Leonard Gavriliu

Scrisori de la scriitori

1
Director editor: Cătălin Cojocaru
Tehnoredactor: Sanda Gâlceavă

Editura MOLDOPRESS
Paşcani, str. Crişan, bl. F2, parter

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:

GAVRILIU, Leonard
Scrisori de la scriitori: (Secolul XX) /
Leonard Gavriliu . ─ Paşcani: Moldopress,
2009
228 p.; 21 cm.
ISBN 10-973-7808-27-4
ISBN 13-978-973-7808-27-1

821.135.1-94

2
Leonard Gavriliu
(destinatar)

Scrisori
de la
scriitori
(Secolul XX)

Editura Moldopress
Paşcani, 2009

3
 LEONARD GAVRILIU s-a născut la 1 aprilie 1927, în Paşcani. Este
membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1956, doctor în Psihologie din
1975; a fost redactor la ziarul „Luptătorul bănăţean” din Timişoara (1948-
1952), secretar de redacţie şi şef secţie critică literară la revista „Scrisul
bănăţean” (1956-1961), lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani
Suceava (1966-1972), fondator şi redactor-şef al revistei „Studium” din
Suceava (1970-1972), redactor şi şef de rubrică la ziarul „Informaţia
Bucureştiului” (1972-1989), expert parlamentar în Senatul României (1994-
1996), consilier al editurilor IRI şi Univers Enciclopedic din Bucureşti (1995-
2004), consilier al revistei „Spirit militar modern”. Este primul traducător în
româneşte din opera lui Sigmund Freud (1980) şi Alfred Adler (1991). A
publicat poezie, proză, critică literară, eseuri, studii ştiinţifice. Este directorul
fondator al revistei „Spiritul Critic”, care apare din 2003, la Paşcani.
Autor al următoarelor cărţi: Vânt pe trestii, sonete (1948), Introducere în
psihologia educaţiei (1969), Mic tratat de sofistică (1996), Inconştientul în
viziunea lui Lucian Blaga (1997), Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic)
(1998), Cum am „evadat” din Armata Roşie (1999), Reparând zidul, versuri
(1999), Cerebrologie şi filosofie. O privire asupra dualismului (2000),
Inteligenţa şi patologia ei. Ce este prostia (2001), Aventuri pe Siret, proză
autobiografică (2001), Il traduttore tradito per la Casa Editrice Niculescu
(2003), Interlocutori din secolul XX (2003), Judecăţi critice, vol. I (2004),
Jurnalul anului revoluţionar 1989 (2004), Judecăţi critice, vol. II (2005), Sisif
în pisc, poeme (2005), Jurnalul lui Marcel (2005), Polemici necordiale
(2005), Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui, scriere autobiografică (2005), Judecăţi
critice, vol. III (2006), Sfârşitul Erei Freud ?(2006), Aventuri pe Bega, pe
Dâmboviţa şi la apa Sucevei, jurnal (2006), Oameni din Paşcani, în câte un
interviu-autoportret (2007), Bucuria de a muri, dramă ştiinţifico-fantastică în
3 momente (2007), Judecăţi critice, vol. IV (2007), Dicţionar de cerebrologie
(Creier şi psihic), ediţia a II-a revăzută şi adăugită (2008), Judecăţi critice,
vol.V (2009).
În afară de acestea, a tradus peste cincizeci de volume din limbile
franceză, germană, engleză şi italiană, în special din domeniile filosofiei şi
psihologiei.

4
 Cuprins
Cuvânt înainte …………………………………………… 7
Vasile Andru …………………………………………… 9
Ion Apetroaie …………………………………………… 62
Ion Arieşanu …………………………………………… 63
Camil Baltazar …………………………………………… 72
Aurelia Batali …………………………………………… 74
Lucian Blaga …………………………………………… 75
Demostene Botez …………………………………………… 81
Constantin Călin …………………………………………… 82
Radu Cârneci …………………………………………… 89
Nicolae Ciobanu …………………………………………… 91
D. Costea …………………………………………… 94
Ion Crânguleanu …………………………………………… 95
Constantin Cubleşan …………………………………………… 97
S. Damian …………………………………………… 99
Lucia Demetrius …………………………………………… 100
Mihai Drăgan …………………………………………… 102
Lucian Dumbravă …………………………………………… 107
Anghel Dumbrăveanu …………………………………………… 108
Nicolae Dunăreanu …………………………………………… 112
Ion Greblescu …………………………………………… 114
Mircea Radu Iacoban …………………………………………… 116
Silvian Iosifescu …………………………………………… 117
Al. Jebeleanu …………………………………………… 118
Andreas Lillin …………………………………………… 120
Aurel Martin Bologa …………………………………………… 121
Ilie Măduţa …………………………………………… 126
George Mărgărit …………………………………………… 128
George Mihăescu …………………………………………… 132
Marcel Mureşeanu …………………………………………… 133
Mihai Negulescu …………………………………………… 135
Vasile Nicolescu …………………………………………… 137
Petre Pascu …………………………………………… 139
Augustin Z. N. Pop …………………………………………… 165
Ion Apostol Popescu …………………………………………… 167
Dim. Rachici …………………………………………… 169
Valeriu Râpeanu …………………………………………… 170
Ioanid Romanescu …………………………………………… 171

5
Eugen Simion …………………………………………… 187
Vasile Sporici …………………………………………… 189
Radu Stanca …………………………………………… 195
Zaharia Stancu …………………………………………… 198
Corneliu Şerban …………………………………………… 200
Constantin Ştefuriuc …………………………………………… 202
Radu Theodoru …………………………………………… 204
Haralambie Ţugui …………………………………………… 206
Teodor Vârgolici …………………………………………… 219
Stan Velea …………………………………………… 220
Ion N. Voiculescu …………………………………………… 221
H. Zalis …………………………………………… 222
Horia Zilieru …………………………………………… 224

6
 Cuvânt înainte
Dintre miile de scrisori primite anterior anului 2000,
le includ în acest volum numai pe acelea expediate de o
seamă de scriitori, în ideea că unele vor putea interesa
hermeneutica şi istoria literară, ori pur şi simplu
psihologia scriitorului, aşa cum sunt fără nici o îndoială
acelea primite de la Lucian Blaga, George Mărgărit,
Camil Baltazar, Eugen Simion, Vasile Andru, Ion
Arieşanu, Anghel Dumbrăveanu, Aurel Martin Bologa,
Ioanid Romanescu, Petre Pascu, Vasile Sporici,
Haralambie Ţugui sau Horia Zilieru, în care pulsează
puternic o autenticitate impresionantă a trăirilor.
Un foarte mare număr de scrisori de la scriitori s-
au pierdut definitiv în împrejurările nefaste ale mutării
mele de la Timişoara la Bacău şi la Suceava, apoi de la
Suceava la Bucureşti şi de aici la Paşcani, oraşul meu
natal de pe malurile Siretului. Au avut această soartă
scrisori, câteva de un mare interes, semnate de Pavel
Bellu, Ilie Constantin, Agatha Grigorescu-Bacovia,
Nicolae Labiş, Aurel Martin Bologa, Emil Manu, Ilie
Măduţa, Mircea Micu, Petre Pascu, Deliu Petroiu, Ioanid
Romanescu, Radu Stanca, Radu Theodoru, Damian
Ureche, Teodor Vârgolici (probabil şi ale altora, de care
am uitat).
Orânduind pentru publicare „scrisorile de la
scriitori”, am dat peste alte două epistole ale lui Ioanid
Romanescu, pe care le crezusem intrate în neant şi care
se adaugă acum celor 11 apărute în revista „Convorbiri
literare” (numerele 11/ Noiembrie 2003 şi 12/ Decembrie
2003), texte la fel de emoţionante şi de revelatoare cu
privire la fiinţarea sa întru poezie („viaţa mea se confundă
cu poezia” ), dar care ne descoperă şi o aspiraţie fierbinte

7
a poetului către o iubire statornică, într-un cadru
matrimonial favorabil creaţiei lirice.
Unele mănunchiuri de scrisori vor fi precedate de
introducerile care le-au însoţit şi în revistele unde au fost
publicate („Convorbiri literare” şi „Dacia literară”). La
celelalte „şapourile” vor fi mult mai sumare.
Scrisorile de la scriitori primite după anul 2000 le
voi publica într-un al doilea volum, acestea fiind toate
strâns legate de apariţia şi viaţa revistei „Spiritul Critic”,
pe care am fondat-o, pe care o conduc şi care a intrat
acum în cel de-al şaptelea an de existenţă,
materialmente datorită îndeosebi sprijinului financiar
acordat de Grupul de firme Kosarom Paşcani şi de ziarul
local „Orizontul”.

Leonard Gavriliu
Paşcani, 28 februarie 2009

8
 Vasile Andru
Cu Vasile Andru (născut la 22 mai 1942, într-un sat
cotropit de sovietici, înglobat acum în Ucraina) am fost coleg
de corp didactic la Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava,
unde el preda limba franceză, iar eu Psihologia copilului şi
pedagogică. În scurt timp am devenit prieteni. Era o fire
independentă, cu neputinţă de scos dintr-ale sale, năzuind la
realizarea unor ambiţioase proiecte literare. Amândoi publicam
în suplimentul literar al ziarului „Zori noi”, unde redactor-şef
era Platon Pardău: el proză, eu articole de critică şi istorie
literară, ca şi traduceri din lirica universală. Adesea ne
întâlneam în apartamentul său din Aleea Mărăşeşti nr.11 (Bloc
B-5, Scara B, Apart.19), unde de obicei eram adversari la şah,
sub ochii îngăduitori ai soţiei sale Alexandrina, profesoară de
Franceză la un liceu, care ne aducea cafele. El „frecventa” cu
cumpătare şi boema literară suceveană, orchestrată de George
Sidorovici, unde eu nu-mi propusesem să am acces. Prietenia
noastră a rezistat în mod cu totul paradoxal de-a lungul
deceniilor, ba chiar şi la trecerea dintr-un mileniu în altul, în
ciuda Weltanschauung-ului nostru diferit, dacă nu cumva
incongruent aproape în totalitate, însă încununat de o mare
disponibilitate la toleranţă. Au fost ani şi ani în care nu am prea
ştiut unul de altul, el hălăduind ba prin India, ba pe la Dalai
Lama, în Tibet, ori dincolo de Oceanul Indian, în Noua
Zeelandă, unde într-o vreme păruse că vrea să se stabilească.
Ne-am reîntâlnit întotdeauna cu bucurie, dovedindu-se că
prietenia are lianţii ei tainici, indescifrabili.
La scrisorile pe care le public mai jos (altele, din
păcate, s-au pierdut), se vor adăuga, în alt volum, acelea, nu
puţine, primite după anul 2000.

9
 1

Suceava, 11 octombrie 1972

Dragă Leonard,
Întors de pe câmpuri, de la munci patriotice ceţoase,
am fost abătut. Am mers la un film, la „Modern”. Rula un film
românesc, cu lume puţină: „Drum în penumbră”.
Controloarea, pentru că nu avea clienţi şi stătea degeaba, mi-a
adresat o vorbă: „Unde este prietenul d-voastră, domnul cel
înalt şi sobru?” I-am răspuns că de-acum o să vin fără el la
filme.
Ce mai faceţi? Cum o duceţi şi cum va fi noua etapă a
vieţii? Aştept să-mi scrieţi o scrisoare. Cum se vede institutul
sucevean privit de la Bucureşti? Cred că se vede mic, mic şi
cuminte, cam umil, ascuns parcă dintr-un fel de vinovăţie între
pomi mari…
Salutări dragi!
Sărutări de mână pentru Mihaela!
Vasile

Suceava, 27 ianuarie 1973

Dragul meu prieten,
Scrisoarea aceasta vine destul de târziu, dar ea a vrut
să se scrie de multe ori până acum. Că de o sută de ori am fost
în minte cu dorinţa de a sta de vorbă. Dar eu am o adevărată
poftă de comunicare în primele ore ale dimineţii; dacă trec
aceste ore elanul comunicaţiei diminuează; atunci dacă aş
scrie o scrisoare, ar ieşi obosită, poate chiar descurajată. Cât
despre orele bune ale dimineţii, dintr-un egoism de neiertat
(pentru moment), le folosesc pentru scris. Poate nu e vorba de
egoism, cât despre o teribilă dificultate de a mă sustrage de la

10
acest lucru (scrisul). Asta nu înseamnă că uit totalmente de
prietenul meu. Chiar când sunt avântat în scris, mă opresc, şi,
între două metafore, îi trimit un gând bun. Şi aceasta mă face
să nu mă simt deloc singur, dimpotrivă.
Luna aceasta, ianuarie, a fost luna Fântânii. Este
cartea despre care ţi-am vorbit şi-n scrisoarea de data trecută.
Am scris la ea cu multă împăcare şi bucurie. Am scris – şi
scriu – la ea ascultând muzică din Arabia (a se citi cu accentul
pe ì, un ì lung, un fel de bi-ia, aşa cum se pronunţă în original.
Las Orientul să-mi intre în casă; ascult la nesfârşit
muzica aceasta arabă cu inflexiuni ciudate, o lungă lamentaţie.
E atâta rugăciune şi dorinţă de curăţenie în ea! Totul e trist,
dureros, aşa cum trebuie să fie gândul nostru când a descifrat
nimicul lumii. Lamentare profundă şi omenească. Aceşti
oameni care au desfiinţat allegria uşuratică, îmi întovărăşesc
acum lucrul. Este ca o izbire continuă de pământ, ca o
nesfârşită rugă către nimic.
Dar de ce să caut atâtea explicaţii? Destul că e un
cântec golit de frivolitate, un cântec care predispune la
întrebări esenţiale. Europa nu a găsit încă glasul acesta adânc
pentru litaniile ei.
Căci sunt mai multe lucruri de plâns decât de râs pe
lume. Şi cu cât rămân mai puţini în rugăciune, cu atât mai
multă zguduire să fie în ea.
Aşadar ascult muzică din Arabia şi scriu Fântâna.
Până acum am vreo 80 de pagini; unele capitole fiind
transcrise de trei ori, cu mâna; n-o voi transcri-o la maşină
decât după alte câteva transcrieri cu mâna; vreau să simt mai
bine mişcarea cuvintelor, şi cel mai bine se simte această
mişcare sub peniţa stiloului.
Părinţii mei colaborează îndeaproape la scrierea asta.
Ei vin săptămână de săptămână, o dată mama, altă dată tata.
Le citesc fragmente şi le cer un amănunt trebuitor. În afară de
vizita săptămânală a lor (vizită care trebuie, prin lungi

11
discuţii, să-mi întreţină în spirit atmosfera săpatului fântânii),
mai primesc dese scrisori de la tata, despre cele ce mă
interesează. Descopăr astfel şi o biografie de familie, o
biografie interesantă. I-am antrenat pe părinţi în lucrarea mea,
şi le place. Mama plânge când îi citesc fragmente, lucru care
mă înduioşează peste măsură. Şi mă roagă să-i citesc totul, şi
ascultă cu lacrimi în ochi, lucru neobişnuit, pentru că eu nu am
văzut-o pe mama plângând nici în situaţii deosebit de grele.
Acum ascultarea participativă a mamei nu vrea să însemne
numaidecât că lucrarea e excelentă; o înţeleg: ea se regăseşte
în unele detalii ale lucrării. Oricum, faptul că am un cititor (nu
ascultător) atât de pătruns de paginile mele îmi dă multă
încredere în ele. Cât despre tata, el confirmă cu gravitate şi cu
vorbe puţine adevărul cutărui amănunt, şi-mi rectifică o cutare
exprimare. Este o colaborare formidabilă, pe mine mă
fascinează totul, şi subiectul meu (săparea unei fântâni, într-
un context istoric dramatic, înainte de război) şi participarea
lor. De aceea am lucrat cu bucurie multă şi fără oboseală. In
ultimele trei săptămâni m-am trezit de regulă la ora patru, sau
cel mai târziu la cinci. Şi nu resimt nici o oboseală. Am avut
doar o perioadă de trei-patru zile când m-am oprit să lucrez,
fiind puţin iritat din cauză că un anumit şef al meu a ţinut să-
mi spună că acord prea mult timp scrisului şi nu fac vizite la
căminul de studenţi (vizita la cămin fiind la el metoda supremă
de a educa! Neînţelegând că se poate educa şi chiar
scriind…).
Când sunt cât de cât nervos, eu nu scriu. Pentru că nu
vreau să amestec ciuda mea sau nervii mei excitaţi – în ceea ce
scriu. Scrisul aş vrea să-mi fie un gest senin, senin, şi curat; în
el să nu fie ciudă sau necaz, în el să nu amestec vreo ranchiună
sau vreun resentiment. Există în jurul meu şi oameni mici,
există şi meschini; dar atât timp cât mă irită şi mă face furios
existenţa lor – înseamnă că trec printr-un moment de
slăbiciune; deci în asemenea momente nu se va scrie! Scrisul

12
trebuie să fie oficiat într-o stare de detaşare. Iată un semn de
forţă: existenţa insului impur îţi stârneşte nu furie
neputincioasă şi insomnie – ci sentimentul înălţător că eşti mai
bun.
Iar dacă într-o zi mă afectează şicanele cutărui şefuleţ
al meu de la Institut – înseamnă că în acea zi trec printr-un
moment de slăbiciune, şi că în acea zi nu am voie să scriu:
otrava zilelor nu trebuie amestecată în gestul sfânt al scrisului.
„Voi sunteţi urmaşii Romei, nişte răi şi nişte fameni?” – nu mi
se pare un vers genial; mi se pare versul unei clipe de
slăbiciune, clipa care confundă planurile; clipa care nu
distinge între noţiunea arbitrară, convenţională de Romă
ideală – şi suma de amănunte dureroase, printre care faptul că
Roma mi-a ucis o groază de apărători ai Sarmizegetusei şi mi-
a făcut sclavi din mulţi bărbaţi daci, care ar fi fost demni să fie
senatori şi principi. Asta înţeleg prin slăbiciune. Acum nu
vreau să spun că un scriitor trebuie să fugă programatic de
„slăbiciuni”. Adesea el e dator să fie şi slab; şi să lovească, să
cârpească, să dea cu ciocanul în capul contemporanului
somnoros sau neonest! Dar asta e altă poveste…
Acum, pentru că voi încheia scrisoarea, îmi cer scuze
că am stat vorbind atât de mult despre mine. Drept răzbunare
pe ingratitudinea mea îmi vei scrie o scrisoare de acelaşi fel,
adică în care să fie vorba doar despre persoana domniei tale.
În aşteptarea acelei scrisori eu îţi trimit toate gândurile bune
ale zilei de azi!
Un prieten din Nordul brumos şi îndepărtat,
Vasile

13
 3

Suceava, 1 martie 1973

Dragul meu prieten Leonard,
De această dată voi răspunde mai repede la scrisoarea
ce vine de la Bucureşti. Îmi dau seama că lăsând un timp lung
între scrisori, dialogul se realizează mai greu. Scrisorile devin
mai degrabă nişte expuneri de idei, şi nu dialog, cum trebuie
să fie. Lăsând să treacă o lună până la un răspuns, acesta se
leagă greu, se îndepărtează de întrebările partenerului, uită că
acela a început o discuţie etc.
Aşadar o scrisoare trebuie să întreţină un dialog. De
aceea azi am recitit epistola ta, şi cu ea sub ochi – de parcă
ne-am afla faţă în faţă – scriu aceste rânduri. E timpul să te
felicit încă o dată pentru o frumoasă reuşită: terminarea şi
depunerea la Universitatea ieşeană a tezei de doctorat. Când
va fi oare susţinerea ei? Aş vrea să fiu de faţă, pentru că va fi
frumos. După aceea mă voi duce să beau o bere cu un
proaspăt doctor în psihologie. E teribil să bei bere cu un
doctor! Vom triumfa! Eu aştept acest moment. Aştept încă să
scrii acel roman „sucevean”. Merită osteneala. Poate atunci
mă voi decide şi eu să termin „Recreaţii de Institut”. Ar fi
frumos ca amândouă cărţile noastre „sucevene” să le
publicăm într-un an, ca două salve de tun justiţiare.
(Paranteză. Alexandrina a trecut pe lângă mine
îndreptându-se spre „laboratorul” său şi mă întreabă: „ce râzi
de unul singur?” Răspund: îi scriu lui Leonard şi sunt vesel.)
A început un nou semestru. Program destul de degajat,
lejer. Au început şedinţele. Le frecventez cam 50 %. Până
acum am participat la 2 (două) din cele 4 (patru!). Îmi propun
să tac cât mai mult. Şi să mă agit puţin. De altfel nici nu pot să
mă agit: ajung obosit la Institut. Înţelegi de ce. Mă scol la 5
dimineaţa şi caut să mă ostenesc cât mai bine, să consum cele
mai bune forţe scriind. Când ajung la Institut sunt cel mai

14
adesea ostenit. Mai păstrez o rezervă de energie pentru cursul
de literatură şi pentru ora de analize literare. Aşa că pentru
şefi nu-mi mai rămâne nimic. Nici pentru vreo agreabilă
vorbărie cu simpaticele mele colege…
Când voi veni la Bucureşti? Probabil pe 23-24 martie.
Dar până atunci, noi vom mai schimba o scrisoare.
Multe urări de bine!
Vasile
P.S. Salutări şi sărutări de mână pentru Mihaela.

Luni, 26 martie 1973

Dragul meu prieten,
Îmi pare rău că nu ne-am putut întâlni încă o dată
înainte de plecarea mea din capitală. Merita să fi stat mai pe
îndelete de vorbă, despre atâtea, acum, când a venit iar
primăvara. Eu am plecat însă destul de în grabă; şi apoi –
drumurile prin oraşul acela al tău sunt atât de lungi, şi-ţi
mănâncă timpul nici nu-ţi dai seama când şi cum.
Întoarcerea spre Suceava a fost liniştită şi bună.
Legănat de tren, am citit tot timpul aproape. Am citit o bună
parte din cartea lui Apollinaire: L’Hérésiarque et Cnie;
schimbam lectura, pentru a nu obosi, şi luam Le Traité du
Narcisse al lui Gide şi apoi o carte de Sadoveanu: Ţi-aduci
aminte… Vezi dară ce companie frumoasă am avut pe tren!
Cât despre oamenii cu care am călătorit în compartiment –
erau aşa de plaţi, aşa de banali! Insuportabili. Unul a băut
bere fără oprire; era tâmpit, şi după ce deşertase atâtea sticle
de bere, arăta îngrozitor. Etc.
Acum este luni spre amiază, e o zi irezistibil de
frumoasă, am lucrat bine în dimineaţa aceasta, mi-am reluat

15
locul în camera mea, între cărţi, între dicţionare şi creioane.
Program obişnuit de lucru, cu osteneală multă şi cu folos
puţin. Aşa se pare, oarecum. Poate că mă înşel, în privinţa
folosului.
Acum închei. Aşteptând o nouă călătorie în Bucureşti
(care nu ştiu când va fi…), eu îţi trimit multe strângeri de
mână. Succese! Şi pentru că se apropie ziua de naştere, îţi urez
La mulţi ani!
Vasile

Suceava, sâmbătă, 14 aprilie 1973

Dragă prietene Leonard,
Reîntors acasă dintr-o scurtă călătorie, am găsit
scrisoarea ta care mi-a adus multă bucurie. Răspund degrabă.
Am fost plecat într-un sat apropiat, Părhăuţi, să
întâlnesc un fântânar. Profit de faptul că am liber trei zile la
sfârşit de săptămână (cât timp liber!) ca să ies din oraş. Am
ieşit singur. Lui Alexandrina îi place să rămână în casă, cu
cărţile şi cu himerele ei moderne. O contradicţie a ei: e mult
mai practică decât mine şi totuşi, curios, mult mai idealistă!
E sâmbătă seara. Am fost pe la amiază la Institut.
Sesiune studenţească. A trebuit să conduc lucrările secţiunii de
franceză. Îmi propusesem ca anul acesta să nu mă amestec
deloc în activităţi studenţeşti. Am fost tot anul acesta distant,
nonşalant. Nu merită să te zbaţi aici. Pentru că: anul trecut am
condus şi cercul de franceză, şi cenaclul. Iar alţi colegi stimaţi,
fără aceste activităţi, au luat premii! În ianuarie, când i-am
spus lui Man despre aceasta, a răspuns: „Pe vremea când îl
conduceaţi dvoastră, cenaclul nu a produs opere însemnate”.
Întâlnirea de ieri cu fântânarul a fost minunată. E un
bătrân de 74 de ani. A săpat 16 fântâni în viaţa lui. Este tatăl

16
soţiei unui prieten. Dânsa m-a condus, de altfel, la bătrân. A
fost o zi formidabilă. Nu am aflat multe noutăţi. Dar
confruntarea a fost interesantă. Mi-a spus despre lucruri pe
care eu le descoperisem singur, cu imaginaţia. Încă o probă că
o imaginaţie bună conduce la construcţii reale; chiar mai reale
decât cele existente în mod concret. Mai reale, pentru că au
mai mult relief. Voi spune că arta poate fi mai reală ca realul.
La Institut, în jurul meu e o atmosferă de frivolitate
îngrozitoare şi de intrigi mărunte. Am marele privilegiu, în faţa
colegilor, de a nu încerca să mă cramponez cu ghearele şi cu
dinţii de nişte posturi care se ruinează o dată cu reducerile de
locuri ce se vor face. Faptul că scriu (chiar dacă încă nu-mi
aduce resursele traiului) îmi dă un sentiment de siguranţă.
Sunt singurul, cred, care priveşte cu seninătate clătinarea
facultăţii noastre.
Pe Bădia Sidorovici nu l-am văzut de multă vreme. De
nouă zile. Ne vedeam zilnic înainte. Dar a intervenit ceva.
Cineva dintre noi e nemulţumit. Sau poate el nu are nevoie de
prieteni, ci de discipoli. Sau de vasali. Sau poate eu sunt un
arogant, un înfumurat, un încrezut. Poate mă înşel de a mă fi
îndepărtat de singurul om cu care mă înţelegeam aici după ce
ai plecat Tu. Nu-mi dau seama ce s-a petrecut. Sunt un
arogant, spuneam.
Am primit o scrisoare de la tatăl meu. La incitarea
mea, îmi scrie despre bunicul. I-am cerut să mi-l descrie
amănunţit. Bunicul a murit în război în 1918, mi se pare că ţi-
am spus. Amândoi bunicii mei au murit în acel război. Şi
bunicul lui soaţa a murit în acel război. Poate de aceea ne-am
întâlnit şi ne-am înţeles, având acest punct comun (despre
care, de altfel, abia acum am aflat). Tata îmi spune, printre
altele, despre bunicul: Avea voce frumoasă. „Mai ales îi
plăcea să cânte Mioriţa pe-un picior de plai pe-o gură de rai”.
Studenţii anului III de la franceză – grupă bună şi
serioasă de care îmi place – mă invită să-i însoţesc (împreună

17
cu alţii!!) mâine la Adâncata, la o măslină veselă. Refuz
politicos. Insistenţe. Refuz categoric.
Didişor trece prin camera mea, vede că scriu
scrisoarea şi spune: Întreabă ce face Mihaela, cum se împacă
cu copiii, cu elevii, dacă îi place să fie profesoară, dacă nu e
grea naveta.
Cu Iordache anul acesta am fost distant. Cred că noi l-
am supraestimat pe acest om. Cred că ne-am grăbit să-i
acordăm încrederea noastră. Sau poate calităţile pe care totuşi
le are – meritau acest crâmpei de amiciţie a noastră (mă refer
la noi amândoi, deci vorbesc şi de ce a fost anul trecut, acum
doi ani etc.). Păcat însă de calităţi, dacă ele nu servesc la ceva
frumos. Păcat de calităţi.
Domnul inginer Titu a cerut Tribunalului din Suceava
să-l divorţeze de a sa soţie. Eu nu am căutat să aflu cauzele
(cică ar fi vorba de cauze, adică: un plural, un imens plural,
un plural-hiperbolă…) Dar spuneam, eu nu am cercetat,
neavând nici un interes. Tot din auzite, mai scriu acestea: O
persoană a întrebat-o pe doamna Titu ce este cu divorţul ei; şi
ea a răspuns „A înnebunit Titu”. E clar.
Romanul pe care vrei să-l scrii despre suceveni, eu îl
aştept mult. Sunt sigur că va fi bun, mai interesant ca Ore de
dimineaţă al lui Pardău, mai direct, mai dărâmător. Eu am
mai scris câteva pagini la ale mele Recreaţii de Institut. Cred
că voi sfârşi prin a-l propune unei edituri. În tot cazul, după
Fântâna.
Acum două săptămâni, pe vremea asta, sâmbătă seara
la ora 8,30, eram la Bădia şi ne pregăteam să vedem la
televizor Mannix. Acum poate mă aşteaptă, în virtutea inerţiei.
Era o oră a întâlnirilor. Cred că în ora aceasta va fi de acum
înainte trist, şi va sta aşteptând; va fi puţin iritat, îşi va
propune să fie calm, să nu se gândească la mine, şi seara va
trece încet. Apoi va veni serialul, îl va viziona, şi se va linişti.

18
 O studentă din anul II care de obicei e pregătită, într-o
săptămână nu a dat nici un răspuns la toate cele trei activităţi
de curs, curs practic, seminar care le am cu ei. Ba în plus, la
una din ele a şi lipsit. Cu prima ocazie îi spun: „Să treci într-o
recreaţie pe la mine la cabinet să te batjocoresc un pic pentru
declinul pe care-l observ la tine”. Ascultătoare, ea a venit în
ziua următoare să primească mustrarea. Dar nu aveam timp de
ea. A mai venit în vreo trei zile la rând. Acum nu eram
bucuros. Se întâmpla de fiecare dată că eram ocupat în
recreaţia respectivă. Ea tot venea şi-mi cerea s-o batjocoresc!
Exasperat i-am spus să mă lase în pace că gata, şi-a ispăşit
vina!
Pentru că era vacanţă, m-au vizitat surorile. Cea mare
a venit cu fetiţa, şapte ani, clasa I primară. Am ţinut cu ea o
oră de educaţie religioasă, am învăţat-o Tatăl nostru.
Puştoaica are o memorie formidabilă. După trei repetări, îl
ştia. În plus, am învăţat-o să facă semnul crucii.Oare cum vor
trăi aceşti oameni de mâine fără pic de misticism?
Căutând un răspuns la întrebarea de mai sus, am scris
o povestire: Aproape de mitologie. Un tânăr, crescut ca un
perfect ateu, se întreabă despre semnificaţia unor obiecte de
cult descoperite întâmplător. Nu ştie nimic despre cultul
creştin, întrebările lui sunt cele ale arheologului în faţa unor
obiecte neidentificate.
Citesc Priveşte înapoi cu mânie a lui Osborne. Îmi
place mult. Referitor la După cădere a lui Miller, pe care am
văzut-o la Bucureşti, – i-am găsit multe slăbiciuni. Poate unele
ţin de regie, altele cred că vin de la autor. Asta nu vrea să
spună că piesa nu m-a sedus. Construcţia mai ales.
De la noi, din Institut, sunt propuşi să plece în Franţa
doi colegi: Dospinescu şi Larion. Primul pentru şase luni, al
doilea pentru două. În plus, încă doi profesori sunt propuşi să
plece, aleşi din şcolile medii. În fine, un alt tânăr profesor de
franceză s-a întors de curând din Franţa, unde a stat două

19
luni. Deci oamenii sunt trimişi în ritm alert. Te vei întreba
dacă există nişte criterii clare în alegerea celor trimişi. Eu voi
zice: criteriile sunt, din contră, obscure. Dubioase. Un
exemplu: tânărul profesor care s-a întors de curând din Franţa
nu a reuşit încă să-şi treacă examenul de stat!
Am făcut o pauză scurtă. Am intrat în „Sanctuar”, unde
soaţa se extaziază în faţa unui Roger Martin du Gard, pe care-l
reciteşte pentru apropiatul examen de grad. Îmi face o scurtă
pledoarie pentru du Gard, dar o ascult cam distrat,
concentrându-mă asupra unui detaliu din Fântâna, care mă
munceşte azi.
S-a tipărit încă un număr din revista şcolară
„Însemnări” pe care o îngrijeşte soaţa. Îţi trimit deocamdată o
„tăietură” din revistă: două poezii cibernetice. Autorul cred că
e cunoscut, chiar dacă nu-şi semnează numele. De altfel, mai
există materiale nesemnate, aparţinând redactoarei-şef. Acum
soaţa pregăteşte revista următoare, scriind aproape toate
materialele de la un capăt la altul, punând cu dărnicie
contribuţiile pe seama cutăruia sau cutăruia. Eu n-aş fi în
stare de un astfel de sacrificiu fără sens.
Îţi aminteşti că scriam cândva Robia împăratului, o
carte despre Napoléon. Probabil atunci voi fi vorbit în treacăt
despre ea cu cei apropiaţi. Mai ales că eu consider că nu am
secrete, şi de aceea vorbesc deschis despre ceea ce scriu. Ei
bine, să vezi. Zilele astea, un ins, pretins intelectual subţire,
poate cu unele veleităţi de critic, un ins pe care cândva,
demult, îl şi simpatizam, a venit să mă descoase: „Ce naiba ai
făcut cu Robia împăratului? Nu ai trimis-o încă în Franţa?”
etc. etc. Nu am înţeles bine ce voia. Sunt lucruri care mă
depăşesc. Nu am reuşit nici măcar să deduc dacă insul
respectiv e un măgar autentic. Fireşte, nu a fost deloc o
provocare…În tot cazul, i-am răspuns că eu nu-mi termin o
carte într-o lună de zile, ci lucrez îndelung la ea, câţiva ani;
iar după ce voi termina această lucrare despre Napoléon voi

20
destina-o editurii bucureştene „Cartea Românească”. Am şi
vorbit la „Cartea Românească” despre acest roman.

Duminică, 15 aprilie 1973

Dimineaţa, în Institut, festivităţi de premiere. La secţia
de franceză, premiul I îl ia Felicia Schipor, cu Monsieur Teste
et l’aventure du moi fuyant, o lucrare eseistică, bună,
interpretare interesantă, dar abstractă ca dracul (dacă dracul
o fi fiind abstract!) Ceremonia premierii veselă, cu aplauze
nesfârşite, mă amuză.
Înainte de festivitate. Dispute intense între colegii mei
Bratu şi Dospinescu. Insulte aprige. Bratu mormăie întruna pe
la toate colţurile că „Dospinescu este un ins tâmpit, idiot” şi
altele. Dimineaţă Bratu l-a întâmpinat pe Dospinescu
strigându-i de departe: „Guilty! guilty! guilty!” Dospinescu
ripostează: „Eu îl pocnesc pe Bratu, nu-l mai pot suferi. Îl
cârpesc peste ochi la prima ocazie”. O asistentă de la Piteşti,
Brânduşa Prelipceanu, oaspete la sesiune, a auzit şi ea acest
schimb surd de insulte. Rugată să ia cuvântul la tribună, la
sfârşitul lucrărilor, ea a spus printre altele: „Am găsit aici, la
Suceava, o catedră de franceză tânără, harnică, armonioasă şi
amicală…”
În „Luceafărul” îmi apare o povestire pe care o ştii,
Mâini subţiri. Sunt curios care vor fi reacţiile la Institut la
citirea bucăţii; prevăd că vor fi totuşi nişte reacţii. Am numit în
povestirea aceasta nişte lucruri pe numele lor adevărat, şi asta
supără întotdeauna…
Mă întâlnesc în oraş cu Bădia Sidorovivi şi urcăm
împreună spre casele noastre din aleea Mărăşeşti. El mă
mustră că l-am ocolit atâta vreme, şi-mi cere să încetez cu
mofturile. Urmează o discuţie scurtă în care Bădia îl citează
iar ca model pe Mateiu Caragiale, admirativ că acesta a avut
înţelepciunea să scrie o singură carte toată viaţa.

21
 După amiaza aceasta o voi rezerva transcrierii unei
lucrări despre Paul Valéry, pe care vreau să o trimit la
„Luceafărul”. În rest, lecturi din Diderot: Jacques le
Fataliste. Mă gândesc la o descindere în capitală, care nu ştiu
când va avea loc. În luna mai. Acum rămân în aşteptarea
scrisorii tale, care îmi va produce multă bucurie.
Salutări dragi din Suceava cea brumoasă!
Cu multă prietenie!
Vasile

Suceava, 4 mai 1973, dimineaţa

Dragă prietene Leonard,
M-au bucurat ultimele veşti primite de la tine, printre
care cea mai bună: susţinerea apropiată a tezei de doctorat. Ai
multiplicat deja rezumatul lucrării? Îl citesc şi eu? În
aşteptarea zilei susţinerii tezei, eu îţi urez mult, mult succes!
Alexandrina s-a bucurat că i-ai spus un cuvânt bun
despre ale sale poezii cibernetice. Încurajată, a decis să mai
imprime una din ele în revista pe care o îngrijeşte. În acest
număr din „Însemnări”, de altfel, vor semna (opinii) şi
scriitorii suceveni, toţi câţi există la ora actuală aici
(Sidorovici, Hrib, Rudeanu, Ştefuriuc, Andru şi Mureşeanu).
Interesant…
Despre mine ce să-ţi zic? Am primit un avans bănesc
pentru cartea Întoarceri vinovate care stă să apară la editura
Eminescu. Trei mii de lei. Zilele astea am mai revăzut câteva
bucăţi din acest volum. Am operat o schimbare în sumar, pe
care o să ţi-o arăt când vin la Bucureşti. Vreau să scot din
sumar bucata „Cum trece cucuvaia”. Şi să introduc o lucrare
scrisă în ultimul timp, care a ieşit bine. Nu ştiu dacă redacţia
de proză îmi mai îngăduie intervenţii.

22
 Într-una din zilele trecute, la ora 17,30, pe un post de
radio din Varşovia s-a transmis un program de cântece pe
versuri de Antonio Machado şi Federico Garcia Lorca. A fost
un program formidabil. E o adevărată bucurie de a-l fi
ascultat. Restul zilei devine şi el un jubileu după ce ai ascultat
un astfel de program!
Sâmbăta trecută îl rog pe Blănaru să vină cu mine la
Înviere. E mai frumos în doi. „Dacă mă vede cineva şi mă
toarnă…Discuţii în şedinţele de partid…” Îi spun: aş înţelege
ateismul tău dacă ar veni din tine, şi nu din frica de a nu fi
turnat! El: încearcă să explice că vine din sine. Îl cred. Merg
apoi la alt amic şi-l rog să vină cu mine la Înviere. Zadarnic.
Bag de seamă ceva: mulţi au falsa părere că pe la
mănăstiri şi biserici în această zi de Paşti umblă diverşi tipi,
securişti şi activişti, cu misiunea de a-i observa pe cei ce merg
la ceremonie. Eu cred că e numai o teamă neîntemeiată întru
totul. Pentru că de când sunt în Suceava, nu am văzut pe
nimeni care să fi fost persecutat pe motive religioase. Nu am
auzit să i se fi dat vreunuia sancţiuni că a fost la biserică. Cât
despre mine – eu am mers (uneori ostentativ) la biserici, de
Înviere, de Sânziene. Şi nimeni nu mi-a adus cel mai mic
reproş, măcar aluziv. De aceea, văd, imaginaţia omului
conformist naşte o nouă superstiţie. Acea a conformismului. De
altfel frica asta de a nu fi văzut greşind, de a nu supăra pe şef,
de a nu fluiera în biserică, de a face voia nerostită dar bănuită
a şefului – este atât de complicată şi de bizară, încât eu o
consider un adevărat nou misticism. Iată deci că, deşi
înconjurat de tot felul de amici mistici (mai curând
superstiţioşi), eu n-am cu cine merge la Înviere!
Soaţa, intuind probabil că râd de noii superstiţioşi, şi,
ca să scape de acest epitet, mi-a vopsit zece ouă, roşu-roşu, şi
mi le-a adus, le-a pus pe masă, în faţa mea!
Fac un drum la Cetate, şi apoi pe la bisericile
sucevene. E frumos. Un singur inconvenient: siguranţa cu care

23
mă preumblu prin locurile sacre e prea deplină; şi unii mă vor
fi considerat că sunt în misiune…În misiune de a vedea cine se
roagă, cine e păcătosul ca să-l ciripesc! Aşa interpretez jena
cu care se furişează pe lângă mine nişte studenţi…
Citind cartea „Personalităţi accentuate în viaţă şi
literatură” a lui Karl Leonhard, descopăr următoarea
precizare: „inteligenţa nu este inclusă în noţiunea de
personalitate”. Eu reţin că ai tratat tema legată de inteligenţă
şi personalitate, reiau lucrarea ta, o citesc; observai în
lucrarea ta că inteligenţa e o trăsătură eminamente sintetică a
personalităţii. Aşadar, Leonard contra Leonhard.
Sâmbătă, anul III franceză are seminar de Estetică. În
acest an Estetica o predă M. Mureşeanu. Sâmbăta trecută,
când Mureşeanu intră la oră, găseşte sala goală. Se uşchiseră
toţi, ils ont fait l’école buissonnière. Acum ei poate n-au fugit
de Mureşeanu, care-i băiat simpatic şi nu-i chinuie defel cu
principii măreţe de estetică, ci face multe aplicaţii, discuţii pe
teme de artă şi altele, ceea ce place uneori tinerilor dornici de
uşor. Studenţii au „migrat” probabil stimulaţi de ziua
frumoasă; şi apoi ei sunt aproape de sfârşit, mai au câteva zile,
se consideră profesori. Oricum, Mureşeanu a fost furios cum
se cade şi a anunţat rapid situaţia la conducere. Măsură
imediată, afişată pe panoul de comunicări: sancţionarea
tuturor studenţilor din grupă cu ridicarea bursei pe 10 zile! No
comment.
Primesc acum de la Fondul literar două foi de drum
pentru Bucureşti şi retur, plus suma de 300 de lei, cheltuieli de
şedere. Deci în curând ne vom întâlni iar. N-o să fiu atât de
prins de treburi ca data trecută, şi vom sta mai mult împreună.
Vin la Bucureşti vineri, pe 11 mai, dimineaţă. Am o
rugăminte. Rezervă-mi o cameră la orice hotel din Bucureşti
pentru vineri şi sâmbătă. Dacă vei găsi la Tranzit ar fi bine.
Ştiu că o cameră se reţine din timp, plătind eventual un avans,
altfel se găseşte cu greutate. O dată am umblat după o cameră

24
o după-amiază întreagă. Dacă vei putea, să încerci să-mi reţii
deci ceva. Mulţumiri anticipate.
Cu gândul la revederea apropiată, eu închei. Îţi trimit
multe strângeri prieteneşti de mână. Sănătate!
Vasile

Suceava, 22 iulie 1973

Dragă prietene,
Timpul cel mai propice pentru un răspuns la o
scrisoare este în ziua în care ai primit-o. Atunci ai toate
condiţiile: primirea scrisorii de la un prieten e o bucurie care
te mobilizează, te face disponibil răspunsului prompt. Şi având
sub ochi textul, răspunsul vine repede, ca un dialog obişnuit,
ca o conversaţie, o conversaţie scrisă. Dar dacă trece prima zi,
există toate şansele să treacă încă douăzeci sau o sută de zile.
Poate pentru că e mai greu a reîncepe decât a continua.
Iată de ce, având o puternică dorinţă de a-ţi scrie
imediat, şi fiind sigur că voi face-o fără nici o amânare,
scrisoarea mea vine abia acum, după trei săptămâni.
Aceste trei săptămâni au fost fără glorie pentru mine. O
zi lăsată în voia ei să zboare, alta petrecută într-o companie
întâmplătoare, alta pe terasa „Arcaşului” cu o bere în faţă,
alta pe malul râului. În acest désoeuvrement fără bucurie,
răsărea câte o oază luminoasă, ca o răscumpărare a timpului
pierdut. Poate îţi voi vorbi despre aceste oaze bune, mai
încolo.
Acum, o revenire la scrisoarea ta e necesară. Pentru că
altfel ajung să-l îndepărtez prea mult pe interlocutor de la
discuţie, şi rămân singur cu mine. Am fost intrigat să aflu că
deşi ai predat teza de atâtea luni, ţi se amână susţinerea ei.
Cum aşa! Lucrezi la ea fără răgaz, scrii sute de pagini, le

25
rescrii, ca apoi totul să se împotmolească în comoditatea unui
referent? Nu-l lăsa (nu o lăsa), grăbeşte-o, ia-o la rost. Înţeleg
o amânare pe care ar decide-o autorul, din scrupulele lui, din
exigenţa lui; dar nu înţeleg amânarea funcţionarilor puşi să
dea girul. Amânarea autorului este în folosul lucrării, dar
amânarea funcţionarilor îi dăunează şi pot periclita
actualitatea unei teze ştiinţifice.
Am primit cartea poştală stereoscopică, merçi bien. E
drăgălaşă, fără discuţie. Cât despre reclama de la Sankt Pauli,
pe care mi-o transcrii în toată amploarea ei, m-a amuzat
foarte. Este o adevărată proză, ce mai!
Am primit şi încurajările tale privind scrisul şi
perioada pe care am traversat-o. Era (şi este) vorba de o criză
de exigenţă, şi de nimic altceva. Eu ţi-am relatat-o ca pe un
triumf al meu, tu ai înţeles-o ca pe o înfrângere. De ce? Şi în
loc de felicitări, mi-ai adresat dojane. Spuneam că sunt tot mai
rău impresionat de abundenţa literară; cei ce scriu mult riscă
să fie superficiali. Vreau o proză zgârcită în cuvinte, bogată în
esenţe. Am rupt multe povestiri vechi, scrise la primul impuls
al inspiraţiei.
În acelaşi timp, vara aceasta a fost norocoasă pentru
scris. Am scris patru povestiri, ceea ce găsesc că e deja un
abuz faţă de Musă. Patru bucăţi care-mi plac şi pe care le-am
notat, la primele aprecieri, cu note mari. E vorba de bucăţile
„Urmărire ciudată”, „H…de la hârtie”, „Semn de putere”, şi
cea la care ţin cel mai mult, „Ce poate spune o femeie”. Există
cam patru-cinci zile pe lună fertile şi întru totul propice
scrisului; dacă le fructifici, e minunat.
Ce să-ţi mai spun despre Suceava noastră? Cald,
scriitorii suceveni s-au împăcat şi iar se întâlnesc şi discută
literatură, nimeni nu mai e supărat pe nimeni, nimeni nu se
mai ceartă; eu mă cert în continuare cu mine însumi măcar o
dată pe zi, apa Sucevei e caldă şi facem baie deşi e murdară
din cauza Combinatului, Iordache a învăţat să-şi conducă

26
maşina, e fericit, Modesta a primit medalia muncii, fata lui
Gafiţa a picat la examenul de admitere, George Damian
publică o carte de versuri pentru copii la editura Junimea,
doamna Tudose mi-a spus că totuşi mă iubeşte în continuare,
la magazinul de fructe s-au vândut piersici mari, mari cât
merele, şi foarte gustoase, ginul de caise este îngrozitor de rău,
cred că este un produs în întregime chimic, poeta Angela
Traian din Iaşi vizitând Suceava m-a întâlnit într-o dimineaţă,
e tânără şi are ochi clari, revista „Giorni – Vie nuove” la care
sunt abonat îmi soseşte cu mare neregularitate, Ştefuriuc mi-a
spus că se însoară spre toamnă, am mâncat prima salată de
vinete din anul acesta, salată pregătită impecabil de doamna
Sidorovici, s-a anunţat că Universitatea din Bucureşti
organizează o sesiune de comunicări în toamnă şi eu cu soaţa
ne-am înscris cu lucrări, în fine, o veste mare, mi-am cumpărat
ieri, după opt ani de aşteptare, butelie de aragaz.
Examenele de admitere au trecut. La franceză au fost
85 de candidaţi pentru 10 locuri. Mi-a părut bine să nu fiu nici
anul acesta în comisia de admitere (evitat ca de obicei!);
oricum, am scăpat de o treabă dificilă, neplăcută. Ştii,
comisiile astea…În comisia de admitere a Filologiei s-au aflat
oameni având nişte scopuri comune, foarte comune…
Am în faţă planul de apariţii pe trimestrul III 1973 al
editurii Eminescu. Se anunţă pentru luna septembrie apariţia
volumului meu Întoarceri vinovate (poziţie de plan 72, 5 lei,
tipografia „13 Dec,”). Am fost bucuros să primesc vestea, am
emoţii mari, este o carte pe care o aştept mai mult decât pe
prima.
Am ascultat la nesfârşit caro Mozart, şi după aceea l-
am ascultat în mine, este ceva care mă va urmări toată viaţa.
Am văzut un program tele la Bădia Sidorovici. Apoi am
stat de vorbă despre existenţă. Am confruntat părerile noastre
despre „spiritul universal”. Există un oarecare acord între
aceste păreri, şi multe diferenţe. Eu cred că spiritul universal

27
are o enormă poftă de a trăi şi sensitiv, fizic, vrând cu nebunie
să se încarneze în corpuri vii. De aici decurge implacabila
voinţă de a trăi, transmisă nouă, şi ritmul intens al înmulţirii
fiinţelor vii, continua proliferare a vieţii. Nu ştiu în ce măsură
acest spirit este conştient de sine (sau de noi?) şi care sunt
legile (dacă le are) guvernând distribuirea sa lacomă,
nesfârşită, în forme vii.
Alexandrina şi-a dat examenul de grad. L-a luat foarte
frumos, clasându-se prima din seria de vara aceasta. Proba
cheie a fost la literatura şi limba franceză, adică la
specialitate. În comisie au fost Stoleru (Val. Panaitescu) şi
Const. Ciopraga. Comisie temută de candidaţi. Singurul zece
dat de dumnealor a fost cel al Alexandrinei. Au apreciat
informaţia bogată şi la zi, s-au mirat că cineva stând în
Suceava poate să ajungă la nişte referinţe critice de primă
importanţă. O temă din bilet a fost „Les caractères modernes
de la poésie de Baudelaire”. Printre referinţele critice care i-a
încântat pe examinatori au fost: Valéry (un studiu despre
Baudelaire, în „Variétés”), Michel Butor (despre „les Paradis
artificiels”, în „Essais sur les modernes”), M. Raymond (cu
„De Baudelaire au surréalisme”). Const. Ciopraga a avansat
o întrebare despre influenţele lui Baudelaire în Belgia. A fost
încântat să audă că soaţa îi aduce în discuţie o lucrare nouă
„Etudes baudelairiennes” de Albert Kies, analizând influenţele
asupra belgienilor G. Rodenbach, Albert Giraud etc. În afară
de aceste referinţe, interpretări frumoase şi corelări îndrăzneţe
au adus nu doar nota maximă dar şi elogii multe.
Ca o curiozitate voi spune că două profesoare care au
picat la acest examen de grad beneficiaseră de o specializare
în Franţa! Nu e comic, prietene? Nu e grăitor pentru sistemul
nostru de a trimite profesorii în străinătate, la specializare? La
examen aceste două duduiţe i-au înfuriat pe examinatori în
primul rând pentru franceza incorectă, apoi pentru incultura
lor măreaţă şi nivelul subelementar de expunere. Iată,

28
prietene, un caz grăitor (al câtelea? al câtelea!) despre felul
cum se recrutează oamenii trimişi la specializare.
Tot despre examenul Alexandrinei îţi voi mai spune
câte ceva; nu cred că abuzez de răbdarea ta; şi apoi, avem atât
de puţine triumfuri în Cetate, încât o reuşită ne bucură mult, de
aici nevoia de confesiune. Fac o constatare. Ne-ar place să ne
înfruntăm, dar adversarii fug de înfruntări, nu vor să se
măsoare, nu vor să rişte, ei câştigă fără să lupte, şi nu ştim
care e secretul acestor victorii. Vedem mulţi în jurul nostru
care câştigă aprecieri, poziţii, premii, titluri – fără să dea nici
o luptă. Nu cunoaştem secretul acestui fel de a câştiga. De
aceea spunem că ne-ar conveni înfruntările, concursurile,
examenele, testele, dovezile culturale ca singure criterii ale
oricărei promovări sau ale trimiterii la studii în străinătate.
Iată de ce succesul la acest examen de grad ne-a încântat (eu
mă bucur ca pentru un succes al meu, deşi nu sunt implicat
decât foarte indirect). După examenul de metodică, luat tot cu
zece şi laude, examinatorul i-a spus soaţei că este bine
pregătită şi să încerce să iasă din liceu pentru a urca mai sus.
Acum acest capitol al examenului s-a încheiat şi noi ne gândim
la vacanţa care a început.
Ne-a vizitat acum câteva ore Alexandrina Pavel,
discipola lui soaţa, reuşită pe primul loc la franceză, la Iaşi, în
vara aceasta, cu media 9,82. A venit să ne anunţe succesul. S-
au bucurat amândouă, învingătoare absolute, maestra la
examenul de grad, iar discipola la examenul de admitere. O
curiozitate: A. Pavel are liniile mâinii dispuse identic cu cele
ale soaţei. Linii corecte, distinct trase, bine adâncite, fără
meandre sau întretăieri inutile. În tot cazul, uluitor de
asemănătoare. În aceeaşi ordine de idei: liniile mâinii mele
sunt răvăşite, nervoase, linia vieţii e răscolită de accidente şi
întâmplări; linia inimii e întretăiată de drumuri multe; linia
raţiunii e ca un râu cu afluenţi.

29
 Ce mai fac eu? Am reluat vechea mea lucrare Mirele
cu gând să rescriu câteva capitole. Personajul central s-a
schimbat mult. Şi e tot mai puţin iubit, e tot mai singur. Dacă
în primele variante el era alintat de dragoste, iubit de vreo trei
femei, în varianta actuală el este cu necruţare părăsit, şi
nedorit de nimeni. Căci personajele alintate de viaţă sunt rare
şi neinteresante. Mirele meu nu are noroc în iubire. De altfel în
lume există foarte puţină dragoste adevărată, mult mai puţină
decât îşi poate închipui tinereţea mea superficială şi impură.
În „Contemporanul” George Muntean publică un
articol întru apărarea Sucevei şi formulează un reproş
împotriva conducerii judeţene care face prea puţin pentru
cultura locală. Articolul este comentat cu satisfacţie de literaţii
Cetăţii.
Prietene, voi încheia aici, stimulat şi de faptul că
pagina este pe sfârşite. Acestea au fost veştile mele sucevene.
Le aştept pe ale tale. Te las şi-ţi doresc multă voie bună.
Pentru Mihaela multe salutări de la noi. Cu prietenie,
Vasile

Suceava, 19 august 1973

Prietene,
Întors la Suceava, primul lucru făcut a fost să citesc
scrisoarea ta, care aştepta, introdusă de poştaş pe sub uşă. O
scrisoare cu scrisul mărunt, cunoscut şi drag mie. Mă întrebi
dacă vreau să-ţi fiu cumătru. Desigur. Cu mare plăcere. Abia
aştept să am un fin sau o fină. V-aţi gândit la nume?
Stilul scrisorii tale e oarecum nou, prin felul de a
realiza tranziţia între paragrafe. E ceva antonpannesc în felul

30
de a folosi între paragrafe cuvinte de tranziţie ca: Apoi; Uite
ce; Deci; …Mi-a plăcut.
Îmi relatezi întâlnirea cu Iordache. Se poate să existe
adevăr în ceea ce ţi-a spus. Dar trebuie să mai citeşti ceva în
subsolul dezvăluirii sale. Cred că ai şi făcut-o. S-ar putea să
fie şi o încercare de distragere a atenţiei de la un alt adevăr,
crearea, deci, a unei mici diversiuni, cine ştie. Prea se are bine
Iordache cu Man, se văd des, se vizitează reciproc, sunt
prieteni şi rude; aşa că „denunţarea” unuia de către altul
trebuie să aibă şi un resort mai subtil…
Mă îndemni să studiez sistematic oamenii de aici.
Merită, desigur. Nu se poate zice că i-am neglijat cu totul, şi că
mi-au fost indiferenţi. Dar voi zice: uneori cunoaşterea
oamenilor nu e o chestiune care se poate programa. Este un
proces pe care viaţa ţi-l oferă în timp; totul e să deschizi ochii,
să nu dormi la acest film formidabil care e viaţa; secvenţele
sunt tari, rămâne să le apreciezi fără cruţare. Un mod de a-i
cunoaşte pe oamenii murdari: a te lovi de ei, a fi lovit de ei, a
te afla în raza lor de distrugere.
Să-ţi spun acum ce-am făcut la Bucureşti, după ce te-
am lăsat. Şederea noastră în capitală a fost agreabilă. Imediat
după ce ne-am luat rămas bun, ne-am stabilit la Hotel
Cişmigiu, camera 210. După aceea am trecut pe la un
anticariat, pe la o redacţie, ne-am întâlnit cu literaţi mari şi
mici, Didişor a trebuit să recunoască faptul că amicii mei sunt
simpatici şi interesanţi. La redacţia „României literare”,
Didişor a stat la distanţă, n-a vrut să o prezint nimănui, a vrut
să stea incognito, să studieze lumea, să se amuze de
spectacolul unei redacţii în zi de lucru: colaboratori care
mişună pe la uşi, solicită atenţia redactorilor, le explică, se
irită, se înclină; alţi actori: critici nonşalanţi, plimbându-se
plini de importanţă, oarecum dispuşi să stea de vorbă („gura
nu cere chirie”), ascultând absenţi; redactori străbătând
grăbiţi coridoarele, trecând dintr-o uşă în alta, amânându-i cu

31
un „imediat” pe cei care se agaţă de pulpanele hainelor lor;
grupuri de doi-trei amici literaţi discutând cu nerv un fleac
ceva; poeţi surmenaţi şi astenici, stând cu capul între mâini,
uitând pe cine aşteaptă; duduiţe frumuşele cărora nu le prea
dă nimeni atenţie, pentru că toţi sunt preocupaţi de ei înşişi…
Dimineaţa am pornit spre litoral. Un drum relaxant,
ronţăim fructe, discutăm fără nici o pasiune cu tovarăşii de
compartiment, le prezicem cu cinism vreme rea la mare…Apoi
minute lungi, la geam, privind afară. Aşa ajungem iute la
Eforie Nord.
Cum am ajuns, mai mulţi localnici ne poftesc să stăm la
ei. Suntem poftiţi de o femeie grasă să ne arate camera pe care
ne-a lăudat-o tot drumul. Ne duce la o cămăruţă amenajată în
pod, unde trebuia să umbli aplecat ca să nu te loveşti cu capul
de tavan; un singur pat şi nimic altceva; nici n-ar fi încăput
altceva. Unde-i şifonierul? o întreb, că se lăuda că are şifonier
când ne-a pescuit. Ne arată nişte cuie bătute în perete; erau
opt (8) cuie, deci un şifonier foarte încăpător! Cât ceri? 50
(cincizeci) de lei pe zi. Soaţa a sărit în sus. I-a tras o batjocură
proprietăresei! De altfel, proprietăreasa merita o ocărâre mult
mai mare. Am plecat de acolo. A continuat căutarea de gazdă,
mereu cu nervi şi vorbărie. Vedem intrigaţi că pe litoral s-a
iscat o serioasă tagmă de speculanţi care vara agonisesc
foarte mult. Acum, în plin sezon, camerele se închiriază cu
preţuri între 50-100 de lei pe zi. Şi mai ales străinii sunt bine
fraieriţi. Noi am găsit, în fine, o cămăruţă pe care am dat 37 de
lei, după oarecare târguială în care am risipit destule
argumente spre a izbândi.
Cele 13 zile pe litoral au trecut repede. Acum suntem
frumos bronzaţi. Am avut timp bun. O zi am stat în Deltă. În
altă zi am rămas prea mult pe plajă şi ne-a ars soarele. A
trecut şi asta. Staţiunile de pe litoral mă agasează.
Aglomeraţie mare, lume prea multă, pe plajă te sufoci;
singurul remediu pe care îl găseam: ne căutam un loc chiar pe

32
mal, unde se auzeau numai valurile, nu şi gălăgie umană.
Închideam ochii şi ascultam valurile. Tot mai artificială
apropierea de natură.
În această perioadă de nepermisă lene am citit cam
puţin. Iată: Le soleil de Palicorne (Jacques Peuchemaurd),
Beyond this Place (A.Cronin), Ma non e una cosa seria
(Luigi Pirandello), Locul unde nu s-a întâmplat nimic
(M.Sadoveanu). Plus o groază de reviste şi ziare, seducătoare,
omorâtoare a timpului. Le citeşti, chiar cu interes, dar când le
termini, vezi că nu ai rămas cu nimic. Ah, revistele!
Din nou în Cetate. O vizită la Institut. L-am găsit cam
pustiu. Tenchea şi Argeşel mereu activi, instalează un
„laborator fonic cu aplicaţii universale”, restul oamenilor sunt
absenţi, îşi consumă vacanţele grase pe aiurea, portarul
somnolează, se anunţă uşoare schimbări în încadrări, Tenchea
s-a întors dintr-o călătorie în Germania şi-mi vorbeşte despre
un W.C. automatizat care-şi declanşează apa imediat ce o
celulă fotoelectrică observă că te-ai încheiat la pantaloni; în
fine, doamna Filip m-a rugat să-ţi spun că are nevoie de nişte
bani pe care i-i datorezi.
Reapar în oraş. Amicii mă primesc cald şi gălăgios. În
acest târg fără evenimente, revenirea unui amic, după trei
săptămâni de absenţă, e prilej de sobor şi întrebări ca: „Ce
mai e nou prin lume? Ce se mai întâmplă? Spune detailat
despre ce-i în lume!” (Ca şi cum lumea începe oriunde dincolo
de acest loc!) Abia în situaţii din astea vezi cât de închis e
oraşul acesta, cât de strâns e cercul în care se rotesc oamenii
lui. Când revine unul dintre noi dintr-un voiaj scurt chiar, de
la Iaşi de exemplu, trei zile el trebuie să vorbească despre Iaşi,
e iscodit şi istoriile lui sunt ascultate cu lăcomie. Şi atunci vezi
câtă nevoie are omul de spaţiu, câtă lăcomie de eveniment
adevărat, şi cât se mâhneşte când e frustrat de el!
Ţi-am spus de apariţia povestirii Trofeul în
„Luceafărul” (nr.30); aş fi vrut mult ca bucata să fie citită de

33
tine, de un psiholog, care să-mi comunice o părere avizată;
pentru că aici, în Cetate, am auzit câteva păreri cam ingenui.
Luna iulie îmi aduce şi publicarea unei povestiri în „Ateneu”:
Spaţiul meu. Este o proză inspirată din viaţa Institutului,
iarăşi. O rugăminte: pentru că, întors din vacanţă, în Suceava
n-am găsit „Ateneu”, cumpără-mi, rogu-te, două bucăţi din
această revistă (nr.7). Mulţumesc anticipat.
Lui Alexandrina îi apare în presa locală o frumoasă
traducere din Tounis Leyris, apoi o recenzie de carte; o reuşită
este articolul ei „Temele elevilor în vacanţă”; articolul e bine
scris, ironic şi inteligent.
L-am revăzut pe Bădia, de curând. Am fost în vizită la
familia Sidorovici, cu Alexandrina. A fost o seară foarte
frumoasă.
După această scrisoare lungă – sper nu prea
obositoare – mă gândesc să închei. Îi transmitem urări de
sănătate Mihaelei. Aştept veştile tale. Acum primeşte o bună
strângere de mână. Cu prietenie,
Vasile

Suceava, 7 septembrie 1973

Prietene,
Văzând că răspunsul tău întârzie nepermis de mult, îţi
scriu eu o epistolă. Sunt zile când am o mare poftă de
comunicare: azi, de pildă. Nu-ţi mai spun cu câtă nerăbdare
aştept scrisori care nu mai sosesc! La ora când factorul trece,
inima bate tac-tac cu putere, dar degeaba; prietenii îşi ajung,
se pare, lor înşişi…Când voi primi oare câte şapte scrisori pe
zi?
Toamna asta (mai bine zis sfârşitul de vară) este bună
pentru mine. De ce? Am avut spor la lucru, o dispoziţie

34
aproape continuă, un surâs în faţa oraşului, şi distanţă
cuvenită în faţa falşilor amici pe care-i disting tot mai precis.
Nu demult mi-am văzut părinţii, am făcut un drum până
la Muşeniţa. Satul meu e neschimbat, doar că mai împuţinat de
oameni. Tinerii, mai ales, se duc. Toţi prietenii mei din
copilărie au plecat, au lăsat agricultura, au căutat de lucru
aiurea. Abia au timp (sau curaj) să revină o dată în an în sat.
Asta mă face să mă gândesc la un sat italian (am uitat în ce
regiune a Italiei) pustiit de locuitori. Azi e gol şi dezolat, cu
casele goale – pline de păianjeni…Locuitorii au plecat la oraş,
furaţi de industrie. În sat a mai rămas doar un bătrân,
statornic şi tradiţionalist fără lecuire, trăieşte singur; îl vezi
din când în când măturând strada principală în faţa primăriei
pustii…
Revin la Institut. Colegul meu Bratu îmi zice că el se
înscrie la o încă o Facultate, şi anume la Filosofie. Sfatul meu:
să nu-şi aleagă încă o Facultate de cultură, deja a absolvit una
de cultură, e suficient pentru un om. E prea bine dacă eşti o
dădacă cu diplomă. Ce-i cu ambiţia asta de a fi o dădacă cu
două diplome? O profesie practică, iată ce mi-ar plăcea, iată
ce ar putea să întregească într-adevăr formaţia unui om.
Medicina sau tehnica reparării televizoarelor, electronica sau
arta culinară, cibernetica ori tâmplăria. Aşadar, ceva care să
fie indispensabil oamenilor, să te facă folositor; să te facă util:
spun asta nu pentru că aş fi un utilitarist; dar aceasta îţi poate
asigura independenţa, ceea ce este colosal! Nu-mi iese din
minte exemplul acelui personaj renascentist, Zenon: medic de
formaţie, el era capabil să se întreţină singur, să umble; el se
făcea căutat şi folositor în orice parte a Europei; şi apoi, pe
lângă asta, dintr-o nevoie de absolut, făcea căutări magice,
alchimie…Citesc un articol din „Gazeta literară”, un număr
vechi, din 1966. Am dat peste el făcând ordine. Articolul
despre care-ţi zic e lung şi lat (pe 6 coloane). Atacă tare
duşmanii nr.1 ai literaturii din acea vreme; aceşti duşmani

35
redutabili sunt: Proust („care scrie o proză chinuită şi
sucită…”), Kafka, Faulkner, Beckett. Au trecut şapte ani şi la
noi s-a rostit adevărul despre aceşti autori. Ca o învăţătură
pentru mine, am zis: Şi dacă omul e predispus totuşi să se
înşele, atunci mai bine să te înşeli în iubire, în admiraţie –
decât în ură.
Am scris din nou şi am dactilografiat încă de două ori
(cu corecturi prealabile) schiţa „Oracolul stâncilor”. Treaba
mi-a luat cincisprezece ore, cu mici întreruperi. Este una din
prozele mele cele mai lucrate. Sunt nemulţumit totuşi de ea.
După un răgaz, o voi relua. Am calculat cu aproximaţie zilele
cheltuite pentru bucata asta: a ieşit mult. Cred că am
incorporat în scrierea ei un timp echivalent cu cel al instalării
unei linii ferate de la Suceava la Sfântu Ilie; sau echivalent cu
timpul în care aş fi putut recolta singur vreo şapte hectare de
cartofi!
Făcând o pauză, am ieşit să duc gunoiul afară. Am
întâlnit lângă lada cu gunoi, cotrobăind în ladă, o bătrână
săracă, ce locuieşte nu departe de blocul meu, într-o căsuţă,
una din căsuţele rămase nedemolate. Văzând-o strângând
cârmojile aruncate, m-a cuprins o milă fără seamăn. Bătrâna o
duce greu. Eu îi mai dau câte zece lei. O văd adesea scotocind
în lada cu gunoi după câte un rest de pâine, un lucru vechi
aruncat de cineva, şi ziare uzate, sticle. Mi-e foarte milă de ea.
Iată deci ce om trăieşte sub ochii mei în timp ce eu fabulez
alegorii năzdrăvane şi şlefuiesc preţioase vorbe în „Oracolul
stâncilor”. Oare literatura mea va servi cu ceva acestor
oameni care cotrobăiesc încă în lăzile cu gunoi?
Citesc ziarul tău. Rubrica „Ore citadine” pe care o
găsesc acum în „Informaţia” e interesantă, o citesc cu plăcere.
E o treabă inspirată, a dispune întâmplări disparate pe ore. A
cui a fost ideea de a o introduce?
Fără nici o legătură cu cele spuse până aici, îmi vine în
minte o întâmplare. Ţi-o povestesc, pentru că îmi dau seama că

36
azi i-am cam neglijat pe oamenii oraşului. Mergeam pe stradă:
Damian, Rudeanu, Leden şi eu. Leden se detaşează de grup,
mă trage şi pe mine după el; îmi explică de ce a făcut asta: „Să
mergem mai repede, să nu ne vadă lumea pe stradă cu
Rudeanu”. „Dar de ce?” întreb eu mirat. Răspunde:
„Rudeanu este rău văzut de poliţie, rău văzut de conducere;
dacă ne vede cu el, ne ia şi pe noi la ochi”. Temerile lui Leden
mi s-au părut ridicole. Definiţia prejudecăţii provinciale a
căpătat imediat o ilustrare atunci, în stradă. Aş fi dat mult să
mă găsesc în situaţia lui Rudeanu, ca în acel moment Leden să
fugă de mine, şi nu să mă aleagă tovarăş. Îţi dai seama în ce
categorie mă proiecta alegerea lui?
Altădată, o situaţie asemănătoare. Ieşeam din librărie,
amicii. „Hai înainte, îmi spune Leden. Să nu ne vadă lumea cu
Bădia, Bădia a stat în puşcărie, ne compromitem…” Mi-a fost
greaţă de temerile lui Leden. În ziua aceea am fost foarte trist.
M-am gândit cu seriozitate că trebuie să comit numaidecât
nişte păcate, pentru a mă elibera de pasiunea ce-o începea
Leden pentru mine…
Alexandrina traduce din africani şi latino-americani.
Pregăteşte un volum de traduceri lirice: Inima e peste tot la
fel. Mă bucur că-şi îngrijeşte un volum, şi urmăresc
îndeaproape evoluţia lui. Discutăm despre traduceri. Abia
când traduci vezi că limba română este mult mai poetică decât
franceza sau spaniola. Ştiu că toate limbile au avut istorii
frământate, dar româna s-a copt parcă sub şi mai multe astre.
Rezultatul: o stratificare de sensuri, o bogăţie plastică de
vocabule care sub ochiul poetului se dezvăluie. Vrei să te
încrunţi în exprimare şi să suduieşti, ai cuvinte ungureşti; vrei
să scrâşneşti şi să fii neguros în zicere, ai cuvinte slave; vrei să
fii anacronic, iei cuvinte greceşti vechi; vrei să scoţi efecte
ciudate, iei cuvinte turceşti, tătăreşti, uitate prin cărţi, prin
expresii sau prin sate dobrogene; vrei să tulburi – iei cuvinte
arhaice bănuite a fi dace, şi le semeni între alte două latineşti.

37
Totul devine minunat, mai ales când ai şi ce spune prin atâtea
cuvinte alese…
Transcriu o foaie pe care am scris-o pe 31 august 1973,
în hol la editura Eminescu, aşteptând: „On a souvent pensé,
repensé. Mais à la fin, les choses sont restées dans les états du
début. Alors on a repris les opérations, de penser, repenser; et
espérer comme on n’en a jamais fait. On réussit à brouiller
les cartes, car tout le monde y parvient sans effort. Mais quant
à les débrouiller, voilà que l’inspiration n’est pas à son aise.
Et il faut voir comment les choses tournent, bien ou mal, et si
elles tournent bien, on peut crier haut, de tous ses poumons:
l’esprit universel qui a envie de se traduire, s’exprimer sous
des aspects concrets, physiques – lui, il se trahit très souvent,
en subsistant dans son essence pure, supérieure; ainsi l’homme
contredit-il la tendance naturelle de cet Esprit (peut-être même
cet Esprit est-il contradictoire) et au lieu de jouir pleinement
de ses sens (si parfaits! si fervents! Oeuvre merveilleuse non de
la nature, mais du But!) il les trompe en exerçant ses forces
visionnaires, en perçant les transparences, en faisant l’enfant
du Grand Esprit: car celui-là doit en être bien amusé des
grimaces que l’on fait à ce propos, et des faibles résultats
qu’on obtient; en tout cas, Il l’encourage d’un sourire
indulgent, comme les grandes personnes le font devant un petit
qui s’exerce dans les choses sérieuses, en imitant les adultes”.
M-am întâlnit cu un coleg care a fost pentru o lună în
Franţa. M-am interesat de cărţile aduse de el. Jalnic de puţine.
M-a durut inima să aflu că şi-a cumpărat, printre altele, un
aparat de radio cu tranzistori pe care a dat 180 de franci. Ce
părere ai? Cu 180 de franci îţi poţi lua o groază de cărţi
formidabile! Nu e permis să cheltuieşti o asemenea sumă pe un
obiect care se găseşte şi la noi în comerţ. Nu e permis, mai ales
când te pretinzi intelectual. Dacă-ţi voi spune pe ce alte
lucruşoare banale a cheltuit el franci la Paris, ai să te umpli

38
de mâhnire: o faţă de masă, o maşinuţă de ras, o
umbrelă…Mai lipsea să aducă un ceas cu cuc.
La Institut. Am ţinut pe 4 septembrie examene de
restanţă, cu studenţi care pică iară, în ciuda pilelor care se
pun pentru ei în culise. Plânsete şi nervi pe coridoare.
Alaltăieri am trăit numai cu mâna pe condei. De la 7
dimineaţa până la 9 seara. Am redactat o lucrare: „Abordarea
unui text suprarealist. Cu aplicaţii pe un poem de Robert
Desnos”. Mi-a ieşit bine, sunt mulţumit de rezultat.
Ieri am trăit numai cu mâna pe condei. Am redactat o
nouă lucrare: „Desacralizarea vieţii în literatura franceză
actuală”. A ieşit destul de bine. 14 pagini într-o zi, cam mult,
mă simt ostenit. Dar împăcat.
Acum o întrebare. Cine sunt profesorii din Bucureşti de
la catedra de psihologie sau de aiurea care cunosc şi au scris,
cu scurte indicaţii despre meritul lor. Vreau să folosesc asta
într-o notă scurtă la lucrarea despre suprarealism. Fireşte, pe
primul loc semnalez contribuţia ta. Încă ceva: spune-mi titlul
exact al tezei tale de doctorat, pentru aceeaşi referinţă.
A propos. Treci, de ai vreme, pe la Universitate, la
catedra de limbi romanice, şi întreabă când se ţine sesiunea;
eventual dacă s-a multiplicat programul, am vrea să-l avem şi
noi. Da? Mulţumiri!
Azi, la Institut, mi se cere să scriu pe cererile
studenţilor pentru reexaminare dacă sunt sau nu de acord. Se
spune că dacă un student ţi-a chiulit, ţi-a lipsit etc. să nu-i
aprobi reexaminarea. În ce mă priveşte, sunt de acord, ba mai
mult, recomand orice reexaminare. Cel mai mare abuz este să-
i opreşti cuiva drumul spre o nouă justificare. Toate procesele
pierdute, toate examenele eşuate se cade să fie reluate.
Indiferent ce păcat a comis un om, trebuie să-i asculţi
apărarea. Ba mai mult, aş recomanda re-examinări şi ale
funcţiilor din Institut: decani, prorectori, rector.

39
 Sunt de acord, deci, cu reexaminările. Pentru că nu-mi
plac situaţiile înţepenite. Părerile noastre asupra cuiva –
student, coleg, şef – trebuie reînnoite zilnic, cu noi probe (din
partea lor) şi cu noi deliberări (din partea noastră). Mi s-a
întâmplat ca un student care a luat o dată o notă maximă şi
trecea drept bun, altădată să-l pic la examen. Şi invers. Nu
iubesc părerile definitive, examenele unilaterale şi catalogările
fără apel. Aceasta poate pentru că şi eu am fost examinat
adesea unilateral în viaţă, şi notat sub nota pe care o meritam.
(Parcă tu nu ai suferit aceasta?!) În Institutul sucevean am fost
notat (la obiectele: temperament, intenţionalitate, conduită…),
de către şefi, cu note neconcludente. Mie nu-mi plac dosarele
închise şi clasate. Nu sunt mereu acelaşi. Într-o pauză am un
zâmbet uşuratic, în alta un aer îmbătrânit. E nedrept ca după
aceasta să fiu socotit uşuratic de unii, hirsut-mizantrop de
alţii; sau lăudăros într-o zi, iar în alta, modest ca alegoria
respectivă a lui Fragonard. Cer deci reexaminări.
În acelaşi timp, la rândul meu, eu acord reexaminări
frecvente studenţilor, şefilor, colegilor mei. Într-o zi un decan
poate primi o notă proastă (la obiectele: aspiraţii, onestitate,
activitate ştiinţifică, creativitate). Dar eu nu-l voi lăsa
restanţier la nesfârşit. Îl voi reexamina din timp în timp. Şi
dacă-l voi vedea într-o situaţie înălţătoare, îl voi nota bine,
fără să fiu influenţat de faptul că în altă zi el a căzut la
examenul meu.
Altceva. Soră-mea cea mare divorţează. Este
categorică, şi dacă cineva „o face de râs”, e vai de capul lui.
Eu ce să zic? Desigur, i-ar fi plăcut să fie măritată cu un
ministru. Şi o precizare: ar fi cerut divorţul imediat ce acel
ministru al ei şi-ar fi pierdut scaunul! Dar unde poţi găsi un
ministru pe viaţă? Poate mă înşel să o caracterizez aşa, ce să
fac, sunt şi eu subiectiv, pot greşi. Dar mă întreb: O, unde e
femeia aceea care-şi venera bărbatul şi-l considera o

40
personalitate teribilă numai pentru că, odată, în tinereţe,
candidase (fără şanse) la preşedinţia unui stat!
Alte veşti din oraşul meu. La C.C.H. se fac destul de
des inovaţii şi raţionalizări. „De la începutul anului s-au
înregistrat 9 inovaţii, dintre care 7 se aplică cu succes,
eficienţa lor economică fiind de peste 82 mii lei anual. Printre
inovatori merită menţionaţi lăcătuşul Ion Ciobanu şi
tehnicianul Dan Pârgaru, autorii unui şnec pentru dozarea şi
alimentarea rafinorului Bauer, cu o eficienţă economică de 30
de mii lei pe an, şi inginerii Vasile Brighidău şi Gheorghe
Fasolă. Autorii instalaţiei pentru recuperarea condensului şi
căldurii de la expandor – etapa I-a C.E.T. – a cărei eficienţă
este de aproximativ 25 mii lei anual” (Zori noi, 7 sept. 1973).
La Ferma Sinăuţi, s-a obţinut o bună recoltă de in. Au
însămânţat 119 ha şi au recoltat 6020 kg la hectar. Beneficiu:
617 000 lei. „Inul pentru fuior, ne spune tehnicianul agronom
Marcu Prodan, şeful fermei, găseşte pe valea râului Siret, zonă
în care se află situate terenurile unităţii noastre, condiţii
prielnice pentru a fi cultivat cu bune rezultate. Regimul tehnic
şi pluviometric din acest teritoriu creează un mediu ambiant
propice dezvoltării plantelor în toate fazele lor de vegetaţie”.
(Ibidem).
Cred că e timpul să sfârşesc scrisoarea-cronică de faţă.
Aştept mult veştile tale, informaţiile cu freudiştii noştri şi cu
sesiunea de la Universitate. Apoi, multe lucruri despre tine,
despre Mihaela, despre Bucureşti.
Salutări dragi!
Vasile

41
 10
Suceava, sâmbătă 27 octombrie [1973]
Dragă prietene,
Am primit ieri încă o scrisoare de la tine, şi mi-am dat
seama că am întârziat cam mult cu răspunsul. Îmi cer scuze
pentru aceasta. Ne-au plăcut veştile despre familia ta care s-a
mărit. Noi îi facem încă o dată urările de bine lui Marcel, îi
dorim o viaţă lungă şi frumoasă. Felicitări Mihaelei. M-am
bucurat să aflu că ţi-ai aranjat casa şi că te simţi bine în ea.
Bine zici, este lucru de seamă să ai un cuib omenesc. Şi
noi am simţit adesea binefacerea unui cuib. Dacă vom regreta
ceva plecând din Suceava, în primul rând este acest
apartament de la etajul IV. Am făcut din el o insulă exotică.
Nu-i lipseşte aproape nimic din atributele unei insule exotice.
Are totul, plus un frumos ermitaj. Acum când scriu scrisoarea e
dimineaţă, şi soarele răsare; privind cărţile în rafturi mi se
pare că ele compun un vitraliu, cu roşu, alb, verde, şi galben
vechi de o sută de ani (raftul Chateaubriand) şi galben vechi
de cinzeci de ani (Valéry), şi iar alb (Sadoveanu, Shakespeare).
Vitralii largi, şi rozete rare. Un spaţiu propice pentru a
oficia…
Mulţumiri pentru informaţia cu privire la psihanalişti.
În legătură cu sesiunea, am aflat prin două scrisori din partea
organizatorilor că va avea loc în decembrie. Veşnica amânare
omenească.
Ce-am mai făcut în ultimul timp? Într-o duminică am
fost la o sesiune de folclor, ţinută aici la noi. Printre cei care
au conferenţiat a fost şi Mihai Pop de la Bucureşti. A vorbit
frumos şi înţelept, făcând o interpretare rară a obiceiurilor de
iarnă. A fost mare încântare pentru sucevenii somnoroşi să-l
audă. Aşa cred, cel puţin. Mă refer la cei care totuşi l-au auzit.
A doua zi Mihai Pop a conferenţiat, la fel de inspirat şi de
înalt, la Institut. Cred că a reuşit să-i pună într-o umbră
penibilă şi definitivă pe dascălii de aici. Studenţii au asistat, şi

42
bine au făcut, au văzut şi ei câte ceva. În asemenea
împrejurări, suficienţa burgheză a locului izbucneşte în toată
urâţenia ei.
Eu l-am ascultat pe Mihai Pop cu încântare. E unul
dintre adevăraţii universitari pe care i-am auzit vorbind. De
altfel, pe cine am mai auzit? O amintire frumoasă păstrez unei
prelegeri pe care Tudor Vianu a ţinut-o la Iaşi, fiind invitat,
când eram student. Apoi îmi plăceau lecţiile de estetică ale lui
Al. Husar, îmi plăcea cum îşi trăieşte cuvintele. În rest, n-am
avut şansa să am profesori mari, să întâlnesc cărturari
deosebiţi. Iaşiul cunoaşte şi el o secetă de profesori mari, în
ciuda tradiţiei.
Revin la Suceava. Aflu ceva nou despre Leden. Acum
doi-trei ani a fost nemulţumit că nu i s-a dat o medalie, o
decoraţie. A cerut audienţe, a umblat pe la uşi, a mers până şi
la minister. A vorbit despre activitatea lui, despre meritele lui.
Toată osteneala, pentru o medalie. Şi acest om se pretinde
frecventat de Musă…
Georgică Damian a scos o cărţulie de versuri pentru
copii la ed. Junimea. Bădia îmi zice într-o seară că vrea să-i
spună în faţă acestui autor că „este cu totul afon în materie de
poezie şi că poluează minţile copiilor”. Bădia e tulburat şi are
emoţii în aşteptarea acestei demascări. Se anunţă a fi o scenă
furtunoasă. Bădia se vede dator să-i spună lui Georgică acest
adevăr dur, pentru că el se consideră oarecum autor moral al
ascensiunii „poetice” a acestuia. Ştii că ei au fost prieteni mult
timp, vreo zece ani, Georgică a scris versuri la îndemnul lui
Bădia; Bădia e convins că fără el Georgică nu scria. Asta-i. În
Ţara Românească sunt 100 de poeţi care trăiesc bine pe seama
literaturii, fac voiajuri în străinătate şi au diverse alte
înlesniri; iar Bădia are insomnii şi tulburări cardiace doar din
cauză că amicul său Georgică a publicat o cărticică pentru
copii!!

43
 Acum o săptămână eram într-o călătorie. M-am rupt de
Cetate (cum fac adesea) şi am plecat. Am lăsat totul nefăcut,
am lăsat scrisori la care trebuia să răspund iute, am lăsat
nefinisat eseul despre Saint-John Perse pe care trebuie să-l
trimit „urgent” la revista Ateneu („urgent” este un cuvânt
ireal, inventat pentru nervii noştri şi uneori pentru
conformismul nostru); am lăsat nefăcută lucrarea pentru o
sesiune de la Bacău, am amânat citirea cărţilor de la
Biblioteca franceză, am lăsat sarcini „urgente” la Institut (o
antologie literară franceză pe care o multiplic aici, şi un
Dicţionar de termeni literari francezi pe care-l coordonez) şi
am plecat să fac o baie de frumos, de curat, de nou. Şi-am mers
să văd cum mai trăiesc oamenii.
Aşadar joi, vineri, sâmbătă – călătorie pe Valea
Bistriţei, la Ostra, Tarniţa, Holda, Puzdra, Broşteni,
Cotârgaşi. Locuri de munte. Zonă de veche tradiţie
românească, populară, peste care azi vine brutală şi
înnoitoare, industria, mineritul. O înnoire intensivă. Pare o
nouă colonizare a Daciei fericite. Cred că aşa se realizează
progresul în istorie, oricând: prin salturi, prin zguduiri. Se
descoperă în muntele acesta cupru, şi o localitate patriarhală
este năpădită de armata geologilor, a prospectorilor, a
electricienilor, a minerilor; un oraş se iveşte peste noapte;
apar legi urbane, motoare, brutărie, încălzire centrală (la
Broşteni etc.), şi 80 % din femei casnice, şi camioane, şi fum, şi
neologisme! Orice cucerire, orice colonizare aduce un limbaj
nou, aduce neologismul. Minerii şi tehnicienii cu care vorbesc
folosesc curent multe clişee „moderne” şi multe neologisme.
Cred că acelaşi spectacol de construcţie, agitaţie, căutare de
minereu, bătălie geologică, culturalizare, grăire neologistică –
se petreceau acum 1866 de ani în urmă, sub bagheta lui
Traian, când se începea organizarea provinciei proaspete, şi
construirea de castre, oraşe, drumuri, palate oficiale, temple
pentru închinare şi statui înălţate zeilor trecători (din cer).

44
 Ştefan Kirileanu, fratele cărturarului George Kirileanu,
trăieşte în com. Broşteni. Am intrat la el. O casă mare,
boierească. Livadă. Povesteşte din viaţa lui. Bărbat bine legat
şi încă roşu la obraz. Fost dragoman al domeniului regal.
Prieten cu Brătescu-Voineşti, cu care a pescuit de multe ori. A
vânat cu mareşali şi prinţi. Nu l-a interesat să fie în ceva egal
cu oaspeţii lui mari sau celebri. Îi place să vorbească mult şi
nostalgic despre trecut. E singur cuc, doar cu nălucile
trecutului se mai întreţine. Nu a ieşit până-n centrul satului de
trei-patru ani, nu ştie încă defel că în centrul aşezării s-a
betonat drumul. Îi spun despre blocurile noi, e mirat să audă
de ele. „Singurătatea mă ucide”, spune totuşi bătrânul când
ies de la el, lăsându-l iar singur cu nălucile lui.
Discut cu un localnic din Broşteni, cândva ţăran, azi
şef de echipă la prospecţiuni şi foraje. Un om dezgheţat,
harnic, câştigă bine, n-are probleme. Îl întreb ce a pierdut şi ce
a câştigat localitatea prin urbanizare. El a cunoscut ambele
ipostaze ale localităţii, şi poate mi-o spune. Îmi dau seama că
nimeni nu face aici asemenea conturi. Aici se merge. Nu se
filosofează. Se aleargă. Plan de producţie depăşit. Şedinţe de
producţie scurte şi operative. Calificări şi avansări. Câte o
beţie puternică în zilele de salariu. Aici nu se filosofează.
Un om în vârstă îmi spune despre jocul popular de
altădată. Spune despre cineva: „Ce gospodar era! Dar când
juca, să-l fi văzut! Dar când striga el în joc!” Pentru ţăranul
autentic (care azi se pierde) a excela în horă era tot atât de
important ca şi a mânui bine toporul sau a mulge bine oile.
Hora pe tăpşan are ceva asemănător cu un salon aristocratic
franţuzesc. Aici, pe tăpşan, se şlefuiau mişcările alese ale
dansului, se excita mândria de a străluci la port şi la pasul de
dans; horele satului aveau fruntaşii lor care erau tot atât de
mândri ca un cutare marchiz spiritual stăpân pe conversaţie şi
pe dans în salonul parizian. Orgoliul dansatorului ţăran nu era
mai prejos decât cel al baronului occidental. Se exersau aici,

45
pe câmpuri verzi moldoveneşti, ritmuri alese şi complicate,
urmare a unor comandamente secrete spre frumos, ca o
poruncă interioară spre armonie. În alt stadiu, mult mai vechi,
aceste dansuri aveau şi un substrat mitologic, unele erau ritual
de tămăduire şi sfat cu forţe magice, supranaturale. Şi când te
gândeşti că unii au numit „incultură” vechea neştiinţă de carte
a ţăranului!
În bibliotecă. Într-un ceas cât rămân aici se perindă
vreo zece-cincisprezece cititori, mai ales tineri, foarte tineri. E
grozav să-i vezi cerând cărţi! Aici, în huruitul buldozerelor, în
explozia înfundată a maşinilor cu nu ştiu câţi cilindri, în
zăngănit de fier şi strigăte de construcţie – se citeşte! Există
loc şi timp şi pentru cărţi, pentru lectură, pentru Negruzzi,
pentru Jules Verne, pentru Mark Twain şi pentru alţii încă,
trăind azi.
Întors în Cetate, îmi reiau ocupaţiile. Cursuri. Drumuri
spre şi din Institut. Un Institut. Un Institut mare, frumos, dar
destul de pustiu şi rece. Clădirea e prea mare, văd că uneori
cei care o populează sunt stânjeniţi în ea, ca şi cum ar fi
îmbrăcat o haină mult prea largă pentru corpul lor, şi mâinile
se rătăcesc în mâneci lungi, în care te pierzi, şi nu mai ştii pe
unde e ieşirea. Paşii unora din ei (nu sunt oare cei mai mulţi?)
n-au nici un ecou, nu lasă în urmă nici un fir de zgomot. Există
câte unul care calcă mai apăsat, dar şi acela parcă se sperie
de propriul său curaj de a merge, şi încetineşte iarăşi. Mă uit
la geamurile astea mari, făcute pentru lumină multă, şi mă
gândesc cu ciudă la făptura uriaşă a verbului „a tremura”.
Ies adesea nemulţumit de la ore. Studenţii puţini, foarte
puţini, şi fără chemarea frumosului. Le chien et le flacon.
Risipesc (la cursuri şi seminarii) cuvinte din care s-ar putea
face o tăcere, o mare tăcere. Sunt nemulţumit de toţi,
nemulţumit de mine.
Ce va fi oare în anul 2000 aici? Cred că anul 2000 va fi
întâmpinat, de cei lucizi, cu frică. O cu totul altă frică decât

46
cea de la anul 1000. Atunci imaginaţia uimită de cifra rotundă
şi cumplit de mare a fixat sfârşitul lumii. Lumea părea că s-a
consumat, s-a trăit până la capăt, în toată complexitatea ei, cu
toate manifestările ei, începând de la perseverenţa individului
în a comanda şi în a fi sătul, până la filmul fascinant al
întemeierii şi căderii imperiilor. Lumea părea trăită, şi în frica
sfârşitului se traducea poate sentimentul inutilităţii de a mai
continua. Acum, în preajma lui 2000, cei lucizi şi văzători au
altă frică, cea a distrugerii omului de către om, nu de către zei;
maşinism, poluare, sinuciderea balenelor în mările americane,
contaminarea radioactivă a laponilor – produc o nelinişte
totuşi teoretică. Căci nu este doar asta. Oricum, anul 2000 este
departe.
Nimeni nu crede totuşi în sfârşitul lumii. Noi, care
ieşim din era Peştilor şi intrăm în cea a Vărsătorului! Semnul
vărsătorului cu ale sale trăsături: independenţă, aversiune
pentru cel care o ameninţă. Totul la un grad mai mare, totul
feroce. Vine o eră a cerebralilor. Toţi vor fi cerebrali, chiar
dacă inculţi. Unde-i vom primi pe toţi gânditorii trişti, bătrâni
precoci? Eu presimt venirea lor.
Închei aici scrisoarea mea de azi. Spre amiază,
împreună cu Alexandrina, vom migra din insula noastră
exotică, spre Muşeniţa, la părinţii mei. Mă aşteaptă o după-
amiază activă, voi vorbi cu părinţii, printre altele şi despre
fântâni. Dar mai ales despre momentul de după săparea
fântânii, exodul trist şi fără întoarcere.
Vă las cu bine. Poate nu peste mult timp voi veni în
capitală, pentru Mireasa vine cu seara. Sper să apară până la
sfârşitul acestui an; sau în ianuarie viitor, ceea ce e tot foarte
bine.
Salutări dragi, ţie şi Mihaelei. Cu prietenie,
Vasile

47
 11

Suceava, de Sf. Vasile 1974

Dragă prietene, scumpi cumetri,
Nu fiţi supăraţi pentru tăcerea mea nepermis de lungă.
Iată motivul: în ultima lună, decembrie adică, am uitat de toţi
şi de toate şi am lucrat intens la Mirele. A fost o beţie. Am trăit
momente de răscolire. Am rescris aproape totul. Am scris nişte
pagini pe care îndrăznesc să le cred reuşite. În tot cazul
consideraţiile făcute, meditaţiile, meritau să existe, chiar dacă
ar avea drept singur rezultat faptul că am luat cunoştinţă de
nişte spaţii ample, care nu se dezvăluie ochilor de carne.
Ieri, pe 31 decembrie, la ora 11 dimineaţa, o dată cu
pagina 142 terminam noua variantă. Nu am simţit nici un pic
de osteneală, şi sunt gata să reiau textul, de această dată
pentru corecturi, pentru scriitură, pentru fraze (deşi nu ţin la
artificii, şi cred că dacă ideea e precis şi natural consemnată –
travaliul pe fraze e un aspect secundar).
Am primit scrisoarea ta. Deşi a trecut atâta timp, reţin
bine tonul ei trist, trist şi profund, consideraţiile despre
libertatea conştiinţei, notaţia ironică despre strada Crucea de
Piatră (să-mi mai scrii! E interesant!). Mă doare când îmi spui
că te osteneşte munca ta, şi eu ştiu bine, prietene, cât drept ai
la linişte, şi că meriţi o viaţă tihnită, în tovărăşia cărţilor şi a
ideilor. Uneori îmi spun că obstacolele şi ingratitudinea celor
din jur fortifică pe cei tari; dar de câte ori nu sunt obligat să
mă întreb: pentru ce totuşi?
Revin la Mirele. Acum îmi dau încă o dată seama că nu
corecturile dau soliditate unei lucrări. Corecturile sunt de
folos numai unei scrieri deja reuşite. Singurul secret al unei
reuşite, al unei lucrări aparte, rămâne ora rară a iluminării.
Corecturile – sunt un mic lux. Ca şi cum pe un trup excelent
făcut ai mai pune şi o cămaşă scumpă, elegantă. Dar îţi dai
seama, trupul bine făcut, asta contează.

48
 Alexandrina a citit Mirele, aseară a început, azi
dimineaţă era citit. (Am uitat să-ţi spun că am fost prea luaţi
cu treburile noastre ca să băgăm de seamă că între timp a
trecut UN AN; iar ceea ce se cheamă revelion nu ne-a
preocupat defel, dar absolut defel; am primit doar, azi
dimineaţă, semănători din abundenţă). După lectură,
Alexandrina mi-a scris prima cronică. E vorba de o galerie de
portrete ale personajelor din carte. Transcriu mai jos notaţiile
Alexandrinei:
1. Horia. Tip de vizionat materialist. Descoperă esenţa
dragostei, dragostea totală. Eros a fost reinventat. Nu un Eros
care-ţi străpunge inima cu o săgeată de aur. Horia descoperă
nunta adevărată. Se contopeşte cu materia, în toate formele ei:
calmă sau zbuciumată, lină sau sinuoasă, de întindere sau de
profunzime. Se înrudeşte cu elementele pământului, căci toate
se află în el. Materia de care alţii fac atâta caz, e în el, o simte,
e el însuşi, şi de aceea tipul e aşa de frumos. Cine va dori să
ştie ce-i omul, să citească Mirele. Cititorul nepregătit la
receptare, din cauza dascălilor de şcoală, să se înarmeze cu un
microscop şi un telescop. Aceste instrumente vor suplini
gângăvelile din manuale.
2. Adriana. Tipul femeii „definitive”. Mie nu-mi prea
place. E cea mai slabă dintre femei, deşi vrea să dovedească
contrariul. N-are personalitate decât când plânge.
3. Isidora. Tipul femeii cu care poţi trăi până la o nouă
aventură. Aş numi-o „materie senzuală”.
4. Florentina. Ţaţă şi semidoctă. Vedeta intelectuală a
satului.
5. Daniela. În perspectivă, una din cele trei sau, printr-
o combinare, femeia (= materia la locul ei).
[De la 5 se sare tocmai la 11, pe când paginile
dactilografiate ale scrisorii sunt numerotate corect: 1, 2, 3;
sărituri şi în continuare]

49
 11. Mircea. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde
niciunul. Ar fi: viteazul satului fără viteji.
14. Un gropar, doi gropari, mai mulţi gropari. Tipi
fără de care degeaba mori. Rolul lor pe pământ e să facă gropi
în pământ, şi le fac. Dacă ar fi mai deştepţi, ar înţelege că sunt
singurii oameni necesari.
17. Câinele şi moara. Dovadă că multe-s efemere.
Cât despre „Mireasa vine cu seara”, nu ştiu nimic
despre ea. Cred că e gata, o aştept cu emoţie. Oricum, din
moment ce e scrisă, din moment ce e imprimată, sunt eliberat
de apăsarea ei, nu o mai port în spate, o vor purta îndată
oamenii, cititorii, cei 3500 care pot să posede volumul (căci
acesta e tirajul). Să le fie de bine la aceşti 3500 de posesori,
sunt prietenii mei de pe acum, le şi adresez o strângere de
mână. Deşi unii o vor citi cu încruntare. Să le fie de bine, am
zis. Şi nouă să ne fie de bine!
În încheierea acestei dintâi scrisori pe anul 1974 vreau
să-ţi mulţumesc pentru felicitarea de Anul Nou. E spirituală, şi
neaşteptată, cea mai frumoasă felicitare din câte am primit.
Sărută-l pe Marcel cu foc, pentru mine. Sărutări de mână
pentru Mihaela.
Vasile

12

Suceava, 9 februarie 1974

Dragă prietene,
La cele scrise ieri, adaug o rugăminte: am mare nevoie
de cartea lui Oto Bihalji-Merin: La fin de l’art à l’ère de la
science, pe care mi-ai împrumutat-o şi altă dată. Acum o vreau
pentru o săptămână, maximum două, după care voi restitui-o.
Mulţumiri anticipate,
Vasile

50
 13

Suceava, 3 martie 1974

Dragi prieteni,
Mărţişorul meu de acest an vrea să fie acest chip al
Margaretei [Pâslaru], pentru care într-un timp eu şi Bădia ne
dădeam în vânt şi aşteptam, cu limba scoasă, să apară pe
ecranele tele. A fost o pasiune aprigă, ne-a dat gata fiinţa, ce
să faci!
Iată ce mai întreb acum:
1) Ce mai faci?
2) Cum te simţi în piele de doctor?
3) Cum au întâmpinat bucureştenii tăi noua
metamorfoză?
4) Aţi făcut o beţie?
5) Cum a primit Viorel Liviu cartea mea?
6) Are de gând să-mi scrie două cuvinte despre carte
şi despre el însuşi?
7) Când îmi trimiţi „chestia” aia pentru Asociaţia
Iaşi?
8) Au apărut ghioceii în Bucureşti?
9) Ce mai e nou?
Cu drag,
Vasile

14

10. IV. 74
Dragă prietene,
Îţi voi trimite zilele astea o scrisoare. Nu te supăra de
tăcerea mea lungă. Sunt cam abătut, ştii şi tu că locurile de

51
aici nu-s chiar prietenoase. Ci numai pământul e sublim, şi
aerul e sublim. Scrisoarea ta, primită azi, mi-a făcut mare
bucurie.
Cu bine, Vasile

15
Suceava, 11 aprilie 1974, ora 7,25 seara
Dragă prietene,
Venind de la o şedinţă de catedră, ieri, am găsit sub
uşă scrisoarea ta. A fost a doua bucurie pentru ziua de ieri.
Vrei să ştii care a fost prima? O ploaie! O ploaie autentică, din
stropi de H2O, căzând de sus, pe pământ! Când a început să
răpăiască, am simţit cum cresc. Reflexele ţărăneşti sunt încă
treze!
Ce să-ţi spun în scrisoarea de faţă? Am fost adesea
amărât în ultimul timp. Dar momentele rele trec, când mă aşez
la lucru uit de toate. Mă însufleţesc. Renasc. Voi recapitula
acum, aici, ultimele săptămâni, şi voi încerca să adun câteva
„secvenţe”, aşa cum îmi vin în minte.
De curând (luni) am vorbit la telefon cu Luminiţa
Ghivirigă, din Comitetul român de organizare a Congresului
educatorilor (Bucureşti, iulie-aug., a.c.). Şi mi-a transmis
felicitări şi elogii pentru lucrarea soaţei, „Contacts spirituels
entre les nations par l’intermédiaire des traductions
littéraires”. L.Ghivirigă o consideră cea mai bună lucrare
dintre cele primite până acum pe adresa congresului. E mare
mulţumire pentru noi.
Vreau să scriu un eseu despre „prejudecăţi legate de
suprarealism”. Am şi redactat câte ceva pe această temă.
Suprarealismul e atât de amestecat în poezia secolului XX,
încât cred că e o ipocrizie (sau semn de incultură) a-l mai
blama.

52
 Am vizitat, împreună cu Marin Mincu, casa lui
S.Fl.Marian; am stat de vorbă cu fiica folcloristului. Mi-a
plăcut. Deşi foarte bătrână, are o înfăţişare plăcută, ochi
expresivi, râs robust, inteligenţă şi fineţe. E o bucovineancă
viguroasă, te cucereşte imediat cu dispoziţia ei şi cu vorba ei
frumoasă.
La locul de muncă, rezist cu bine, în ciuda faptului că
mi se dau necontenit picioare în fund!
Am dezaprobat, într-o şedinţă, meditaţiile particulare.
Eu îmi închipui cadrul universitar ocupat de cercetare, de
creaţie, de documentări, de redactarea unor lucrări. Cum să te
împaci cu ideea că un universitar stă şi pierde vremea dând
lecţii? Să nu mai vorbim de costul lecţiilor sau, poate, de
traficul de influenţă care pleacă de aici.
Întâmplare. Eram la „Arcaşul”, cu Bădia şi cu Radu
Mareş. Aveam în faţă un pahar cu citronadă, ţineam uşor
degetele pe el. Se aude deodată un pocnet, ca de scurtcircuit, şi
paharul meu crapă în patru. Ce s-a petrecut oare? Vreun efect
electric al corpului? Nu cred să fi fost unul caloric.
Fac inventarul spiritual al oraşului. Patru scriitori care
scriu cum pot, publică rar, pe unde pot, nimeni nu-i anexează
la bilanţuri naţionale. Un scriitor bătrân trăind în Arbore. Un
elev de la liceul „Petru Rareş”, tânăr şi înzestrat, posedând
două brevete de inventator. O femeie cu mâinile strălucitoare
ca aurul [notă la subsolul paginii: „mă refer la priceperea ei de
a modela copiii, la liceu”], cu mintea plină de poezie
cibernetică şi necibernetică. Doi pictori cuminţi. Un ştiutor de
sanscrită trăind cu mare discreţie, murind sublim de la o zi la
alta…
Abundenţă de ciori la Sasca (un sat din judeţ). Un
localnic a distrus singur aproape 200 de cuiburi. Se resimte
necesară o acţiune a vânătorilor, o acţiune categorică şi
serioasă, împotriva ciorilor. (Informaţie extrasă din ziarul
Z.n.)

53
 Discuţie cu Alexei Rudeanu pe tema: Care ar fi
întrebarea esenţială a scriitorului: ce construim? Pentru cine?
Pentru mine întrebarea esenţială este: cât vedem?
Până unde se întinde puterea ochiului nostru? A aspira la o
viziune amplă. Chiar dacă nu vei putea percepe zonele pe care
le pot descoperi minţile cele mai luminoase…Nu ştiu dacă
avem instrumentele cele mai potrivite. Orientalii le-au căutat
mai insistent. Americanii mi se pare că le-au neglijat.
Europenii sondează misterul prin şoc verbal. Şocul verbal
eliberează adevăr, degajează lumină. Totuşi, scrisul e o formă
incipientă a coborârii în tenebre, a eliberării de tenebre. Dar
chiar cu instrumente încă primare, scopul nu trebuie pierdut
din vedere: a vedea departe.
Dar umorul? Nu este un instrument? zice Rudeanu.
Simţul umorului, adică. Desigur, răspund. Dar un instrument
al vieţii cotidiene, al prezenţei pe stradă, al serviciului. Însă în
interiorul cabinetului de lucru trebuie să părăseşti iute acest
instrument; şi să-ţi dezveleşti corpul de învelişul protector al
pielii, pentru a-l face sensibil, sensibil, şi a înregistra ecourile
Cosmosului.
Mă întreb: oare omul trebuie să înveţe limbi străine cu
nemiluita, şi tot felul de ştiinţe, să primească date şi
informaţii? Sau mai bine ar căuta să-şi ascută ochii cei
lăuntrici, pentru a desluşi fărâme din marele adevăr despre
noi, despre atomul numit de noi Pământul…
Ce a fost viaţa mea până acum? Mă întreb singur, mă
întreb împreună cu fiecare rând pe care-l scriu şi mă întreb cu
toate personajele mele. În ce măsură rezum eu o existenţă în
genere? Nostalgii. Nostalgia dispariţiei insulei Ada-Kaleh
(vizitată la 15 august 1965…), cu fata aceea orientală şi
teribilă…Săli de clasă. Osificate în nouă straturi, ca un oraş
sub lava unui vulcan, nouă ani de profesor… Apoi, ariditatea
vanităţii celor care mă înconjoară…

54
 Şi totuşi, prezentul e teribil. Totul înseamnă prezent,
totul devine prezent, totul e absorbit şi transformat de prezent,
aceasta e o mare şansă. Universul s-ar putea să fie un mare
moment prezent, imposibil de delimitat.
Azi: o dimineaţă formidabilă, însorită, proaspătă.
Traversez, cu Alexandrina, nişte străzi. Aerul e curat,
respiraţia e vastă, plămânii enormi. Respirăm planeta. Da,
avem senzaţia că, în respiraţia aceasta pură, absorbim
planeta, absorbim arbori, tot regnul vegetal din lume,
absorbim lumea anorganică, fascinantă. Absorbim loess-ul,
absorbim particule siderale, aşchii din soare…
Vizită la mănăstirea Sf.Ioan, la moaştele sfântului. Mă
interesez de viaţa lui. E un sfânt de import. Nu-i autohton: o
mică decepţie pentru cine e convins de posibilităţile locului de
a genera oameni aleşi. Sunt sigur că acest ţinut a dat multe
victime, vieţi binecuvântate, şi martiri; dar nu a fost cine să-i
sanctifice! Nu au găsit forţa (urmaşii) să-i ridice la rang de
sfinţi. Şi au recurs la import!
E oare în firea acestui ţinut ceva care s-ar numi
neputinţa de a venera? Teama de a recunoaşte meritele cuiva.
Confuzia de valori? Puterea de a preţui o existenţă ce se
dăruieşte. Vai, mă apasă aceasta, sfântul Sucevei este
importat! Căci martirii şi sacrificaţii locali sucombă neştiuţi…
Cartea mea de povestiri are până în prezent vreo şase
cronici, dintre care două radiodifuzate. Mi-au plăcut mult
două cronici: cele scrise de G. Sidorovici şi de Al. Călinescu.
În rest, note de lectură făcute fără pătrundere. Ceea ce lipseşte
e mai ales un critic-psiholog. Căci fără instrumentele
psihologului, critica este superficială şi fadă.
Cartea mirelui a fost de curând retranscrisă, cu unele
intervenţii. Am înglobat în cartea asta tot ce ştiu şi ce nu ştiu,
am condensat tot universul meu trăit şi livresc; am adunat în
cele 150 de pagini experienţa mea de viaţă şi meditaţie de

55
până acum. E o carte dureroasă şi adevărată; am crescut
lângă ea.
Tipărirea unei cărţi înseamnă osificarea ei, moartea
tuturor şanselor de a o face mai bună, de o sută de ori mai
bună. E ca şi cum ai ucide un om la 10 ani să zicem, căutând o
justificare neghioabă în maxima lui Heidegger: „De îndată ce
o fiinţă vine pe lume, e deja destul de bătrână ca să moară”…
Am o mare reţinere în a da drumul în lume la o carte.
Când vine oare timpul împlinirii ei? Chiar şi o zi mai devreme
ar putea cauza o avortare a cărţii! E ca şi cu venirea unui
copil care, dacă se naşte din accident şi nu când i-a venit
timpul, nu va trăi. Acesta-i sentimentul care mă încearcă. A
stabili, însă, ziua când s-a maturizat o carte: iată ceva
imposibil! Soluţia ideală şi cu totul aleasă ar fi aceasta: un
autor să-şi refacă şi să-şi rescrie o carte, o singură carte, cât
trăieşte. Fiecare zi să fie o reluare, o aprofundare. Aşa cum un
singur trup ducem pe picioare toată viaţa, un trup pe care îl
înnoim fără încetare, dându-i însă mereu acelaşi nume, Maria,
Alexandrina sau Vasile…
Încheierea acestei scrisori va fi tot aşa de promptă ca şi
începutul. Căci introducerile şi concluziunile nu sunt treabă
epistolară!
Aşadar, prietene şi cumetre, salutare!
Sărutări de mână Mihaelei. O Îmbrăţişare micului
Marcel, căruia îi dorim zodie bună.
Vasile

P.S. Vă dorim la toţi, călduros şi româneşte, sărbători

fericite!

56
 16

4 mai 1974
Dragă prietene,
Ce se mai întâmplă în acea Capitală îndepărtată, de
nu-ţi dă răgaz să-mi scrii două rânduri? Cu ce treburi vă
omoară viaţa asta prea exigentă, prea grijulie să ne ia ce avem
mai bun! Să ne facem însă un minut de răgaz şi pentru
prieteni! Să extragem un minut pentru prieteni, să-l extragem
aşa cum se extrage metalul din adâncurile sale confuze. Un
cuvânt pentru cuvinte omeneşti, pline de slăbiciune. Fără
aceasta – omul e absurd, existenţa e absurdă, zbaterea e
inutilă.
Azi e sărbătoare; pentru mine zilele nelucrătoare trec
foarte greu. Pluteşte în aer ceva apăsător, un mare somn al
oamenilor prea obosiţi să profite de un ceas liber; e un somn
al spiritelor, al minţii: tot blocul este învăluit în el, şi zace ca
sub o manta de tâmpenie, e ora 18,05, o oră imposibilă, postul
de radio (un post străin, cred că-i polonez) transmite o muzică
imposibilă, am în faţă trei garoafe roşii, le-a adus o vizitatoare
fericită, garoafe teribile, dar şi ele se simt strivite de această
oră plină de nimic şi nelucrare.
Dragul meu, eu mă voi opri aici. Scrie-mi ce faci şi ce
noutăţi ai. Mi-ai făcut acel comision? Mulţumiri! Al tău,
Vasile.

57
 17

Suceava, 6 iulie 1974

Dragă prietene,
A trecut un timp de când nu ne-am scris. Am vrut de
câteva ori să o fac, dar s-a întâmplat că am amânat. Ştii cum
e: dimineaţa am mai ales chef să scriu de-ale mele, e timpul pe
care nu mă îndur să-l dau nimănui; iar după-amiază sunt
obosit şi adesea descurajat.
Acum sunt în concediu, mi s-a dat concediu, şi desigur
că îmi pare bine, pentru că acum la Institut sunt examene de
admitere, cu nervi şi cu o mulţime de candidaţi; ori e un mare
noroc să stai departe (cred că sunt singurul în situaţia asta).
Despre „perioada mea suceveană” nu ştiu ce să spun
cu siguranţă, e o mare ţesătură de tăcere în jurul meu. Şi
acum, cum sunt acasă, nici n-am cum să constat pulsul.
Atâta ştiu: scriu de zor la o carte frumoasă: Starea de
veghe sau Existenţa de zi şi noapte a lui Ambrozie. E o
lucrare despre cunoaştere, drama cunoaşterii. Îmi place cum
iese. S-ar putea să fie cea mai bună lucrare a mea de până
acum. Până la sfârşitul anului vreau s-o termin, va avea, sper,
200 pagini.
Când mă odihnesc de această lucrare, citesc cărţi
grozave, bag în cap tot felul de lucruri frumoase; cărţile
împrumutate de la tine au fost un deliciu, acum o termin pe cea
de-a treia. Le voi aduce în curând.
Alexandrina a avut un an bun, unul din cei mai buni ani
ai ei. A terminat în iunie o carte de poezie, o carte de versete,
intitulată Învăţătură de minte. Eu o consider o reuşită certă.
Are 44 de „învăţături”, pentru diferite împrejurări de viaţă;
simplismul temelor este pătruns de un fior metafizic, care le dă
profunzime. Acum soaţa e pe cale de a termina o altă carte,
Comedia tehnică. Titlul este cel de acum doi ani, dar bucăţile
s-au esenţializat. E o bogăţie.

58
 Aşa ne trecem timpul, scriind şi citind ca turcii, în
cetatea asta nouă şi brumoasă.
Vom veni la Bucureşti, pentru a participa la congresul
educatorilor, pe 29 iulie la amiază. Rămânem trei zile. Sper să
ne întâlnim, să vorbim. Până atunci poate mergem un pic să
punem ceva soare pe noi.
Salutări! Urări de bine Mihaelei!
Un pupic pentru Marcel!
Vasile

18

Suceava, 5 nov.1974
Dragă prietene,
Îmi vei ierta faptul că-ţi trimit, de această dată, o
scrisoare „de afaceri”. Iată despre ce este vorba. Aş vrea să
cumpăr un acoperiş în capitală. Şi asta cât mai curând. Vreun
apartament nepretenţios, în fine, ce voi găsi. Într-una din
discuţiile noastre mi s-a părut (aşa reţin, cel puţin) că ai zis că
socrii intenţionează să vândă camera aceea în care ai locuit cu
Mihaela. În caz că o vând, vă rog să mă aveţi în vedere
numaidecât. Sau în caz că ai ştiinţă de altă vindere, rogu-te
dă-mi de ştire. Desigur, eu studiez asiduu anunţurile de la „R.
liberă”, între timp.
În afară de aceasta, ce să-ţi spun? În Suceava e o
toamnă agreabilă, am scris două povestiri, în „Ateneu” îmi
apare o „însemnare”, aştept o apariţie în „Luceafărul”.
Salutări dragi ţie şi Mihaelei.
Îmbrăţişări finului Marcel, care cred că face mereu
năzdrăvănii şi demontează aragazul!
Vasile

59
 19

Suceava, de Sânziene [1975]

Prietene Leonard,
Iată o scrisoare care se tot amână. Se vede că nici nu
mai am gustul scrisorilor lungi (oare acest gust nu ţine puţin şi
de ludus?), şi nu mi se pare că singurul loc unde vorbele
merită să stea sunt într-o carte. Iată încă o probă a acestei
„învârtejiri” (cum ar zice Antim Ivireanul pentru
„schimbări”). Ţineam într-o vreme jurnalul Mirelui. De un
an-doi nu numai că nu ţin nici un fel de jurnal al Mirelui, dar
am rupt mărunt-mărunt vechile jurnale pe această temă. Dacă
Mirele va fi reuşit, Jurnalul n-ar face decât să trăiască pe
spinarea lui… în caz de nereuşită. Jurnalul unui roman nu face
decât să dubleze eşecul, să pună sub acuzare nu numai
rezultatul, dar şi procesul, parcursul, traseul. Desigur, aceste
consideraţii le fac acum, ele nu au cauzat ruperea jurnalului,
ci o justifică oarecum. Cauza reală: mi se părea că teoretizând
pe marginea cărţii ce-o scriu, notând urcuşurile şi
coborâşurile ei, impasurile şi izbânzile – diluez materia cărţii.
Trec la altceva. Am stat de vorbă cu Bădia cu privire la
vechea nedumerire în legătură cu tine şi Blaga. Am ajuns la
concluzia – din ceea ce mi-a spus Bădia – că a exagerat, şi
singurul reproş ce ţi-l aduce este faptul că revista la care
lucrai („Orizont”) l-a acuzat pe marele poet că a oferit
traducerea unei poezii melancolice…(din Goethe, desigur).
Aşa se creează legendele. Părerea mea este că trebuia să
publici scrisoarea (ori scrisori) de-a lui Blaga către tine; anul
acesta este şi o aniversare Lucian Blaga; în plus, orice revistă
ar fi fericită să publice o scrisoare de-a poetului. Dă la iveală
ceva din Blaga, nu atât pentru a înlătura categoric o vagă
suspiciune în ceea ce te priveşte, dar mai ales înfăptuind prin
aceasta un gest de cultură. Mi-ar place. De asemenea, să scrii
o evocare legată de relaţiile tale cu Lucian Blaga, evocare pe

60
care s-o oferi fie unei reviste din capitală, fie din Iaşi, cred că
oricine ţi-ar publica-o.
În aceeaşi linie de idei, prietene, vreau să te apuc de
umeri şi să te zgâlţâi invitându-te să ieşi în arena literară, cu
cronici, cu articole, cu lucrări! E timpul! Hai să o facem chiar
acum, să nu ne mai codim, să nu mai amânăm. Dacă aş avea o
jordie lunguţă, care să ajungă de aici până la Bucureşti, aş
pune-o în funcţiune întru binele literaturii!
Cu acestea închei. Aştept răspunsul, cu o firească
nerăbdare.
Cu prietenie,
Vasile

20

1978 – toamna
Dintr-o trecere printr-un frumos oraş, Esztergom, vă
trimit – ţie, Mihaelei şi lui Marcelucu – salutări pannonice şi
danubiene. Şederea mea la Budapesta se apropie de sfârşit,
cele zece zile ale deplasării au trecut f. repede şi plăcut.
Aşadar, urări dragi şi la bună vedere! Vă îmbrăţişează,
Vasile

21

14 sept. 1981 [din Munţii Bucegi]

Am rămas mare prieten cu muntele, cu drumurile. Dar
se întâmplă că la capătul drumurilor se ivesc scopurile,
ţelurile. Nici drumurile paralele nu scapă de asta.
Cu bine,
Vasile

61
 Ion Apetroaie
De la Ion Apetroaie (născut la 11 ianuarie 1937, în satul
Lişna din judeţul Botoşani), filolog, critic şi istoric literar,
autor, între altele, al monografiei Vasile Voiculescu (1975) şi
al unui volum de Portrete şi comentarii critice (1996), mi-a
rămas o singură scrisoare, primită la redacţia revistei „Scrisul
bănăţean” (Strada Voltaire nr.1, Timişoara).

Iaşi, 5. V. 961
Stimate tovarăşe Gavriliu,
Vă trimit recenzia la cartea lui Dumitru Ignea, cu
făgăduinţa că îndată vă voi expedia şi cealaltă, la cartea lui
Istrati. De asemenea, lucrez la articolul despre dramaturgie.
N-o să dureze, cred, prea mult timp.
Am auzit că în mai veniţi pe la Iaşi. V-aş ruga, dacă vă
permite programul, să ne întâlnim cumva. Poate puteţi
comunica lui Drăgan sau mie când veniţi şi eventual unde o să
găzduiţi pentru ca să ne puteţi înlesni întâlnirea. M-ar interesa
mult o discuţie cu dumneavoastră.
Cu mulţumire şi stimă deosebită,
Ion Apetroaie

62
 Ion Arieşanu
Cu prozatorul Ion Arieşanu (născut la 7 iulie 1930, la
Ocna Mureş), am fost nu numai coleg de redacţie la revista
timişoreană „Scrisul bănăţean”, ci şi prieten, amândoi mai
iubitori de adevăr decât de…Platon. Dintre scrisorile primite de
la el de-a lungul deceniilor, din nefericire nu s-au păstrat în
„arhiva” mea, greu încercată de trambalări, decât cinci.

Timişoara, 31 ianuarie [19]64

Dragă Leonardo,
Nu ştiam unde mai trăieşti tu prin Bucureştiul mare, nu
ştiam ce-i cu tine (auzisem în urmă cu câtva timp că ai fost
internat) şi vroiam să-ţi scriu, să ştiu de viaţa ta, să stăm şi noi
de vorbă măcar prin scrisori, din când în când. Ce mai faci,
prietene? Cum o duci acum cu sănătatea? S-a ameliorat
boala? A trecut definitiv?În jurul cărui ax se învârte viaţa ta în
acest moment? Uneori, în clipe de adâncă singurătate şi de
plictiseală printre aceşti oameni anoşti, mă cuprinde dorul şi
visez la ceva mai mult decât la măruntele obiective de-o zi, şi
de redacţie, să schimb o vorbă despre literatură cu cineva care
are bun gust şi îndrăzneală, să mă simt alături de el şi el de
mine. Eu regret mult plecarea ta de aici. Oricum, ceea ce faci
azi, şcoala ta, ţi-i necesar, ştiu, mai mult pentru motive de
sănătate spirituală decât pt. o diplomă. Totuşi regret că a
trebuit să abandonezi lupta cu mediocritatea de aici, că nu
prea am azi lângă cine să mă aliniez pentru a spune un nu
categoric meschinăriei, conformismului şi mediocrităţii crase.
Eu cred mult în condeiul tău îndrăzneţ şi lângă mine, aici, ai fi

63
fost necesar. Dar ce să mai vorbim! Poate nu e prea târziu. Eu
aş reveni tot în Timişoara, aş intra la vreun institut aici (să ai
un trai omenesc) şi aş munci pe rupte în estetică (unde avem
uriaşe goluri şi puţini care să le umple.) Să ştii că se afirmă
câţiva tineri de real talent în proză şi în poezie, personal cred
aproape tiranic în ei, mă zbat să-i ajut să publice (deşi sunt
adversităţi de genul „încă e tânăr, mai are timp, să se
maturizeze”) Balanţa, oricum, se înclină spre generaţia asta de
oameni talentaţi, şi prăfuiţii – ca Birou şi alţii nu pot decât să
ne bârfească în cafenele şi la câţiva mici-burghezi acasă. O să
facem treabă (cred în asta!) cu băieţii ăştia ai mei.
Despre mine ştii că am un puşti, Leonardo? Mă
copleşeşte încă misterul acesta al creaţiei şi în ochii lui mă văd
întreg şi descopăr că până azi în afară de el nici n-am prea
făcut un lucru bun. De la nepăsare [urmează două cuvinte
indescifrabile], dezgheţându-mă ca un brad la un soare de
iarnă, la o uimire permanentă şi la o duioşie pe care numai o
gânganie de omuleţ ţi-o poate da. Cu lucrul stau greu fiindcă
mă zbat în multe şi nu găsesc în toate drumuri. Am scris câteva
nuvele, simt în ele încă atât de puţin artistul care s-ar cere şi
autenticul deplin, asta mă descurajează apoi pentru zile şi
săptămâni, mă prăbuşeşte în inerţie, în nepăsare faţă de mine
şi faţă de tot, am atunci o foame de literatură mare şi asta mă
vindecă şi din nou îmi revin şi-mi spun: mediocrule, suie
înainte, mediocrule, fiindcă dacă nu o vei face nici nu vei şti
niciodată dacă vei trece sau nu această graniţă a mediocrităţii.
Rescriu şi un roman muncitoresc despre mineri, simt cum
respiraţia epică mă părăseşte, mă înăbuş într-o mie de
probleme de arhitectură a cărţii, devin sceptic din nou, arunc
paginile dracului, refac capitole, iar le arunc, nu ştiu dacă am
să-l văd vreodată gata, asta îmi consumă nervi, liniştea,
puterea şi tot ce am bun în mine. În primăvară vreau să plec la
Reşiţa pentru trei luni. Am să lucru şi la ziarul de-acolo, am să
cunosc nişte lucruri „uriaşe” şi poate am să-mi termin cartea.

64
Atât deocamdată. Restul pentru mai târziu sau pentru
niciodată. Se întâmplă, nu?
Aş dori, Leonardo, să-mi scrii despre tine, să-mi
transmiţi măcar aşa ceva din acest destin grozav al scrisului
care ne leagă. Şi scrie-mi pe adresa de-acasă. Unii ar putea să
nici nu-mi dea scrisorile tale.
Te îmbrăţişează,
Ion Arieşanu

Timişoara, 19 martie [19]64

Dragă Leonardo,
Iată că primăvara nu e încă primăvară, gheţuşul
trozneşte încă sub încălţăminte şi soarele mai are încă dinţi.
Îmi plac dimineţile acestea reci, ca apa de la frigider, în care
simt puritatea aerului până în adâncurile mele. Dacă ar fi
toate atât de pure ca aerul (deşi poate că e şi asta o iluzie, cu
aerul). Îmi plac tramvaiele pline cu oameni în paltoane grele.
Atunci totul miroase a blănuri, a piele de bocanci şi a zăpadă.
Ne strângem trup lângă trup, ne leagănă această cutie
metalică pe roţi şi totul e cum nu se poate mai bine. Vine apoi
ziua de muncă şi sunt destule frecuşuri (şi e bine că sunt) în
această zi de muncă a fiecăruia. Sunt şi neasemuite bucurii şi
straşnice deziluzii. Dar e bine că sunt şi ele. Mi-i plină ziua de
muncă mai ales de activitatea cu tinerii. Vin la mine, discutăm,
punem gând la gând şi visăm la ce s-ar putea face bun şi măreţ
aici, printre oameni mici. Dimineţile când vin, fur orele de
scris pentru roman, până apar redactorii. Miercurea e
miercuri. Vinerea e vineri. Două zile pline. Sau două zile
goale. Depinde. Când ies din sala mare, unde mi-am făcut
cotlonul în singurătate, parcurg oraşul pe jos. Trec prin parcul
înţepenit încă în iarnă. Văd ştrandul copiilor, pustiu, cu

65
bazinele goale, pline de frunze, cu cabinele la care se mişcă o
uşă deschisă, trec aşa, mă uit înăuntru şi am nostalgia verii.
Trec aşa pe lângă râu, pe lângă fabrica de pălării, de lanţuri,
de unt şi din apă se ridică o răcoare de iarnă şi un miros de
primăvară timpurie. Totul e neasemuit de frumos şi de trist în
această moarte şi reînnoire. Am scris ceva pe această temă, o
nuvelă sau ce o fi, nu ştiu.
Da, prietene, ne cuprind fire nevăzute în fiecare
primăvară. Şi oare câte primăveri avem pe pământ? Sau câte
primăveri adevărate avem pe pământ? Acasă mă aşteaptă
puştiul meu guraliv, cu ochi albaştri şi de pe acum ironici.
Umple casa cu strigătele lui, vocalele le-a depăşit şi acum se
luptă cu cele mai grele consoane. El ne trezeşte dimineaţa, el
ne adoarme seara. Glasul lui de păsărică tânără îmi moaie
sufletul, retrăiesc prin el, îndeosebi, anii mei de început,
inconştienţi până pe la şase-şapte ani. Am învăţat să scriu şi
acasă. Cu vată în urechi. El se joacă, ştie să cânte, eu scriu şi
chiar dacă uneori mai zic: „mai încet, piticule, mai încet”, el
nu conteneşte cu cântul. Leonardo, ce minune e un copil în
viaţa ta. Lucrul la roman merge greu. Nici nu ştiu dacă va fi un
roman. Eu poate că încă nu ştiu ce-i un roman. Şi oricât l-aş fi
gândit şi schiţat, nu ştiu ce va ieşi. Mă tulbură vieţile
oamenilor mei, de-acolo din pagini. Se arcuiesc vieţile,
alunecările şi urcuşurile şi atât. Restul nu mai ştiu nimic.
Câteodată mi se pare, totuşi, că am prea multe personaje şi că
materialul de viaţă e cel puţin pentru două volume.
Deocamdată mă concentrez şi merg aşa înainte. Oi vedea eu
mai târziu. Dacă pot să plec trei luni la Reşiţa (şi Uniunea din
Bucureşti e de acord) cred că l-aş termina şi, în plus, aş prinde
material pentru o nouă carte. Ar fi minunat, ce zici?
Leonardo, în ce te priveşte, am vorbit cu materialele.
Toate trei sunt acceptate şi aşteptate cu titlurile şi aşa cum le-
ai conceput tu. Aşa că totul e bine. Mă intrigă uneori
indiferenţa acestor tipi faţă de tine şi scrisul tău dar, în

66
definitiv, faţă de cine oare sunt ei mai puţin indiferenţi? Şi oare
de ce ne-ar durea mărunta lor indiferenţă când nu avem ce
face nici cu simpatia nici cu antipatia lor?
Îţi mulţumesc că ai pierdut o jumătate de zi pentru
…Strachini. Nu merita, zău. Dar dacă ai făcut-o măcar să fi
fost şi tu recompensat prin cunoştinţa cu un om subţire. Dar o
strachină ca…Strachini. Eu, oricum, deocamdată nu sunt
posedat de morbul cinematografic. Ei mi-au înhăţat volumul
de la Editură, tot ei mi-au scris nişte scrisori ultra,
extraelogioase, pentru ca acum tot ei să facă pe niznaiul,
fiindcă tot nu mă supăr. Eu,însă, nu-s învăţat să fac gheşeft din
literatură. Eu vreau să scriu cinstit, onest, sincer şi, mai ales
necesar ţării mele despre acest erou anonim care mâine ar
putea să nu mai fie anonim. Aşadar, punct. Dacă mă caută, să
mă caute, dar eu nu-i mai caut că doară n-am ou în c…
Leonardo, dacă treci pe la Gazeta, întreab-o pe Chiper
sau cine-o fi acolo de-o nuveletă de-a mea. Dacă n-are
perspective fă tu atâta bine şi bag-o într-un plic şi returnează-
mi-o că n-o mai am decât la volum şi singurul exemplar e la ei.
Restul, tăcere până la noile tale rânduri pe care le aştept.
Te îmbrăţişează,
Ion Arieşanu

Leonardo,
Ţi-am pus scrisoarea o dată la poştă, cu adresa
dinainte şi s-a întors înapoi la mine. Acum o pun din nou pe
circuit, azi, în 27. III. 64, cu noua ta adresă.

67
 3

Timişoara, 2 decembrie [19]64

Dragă Leonardo,
Eram plecat la Reşiţa când tu veneai prin Timişoara
aşa că n-am putut sta de vorbă nici într-o privinţă şi nici
măcar despre reportajul tău. Regret că n-am putut să-l
programez, Leonardo, dar eu care eram un îndrăgostit de
Creangă, n-am găsit în rândurile scrise de tine poezia acelor
locuri, melancolia frumoasă şu umorul acelui genial hâtru
care a fost Nică a Petrei din Humuleşti. Nu vroiam să mă las
dus de această afecţiune, la urma urmei, foarte subiectivă şi
distrugătoare pentru un...redactor. I-am dat reportajul, fără a-i
spune nici un cuvânt pro sau contra, lui S.Titel, care, în urma
lecturii, mi-a comunicat că e slab. L-am întrebat de ce şi mi-a
spus: fiindcă e cu prea puţină literatură în el. Nu o fi chiar aşa,
dar eu aşteptam un reportaj mustind de emoţie tocmai pentru
că e Creangă. Acum tu să mă ierţi pentru aceste aprecieri, dar
de dragul prieteniei noastre nu puteam să trec peste ele şi nici
ţie nu ţi-am cerut niciodată să treci peste lipsurile (oh,
doamne, câte-s!) încercărilor mele în proză. Îţi trimit
reportajul, pentru orice eventualitate. [Acel reportaj,
nemodificat, exact textul la care Sorin Titel strâmbase din nas,
l-am publicat, după 40 de ani, în revista „Spiritul Critic”]
Regret mult că n-am fost aici. Vroiam să mai discutăm
unele lucruri prezente şi unele viitoare. În privinţa mea, mi s-a
spus sigur că nu mai plec la Bucureşti, fiindcă regiunea, a zis,
crede mai necesar să mă dezvolt pe linia care am ales-o,
literatură şi, în plus, sunt necesar aici şi, drept urmare, m-au şi
ales secretar de partid (spre stupoarea generală) al Filialei
noastre. Leonardo, abia aştept să te întorci, să facem şi aici o
revistă sau, dacă nu, să plecăm undeva unde vom face acest
lucru. „Tomis”, o revistă la Constanţa, apare, e sub tipar,
lucrează acolo Mărgeanu (acesta pleacă oriunde şi tot în

68
Bucureşti rămâne) şi C.Regman, care au o normă şi la
Institutul de 3 ani. Era vorba şi de Al.Căprariu, dar el nu mai
pleacă de la Tribuna. La Iaşi, de asemenea, săptămânalul e pe
cale să iasă. Aşadar, se mişcă ceva şi are să se mişte şi aici.
Eu am reînceput lucrul la roman. Până în primăvară
vreau să-l dau gata. De la Editură mi-au spus că dacă l-aş da
acum, mi-ar apărea în anul viitor. N-au romane de actualitate.
Am scris, totuşi, un scenariu de film, între două oboseli, ca un
divertisment şi l-a dus Laurenţiu Cerneţ la Cinematografie.
Sălcudeanu, redactor-şef, nu era acolo şi manuscrisul a fost
înregistrat sub numărul 205. Mi-e să nu rămână doar
înregistrat. Dacă îţi vei face un drum pe-acolo, pe la Casa
Scânteii, etaj VII, Leonardo, te rog mult interesează-te de el.
Am pus multă inimă în el, am nişte oameni care ştiu suferi,
munci şi iubi acolo în pagini, şi mi-ar părea rău să zacă. Plicul
are şi o scrisoare către Sălcudeanu, direct, şi dacă ar lua el în
mână „afacerea” ar fi mai bine.
Restul tot cum ştii, doar că eu trebuie să învăţ şi ce
înseamnă să fii secretar de partid. Dacă o să fim tot noi când
te vei întoarce tu aici, organizaţia are să se mai îmbogăţească
încă cu un om şi scriitor.
Îţi strâng mâna şi te îmbrăţişez şi aştept veşti,
Ion

Timişoara, 26 martie, 1969

Dragă Leonardo,
Cu angajamentul de a-ţi scrie, m-a luat, zi de zi,
această muncă acaparantă şi, iată, m-am văzut aproape de
finele lui mărţişor şi eu încă nu ţi-am răspuns. Mă iartă, deci,
prietene bun şi îngăduitor.

69
 În primul rând, despre situaţia mea. Trebuie să-ţi spun
că, într-adevăr, am fost plecat definitiv, ca toţi plecaţii.
Această plecare subită, această hotărâre aventuroasă am luat-
o dintr-un fel de disperare că nu mai pot face nimic aici în
privinţa apariţiei unei reviste de cultură. Primo! Secundo: ceea
ce fac aici la ziar, îmi pare atât de îndepărtat de dorinţele şi
potenţialul sufletului meu, încât m-am hotărât brusc să
sfârşesc cu totul. Nu iasă întotdeauna cum vroim noi, ci cum
vor zeii. Judeţeana de aici nu a vrut cu nici un preţ să plec.
Promisiuni, reclamaţii la C.C., împotriva Braşovului etc.etc.,
încât, pur şi simplu, am fost nevoit să fac drumul înapoi.
Singurul câştig, după această luptă pierdută: de groaza că le
pleacă singurul om în care ei mai cred şi prin care mai pot
face o revistă, au făcut rapid formele unei reviste de cultură
(bilunare!) şi acum aştept ultimele hotărâri…de sus. Se spune
că e acceptat totul. Numai să pornim. Dar când, încă nu ştiu.
În privinţa oamenilor pentru o redacţie, stau f. prost. Mă uit în
juru-mi şi suspin: gol, peste tot! Tare aş fi vroit să fii şi tu aici
lângă mine. Am fi făcut o treabă bună amândoi. Bineînţeles şi
aşa, de la distanţă, vei fi un colaborator iubit de mine. Aş vrea,
de pe cum, să te gândeşti la o rubrică solidă, bazată, mă
gândesc, pe estetică mai degrabă decât pe literatură.
Meditează, te rog, la ceva bun şi trimite-mi ideile tale şi
eventualele teme pe care le-ai putea aborda.
Regret că nu am putut schimba câteva cuvinte la
trecerea ta prin oraş. Desigur că nu suntem în…afară de lume,
dar ştii cum e. Cât de greu ne vine să ieşim din perimetrul
destul de meschin al vieţii proprii şi al mediului în care ne este
dat s-o ducem.
Azi noapte a murit Covaci Ion, farmacistul. Cred că-ţi
aminteşti de el. Acel bărbat fin, cu gust elevat pt. literatură. S-
a stins la 48 de ani, în câteva luni, de un cancer generalizat
care l-a redus la proporţiile unui copil.

70
 În ce priveşte recenziile, trebuie să-ţi spun că profilul
acestui nenorocit ziar nu înghite aşa ceva decât la diverse date
şi cu totul incidental. Sper să nu te superi că nu ţi le pot
fructifica nicicum. În orice caz, sunt la mine şi îmi vei
comunica dorinţa ta.
Aici, la Filială, lucruri vechi. Lupte intestine, de care
mă bucur că sunt ferit. [Nicolae] Ciobanu a încercat mereu
să-mi facă niţică…curte, însă ştii şi tu că nu ţine. Acum tinde
spre Bucureşti, pe la radio etc. S-a compromis nenorocitul,
peste tot şi acum nu mai are încotro. În orice caz, îmi va fi greu
şi dacă unii colaboratori externi voi reuşi să-mi formez, în ce
priveşte redacţia însăşi, nu pot vedea decât nişte inşi
insignifianţi; însă nici să-i fabric eu nu pot.
Până la o revedere, cu prietenia lui veche,
te îmbrăţişează
Ion

26 decembrie 1988
Dragă Leonardo,
Câteva cuvinte. Am publicat cu plăcere OPINII-le tale
asupra Dicţionarului în cauză. Am fost nevoit (ştii de ce) să-i
schimb titlul.
Cartea trimisă de tine se află la recenzat. Voi da şi
opinia respectivă despre ea.
În seara de Crăciun, te-am evocat, cu bunul nostru
prieten comun, Aurel Martin [Bologa], doctorul. Până la o
revedere, SĂNĂTATE şi LA MULŢI ANI!
Cu dragoste,
Ion Arieşanu

71
 Camil Baltazar
De la poetul Camil Baltazar (Focşani, 7 septembrie
1902 – Bucureşti, 27 aprilie 1977), considerat de Eugen
Lovinescu o foarte importantă „contribuţie modernistă” a
cenaclului/revistei „Sburătorul” la lirica românească interbelică
(în a sa Istoria literaturii române contemporane, criticul îi
consacră nu mai puţin de 7 pagini, cu două mai multe decât lui
Ion Barbu!), deţin o singură scrisoare, expediată de epistolier
într-un plic cu antetul publicaţiei „Rumänische Rundschau”, cu
redacţia pe Calea Moşilor 128.

12/ X/ 1960
Dragă tovarăşe Gavriliu,
Îs de acord să pui titlul ce propui; numai că nu doar de
3 ori m-am întâlnit cu Mihail Sadoveanu, ci am ales pentru voi
aceste 3 etape. Dacă din ce am scris, reiese că numai de 3 [ori]
mă-ntâlnii cu maestrul, atunci va trebui să derogi de la
promisiunea că nu schimbaţi o iotă din articol şi, după
paragraful pag.3, imediat după rândul „…le semne ale
transformării [sic!] ce s-au produs în ţara noastră” adaugă:
„m-am mai întâlnit cu magistrul în locuinţele sale din Intrarea
Romei, Pitar Moş şi cea de la şosea, stând de vorbă în
atmosfera senină şi luminoasă adusă de zorile lui 23 august”.
Referitor la scrisorile H.P.Bengescu – a vi le trimite
fără comentariile mele înseamnă a le rebate la maşină, pe de o
parte – şi ar trebui să suportaţi d-stră, adică revista cheltuiala;
pe de altă parte nu pricep formula: scrisori adresate mie
personal de marea scriitoare, comentate de redacţia „Scrisului
bănăţean”? Atunci care-i contribuţia mea, doar aceea de a vă

72
pune la dispoziţie scrisorile? Cred că nu e o formulă
convenabilă şi pe care aţi făcut-o în pripă. Chibzuiţi.
Din poeziile „în studiu” cum te exprimi, cea intitulată:
„Prietenie şi dragoste” a fost reţinută spre a fi publicată de
„Luceafărul”.
Al dumitale,
Camil Baltazar

P.S. Scrisorile Bengeascăi însumează 33 de pag. bătute

la maşină. Selectate, tot ar face 20-25 de pagini bătute la
maşină. C.B.

73
 Aurelia Batali
O singură scrisorică am de la poeta Aurelia Batali
(născută la Bazargic, 16 septembrie 1934), de pe vremea când
ea era redactor la Editura pentru Literatură (bd Ana Ipătescu
39), iar eu student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti şi
„locatar” al Preventoriului studenţesc amenajat în fostul Palat
regal de pe şoseaua Kisselef, cu intrarea prin str.Delavrancea
nr.6. Membru titular al Uniunii Scriitorilor încă din 1956,
fusesem solicitat de editură să fac referate mai ales pe marginea
manuscriselor aduse de către unii veleitari. Misiva, care nu este
datată, are în vedere tocmai un asemenea manuscris, în
favoarea căruia va fi intervenit o „pilă” de foarte sus. Nici
plicul oficial nu este datat, el fiindu-mi lăsat la portarul
aşezământului, probabil de un curier al editurii.

Stimate tovarăşe Gavriliu,

Fac mea-culpa pentru termenul de 15 iulie, pe care vi l-
am propus eu, nesilită de nimeni. Revin, cu acordul dvs., şi vă
rog să aduceţi şi referatul, şi manuscrisul până în 10-11 –
deoarece se interesează ministerul de ele, fiind noi solicitaţi
să-l citim rapid şi în editură. Sper că sunt în limitele acordului
dvs. şi rugămintea mea, şi noul termen.
Cu stimă,
A.Batali

74
 Lucian Blaga
În martie 1955, pe când, la „Scrisul bănăţean”,
publicaţie a filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, ocupam
postul de corector, am avut nespus de plăcuta surpriză ca
printre şpalturile recepţionate din vechea tipografie ce
funcţiona între zidurile sumbre ale unei clădiri cu un stil
arhitectural bizar, numită de localnici „Cetatea turcească”, să
dau peste câteva foi care cuprindeau textul actului I al versiunii
româneşti a poemului dramatic al lui Lessing, Nathan der
Weise (Nathan Înţeleptul), versiune datorată lui Lucian Blaga.
Revista literară din oraşul de pe Bega îşi asigura astfel
frumosul merit de a se număra printre cele dintâi care relansau
pentru publicul cititor pe marele poet şi filosof, trecut de mulţi
ani pe „linia moartă” a culturii de către regimul totalitar
comunist.
Abia dacă mai e nevoie să arăt că aveam un cult aparte
pentru opera integrală a lui Blaga, din care cunoşteam
îndeosebi tripticul trilogiilor şi masivul volum de poeme editat
de Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”. Nu m-
am mărginit să fac pur şi simplu o corectură a şpalturilor, ci –
având la îndemână o ediţie a dramaturgiei lui Lessing, pe care
mi-o împrumutase Vichente Ardeleanu – m-am apucat să
confrunt traducerea blagiană cu originalul, fireşte nu spre a-l
verifica pe mirabilul scriitor român, ci spre a-mi îmbogăţi
cunoştinţele de limba germană căpătate în cei patru ani de
studiu la Gimnaziul C.F.R. Paşcani, Liceul „Aron Pumnul” din
Cernăuţi, Liceul „I.C.Brătianu” din Piteşti şi Liceul Naţional
din Iaşi. A fost, mărturisesc, un impuls decisiv întru
perfecţionarea stăpânirii din parte-mi a limbii germane, iar
roadele nu au întârziat să se arate: în nr.3/1955 al „Scrisului
bănăţean”, alături de traducerea blagiană a actului II, tablourile

75
3-9, din Nathan der Weise, apăreau şi traducerile în româneşte
a două poeme de Heinrich Heine, semnate de mine. Poate că
fără acel îndemn indirect, primit de la Blaga, nu aş mai fi
purces la reluarea cu râvnă a lecturilor într-o limbă care părea
definitiv compromisă de catastrofala prăbuşire a Germaniei la
finele celui de-al doilea război mondial. În acelaşi timp,
Vichente Ardeleanu – pe care îl admiram pentru cultura lui
plurivalentă, dublată de o magnifică modestie – manifesta
interes nu numai pentru calităţile artistice, ci şi pentru
„fidelitatea” traducerii făcute de Blaga, iar uneori formula
obiecţii, pe care mi se părea că le argumentează convingător.
Cum „Lebăda” de la Cluj ţinea să vadă personal şpalturile
traducerii sale, am profitat de această exigenţă a sa şi, ori de
câte ori era cazul, luam trenul spre oraşul de la poalele
Feleacului, având în servietă, bineînţeles, preţiosul manuscris şi
şpalturile respective.
Întâlnirile cu marele poet şi filosof, de un temperament
„cam rilkean” – după cunoscuta remarcă a lui G.Călinescu –
aveau loc în vestita sală „a hărţilor” de la biblioteca
Universităţii clujene, unde îl găseam aşezat la o masă pusă
pieziş, în dreptul unei ferestre. Discuţia se desfăşura strict „la
obiect”, fără vreo protocolară introducere şi fără digresiuni. M-
a impresionat mereu lipsa de orgoliu şi seriozitatea cu care trata
observaţiile critice făcute de Vichente Ardeleanu – în fond, un
necunoscut ! –, pe unele din ele găsindu-le îndreptăţite şi
dându-le curs, fără a lua nimic în tragic.
În ceea ce mă priveşte, sigur că eram interesat să ştiu la
ce mai lucra poetul, ce preocupări noi avea filosoful şi, fireşte,
îi ceream cu insistenţă – pentru revista timişoreană – poezii
originale, inedite, conştient de ceea ce ar fi însemnat aceasta
pentru renumele publicaţiei noastre. O dată m-a invitat şi la el
acasă, în strada Martinuzzi, unde mi-a arătat o mulţime de
manuscrise, dar de dat nu mi-a dat nimic. Motivul se află
exprimat în una din scrisorile reproduse mai jos.

76
 Cât priveşte Elegia lui J.W.Goethe, despre care este
vorba în scrisori, iniţial ea a fost „scoasă” din paginile revistei
de către „cerberii” de la Direcţia Presei şi Tipăriturilor, din acel
„odios deceniu”. Din cele 25 de strofe a câte şase stihuri ale
poeziei, „activiştilor” cu drept de veto de acolo nu le erau pe
plac ultimele două şi în special penultima: „Lăsaţi-mă
tovarăşi, voi, de drum,/ singur să fiu, lângă rovine-acum./
Luaţi-o înainte! Cerul şi pământul/ vi se deschid în faţă, larg e
vântul!/ Priviţi şi amănunte adunaţi,/ secretul firii să ni-l
îngânaţi!” Aşa-numitul „erou liric” goethean era calificat de
către cenzori drept „individualist”, „defetist”, chiar drept un
„dezertor” şi un „agnostic” cinic, care îi mai şi persiflează pe
căutătorii adevărului absolut. Diferendul ideologic cu cenzura a
durat, însă în cele din urmă cei de acolo au cedat şi Elegia lui
Goethe a apărut în numărul 12/1956 al „Scrisului bănăţean”,
spre adânca satisfacţie a lui Lucian Blaga, care, contrar
hotărârii lui declarate, imediat mi-a trimis o nouă traducere din
versurile „Titanului”, Cântece orfice, apărută în numărul
5/1957, cu prilejul comemorării a 15 de ani de la moartea lui
Goethe. A fost, de altfel, ultima sa apariţie în revista bănăţeană
(avea să apară în scurt timp volumul său de tălmăciri din lirica
universală, de unde, fără îndoială, ne „alimentase” şi pe noi,
atâta timp cât încă nu fusese predat editurii), Blaga
consacrându-se după aceea manuscriselor mai importante pe
care le avea pe masa de lucru şi care îi cereau o mobilizare
generală a efortului creator, în cei abia patru ani câţi îi mai
rămăseseră de trăit.
Aş nota, în încheiere, că, după cum bine îmi amintesc,
rolul determinant în reînnodarea legăturilor literare ale lui
Lucian Blaga cu Banatul l-a avut poetul bănăţean Pavel Bellu,
stabilit de mult la Cluj şi care întreţinea trainice relaţii de
prietenie cu cel care era căsătorit cu fiica lui Coriolan
Brediceanu („cel mai reprezentativ bănăţean din toate
timpurile”) şi care, în casa din vie, de lângă Lugoj, scrisese

77
multe din nepieritoarele sale pagini. De mirare este că Pavel
Bellu nu consemnează această mijlocire a sa în remarcabila-i
carte Blaga în marea trecere (Editura Eminescu, 1970), în
care demonstrează că şederea în Banat a concurat preponderent
la plămădirea forţei creatoare a celui care a dat atâta strălucire,
pe atâtea planuri ale culturii, străvechiului şi veşnic tânărului
„spaţiu mioritic”.

1
Tovarăşi,
Potrivit promisiunii trimit continuarea la Nathan
înţeleptul, actul al doilea. Cred că transcrierea după noua
ortografie să se facă la D-voastră. Vă rog s-o controlaţi, şi nu
mi-o mai trimiteţi. Aş vrea să-mi trimiteţi doar o corectură în
şpalt sau pagină. Aştept cu nerăbdare primul număr al revistei,
pe 1955.
Cu nulţumiri, vă urez tot binele.
Cluj, 1 apr. 1955

Lucian Blaga

2
Dragă amice Gavriliu,
Am primit rândurile dtale, ele mi-au adus multă
bucurie şi oareşcare tristeţe. Îţi mulţumesc pentru bucurii. Îmi
voi îngădui însă să vă cert puţin pentru tristeţe. Tristeţea s-a
pornit în legătură cu poezia lui Goethe, bănuiesc că e vorba
despre Elegie. Nu sunt sigur, dar bănuiesc că aceasta e poezia
ce-şi mai aşteaptă apariţia în „Scrisul bănăţean”. Tot ce
urmează este în funcţie de această presupunere a mea.
Se pare că aveţi oareşicare rezervă de a o publica (de
aceea îmi mai cereţi alte poezii de-ale lui Goethe, care să
servească drept sprijin Elegiei). Eu sunt de părerea că nimeni

78
nu poate şi nu este în drept de a supune unei cenzuri poezia lui
Goethe, şi mai ales nu Elegia, care este una dintre cele mai
celebre poezii ale „titanului”. Că este o poezie a suferinţei?
Discriminarea n-ar mai trebui să persiste…Rostirea poetică a
suferinţei, a unei suferinţe general omeneşti, are darul de a
alina suferinţa mai mult decât poate să facă orice măsură
economică. („Steaua” îmi publică în curând chiar poezia
„morbidă”, dacă vrei, Annabel Lee de Edgar Allan Poe). De
altfel Elegia lui Goethe face parte din volumul meu de
traduceri acceptat de Editura de Stat.
Rog deci să vă mai gândiţi şi s-o publicaţi. Alte
traduceri din Goethe nu am. Şi nici nu intenţionez de altfel să
fac altele, căci sunt foarte ocupat cu alte lucrări.
După ce va apărea Elegia, vă mai trimit unele poezii
din alţi poeţi.
Poezii originale? Am foarte multe. Dar în toate se
amestecă şi o notă de suferinţă. Deci: încă nu le-a sosit
momentul. Aştept până când revistele vor înţelege că rostirea
poetică a suferinţei alină suferinţa. Suferinţe de alinat omul va
avea totdeauna.
Rog un răspuns cu privire la Elegia lui Goethe.
Al dtale foarte bun prieten,
Lucian Blaga
Cluj, 20 sept. 1956
Str.Martinuzzi 14

3
Scumpe amice Gavriliu
Îmi scrie Lucian Valea că manuscrisul traducerii mele
după Elegia lui Goethe, s-ar fi rătăcit, şi că n-o mai aveţi.

79
 Vă trimit alăturat o altă copie. Rog s-o daţi spre
studiere cuiva, care ştie nemţeşte şi poate să facă o comparaţie
cu originalul.
Îmi menţin propunerea mea – de a fi publicată. Rog să-
mi răspundeţi de urgenţă, căci – dacă n-o publicaţi, vreau s-o
trimit la altă revistă.
Al dtale bun prieten
Lucian Blaga
Cluj, 3 oct. 1956
Str.Martinuzzi 14

4
Scumpul meu prieten Gavriliu,
Dat fiind că mi-aţi cerut traduceri din Goethe pentru
numărul din Martie, trimit două. Sunt foarte curios de noul
aspect al revistei.
Am primit scrisorile dtale, îţi mulţumesc! Să ştii că
apreciez foarte mult rândurile ce mi-ai trimis. Cât priveşte cele
cerute, trebuie să mai aveţi puţintică răbdare. Toate lucrurile
se fac aşa de încet, că nu pot nici eu mai repede!
Al dtale cu toată prietenia
Lucian Blaga
25 ian. 1957

80
 Demostene Botez
S-a rătăcit printre scrisorile mele un plic maroniu cu o
scurtă misivă scrisă de mâna lui Demostene Botez (n. Truşeşti,
judeţul Botoşani, 2 iulie 1893, decedat în Bucureşti, 18 martie
1973). Scrisorica datează din perioada în care autorul
Cuvintelor de dincolo era redactor-şef al revistei „Viaţa
Românească”, urmând ca în scurtă vreme (1964) el să devină
preşedintele Uniunii Scriitorilor, aşadar o personalitate foarte
influentă în lumea literaţilor. Public aici telegrafica misivă
numai pentru că nu mai am cum să i-o duc destinatarului de
drept. Acel „Tov. Gafiţa” căruia ea îi fusese adresată, era,
desigur, Mihai Gafiţa, cunoscutul redactor-şef al Editurii
pentru Literatură, pe care, inerţial, pe plic, Demostene Botez o
mai numea E.S.P.L.A., adică Editura de Stat pentru Literatură
şi Artă. Gândesc că dinadins plicul cu rândurile influentei
personalităţi îmi fusese strecurat între paginile manuscrisului
generalului Heruvim, ca să văd eu, referentul extern al editurii,
ce „pilă” serioasă avea veleitarul.

[Bucureşti] 24 sept.[1]963
Iubite tov. Gafiţa,
Am o rugă:
Vine cu ea tov. General Heruvim. A scris un roman.
Dă-l cuiva să-l citească şi eventual să se lucreze cu el în
vederea definitivării.
Îmi dai semne când va fi cazul.
Cu drag,
Demostene Botez

81
 Constantin Călin
Corespondenţa mea cu Constantin Călin (născut la
Udeşti, judeţul Suceava, 1940), ca de altfel şi corespondenţa cu
Radu Cârneci, a fost efectul dorinţei mele ca, după absolvirea
studiilor universitare la Bucureşti, să cer comisiei ministeriale
să mă repartizeze la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău,
oraş care mă atrăgea şi prin revista „Ateneu” care apărea acolo
şi din a cărui redacţie făcea parte udeşteanul. De fapt timp de o
lună am fost băcăuan, după cum atestă Carnetul meu de muncă.
În acea scurtă perioadă am reuşit să-i cunosc pe toţi cei care
gravitau în jurul revistei din oraşul confluenţei Bistriţei cu
Siretul. De-a surda am încercat mai târziu, după anul 2000, să
reiau schimbul de scrisori cu universitarul băcăuan. Surd l-a
lăsat până şi faptul că, în 2006, am publicat în „Spiritul critic”
o recenzie foarte amicală despre al său Dosar Bacovia (1999,
2004). Se pare că motivul atitudinii sale este o dezavuare a
mea privind un cu totul intempestiv articol defăimător semnat
de el în „Ateneu” la adresa lui Vasile Sporici, imediat după
decesul acestuia.

Bacău, 7 iulie 1965

Stimate tovarăşe L.Gavriliu,
Reluăm, odată cu numărul al 8-lea, publicarea fişelor
critice despre scriitorii străini contemporani.
Th S.Eliot va fi însoţit de traduceri. Urmează Pavese,
în septembrie. Aşteptăm celelalte prezentări.
Vacanţă reconfortantă,
Cu sinceră prietenie,
Const. Călin

82
 2

Bacău, oct.’65
Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Cealaltă scrisoare a dv. nu m-a supărat, cum probabil
credeţi; dimpotrivă am considerat-o ca pe un ajutor util,
apărut în chip nesperat. Articolul despre Thomas S. Eliot a fost
viu controversat în redacţie, disputa purtându-se între
subsemnatul şi restul echipei. Noţiunea de umanist pierdea în
replica avântată a colegilor sensul ei fundamental, determinat
istoriceşte. Totul a fost zadarnic şi partea comică am aflat-o
tocmai în argumentul d-lor că „politica partidului e de
atragere (!) a valorilor culturii universale…” Cum trebuie
„atraşi”, timpul va preciza…
Articolul despre Pavese nu a cunoscut opoziţii.
Greşelile de cuvânt sunt ale celor care lucrează revista în
tipografie. Sub acest aspect, numărul e jalnic. Cât priveşte
posibilitatea unei erate, ea este exclusă.
Regret că nu vă pot satisface opţiunea de a tipări în
Ateneu o prezentare a Istoriei literaturii…de D.Micu, şi
aceasta din motivul că o am angajată, încă din mai,
asistentului univ. Ion Apetroaie din Iaşi.
Stimate tovarăşe Gavriliu, personal aş dori ca
legăturile dv. cu revista să continue, înspre folosul ambelor
părţi. Ne interesează în continuare rubrica de scriitori străini
contemporani. Evident, cu permisiunea dv., aş solicita ca
materialele să analizeze opera nu numai sub aspect ideologic
ci şi sub raport estetic. Şi, în acelaşi timp, cred că ar fi utilă o
legătură mai activă a noastră cu dv. şi viceversa, aceasta în
sensul sincronizării paginii noastre de traduceri cu fondul
articolului (pe cât posibil). De pildă, pentru numărul imediat
următor ne-ar interesa o prezentare (în limitele spaţiale
obişnuite) a literaturii Nathaliei Sarraute, întrucât se va tipări
un fragment din Fructele de aur.

83
 Dacă dv. sunteţi de acord cu propunerile de mai sus, v-
aş ruga să-mi răspundeţi imediat, iar (eventual) materialul
solicitat, menţionez, ne-ar fi absolut necesar până la 25 ale
acestei luni.
Îmi permit să vă întreb dacă nu v-ar tenta şi
participarea la discuţiile din paginile de critică literară
curentă, cu probleme de interes general privind epica, lirica,
critica literară chiar.
Vă urez deosebite realizări!
Al dv. Const.Călin

[Bacău, 12 oct. 1966]

Stimate domnule Gavriliu,
Celui căruia îi pare rău că nu aveţi timpul trebuitor
pentru e realiza unele dintre materialele propuse nouă, sunt
eu, în primul rând, dar în faţa unui argument ca cel al
„reprofilării” de moment în cadrul Institutului, mă resemnez,
totuşi nu fără speranţa de a întâmpina din partea Dv., din când
în când, unele excepţii de colaborare mai largă.
De acord cu recenzia numită, însă – ghiciţi, probabil,
rugămintea – să fie în spaţiul de pagini dactilografiate, sau
nedactilografiate dar în acelaşi spaţiu după măsurătorile
noastre pe care acum le cunoaşteţi. Bineînţeles, vă voi rezerva
de fiecare dată un spaţiu pentru recenzii.
Bănuiesc că încercarea cu Suceava n-a fost câtuşi de
puţin hazardată, că v-au fost asigurate acele condiţii necesare
unui studiu de amploare, sau cel puţin există o perspectivă
apropiată pentru toate acestea.
În cadrul cunoscut, mă frământ, serios vorbind, din
pricina destinelor unor cronicari, despre a căror artă şi suflet
încă nu s-a vorbit îndeajuns. Spun asta, ca răspuns la

84
întrebarea despre mersul cursului, fiindcă dacă nu m-aş
însufleţi cât de cât, ar merge prost sau deloc.
Rugându-vă să aveţi amabilitatea a saluta din parte-mi
pe d-na Bolohan Modesta şi pe dl Moise Constantin, foşti
colegi, închei, dorindu-vă, în acelaşi timp, un prestigios
început în cariera didactică, sănătate, succese.
Const.Călin

P.S. V-a sosit colaborarea de la numărul nouă?

Romanescu vă trimite un volum al său. Poate scrieţi în „Zori
noi”. Trimiteţi cât mai repede prezentarea la Stoiciu.

[Bacău] 28 oct. 1966

Stimate Domnule Gavriliu,
Recenzia la Dimineaţa lui Stoiciu se tipăreşte în
numărul din noiembrie. Bălăceanu a fost dat altcuiva, lui
Sergiu Şerban, înainte de a primi scrisoarea Dv. Dacă nu vă
displace, scrieţi-ne despre Sorin Titel, însă într-un spaţiu
identic. Iese, într-adevăr, o Suceavă bună? [Este vorba de o
revistă cu acest titlu] Drum bun! Ca vecin al târgului, mi-ar
face plăcere să pot, cândva, scrie despre Eusebiu Camilar, şi
acolo. „Pseudonimul” domestic al colegei m-a prăpădit …di
tăt, vorba D-sale. Tardiv, i-aş ura să-l poarte (au şi legile de
grijă) până-n „Domnul Infinit”.
Pe aici întâmplări modeste; Cârneci a plecat în Grecia
pentru nu ştiu câte zile; Bălăiţă aşteaptă noua sa carte; va fi
un simpozion Bacovia, în mijloc de noiembrie.
Pe la Suceava?
Cu urări de sănătate şi succese,
Const. Călin

85
 5

[Bacău, 6 decembrie 1966]

Stimate domnule Gavriliu,
Dintre parodiile trimise, Ov.Genaru – responsabilul
secţiei poezie – a reţinut: Sufletul, pe care o va şi tipări în
decembrie. Pe mine m-au încălzit toate, prin inteligenţa cu
care sunt elaborate. Din lipsa spaţiului, recenzia la Sorin Titel
a fost amânată pentru numărul din ianuarie. Despre Puştoaica
aş dori să scriu eu, datorită şi unor implicaţii extraestetice ale
cărţii. Dar despre istoricul literar Al. Săndulescu, v-am reţinut
spaţiu necesar recenziei, pentru luna februarie.
Colegului – simpaticului coleg – Constantin Moise,
mulţumiri pentru amabilitatea de a-mi releva arătarea de acum
doi ani în urmă. La proximul prilej, aş voi ca aceste mulţumiri
să se prefacă într-o „cinste”, amplu desfăşurată, la Suceava
ori – şi mai bine – la Bacău.
Numai urări de bine,
Const. Călin

Bacău, 15 februarie 1967

Stimate domnule Leonard Gavriliu,
Dacă la Udeşti, unde-am stat câteva zile, s-ar fi găsit
plicuri ori baremi cărţi poştale, aţi fi primit de-acolo o
scrisoare. Cu toată distanţa mică, la Suceava n-am putut veni,
deşi aş fi dorit să trec prin oraşul cu atâtea speranţe.
Cred că vecinul meu şi talentatul tânăr poet, Ştefuriuc,
v-a informat că aş dori să ne scrieţi o recenzie, în spaţiul ştiut,
despre Ion Sofia Manolescu. Despre I.D.Bălan scrie Vasile
Sporici, recenzia se va tipări în numărul trei. Despre
V.Râpeanu – fiindcă am scris şi despre „Al. Vlahuţă” – voi

86
scrie eu. În schimb, v-aş ruga să ne realizaţi o recenzie la
volumul de critică şi istorie literară al lui G.Ivaşcu – pe care,
sincer, nu l-am văzut, dar l-am aflat anunţat; deci undeva el a
apărut, poate şi la Suceava. Dacă aş fi avut o discuţie cu R.
Cârneci, aş fi zis să ne scrieţi şi despre T. Mazilu, Aşa, să nu
am o surpriză, nu o comand. Mai curând, şi în perspectivă,
despre V. Spoială, prozatorul debutant pare-mi-se timişorean
de felul lui.
Noutăţi în munca Dv.? Apare, totuşi, Suceava?
Vă doreşte sănătate şi succese,
Const. Călin

P.S. Salutări amicului Constantin Moise.

[Bacău, 12 mai 1967]

Stimate domnule Gavriliu,
Reţin propunerea unei recenzii la cartea lui N. Jianu,
Sfârşitul singurătăţii. O şi aştept, însă luna în care va apărea
va fi iulie, în nr.7. Dacă vă veţi face timp, după încheierea
anului universitar, aş avea ambiţia să primesc de la Dv şi nişte
articole de critică literară. N-aţi dori, de pildă, să vă angajaţi
în dezbaterea revistei despre poezia contemporană? Discutam
cândva despre ermetism şi propuneaţi o înţelegere a faptului
acesta literar de pe poziţii istorice şi filosofice, deci amplu în
raport cu felul în care e discutat; aşa ceva – cu exemplele
necesare şi din poezia generaţiilor recente – m-ar interesa.
Eventual, şi alte lucruri.
Cu urări de bine,
Const. Călin

87
 8

Bacău, 23 – XII – 1969

Stimate Domnule Leonard Gavriliu,
Am primit recenzia trimisă revistei şi am înmânat-o
celui care răspunde în cadrul redacţiei de problemele
ştiinţifice, Sergiu Adam. L-am rugat să o programeze pentru
numărul 1 sau 2 şi să vă comunice ferm luna apariţiei. Sper să
vă fi scris.
Rândurile acestea cată a nu fi atât un răspuns la o
scrisoare, ci o solicitare a noastră de la relua colaborarea cu
„Ateneul”. Se înţelege: cu articole de critică literară şi
ştiinţifice. Aştept, aşadar, propuneri.
Rog, cu acest prilej, să primiţi cele mai bune urări
pentru Anul Nou 1970, de la
Const. Călin

88
 Radu Cârneci
De la Radu Cârneci (n. satul Valea lui Lal, comuna
Pardoşi, judeţul Buzău, 14 februarie 1928) mai deţin doar două
scrisori, redactate într-un stil mai degrabă de cancelarie, în
contextul demersului meu de a deveni colaborator al revistei
„Ateneu” din Bacău, al cărei fondator (seria nouă) şi redactor-
şef el era, eu intenţionând să mă stabilesc în oraşul de baştină
al lui Bacovia (a se vedea şi introducerea la grupajul de scrisori
adresate mie de Constantin Călin).

1
„Ateneu”
Nr. / 12. XI. 1964
Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Vă reamintim că materialul dv. pentru numărul
Creangă va trebui să ajungă la noi până la data de 20
noiembrie fiindcă la această dată intrăm în tipografie.
După cum v-am scris mai înainte, suntem bucuroşi ca
dv. să ţineţi la revista noastră rubrica „Profiluri de scriitori
contemporani din literatura străină”, rugându-vă încă o dată
ca materialele respective să ni le trimiteţi pentru fiecare număr
cu cel puţin o lună de zile înainte. Deci pentru numărul 1/1965
aşteptăm materialul (şi odată cu el şi lista cu tematica pentru
celelalte numere) până la data de 15 decembrie 1964.
Vă aşteptăm cu nerăbdare fiind siguri că colaborarea
dv. prestigioasă va întregi în mod fericit numele semnatarilor
revistei noastre.
Cu stimă,
Redactor-şef
Radu Cârneci

89
 2
ATENEU
Nr. 889 din 30. VIII. 1965
Stimate tovarăşe Gavriliu,
Redacţia revistei „Ateneu” vă exprimă calde mulţumiri
pentru colaborarea competentă la tânăra noastră revistă.
Apreciem înalta ţinută artistică a materialelor cu care
aţi răspuns solicitării noastre şi totodată ne exprimăm dorinţa
ca pe viitor, colaborarea dintre noi să devină şi mai
fructuoasă.

Redactor-şef,
Radu Cârneci

90
 Nicolae Ciobanu
Pe Nicolae Ciobanu (n. Dochia, judeţul Neamţ, 4
august 1931, decedat în Bucureşti, 27 noiembrie 1987) l-am
cunoscut în 1955, la căminul studenţesc din str. Matei Voievod,
pe când el era în anul III al Facultăţii de Filologie, iar eu abia
în anul I, deşi mai vârstnic decât dânsul cu 4 ani. Încă de pe
atunci i-am promis să-l aduc în redacţia revistei „Scrisul
bănăţean”, la Timişoara, ceea ce am şi făcut de îndată ce el a
absolvit facultatea, asigurându-i şi domiciliu, lui şi soţiei sale:
pur şi simplu le-am oferit cămăruţa repartizată mie, eu trecând
ca chiriaş la o unguroiaică din zona abatorului (un sacrificiu
întru propăşirea literaturii la Timişoara, aşa credeam eu).
Relaţiile noastre foarte amicale au încetat iremediabil din ziua
în care, în cenaclul Filialei Uniunii Scriitorilor, am ridiculizat o
penibilă încercare a sa de a se afirma şi ca dramaturg. De atunci
mi-a purtat mereu pică, această râcă a lui ieşind la iveală şi în
scrisorile de serviciu pe care mi le-a adresat pe vremea în care
eram student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Curios
lapsusul (calami!) dintr-o adresare a sa: „Prea mult stimate
tovarăşe L.Gavriliu”. Sesizând scăparea din condei, a căutat
să o dreagă, prin intervertirea primelor două cuvinte, cu
ajutorul unei linii şerpuitoare: „mult Prea stimate tovarăşe
L.Gavriliu”. Oricum, însă, era clar că pentru el eu eram
nemeritat de stimat.

[Timişoara] , 10/ V/ 963

mult Prea stimate tovarăşe L.Gavriliu,
Prompta d-tale iritare, drept să-ţi spun, mă iritează şi
pe mine. De ce? Pentrucă din rândurile trimise de d-ta odată

91
cu cronica la M.B. şi nota despre M.S. (aflate acum la D.P., de
unde azi aşteptăm răspunsul) nu rezultă că, într-adevăr, ai fi
dorit o epistolă din parte-mi. Reieşea că ne vei trimite cât mai
multe note, rugându-mă (nu-i aşa că nu mă înşel?) să te
scutesc, deocamdată, de alte sarcini mai substanţiale. Aşa
că…etîcîîî, etîcîîî.
Vii de 1 Mai pe aici? Foarte bine, te aşteptăm! Vrei să
scrii despre Ion Ianoşi, cronică, un eseu? Foarte bine, comite-l
sau comite-o, adu-l sau ad-o. Cât despre note, să nu mai
vorbim: cât de multe şi cât de catilinare. E BINE!
Să auzim de bine,
N.Ciobanu
P.S. Nota la adresa lui C.Reg[man] n-a apărut din
motive independente de noi. Pe Sorin Titel, lasă-l în grija mea.

[Timişoara, 18 octombrie 1963]

Stimate tovarăşe Gavriliu,
Faptul că sunt extrem de ocupat în ultima vreme – mi-
am început activitatea şi la facultate – a determinat întârzierea
răspunsului meu şi de aceea te rog să mă ierţi. D-le, în ciuda
unor chestii care îmi place să cred că aparţin exclusiv
trecutului, îmi pare sincer rău pentru necazul ce-l ai cu boala
d-tale; să sperăm că totul se va termina cu bine. De altfel,
faptul că d-ta ai deja poftă de lucru este un indiciu cât se poate
de bun în această privinţă.
Am citit articolul şi, drept să-ţi spun, nu ştiu ce să zic.
Nu-i vorba de calitatea lui, care nu comportă discuţii.
Încurcătura e alta: materialul prea e structurat apropos de
discuţia din Iaşul literar, ca să nu se vadă că, firesc, ar fi
trebuit să apară în numita revistă. Personal cred că ar putea fi
publicat în Scr. b.( care după 1 ianuarie nu se va mai numi

92
aşa) cu preţul unor intervenţii din parte-ţi, în sensul reducerii
spaţiului acordat unor tipi ca I. Constantinescu, H. Zalis şi
L.Dumbravă, în favoarea unor analize mai directe legate de
fenomenul literar curent. Ce zici? Ar fi şi spre folosul d-tale şi
spre folosul revistei. De aceea ţi-l restitui, rugându-te să mă
înţelegi bine şi să nu te superi.
În altă ordine de idei, îmi reînnoiesc propunerea de a
ne da un articol legat de discuţia noastră despre poezie şi
aştept un răspuns prompt şi pozitiv de la d-ta, în acest sens.
Cât despre chestia cu recenziile, scrie-ne la două din
cărţile despre care a fost vorba: L. Neamţu (Ochii) şi Fl. M.
Petrescu (Perspective). La celelalte renunţăm, fiind şi slabe şi
prea târziu spre a merita atenţia noastră.
Cu aceasta închei,
urându-ţi să ai parte de toate cele bune,
N. Ciobanu

93
 D. Costea
Dimitrie Costea (n. 24 noiembrie 1919), critic care
multă vreme a avut în marele oraş de pe Bahlui un greu cuvânt
de spus în „destinele” literaturii locului. Unica scrisoare ce
deţin de la el, semnată D.Costea (aşa cum îşi semna el
întotdeauna şi textele), are pe plic trecut ca expeditor
„Administraţia revistei «Iaşul literar», Iaşi, Str.Palat Nr.1”. În
felul acesta misiva, căpătând un caracter oficial, câştiga în
autoritate.

Iaşi, 28 nov. 1966

Stimate tovarăşe Gavriliu,
Vă trimit articolul Specificul naţional în poezia lui
Nicolae Labiş, cu părerea de rău că nu-l putem publica.
Observaţia principală este că el ilustrează doar trăsăturile
specific naţionale din studiul lui Atanasie [corect, Athanase!]
Joja. Lucrurile sunt desigur mai complicate, alţi autori (Ralea,
Al.Philippide ş.a.) au stăruit asupra altor note diferenţiale şi,
oricum, toate acestea comportă o discuţie mai largă. Interesant
ar fi de văzut pe care din trăsăturile esenţiale cade accentul în
poezia lui Labiş (unele, de pildă ateismul, nici nu se regăseau
în ea) şi de explicat cauzele şi condiţiile.
În speranţa că nu vă veţi supăra, vă invit să colaboraţi
cu alte materiale.
Cu salutări amicale,
D. Costea

94
 Ion Crânguleanu
Poetul (mai târziu şi prozator) Ion Crânguleanu,
originar de pe meleagurile Botoşaniului (n. 28 martie 1937,
decedat în 2oo4), îmi expedia scrisori la Timişoara, în 1961,
din Preventoriul studenţesc de pe şoseaua Kisselef, unde şi eu
aveam să „domiciliez” nu târzie vreme, vreo 3 ani (1964 –
1966). Multe s-au pierdut, între acestea şi una care mi s-a
păstrat însă în memorie şi care îmi propunea spre publicare
producţia lirică a unui student care semna cu pseudonimul
Nicolae Dragoş. Ion Crânguleanu era, în general, un model de
generozitate. Un plic datat de poştă, prin ştampila aplicată, „5
APR 61”, conţine doar două poeme în manuscris (Dialectică şi
Miner), nu şi scrisoarea care trebuie să le fi însoţit. Reproduc
mai jos două scrisori „supravieţuitoare”.

[Bucureşti] 31 – 7 – 61
Stimate tovarăşe Gavriliu,
M-am întors dintr-o foarte lungă călătorie în regiunea
Suceava şi Galaţi şi am găsit la cămin un plic ce m-a bucurat
până la izbucnirea în chiot. Vă mulţumesc din toată inima
pentru ce aţi făcut. Aştept nr.8 cu nepomenită emoţie. Voi fi
întotdeauna un colaborator credincios la această revistă.
Acum sunt atât de bogat că nu ştiu cum să mă adun. Am văzut
atâtea locuri şi lucruri noi, inedite, încât voi scrie mult, mult.
Nu ştiu dacă şi bine. În curând voi trimite spre mâinile Dv. un
plic masiv din care să alegeţi ce vă place. Dacă ştiam, vă

95
scriam mai de mult. Sunt atât de entuziast şi fericit pentru
poem.
Vă doresc sănătate şi bucurie,
Ion Crânguleanu

4 IX 61 – Buc.
Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Vă trimit câteva din poeziile unui tânăr, care mi se pare
îndreptăţit să apară într-o revistă a Uniunii Scriitorilor. El a
publicat la „Dintre sute de catarge”, la „Poşta redacţiei” din
ultimul număr al Gazetei literare (v. poemul „Treptele
câmpiei”), în anii din urmă prin „Oltenia literară”. La
redacţiile din Bucureşti i se recunosc posibilităţile şi pe drept
cuvânt se spune că-i un băiat de talent. Eu ţin la el pentru zelul
cu care lucrează, pentru cultura acumulată (absolvent al
facult. de Ştiinţe juridice din Buc.) şi pentru optimismul său.
Din poeziile trimise, cred că se poate alege ceva şi scos la
lumină, indiferent în care coloană sau rubrică a revistei.
Romulus Cojocaru s-a bucurat foarte mult când i-am făcut
propunerea să vă trimită aceste poezii şi ca fiecare dintre noi
visează…
Cu mult respect,
Ion Crânguleanu

96
 Constantin Cubleşan
Din mult mai multele scrisori recepţionate la Timişoara
de la Constantin Cubleşan (n.Cluj, 16 mai 1939), am găsit în
„arhiva” mea numai două. Interesant este că acest autor şi de
SF a adoptat drept titlu al volumului său de recenzii editat în
1969 denumirea unei rubrici a revistei „Scrisul bănăţean” care
găzduia şi textele sale: Miniaturi critice.

30 aprilie 1961, Cluj

Tovarăşe Gavriliu,
După o bună bucată de timp în care nu v-am mai scris
nimic – am fost 15 zile în Uniunea Sovietică şi apoi a fost
campania pentru 1 şi 8 mai – vă scriu din nou câteva rânduri.
Mai întâi vă mulţumesc pentru publicitate în numerele 3 şi 4
iar mai apoi aş face unele propuneri noi. Aş putea scrie o
recenzie la romanul lui Bubennov: Stepa vulturilor pe care l-
am citit şi mi s-a părut interesant mai ales pentru felul cum
pune problema romantismului în perioada actuală, apoi,
eventual o altă recenzie la volumul de versuri al lui Radu
Boureanu Moartea morilor de vânt despre care se pot spune
mai multe lucruri – şi bune şi rele.
În orice caz, sper ca după 15 mai să pot trece într-o
scurtă vizită prin Timişoara, să vă cunosc, să stăm de vorbă.
Cu cele mai sincere sentimente,
Constantin Cubleşan

97
 2

Cluj, 2 sept. 1961

Tovarăşe Gavriliu,
După o lungă perioadă în care nu am trimis nici un plic
redacţiei sau dumneavoastră personal, iată-mă acum
adresându-vă câteva rânduri. Bineînţeles nici de data aceasta
nu voi fi lung. Ţin doar să vă anunţ că aş dori să scriu două
articole pe care să le trimit redacţiei, bineînţeles dacă acestea
vi se par interesante. Primul l-aş intitula „Portretistica în
reportajul actual” iar cel de al doilea „Dramaturgia lui
Arbuzov”. Mă gândesc la acesta în eventualitatea că ar putea
merge în numărul din noiembrie.
Aş scrie cu dragă inimă şi recenzii dar nu ştiu ce cărţi
are vizate redacţia. Dacă eventual mi-aţi indica vreun titlu.
Dar până atunci vă salut cu respect,
Constantin Cubleşan

98
 S. Damian
Pe S.Damian (n. Alba Iulia, 18 iulie 1930) l-am
cunoscut la Bucureşti, în redacţia revistei „Gazeta literară”,
unde el oficia afabil la secţia de critică. Se deplasa deseori la
Timişoara, unde avea o mândră. Trăgea de obicei la Hotel
„Partizanul”, din buricul capitalei Banatului. Nu ţin minte să fi
colaborat vreodată la „Scrisul bănăţean”, în a cărui redacţie
totuşi l-am văzut de câteva ori pe autorul volumelor
Generalitatea şi individualitatea ideii operei literare (1955)
şi Încercări de analiză literară (1956). Misiva lui, nedatată
(plicul s-a pierdut), este mai degrabă o decentă scrisoare de
recomandare, în favoarea unui proaspăt absolvent al Facultăţii
de Filologie din Bucureşti, cu care de altfel eu locuisem în
aceeaşi cameră de cămin studenţesc, laolaltă şi cu alţi viitori
scriitori: Gabriel Dimisianu, Sorin Titel şi Nicolae Velea.

Dragă tovarăşe Leonard Gavriliu,

Îl cunosc pe tov. Domiţian Ceserean şi-l recomand
călduros ca un eventual colaborator al revistei „Scrisul
bănăţean”. A fost un student eminent şi a adus câteva articole
şi la „Gazeta literară”, dintre care primul va fi publicat în
numărul viitor. Cred că ar putea să vă trimită regulat articole
pentru sectorul de critică al revistei. Îl cunosc şi-l apreciază de
asemenea Ov. S. Crohmălniceanu şi Vicu Mândra. Poate îl poţi
ajuta într-un fel să-şi rezolve mai bine şi situaţia în
învăţământ.
Cu mulţumiri anticipate,
S. Damian

99
 Lucia Demetrius
Pe actriţa-scriitoare Lucia Demetrius (n. Bucureşti, 29
noiembrie 1910, decedată 29 iulie 1992) am cunoscut-o la
domiciliul ei din strada Matei Millo 12, unde am vizitat-o de
mai multe ori, ca mesager al revistei „Scrisul bănăţean”. Era în
anul în care ea tocmai dăduse la iveală două noi piese de teatru:
Oameni şi jivine şi Ultima Tauber, aceasta din urmă foarte
apreciată de cronicarii rampei. Nu-mi amintesc ca ea să-mi fi
trimis şi vreo altă scrisoare în afară de aceea de mai jos, în care,
după cum este lesne de înţeles, Lucia Demetrius face aluzie la
„evenimentele” din Ungaria răzvrătită împotriva regimului
totalitarist. Într-un mod indubitabil, ea se…autocenzura.

9 decembrie 1956, Bucureşti

Tovarăşe Gavriliu,
pe jumătate moartă de ruşine, pe jumătate cufundată în
articole, conferinţe şi şedinţe, trebuie totuşi să apelez la
„corpul meu astral” ca să izbutesc să-ţi scriu măcar aceste
rânduri, ca să-ţi explic că numai de uitare nu este vorba. Am
scris, e drept, în vara asta două nuvele dintre care una vă era
destinată, dar în faţa evenimentelor care cer de la scriitori
lucruri mult mai actuale şi mai puternice, n-am mai dat nici
una din ele nicăieri. Nu că ar fi fost străine de poziţia mea faţă
de literatură, dar mi-au părut puţin depărtate, în ordinea
importanţei, de ceea ce trebuie spus în primul rând.
Aşa că „Scrisul bănăţean” să mă mai ierte puţin, am de
scris acum o broşură, apoi fie voi întări una dintre aceste
nuvele, fie că voi drege puţin o piesă într-un act care nu e
proastă dar trebuie reşlefuită sau să scriu ceva nou, dar vă voi
trimite negreşit ceva.

100
 Sunt foarte măgulită că domniile voastre îmi preţuiţi
colaborarea şi vă rog să credeţi că tot dintr-un sentiment de
consideraţie pentru revistă nu v-am trimis la întâmplare orice.
Cu tovărăşeşti şi calde salutări,
Lucia Demetrius

101
 Mihai Drăgan
L-am cunoscut pe Mihai Drăgan (n. Viişoara, judeţul
Bacău, 6 decembrie 1937, decedat Iaşi, 1 noiembrie 1993) în
redacţia „Iaşului literar”, în decembrie 1960, în zilele cuprinse
de febra pregătirii unei consfătuiri pe ţară a scriitorilor tineri.
El abia împlinise 23 de ani, pe când eu eram exact cu 10 ani
mai „bătrân” şi, de câţiva ani buni, lucram în redacţia revistei
„Scrisul bănăţean” din Timişoara, unde îndeplineam funcţia de
şef al secţiei de critică literară. Cu Mihai Drăgan mi-a făcut
cunoştinţă Lucian Dumbravă, cu care pe atunci polemizam
(literalmente amical) pe o temă care ţinea mai curând de
psihologie decât de literatură. Tânărul, asistent la Facultatea de
Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza”, mi-a lăsat o foarte bună
impresie: seriozitate, o informaţie „la zi” în sfera literaturii
române contemporane şi îndrăzneală în ceea ce proiecta pentru
activitatea sa de critic şi istoric literar. Am încheiat un adevărat
pact de colaborare a cărui punere în practică a demarat rapid şi
fructuos, promiţând continuitate şi satisfacţie de ambele părţi.
În vara anului 1961, însă, eu am plecat la Bucureşti, ca să
susţin examenul de admitere la Facultatea de Filosofie şi, cu
aceasta, corespondenţa noastră a încetat. Din ultima sa
scrisoare (31/ V/ 961) reiese că el mă aştepta, fie şi în toamnă,
la Iaşi. Or, în acea toamnă începusem să frecventez cursurile de
zi la facultatea menţionată, aşa încât luna septembrie a fost
frumoasă pentru mine nu pe Bahlui, ci pe Dâmboviţa.

102
 1

Iaşi, 11-XII-960
Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Mai întâi permiteţi-mi să-mi cer o mie şi una de scuze
pentru netrimiterea la timp a materialului ce vi l-am promis şi
pe care dvs. l-aţi aşteptat, desigur.
Din anumite motive, ce nu le voi invoca aici, n-am putut
să vă trimit mai degrabă articolul alăturat şi nici să vă scriu. E
o lipsă pe care încerc s-o înlătur puţin cam tardiv.
Materialul de faţă e o încercare de a releva câteva din
ideile critice ale lui Bacalbaşa şi de-a accentua (sper că am
făcut asta) o serie de lucruri nediscutate până acum.
Afirmaţiile personale ce le încerc s-ar putea ca să fie prea
entuziaste, însă – cred eu – nu depăşesc cu nimic realitatea pe
care am cercetat-o.
În ce măsură articolul acesta va primi girul
publicităţii!? E cam greu de spus. Totul rămâne la aprecierea
dvs. şi răspunsul, oricare ar fi el, îl aştept cu multă nerăbdare.
Aş veni, dacă se poate, cu câteva propuneri referitoare
la ceea ce aş putea să vă trimit pentru numerele viitoare.
Câteva recenzii: B. Lavreniov, Al 41-lea, P.Sălcudeanu,
Iubeşte ziua de mâine, I. Grigorescu, Obsesia; un articol
(oarecum temerar), Evoluţia prozei lui Eugen Barbu, şi unul
mai mic, Coşbuc despre literatură şi limbă (am în vedere
volumul cu acest titlu apărut recent). În măsura în care aveţi
încredere în condeiul meu, veniţi dvs. cu alte sugestii şi
propuneri.
Cu deosebită stimă,
Mihai Drăgan

P.S. Mi-a plăcut mult felul cum a apărut articolul

despre proza lui I. Arieşanu. Acum îl aştept pe acela despre

103
Sadoveanu. O indiscreţie: Cine scrie, pentru revistă, despre
monografia T. Arghezi de Ov. S. Crohmălniceanu?

Iaşi, 2-V-1961
Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Când v-am trimis ultimul material (despre Coşbuc) nu
am mai avut răgazul să vă scriu şi câteva rânduri cum ar fi
trebuit. Fac aceasta acum, cerându-vă scuze pentru o tăcere
atât de îndelungată.
Mai înainte mi-aţi spus că în luna mai veţi poposi,
pentru câteva zile, în urbea Iaşilor. Aş vrea să ştiu dacă
această destăinuire e valabilă încă şi când va prinde viaţă. Mi-
ar face o plăcere deosebită să ştiu data deoarece aş dori, dacă
nu aveţi nimic împotrivă, să vă întâlnesc şi să vă răpesc puţin
timp pentru a vă spune anumite lucruri.
În aşteptarea acestei revederi, v-aş spune ce aş
intenţiona să vă mai trimit. Mai întâi câteva recenzii: Tudor
Popescu: Un băiat priveşte marea (asta în mod deosebit), Ilie
Purcaru: Ev nou ân Ţara banilor, Gh. Tomozei: Steaua
polară.
Am, deja, o recenzie gata despre un volum de versuri al
lui Ion Petrache, Dimineţile patriei, apărut cam de un an şi
despre care nu ştiu să fi scris cineva vreun rând. E necesar ca
şi cărţile mai puţin izbutite, cum e aceasta, să fie luate în
discuţie. Aş vrea să v-o trimit. Se poate?
Recent am scris o recenzie mai amplă (care a şi apărut
în Tribuna) despre cartea Iubeşte ziua de mâine a lui P.
Sălcudeanu. Urmăresc cu atenţie evoluţia acestui prozator. În
curând îi apare un roman masiv, Front fără tranşee. Aş dori
să scriu despre el o cronică (se înţelege, mai târziu). Numai
dacă se poate.

104
 Mă gândesc şi la două articole Omul nou în reportaj şi
unul consacrat unei probleme de proză epică. De asemenea,
rezerv un loc surprizelor pe care vi le-aş putea face.
După cum v-am mai scris (când v-am trimis recenzia
despre Hogaş), fratele meu Gheorghe mi-a confirmat că v-a
încredinţat, într-adevăr, un buchet de poezii. Eu i-am
comunicat că-i veţi răspunde cum mi-aţi spus. Acest lucru s-a
şi întâmplat probabil, însă eu nu am până acum cunoştinţă de
el deoarece fratele meu nu mi-a scris cam demult.
Închei, trimiţându-vă cele mai cordiale salutări.
Cu deosebită stimă,
Mihai Drăgan

20-V-961 Iaşi
Stimate tovarăşe Gavriliu,
Cred că venirea la Iaşi a fost amânată pentru mai
târziu…
Vă trimit primul dintre materialele despre care v-am
vorbit în scrisoarea anterioară. În unele locuri am fost mai
exigent cu volumul analizat. Altfel nu se putea. Treptat voi da
curs şi celorlalte angajamente.
Vă mulţumesc în mod deosebit pentru faptul că mi-aţi
rezervat cronica la Front fără tranşee (la Iaşi a apărut chiar
azi).
V-aş ruga mult să-mi spuneţi ce părere aveţi despre
materialul referitor la Coşbuc. Vă mulţumesc ca-ntotdeauna.
Cu deosebită stimă,
Mihai Drăgan

105
 4

31-V-961 Iaşi
Stimate tovarăşe Gavriliu,
Ca şi altădată, am fost mişcat de promptitudinea cu
care mi-aşi răspuns.
Vă scriu pe scurt. Cronica, la Balul intelectualilor, se
face. De asemenea, şi recenzia şa Şi ziua ard stelele. Cât de
curând vi le trimit. Plus celelalte.
Am comunicat lui Apetroaie ceea ce mi-aţi spus.
…Şi în septembrie e frumos la Iaşi…
Cu stimă deosebită,
Mihai Drăgan

106
 Lucian Dumbravă
Pe Lucian Dumbravă (n. 11 decembrie 1931), autorul
extrem de interesantului tom Ei, care au scris…(Din istoria
Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Documente inedite. Epoca
Filialei. Volumul I (1949-1959) (Everest – Editura ziarului
Evenimentul, Iaşi, 2000) l-am întâlnit prin redacţia
almanahului „Iaşul nou” încă din anii 1952-1954, când eu eram
student la Facultatea de Medicină, iar redacţia publicaţiei lucra
într-o încăpere de la parterul palatului Bibliotecii Centrale
Universitare, încăpere frecventată, între mulţi alţii, şi de Dan
Hăulică, pe atunci student şi el, din câte îmi amintesc. Fireşte,
dacă aş fi fost cât de cât închinător la „altarele” lui Bachus, l-aş
fi întâlnit mult mai des pe Lucian Dumbravă, nu numai prin
redacţii sau pe la Filială. Într-o vreme am şi polemizat, cordial,
cu dânsul, pe tema relaţiei dintre caracter şi personalitate în
creaţia literară. Probabil că scrisoarea de mai jos este singura ce
am primit de la el.

[Iaşi, 14 august 1964]

Dragă tovarăşe Gavriliu,
Din păcate, pentru moment, după ce am găsit lista de
„angajări” pentru numerele noastre următoare, nu pot să-ţi
recomand vreo carte, fie pentru cronică, fie pentru recenzie,
doar dacă ştii matale vreo producţie mai recentă care nouă ne-
a scăpat. În schimb am fi cu toţii foarte bucuroşi să ne trimiţi
un studiu sau un eseu axat pe probleme actuale. Când revii la
Iaşi putem discuta concret şi asupra propunerilor matale
iniţiale. Totuşi te rog, dacă poţi, fă-ne ceva în sensul celor ce-ţi
solicităm (subiectul e…la liberă alegere).
Cu toată dragostea,
L. Dumbravă

107
 Anghel Dumbrăveanu
Cu Anghel Dumbrăveanu (n. Dobroteasa, judeţul Olt,
21 noiembrie 1935) am fost coleg de redacţie la „Scrisul
bănăţean” ani îndelungaţi. O dată ne-a dus într-o memorabilă
excursie în satul său natal de pe malul Oltului. După ce am
ratat intrarea în organizaţia de bază a Filialei Timişoara a
Uniunii Scriitorilor, el a fost instalat pe postul pe care până
atunci îl deţinusem eu, acela de secretar general de redacţie. Nu
am luat în tragic „ratarea”, mai ales că nu a mea fusese ideea
de a face petiţia. Cu Anghel Dumbrăveanu am păstrat mereu
relaţii amiabile. Cred că am avut de la el mult mai multe
scrisori decât cele care s-au salvat. Este interesantă relatarea
„isprăvilor” cenzurii.

25/ X/ 961, Timişoara

Tovarăşe Gavriliu,
Îţi transmit, cu regret, o veste proastă. DP a scos
articolul despre Bătălie în marş. Deocamdată nu se mai scrie
nimic despre acest roman. Acestea sunt dispoziţiunile.
În 11 ai o cronică la Ţaţomir şi recenzia la Florin. Sunt
date la tipar.
Ce mai facă? Îmi pare rău că nu te-am văzut cu ocazia
vizitei noastre la Bucureşti. Am fost extrem de întrebuinţaţi
prin fabrici, uzine; am ajuns chiar la Giurgiu într-una din zile.
Pt 12 te planificasei cu o recenzie. Trimite-ne-o! Şi fă-
ne, eventual, noi propuneri.
Te-am venerat,
A. Dumbrăveanu

108
 2

18 ian. 1962
Venerate bărbat,
Scuză-mi întârzierea cu care îţi răspund – abia am
terminat cu numărul 2.
Întâi îţi mulţumesc pentru cronică. Mi-a plăcut. E
scrisă cu multă înţelegere. Observaţiile în legătură cu folosirea
cuvântului lumină mi-au produs o satisfacţie particulară,
pentru care îţi mulţumesc din nou.
Cum a fost primită cronica în redacţie? Ce să-ţi spun?
A fost citită şi mi s-a înmânat fără nici un fel de observaţie.
Aşadar a plecat la tipar întocmai cum a fost redactată.
Regret că apare abia în 2. Dar poate că e mai bine.
Recunosc că mi-a făcut o impresie frumoasă cronica lui
Paul Georgescu. Dealtfel şedinţa de aseară a filialei, în care
am fost discutat cu volumul laolaltă, s-a desfăşurat în umbra
lui Paul. Sau în lumina lui. Mi-a plăcut cronica pentru că a
fost scrisă, ca şi a D-tale, cu participare.
Coloana de-o şchioapă şi jumătate, culeasă cu cea mai
minusculă literă posibilă, m-a pus în încurcătură în legătură
cu sentimentele celor de la întreprinderea literară respectivă.
Altfel ce-aş putea spune? Mihu Dragomir face unele formulări
care pot fi folositoare şi le iau în seamă cu dragă inimă.
Dar cum se împacă oare afirmaţia finală din alcătuirea
critică respectivă (care, între noi fie zis, îmi face deosebită
plăcere) cu modul în care am fost înghesuit în pagină?
Altă ştire: la Piteşti, capitala regiunii mele de baştină,
ziarul local a tipărit o recenzie la „Fluvii”. Mor de curiozitate
sp aflu ce şi cum, întrucât delictul s-a produs pe meleaguri
apropiate Dobrotesei şi cu riscul de a fi cunoscute de către
consătenii mei. Se pare că autorul ar fi, preavechiul nostru
colaborator, I. N. Voiculescu.

109
 Aseară, Radu Theodoru a rostit o epistolă către mine:
poetică, entuziastă şi judicioasă. A stârnit invidii printre
prozatori!
În altă ordine de idei, erata am tipărit-o în 12 (eşti
vinovat: ţi-ai citit manuscrisul şi-n el nu era odam).
Eşti prezent în nr.3 cu cele 2 cronici. I-am trimis adresa
D-tale lui Horia. S-a constatat şi la Buc.?
Ce e cu Conferinţa, omule? Aşteptăm toţi cu nerăbdare
de câteva luni. Cât mai aşteptăm?
Iţi doresc succes deplin la examene
şi te aşteptăm la Timişoara.
Anghel

7 ian. 1966
Dragă Leo,
Îţi urez un An Nou fericit, plin de bucurii, de satisfacţii,
îţi doresc multă sănătate şi succes.
Îmi pare rău că ne ocoleşti. De fapt, aşa cum remarcai
cândva, de vină este poate şi comoditatea noastră sau răceala
binevoitoare şi deplin intenţionată a unor colegi de condei.
Iată ce-ţi spun eu: dacă vrei şi ai timp, hai să reluăm
colaborarea. Te rog să mă crezi că-ţi fac această propunere
numai în interesul D-tale, al revistei şi al literaturii, în
definitiv. Ce zici? Eu aş putea să-ţi transmit regulat dorinţele
noastre şi răspunsul nostru asupra materialelor.
De pildă, scrie-ne un articol de probleme ale poeziei, prozei
sau criticii; mai târziu – recenzii, note, traduceri, articole de
sondare a fenomenului literar contemporan de peste hotare. Ne

110
faci şi propuneri eventual. Noi e vorba să ieşim săptămânal,
începând cu finele acestui ianuarie.
Dacă eşti de acord, scrie-mi o poştală şi spune-mi ce
gândeşti şi ce vrei să ne scrii.
Cu dragi salutări,
Anghel

111
 Nicolae Dunăreanu
La 29 august 2006 s-au împlinit 115 ani de la naşterea,
la Galaţi, a prozatorului Nicolae Dunăreanu (decedat în
Bucureşti, 17 octombrie 1973), unul dintre cei mai buni
prieteni din tinereţe ai lui Mihail Sadoveanu, alături de
rădăşeneanul N.N.Beldiceanu, stins „cu zile” la Iaşi, pe 9
ianuarie 1923.
Cu N.Dunăreanu, autor de nuvele şi schiţe din lumea
oarecum exotică a pescarilor din Deltă, am corespondat în anii
1960-1961, când am reuşit să-l determin să devină colaborator
al revistei „Scrisul bănăţean” de la Timişoara, în a cărei
redacţie lucram. Dau aici publicităţii una din scrisorile primite
de la cel care a scris volume precum Chinuiţii (1907),
Răsplata (1908), Din împărăţia stufului (1914), şi altele, o
proză care a impresionat prin descrierea poetică a unor locuri
sălbatice şi a primitivităţii unor oameni care trăiau departe de
civilizaţia acelei epoci.

Bucureşti, 23 Septembrie 1961

Iubite tovarăşe Gavriliu,
Boala mea din ultimul timp, apoi a soaţei mele, a fost
pricina întreruperii unei corespondenţe atât de interesante,
născută în vremea când marele meu prieten Sadoveanu
împlinea optzeci de ani.
Desigur că D-tră aţi fost surprins de tăcerea
îndelungată din parte-mi.
Dar, aici, intervine o exclamaţie. În 29 August a.c. am
pornit şi eu pe urma lui cuconu Mihai, împlinind tot optzeci de
ani!

112
 Acum, cu aniversarea zilei mele de naştere, Editura
tineretului a pregătit un volum de nuvele, printre care intră şi
amintirea mea despre Badea Gheorghe.
Relativ la publicarea acestei bucăţi, am de făcut o
întrebare:
De ce s-a omis recomandarea publicaţiei la Fondul
literar, ca să mi se plătească dreptul de autor?
L-am rugat pe dragul meu prieten, Gavril Mihai, să vă
întrebe la telefon de pricina acestei întârzieri.
Socot că D-tră, luând notă de această omisiune, veţi
binevoi a îndrepta greşeala făcută.
Sper că în curând să vă trimit o schiţă, privind viaţa
nouă a oamenilor muncii, din deltă – Sf.Gheorghe – unde am
fost împreună cu Gavril Mihai.
Rugându-vă să mă onoraţi cu rândurile D-tră, atât de
duioase, şi pline de nobleţă, vă salut cu multă stimă.

N. Dunăreanu

113
 Ion Greblescu
Nimic nu-mi mai spune azi numele acelui Dr.Ion
Greblescu, care, în iarna anului 1961, îmi scria din „fundul”
unei păduri din „raionul Moldova Nouă”, aşadar din sudul
Banatului, probabil de la o fabrică de cherestea. Poate că se va
fi afirmat ca poet, ca prozator, ca eseist, fără ca eu să am habar!
Lucru explicabil, dată fiind ulterioara mea „reciclare”. Din
unica scrisoare ce mai am, rezultă însă că au mai fost şi altele.
Să vedem însă ce gânduri şi simţăminte puteau fi exprimate,
acum o jumătate de veac, dintr-un fund de pădure.

Zăvoi 17/ II/ 61

Tov Gavriliu,
Aş vroi ca prezentele rânduri să fie un: „Bună
dimineaşa” zis cu voce tare, tocmai de aici, din fundul acesta
de pădure.
Dacă aş fi un romantic cronic, sau aş trăi înfrigurata
epică a acelui „mal du siècle” care în fond se suprapune niţel,
cu romantismul, decorul acesta auster, cu ale sale solitudini
arboricole, sau de rocă, m-ar satisface pe deplin. Din păcate
mai este şi noroi, puţină zăpadă echivocă, element care
diminuează aspectul peisajului.
Totuşi, ăn mirosul ierburilor jilave, sau în trilul
prematur al norodului păsăresc, se presimte un murmur, o
şoaptă a vieţii, care vrea să ciupă iar o coardă acută. Nu mai
vorbesc că şi omul resimte fenomenul, tocmai prin acele euforii
glandulare (nu includ aci numai erosul), ce-l cuprind acum, în
perioada de debut a primăverii.
N-aş vroi însă să-mi compun o mască de liric şi să
divaghez pe teme minore, tocmai într-o scrisoare adresată unui

114
critic oficial, al unei reviste literare. De aceea îi condensez
aria, la scopuri mai concrete.
În primul rând, vă transcriu aci, ultima mea secreţie
lirică, întrebând şi – v-aş ruga să-mi răspundeţi – dacă paşii
mei de prunc pe drumurile spinoase ale poeziei noi sunt ceva
mai pozitivi, ori bat ţărâna pe loc – şi atunci…Şi fără să vreau,
îmi vin în minte nişte versuri de Arghezi, printr-o asociaţie
izvorâtă din gândurile de mai sus: Păstrează sărutarea ta,/ ca
florile otrava,/ ca să o dăm ţărânii întreagă înapoi. De aceea
zic, nu ştiu dacă nu este cazul să redau şi eu hârtia consumată,
acestei ţărâni generoase. Asta în materie de poezie, căci în
materie de „sărutare” în nici un caz n-aş consimţi s-o desfid,
ci, dimpotrivă, aş întoarce-o sporit , buzelor ce ar trimite-o. Ei,
dar omul trebuie să înveţe câteodată să mai fie şi ascet. Şi
slavă cerului, pădurile din „Zăvoi” au cu prisosinţă această
calitate pedagogică: m-au întors la „idei”. Acele idei care vor
să capete prin tine formă şi lumină. Cu care îţi căsătoreşti
spiritul, creindu-ţi un cămin, un univers. Sunt parcă ideile din
poemul „Aurore” de Valéry:

Quoi! c’est vous, mal deridées!

Que fîtes-vous cette nuit,
Maîtresses de l’âme, Idées…

Era să uit. Ce s-a întâmplat cu celelalte poezii pe care

vi le-am lăsat aci? V-aţi decis pentru ele?... adică în sensul
publicării. Şi pentru care număr? Sper că nu este cazul să
întreb: care anotimp?...V –aş ruga aşadar să mă informaţi.
Aştept…

Dr. Ion Greblescu

115
 Mircea Radu Iacoban
De la Mircea Radu Iacoban (n. Iaşi, 19 februarie 1940),
prozator, dramaturg şi autor de însemnări de călătorie , am
primit multe scrisori oficiale, semnate în calitatea sa de secretar
al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Textele, desigur „şablon”,
erau invitaţii la o adunare sau alta a membrilor Asociaţiei sau
„atenţionări” politicoase privind cotizaţia restantă. Reproduc
mai jos una dintre scrisorile prin care autorul volumului
Estudiantina (1962) sau al piesei de teatru Sâmbătă la
Veritas (1973) îmi cerea, folosind reverenţios pluralul
autorităţii, altceva decât o simplă participare la vreo întrunire a
fracţiunii ieşene a breslei. Din scrisoare se vede că Asociaţia
Scriitorilor, întocmai ca oricare întreprindere economică –
industrială sau agricolă – avea obligaţia să raporteze periodic
asupra „producţiei” realizate.

ASOCIAŢIA SCRIITORILOR DIN IAŞI

STR. Palat nr.1, telefon: 16242
Nr.918 din 12 noiembrie 1971
STIMATE COLEG,
Asociaţia Scriitorilor este adeseori solicitată să ofere
date privind activitatea literară a membrilor săi. Întrucât
aceste date (volume apărute, în curs de apariţie sau
contractate, referiri critice de importanţă deosebită etc.) nu pot
fi cunoscute în amănunţime fără concursul Dv., v-am rămâne
recunoscători dacă, trimestrial, aţi informa Asociaţia
Scriitorilor (printr-o scrisoare) în legătură cu activitatea Dv.
de creaţie din perioada respectivă.
Vă mulţumim,
SECRETAR,
Mircea Radu Iacoban [semnătură olografă]

116
 Silvian Iosifescu
Pe caragialologul Silvian Iosifescu (n. Bucureşti, 21
iunie 1917, decedat în 2004), profesor de teoria literaturii la
Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, om de o
mare fineţe, care avea şi studii filosofice şi juridice, l-am
abordat, în 1961, în cadrul unei anchete literare întreprinse de
revista „Scrisul bănăţean” printre scriitori. La acea anchetă se
referă puţinele rânduri primite de la el într-un plic de lux,
expediat recomandat expres, ca să ajungă şi sigur, şi repede.

19 III 61
Stimate tov. Gavriliu
Scuză te rog întârzierea cu care îţi trimit rândurile
cerute, dar scrisoarea dumitale a sosit în lipsa mea din
Bucureşti. Sper că răspunsul îţi va parveni, totuşi, la vreme.
N-am uitat făgăduiala, dar multe şi diverse alte
obligaţii m-au împiedicat să progresez cu monografia
Caragiale. Sper ca în următoarele luni, deci prin vară, să vă
pot trimite ceva.
Cu bune sentimente,

Silvian Iosifescu

117
 Al. Jebeleanu
Cu Al. Jebeleanu (n. Şipet, judeţul Timiş, 7 octombrie
1923, decedat la Timişoara, 28 aprilie 1996) am fost coleg mai
întâi în redacţia ziarului „Luptătorul bănăţean”. Din 1949 el a
devenit secretarul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din
R.P.R., înfiinţată în acel an, precum şi redactorul-şef al
almanahului „Scrisul bănăţean”, transformat apoi în revistă
trimestrială, la care am fost încadrat şi eu, iniţial pe post de
corector. Prin 1955-1956 s-a zbătut să-mi fie anulată
excluderea din U.T.M. (1952, pe motiv că aveam o origine
socială „nesănătoasă”) şi pentru angajarea mea ca secretar
general de redacţie al revistei timişorene, ceea ce m-a
determinat să renunţ la studiile filologice începute în 1955 la
Bucureşti, dedicându-mă în schimb propăşirii „Scrisului
bănăţean”. Din păcate, multe din scrisorile primite de la Al.
Jebeleanu, cele mai importante, s-au pierdut.

28 martie 1962
Dragă tovarăşe Gavriliu,
Înainte de toate îţi mulţumesc pentru primele cuvinte
bune despre cartea mea de versuri. Aştept cronica cu interes.
Îmi cunoşti destul de bine calităţile şi scăderile poetice şi mai
ales „evoluţia”.
Scrie o cronică despre „Oceanul” lui T. Coşovei.
Cartea lui Negulescu a luat-o altcineva în primire.
În ceea ce priveşte Eugen Simion sunt de părere că nu e
cazul să ne avântăm în polemici mărunte. Ar fi bine dacă ai
scrie un articol despre problema: „Criticii şi cunoaşterea

118
vieţii” şi cu acest prilej ai putea să răspunzi şi totodată să-ţi
aduci contribuţia la această dezbatere.
Cu prietenie,

Al. Jebeleanu

24 VI 1974
Stimate Tovarăşe Gavriliu,
Ţi-am primit scrisoarea cu întârziere fiind călătorit în
Uniunea Sovietică la sărbătorirea lui Puşkin. Îmi cer scuze
pentru acest răspuns prea amânat. Pot oricând să scriu o
referinţă despre dumneata. După câte ştiu, ar trebui să mi-o
ceară un organ de partid. Până acum n-am primit o astfel de
cerere.
Lucrez la Editura Facla. Primesc corespondenţa pe
adresa editurii: str. I. L. Caragiale, nr.1 – Timişoara.
Mă bucură faptul că-mi urmăreşti activitatea literară.
Pe cât pot, scriu şi circul mult. Nu simt nici un fel de oboseală,
deşi am depăşit rotunda şi spinoasa vârstă de cincizeci de ani.
Având în vedere că te-ai reîntors la prima meserie, îţi
urez să ai de astă dată mai mult succes în ziaristică!

Al.Jebeleanu

119
 Andreas Lillin
Acest scriitor de naţionalitate germană, Andreas Lillin
(n. 31 august 1915, decedat 21 aprilie 1985), care într-o vreme
locuia la Vinga cea vestită pentru fabrica sa de ciocolată şi
bomboane din ciocolată, pe la sfârşitul „obsedantului deceniu”
mi-a furat iubita, furându-mi mai întâi o fotografie a acesteia,
dăruită la Arad (este vorba de Gloria Barna, care mai târziu a
semnat cu pseudonimul Alexandra Indrieş [n. 13 martie 1936,
decedată în 1993]). Autorul masivului roman Jetzt, da das
Korn gemahlen (1957) avea certe calităţi de seducător şi, cu
toate că mai „bătrân” decât mine cu vreo 12 ani, şi-a atins
repede scopul, căsătorindu-se cu frumoasa simpatizantă a
„revoluţiei maghiare” din 1956 şi mutându-se în pălăţelul ei de
pe malul Mureşului. După ce eu am demisionat, plecând la
studii în Bucureşti, el mi-a luat şi locul în redacţia revistei
„Scrisul bănăţean”.

[Timişoara, 18. 11. 61]

Mult stimate tovarăşe Gavriliu,
Tovarăşul profesor Ion Apostol Popescu (Gherla)
reclamă la noi manuscrisul lucrării sale „Despre Atanasie
Marinescu”.
Manuscrisul nu se află în dosarele Redacţiei. Nu cumva
vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat cu el?
Vă rugăm să ne răspundeţi cât mai repede.
Totodată vă rugăm să ne trimiteţi recenzia promisă
despre ultimul volum de versuri al tovarăşei Nina Cassian.
Cu salut tovărăşesc,

Andrei Lillin

120
 Aurel Martin Bologa
Cu viitorul (azi uitatul!) prozator Aurel Martin Bologa
(care la început semna pur şi simplu Aurel Martin – prenumele
şi numele sale adevărate – până când a aflat că mai există un
Aurel Martin, acela originar din Jibou, judeţul Sălaj) am fost
bun prieten încă din ultimul an de liceu, deşi la Timişoara
frecventam licee diferite. El mi-a făcut cunoştinţă cu Iurie
Darie, care, având şi talent de grafician, mi-a ilustrat coperta la
placheta de sonete Vânt pe trestii (Editura Atheneum,
Timişoara, 1948). Mai târziu am urmat şi eu Medicina
îmbrăţişată de el, frecventând acelaşi I.M.F. (din Piaţa
I.V.Stalin), absolvit de el, nu şi de mine care, în 1955, m-am
retras, devenind corector la revista „Scrisul bănăţean”, înainte
de a intra la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Din „vasta”
noastră corespondenţă s-a păstrat doar o singură scrisoare, pe
care el mi-a trimis-o pe adresa Facultăţii din strada Edgar
Quinet.

Timişoara, 21 April 1956

Dragă Leonard,
Merit cele mai aspre admonestări pentru impietatea
săvârşită faţă de articolul tău, mai bine zis schiţa articolului
„Despre adevărul vieţii” pe care mi l-ai împrumutat la
Bucureşti şi pe care, vai, l-am pierdut. L-am pierdut chiar
înainte de a-l fi citit în întregime şi nu e de mirare că s-a
întâmplat aşa ţinând cont de felul meu neglijent şi de copiii
mici existenţi în casa unchiului meu, unde am poposit. Dar
chiar dacă tu-mi vei trece cu vederea faptul petrecut, rămâne
să-mi iau o pedeapsă mult mai mare decât aceea care ţi-ar sta
ţie în putinţă să mi-o aplici, căci Istoria literaturii nu mă va

121
ierta. Bagă de seamă însă – mulţi au devenit nepieritori prin
ceea ce nu au spus şi dacă-i aşa, înseamnă că ţi-am făcut un
serviciu.
Acest incident odată cunoscut, nu-l eticheta însă ca o
fatalitate, şi reia ideea, de altminteri atât de interesantă şi
oarecum la ordinea zilei şi scrie articolul aşa cum l-ai
conceput. Sau poate că l-ai şi pregătit pentru nr.5 ?
În calitatea mea de secretar de redacţie (supleant) am
şi citit îndemnurile tale referitoare la „documentare”. Sunt în
spiritul celor discutate de noi la consfătuire. Era necesară o
punere la punct a chestiunii. Cred că ai făcut-o cu mult bun-
simţ, judicios şi doct. Mi-a plăcut ideea participării active a
scriitorului la fenomenul social, fără ca aceasta să ia forma
unei incursiuni sau excursiuni „de sus”, ci ca o integrare a
experienţei în biografia scriitorului. Această idee ar merita o
circulaţie mai largă şi o dezbatere mai amplă. Bine ales şi
exemplul celor doi scriitori francezi din secolul trecut, care ar
fi iniţiat un curent, aş zice „al defensivei” în faţa vieţii. Cred
că este foarte indicat ca de acum înainte să abordezi teme de
acest fel, nu numai studii despre diferite cărţi, care nolens-
volens (sic!) te fac să-ţi risipeşti părerile în chestii mai
mărunte.
Ţi-am citit, fireşte, şi recenzia din „Gazeta literară” al
cărei conţinut nu-l pot aprecia însă, căci n-am citit cartea.
La noi a avut loc nu de mult un fel de consfătuire, la
care a participat şi Mihale. Această consfătuire a avut menirea
să dezbată o seamă de probleme care preocupă scriitorimea,
acum înaintea congresului. Nu ştiu ce s-a făcut, ce nu s-a făcut,
cum s-a organizat, cum nu s-a organizat, destul că în loc de
ceea ce mă aşteptam discuţia a luat aspectul unei şedinţe în
care s-a raportat lapidar că „am obţinut succese” … „dar mai
avem şi lipsuri”, în care s-a făcut un inventar al scriitorilor şi
lucrărilor publicate, fără a se desprinde vreo concluzie
importantă. Dintre toţi, doar Radu Theodoru, clonţos cum îl

122
ştii, a reuşit să fie interesant, arătând că s-a deplasat la Lugoj
de-a surda. Şerbănescu a excelat însă în lipsa de modestie,
uscăciune şi lipsă de conţinut. Iar Miu-Lerca s-a dovedit încă o
dată un actor de talent. Nu ştiu cu ce bagaj va fi plecat Mihale
(care de altfel a accelerat sfârşitul şedinţei ca să ajungă
trenul) dar eu m-am ales cu tare puţin. Fiindcă erau puţine
lucruri de discutat, raportorul (Şerbănescu) a fluturat ideea
luptei contra psihologismului. Iar ca (modest) exemplu m-a
luat pe mine. Eu trebuie să răspund că pe viitor am să-mi
dezbrac personajele de suflet, căci este inutil. Acum însă mi-a
venit o nouă idee; n-am să le dezbrac ci am să le retez acea
parte a sufletului care generează tumorile gândirii şi
frământărilor. Am să le las să viermuiască singure, după o
logică a lor, independentă. Ai fost vreodată la teatrul de
păpuşi? Ai văzut ce admirabil este să dai viaţă unor făpturi de
cârpă şi paie? Ce-i drept, „Hamlet” e mult mai complex, dar
asta nu e pentru noi… De fapt pentru mine deosebirea dintre
„psihologism” şi „psihologie” este limpede ca cerul acestei
primăveri. Regretabil însă că sunt încă oameni care în numele
luptei contra „psihologismului”, curent recunoscut ca funest
personalităţii creatoare, lovesc în inima eroilor, în psihologia
lor. Dacă la această confuzie s-ar preta numai Şerbănescu,
nici nu m-aş fi ostenit să ţi-o semnalez. Dureros este însă că
deşi teoretic mulţi recunosc valoarea analizei psihologice,
practic se codesc s-o promoveze. Aici am să-ţi fac şi ţie un
reproş, scumpule. Ce oare te-a determinat pe tine să vezi un
pericol în acele încercări de a face secţiuni prin sufletul
personajelor mele? Ai sesizat o alunecare, sau ai întrevăzut
una? Cu răspunsul îmi eşti dator în proxima epistolă. Eu
bănuiesc a doua presupunere ca sursă a acelei remarci pe care
ai făcut-o la medalionul meu din „Gazeta…” Nici o teamă
însă; atât în viaţă, cât şi în scris am un echilibru care respinge
orice tentative ale condeiului de a aluneca fie spre spumă

123
verbalistică şi lipsă de conţinut, fie spre adânciri morbide (de
fapt cele două noţiuni se întretaie la un anumit punct).
Dragul meu, rămăsesem înţeleşi să ne mai scriem, dar
nu ştiu de ce tocmai atunci când se cuvenea să discutăm o
seamă de lucruri – vezi bine consfătuirea a produs o oarecare
efervescenţă intelectuală – tocmai atunci, zic, am întrerupt
corespondenţa. Când mergeam pe Calea Victoriei spre „Casa
scriitorilor” îmi părea că aruncam cu neglijenţă idei care n-ar
trebui să se piardă. Mai salvează tu ce se poate, iar eu rămâne
să-mi asum sarcina cuvenită. Ca toate civilizaţiile, epoca
noastră are şi ea un ideal uman. Cred că acest ideal fie că a
fost banalizat în formule ca: „erou pozitiv”, „militant activ”,
„visător”, „constructor al comunismului”, „om de tip nou”
etc., fie că a fost trecut sub tăcere din neputinţă de a-l defini.
Eu cred că ne cade în sarcină de a face ceea ce nu a încetat
niciodată de a înfăptui antichitatea, evul mediu, şi
capitalismul. Pe de altă parte este necesar, cred, să delimităm
orizontul acestui om, forţa şi neputinţa lui. Nu sunt sigur dacă
neputinţa lui, sau impasul nostru, al scriitorilor. Căci orice
etapă în istorie deschide perspective unei alte etape, pe care
noi nu o înţelegem întotdeauna, sau ne împotmolim în formele
vechi. Sunt însă doritor să-ţi citesc părerea şi în această
privinţă, căci pentru mine nu e aici destul de clar. Bâjbâind
amândoi, vom găsi poate un liman.
Şi acum să-ţi fac o mărturisire sinceră. Cred că acest
an petrecut la Bucureşti a însemnat pentru tine o nepreţuită
experienţă intelectuală. Făcând comparaţie între tine cel de
acum doi, trei ani şi cel de acum, nu este greu de stabilit o
diferenţă netă, în avantajul celui de acum. A fi un doctrinar nu
înseamnă însă a fi un intelectual desăvârşit. Doctrina doar,
neîmprospătată de binefacerile unei largi culturi cred că este
primejduită de pericolul iezuitismului. Nu să tolerezi idei
străine progresului, ci a desluşi multiplele căi ale acestuia,
ţintele mai îndepărtate ale omenirii, a fi conştient de armele

124
care-ţi stau la-ndemână şi a preveni [cuvânt indescifrabil] –
iată ce se cere unui om luminat. Tu ai reuşit să faci acest salt
spre deosebire de alţii din mijlocul nostru, care au rămas la
arsenalul vechi, la limbajul prăfuit, neaerisit de altădată, la
formulele aşa-zise „sigure” care te scutesc de sclipiri, ca şi de
eşecuri. Dar nu vezi că lumea n-ar putea progresa, dacă n-ar
greşi? Sfântă eroare, tu eşti mama tuturor înfăptuirilor. Fără
tine lumea ar fi plictisitoare, această scenă pe care nu se
întâmplă nimic. Nu eroare ca să fim interesanţi şi bătăioşi, ci
eroare firească, inevitabilă unor oameni, naţiuni, civilizaţii. Să
nu ne temem că greşim. Numai cei care tac au întotdeauna
dreptate. De aceea am privit cu surprindere şi plăcere evoluţia
ta, evoluţie firească a unui om care gândeşte, se frământă şi,
mai mult, năzuieşte să-i înveţe pe alţii. De aceea am mare
nevoie de părerile tale şi nu de ale altuia. Deci te aştept.
Al tău bun,

Aurel

P.S. Nevastă-mea vrea să se înscrie la filologie, fără

frecvenţă. Fă bunătate şi interesează-te la secretariat care sunt
condiţiile de admitere, ce materii se cer (mai amănunţit) şi
dacă nu cumva trecând ca tânără scriitoare, membră a unui
cenaclu, ar putea urma fără să intre în producţie. Te rog foarte
mult să-mi răspunzi amănunţit şi la aceste întrebări.

125
 Ilie Măduţa
Poetul Ilie Măduţa (n. Dezna, judeţul Arad, 22 mai
1927, – nu ştiu să fi murit, fiind el mai „tânăr” decât mine cu
aproape două luni de zile) colinda Banatul în calitate de
colector de pene (din acelea pentru perne şi chilote), aşa încât,
în derâdere, se spunea despre dânsul că n-avea cum să rămână
vreodată în pană de…pană (condei), nimeni neavând, ca el,
vagoane de pene! Era bun prieten cu Ştefan Aug. Doinaş, Deliu
Petroiu şi Ovidiu Cotruş, înşirând, la un pahar (de obicei la
restaurantul „Lloyd” din buricul Timişoarei), verzi şi uscate pe
seama lor, în general o anecdotică de mare efect, pigmentată cu
recitări de versuri fără perdea compuse de Doinaş. Din
corespondenţa cu el, nu mai am decât două scrisorele.

[Arad] 12, IX. [19]57

Stimabile,
Asta-i cam tot ce pot alege – momentan – din versurile
mele pentru toamnă. Meditaţie este o poezie recentă, celelalte
trei mult mai vechi cu uşoare amendări*. Nu-s cele mai bune
„autumnale” ale mele, deoarece nu-s cele mai triste.
În elegii sunt mai tare – dar din nefericire nici revistele
necum ziarele nu le promovează. Enfin! Fiecare face poezie
mai întâi pentru el şi apoi se gândeşte la comanda „socială”.
Când sinceritatea coincide cu comanda (şi cu talentul – all
right! (dacă s-o fi scriind aşa?).
Telefonează-mi dacă poţi utiliza ceva!
Te-am salutat

Ilie

126
 * din care mi se pare că poate fi reţinută Peisaj (prin
acurateţea-i)

8 ian. 1976 Chişineu

Dragă Leonard,
Am fost la Bucureşti, am dat un telefon la redacţie, dar
nu te-am găsit şi îţi trimit acest volumaş acum, deoarece nu
mai eram sigur de adresa ta (str. Valea Buzăului 10).
Volumaşul acesta mi-a fost înjumătăţit, şi ce a rămas, a
rămas după plăcerea lui Nicolae Oancea – cam cu furca şi
îndreptat pe ici, pe acolo…
Aştept ca în prima jumătate a acestui an să apar cu
Tărâmul de flacără, tot versuri, la Facla. La Bucureşti mi-am
clarificat apariţia pentru 1977 la Cartea românească şi Ion
Creangă.
Dacă scrii ceva despre mine la Informaţia te rog
decupează şi trimite-mi şi mie într-un plic.
Informativ eu am apărut la E.P.L. în 1968, cu Corabia
autohtonă, şi la Facla 1973 cu Măşti de zăpadă.
Îşi doresc succese şi realizări frumoase în ceea ce
gândeşti.
Te îmbrăţişez
Ilie

127
 George Mărgărit
Într-adevăr, aşa cum se afirmă în prima scrisoare (datată
3 mai 1960), prin anii 1946-1947, pe când eu eram elev al
Liceului Naţional din Iaşi, George Mărgărit, cel mai tânăr
dintre profesorii şcolii noastre, dar şi gazetar la ziarul
„Moldova liberă”, al cărui redactor responsabil era Mihai
Novicov, mi-a fost „naş literar”, adică mi-a înlesnit debutul, ca
prozator, în revista „Pygmalion”, al cărei director editor era
reputatul librar Jean Ackermann, cu prăvălia de cărţi situată pe
strada Lăpuşneanu, la mică distanţă de liceu. Şi tot el m-a
elogiat, în cuvinte generoase, în presa locală, remarcând acel
debut al meu, care s-a produs aproape simultan cu debutul
prozatorului Ion Istrati, în aceeaşi publicaţie. Toate aceste fapte
şi împrejurări le voi evoca, pe larg, în cel de-al treilea volum al
ciclului confesiv Critica autobiografiei pure, volum care se
va intitula Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui [Reproduc aici
introducerea la scrisori aşa cum a apărut ea în „Convorbiri
literare” Nr. 9/ Septembrie 2003, explicându-se astfel defazarea
calendaristică]
Scrisorile poetului şi eseistului George Mărgărit (născut
la 1 ianuarie 1923, la Tomeşti, lângă Iaşi), le-am recitit ca pe o
pioasă aducere aminte, în acest an 2003, când fostul meu
profesor şi „naş literar” ar fi trebuit să împlinească 80 de ani de
viaţă, o vârstă venerabilă, desigur, dar perfect „viabilă” şi încă
prielnică creaţiei, cum ne-au dovedit-o şi ne-o dovedesc mereu
atâţia mari creatori, indiferent de domeniu. S-a stins, însă, la
numai 38 de ani (în ziua de 29 august 1961, la Sanatoriul
T.B.C. Bârnova, judeţul Iaşi), aşadar în plină tinereţe şi, după
cum putem observa din cea de-a treia scrisoare a sa (nedatată,
dar purtând, pe plic, ştampila oficiului poştal din Bârnova cu
data de 2.11.60, adică 2 noiembrie 1960), deşi era foarte, foarte

128
bolnav, rândurile scrise de dânsul exprimau un optimism ieşit
din comun, el sperând într-o colaborare îndelungată la revista
timişoreană „Scrisul bănăţean”, unde îndeplineam dubla
funcţie de secretar de redacţie şi de şef al rubricii critică
literară. Din nefericire, această colaborare, începută sub
auspicii atât de favorabile, a fost neiertător curmată de decesul
cu totul prematur al scriitorului.
Să-i parcurgem cu cuvenita smerenie textele epistolare,
ca pe un gest aniversar, într-un ritual de meritată rememorare a
existenţei celui care a scris aceste două versuri memorabile, pe
care le reproduc dintr-unul din manuscrisele ce mi-au fost
încredinţate în anul 1960, an care i-a precedat moartea:
„Sorbim din cupa zilei licoarea profirie/ Şi jaru-l adunăm pe-a
minţii geometrie”.

1
Dragă tov. Leonard Gavriliu,
După cum cred că-ţi aminteşti, cu ani în urmă ţi-am
fost, cum se spune, naş literar. După răstimpul trecut, îţi
încredinţez manuscrisele alăturate asupra cărora – împreună
cu redacţia – vei decide.
Te rog foarte mult ca, în timp util, să fii bun şi să-mi
comunici hotărârea ce s-a luat şi dacă, eventual, cu sinceritate,
mai ai nevoie de colaborarea mea. Oricare ar fi răspunsul, eu
îl aştept şi îţi doresc multă sănătate şi timp spornic. Dar aştept
negreşit un răspuns la adresa dată.
Nădăjduind că nu m-ai uitat, îţi rămân acelaşi,
G. Mărgărit
Bucureşti
Strada Sborului, nr. 5 A
Raionul Tudor Vladimirescu

129
 2
Dragă tovarăşe Leonard Gavriliu,
Am primit răspunsul matale afectuos şi îţi mulţumesc de
scurta evocare şi de ospitalitate. Ca naş şi publicist, nu mă pot
supăra pe intervenţia finului, sinceră şi activă. M-am bucurat
că nu m-ai uitat şi că m-ai făcut să tresar la rândurile directe.
Îţi voi da curs invitaţiei de a colabora „regulat” (cu poezie şi
articole) fiind acum încredinţat că de acolo voi primi la vreme
un răspuns deschis.
Aştept şi clipa unei revederi, fireşte, evocative, şi îţi
doresc bucurie la lucru. Promiţând că – în timp util – voi da
curs invitaţiei, îmi aştept debutul la revista „Scrisul bănăţean”
şi te salut cordial.
Al matale dintotdeauna,
G. Mărgărit
Bucureşti, 16 Mai, 1960

3
Dragă şi stimate fin al nostru,
Dintr-un loc nedorit – din sanatoriul Bârnova-Iaşi –
după un răstimp îţi dau un semn de existenţă. Exist aici pentru
operaţie şi ca, la primăvară, s-o pornesc iarăşi. Cum şi de ce
am ajuns aici, se poate cerceta şi afla. Nu sunt însă în zodie
rea şi moartea „ca bătrân căpitan” nu mă ridică încă.
Un cântec ascult e o participare a mea la febra lumii.
Ţi-l încredinţez spre a decide asupra lui. Am nădejdea că finul
nostru îşi va spune nestingherit cuvântul, dincolo de
„obligaţiile” contractuale de la naş la fin. Şi am şi rugămintea
formulată aici cronicăreşte: tăeturi să se facă, dară adăugiri
Nu, ca unul carele am fost păţitu.

130
 În aşteptarea unui răspuns, îţi doresc multă şi bravă
sănătate şi nutresc bucuria evocatoare a unei revederi, după
atâta vreme, după atâta drum.
Cu toată aprecierea şi toată dragostea,
G. Mărgărit
Adresa: Sanatoriul T.B.C. Bârnova-Iaşi

131
 George Mihăescu
Dacă aş căuta pe Internet sau prin vreun dicţionar, poate
că mi-aş reîmprospăta memoria şi aş şti cine este numitul
George Mihăescu, acela care, în iarna lui 1961, domicilia pe
Bd Republicii din Constanţa nr. 35, îmi trimitea poezii la
„Scrisul bănăţean” din Timişoara şi spera ca la malul Mării să
se înfiinţeze o revistă literară. Se poate să fi fost coleg cu mine
la Filologia bucureşteană, pentru că altfel nu m-ar fi tutuit cu
atâta aplomb. Ochii care nu se văd se uită, cu atât mai vârtos cu
cât este vorba de circa o jumătate de veac de neîntâlnire.

Tovarăşe Leonard Gavriliu,

Mai întâi noroc şi toate cele dorite. Pe aici au început
să se audă veşti bune. Se pare că Uniunea a hotărât în sfârşit
să facă ceva şi pentru Dobrogea. S-a anunţat deocamdată
sosirea unei comisii din partea Uniunii Scriitorilor care să
studieze posibilitatea înfiinţării unei reviste. O aşteptăm şi ne
străduim să facem tot ce e posibil. S-a pregătit un memoriu şi
pentru regiunea de partid. Noi te vom ţine la curent cu cele ce
se vor întâmpla.
Deocamdată încercăm să ne facem prezenţi în presa
literară. Trimit pentru Scrisul Bănăţean (şi roagă-l pe
Dumbrăveanu să fie puţin atent cu Constanţa) 3 poezii care fac
parte dintr-un ciclu din care am publicat deja una în Viaţa
Româneascăşi alta în Tribuna. Poeziile le-am scris la distanţe
mari în timp şi abia în ultimul timp mi-a venit ideea însăilării
lor într-un ciclu.
Cu salutări
7 februarie

G. Mihăescu

132
 Marcel Mureşeanu
Despre cartea de debut a poetului „sucevenizat” Marcel
Mureşeanu (n. Cluj, 28 noiembrie 1938), intitulată Pe adresa
copilăriei (1969), am scris, nu prea entuziast, în ziarul local
„Zori noi”. Cel care, mai târziu, avea să predea, la Institutul
Pedagogic de 3 ani, Estetica, nu s-a supărat pentru faptul că nu
l-am ridicat în slăvi. Una dintre dovezi: după 22 decembrie
1989, pe când el oficia la Inspectoratul Judeţean pentru Cultură
Suceava, mi-a solicitat un interviu, destinat, bănuiesc, revistei
„Bucovina literară” reînviată de o echipă animată de el şi de
Mihai Iordache, autorul merituoasei monografii Adrian
Maniu. La poetul Marcel Mureşeanu face referire prozatorul
Vasile Andru, într-o scrisoare publicată în volumul de faţă
(vezi p. 24).

Scrisoarea începe, ex abrubto, cu întrebările pentru

interviu:
- Ne-am cunoscut cu foarte mulţi ani în urmă, la
Timişoara, şi tot cu foarte mulţi ani în urmă ne-am întâlnit
apoi la Suceava. Ce vă aducea atunci, cred că prin 1966, la
Suceava, gândindu-mă eu că lung e drumul din Banat în
Bucovina?
- Da, numai despre acest „segment” v-aş ruga să
vorbim astăzi. Adică aţi ajuns la Institutul din S. …şi ce s-a
întâmplat aici?
- Singurul „lux” care mi se pare că trebuie să ne
intereseze pe amândoi, în această discuţie, este cel
al…amănuntelor. Deci…?
- Totuşi nu v-aţi întors niciodată faţa de la noi şi se
cuvine să vă mulţumim…Cum se vede, de pe treapta zilei de

133
azi, viitoarele dumneavostră relaţii cu viitoarea Cetate
universitară (şi nu numai!) din Bucovina?
- Pentru psihologul de marcă Leonard Gavriliu –
tineretul încotro?

Scrisoarea propriu-zisă se reduce la doar câteva

rânduleţe:

Dragă Leonard,
Trimite-mi şi o fişă cu lucrările tale, s-o tipărim lângă
interviu. N-am cuvintele de mulţumire, dar facem noi rost.
Suceava, 20 octombrie 1990

M. M.

134
 Mihai Negulescu
Mihai Negulescu (n. Fântânele, judeţul Prahova, 22
ianuarie 1936) mi s-a declarat prieten încă de când ne-am
cunoscut într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din
Bucureşti, facultate la care el, ca şi mulţi alţii, fuseseră
„vărsaţi” de la proverbiala Şcoală de literatură „Mihai
Eminescu”, numită de unii în derâdere „Fabrica de scriitori”.
Dată fiind calitatea mea de critic, nu de mult atestată prin
trecerea în rândurile membrilor definitivi ai Uniunii
Scriitorilor, şi mai ales prin legăturile ce aveam cu o revistă
unde un tânăr poet se putea afirma, nu este defel de mirare că
eram „curtat” şi de Mihai Negulescu, de îndată ce am devenit
secretarul general de redacţie al „Scrisului bănăţean”. De la cel
care avea să debuteze editorial, în 1962, cu volumul Nopţile
albe ale oraşului, am primit mai multe scrisori, din care doar
cea reprodusă aici s-a păstrat.

14 decembrie 956 Buc.

Dragă tovarăşe Leonard Gavriliu,
Mânat de îndoiala că n-aţi primit ultima mea scrisoare,
vă scriu la o adresă ce am aflat-o recent.
Sunt îngrijorat de faptul că deşi ne aflăm la mijlocul
lunii, nu am văzut încă revista d-v. pe decembrie. În mod
obişnuit ştiu că apărea la întâi.
În ceea ce vă trimit acum, m-am străduit să reiau pe alt
plan o mai veche intenţie a mea. Într-un fel, e vorba tot de un
proces de evoluţie şi primenire care s-a petrecut şi se petrece
sub ochii noştri. Mentorul acestui proces: spiritul maselor.

135
Ţinta: „un cer mai larg deasupra şi-un rod cu boaba mai
grea”. Simultan, se consfinţeşte şi drumul bătut.
În speranţa că nu am devenit plicticos, solicit răspunsul
d.v.
Cu stimă,

Mihai Negulescu

136
 Vasile Nicolescu
Poetului Vasile Nicolescu (n. Podenii Vechi, judeţul
Prahova, 1 noiembrie 1929, decedat în Bucureşti, 31 mai 1990)
îi păstrez şi azi o nestinsă recunoştinţă: în anii 1961-1966, pe
când eram student la Filosofie, în Bucureşti, el mi-a propus să
devin referent al Editurii pentru Literatură, ca să câştig astfel
un ban, absolut necesar unui pârlit de student, care nu avea „de
buzunar” decât cei 30 de lei rămaşi din bursă după achitarea
automată a cazării în cămin şi a mesei la cantină. Dar cel mai
mare bine mi l-a făcut el în 1980 când, prin intervenţia la înalte
foruri, a salvat de la trimiterea la topit traducerile mele din
Sigmund Freud, care apăruseră la Editura Didactică şi
Pedagogică şi prin strădania soţiei sale, Nadia, şefă de secţie la
pomenita editură. Am în bibliotecă volumul său Poeme (1963),
pe care mi-a dat următorul autograf: „Criticului Leonard
Gavriliu cu admiraţie pentru modul său personal şi adânc de a
trăi şi retrăi actul poetic. Vasile Nicolescu 16-VII- 963”. În
1957, când nu se prea „tovărăşise”, am primit de la el
scrisoarea de mai jos.

Bucureşti 17 aug. 1957

Domnule Gavriliu,
Intenţionând să alcătuiesc un „Dicţionar mitologic
universal”, operă destul de pretenţioasă şi obositoare, îmi
permit să vă cer o informaţie în legătură cu cartea lui
Martinez „Estudios y documentos para la historia de la
religion antiqua en Mexico”. Mă interesează forma sub care se
află această carte, dacă sunteţi în posesia ei sau nu, dacă
poate fi găsită la vreuna din bibliotecile din ţară. Cum ceea ce
intenţionez eu să fac cuprinde mitologiile multor popoare,

137
studiile acestea m-ar interesa destul de mult. Mai ales că în
anumite situaţii delimitarea elementului mitologic de cel istoric
este dificilă, metodic vorbind studiile cu pricina ar putea să fie
un ghid şi în această privinţă. Deşi intuiesc în dvs. omul pe
care o asemenea discuţie n-ar putea să-l plictisească închei
totuşi salutându-vă şi aşteptând un eventual răspuns.

Vasile Nicolescu

138
 Petre Pascu
Cu poetul Petre Pascu (Semlac, judeţul Arad, 27
ianuarie 1909 – Bucureşti, 18 martie 1994) am întreţinut o
bogată corespondenţă în perioada în care am fost secretar de
redacţie la „Scrisul bănăţean”, revistă a Filialei Timişoara a
Uniunii Scriitorilor, în ale cărei pagini l-am publicat după ce el
a scăpat de munca silnică la canalul Dunăre – Marea Neagră, la
care fusese osândit. Fapt care mai târziu avea să mi se impute
de către Securitate la Suceava (a se vedea dosarul de urmărire
I-610, aflat în prezent în custodia C.N.S.A.S.), care în general
incrimina prietenia noastră. Din nefericire, acea corespondenţă
din anii 1956-1961 s-a pierdut. Mai deţin însă de la acest poet,
la care Adrian Popescu preţuia „o nobleţe sufletească
autentică” (a se vedea revista „Steaua”, octombrie 1972), mai
multe zeci de scrisori trimise la Suceava (unde eram asistent
universitar) şi la Bucureşti (unde făceam gazetărie). Poate că ar
fi timpul ca un istoric literar dezinteresat să se aplece asupra
creaţiei poetice a acestui pe nedrept neglijat uvrier al expresiei
lirice, a acestui talentat „artizan” cum l-a numit acelaşi Adrian
Popescu, citat mai sus, mărturie a talentului deosebit al lui
Petre Pascu fiind volumele sale de versuri Plaiuri (1943),
Bucuriile mele (1967), Gorun adânc (1972), Spadă şi corolă
(1977).
Majoritatea plicurilor primite de la Petre Pascu conţin
versuri ocazionale, ca acelea cu care începe şiragul său
epistolier de dincolo de Timişoara, cu specificarea că şi acesta
a fost vămuit de vitrege împrejurări.

139
 1
Biblioteca Academiei
Zi fatală, 13 april 1967
Prietenului meu Leonard Gavriliu
Apropo de…Muza de lângă mine…

Muza, văd, e lângă mine –

Muza mea în alb şi negru;
Iată pentru ce nu-i bine
Să rămâi poet integru…

.....................

Poate-i de la mănăstire
Că o văd aşa-n zăbranic!
Ci, aprins, ca scos din fire,
Mie-mi vine-un gând satanic…

Petre Pascu

[În acelaşi loc şi în aceeaşi zi]

Răspuns lui Leonard Gavriliu

care afirmă, în versuri,
că nu e pizmătareţ…

Dacă nu eşti pizmătareţ

Cum nu cred, greşit că pare-ţi,
Ce cătaşi să-mi pipăi „lava”
Care nu e în Suceava?!

Ea-i aicea lângă mine,

Plin de lavă, iată sânger!

140
Ce să fii oare-i mai bine?
Drac să fii? Să fii un înger?

Da, îmi place la Văratic!

Ţie-ţi place la Suceava?
Lasă-mă aşa-n jeratic,
Lasă-mă să ard ca lava!

Petre Pascu

2
Biblioteca Academiei
Loc 60 (lângă rafturi)
5 mai 1967

ÎNTREBĂRI
Mie însumi

Flăcări mari de întrebări mă ard:

Oare am, sau n-am – talent?
Şi îmi zic: – va spune Leonard
Când va scrie-n…”Supliment”…

3
Suceava/ Braserie,
22 Cuptor 1969,
orele 20,30

SIMPLU

Simplu: care va-să-zică,

Bere beau şi secărică

141
 La Suceava-n braserie.
Iată, asta-mi place mie!

Simplu: umblu ca năuc

Prin Suceava singur-cuc,
Nimenea să nu mă ştie.
Iată, asta-mi place mie!

Simplu: numai pietre cânt.

Singure, ca mine, sânt.
Le dedic o elegie.
Iată, asta-mi place mie!

Simplu: şi-aş mai spune ştiri:

Plec din nou la mânăstiri,
Cum imboldul mă îmbie.
Iată, asta-mi place mie!

Simplu: prin sever zapis

Vreau pe veci să fiu închis
Cu Selene în chilie.
Iată, asta-mi place mie!

Petre Pascu

4
Suceava, Ziua a doua a aselenizării, 22 Cuptor 969

Dragă frate Gavriliu,

Eu nu sunt sucevean, deci încurcându-mă niţel pe
străzi, am ajuns la cantină la 13,o5. Întâlnirea fusese [cuvânt
indescifrabil] pe ora 13. Plec la mânăstiri. Poate mă voi
întoarce pe aici.

142
 Aici, la cantină, am fost ospătat cu de-ale gurii. Tu – la
tine – cu …cărţi: suflet, deşi te ştiu de concepţie materialistă.
Dacă poţi, plasează la Zori de zi [în realitate ziarul
sucevean cu supliment literar se numea „Zori noi”] ceva din
manuscrise. Important , cred, e Petöfi şi Cântecul patriotului.
Te-aş ruga, în cazul publicării, să-mi trimiţi câte 2 exemplare,
plus…bănuţii. Trimite, fii bun, 2 exemplare din numărul unde
publici pe Dinu Pillat. Eu sunt prieten cu el. Deci expediezi
totul pe adresa mea. Când mai scrii câte ceva, deasemeni
trimite-mi ziarul. Data trecută i-am spus lui Cioculescu (când
ai scris despre el).
Am suferit, la spital, de boala pinten Calancea. Atunci
am scris Necredinţă.
Strofa La Cetatea de scaun, şi alte strofe, le-am scris
pe vederi, mai marilor mei prieteni Perpessicius, Ion
Petrovici, Dimitrie Cuclin, Vintilă Russu-Şirianu etc.
Cu veche, străveche prietenie,
Petre Pascu
Călător
[P.S.] Peste 8-10 zile sum în Bucureşti. Scrie-mi urgent.
Aici am stat str. 6 nov. nr.16, vai ş-amar!

5
Mânăstirea Voroneţ 24 Cuptor 969
Ziua amerizării Cosmonauţilor lunari

Un ascet, la Voroneţ
Sunt în strană cântăreţ.
Cântăreţ sunt şi la Solca,
Beau şi tropăi hora, polca…

[P.S.] Carte poştală: economie pentru Solca…Peste 10

zile sunt Buc. Aştept cele dorite: Pillat, poezii în „Zori de zi”…

143
 6
Bucureşti, 2-3 aug. 1969
Când l-am văzut aici pe Nixon.

Învârtindu-şi strună
Roata spiţa
La accelerat,
Nu din lună,
Ci din Suceviţa
Am aterizat…
Petre Pascu
[P.S.] Tot aştept – comori – / Sucevene „Zori”…

7
Marţi, 12 august 1969

Veşti din Cetatea lui Bucur

Undeva, lângă un pod „Izvor”,

Beau şi râsul îl aud, gâlceava,
Beau şi-n râsul şi gâlceava lor,
Eu în braserie-s la Suceava.
*
Descendent din neamul traco-scit,
Plicul mic, albastru, l-am primit.
Vesel, fredonând epitalam,
Zic ardeleneşte un „mulţam”.
*
Mi s-a mai trimis,
Fără nici un ban,
Carte din Paris
De Emil Cioran.
Petre Pascu

144
 8

Bucureşti, 19 nov. 1969

Dragă prietene Gavriliu,
Trăiesc azi o dublă aniversare. Anul trecut, la ora
aceasta, vorbeam la Academia de Ştiinţe din Budapesta,
privitor la realizările, în România, pe tărâmul de traduceri din
lirica maghiară. Succesul a fost înregistrat şi comentat în
presa din Capitala Ungariei…
Tot astăzi, la Timişoara, e ospăţ cu prilejul ălor 20 de
ani de la apariţia revistei Scrisul bănăţean – Orizont. Parte
din conducerea Uniunii, acolo se găseşte. E şi firesc. Firesc
este să fii şi dumneata. Cred că eşti! Dar, bine ştii, că la
redactare, am pus şi eu un umăruţ. Cu toate astea, eu sunt la
Bucureşti, iar alţii – sunt la Timişoara. La ospăţ.
Bucuros aş fi (sunt doar autorul cărţii „Bucuriile
mele”) să primesc un rând de la d-ta. Să ştiu ce mai faci. Ai
putea, rogu-te, să-mi indici, cumva, o adresă unde să stau 10
zile în Suceava?
Te îmbrăţişez cu mult drag,

Petre Pascu

9
7 ianuarie 1970
Iubite prietene Gavriliu,
Am fost bucuros (sunt autorul „Bucuriilor mele”) a
primi frumosul răspuns la urarea pentru 1970. Ceea ce ai
scris, generalizând lucrurile, adică noţiunile, este foarte
potrivit. Mai lipsea o adaptare la persoana adresantului.
Adresa de pe plicuşorul graţios („D-lui Poet…”) mi-a
adus aminte o întâmplare strict autentică. Îmi povestea soţia

145
poetului Bacovia, că însoţindu-l o dată la o întrunire de
cocoşneţe, poate cu înclinări filantropice, una din ele se adresă
marelui invitat cu expresia „D-le Poet”. Bacovia pe drept
cuvânt – ceea ce nu-i cazul cu mine – s-a simţit ofensat. La
plecare, i-a spus soţiei cam pe un ton enervat: „Te rog să nu
mă mai aduci în astfel de locuri, unde mi se adresează cu «D-
le Poet»”.
Praznicele mele au fost cam amărâte. De altfel zile ca
acestea pentru un burlac sunt omorâtor de plictisitoare.
Omorâtor.
De Nicolae l-am văzut pe Dunăreanu, tânăr de 80 şi
ceva de ani. Şi-a pierdut vederea. Poate i-ai văzut fotografia în
România literară, nr. 52, unde pe pagina alăturată m-am
învrednicit a scrie despre Zodiac, revistă care e vorba să
reapară. Secretar gl. de redacţie ar fi să fie cel ce scrie aici.
Doamne adă ziua să ştiu şi eu odată ce-nseamnă
autopublicarea pe pagina 1.
Unele marcante personalităţi: Dimitrie Cuclin, Ion
Petrovici, N. Carandino, Traian Iancu (director!) mi-au trimis
răspunsuri la urări, în mod adecvat: catrene. Fireşte, au intrat
în cartoteca de aur…a corespondenţei mele.
Erase vorba să mă abat pe la admirabila Cetate
Suceava. Planul nu la-m părăsit deloc. Vreau să ştiu – poţi să
te oboseşti a mă informa cât costă o modestă cameră de hotel,
un pat? Ai putea să obţii relaţii prin cineva de la tine de la
Institut. Şi mai bine ar fi să stau, cam 10-12 zile, la casă
particulară cu preţ modic. Dacă afli, te implor a mă anunţa
din timp. Masa, poate, la Institut.
Cum ai petrecut vacanţa de iarnă? Aici mari schimbări
la edituri. Văd un anunţ în R.L. privitor la editura „Junimea”-
Iaşi. Cum or sta oare lucrurile?
Dragoste şi frăţietate,
Petre Pascu

146
 P.S. Cu fratele Ion Th. Ilea am făcut-o lată de tot. E
onomastica lui! Ce-o mai fi pe la Braseria Suceava? P.P.

[pe o carte de vizită ataşată la scrisoare]:

Tânărului meu prieten L.Gavriliu

Ai în trup un sânge pur.

Ai în suflet pur azur.
Eşti cum e argintul viu
Leonarde Gavriliu!
Petre Pascu

10
[Bucureşti, 10 februarie 1970]
Petre Pascu, autorul cărţii de versuri „Bucuriile
mele”, se simte mişcat şi foarte onorat la primirea mult
frumoasei reviste Studium la a cărei cârmă se află străvechiul
prieten Leonard Gavriliu.
Cu plăcere voi pândi cutia mea poştală, lună de lună.

11
Scrisoarea prin care Petre Pascu mă ruga să înmânez
cererea de mai jos celui căruia ea îi era adresată s-a pierdut.
Reproduc doar cererea:

Prea Cucernice Părinte Arhimandrit,

Subsemnatul PETRE PASCU; scriitor, domiciliat în
Bucureşti, str.Negustori 19, Sector 3, cu tot respectul Vă rog
următoarele:

147
 Având de realizat o lucrare literară, necesar îmi este să
mă retrag undeva, să pot lucra în linişte.
Pentru aceasta Vă rog respectuos să binevoiţi a-mi da
găzduire în cuprinsul mânăstirii Sf.Ioan. O chilie, adică, în
condiţiile pe care le credeţi de cuviinţă.
Anticipat Vă mulţumesc pentru atenţia acordată mie.

Petre Pascu
Bucureşti, 27 mai 1970

12

Bucureşti, 17 iunie 970

Dragă Leonard Gavriliu,
În principiu de acord. Va trebui să-ncepem de aici,
adică ai veni la 19 iulie. O noapte va trebui să dormi aiurea. E
necesară o mică introducere la aclimatizare, şi de-o parte şi de
alta. Sau crezi că o altă soluţie ar fi mai potrivită? Să ne-
ntâlnim ziua aici, sau acolo? Un lucru e important: masa.
Acolo, există cantina voastră? Aici, aud că la 15 Cuptor se-
nchide. Dar vei putea mânca la restaurante-pensiune…Eu,
unde?...
Scrie-mi cu deosebire relativ la masă…
Aştept, cu drag,

Petre Pascu
P.S. Vino, te rog, cu date pozitive, pentru 20 iulie – 20
aug. Altfel, de acord.
[Explicaţie: convenisem să stau în garsoniera sa pe timp
de vară (pentru documentare la Biblioteca Academiei), cât timp
urma ca el să stea la Suceava]

148
 13
Bucureşti, 29 iunie 1970

ODĂ LINGUROIULUI
De onomastica mea

Nu mai fie foame cruntă,

Petrecând pe drum convoiul.
Nuntă fie astăzi, nuntă.
Vivat linguroiul!

Treacă patima măruntă

Tot mărindu-ne amarul.
Astăzi nuntă fie, nuntă.
Vivat şi paharul!

Dacă vrerea nu înfruntă

Rău-n trepte cât Negoiul,
Nuntă fie astăzi, nuntă.
Vivat linguroiul!

Dacă tâmpla ţi-i căruntă,

Dacă, Petre, mic ţi-e harul,
Astăzi nuntă fie, nuntă,
Vivat, vivat plin paharul!

Petru Dincana

14
Biblioteca Academiei, 6 april 971
Iubitul meu prieten,
Sunt foarte amărât. Nicăieri nu găsesc în casa mea
Universul literar 1926. L-am căutat şi aiurea. Vreau să te

149
întreb: când mi-ai făcut deosebita onoare să-mi faci vizita, nu
cumva ţi-am împrumutat revista? Poate vei fi uita-o aici unde
stăteai? Poate ai dus-o cu tine pentru studiu?
Te rog răspunde-mi cu proxima poştă, spre a mă linişti,
mai ales că şi aşa sunt grozav de abătut cu moartea Maestrului
Perpessicius.
Te îmbrăţişez cu drag,

Petre Pascu
P.S. Nu uita, precizează noua adresă a ta. Salut pe
Cristureanu.

15

Bucureşti, 5 mai 1971

Dragă Leonard Gavriliu,
Dacă revista „Studium” e lunară, de ce primesc abia
acum numărul pe decembrie 1970 ?! V-aţi contaminat cumva,
la cronometrie, de la timişoreni?...
Eu îţi mulţumesc, aştept şi apariţiile netrimise, şi cele
ce vor urma…
Mulţumesc pentru dedicaţiile pe care nu ştiu dacă le
merit.
Evident, citesc, cu încântare cele trei extrase, dovedind
maturitatea gândirii tale.
Lasă-mă să-ţi strâng mâna pentru tălmăciri. Una mai
izbutită decât alta.
Cine este Mihaela Gavriliu? Frumos: „Acum pornim
iar împreună, alături. Timpul este în urma noastră”. Izbutită
întrutotul e poezia Marş. Autorul? Îl felicit pe Emil Bogos. E
prieten, cumva, ci Vigh István?
Ca de moarte să vă feriţi de greşelile de tipar! Destul
de multe. Chiar în „Corespondenţe”, versul 2.

150
 Pentru revista voastră, dacă vei fi de acord, anexez din
mai noile mele versuri.
Fără greşeli de tipar…
Aţi vrea, mă refer şi la colectivul redacţional, un articol
Perpessicius, cu fotografia dată mie de Maestru, prin fiul său,
conf. univ.? Mâine va fi comemorarea de 40 de zile, precum
scriu ziarele.
Ni se împuţinează rândurile.
La 1 dec. 1970, am fost la Voroneţ. Petreceam, multă
lume era, pe Comarnescu. Acum, la sfârşit de martie, aici la
Bellu, - pe Maestrul Perpessicius, - idol al tinereţii mele.
Când îmi scrii la cele de mai sus, nu uita să precizezi
dacă revista primeşte abonamentul meu. Ce sumă?
Îţi strâng cordial mâna,

Petre Pascu

16

Bucureşti, luni 6 martie 1972

Dragă prietene Leonard Gavriliu,
Luând model felul d-tale, concentrat, de a compune
epistole, iată, ţi-am părut „neexplicit”.
Inutil s-adaug ce imens dor mi-e de Suceava. Mai mult
de voi, de braserie, decât de Cetatea de Scaun.
Costică, hotel Suceava, dacă mi-ar pune la dispoziţie o
chilie, aş zbura acolo.
Ce face Soacra?
Stimă,
Petre Pascu Căpitan de Suceava
„pe epoleţi cu 3 scaieţi”…

151
 17
Suceava, 1 april (fără păcăleală)
Hotel „Suceava”, et.2, cam 215

Scrisoare din drum…

Musafir ieşean* un pic,

Pun scrisoarea asta-n plic.
O închid şi pun peceţi,
Căpitanul cu scaieţi…

*Comemorarea filosofului Ion Petrovici, Iaşi, Biserica

Banu, duminică 26 martie/ 972. Căpitanul a reprezentat
Uniunea Scr.

18
[Bucureşti, 6 mai 1972]
Din caete cu inedite

CÂNDVA, ÎN ZĂNGĂNIT DE ARME…

În drum spre turnul Zamca, vezi zenitul

Cum scaldă muri ce n-au să se încline,
Cum murilor zenitul le menţine
Prin evi, mai treaz ca nicăierea, mitul.

De-ar fi aici, acum, Achil pripitul

I-ar potoli mânia vânturi line,
Spre turn un paşnic şir de limuzine
Şi, prelungit, pe piatră, ciripitul.

152
 Cândva, în zăngănit aprins de arme
Plăieşi de veghe n-au putut să darme
Perete-nalt cu înflorită friza.

Când Zamca în zenit se scaldă dreaptă,

Poet, mândria-n mine se deşteaptă,
Şi-i plâng de milă turnului din Piza.

Suceava, 3 aprilie 1972

Petre Pascu

19

[Bucureşti, 27 iulie 1972]

Cronică

Nu-mi dezmint zburdălnicia.

Tânăr, sar pe Pegas în oblânc.
Vreţi dovada? – Librăria*
Cu volumul meu Gorun adânc.
Petre Pascu

* „Ciprian Porumbescu”, Suceava. Rog afişarea în

vitrină.

20

Bucureşti, 2 Cuptor 1973

Iubite Leonard Gavriliu,
Azi, luni, te-am căutat la redacţie. Spre regretul meu
erai lipsă.

153
 Volumul de poezii „Gorun adânc” l-am lăsat pentru
dumneata, tânărului tovarăş mult spornic la scris şi simpatic,
Nistor.
Evident, ar surâde inimii mele, o cronică, o recenzie, o
notă barem, într-o Gazetă atât de răspândită cum e
„Informaţia”. De primire aş vrea să telefonezi 15.48.42
(acasă) dimineaţa pân’ la 9, ori 16-17. Ce-ar fi să te poftesc la
un vin bun? O grădină superbă a universitarilor ne-ar aştepta
cu tot fastul ei.
Cu dragoste de Cuptor,

Petre Pascu

21
Rodna, Valea Vinului,
Casa de creaţie şi odihnă a Scriitorilor
2 august 1973

Ziaristului Leonard Gavriliu

La Suceava sunt acasă.

Toţi de bine mă vorbesc.
Braseria e frumoasă.
Vinul e dumnezeesc!...

Căpitan D. Suceava

P.S. 16-17 august, domiciliu Buc. Negustori 19 tel 15

48 42 (dimineaţa 8-9 sau 17-19). Salut pe Manole Auneanu.

154
 22

Buc. 21 aug. 1973

Iubite Gavriliu,
După 2 săptămâni la Casa de creaţie a scriitorilor din
Valea Vinului, la întoarcere, Radio-Cluj mi-a luat un interviu
privind viaţa noastră în staţiune. În acelaşi timp am făcut
lectura versurilor mele scrise acolo.
Emisiunea are loc la 28 aug. Orele 21,30, Radio-Cluj.

Petre Pascu
P.S. Ai scris, cumva, despre „Gorun adânc”?

23

Bucureşti, ajun de Mare

sărbătoare a Unirii, 1974
Te-aş vesti, dragă vechi prieten, că duminică sunt la
Casa de creaţie Mogoşoaia. Telefon 67.39.60. Mă sărbătoresc
acolo.
Cu bine,

Petre Pascu
P.S. Nu s-ar putea scrie o notă privind poezia mea în
general? Mai ales că Inf. n-a scis nimic la apariţia volumului
„Gorun adânc”. [Urmează un fel de addenda]
Corespondenţa aceasta, respectuos rugând să fie
acceptată, o prilejuieşte articolul NEPOEZIA de Eugen Barbu
(„Magazin” – 5 ianuarie 1974).

155
 La noi, în Semlac, mai apoi la liceul din Arad, pe când
ne înflăcăra „Oltul”, ori de câte ori – foarte, foarte rar – se
tipăreau, precum azi foarte, foarte des vedem tipărindu-se cărţi
de felul „Liliecilor” sau „În dulcele stil clasic”, – la noi în sat
ori la oraş, zic, auzeam despre „astfel” de „poezii” spunându-
se:

Frunză verde
Laba gâştii
Rău mă dor călcâile,
Trec pe drum cătanile.

Pentru strictă autenticitate,

Petre Pascu

24
Bucureşti, Schimbarea la faţă 1984

Iubite Leonard Gavriliu!

- A promite e nobil, cum pe româneşte zice franţuzul.
Priveşte darurile:
- Copilărie la noi în Semlac (poezie inedită)
- Fotografie, şi ea inedită prin ineditul ei
- Copie: Donaţie (apărut în „România liberă”)
- Copie: Donaţie (text inedit)
- Copie din Însemnări zilnice, din 1960 – Compactate
pentru Academie.
Dacă dai notă, telefonează seara înainte de apariţie,
ori trimite prin poştă textul apărut (aş vrea să trimiţi o pagină
din ziar).

156
 Voi Xeroxa nota (în pagină) spre a intra în cartoteca de
aur a corespondenţei mele.
Cât mai dese întâlniri ca azi în faţa Armeneştei,

Petre Pascu

Anexate, între altele, următoarele stihuri, datate

Bucureşti, 5 August 1984:

COPILĂRIE LA NOI ÎN SEMLAC

Era un uţuţ trunchiul de salcâm

De fulger doborât sau de ferez.
Iar noi, pe înserat şi la amiez,
Pe el călări, – un legendar tărâm.

Pe unde-i zmăul, unde, să-l dărâm?

Să zic – în minte când îl tot creez –
Era un uţuţ trunchiul de salcâm
De fulger doborât sau de ferez.

Şi scrânciobam, oşteni pe meterez,

Oşteni de soi din cei de pe la Râm.
În sus, în jos, – ca noi pe caldarâm –
Uşor ne dam sub ochi de vreun obez,

Uşor, pe uţuţ trunchiul de salcâm.

Petre Pascu

157
25

Bucureşti, 4 făurar 1987

RIGORI DE IARNĂ

Peste tot albind mantaua,

Peste tot domneşte neaua.
Tu te vezi, de ger, în cleşte.
Nu-i ca vara. Nu-i, fireşte!

Alb pe alb pe toate-i totul.

Drum îţi faci cu bâta, cotul.
Vrei să treci de-a latul strada?
Luptă greu duci cu zăpada.

Gheaţa, jos, îţi rupe gheata,

Rupe şi cealaltă, biata.
Tu îţi verşi din plin amarul,
Bucură-se, el, cizmarul.

Şi, pe când visezi la bine

Pentru alţii, pentru tine,
Aspru ger când creşte, creşte,
Strâns eşti, greu, de ger, în cleşte.

Nu-i ca vara. Nu-i, fireşte!

Petre Pascu

P.S. Vroi să te convertesc la documentarism. Vezi de-o pierde

şi pe asta! Telefon 16 60 74, serile.

158
 26
Bucureşti, 21 febr. 1987 noaptea
Alta!...

SFINTE CULORI!...
Lui Mihai Horea, pictor de unică viziune
în pictura din România

Raza cauţi. Şi în ea culoare.

Raza în sineli de cer muiată.
Că-i fiică de măritul soare,
Numai raza cauţi. Fără pată.

Simţi că raza tot cătând, te doare,

Doare cum durea ca altă dată.
Când o crezi pitită la picoare,
Fulger fuge raza-ndepărtată.

Sfinte culori! Noi, sfântă cântare!

Lungi veghi s-adună, deloc senine.
Raza? Lucească în depărtare.
Vie lumina vine din tine.

Pictor, culoarea vine din tine.

Petre Pascu

P.S. Onorariu: citirea la telefon, s-aud cum sună. Mai

ales seara 16 60 74

159
 27
Buc., 14 ianuarie 1991 (după telefon)

ACUM LA ÎNCEPUT DE AN

Acum la început de noul an,

Tot spun şi, crede, nu o spun în van:
De lacul „Ursu”* mi-e un dor grozav,
Aici în pat de-atâtea nopţi bolnav.

Bolnav şi singur, cum a scris în Rar,

Cu repetări, poetul singular..
Da! Da! de lac, de scări urcând mi-e dor
În patul răstignind un visător.

Un fără leac. Etern un visător.

Petre Pascu
* Ursu, lac în Sovata, unde m-am bălăcărit azvară,
prinzând dudui, de picior. La mulţi ani Doamnei, lui Marcel,
cu nou ziar!!

28

Buc., 15 februarie 1991

PRO ELVEŢIA
Lui Tudor Arghezi, autor al
poeziei „Rue de Saint-Pierre”

Tărâm helvetic! Azi te am în minte clar,

Cu şirul lung de brazi, sub soare incolor.

160
 O stradă-n loc retras, tăceri ca de cleştar,
„Calvin trecea pe-aici bolnav spre consistor”.

Sub apăsări de timp, stă obosit Leman.

Din mal vezi păsări mari, rotind înalt, în zbor.
Un parc autumnal, frunzişuri în morman, –
„Calvin trecea pe-aici bolnav spre consistor”.

Rousseau-n perenic bronz, de veacuri neclintit

Defaimă-n monolog, vorbirea de sobor,
L-a presimţit urmaş de gânduri, felurit?
„Calvin trecea pe-aici bolnav spre consistor”.

Tărâm helvetic! Azi te vreau în minte clar,

Tot clar, ca azi, te vreau în vecii vecilor,
Cu gânduri multe-roi, un veşnic lampadar.
„Calvin trecea pe-aici bolnav spre consistor”.

Petre Pascu

[P.S.] Zi prăpăstioasă, cum ar zice Bacovia „Afară

ninge prăpădind…” În ziua sosirii, rog seara citirea ei la
telefon 13 74 42.

29

Buc., 28 martie 1991

Iubite Gavriliu! Conform revistei T.V. Panoramic (1-7
april)la Radio-România [Cultural], 1 aprilie, orele 8,45-9
dim., poezii de Goga, recitate de el însuşi. E zi de naştere a
poetului (110).

161
 Tot la emisiunile Cultural, la 3 april, orele 8,45-9
dimineaţa, Poezie românească: Petre Pascu.
De ce taci? Al d-tale

Petre Pascu
[P.S.] Citeşte Paradox 3/ 991 rev. literară. Colaborez.

30
Bucureşti,
Sâmbătă 27 brumar 1993
Iubite prietene Leonard Gavriliu!
După plecarea voastră, veniţi aici şi primiţi cu
deosebită căldură tot timpul, – după fripturica de pui adusă de
Marcel, atât de rară hrană mie, am prelungit festinul recitind
pe Baudelaire, în traducerile dumitale. Telefonic te-am
felicitat şi pentru traducere şi pentru creaţia dumitale atât de
reuşită: Marcel. Le crépuscule du soir e în româneşte o
perfectă redare. Eşti prezent în antologie la Addenda. Iniţial
este transpunerea lui Philippide, meşter indubitabil. Totuşi
chiar titlul Amurgul e întrecut de Crepuscul vesperal. În
ansamblu, eşti în vădită concurenţă benefică faţă-n faţă cu
textul Meşterului. Eşti prezent doar cu unica poezie, deşi ai
atâtea! Geo mulţumeşte traducătorilor nominal, minus
Leonard Gavriliu. O greşeală, cum greşeală e şi în „România
liberă” ce ţi-am dat. Cere, te rog, – o replică. Ziarul publică
frecvent replici.
Cum aţi văzut, nu bine cu sănătatea la 84 de ani. Boala
se manifestă de multă vreme şi psihic şi fizic. Prima e
vindecată îndată ce pot scrie şi, mai ales, când sunt publicat.
Mă simt, ca în ceauşism, marginalizat. Secundo: ceva cu
stomacul, ceva, mă rog, cu intestinele. Boală frecventă la
senectute, cum îi plăcea a zice lui Cioculescu, mare prieten al
meu, – şi nu „bătrâneţe”…Urât!...

162
 La „Cuvântul românesc” din Canada, ai văzut, sunt
publicat număr de număr. Dar Canada e departe!
Primeşte, rogu-te, una din multele inedite, poezia
Acelaşi Crist? Dacă o publici, mă faci sănătos. Şi Iarna.
Cu drag,

Petre Pascu

ACELAŞI CRIST ?

Zicala veche sună aşa:

De ce te temi nu vei scăpa!
De-i fi sărac, de-i fi bogat,
Acelaşi ultim drum ni-i dat.

Dar unii poate vor avea

Sub ei din aur o saltea.
Când alţii mulţi, cu mult mai mulţi,
Vor fi tot jerpeliţi, desculţi.

Nu pot să fie toţi la fel:

Mai greu atins, uşor un ţel.
Rămân tot mari cei mari aici,
Dincolo alţii, mici tot mici.

Schimbare, oare, cui să ceri

Cu glas înalt, mai cu tăceri?
E trist? E totul, totul trist?
Nu-i tuturor acelaşi Crist?
Petre Pascu

163
 Bucureşti, 9/10 noiembrie 1993 Noaptea

Noaptea, după vizita în casa mea, a

prietenilor Leonard şi Marcel Gavriliu

IARNĂ DUŞMANĂ

Duşman de moarte mi-e zăpada,

Chiar albă, fină, inocentă,
Sălbatică şi o dementă.
Aseamăn fulgul cu grenada.

El sparge-n zgomot, iată, geamuri.

Cu ger dă buzna în odaie
Şi straturi-straturi strâns, o claie,
Căciulă vrea, bocanci, sumanuri.

Veni de timpuriu zăpada.

Nu-i o Vară de noiembrie*.
Dogit clopot de vecernie.
E turla albă, albă strada.

Mă-nfăşur tot în grea dolmană

Şi dârdâi. Luptă dau cu mine.
Oriunde auzi doar suspine,
Un scârţâit de ruptă pană.

Mi-e iarna asta mult duşmană.

Petre Pascu

* Poezie de Blaga.

164
 Augustin Z. N. Pop
Pe Augustin Z. N. Pop (n. Bucureşti, 30 august 1910,
decedat în 1989) l-am cunoscut într-o sală de lectură a
Bibliotecii Academiei, pe care eu o frecventam cu asiduitate,
atras acolo şi de prietenul meu din adolescenţă, Gabriel
Ştrempel, cu care fusesem coleg de clasă la Liceul „I. C.
Brătianu” din Piteşti. El mi l-a recomandat pe Augustin Z. N.
Pop, ca pe un potenţial colaborator al revistei „Scrisul
bănăţean”. Nu mai ştiu cine din redacţie s-a opus publicării
articolelor trimise revistei de către minuţiosul cercetător de
arhive bucureştean, a cărui rugăminte (vezi scrisoarea) nu se
poate să nu o fi dus la îndeplinire.

[Bucureşti] 23 iunie 1957

Stimate Tov. Gavriliu,
V-am trimis de-aproape un an două articole, cu scrisori
inedite: unul în legătură cu Ion Slavici, celălalt despre trecerea
lui N. Bălcescu şi-a altor revoluţionari români de la 1848 peste
pământul Banatului. Vă rugam, cu ocazia trimiterii, să-mi
aproximaţi tipărirea. DVoastră, în două rânduri, odată în scris
şi a doua oară când ne-am întâlnit la Bucureşti, m-aţi informat
că „ele vor apare: unul în februarie 1957 şi al doilea în
numărul pe iunie 1957 al Scrisului bănăţean”. Ele n-au apărut
şi Vă rog să credeţi că-mi dau seama de motivele – printre
care şi cele obiective – care au împiedicat apariţia lor.
Cum sunt suferind de ochi şi, rău obicei, nu-mi păstrez
còpiile, – iată două greutăţi în calea refacerii lor!, – în acelaşi
timp trebuind să colaborez în alte părţi, Vă rog, dacă sunteţi
bun şi apelând la oficiile DVoastră colegiale, să-mi înapoiaţi
cele două materiale, mai ales că, între timp, am mai găsit şi
alte materiale ce privesc esenţa lor documentară. Vă rog

165
deosebit să mi le înapoiaţi şi Vă promit ca, în viitor, să Vă stau
la dispoziţie cu orice contraservicii. Vă doresc tot binele şi Vă
strâng mâna

Prof. Augustin Z. N. Pop

Calea Victoriei 198
Bucureşti 22 (Raion Stalin)

166
 Ion Apostol Popescu
Cu Ion Apostol Popescu (n. Berislăveşti, judeţul
Vâlcea, 6 martie 1920, decedat în 1984), culegător de basme
armeneşti cu circulaţie prin Transilvania şi iscoditor al artei
icoanelor pe sticlă, am corespondat în perioada în care el era
profesor la liceul din Gherla. L-am cunoscut, din scrisori, mai
ales în ipostaza sa de folclorist şi etnograf. Din câte îmi
amintesc, schimbul nostru de scrisori a fost mult mai amplu
decât lasă să se înţeleagă epistolele reproduse mai jos.

25-IX-1961, Gherla
Stimate tov. Leonard Gavriliu,
Ţin să vă mulţumesc de la început pentru sugestia
sinceră pe care mi-aţi dat-o. Tov. Alex. Jebeleanu mi-a arătat
bunăvoinţă, comunicându-mi că, odată ce ştie despre articolul
meu, se va interesa neapărat despre soarta lui. E vorba de
prezentarea lui Atanasie Marian Marienescu, care îi
interesează şi pe alţii. La fel, va avea în atenţie şi celelalte
articole care se află la dvoastră.
Din nou revin la dvoastră cu rugămintea de a-mi
comunica, dacă nu vă supăraţi, care a fost părerea ultimă
despre aceste studii. Aştept cu interes veştile dvoastră,

Ion Apostol Popescu

167
 2

14-II-1962, Gherla
Stimate tov. Leonard Gavriliu,
Am ezitat nespus de mult până m-am hotărât să vă
scriu. Neprimind nici un răspuns la scrisorile anterioare, mi-
am zis că şi tăcerea aceasta constituie poate un răspuns la
articolele trimise mai demult. Biruit-a însă gândul cel firav de
a vă mai face o întrebare în legătură cu materialele trimise, în
speranţa că îmi veţi arăta aceeaşi amabilitate de altădată. E o
speranţă…atât de modestă şi de firavă în privinţa primirii
răspunsului.
Bunăoară, despre Marienescu Marian Atanasie am
ţinut o disertaţie şi la Cluj, care a fost bine primită şi onorată
de prezenţa unor academicieni. Totuşi, materialul cel mai
preţios despre el, îl am la dvoastră. De aceea doresc mult de
tot să ştiu ce hotărâre definitivă aţi luat în legătură cu acest
proeminent bănăţean. La fel, pomeniţi-mi ceva despre celelalte
lucruri trimise.
Aştept nerăbdător răspunsul dvoastră.
Cu respect al dvoastră.

Ion Apostol Popescu

Explicaţie: Nu stătea în obiceiul meu să nu răspund la

scrisori; din toamna lui 1961 fiind eu însă student „la zi” în
Bucureşti, scrisorile lui I.A.P., ca şi ale altora, nu mai ajungeau
decât rareori la mine, care nu mai deţineam nicio funcţie în
redacţia „Scrisului bănăţean”.

168
 Dim. Rachici
Pe Dimitrie Rachici (n. Călugăreni, judeţul Arad, 6
martie 1934, decedat în Bucureşti, 1 februarie 1999) l-am
cunoscut pe la întrunirile scriitorilor din Timişoara, iar mult
mai târziu în Bucureşti, unde avea stabilită o soră. Chiar şi
prietenii adevăraţi îl „alintau” cu porecla „Cocoşatul din
Parnas”, având în vedere cifoza sa foarte reliefată. Parnasian à
la Catulle Mendès, Théophile Gautier sau Léon Dierx el nu era
deloc, dar avea ditamai cocoaşa, aşa încât se putea spune că el
era pur şi simplu o cocoaşă pe două picioare. Încolo avea un
caracter admirabil şi rareori mi-a fost dat să văd un om de
delicateţea lui sufletească. Nu cred că am avut de la el şi alte
scrisori în afară de cea publicată aici, lăsată mie la poarta
Preventoriului din str. Delavrancea nr.6, misiva referindu-se la
volumaşul său de debut intitulat Între mare şi cer (Editura
pentru Literatură, Colecţia Luceafărul, 1964).

Buc., 22 ap. 64
Dragă D-le Gavriliu,
Regret mult că nu te-am găsit să-ţi înmânez direct
această primă carte a mea şi să te iau în oraş pt. câteva clipe
ca să sărbătorim evenimentul aşa cum se cuvine.
Îţi las cartea la poartă, cu garanţiile portarului că îţi
va parveni.
Cei de la Timişoara mi-au spus că te-au programat să
scrii despre ea. O să mă înjuri tare? Sunt foarte curios.
Cum merge facultatea? Din câte aud – ca pe rulmenţi.
Mă bucur.
Îţi strâng mâna,
dim.

169
 Valeriu Râpeanu
Valeriu Râpeanu (n. Ploieştiori, judeţul Prahova, 28
septembrie 1931) lucra în redacţia „Gazetei literare” pe vremea
când îmi scria la Timişoara, cu mult înainte de a urca el pe cai
mari şi a privi de sus publicaţiile din provincie. Cred că textul
de mai jos este singura mea ispravă epistolară în ceea ce îl
priveşte.

Buc., 18.II.1957
Stimate tovarăşe Gavriliu,
Mi-a părut rău că nu ne-am putut vedea în cele două
zile pe care le-ai petrecut prin capitală. Vreau să-ţi mulţumesc
pentru amabilitatea D-tale şi să te rog să veghezi ca puţinele
îndreptări operate asupra textului să fie respectate, pentru că
unele din ele denaturează neplăcut textul. Te-aş ruga, de
îndată ce apare numărul să-mi trimiţi unul pe adresa mea,
deoarece la „Gazetă” se pierd.
Acum, în privinţa articolului despre Anghel. Eu între
timp am mai lucrat asupra lui şi în momentul de faţă am o
formă definitivă de apr. 30 de pagini pe care o pot pune la
dispoziţia redacţiei. După câte mi-a spus soţia mea,
intenţionaţi să publicaţi acest material în numărul cinci. Ar fi
foarte bine. Volumul apare la editură cel mai târziu în August
aşa că un spaţiu de rezervă trebuie să fie asigurat. Te-aş ruga
să-mi dai un răspuns şi în caz că intenţionaţi publicarea lui, vă
trimit imediat noua versiune (mai [cuvânt indescifrabil] şi mai
organizată decât cea aflată la D-ta).
Îţi mulţumesc pentru amabilitatea D-tale şi aştept
răspunsul.
Cu stimă,
Valeriu Râpeanu

170
 Ioanid Romanescu
Cu poetul Ioanid Romanescu am făcut cunoştinţă în
redacţia revistei „Ateneu” din Bacău, pe la sfârşitul verii anului
1966, când, proaspăt absolvent al Facultăţii de Filosofie din
Bucureşti, mă prezentam în urbea natală a lui G. Bacovia ca să-
mi iau în primire postul de preparator ce-mi fusese repartizat la
Institutul Pedagogic de acolo. Nu exagerez dacă afirm că între
noi s-a făcut simţită încă de la început o certă afinitate,
explicabilă probabil prin complementaritatea psihologică.
Comunicarea noastră directă a durat însă foarte puţin, deoarece,
cu concursul d-lui profesor Constantin Ciopraga, pe atunci
rector al Institutului Pedagogic din Suceava, în acelaşi an am
fost transferat la acea instituţie de învăţământ superior, fericit
să-l am şef de catedră pe scriitorul Traian Chelariu, al cărui
nume îmi devenise cunoscut încă de pe când eram elev al
Liceului Naţional din Iaşi (versuri de-ale sale citisem în
paginile „Convorbirilor literare” conduse de I. E. Torouţiu,
într-o colecţie deţinută de profesorul de italiană Ştefan
Cuciureanu, el însuşi redactor la această publicaţie). Gândul
meu era să iniţiem la Suceava editarea unei reviste, cu titlul
„Ţara de Sus”, ceea ce nu mi-a reuşit, în bună parte din cauza
decesului neaşteptat al lui Traian Chelariu.
Iniţiativa epistolară a avut-o Ioanid Romanescu, care, în
luna octombrie 1966, mi-a trimis la Suceava volumul său de
debut, Singurătatea în doi, apărut la Editura pentru Literatură,
în cunoscuta colecţie „Luceafărul”. Lectura volumului m-a
convins imediat că mă aflam în faţa unui poet de o forţă lirică
excepţională, la care de apreciat erau îndeosebi capacitatea de a
da expresie unor îndrăzneţe sondaje introspective. Sesizam la
el ceva din tehnica suprarealistă în interferarea eruptivă a
imaginilor, cu toate că el nu practica nicidecum dicteul automat

171
propriu-zis. Mă impresionau la Ioanid Romanescu mixturile
originale de stare onirică şi de luciditate raţională, de impulsuri
abisale şi de vibraţie intelectuală autentică, de reticenţă
paralizantă şi de sinceritate brutală, de emoţie primitivă şi de
meditaţie modernă, – un spirit bântuit de contradicţiile adânci
ale clivajului personalităţii, sfâşiat între euforia existenţei şi
prăbuşirea thanatică. Discutam îndelung pe aceste teme. Ecouri
din această dezbatere răzbat şi în corespondenţa noastră, mai
întinsă decât rămăşiţele pe care le dau astăzi publicităţii, pentru
că un număr deloc neglijabil de scrisori s-a pierdut în cursul
strămutărilor mele de domiciliu de la Suceava la Bucureşti,
dintr-o casă în alta la Bucureşti (în total, patru mutări în
Capitală) şi, în final, la Paşcani. Dar şi ceea ce a rămas din
această corespondenţă, etalată pe perioada 1966-1979, mi se
pare demn de atenţie în măsura în care ne introduce în tainele
atelierului de creaţie al poetului.
Pentru a fi înţelese pe deplin unele dintre textele sale
epistolare, trebuie să arăt că la un moment dat Ioanid
Romanescu a dorit să devină bucureştean, în speranţa că în
Capitală va putea beneficia de condiţii mai bune de tratament
medical pentru suferinţele lui somato-psihice, despre care
câteodată îmi făcea mărturisiri zguduitoare. De mai multe ori l-
am găzduit, alimentându-i totodată speranţa. O speranţă
deşartă, însă, devreme ce, prin decret de Partid, Bucureştiul era
un „oraş închis”, mai închis decât marile oraşe din provincie. O
soluţie întrevăzută de mine şi acceptată de el ar fi fost
căsătoria cu o bucureşteancă, direcţie în care am „prospectat”
terenul mai mulţi ani, fără reuşită.
P.S. Ioanid Romanescu nu obişnuia să-şi dateze
scrisorile. Datele trecute între paranteze sunt acelea înscrise pe
plicuri de către poştă, prin aplicarea ştampilelor de rigoare. La
scrisorile publicate în 2003 în revista „Convorbiri literare”, se
adaugă aici încă două, descoperite între timp, numerotate 4 şi
12.

172
 1

[Bacău, 27 octombrie 1966]

Stimate domnule Gavriliu,
Vă trimit un exemplar din Singurătatea în doi – pe o
adresă care nu mi se pare tocmai sigură (luată de la Costel
Călin).
Mi-a părut foarte rău când am auzit că aţi plecat de
aici. Oricum, vă port aceeaşi stimă şi consideraţie.
Transmiteţi, vă rog, salutări băieţilor de la „Zori noi”.
…a propos: am primit casă. Noua adresă e pe plic.
Câteva rânduri de la dv. mi-ar face deosebită bucurie.
Multă sănătate şi numai bucurii.
Întregul meu devotament,

Ioanid

[Bacău, 9 noiembrie 1966]

Stimate domnule Gavriliu,
Vă mulţumesc pentru scrisoare. Nici nu mă aşteptam la
un răspuns aşa de prompt. În schimb eu am întârziat cu
rândurile astea, că încă mai aveam de mutat multe lucruri.
În nr. 11 din „Ateneu” (funcţionarii de aici scriu aşa:
„a.t.n.”), aveţi o recenzie la „Dimineaţa” lui C. Stoiciu.
Aş dori să trimit şi eu ceva la revista suceveană.
Bineînţeles, poezie – în primul rând. Se poate? Dacă nu aveţi
timp să-mi scrieţi (deşi pentru mine o scrisoare de la un
prieten e o sărbătoare în casă), măcar scrieţi-mi câteva
rânduri „p.s.”, când aveţi ocazia să-i transmiteţi ceva lui

173
Costel Călin. Vă trimite şi el multă sănătate şi succese. De la
mine, tot ce doriţi.
Vă îmbrăţişez călduros,
al dumneavoastră, Ioanid

[Bacău, 6 decembrie 1966]

Stimate domnule Gavriliu,
Vă mulţumesc pentru scrisoare şi pentru intenţia de a
scrie despre mine în revista suceveană.
Am vorbit cu Costel. O să vă scrie şi el; sau poate v-a
scris. La Omescu – pare-se – va face chiar el cronică, dar vă
va ruga să scrieţi despre altceva, pentru ianuarie.
Am văzut parodiile trimise la noi. A fost oprită Sufletul.
Mie mi-au plăcut toate, dar mai ales aceea…Sufletul (sau cam
aşa ceva).
Vreau să fac, pentru dv., confidenţial, câteva precizări
asupra cărţii:
a) – poezia Ciuleandra nu este o „reinterpretare” a
operei cu acelaşi titlu, a lui Rebreanu (aşa cum reiese din
cronica lui Cubleşan – ultimul număr din „Tribuna”), ci este
drama modului românesc de a fi; ideea poeziei respective
pleacă de la dansul cu acelaşi nume;
b) – poezia Singurătatea în doi a primit sub titlu o
dedicaţie pentru a putea fi publicată, dar tratează condiţia,
numai, a celui care a scris-o;
c) – poeziile cuprinse în volum sunt „cerebrale” la
modul absolut şi nu sunt „teribiliste” în mod voit, pentru că
stilul meu de a scrie nu e cel de la lega versurile unul de altul.
Iată cum mi se întâmplă (proverbialele foi lungi de hârtie pe
care le port continuu cu mine nu sunt o minciună): atunci când
„îmi vine” să scriu, când „simt fluierătura”, scot
„cearceafurile” şi – în 2, 3 maximum 4 minute – am completat

174
unul; indiferent unde mă aflu; pe urmă, noaptea de obicei,
muncesc pe limbă, pe coerenţă, dar nu pot schimba mult,
pentru că aş strica totul. Deci nu e un „baroc” voit, atâta timp
cât – în câteva minute – vine gotic.
Altceva. Poate să vi se pară o ciudăţenie, dar de ce să
vă ascund? Uneori presimt că voi scrie, dar nu ştiu ce anume,
despre ce; şi stau într-un fel de tembelism ore în şir – ca, la un
moment dat, în foarte puţinul timp de care spuneam, să scriu o
poezie în care nu se mai poate cu nimic interveni. Dar numai a
doua, a treia zi aflu ce am scris, pentru că starea aceea mă
oboseşte enorm şi cad. Mama, prietenii – o parte – şi nevasta
ştiu asta; deseori m-au cules de sub masă. De aceea îmi pare
rău când unii critici mă văd „extravagant cu orice preţ”.
Departe de mine ideea de a o face pe seraficul sau pe ciudatul.
Dacă-l întrebaţi pe Cârneci, nu poate nega. S-a şi râs de mine,
pe chestia asta, lucru care m-a enervat. Bălăiţă zicea:
„…Ioanid, încrâncenează-te şi fă o poezie despre…”
Bineînţeles că de atunci nu mai fac public mutre, ci mă izolez.
Dracu să mă ia!
Altceva? Sunt singur. Pentru că îmi plac prietenii care
stau lângă mine ore în şir fără să mă întrerupă din tăcere;
admit discuţii, dar nu despre artă, cu artiştii; am o repulsie
totală faţă de „cultura de cafenea” şi de bârfa de acolo, de
ierarhizarea valorilor şi de întocmirea planurilor artistice sub
influenţa alcoolului. Şi, slavă Domnului, beau şi eu într-o
părere!
Acum, o rugăminte mare la dv. Apare revistă la
Suceava. Nemărginită bucurie. Pentru primul număr, trimit şi
eu o poezie. Una. Dar ţin mult să apară. Voi colabora, cu
deosebită plăcere, ba chiar cu simţul datoriei de moldovean al
cărui tată era din Drăgăneşti – punctul cel mai de nord al
regiunii Bacău.
V-am scris mai mult; am aşteptat toată săptămâna
pentru ziua de corespondenţă, spre a vă înşira mai multe verzi

175
şi uscate, că sunteţi şi dv. singur. Multă, multă sănătate şi
succese!
Cu profund respect şi devotament,
al dumneavoastră,
Ioanid

[Bacău, 10 iunie 1967]

Stmate domnule Leonard,
De data asta nu vă pot scrie mult şi nici trimite versuri.
Mi-e nevasta şi mai bolnavă. De la „moşie” aflu că Mama şi-a
fracturat un picior. E singură acolo. Vă mulţumesc pentru
scrisoare. Apare sigur anul acesta „Presiunea luminii”. Peste
câteva luni numai. Vă spun mai precis într-o viitoare scrisoare.
Multă, multă sănătate, numai bucurii!
Cu profund respect şi devotament, al dumneavoastră,
Ioanid Romanescu

5
Stimate domnule Leonard,
Gestul dv. e cât se poate de delicat; vă spun cu toată
sinceritatea că m-am simţit jenat de atâta înţelegere din partea
dv., de aceea cu greu m-am hotărât să încercuiesc acele mai
puţin de zece cuvinte. Din respect, daţi-mi voie să motivez –
foarte pe scurt:
pag.1. – dedublarea poate crea echivocuri pentru unii;
– Narcis rural mi se pare puţin pleonastic,
întrucât unul modern, citadin, ar fi lipsit de liniştea necesară
autocontemplării (nu vreau să-mi ascund originea, dar
totdeauna am fost şi voi fi mândru de ea);
pag. 2. – aş fi vrut aşa cum am scris deasupra, dar nu
pot explica de ce;

176
 pag. 4. – pentru că în a doua mea carte clivajul (e
foarte plastică această găselniţă a dv.) sper să fie luat mult mai
în serios.
Atât despre asta.
Cu ce tupeu să mai fac obiecţii, când în puţinele
rânduri despre un viitor mare obraznic aţi scris aşa de
competent şi frumos? Dacă nu e gata numărul respectiv de
revistă, v-aş ruga să ţineţi cont de micile mele doleanţe. Dacă
da, chiar şi cu acele cuvinte încercuite de mine recenzia
exprimă un punct de vedere mai mult decât afirmativ. Lucru
pentru care vă mulţumesc din suflet.
Un mic incident: nu mai apare nici o parodie în nr. 12
din „a.t.n.” (aşa scriu funcţionarii de pe aici numele revistei
noastre). Pentru că la urmă de tot i s-a dat să semneze o
parodie contra Andriţoiu, şeful – furios – a zis să se scoată
toate, că i se face lui scandal. (Deja la „breviar” unul iar a
răsturnat troaca peste „Familia”. D-apoi nu mă-ghes, că prin
onoare ne-or ţâpa şi ei pe noi.) Scuze din partea noastră, a
ălora pe nedrept huliţi de şef.
Mai mult nu vă ţin de vorbă; îmi închipui că sunteţi
ocupat. Şi totuşi, dacă v-aş trimite viitoarea mea carte, în
manuscris…M-ar interesa părerea dv., pentru a definitiva
unele lucruri când merg la Bucureşti, la a doua discuţie. Stau
în dubiu asupra câtorva poezii.
Când aveţi timp, scrieţi-mi, vă rog; încă o dată, cele
mai calde mulţumiri.
Multă sănătate şi numai succese.
Cu profund respect şi devotament,
Ioanid

177
 6

[Bacău, 28 ianuarie 1967]

Stimate domnule Leonard,
Vă mulţumesc din inimă pentru observaţiile juste la
manuscrisul cărţii mele, pentru tot. Despre Acasă: renunţ, deşi
îmi place. Din urmă: aveţi dreptate, dar am slăbiciune faţă de
poezia asta. Un călător: o voi scoate. E pur si muove: o dau
afară indiscutabil. Despre Cântec şi Geamul uitat deschis: îmi
plac al dracului şi îmi fac serviciu (sau atiserviciu) acolo unde
le-am pus. Chiar să renunţ şi la astea? Şi-apoi cu ale cui
seamănă într-atât şi atât de bine, ca să renunţ la ele? Nu vă
supăraţi, vreţi să-mi precizaţi? La Soţia prietenului meu nu
pot interveni, întrucât a fost scrisă sistem „fluierătură”, îi las
titlul acesta. Cumva Dumnezeu a avut iniţial titlul Dumnezeul
săracilor, dar mi-am adus aminte de Croitor pentru săraci.
Oscilaţii armonice a fost un poem lung. Atât am extras
publicabil, aşa îl las, ostentativ. Vorba unui mare regizor
italian, arta este „un act de violenţă”. Nu-mi surâde titlul
propus. Deocamdată. Mai ştiu de Vârsta cunoaşterii, Treptele
cunoaşterii; astea sugerează absolut. Şi cum aşa ceva nu
există…
Pentru a completa locurile poeziilor la care renunţ, vă
rog să vă spuneţi cuvântul asupra celor mai reuşite din grupul
de alături. Mulţumesc mult, aştept nerăbdător răspunsul
dumneavoastră.
Cu profund respect şi devotament,
Ioanid

178
 7

[Bacău, 9 februarie 1967]

Stimate domnule Leonard,
Vă mulţumesc pentru efortul depus şi pentru
judicioasele observaţii, din toată inima. Se pare că am început,
totuşi, să mă îndoiesc de titlul la care ţineam atât de mult. Mă
gândesc cum ar suna titluri ca Presiunea luminii (e foarte pe
conţinut), Halucinaţie prin dublul eteric (mi-aş trezi toţi
criticii), Infinitul trei sau Nisipul (sugerate de poezia Nisipul,
pe care v-o trimit – împreună cu altele – pentru revista de la
Suceava). La care din titluri v-aţi opri mai mult? Care din
poeziile trimise acum, pentru revista dv., vă plac? Vă supăraţi,
poate, că atât de mult vă solicit, dar dintotdeauna mi-am dorit
să ţin legătura cu câţiva (măcar) critici şi se pare că voi avea
numai de câştigat. În măsura în care timpul vă permite,
răspundeţi-mi.
Vă doresc tot ce vreţi,
Cu respect şi devotament,
al dumneavoastră –

Ioanid
p.s. Ce poezii, dintre astea, s-ar „mula” pe ansamblul
volumului?

[Bacău, 13 februarie 1967]

Stimate domnul Leonard,
Sunt la poştă, la noi e un mare viscol. Vă scriu din
fugă, poate rândurile astea ajung mai repede decât dacă le-aş
fi scris mâine, în cazul când se poate trimite corespondenţa din
Bacău, astăzi, cu trenul.

179
 Colaborarea vi s-a trimis, în sumă de 160 lei (atât se
plăteşte maximum la noi o recenzie), ne interesăm mai bine, eu
şi Costel, de precizia adresei. Tocmai am fost la…[este aici
inserată o săgeată verticală ce vizează prenumele diminutivat al
lui Constantin Călin], el spune că ar fi bine să trimiteţi despre
I. S. Manolescu (sigur) şi Ivaşcu. Vă va scrie mai amănunţit
zilele astea.
Scrisorile noastre ultime s-au întretăiat. Introspecţii e
o sugestie serioasă, deşi am introdus (nu cu dubii privind
accesibilitatea) un poem Presiunea luminii (am să vi-l trimit
dactilografiat) şi un astfel de titlu ar fi – poate – mai al meu.
Vă doresc sănătate şi mari bucurii, cu acelaşi respect şi
devotament,

Ioanid

[Bacău, 22 februarie 1867]

Stimate domnule Leonard,
Grozav de punctual sunteţi dv. la corespondenţă; mi-e
ruşine să întâziu. Am luat măsuri. Veniseră retur banii de la
adresa din Bucureşti şi – ieri – vi s-au trimis la Suceava.
„Atmosfera” de aici mi-e din ce în ce mai nefavorabilă.
Încercaţi, de aceea, să trimiteţi recenzia la altă revistă, nu însă
mai înainte de a-l întreba dv. (asupra posibilităţilor de
apariţie) pe criticul de la „Ramuri”, să zicem, sau „Tomis”.
La „Familia” va scrie Grigurcu, în numărul din februarie. La
revistele bucureştene s-a scris, cu cunoscuta ostentaţie.
Vă doresc sănătate multă şi numai bucurii.
Cu deosebit respect şi devotament,

Ioanid

180
 10

[Bacău, 25 mai 1967]

Stimate domnule Leonard,
Întârzierea răspunsului de faţă se datoreşte faptului că
am stat câtva timp în spital, pentru un stupid traumatism de
coloană, în urma căruia a urmat o stare depresivă de
nedescris, din care nici acum nu am ieşit în întregime. Pe
scurt: eu am coloana strâmbă pe laterală. De mai mulţi ani de
zile – şi într-o stare onirică, în care coşmarul poeziei îşi făcea
mendrele, am căzut de pe pat, lovindu-mi spatele de piciorul
mesei masive din camera de lucru. Trei săptămâni nu am putut
să mă adun deloc. Asta v-o spun dumneavoastră, că alţii ar
crede că o fac pe grozavul, că „pozez”.
Presiunea luminii a fost anunţată pentru anul acesta în
librării. Am predat şi Aberaţii cromatice la Editura pentru
Literatură, dar numai într-o formă de tatonaj. Deci, tot anul
acesta, ofer material pentru susţinerea „esteticii zgomotului”
(conform amicului Şerban Foarţă – „Orizont” nr. 2/’67) pe
care literatura română o inaugurează prin mine.
Alăturat, vă trimit câteva poezii noi.
Cu profund respect şi devotament,

Ioanid Romanescu

11

[Bacău, 9 ianuarie 1968]

Iubite domnule Leonard,
Vă mulţumesc din suflet pentru felicitări. La rându-mi,
deşi târziu, spun cu dragoste şi prietenie totală să vi se
împlinească tot ce doriţi, să aveţi parte numai de sănătate şi
bucurii.

181
 Încă de la începerea cursurilor universitare am vrut să
vă scriu, dar nu eram sigur că tot la Suceava aţi rămas. Pe
urmă am intrat într-o mare penumbră de tembelism şi nu prea
am ştiut eu bine ce-i cu mine. Am nişte dureri de spate
(scolioză, spondilită, mai multe de astea cu nervi, irascibilităţi
nejustificate etc., protejate de o cocoaşă de vată termogenă).
Presiunea luminii va fi în librării la jumătatea lunii
martie. Vă voi trimite-o.
Spuneam că după această carte mă voi odihni. Pe
dracu! Într-una din nopţile lunii august, într-o singură noapte
am scris o carte ( poemul Valhalla, de vreo mie de versuri; dar
cum eu sunt şi un poet pedant, care cultivă şi spaţiul fiziologic
dintre silabe, am adus Valhalla în forma de alături; mai trimit
şi alte poeme, toate făcând parte din Aberaţii cromatice,
predat de curând la E.P.L.).
Târziu, dar sincer, cu acestea vă felicit eu propriu-zis.
Sunt sigur că o sămi şi scrieţi, iertându-mă.
Cu
înaltă ruşine şi consideraţie,

Ioanid Romanescu

12

[Bacău, 13 octombrie 1968]

Iubite domnule Leonard,
Am întârziat cu scrisoarea asta, pentru că mă gândeam
s-o înlocuiesc – da! – cu o vizită la Dv., la întoarcerea mea de
la Botoşani. Nu m-am dus! Îmi dau seama că oricât ar fi
sărbătorit Eminescu în asemenea ocazii, poeţii nu se duc decât
pentru că li se oferă lor posibilitatea de a se „afirma” (dragă
Doamne) în ochii lumii. Deci nu m-am dus pentru că nu-mi
place publicitatea, pentru că am oroare de „voga” în

182
massă…Şi-apoi, cine ştie ce gafă aş mai fi făcut. În situaţia în
care aş fi fost pus să recit o poezie de a mea, aş fi scos de sub
haină un volum EMINESCU şi aş fi citit Miradoniz (ba, chiar,
dacă aş fi fost lăsat, aş fi explicat multora cât de modern,
continuu modern, este Luceafărul poezie noastre), sau – pur şi
simplu – aş fi răcnit: „În faţa lui Eminescu, tac”.
Aşadar, aţi primit locuinţă. Mă bucur mult. Credeam că
aţi şi plecat din Suceava. Fiind şi vacanţă când a apărut
Presiunea luminii, de asta nu v-am trimis cartea.
Ce pot spune despre competenţa şi profunda înţelegere
cu care aţi scris despre mine? Decât că sunt entuziasmat. Şi nu
pentru că a „apărut undeva” ceea ce aţi scris, ci pentru că
există undeva un cititor complet, rutinat şi gata oricând să
primească. Oh, dacă ar mai fi pentru mine măcar vreo zece
astfel de cititori! Da, cititori, nu critici-unelte la dispoziţia
şefilor de redacţii, sau a spaţiului tipografic, nu nişte „linge-
blide”, nişte lighioane.
Şi, pentru că veni vorba, de ce un CITITOR ca Dv. nu
scoate o carte de critică? Las la o parte faptul că este o
critică-model ceea ce aţi scris despre mine, dar Dv., cu
pregătirea multiplă de care dispuneţi (lingvistică, istoria
literaturii, psihologie, filosofie), cu simţul, rafinamentul şi
capacitatea de analiză cu care cred că aţi putea dezgropa de
vii pe mulţi şi aţi îngropa mulţi morţi, de ce nu vreţi să daţi o
lecţie? Sau vă pregătiţi în ascuns? V-am bănuit. E imposibil să
nu fie aşa. Dar, mai ales, e păcat să nu fie aşa. Căci, ce ne
facem cu (greşisem, scrisesem cu majusculă!) dozi şi alţi
bălani, cu mici şi-ai dracului de numai profesori, cu e-he!
Să revin, totuşi, asupra mea. Ce bine ar fi să fie Bacăul
mai aproape de Suceava, sau strada Dv. „Alexandru cel Bun”
lângă „Cornişa Bistriţei”. Pentru că eu niciodată nu pot „să
mă ascult”, să mă opresc. Chiar de-aş putea, nu aş vrea;
conform Léon Daudet: „Omul care se ascultă aude bătând

183
clopotul vestitor al morţii”. De asta spun: Ar fi mai bine să am
aproape câţiva care să mă asculte – chiar fără să ştiu eu.
Nu am copii destule, să vă trimit măcar „în mare”
conţinutul „efectului” Presiunii luminii, efect ce apare anul
viitor la Editura pentru Literatură, sub titlul Aberaţii
cromatice. Nu am nici ultima parte, predată la „tineretului”,
sub titlul Infrapoeme. Dar, prin scrisori, vă voi trimite, de
fiecare dată, ce găsesc, sau ce este transcrisibil (e cam forţat
spus, dar decât să ocolesc…).
Eh, să tac, de-acum. E noapte şi ceaţă – asta face rău
„coloanei” mele. Aici e multă ceaţă, adesea, şi deasă. Fumez
enorm şi lucrez cu geamul deschis. Noaptea e bună, mă
izolează perfect şi mă ocroteşte, e o soră. Dar ceaţa e ca mama
dracului şi a nervilor.
Ataşez câteva poezii.
Vă doresc tot ce gândiţi, sunt mândru de prietenia
dumneavoastră.
Cu profundă stimă,

Ioanid
p.s. Tuturor prietenilor Dv. de acolo vă rog să le
spuneţi că şi faţă de ei mă simt dator.

13

[Iaşi, 13 aprilie 1975]

Stimate domnule Leonard,
Am primit cu emoţie scrisoarea Dv., am încredere în
cuvântul Dv. şi mă voi conforma. Acum sunt „cap limpede”
pentru numărul din aprilie al revistei, nu voi putea să fac un
drum la Bucureşti decât după apariţia revistei (pe la sfârşitul
lunii).
Ştiu că sunteţi un om foarte serios şi unul dintre
adevăraţii prieteni. Vă ascult. Cât despre naivitatea mea în

184
privinţa aranjării vieţii, nu cred că mai este cazul să fac
sublinieri. Neavând pe nimeni alături, rămânând absolut
singur, aş fi dispus (căci nu duc lipsă de inimă) să mă ataşez
orbeşte de o pretenă de viaţă, să merg numai în genunchi pe
urmele ei. Dar să merite, adică să înţeleagă exact valoarea
caracterului meu. După cum bine ştiţi şi Dv., sunt un om de o
simplitate dezarmantă, fără geniu, fără avere, mai aproape de
urâţenie decât de frumuseţe, repede îmbătrânit de cei douăzeci
de ani de luptă cu poezia. Ştiu eu? Ce ar putea să vadă în mine
o femeie?
Pe baza experienţei mele, sunt sceptic. Dar dacă Dv.
îmi spuneţi să viu, voi veni. În definitiv, vorba poporului: „Nu
ştii de unde sare iepurele (iepuroaica)!” Eh, chestia aia cu
„tratativele” e dulce. Dar parcă eu mă pricep la „tratative”?
Sunt „în plop”. În cazul meu, viaţa se confundă cu poezia. Am
ajuns, cât de cât, la o ştiinţă a poeziei; dar viaţa, când nu este
poezie, mă sufocă – pentru că nu mai ştiu să mă descurc.
Alte noutăţi despre mine.
1. Am terminat „Paradisul”. Atât cât se poate, puneţi
cuvânt pentru mine să mi se revizuiască statutul de poet!
2. Am terminat a doua piesă de teatru. Prima („Iluzii şi
temple”) am predat-o câtorva teatre însă mi s-a răspuns că
încă nu se poate pune în scenă – din lipsă de regizori (!!!). E
cotată, de către oamenii (foarte avizaţi) care au lecturat-o
(secretari literari, dramaturgi, poeţi, directori de teatre) ca
„ireproşabilă” din punct de vedere artistic. La un moment dat,
însă, apar şi schelete de oameni pe scenă, cu lanţuri la gât.
3. Fiind cap-limpede, vă trimit un poem ce urmează să
apară în „Convorbiri literare” nr. 4, dacă nu se vor supăra
oamenii.
Aş avea eu multe de spus.
În speranţa că, totuşi, în cei trei ani de când mănânc
numai conserve, nu-mi voi fi zdruncinat prea tare sănătatea,
voi lucra în ritmul meu. Ar fi posibil să fiu în stare de unele

185
progrese. Cu munca nu am glumit niciodată – şi nu cred că
munca mi-ar putea distruge puţinul talent cu care m-am
născut.
Până la primul meu drum spre Bucureşti, mai aştept o
scrisoare de la Dv. Eventual, unele amănunte. Un monstru ca
mine, un leneş care stă între cărţi şi care nu scrie decât numai
când vrea el, adică niciodată pentru bani sau pentru succese
de moment – nu ar deveni decât o povară pentru o femeie care
nu l-ar înţelege. Am vreo şansă, Domnule Frate Leonard? Vă
rog, dar nu cred că e cazul să Vă rog, să fiţi foarte discret. Nu
ştim decât noi doi, dintre bărbaţi, despre intenţiile mele de
căsătorie. Să fie o persoană mare, sănătoasă, rezistentă,
pentru că viaţa poetului e foarte dură. Nu aş vrea ca după vreo
săptămână să aud bocete şi blesteme, lamentări în privinţa
sărăciei mele. Şi să-mi toarne vreo cinci-şase copii, să fie, că
eu sunt moldovean – îi vom creşte cu borş, deliciul nostru
naţional.
Aşa. Să închei.
Vă mulţumesc pentru tot. Vă rog să primiţi
respectuoasele şi caldele mele urări de sănătate şi bucurie, de
linişte întru scris şi tot ce meritaţi pe lumea asta.
Al Dumneavoastră,

Ioanid
P.S. Poezia de la pagina 63 din „Paradisul” e altceva.

186
 Eugen Simion
Pe Eugen Simion (n. Chiojdeanca, judeţul Prahova, 25
mai 1933) l-am cunoscut după ce el absolvise Facultatea de
Filologie, în anii „obsedantului deceniu”, când l-am şi vizitat în
camera pe care o ocupa el, împreună cu soţia, în strada Edgar
Quinet nr.1, la etaj, o cameră care aducea cu o odaie dintr-o
casă ţărănească prin felul în care era amenajată. Trebuie să fi
fost în acei „cinci ani prin deşert”, aşa cum îi numeşte el în
cartea de convorbiri cu Andrei Grigor (2004). Mafalda să fi
fost şi tot n-ai fi ghicit că odată şi odată acel Eugen Simion va
fi preşedintele Academiei Române, el însuşi o adevărată
instituţie, cum bine s-a spus. Nu pot decât regreta că din
corespondenţa cu dânsul nu mai am decât o scrisoare din vara
anului 1959.

Buc., 11 iunie 1959

Stimate tovarăşe Gavriliu,
Am primit scrisoarea dumitale şi m-am conformat
cerinţelor; spre ruşinea mea însă trebuie să vă spun că până în
prezent n-am obţinut decât promisiuni; unele din ele sigure:
- 1. Luni (15 iunie) V. Em. Galan (mi-a promis) îmi va
da un capitol dintr-un roman al său
- 2. Un f. talentat prozator tânăr – Ion Lăncrănjan,
care scoate un roman la ESPLA – „Cordovanii”, apreciat (f.
interesant: eu l-am citit în manuscris) ar putea să dea şi el un
capitol.
- 3. Remus Luca, trebuie să termine o nuvelă de ap. 30
pagini – şi săpt. viitoare mi-o poate da.

187
 - 4. Mazilu (un tânăr cu predispoziţii spre chelie) zice
că în cel mai scurt timp expediază spre Timiş. un capitol dintr-
un roman. Nu-l cred.
- 5. P. Dumitriu şi Titus Popovici – au dispărut din
Bucureşti!
Acum altceva: nu v-am putut trimite sinteza la Eug.
Jebeleanu pentru că nu am putut să o termin. (Un examen la
Universitatea serală de partid m-a paralizat pur şi simplu). De
terminat însă o termin în cursul săpt. viitoare; la 19 iunie se
împlinesc 60 de ani de la naşterea idolului nostru, G.
Călinescu, acest vrăjitor renascentist. Pe aici se pregătesc
felurite festivităţi; dacă nu aveţi alt solicitant – mă oblig să
scriu eu un scurt elogiu (am vrut să scriu: un scurt articol
comemorativ). Comunicaţi-mi dacă acceptaţi această
propunere şi termenul de predare.
- De asemenea, în interesul revistei dvs. şi pentru
cinstea obrazului meu: comunicaţi-mi telegrafic care din cele
patru propuneri de prozatori v-ar conveni. Ar fi mult mai uşor
dacă redacţia revistei ar accepta convorbirile telefonice cu
taxă inversă -: dă-mi relaţii şi în această privinţă (convorbirile
n-ar fi spre folosul meu ci al revistei). Până atunci aştept o
comunicare telegrafică de la D-ta cu precizarea: acceptat
propunerea (sau nu) pentru Călinescu, şi acceptat (sau nu) ptr.
Galan, Lăncrănjan.
- Încolo? Am înţeles din scrisoarea dumitale că vă
aflaţi în febra celei de a 15-a aniversări. După ce trec toate
acestea putem coresponda mai tihniţi şi mai arcadici.
Cu toată stima prietenească,

Eugen Simion

188
 Vasile Sporici
Schimbul de scrisori cu Vasile Sporici – pseudonim
Vlad Sorianu – ( n. Comăneşti, judeţul Bacău, 14 ianuarie
1931, decedat de cancer în 2004) a fost prilejuit de încercarea
sa de a edita la Univers Enciclopedic/IRI din Bucureşti
traducerea în româneşte a scrierii lui Lamarck Philosophie
zoologique (1809). N-am înţeles niciodată de ce Vlad Radu
Popa, directorul editurii, n-a vrut să-şi respecte contractul
semnat cu traducătorul, căruia îi plătise şi un avans substanţial.
Acest refuz categoric literalmente l-a îndurerat pe criticul
literar şi filosoful care a fost Vasile Sporici, unul dintre
protagoniştii revistei „Ateneu”, în a cărei redacţie el a lucrat
până la moarte, câtăva vreme fiind şi redactor-şef adjunct.
Public aici scrisorile de dinainte de 2001.

Bacău, 14. 08. [19]96

Stimate dle Leonard Gavriliu,
Citind excelenta ediţie cu lucrarea lui Alfred Adler,
Cunoaşterea omului, a cărei prezenţă în limba română aţi
asigurat-o cu atâta competenţă, am aflat că sunteţi
coordonatorul unei colecţii la editura IRI. Cu acest prilej mi-
am amintit că semnăturile noastre s-au întâlnit în paginile mai
multor publicaţii moldoveneşti, printre care Ateneul băcăuan,
iar personal ne-am cunoscut în cadrul Asociaţiei din Iaşi a
Scriitorilor. Presupun că aşa cum eu am urmărit remarcabilele
dvoastră traduceri şi comentarii din Freud, aţi aflat şi dvoastră
că subsemnatul a tradus (în genere a îngrijit) o selecţie din
Stéphane Lupasco (Logica dinamică a contradictoriului, ed.
Politică, 1982).

189
 Aş avea două propuneri pentru editura la care lucraţi:
una ar fi traducerea (cerută de Ed. Şt. şi Encicl. din 1980) a
lucrării fundamentale a lui Lamarck, Filosofia zoologică, cu
un amplu studiu introductiv (extrem de polemic la adresa unor
filosofi români cunoscuţi) şi bogate adnotări – ambele
relevând actualitatea filosofică a primei lucrări autentic
evoluţioniste, din istoria ştiinţelor. De ce nu am finalizat-o cu
editura de stat amintită? Fiindcă până în 1989 nu reuşisem să
definitivez textul, cu tot ce-l însoţeşte, iar de atunci mi-am
făcut, cum se spune, un car de nervi, din cauza promisiunilor
neonorate (lipsa de fonduri şi de interes, ca să nu spun
altceva…, ceea ce m-a absolvit de obligaţiile faţă de ei). A
doua propunere: o monografie de cca 150 pag., consacrată lui
Stéphane Lupasco, pentru care am beneficiat de numeroase
date inedite de la dna Ştefana Velisar-Teodoreanu (vara
primară a filosofului).
Prima lucrare o pot prezenta oricând şi dacă doriţi să
aveţi o discuţie prealabilă cu mine, vă rog să-mi daţi un semn.
Voi veni fără obligaţii din partea dumneavoastră. În ce
priveşte a doua propunere, în câteva luni lucrarea va fi
dactilografiată. Inutil să relev că în nici unul din cazuri nu sunt
probleme de copyright.
V-aş rămâne dator dacă mi-aţi trimite un mesaj de
răspuns, oricare ar fi el.
Cu toată consideraţia,
dr. Vasile Sporici (Vlad Sorianu)

190
 2

Bacău, 10. 09. [19]96

Mult stimate domnule Leonard Gavriliu,

Mărturisesc sincer că îmi cam pierdusem speranţa de a
primi vreun mesaj de la dvoastră. Bucuria de a-l primi totuşi a
fost cu atât mai mare. Să încep cu întrebarea referitoare la C.
Călin: este lector de literatură română veche la Universitatea
băcăuană (doctoratul nu l-a susţinut încă) şi coordonator al
paginii culturale la un cotidian numit Monitorul de Bacău. Îl
voi anunţa de interesul dvoastră pentru soarta lui şi îi voi da
coordonatele.
În legătură cu oferta mea. Vă mulţumesc din toată
inima. Sper să vă aduc manuscrisul aşa cum îl cereţi, până la
sfârşitul lunii. El e pus la punct de mult, dar nu pot veni până
atunci. Săptămâna aceasta vă voi telefona la nr pe care mi l-aţi
dat. În ce priveşte „onorariul fabulos”: la mijloc este o muncă
atât de îndelungă şi pasionată, încât nici o sumă nu ar fi
exagerată. Vă asigur însă că acesta va fi ultimul factor care să
conteze. Mai presus de toate, aş vrea să nu fiţi dezamăgit de
colaborarea noastră. În legătură c cele două volume (cât
cuprinde traducerea): primul este „blindat” bine d.p.d.v. al
situării problemei în contemporaneitate şi nu am nici o teamă
în ce priveşte impactul la public. Al doilea însă ridică
numeroase probleme de psihologie, care sunt foarte datate
pentru acest domeniu atât de dinamic. M-am gândit să-i
adăugăm un Cuvânt înainte scris de dvoastră, ca reputat
specialist în psihologie modernă, pentru o mai atenuată
confruntare a „psiholamarckismului” cu actualitatea. Am
tradus o prefaţă „de epocă” (la ed. Din 1873), dar fiind ea
însăţi subiect de discuţie, ar prinde bine o privire modernă
asupra chestiunilor.

191
 Vă rog să fiţi de acord cu propunerea mea, dacă nu
sunteţi excesiv de ocupat…şi chiar şi atunci, căci mi se pare că
sunteţi în temă cu lamarckismul. Propunerea e cu atât mai
nimerită, cu cât, pentru înlesnirea efortului editorial, mi se
pare că volumele ar trebui să apară pe rând. Între apariţia
primului şi a celui de al doilea aţi avea timp să elaboraţi
studiul. Este o propunere.
Cu toată stima i gratitudinea,

Vasile Sporici

3
Stimate domnule Gavriliu,
Mulţumesc f. mult pentru cartea de literatură
memorialistică, pe care mi-ai trimis-o. Am citit-o dintr-o
suflare. Colegul Călin (care îţi trimite salutări) mi-a sugerat să
scriu o recenzie, pe care i-o voi da mâine (la cartea d-tale).
Cu recenzia la Cerebrologie am întârziat, pentru că el
mi-a promis că face rost de un exemplar în plus din Sinteze,
dar a întârziat. Azi am căpătat un xerox de la el şi ţi-l trimit.
…Anul acesta sper să apară traducerea din Lupasco
(„Universul psihic. Sfârşitul psihanalizei”), însoţită de un
studiu introductiv de peste 20 de pagini (al meu).
…Am intenţia să mă adresez editurii Du Style (a Doinei
Uricariu) pentru Lamarck. Vărul ei, Eugen Uricaru (din
conducerea Uniunii Scriitorilor) mi-a promis o intermediere.
Dacă ai mai făcut vreun demers la editura „noastră”, te rog
să-mi dai o veste. Poate reuşeşti să-i convingi, totuşi. Nu-mi
intră în cap nici o explicaţie, pentru schimbarea de 180 de
grade a patronilor, faţă de mine.
Cu salutări şi mulţumiri anticipate, al d-tale

Vasile Sporici

192
 4

[Bacău] 20.05.[19]99
Stimate d-le Leonard,
Acum am primit de la Călin acest xerox şi adresa.
Cartea matale i-am dat-o şi cred că va scrie despre ea.
Alături ai adresa ui de acasă.
Alte noutăţi nu sunt.
Aştept de la mata un semn bun.
Cu mulţumiri anticipate,

Vasile Sporici

Bacău, 25.06.[19]99
Dragă prietene Leonard Gavriliu,
Îţi sunt mai mult decât recunoscător pentru că nu ai
abandonat ideea publicării lui Lamarck. Şi eu cred că cineva
(eventual Papacostea sau vre acolit de-al lui) a deconsiliat
editura referitor la importanţa lucrări şi, de ce nu? A
traducătorului însuşi…Iar anularea blocajului ivit ar fi
posibilă tot la sfatul cuiva, mai convingător decât acei
răuvoitori. Pentru că a devenit clar, după trei ani de la
încheierea contractului, că nu situaţia economică a editurii
este cauza stopării, după ce s-au publicat atâtea ediţii
hipercostisitoare, inclusiv la capitolul copyright, care în cazul
Lamarck nu există. Faţă de un dicţionar Oxford sau Larousse,
de pildă, cele vreo 30 de milioane, presupuse de această
investiţie, reprezintă un risc minim, ba aş spune că desfacerea
unei asemenea cărţi este mult mai certă, cel puţin în cercurile
academice în general, dar şi în alte medii.
În legătură cu testul Ribot, pe care vrei să-l faci, el n-
ar fi primul. Îmi amintesc de o încercare similară, pe care ai

193
întreprins-o nu demult, şi s-a soldat cu un refuz. În ce mă
priveşte, n-am nimic împotrivă, şi autorul şi lucrarea mă
interesează şi aştept să-mi spui exact dacă vei trece, doar, prin
gara Bacău (şi atunci să vin la gară să iau manuscrisul), sau
vii chiar în Bacău. Eu te rog, oricum, ca, în continuare, să faci
unele presiuni discrete, în legătură cu publicarea Lamarck-
ului. Îţi mulţumesc cu anticipaţie şi aştept un nou mesaj.
Cu recunoştinţă,

Vasile Sporici

194
 Radu Stanca
De la excerchistul Radu Stanca (n. Sebeş, 5 martie
1920, stins prematur la Cluj, 26 decembrie 1962) nu deţin decât
un plic standard, care nu este gol, dar care tocmai scrisoarea de
rigoare nu o conţine. Plicul îmi este/era adresat la redacţia
revistei „Scrisul bănăţean” (Str. Voltaire Nr. 1, Timişoara I),
fiind expediat de Radu Stanca din Sibiu (Str. Bălcescu 2). În
plic, datat de poştă 3 iunie 1958, se găsesc azi „doar” trei
poeme scrise de mână, semnate însă nu de corespondent, ci
de… Ştefan Aug. Doinaş.
Cu Radu Stanca m-am întâlnit atât în oraşul de pe Cibin
(la o şezătoare literară), cât şi la Timişoara, într-un hotel de pe
malul Begheiului, din zona portului râului canalizat, hotel
numit „Select”, dar care numai select nu era. Acolo mi-a
încredinţat el un caiet de versuri dactilografiate intitulat Ars
doloris. Caiet care probabil se va fi pierdut prin redacţia
revistei timişorene. Oricum, eu, plecat la studii la Bucureşti, nu
am mai auzit nimic despre el.
Fără a-mi face câtuşi de puţin iluzia că dau la iveală
nişte texte inedite, reproduc aici cele trei poeme scrise de mâna
lui Ştefan Aug. Doinaş (1922- 2002) şi trimise mie de Radu
Stanca în vara anului 1958.

ÎN FAŢA PORŢILOR

Mă-ntreb mereu: cu ce puteri să sfărm

Cetatea asta niciodată-nfrântă?
Când valul mării s-a izbit de ţărm,
Recade marea-n sfera ei şi cântă.

195
 Mă-ntreb mereu: din ce tării să smulg
Stindardul luptei, rug care consumă?
Când valul mării zboară ca un fulg,
Amare sunt petalele de spumă.

Dar nu mă-ntreb nicicând cu ce chemări

Voi pune-n rânduri oastea de strânsură.
Deapururi împletite ard în mări
Fuioarele de dragoste şi ură.

INTRAREA ÎN RÂNDURI

Mă-drept spre oşti cu trestia lui Pan.

Soldaţi ai păcii! Eu sunt cântăreţul
Care vestesc eroicul, măreţul
Acord de inimi, roşu tulipan.

Iubirea? I-am plătit în lacrimi preţul.

Natura-n freamăt? Vai! Ce cântec van
E glasul meu când, hohotind avan,
Detună-n codrii dacici băltăreţul.

Să cânt speranţa zilelor acestea.

Abia pornesc cu şuiere povestea,
Că trestia se-ncoardă tremurând.

Rămâne-n urmă zeul Pan şi naiul!

Cu-o suliţă de-argint sporesc alaiul
Când merg cu voi şi veacul meu în rând.

196
AMURG

Contemplu de pe schele cercul zării.

Bogat în străluciri dar ostenit,
Amurgul e o treaptă a visării
Pe care-am cunoscut-o la zenit.

E timpul să privesc de sus la soare!

Sărmanul zeu, cu umbre care pier
În lut nevrednic cearcă să măsoare
Cupolele ce le-am ’nălţat spre cer.

Adormi în pace, Phoebus, şi visează!

Eu, omul ziditor acestui grind,
O lance fac din ultima ta rază
Şi focurile străjilor aprind.

Ştefan Aug. Doinaş

197
 Zaharia Stancu
De la Zaharia Stancu (n. Salcia, judeţul Teleorman, 7
octombrie 1902, decedat în Bucureşti, 5 decembrie 1974), pe
care l-am cunoscut personal încă din ianuarie 1948, acasă la el,
în împrejurări pe care le-am evocat în ale mele Aventuri pe
Jijia şi pe Bahlui (capitolul X), am o scrisoare cu antet,
ştampilată, dar cu semnătura olografă a corespondentului, deci
nicidecum o scrisoare privată, ci una din acele scrisori care se
adresau îndeobşte scriitorilor de ziua lor de naştere. O reproduc
aici cu un sentiment de recunoştinţă pentru gestul său atât de
mărinimos din iarna 1947/1948, ca şi pentru un gest similar din
anul în care am absolvit Facultatea de Filosofie din Bucureşti.
Deosebit de emoţionant pentru mine este acum faptul că
observ că scrisoarea îmi era adresată de Zaharia Stancu chiar în
anul morţii sale. Cel care îmi ura „La mulţi ani!” nu a mai avut
de trăit nici măcar un an.

Uniunea Scriitorilor
din
Republica Socialistă România
Nr. din 1 aprilie 1974
Stimate coleg LEONARD GAVRILIU,
Ne este foarte plăcut să vă fim prezenţi astăzi în casă,
cu prilejul zilei Dvstră. de naştere, chiar dacă numai prin
mijlocirea acestor cuvinte. Îngăduiţi, mai întâi, să vă
mulţumim pentru strădania Dvstră. de a vă aduce aportul la
dezvoltarea literaturii române, la cultivarea conştiinţei umane
în spiritul principiilor care ne călăuzesc deopotrivă. Fiecare
nouă operă a Dvstră. se constituie ca factor principal în
198
procesul de edificare a societăţii socialiste, numele Dvstră. se
înscrie printre valorile contemporane.
Colectivul de conducere al Uniunii Scriitorilor vă
transmite, prin noi, respectuoasele sale felicitări, urarea
fierbinte să aveţi parte de sănătate şi fericire, să vă bucuraţi de
cât mai multe succese în creaţia Dvstră. literară.
La mulţi ani!

PREŞEDINTE
[semnătura olografă]
Acad. Zaharia Stancu

199
 Corneliu Şerban
Pe volumul de debut, Cuvinte pentru mâine (Editura
pentru Literatură, 1962, cu o prefaţă de Eugen Simion) a
poetului de origine bucovineană Corneliu Şerban (n. Dorneşti,
judeţul Suceava, 5 martie 1937) mi-a dat un
autograf…prefaţatorul, scriind următoarele: „Criticului
Leonard Gavriliu, cititor de poezie şi comentatorul ei
inteligent, Eugen Simion”. Eram pe atunci student la Filosofie
în Bucureşti; nu-mi aduc aminte să fi scrie despre placheta
recomandată mie astfel de către cel care peste puţini ani avea să
publice Orientări în literatura contemporană (1945). Mult
mai târziu, în 1985, pe când eram redactor la „Informaţia
Bucureştiului”, Corneliu Şerban mi-a trimis din Ploieşti, unde
şi el făcea gazetărie, volumul care tocmai îi apăruse, despre
care am scris o scurtă recenzie publicată în ziarul la care
lucram şi din care citez: „Când, la aproape un pătrar de veac
de la debut, Corneliu Şerban ne spune, în noua sa apariţie
editorială intitulată simplu O carte (Editura „Cartea
Românească”), că a rămas „acelaşi de dinainte”, considerând
faptul acesta „o victorie”, poetul se referă la marile constante
ale conştiinţei sale politice. Cântăreţ, de un clasic echilibru, al
purităţii morale, al sincerităţii, al eroismului cotidian anonim,
al romantismului revoluţionar lucid, străin de orice inerţie şi
emfază, al unei modestii elevate, avidă de înfăptuiri reale,
Corneliu Şerban cultivă în continuare versul cu răbdare
decantat în structurile unei gândiri poetice care nu lasă nimic
în voia combinaţiilor aleatoare, a incantaţiilor iraţionaliste,
prin care mulţi autori cu mai puţin talent caută să mimeze
profunzimi inexistente. Din atâtea poeme pe care le-am putea
cita în întregime, reproducem pe următorul: Urcăm spre-nalt
cutezătoare frunte,/ cum tinereşea anilor ne-o cere,/ dar visul

200
nostru are legi severe:/ să nu ne-adoarmă mulţumiri
mărunte,/ să nu ne-mbete scunde bucurii,/ tristeţilor să le
golim otrava…/ Să ne anime totdeauna grava/ vibraţie a
cântecelor vii,/ să nu ne stingă sufletele lava/ pustiitoarei
linişti cenuşii” (Urcăm).” Cât despre rândurile care însoţeau
acea carte, ele se reduceau la două fraze, fără cuvenita formulă
de adresare şi fără vreo reverenţă la sfârşit, bileţelul fiind o
mostră de brevitate, deşi cele şase rânduri plus semnătura
acoperă, cu un scris lăbărţat, mai mult de o treime dintr-o
jumătate de coală de hârtie standard universal. Iată-le:

Placheta debutului meu editorial, din 1962, purta titlul

„Cuvinte pentru mâine”…
Acum, mă mulţumesc să supun binevoitoarei atenţii a
cititorului „o carte”, o simplă carte.

Corneliu Şerban

201
 Constantin Ştefuriuc
Fost rihtuitor cu studii profesionale, Constantin
Ştefuriuc (n. Udeşti, judeţul Suceava, 5 mai 1946, stins de
tânăr, în 1994), pe vremea când l-am cunoscut era reporter la
ziarul „Zori noi” de la Suceava, mereu în alergare după
subiecte la ordinea zilei. Mi-aduc aminte că, în 1970, când i-a
apărut în librării volumul de debut Pe o vârstă de băiat, Vasile
Andru şi eu l-am aşteptat zadarnic, cu o sticlă de vin pe masă,
să vină unde stabilisem, ca să ne dea autografe. Mai târziu, pe
când eu eram de-acum gazetar la Bucureşti, a venit el cu noile
lui cărţi la mine, în redacţia „Informaţiei Bucureştiului”, cu
autografele gata scrise. Tot la Bucureşti mi-a trimis el o
scrisoare, pe strada Brezoianu 23-25, pe timpul în care era
student la Facultatea de Ziaristică a Academiei de Ştiinţe
Sociale şi Politice „Ştefan Gheorghiu” din bulevardul Armata
Poporului.

Bucureşti, 22 ianuarie 1979

Stimate tovarăşe Leonard Gavriliu,
Îmi tot propun, de multă vreme, să trec pe la
dumneavoastră, dar Bucureştiul acesta, frenetic şi ordinar,
obositor şi agitat, mă duce în altă parte.
Mai sunt student. Ca dovadă, vin cu rugăciunea să-mi
mărturisiţi ce a însemnat, ce înseamnă ziarul „Zori noi”
pentru dumneavoastră, ca scriitor. Mi-am „ales” pentru
lucrarea de diplomă Pagina de literatură a publicaţiei
sucevene.
Aşadar, mărturisişi-mi, vă rog, ce relaţii au existat
între dumneavoastră şi ziarul sucevean, inclusiv „Suceava” –
acel supliment de cultură, minunat şi mort timpuriu.

202
 În speranţa unei revederi apropiate, aştept confesiunile
dumneavoastră.
Vă mulţumesc şi vă doresc senin în suflet,

Constantin Ştefuriuc

203
 Radu Theodoru
Cu prozatorul şi dramaturgul Radu Theodoru (n. Ineu,
judeţul Arad, 17 ianuarie 1924) am fost coleg de redacţie la
revista „Scrisul bănăţean” şi bun prieten. L-am vizitat atât la
locuinţa sa din Lugoj, unde uneori mă lua la vânătoare prin
zăvoaiele Timişului, după cum l-am vizitat şi la Grădiştea pe
Argeş, unde şi azi trăieşte şi o viaţă de mic fermier, având
livadă şi vie. Datorită lui am devenit eu membru fondator al
Partidului România Mare, de care el s-a despărţit mult mai
repede decât mine. Din corespondenţa noastră de dinainte de
noul mileniu n-a supravieţuit decât un plic cu o invitaţie la una
dintre spectaculoasele lui plecări pe mările şi oceanele Terrei.
Ce îl îndemna pe fostul aviator militar să facă o treabă de
marinar amator aventuros mi-a fost greu să înţeleg. Ca celebru
autor de romane istorice, vroia pesemne să-şi înscrie şi el
numele, cu ceva măreţ, în istoria extraliterară a neamului.
Reproduc aici programul plecării din mai 1987. La ridicarea cu
fast a ancorei de la Olteniţa (pe şantierele căreia fusese
construit vasul respectiv) am fost de faţă (evenimentul l-am
consemnat în jurnal) împreună cu Mircea Sântimbreanu şi
Aurel Martin Bologa, acesta din urmă călător şi el, pe oceane,
ca medic pe un vas de pescuit (trauler) românesc.

PROGRAM
Sâmbătă, 23 mai 1987
OLTENIŢA
Ora 12,30 Echipajul şi invitaţii în sala de sus –
port Olteniţa
• Semnarea în jurnalul de bord.
• Cuvântul reprezentantului organului de partid.

204
 • Cuvântul lui Radu Theodoru. Înmânarea
fanioanelor.
• Ora 13,45 Ambarcarea. Pregătirea pentru
marş.
• Ora 14,00 Dezlegarea de la ponton.

Duminică, 31 mai 1987

TOMIS
Ora 13,00 Adunarea la cheu
• Înmânarea fanioanelor.
• Ora 13,30 – 14,00 Formalităţi de plecare.
• 14,00 Mola. Plecarea în CIRCUMTERRA.

205
 Haralambie Ţugui
L-am întâlnit pe Haralambie Ţugui (n. Dorohoi, 10
februarie 1916, decedat la Iaşi, 12 octombrie 1996) încă din
perioada sa timişoreană, când frecventa cenaclul Filialei
Uniunii Scriitorilor, venind acolo cu aerul că descinde direct de
pe şantierele construcţiei socialismului. Se ştia că fusese ofiţer
de carieră în vechea armată şi că fusese deblocat. La Iaşi l-am
vizitat de câteva ori în apartamentul său din vecinătatea Casei
Cărţii. Abia ca oaspete al său am aflat că fusese prizonier la
sovietici, împotriva cărora luptase chiar din prima zi de război.
În memoriile sale (1977) sunt complet trecut sub tăcere, deşi la
Timişoara l-am promovat prioritar în paginile revistei „Scrisul
bănăţean”. Îmi trimitea cărţi de-ale sale la Suceava şi la
Bucureşti, precum şi sentimentale, uneori zguduitoare (date
fiind bolile de care suferea), alteori mânioase scrisori.

Iaşi, 26 ian. 1970

Dragă confrate Leonard Gavriliu,
De curând am luat cunoştinţă despre competenta şi atât
de frumos scrisa matale cronică literară la noul meu volum de
stihuri. Pe lângă bucuria ce mi-a produs această nobilă atenţie
a matale, am retrăit puternic prezenţa atâtor amintiri frumoase
din Timişoara şi mai ales sentimentul de prietenie reciprocă ce
ne-a legat, vădindu-se rezistent în timp. Îţi mulţumesc, deci, din
toată inima şi ca atare aş dori să-ţi trimit un volum cu
autograf, în care situaţie socot necesară adresa matale de
acasă spre a fi sigur că îl vei primi. În acest sens aştept un cât
de telegrafic răspuns. Sper ca la primăvară să pot face doritul
drum la Suceava şi Botoşani.

206
 Până atunci, rogu-te nu mă ocoli când treci prin Iaşi.
Vara trecută, la Sângeorz, am cunoscut-o pe mătuşa
matale despre care îmi povesteai la Timişoara. S-a bucurat şi
ea şi noi (eram cu soţia) de prilejul de a ne aminti să suntem
dorohoieni. Aş dori ca prezenţa matale să devină curentă în
„Cronica” şi „Iaşul literar”. Voi milita pentru această
valoroasă şi necesară colaborare a matale, mai ales că vor fi
schimbări şi voi avea şi eu un cuvânt de spus. Până la o dorită
revedere, primeşte îmbrăţişarea mea sinceră.
Al matale,

H. Ţugui
[P.S.] Iaşi: Str. Victor Babeş 3A, ap.4 (imediat lângă poarta
din stânga a Liceului Internat) telefon 1. 29. 21.

24 febr. 1970, Iaşi

Dragă prietene Leonard Gavriliu,
Răspund cu oarecare întârziere amabilei matale
scrisori din 31 ian., datorită faptului că am fost destul de rău
bolnav, trebuind a mai face şi nişte intervenţii chirurgicale
maxilo-faciale, pregătind un mss. pt. Ed. Militară (versuri) şi
călătorind la Bucureşti timp de 6 zile. Deci, iertare pentru
această întârziere de 3 săptămâni de la data primirii
rândurilor atât de frumoase ce mi-ai trimis.
Sunt tare mâhnit fiindcă volumul nou (superior) aflat la
fosta E. T. şi având viza Direcţiei Presei, mi-a rămas „în aer”
deşi era prevăzut în planul pe 1970. Discuţii cu noua
conducere a Ed. Albatros unde se află „în portofoliu”, fostul
director fiind acum redactor şef. Toţi se spală pe mâini
susţinând că nu are valabilitate contractul, deşi n-am auzit ca
o preluare de patrimoniu să excludă „de jure” şi obligaţiile
contractuale. Cei de la „Junimea” (recte M. R. Iacoban) au

207
refuzat redistribuirea. Problema a rămas încă „în discuţie”.
Peste 3 săptămâni voi merge iar, şi dacă nu m-au inclus în
planul pe 1971 sau 1972 (termen final contractual) voi cere
ajutorul C.C. al P.C.R. şi al tribunalului. Le-am spus clar acest
lucru. N-am crezut că sunt aşa de răi cei de aici. Le-am depus
alt manuscris cu profil în bună măsură patriotic-cetăţenesc.
Mi-a spus acelaşi redactor şef Iacoban că includerea în plan se
va face prin intermediul unui juriu, constituit din membri ai
Asociaţiei Scriitorilor, adică tot o maşină de vot cum a fost cea
în care premiatul avea asigurate 5 voturi din 9.
Ce zici de asemenea situaţie? De ce să nu fie în juriu
critici valoroşi care din binecuvântate motive nu au încă
volume tipărite? Întrebându-l dacă lucrările depuse vor fi
alese şi pentru anii 1972 etc., mi-a spus că în fiecare an se
repetă concursul. Deci voi cere ca şi matale să faci parte din
juriu, dacă se va face adunarea membrilor pt. discuţie şi
propuneri.
Aici vor fi schimbări în conducerea ambelor reviste.
Păcat că nu eşti mai liber. Ai fi un ideal redactor-şef al
„Convorbirilor literare” (aşa se va chema Iaşul literar de la 1
mai). Aici, care e bun şi este membru de partid nu e membru al
Uniunii, şi viceversa. Nu ştiu cum se va rezolva criza, dar aşa
nu mai poate dura.
Normal era ca şi matale să fii invitat a face parte din
juriul pt. premiul Asociaţiei şi nu unii „angajaţi” dinainte, iar
alegerea să se facă individual, prin vot secret. Or, n-a fost aşa
şi toată asociaţia e nemulţumită.
Poate voi veni într-o zi până la Suceava. În martie
trebuie să fac iarăşi o spitalizare, pt. nervi mai ales.
Mă bucur că îţi dai doctoratul şi sper să ne vedem, aici,
cu mare bucurie.
Cu sinceră, caldă prietenie,

H. Ţugui

208
 P.S.: Confirmă, rogu-te, primirea volumului.

3
Iaşi, 9 mai 1970
Dragă prietene Leonard Gavriliu,
Am primit la timp atât scrisoarea matale, cât şi
frumoasa revistă STUDIUM al cărei redactor-şef eşti, însă
„păcătoasa asta de viaţă” (expresia aparţine Otiliei Cazimir!)
nu mi-a permis să mă onorez cu prea cuvenitul răspuns.
Ar trebui să-i scriu şi autorului, iar la prima ocazie (de
găsire) să-i expediez un exemplar din volum.
Oricum, până una-alta, rogu-te fii bun şi transmite-i
„mulţamul” meu cel mai călduros, asigurarea că nu-l voi uita.
Ar fi bine să am şi adresa lui exactă.
Am fost la Bucureşti pentru volumul de la Ed. Albatros,
ce era în plan pe anul acesta şi care (după lupte grele) poate
va intra în planul pe 1972. Mare consum de sănătate…Acum,
aştept de vreo săptămână un pat liber la Socola. Sper să-l am
zilele acestea. Regret că n-am plecat să mă internez la
Timişoara. Regret mult, de asemenea, că voi fi în spital când se
vor face alegerile noului comitet al Asociaţiei. Ar fi trebuit să
ne întâlnim, cu această ocazie. La „Cronica” s-a făcut
schimbarea dorită fiind numit red.-şef Liviu Leonte, om dintr-o
bucată. Se aşteaptă o reorganizare şi la „Convorbiri literare”
(noul titlu al „Iaşului literar” începând cu luna mai) deoarece
această schimbare de titlu duce cu gândul la Maiorescu, care
avea o uriaşă pregătire intelectuală…Oricum, dacă vii, soţia
mea este secretară la Decanatul Istorie-Filosofie şi îţi va spune
exact cum ne-am putea întâlni. Am fost şi la Botoşani la
colocviul Pillat. În vara asta sper să merg şi la Suceava.
În aşteptarea revederii te îmbrăţişez cu aceeaşi
constantă prietenie,

H. Ţugui

209
 4

Iaşi, 17 iulie 1972

Iubite prietene Leonard Gavriliu,
Atât scrisoarea matale, ţâşnită dintr-un sentiment
adânc şi nobil ca diamantul, cât şi cronica la „Luminile zilei”
mi-au adus mare bucurie în sufletul meu atât de chinuit în
ultima vreme datorită marilor necazuri avute (şi încă negata)
cu băiatul, precum şi gravelor tulburări de circulaţie
cerebrală. Eşti singurul care m-ai văzut în toamna anului 1963
în spital, lovit de o mică hemoragie cerebrală (sau, hai să-i
zicem spasm cum au zis unii medici, spre a mă linişti) când
doctorul Suceava (nume predestinat?) nu mi-a dat voie să
merg la o şezătoare în Timişoara, în cadrul „Săptămânii
poeziei”, aşa că îmi poţi înţelege drama, căci trebuie să fiu
naiv spre a crede că în atâţia ani ateroscleroza a stat pe loc.
Cert este că nici nu mai pot ieşi în oraş din cauza crizelor care
apar pe fond de oboseală, frig, căldură. Poate voi merge la
Dorna, ajutat de soţie, dacă medicii vor găsi de cuviinţă; până
acum doar un cardiolog (dar f. bun medic) propunându-mi
aceasta. Trăiesc un fel de disperare ciudată, gândindu-mă că
nu voi mai putea călători. Şi aşa în ultimii ani am călătorit cu
mare teamă. Iau, între altele, un preparat Sandoz intitulat
Hydergin, care din nefericire aici nu se poate procura, deşi
costă 14 lei sticluţa de picături. Mi-a trimis de la Cluj un vechi
prieten câteva sticluţe, dar sunt pe terminate şi nu ştiu ce voi
face. Dacă, întâmplător, poţi trece pe la Oficiul Farmaceutic
Judeţean, să vezi dacă au, şi în caz pozitiv să le prezinţi (la
farmacia unde se distribuie) o reţetă pt. 2 flaconaşe ori două
reţete a câte un flaconaş, ţi-ai face o mare pomană cu mine.
Îţi voi restitui costul, iar recunoştinţa va fi nelimitată.
Zilele acestea îţi expediez cărţulia apărută la Ed.
Militară, despre care „România literară” (spre uimirea mea) a

210
scris frumos, parcă anume lăsând „Luminile zilei” în grija lui
N.Manolescu să le „spurce” cu câteva vorbe în doi peri, mai
mult a negare. Dar ce să-i faci? Tot trebuie (de-oi mai trăi) să
mă dau un pic cu dadaiştii!...
Până la o mult dorită revedere, rămân al matale
îndatorat şi devotat, cu tot dragul,

H. Ţugui
P.S. Ce zici de recenzioara din „Convorbiri”? care
pleacă de la negaţie şi nu discută deloc conţinutul, esenţa,
ocupându-se doar de imagistică? E un fel de a ne strivi pe cei
mai vârstnici. În schimb în „Ateneu” 7 Radu Cârneci s-a
pronunţat ferm, ca şi matale.

Iaşi, 27 aug. [19]72

Iubite prietene Leonard,
Îţi răspund cu mare întârziere la ultima scrisoare prin
care mă invitai să-ţi trimit reţete pentru medicamentul despre
care pomeneam, cu gândul că îl vei găsi la Bucureşti. Ce
frumos şi frăţesc gestul acesta de a-mi sări în ajutor! Îţi
mulţumesc din adâncul inimii. Tocmai atunci plecam la
Sângeorz şi într-o stare proastă a sănătăţii (care s-a agravat
acolo) aşa că n-am mai avut nici timpul necesar de a-ţi
răspunde şi de a-ţi comunica faptul că la Bucureşti este
imposibil de găsit, nădejdea rămânând tot la provincie.
La Sângeorz am făcut crize mari, fiind nevoit să zac în
pat majoritatea timpului, ratând cura. Noroc de soţie care m-a
îngrijit. La mătuşa matale am fost o singură dată, unde am
aflat de marile lovituri ce ai primit în familie, fapt care m-a
îndurerat, fiind şi eu, la rându-mi, lovit de asemenea
„absurdităţi” ale existenţei. Eşti destul de tare spre a avea

211
nevoie de consolări formale, de aceea tac şi te admir pentru
felul cum ştii să suferi şi să taci în acelaşi timp.
Poate că nu trebuia să-ţi scriu despre aceasta, dar
atâta vreme cât am aflat, era o impietate să mă prefac a nu şti,
a rămâne indiferent.
Cât ai stat la Bucureşti şi ce ai mai realizat acolo?
Nu ştiu când voi mai putea călători, dar intenţia de a
veni până la Suceava încă n-am abandonat-o. Negreşit, vei mai
trece prin Iaşi până atunci, fie la Universitate, fie la alegerea
noului Comitet al Asociaţiei (care încă nu e fixată), fie la
Festivalul Eminescu.
Sper că ai primit şi noul volumaş. Mă zbat cu umblatul
pe la medici şi cu felurite examene (analize), spre a da de urma
tulburărilor mele, dar încă n-am ceva precis.
Mai scrie-mi câteva rânduri, nu ştii ce bucurie mare
îmi aduc gândurile matale atât de calde!...
Cu frăţeşti îmbrăţişări,

Haralambie
P.S. Am mai trimis versuri la „Zori noi” dar nu ştiu ce
au făcut cu ele. Rog „spune-i” salutări lui Marcel Mureşeanu.

Iaşi, 5 ian. 1973

Iubite prietene Leonard Gavriliu,
Rândurile matale din 15 dec. 1972 m-au uluit pur şi
simplu, pe de o parte intrigându-mă, dar pe de alta bucurându-
mă. Poate este mai bine aşa, căci pe locurile acestea, sacre
nouă şi neamului, nu se mai ştie, di partea multora, de omenie.
Am primit şi felicitarea de anul nou, aşa că acum îţi
scriu la adresa noului domiciliu.
Între 26-30 noiembrie am fost la Bucureşti, ajutat de
soţie, unde cu grele sforţări şi multă prudenţă am reuşit să

212
rezist. Rezultatul: o emisiune de 7 poeme plus un interviu
„Scriitori la microfon” programată şi transmisă la 16 dec., o
poemă în cadrul spectacolului festiv al Radioteleviziunii din 30
Dec. (fără indicarea autorilor) dar pusă în programul TV din
4.I.73 şi transmisă în capul emisiuni, o discuţie la Ed.
Eminescu în legătură cu volumul selectiv ce va apare în 1974,
dar l-au trecut totuşi în proiectul de plan pe 1973 la capitolul
„Rezervă” şi prin asta mi-a făcut rău căci „Junimea” m-a scos
din planul ei pe 1973; o vizită la Ed. Militară, unde am ofertă
aprobată pt. 1974, primit cu elogii pentru „Înalt, prin stemă”,
o vizită la „Scânteia” în care pe 1 nov. 72 (te rog să citeşti) s-a
scris despre cartea amintită mai sus (mi-au reţinut şi 2 poeme,
pt. 30 Dec, dar n-au publicat nimic!), alta la V. R. (unde s-a
scris despre „Luminile zilei” în nr. 10 şi am 2 poeme în nr.
12), alta la R.L., unde mucezeşte un grupaj şi…cam atât. Dar
să las istoriile acestea. Bine că eşti într-un loc bun, de unde
trebuie să-ţi reiei neapărat activitatea de critic literar sagace,
bine pregătit, cu experienţă! E prea mare pustia în acest
domeniu, şi pana matale ar fi tare bine venită. Deci, reintră în
ring; ai deja un nume cunoscut. Nu te mai uita înapoi. Aşa e!
Idiotul acela ţi-a făcut un bine, în ultimă instanţă. Când vii pe
la Iaşi, nu mă ocoli. Soţia mea lucrează la Secretariatul Fac.
de Istorie-Filosofie, unde îţi dai doctoratul. Ia legătura cu
dânsa imediat. Eu mă lupt din greu cu bolile urâte şi
periculoase, aflându-mi singurul refugiu în puţina muncă ce o
mai pot face.
La „Junimea” am dus Negaţie de la Ed. Eminescu (aşa
mi-au cerut); zic să fac cerere la Centrala Cărţii să mă repună
în plan, parcă eu nu ştiu că aici am fost „operat”. Despre
„Înalt, prin stemă” a scris H. Zalis în „Informaţia” (parcă 16
dec.). Poate la primăvară să mai vin prin Bucureşti, dacă nu
voi fi forţat de „Junimea” să ajung mai repede, să văd la
Centrala Cărţii dacă într-adevăr ei m-au scos, şi la nevoie (le-
am făcut scris aici) în audienţă la Comitetul Central. Căci nu

213
este admis a se bate joc de un scriitor militant, în vârstă,
bolnav.
Aştept câteva rânduri, îţi urez sănătate şi bucurii
şi…să-ţi văd numele cât mai repede în reviste, apoi pe volume
de critică literară.
Cu îmbrăţişări,

H. Ţugui
P.S. Acum îi expediez ultimele două volume
Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în semn de admiraţie cu
dedicaţii personale. Volumul inedit pregătit pentru Junimea, cu
ofertă aprobată din 12 oct. 1971 se cheamă „Ochiul de
noapte”.

Iaşi,15 dec. 1973

Iubite prietene Leonard Gavriliu,
Exact acum un an mi-ai scris de la noul loc de muncă.
Apoi, mi-ai dat o adresă la care ţi-am răspuns, însă fără a şti
nici azi dacă rândurile mele ţi-au parvenit.
Nici pe la Iaşi, se pare, n-ai mai dat. Ar fi fost mai uşor
să ne revedem. Sunt foarte nedumerit (şi chiar îngrijorat) de
tăcerea matale. În ianuarie voi căuta să fiu, pentru 2-3 zile, din
nou călător la Bucureşti, unde urmează să predau editurii
Eminescu o nouă plachetă de stihuri.
Dacă aceste rânduri te vor găsi, rogu-te mult a-mi
răspunde, să ştiu despre soarta matale.
Mă lupt cu bolile şi editurile, şi nu ştiu care dintre ele
sunt mai vitrege.
Cu aceleaşi sentimente de prietenie te îmbrăţişează

H. Ţugui

214
 8

Iaşi, 16 apr. 1974

Iubite prietene Leonard,
Am tot visat să-ţi scriu, dar precum vezi, n-am mai
reuşit, iar timpul s-a prăvălit nebuneşte mai departe, bucuros
că m-a adus mai aproape de clipa aneantizării.
Pe deasupra grijilor şi necazurilor cotidiene, o viaţă de
breaslă insuportabilă, cu multă lipsă de omenie şi spirit
colegial.
Astfel, la 17 martie fusesem programat de Televiziune
să citesc la şezătoarea de la Suceava, însă am aflat despre
aceasta abia la 22 martie, iar M. R. Iacoban, care a prezentat
programul acolo îmi spune: „Am ştiut că trebuia să veniţi, dar
n-am ştiut că trebuia să vă anunţ”. Ce zici de asemenea
cinism?
S-au serbat 5 de ani ai revistei, într-o atmosferă la fel
de stupidă. De la Timişoara a fost Anghel.
Matale ce mai zici şi ce mai faci? Spuneai, parcă, de o
posibilă reluare a activităţii de critic literar. Tare bine ar fi să
reintri pe scenă!
Placheta mea de la Junimea a intrat la tipar, dar n-am
nici o bucurie, dată fiind persecuţia şi amânările la care m-a
supus M. R. Iacoban, cel mai înfumurat om din România.
Acum i-am făcut o scrisoare, să-l doară capul, văzându-se (din
comportări) ce coleg bun este…
Poate peste câteva zile să ajung pe la Bucureşti pt.
placheta de la Ed. Eminescu. Voi căuta să te văd la redacţie,
dacă nu voi fi prea bolnav.
Cu aceeaşi caldă prietenie,

H. Ţugui
P.S. Multe urări de fericire familiei.

215
 9

Iaşi, 3 dec., [19]74

Iubite prietene Leonard,
Te rog să mă ierţi pentru întârziere, însă aceeaşi
parşivă de viaţă (despre care îţi spuneam cândva) nu mi-a
permis să fiu mai prompt. Iar timpul a trecut cum fuge dracul
pe sârmă, şi beteşugurile gata mereu la datorie, când unul,
când altul nu uită să-şi scoată capul.
La Timişoara am avut o splendidă lansare a cărţii. S-au
vândut toate cele 180 exemplare, şi pe lângă ele altele vreo 60
din plachetele anterioare. Ploua foarte urât, dar lumea a venit,
şi asta mi-a răsplătit efortul, oboseala, crizele.
Am stat acolo 10 zile, deşi ar fi trebuit să mai rămân,
însă mă aştepta aici Festivalul Eminescu de la care nu puteam
lipsi. S-ar fi zis că m-am eschivat. Apoi am scris o serie de
poeme pentru Radio şi Televiziune dedicate Congresului.
Acum aştept să vină în librării placheta de la Ed.
Eminescu, care e tare subţirică datorită hârtiei însă…
„înăuntru-i leopardul!”
Dacă asta de la „Junimea” apărea în 1973, acum ar fi
trebuit, aş fi avut şansa unei premieri la nivelul Uniunii sau
Asociaţiei. Dar aşa…
Matale ce mai pregăteşti? Parcă era vorba ca după
doctorat să reintri în arena criticii. Tare bine ar mai fi!
Sper că eşti sănătos.
Se pare că la „Zori noi” nu a avut cine scrie despre
„Vetrele sacre”. Poate îi scrii sau îi telefonezi lui Paranici
dacă vrei să scrii.
Când mai vii pe la Iaşi?
Poate îmi scrii impresia supra cărţii. Te îmbrăţişează

H.Ţugui

216
 10
Iaşi, 6 ian. [19]75
Iubite prietene Leonard,
Ţi-am trimis volumul „Lângă vetrele sare” acum mai
bine de o lună, dar văd că s-a întors; probabil ai fost plecat din
Bucureşti sau deştepţii de factori de pe acolo nu ţi-au lăsat
avizul regulamentar.
Cu „scrisoarea gata scrisă”, cred că am rupt-o,
nemaifiind actuală, însă în placheta respectivă am pus alta şi
văd că au lăsat-o, deşi banderola a fost răsucită. Îţi retrimit
recomandata, spre a mă crede, şi mai adaug noua cărţulie,
mulţumindu-ţi pentru felicitare.
Tot ieri am citit notiţa batjocoritoare a lui Al. Piru,
cretin de profesie, din „Ramuri” 12/74. Va trebui să-l mai pun
la punct odată, să amintesc lumii de furtişagurile lui din D.
Popovici şi alţii, pentru care a avut un dosar de anchetă în
cadrul Minist. Învăţământului. Dacă vei citi nota, te vei
revolta, şi poate afli cumva de ce nu mai este prorector la
Univ. Bucureşti, unde se cocoţase? Mă gândesc ce bine ar fi
fost acum dacă erai activ în câmpul criticii literare! I-ai fi dat
un bobârnac să te ţină minte şi ar fi văzut că mai poate da
peste om. Aşa, trebuie să mă lupt sigur.
Rogu-te răspunde-mi imediat de primirea cărţilor şi
orice informaţii ai despre „cretin”.
Cu îmbrăţişări,

H. Ţugui
P.S. Dacă vin la Bucureşti te voi căuta la redacţie. Nu
ştiu dacă voi mai reuşi să editez volumul selectiv, pe care acum
îl restructurez. Ce zici? E mai bine să-l fac pe cicluri tematice
decât pe plachete?

217
 11

Iaşi, 11 ianuarie 1977

„Nihil sine Ira!”
Iubite prietene Gavriliu,
Răzbit de alte şi-alte beteşuguri (destul de
demoralizatoare) m-am pomenit cu slova-ţi dragă, purtând în
ea un gând frumos şi o zare mai mult pentru păcătosul bătrân
de la Ieşi.
Îţi mulţumesc mult, îţi doresc şi mai mult să te bucuri în
acest nou an, şi să-ţi aminteşti că ai promis a relua munca de
critic literar. E prea mare „necurăţenia”! şi tare bine ar fi să
se mai audă şi voci cinstite…M-ai auzit?
Cu frăţească dragoste,
Marele Irascibil…(ştii că-mi place?)
pt. conf. H. Ţugui
P.S. Sunt foarte revoltat că din cele două volume de
versuri aflate la edituri n-a avut loc în plan niciunul. Să-i ia
dracul! Curând încep marea operă dadaistă!

218
 Teodor Vârgolici
Deşi corespondenţa cu Teodor Vârgolici (n. Valea
Cânepii, judeţul Brăila, 13 februarie 1930) a fost una dintre
cele mai bogate, ei fiind unul din colaboratorii importanţi ai
revistei „Scrisul bănăţean” din Timişoara, bucurându-se de
faima de a lucra în Institutul condus de G. Călinescu, numai o
scrisoare de la el s-a păstrat în greu încercata mea arhivă, care a
trebuit să sufere rigorile repetatelor mele mutări dintr-un oraş
în altul, iar în acelaşi oraş dintr-o locuinţă în alta.

Bucureşti, 5 mai 1961

Stimate tov. Leonard Gavriliu,
Îţi trimit alăturat o recenzie la noua ediţie a
„Operelor” lui Bolintineanu (pe care am prezentat-o şi la
Radio). Te rog mult să nu mă mai dai uitării şi sacrifică puţin
timp, ca odinioară, pentru a-mi răspunde. Te rog, iarăşi, mult,
răspunde-mi în care număr a intrat articolul despre
publicistica lui Ion Călugăru şi Demostene Botez.
Şi acum o recomandare. Am la Institut un tânăr coleg –
pe nume Stan Velea – care a mai semnat câte un articol în
„Gazeta literară”, „Luceafărul”, şi mai des recenzii în revista
Institutului. Dânsul a pregătit un articol mai mare,
monografic, despre Pavel Dan, pe care ar vrea să-l publice în
„Scrisul bănăţean”. Dacă vă interesează un astfel de articol,
scrie-mi şi va fi trimis imediat. Junele meu coleg merită a fi
încurajat şi solicitat la colaborare.
Aştept răspuns.
Cu alese sentimente de prietenie,

Teodor Vârgolici

219
 Stan Velea
De la olteanul Stan Velea (n. Poiana Mare, judeţul Dolj,
29 mai 1955), cercetător pe atunci la Institutul de teorie şi
istorie literară de sub direcţia lui G. Călinescu, nu deţin decât
scurta scrisoare de mai jos, singura – cred – primită de la el,
pentru că foarte curând ei aveam să părăsesc Timişoara ca să
urmez cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii
din Bucureşti.

23 iunie 1961, Bucureşti

Stimate tov. L. Gavriliu,
Prin îndatoritoarea bunăvoinţă a colegului Teodor
Vârgolici am aflat de aprobarea şi planificarea articolului meu
despre Pavel Dan pentru numărul 9 (sept.) al Scrisului – fapt
pentru care vă mulţumesc cordial.
Pe aceeaşi cale am primit propunerea de a scrie o
recenzie mai amplă despre romanul L. Demetrius: Primăvara
pe Târnave. Aş fi tentat să fac acest lucru mai degrabă sub
forma unui articol de cel mult 8-10 pag., axat pe o anume idee,
pe care vi l-aş trimite cel mai târziu până la 15 iulie. Dacă
această propunere intră în vederile redacţiei, voi considera
tăcerea dvs. ca un răspuns aprobativ, în caz contrar aşteptând
infirmarea ei.
Cu stimă

Stan Velea

220
 Ion N. Voiculescu
Ion N. Voiculescu (nu am despre el nici un fel de date
biografice) îşi expedia scrisorile din Piteştiul în care şi eu
petrecusem o părticică din adolescenţa mea, ca elev al Liceului
„I. C. Brătianu”, aşa încât corespondenţa cu el îmi suscita
nostalgii. Curios este faptul că singura scrisoare (dintr-o mare
mulţime) păstrată de la dânsul este una trimisă la o adresă la
care nu mă mai aflam (redacţia revistei „Scrisul bănăţean”, Str.
Voltaire Nr.1, Timişoara), eu găsindu-mă de-acum la studii în
Bucureşti.

Piteşti, 22 aug. 1962

Tovarăşe Gavriliu,
Fiind familiarizat cu stilul d-tale de muncă şi între noi
existând raporturi mai vechi de colaborare, în virtutea acestor
consideraţiuni, mă adresez tot dumitale, cu dorinţa expresă de
a-mi relua activitatea critică la „Scrisul bănăţean”.
Departe de mine gândul că nu m-aş putea acomoda
vederilor tov. Andrei Lilin, dar dânsul deocamdată nu mă
cunoaşte suficient. Aşa că tot dumneata eşti rugat să-mi
precizezi în numele colectivului de critică despre ce carte să
scriu.
Dintre ultimele apariţii literare m-ar tenta romanul lui
Zaharia Stancu, Nicolae Tăutu sau N. Jianu ori vol. de poeme
al lui Traian Coşovei, sau oricare altă carte la propunerea
redacţiei.
Vă asigur că voi fi foarte exigent, căutând să fiu la
înălţimea sarcinilor reclamate de discernământul critic.
Cu aceleaşi sentimente de prietenie şi de solidaritate cu
„Scrisul bănăţean”,
Al dumitale, Ion N. Voiculescu

221
 H. Zalis
Cu Henri Zalis (n. Bucureşti, 21 mai 1932) am purtat o
corespondenţă destul de susţinută între anii 1956-1961, când el,
cercetător la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti,
asalta cu perseverenţă, dar şi cu o anumită demnitate paginile
revistei „Scrisul bănăţean” din Timişoara. Ca o simplă rămăşiţă
a acelei corespondenţe am doar scrisoarea din anul şi luna în
care el împlinea 29 de ani.

Buc., 25 mai 1961

Stimate tovarăşe Gavriliu,
În ultima scrisoare ce mi-ai trimis-o, spuneai că pe la
jumătatea lunii, fiind pentru o zi în Buc., vei căuta să mă vezi.
Am aşteptat fie să-mi faci o vizită – întrucât îmi cunoşti adresa
– fie să-mi dai un telefon spre a ne întâlni.
Am trecut binişor de jumătatea lunii mai dar nu ne-am
văzut şi nici n-am stat de vorbă.
Cum însă îmi făgăduiai nişte explicaţii pe care
neprimindu-le prin viu grai rămâne să le primesc – sper – în
scris, aşterne pe hârtie tot ce doreai să aflu.
Contează pe discreţia mea!
În ce mă priveşte te vestesc că am gata articolul promis
cândva despre problema simbolului în proza tinerilor. A ieşit
un lucru bun. Dar te previn că nu-l trimit până nu vei da
subsemnatului desluşirile ce le aşteaptă cu privire la
împrejurarea în care i s-a respins articolul, fără a i se da şi de
veste despre aceasta.
Apropos, tov. Al. Jebeleanu nu a răspuns nici până azi
la epistolele mele de-acum 50-60 de zile, ceea ce mă face să

222
cred că supărat pe conţinutul lor s-a supărat (fireşte, fără
temei) şi pe expeditorul lor.
Să fie sănătos!
Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa trebuie să ştiu ca
să nu mai irosesc vremea trimiţând „Scrisului bănăţean”
colaborări pe care nu le agreezi decât dumneata.
Cu salutări,

H. Zalis

223
 Horia Zilieru
Prietenia „la cataramă” dintre poetul Horia Zilieru (n.
Racoviţa, judeţul Argeş, 21 mai 1933) şi poetul Anghel
Dumbrăveanu de la Timişoara a „reverberat” şi asupra mea.
Scrisorile sale m-au găsit fie la Timişoara, fie la Bucureşti sau
Suceava. Cred că au fost mult mai multe decât public aici.
Lângă plicurile „pline” – un plic gol. Primul meu gând a fost că
scrisoarea s–a pierdut, însă o mai îndeaproape examinare a
plicului gol, datat de poştă „Iaşi 20.5.69” şi francat cu două
timbre a câte 40 bani (2 x 40 = 80), în loc de un timbru de 55
bani, arată fie că scrisoarea era una voluminoasă, fie că plicul
conţinuse un volum (carte), ceea ce indică de altfel şi semnele
lăsate pe toate cele patru laturi ale plicului; iar cartea nu putea
fi decât volumaşul Iarnă erotică (Ed. Tineretului, 1968), care
poartă următorul autograf, datat de autor „Iaşi, 18.V.1969”,
deci scris cu două zile înainte de expedierea plicului, autograf
care sună astfel: „Criticului literar Leonard Gavriliu, (poet şi
prozator în taină), interpret subtil al valorilor, spirit deschis şi
franc, – paginile aceste, cu dragostea orficului Horia Zilieru /
Iaşi, 18.V.1969”. Am reintrodus cartea în plicul cvadrigenar şi
ea a încăput perfect acolo, existând congruenţă între muchiile
cărţii şi urmele paralele la canturile plicului. Q.E.D.!

Iaşi, 16. VI. 1960

Dragă tovarăşe Leonard,
Dacă n-aş fi fost mai mic de ani, aş fi zis şi eu la fel
cum mi-ai scris Dumneata într-o epistolă: prietene Horia. În
prima, dacă nu mă înşel. Şi să fiu sincer, nu mă ascund, acea
citare din revista D-tale m-a bucurat. Îţi spun cu un dram de

224
izbucnire: sunt sufocat de condeiul critic al Capitalei care
citează numai pe cei din preajma lor, prezentându-i ca
„spaima talentelor”! Auzi, domnule, unii în 1959 n-au scris
decât câte 3 poezii: asta fiindcă sunt redactori, tari în a face
abonamente în provincie, la revista respectivă. Dă, Doamne,
să apară la Iaşi săptămânalul aşteptat (şi nu-i departe ziua!) şi
ne-om „zbârli” şi noi. Dar să las astea. Ce mai faci D-ta? Ai
fost pe la Roman! Poate că şi la Paşcani. Şi de ce nu şi la Iaşi?
Măcar un articol de critică – actual! Aici încrederea-mi e ceva
mai probabilă. Spune-i lui Arieşanu că onor „sector-proză” a
tărăgănat schiţa lui până…Dar să dea D-le ceva nou şi mă bat
cu ei! (Vezi, dacă vrei, în mapa lui Anghel care e-n călătorie,
am două poezii: „Cântec de legănat fata” şi „Ceas de seară”.
Scrie-mi D-ta de soarta lor. Oricare e rezoluţia. Nu-s
supărăcios! Eh, să închei,
O mână ieşeană,

Horia Zilieru
[P.S.] Salutări tov. Jebeleanu. Scrie masiv!

Iaşi, 4 iulie 1960

Prietine Leonard,
M-am desfătat (de-a binelea) cu scrisoarea Dumitale.
Dar nu mi-a trecut ciuda că nu ne-ai căutat şi pe noi. Eu îs mai
expeditiv, ca mata care nu vroit-ai să compui un articol critic-
actual şi pentru noi. Iată că am şi trimis, într-un plic lui
Anghel, Marco Pollo al Dvs., un „op”.
Acuma, referitor la ce mi-ai făcut întrebarea. Tov.
Ignea zice aşa: să faci un reportaj independent de Sadoveanu,

225
cu mică ochire în trecut şi privire largă în viitorul Paşcanilor.
Asta, chiar pentru I.L. 9. Ce zici? Scrie-mi o vorbă.
Cu salutări,

Horia Zilieru

Iaşi, 5. X. 1960
Bade Leonard,
Chiar în seara respectivă am stat de vorbă cu amicul
meu. Ce se întâmplase însă: „dosarul” era deja încheiat. Dar
şi-a luat angajamentul să intervină la procuratura Paşcani. El
e plecat în raionul Paşcani pe câteva zile, aşa că imediat ce se
întoarce îţi voi scrie iarăşi.
Dom’le dacă ai fi venit imediat la Iaşi – era splendid!
N-ar mai fi înaintat dosarul. Dar să sperăm în bine. Aştept să-
mi dea un rezultat şi-ţi voi scrie. Până atunci îţi doresc un
dram de îmbucurare,

Horia

Iaşi, 12. V. 1962

Dragă tovarăşe Leonard,
Îţi mulţumesc mult pentru cronica din „Scrisul
Bănăţean”. Cititorii au luat act de cunoştinţă că mai am o
carte mică, înainte de „Florile cornului tânăr”.
Ce mai faci? Cum te simţi în metropolă? La noi, de ce
nu vrei să ne trimiţi ceva?
Despre mine ce să-ţi spun? La capătul criticii, pe
marginea volumului, răsuflu uşurat. Aştept să văd Delta, unde

226
visez o Rusalcă aevea, pentru noul ciclu Eros cu trestie al altei
plachete.
Îţi doresc numai bine, cu afecţiune,

Horia Zilieru

22. VII. 1969, Iaşi

Iubite domnule Leonard,
Am primit gazeta, cu atentul articol asupra „Iernii
erotice”. Ce să fac, dacă recunoştinţa nu poate fi exprimată
decât prin verbul: a mulţumi? Ar trebui să-i insuflu (în suflet o
fac) o tandreţe orfică şi o incandescenţă aparte. Aşadar, îţi
mulţumesc!
Te invit, iarăşi, cu colaborări (ce ai pe şantier?) la
„Iaşul literar”. Da? În aşteptare, primeşte expresia de stimă şi
veche amiciţie,

Horia Zilieru

227
228