Sunteți pe pagina 1din 1

Poezia "Cantec", aparuta in volumul "O viziune a sentimentelor" (1964), exprima doua teme ce domina de la inceput lirica lui

Nichita Stanescu: tema iubirii si cea a creatiei, mereu confundabile, ambiguizate de la inceput, punand lectorul in atentie continua in decelarea semnificatiilor. Starea de fericire ce invadeaza, inca din incipit, metaforic ("intamplare a fiintei mele"), spatiul poetic, este, desigur, creata de sentimentul iubirii, pe care se proiecteaza intreaga "viziune a sentimentelor" din volumul unui convingator debut. Sentimentul iubirii copleseste intreaga fiinta: "E o intamplare a fiintei mele:/ si-atunci fericirea dinlauntral meu/ e mai puternica decat mine, decat oasele mele/ pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare/ mereu dureroasa, minunata mereu." Sentimentul de iubire semnifica insa, la Nichita Stanescu, ca de altfel si la Eminescu, o comuniune profunda cu lumea exterioara, proiectia sentimentului la scara cosmica, printr-un flux turbionar ascensiv, care izbeste "tampla de stele" si pune lumea "in nesfarsire". Fericirea e un sentiment inaltator, care infrange granitele terestre: "Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai curand." O privire inapoi poate pune in lumina si o alta lectura, nuantata, derivata tot din tema esentiala a textului. Fericirea iubirii declanseaza un camp poetic plin de incandescenta, de revelate minuni, in care eul liric se misca in voie, incat tema creatiei, a bucuriei operei se instituie de la sine. Ambiguitatea termenilor nu precizeaza niciodata ideea explicita a iubirii, mentinand-o in limitele sugestiei, fiind preferata notiunea de fericire, desi un tu feminin se simte in pagina: "fericirea dinlauntral meu/ e mai puternica decat mine, decat oasele mele,/ pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu." in plus, in spatiul poetic patrund cuvintele, logosul, care orienteaza imaginea poetica spre alte sfere de referinta. Cuvintele sunt "lungi, sticloase", comparate cu "niste dalti ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt." Creeaza deci dihotomiile esentiale ale lumii, despart ratiunea de sentiment, iar in haosul originar separa lumina de intuneric, chiar piatra de piatra, intr-un scrasnit proces al facerii. Cuvintele sunt astfel Logosul originar, desprins dintr-un sentiment de origine divina, devenit cantec al fiintei cosmice. Eul poetului este absorbit, prin vartejul starii de fericire, in inalt, este singularizat, depasind simpla iubire terestra. Dublarea eului in "margini", separarea sinelui de sine din poemele de mai tarziu, creeaza cele doua entitati ce dezvolta tensiunea lirica, intre care se cuprind marginile lumii, ale universului, devenit univers poetic, cu toate dihotomiile definitorii ale acestei sciziuni: "Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se,/ doua culori ce nu s-au vazut niciodata,/ una foarte de jos, intoarsa spre pamant,/ una foarte de sus, aproape rupta/ in infrigurata, neasemuita lupta/ a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.