două metale sunt izomorfe (ambele au structura cristalină de tip CFC);
* diferenţa relativă a razelor atomice ale celor două metale este mai mică
ratCu − ratNi 0 ,128 −1,125
decât 8 % ( d r = 100 = 100 = 2,4% < 8% );
ratCu 0 ,128
* cele două metale au electronegativităţi similare şi valenţe apropiate

(structură asemănătoare a învelişului atomic de valenţă).
Datorită acestor caracteristici, cele două metale au solubilitate totală în
stare solidă (formează o serie continuă de soluţii solide de substituţie).
A.2.2. Diagrama de echilibru din figura 2.10 corespunde unui sistem de
aliaje la care componentele A şi B au temperaturile de solidificare (topire)
tsA = 1000 oC şi tsB = 800 oC, izoterma MEN este la nivelul de 600 oC, iar
concentraţiile masice ale componentului A, care reprezintă abscisele punctelor
caracteristice P, M, E, N, Q sunt (în ordine) 5 %; 10 %; 40 %; 80 %; 90 %.
a) Să se construiască diagramele structurale de constituenţi ale sistemului
de aliaje la t1 = 800 oC, t2 = 600 oC + ∆t (∆t→ 0); t3 = 600 oC − ∆t (∆t→ 0); t4 = ta;
b) Să se calculeze valoarea raportului conţinuturilor procentuale ale fazelor
α şi β în eutecticul (α+β), la t3 = 600 oC − ∆t (∆t→ 0) şi la t4 = ta;
c) Să se stabilească compoziţia aliajului care are în structura la ta
conţinutul procentual maxim de fază secundară α”;
d) Să se stabilească compoziţia aliajului care are în structura la ta
conţinutul procentual maxim de fază secundară β”;
e) Să se analizeze transformările la răcirea din stare lichidă ale aliajului cu
concentraţia masică %Am = 20 % şi să se precizeze structura sa (faze şi
93
constituenţi) la ta;
f) Să se stabilească compoziţia chimică a aliajului care are în structura la ta
acelaşi conţinut procentual de eutectic (α+β) ca şi aliajul cu %Am = 20 %.
Răspuns: Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje precizat în enunţul
aplicaţiei, pe care s-a trasat şi izoterma t = 800 oC, este prezentată în figura 2.38 a.
a. b.
Fig. 2.38. Sistemul de aliaje analizat în aplicaţia A.2.13:
a − diagrama de echilibru; b − curba de răcire a aliajului cu %Am = 20 %
a) Diagramele structurale de constituenţi sunt prezentate în figura 2.39 (la
o
temperaturi t > 600 C, diagramele structurale de constituenţi coincid cu
diagramele structurale de faze, deoarece aliajele sistemului au structura alcătuită
numai din constituenţi monofazici).
b) Raportul cantităţilor de faze în eutecticul (α+β) este: la t3,
% α 42 ,86 % α 41,18
= = 0 ,75 ; la t4 = ta, = = 0 ,70 ;
%β 57 ,14 %β 58 ,82
c) Analizând diagrama structurală a constituenţilor la ta ( v. figura 2.39) se constată că

aliajul cu cantitate maximă de α” este aliajul cu 10% A, iar %α”max = 5,88 %.
d). Analizând diagrama structurală a constituenţilor la ta ( v. figura 2.39) se

constată că aliajul cu cantitate maximă de β” este aliajul cu 80 % A, iar
%β”max=11,76 %.
e). Analiza transformărilor structurale la răcirea din stare lichidă a aliajului cu
%Am = 20 % este prezentată succint în tabelul 2.6, iar curba de răcire este redată
în figura 2.38 b.
94
Fig. 2.39 Diagramele structurale de constituenţi la diferite temperaturi în

sistemul de aliaje din aplicaţia A 2.13
Tabelul 2.6. Transformările structurale ale aliajului cu %Am = 20 % din aplicaţia A.2.13
Forma curbei Structura aliajului
Temperatura Procesele
de răcire Faze Constituenţi
t∈[t0, t1) Răcirea L Convexă L L
L ⇒ β; compoziţia L
t∈[t, t2) Concavă
variază după t1E L, β L, β
LE ⇒ βM + αN L,
t = t2 (transformarea Izotermă L, (α+β)
α, β eutectic
eutectică)
Separarea fazei α” β, (α+β), α”
t∈(t2, ta] Concavă α, β eutectic
din solutia solidă β
f). Utilizând diagrama structurală de constituenţi prezentată în figura 2.39
şi aplicând regula segmentelor inverse se determină cantitatea de eutectic din
20 −10
aliajul cu %Am = 20 % : %( α + β ) = 100 = 33,33% ; ducând o paralelă cu
40 −10
abscisa, în diagrama structurală, prin dreptul acestei cantităţi se constată că mai există un
aliaj, cu %Am = x ∈ (40 %; 80%), care are în structură acelaşi conţinut procentual de
80 − x
eutectic (α + β); rezultă: 33,33% = 100 , şi de aici, x = 66,67 % .
80 − 40
A.2.3. In figura 2.40 este prezentată diagrama de echilibru a sistemului de aliaje

binare Ag-Pt.
95
a) Care este natura fazei δ din structura aliajelor Ag-Pt: δ ≡ Pt(Ag),

δ ≡ Αg(Pt), δ ≡ AgPt sau δ ≡ Pt(Ag) ≡ Ag(Pt)?
b) Ce transformare structurală se produce la temperatura t = 1185 oC, la răcirea
aliajului cu %Ptm = 60 %: transformarea peritectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α60%Pt,
transformarea peritectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α55%Pt, transformarea eutectică
L55%Pt ⇒ δ88%Pt + α30%Pt sau transformarea eutectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α55%Pt?
Fig. 2.40. Diagrama de echilibru a sistemului de aliaje Ag - Pt
c) care aliaj prezintă în structura la t = 800 oC conţinutul procentual maxim de fază

secundară δ″: aliajul cu %Ptm = 48 %, aliajul cu %Ptm = 55 %, aliajul cu %Ptm =
30 % sau aliajul cu %Ptm = 88 %?
d) care aliaj prezintă în structura la t = 800 oC conţinutul procentual maxim de
fază secundară α″: aliajul cu %Ptm = 48 %, aliajul cu %Ptm = 55 %, aliajul cu
%Ptm = 30 % sau aliajul cu %Ptm = 88 %?
e) Ce conţinut procentual de fază α rezultă prin transformarea peritectică, la
temperatura t = 1185 oC, în structura aliajului cu %Ptm = 60 %?
f) Care este concentraţia atomică a Pt în aliajul cu %Ptm = 60%: %Ptat =
40,1 %, %Ptat = 52,1 %, %Ptat = 45,3 % sau %Ptat = 72,1 %?
Răspuns: a) δ este soluţia solidă (parţială) δ ≡ Pt(Ag); b) transformarea peritectică
L30%Pt + δ88%Pt → α55%Pt; c) aliajul cu %Ptm = 55 %; d) aliajul cu %Ptm = 88 %; e)
%α = 84,85 %; f) %Ptat = 45,3 %.
96

STM2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STM2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞTIINŢA MATERIALELOR

METALE , ALIAJE SI DIAGRAME DE ECHILIBRU FAZIC ....... 49

Timpul mediu necesar asimilării modulului: 18 ore

METALE , ALIAJE SI DIAGRAME DE

cazul legăturii metalice colectivizarea electronilor se extinde pe întregul edificiu

MA şi MB fiind masele componentelor A şi B corespunzătoare unei mase M de

* concentraţiile atomice ale componentelor (%Aat; %Bat):

NAA şi NAB fiind numărul atomilor care alcătuiesc masele MA şi MB ale

Pentru aliajul considerat se poate determina şi concentraţia electronică,

Sistemul reprezentat de un aliaj se găseşte în stare de echilibru termodinamic

Numărul factorilor de influenţă externi şi interni care se pot modifica fără a se

2.2. Fazele solide din structura aliajelor

2.2.1. Soluţiile solide

solut înscrise între paranteze; de exemplu, α ≡ Feα(C) reprezintă o soluţie solidă la

componentelor; b) dimensiunile atomilor componentelor; c) diferenţa între

Fig. 2.1. Structura cristalină a soluţiilor solide:

2.2.2. Compuşii intermetalici (chimici)

Compuşii intermetalici (chimici) se formează în structura unui aliaj atunci

* valori de bază strict definite (fixe) ale concentraţiilor componentelor care

* compuşi electrochimici (MgSe, PtAl2, ZnS, MnS, FeS, AuSn etc.), la

componentelor în structura cristalină (complexă) a acestor compuşi;

2.2.3. Metalele pure

2.3. Constituenţii structurali (metalografici) ai aliajelor

Constituenţii structurali (metalografici) sunt părţile care se evidenţiază

2.4. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare

2.4.1. Principiile reprezentării şi utilizării diagramelor de echilibru

Diagramele de echilibru sunt reprezentări grafice, în funcţie de

teoretice (analitice) sau experimentale.

2.4.2. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare

Solubilitate totală a componentelor unui sistem de aliaje binare se realizează

modificările de structură la răcirea sau încălzirea oricărui aliaj al sistemului. De

timp τ de la începerea procesului de răcire;

are loc cristalizarea primară) compoziţiile fazelor ce coexistă în echilibru se

Aceste rezultate conduc la următoarele concluzii:

se formează variază după curba solidus (între abscisele corespunzătoare punctelor

Diagrama de echilibru se poate utiliza şi pentru stabilirea datelor necesare

- suma maselor de component A din cele două faze care alcătuiesc

mLaLx + mαaGx = ma. (2.8)

sistem de două ecuaţii, având ca necunoscute %L şi %α, conţinuturile procentuale

Analizând relaţiile (2.10) se pot face următoarele observaţii:

care sugerează o modalitate operativă de determinare a conţinuturilor procentuale

temperatură. De exemplu, pentru aliajul analizat (având %A = a şi %B = 100 - a)

2.4.3. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare

În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista

diagramei, k = 2; f = 1 şi V = k − f + 1 = 2 (sistemul este bivariant), în domeniile

începerea procesului de răcire;

* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului se

Structura oricărui aliaj al sistemului se poate stabili, efectuând analiza

%B = 100 − e) şi structura (în stare solidă) alcătuită dintr-un singur constituent:

Fig. 2.9 Variaţia cu temperatura a conţinuturilor

Folosind principiile şi metodele prezentate în scap. 2.4.2, se pot construi

2.4.4. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare

În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista

- soluţie solidă având ca solvent componentul A - şi β ≡ B(A) - soluţie solidă

* între t1 şi t2 se produce cristalizarea primară a aliajului, din soluţia

* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este încheiat

* sub temperatura t3, concentraţia componentului B al aliajului depăşeşte

Fig. 2.10 Diagrama de echilibru a

Datorită modificărilor structurale descrise anterior şi evidenţiate sintetic de

(sub t2) alcătuită din: a) faze: α şi β; b) constituenţi: α (format preeutectic),

2.4.5. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare

În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista

Aliajul III suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:

aliajului este concavă) şi de variaţii (descrescătoare) ale concentraţiilor