Sunteți pe pagina 1din 29

Alexandru Macedonski

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Alexandru Macedonski

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române

Alexandru Macedonski

Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854 — d. 24


noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator; dramaturg;
şef de cenaclu literar, publicist român.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Cronologie
• 2 Opere publicate
• 3 Activitatea publicistică şi cenaclul
• 4 Bibliografie suplimentară

• 5 Legături externe

Cronologie
• 1780/1782

Naşterea lui Dimitrie Macedonski, bunicul patern al poetului, are loc într-una din
localităţile sudice ale Bulgariei (Sliven, Karnabat, Iambol), plaiul Ceatal Tepe / Ceatal
Balcan. În documentele epocii, figurează alături de fratele său Pavel (probabil, gemeni),
iar părintele lor, viteazul Ştefan Mincio Voievod, cunoscut în toată Bulgaria, descindea
din „neamul căpităniilor sârbeşti, cari au rămas din vechime ca trăitori în Macedonia“.
Erau de origine aromână/macedoromână.

• 1787

La declanşarea războiului ruso-austriaco-turc, o mare parte a populaţiei de religie creştin-


ortodoxă din Balcani s-a refugiat în nordul Dunării, în Valahia şi Moldova (alte
refugii/bejenii au avut loc în timpul celorlalte războaie imperiale, din 1806-1812, 1828-
1829, 1853-1856). Printre refugiaţi, s-au numărat membrii familiei lui Ştefan Mincio
Macedonski. Acesta, împreună cu fiul său Stoian, s-au încadrat ca volintiri în corpul aşa-
zişilor cazaci valahi ai armatei ruse de sub conducerea contelui A.P. Rumianţev.

• 1788

decembrie 6. A fost cucerită de la turci-tătari Cetatea Oceakov, situată între Odessa şi


Herson, pe limanul Niprului la Marea Neagră. Printre cei dispăruţi în luptă au fost Ştefan
şi Stoian, că nu s-au mai întors acasă.

• 1806

Dimitrie Macedonski şi fratele său Pavel care participaseră, mai înainte, la răscoala
antiotomană a sârbului Karagheorghevici, înăbuşită în sânge, se încadrează în regimentul
de cazaci valahi reînfiinţat la cererea ruşilor de către Constantin Ipsilanti, domnitorul
Ţării Româneşti (1806-1807) şi, la luptele de la Obileşti-Ilfov (2 iulie 1807), Dimitrie
este rănit. Cei doi fraţi Macedonski ajunseseră la gradul de locotenent/porucic, fiind
sloboziţi de generalul Bagration din serviciu (23 martie 1809), „spre a-şi căuta slujbă
ostăşească sau politicească“. Cunoşteau, deopotrivă, limbile rusă, română, greacă, sârbă
şi turcă, devenind translatori pe lângă Divanul Principatului Valahiei, dar şi în alte
funcţiuni administrative — furnizori militari, control economic, strângerea/înrolarea de
ostaşi/panduri/merceliari în armata rusă, iar la retragerea armatei ruse din ţările române
(1806—1812) rămân pe loc obţinând certificate de indigenare/naturalizare/
împământenire.

• 1821

Dimitrie şi Pavel Macedonski participă la mişcarea lui Tudor Vladimirescu, de care erau
apropiaţi prin vechi afaceri şi camaraderie militară din războiul 1806-1812, dar şi cu
Iordache Olimpiotul, şeful Eteriei. Dimitrie Macedonski era prieten cu Hagi Prodan -
căpitan de arnăuţi. De altfel, fraţii Macedonski erau bogaţi, după cum declară: s-au
ocupat „la moşii, cu agricultura, creşterea vitelor, creşterea viţei de vie şi cu negoţul, până
la răscoala populară din 1821, ianuarie 17“. I se impută, totuşi, lui Dimitrie Macedonski
(fără dovezi concrete) predarea/ trădarea Vladimirescului în mâinile eteriştilor. Urmăriţi
de turci, Dimitrie Macedonski şi Hagi Prodan, cu arnăuţii, împreună cu eteriştii lui Al.
Ipsilanti, sunt înfrânţi la Drăgăşani (7 iunie 1821). Retraşi la Tismana, căzuţi în mâinile
pandurilor, salvaţi de Pavel Macedonski, trec în Transilvania (10 august 1821), şi, prin
Braşov, lipsiţi de viza de azil a austriecilor, fraţii Macedonski ajung cu paşaport fals la
Hotin, în Basarabia (14 sept. 1821),unde ruşii, considerându-i periculoşi, i-au pus la gros
(21 noiembrie 1822 - 21 martie 1823). Sărăciţi, dar cu proces câştigat contra văduvei
insolvabile a lui Iordache Olimpiotul, pentru datorie, la Tribunalul Civil din Chişinău, se
reîntorc în Bucureşti la finele războiului ruso-turc, în 1830. Fraţii Macedonski reintră în
slujba statului ca tălmaci/târzimani. Lui Dimitrie Macedonski i se vând prin
mezat/licitaţie două vii (Scăieni şi Ţintea, j. Prahova, 3 aug. 1832). Ca epitrop al Bisericii
Staicului, porucicul Dimitrie Macedonski are diverse deferenduri cu diverşi meşteşugari,
cârciumari, alte categorii sociale, inclusiv cu cumnatul său, Creţescu (12 aug. 1835),
pentru furtişag, neexecutări de lucrări contractate, împrumuturi de bani şi altfel de
daraveli/pricini. Porucicul Pavel Macedonski se implică şi el în procese civile. Cei doi
fraţi sunt, pentru merite în slujbele lor de tălmaci, ridicaţi la rangul de serdari şi
consemnaţi ca atare în Arhondologia nouă a Ţării Româneşti (30 august 1838).

• 1840

mai. Serdarul Dimitrie Macedonski, alături de Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Marin
Serghiescu, C. Telegescu, Jean A. Vaillant ş.a., participă la constituirea unei Societăţi
Secrete condusă de Dimitrie/Mitică Filipescu, cel care era procuror al Ţării Româneşti.
octombrie. Membrii Societăţii Secrete, care îşi propuseseră să realizeze independenţa
Ţării Româneşti şi lichidarea regimului feudal, au fost arestaţi (în urma unui denunţ),
judecaţi şi condamnaţi la 8-10 ani de ocnă, printre care şi Dimitrie Macedonski (24 oct.).
Dimitrie Filipescu (fiul marelui ban Grigore Filipescu, mort în 1838), numit procuror al
Ţării Româneşti, în 1834, de domnitorul Alex. D. Chica (1834-1842), este regretat astfel
în anul decesului: „Ştiinţele dreptului au pierdut în ţara noastră un bărbat foarte luminat“.

• 1841
aprilie 9 - Serdarul Dimitrie Macedonski este condamnat la opt ani închisoare, depus la
Mănăstirea Snagov, unde cade bolnav de dropică/hidropizie. iunie 23. Este degradat din
rangul/cinul de serdar. După această dată, viaţa celor doi fraţi Dimitrie şi Pavel
Macedonski se desparte distinct.

• 1842

septembrie 6. Serdarul Pavel Macedonski este avansat în rang de paharnic.

• 1843

ianuarie 10. Dimitrie Macedonski, transferat la Mănăstirea Plumbuita de lângă Bucureşti,


pentru îngrijiri medicale, decedează. Sunt graţiaţi de restul osândei condamnaţii din
procesul intentat membrilor Societăţii Secrete în 1840: Mitică Filipescu, Const.
Borănescu, Const. Cămărăşescu, Mihai Molojescu, Gr. Rădoşanu, Marin Serghiescu,
Sotir Ţăranu şi Const. Telegescu. Ceilalţi — Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Jean A.
Vaillant - fuseseră eliberaţi mai înainte pe diverse motive, ultimii doi fiind expulzaţi
întrucât erau sudiţi (supuşi Imperiului austriac). iulie. Pavel Macedonski editează, în
Serbia, un poem în limba sârbă despre răscoala antiotomană a lui Karagheorghevici: Iză
Kseigălpaharnika Pavla Macedonskagol 1842.I u pocetku prve pobvinego aine 18431 u
Kozmopolill'(Din cărţile/ paharnicului Pavel Macedonski/ 1842./ La începutul primei
jumătăţi a anului 1843/ la Cosmopoli), plachetă tipărită pe hârtie vânătă.

• 1845

Paharnicul Pavel Macedonski rămâne tălmaci pentru limba rusă numai la Comitetul
Cantinelor, fiind înlocuit la Secretariatul Statului.

• 1848

iulie 24. Moare Pavel Macedonski, lăsând văduvă pe Maria/Marghioala, născută Agova,
cu care nu a avut copii. Maria Makedonskina punea sechestru, în 1849, pe venitul
acareturilor paharnicului Grigore Zosima din Brăila, iar, la 13 iunie 1864, lăsa prin
testament averea cocoanii Sofiţa Doneasca. Mai trăia încă la 1876.

• 1806-1812

Ofiţerul Ignatie Paznanski a luptat pe teritoriul ţărilor române, stabilindu-se în Bucureşti.


Cu fiica acestuia, Zoe, s-a căsătorit, în 1815, porucicul/locotenentul Dimitrie
Macedonski. Prin poruncă către streaja pământească a Valahiei, dată de generalul Pavel
Kiseleff, s-a încuviinţat, căpitanului Ignatie Paznanski, în 1833, slobozirea din oştirea
rusească şi intrarea în miliţia românească. Cei doi Paznanski — Ignatz/Ignatie şi
Zoe/Joiţa - sunt străbunul şi bunica paternă a poetului, de origine poloneză şi numai prin
ei se poate stabili legătura de rudenie cu familia Biberstein sau cu alte familii poloneze ce
aparţin la Stema Rogala, invocată de poet, şi, bineînţeles, nu prin ramura paternă a tatălui.
Ignatie Paznanski face carieră în armata română: comandant de batalion, felicitat personal
de domnitorul Alex. D. Ghica (1839), la fel ca şi de domnitorul Gh. Bibescu, fiind
înaintat la gradul de maior (1843). Împreună cu maiorul Cristian Tell, porucicul
Călinescu şi aghiotantul domnesc căpitanul Vilara, primesc „Nişan Eftihar“, singura
decoraţie acordată de Sultan raialelor/supuşilor otomani. Este numit comandant de
polc/regiment (1848) şi înaintat la gradul de colonel, fiind înscris în Arhondologia
Statului prin Poruncă domnească către Oştirea Românească şi decorat, împreună cu alţi
ofiţeri români, de către Ţarul Rusiei, cu Ordinul „Sfântul Vladimir“, la recomandaţia
generalului aghiotant Luders (1849). Preia comanda Oştirii Române, ca urmare a
decesului marelui spătar C. Ghica, până la numirea în post a vornicului Const. Herescu
(1850) şi, apoi, numit organizatorul „comenzii la învăţătură“, după metoda rusească
predată de el şi colonelul Dragan (1850). Aşa se explică cele trei cărţi traduse de dânsul
din ruseşte: Notiţii din învăţăturile ce se predau cinurilor de jos (1851), Notiţă din
ecsersisul de linie (1852) şi Slujba frontului. Artilerii pedestre. [Corectat de colonelul şi
cavaler -], (1852). Nu ştim când a decedat. În ceea ce o priveşte pe Zinca/Zoe/Joiţa - soţia
lui Dimitrie Macedonski, planează o dublă identitate: a) după informaţiile de arhivă
(datorate Elenei Piru şi Rodicăi Chiper) şi din periodice (scoase de Dora Littman şi
Lucica Ionescu), la solicitarea lui G. Călinescu („Completăm cu ştiri noi biografia lui Al.
Macedonski din Istoria literaturii române, p. 456 urm.“), în „Studii şi cercetări de istorie
literară şi folclor“, III, 1954, p.147-155, ca material documentar (copiile respectivelor
documente păstrându-se la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, care îi poartă azi
numele marelui cărturar), Zoe/Joiţa/Zinca născută Paznanski era poloneză; b) după
informaţiile furnizate de Ana Macedonski. Genealogia familiei poetului Alexandru
Macedonski şi a soţiei sale Ana Al. Macedonski, născută Rallet-Slătineanu (Mss.
autograf nr.7.202/9, la MLR şi mss. I. Varia 2 Arhiva Alex. Macedonski, la BAR, alcătuit
de Ana Macedonski, la 20 mai 1950, în vârstă de 89 ani) şi de Adrian Marino.
Documente macedonschiene inedite, în „Revista Fundaţiilor", XIII, serie nouă, 4 aprilie
1946, p.884, Zoe/Zinca născută Papazoglu era grecoaică; În lucrarea sa, Viaţa lui
Alexandru Macedonski (EPL, 1966, p. 20), precum şi în capitolul Cronologie (Al.
Macedonski. Opere. I. Poezii, EPL, 1966, p. 250-251), Adrian Marino o prezintă pe
Zoe/Zoiţa ca fiică a lui Constantin Papasoglu, negustor, arendaş până în 1821 al ocnelor
Moldovei, proprietar de han, în Bucureşti, case şi vie în dealul Filaretului. În realitate,
Zoe/Joiţa fusese, mai întâi, căsătorită cu Constantin Papasoglu şi, ulterior, cu Dimitrie
Macedonski. Zoe/Joiţa, născută în 1783, locuia în mahalaua Precupeţii Noi şi a avut cinci
copii cu Dimitrie: Alexandru, viitorul general şi tată al poetului (22 decembrie 1816 - 24
septembrie 1869), Mihail/Michel/Mihalache, carieră militară obscură, ajuns maior (31
iulie 1831 - 1894), căsătorit cu o Ştefănescu din Tg. Jiu, cu care a avut o fiică, căsătorită
cu căpt. Boţea, dând naştere la mai mulţi copii; Alexandrina (?-?), căsătorită cu un
Brezianu, având trei copii: Alexandrina, căsătorită Paciurea, apoi Gherghel, fără copii;
Leonida căsătorit cu o Caramzulea, cu două fiice, căsătorite şi ele Mareş şi, respectiv,
Mumuianu; Tolică — avocat şi necăsătorit; Lila (?-?), moartă de tânără, la 21 ani.

• 1866

decembrie 13. Zoe Macedonski, de 83 ani, văduva lui Dimitrie, solicită Domnitorului
Carol I de Hohenzolern pensie, pentru serviciile aduse statului de către soţul ei între
1790-1840. Nu mai avea acte doveditoare, arse în timpul focului din 1847. Văduva
menţionează ca fiu doar pe Mihail (atunci căpitan la Comanda Pompierilor), care nu o
putea ajuta, nu şi pe Alexandru (generalul)! I se va acorda un ajutor lunar, de patru
ducaţi.

• 1816

decembrie 22. Alexandru D. Macedonski s-a născut ca primul fiu al soţilor Zoe (n.
Paznanski) şi Dimitrie Macedonski. De la 15 ianuarie 1821, de când Dimitrie
Macedonski a sprijinit (mandatat de marii boieri ai Ţării Româneşti - Grigore
Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului şi ai Eteriei)
mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, copilul Alexandru D.
Macedonski a fost crescut numai de mama sa, până la întoarcerea tatălui în Bucureşti, cu
permisiunea armatei ruse (1 octombrie 1829), după semnarea Tratatului de pace ruso-turc
la Adrianopol/Edirne (2 septembrie 1829). Alexandru era la vârsta pubertăţii.

• 1831-1834

Este trimis, la studii militare, la Liceul imperial de la Kerson, prin intermediul bunicului
matern, căpitanul Ignatie Paznanski, de unde se întoarce şcolit, devenind iuncher în
Regimentul I Infanterie din Bucureşti.

• 1834-1838

Continuă studiile militare de specializare la Jitomir în Rusia, la vest de Kiev.

• 1838

aprilie 3. Iuncherul Alexandru Macedonski este avansat praporcic, rang consemnat în


Arhondologia Nouă a Ţării Româneşti.

• 1843

februarie 14. Praporcicul Alexandru Macedonski din Polcul/Regimentul 1 este avansat


porucic/locotenent prin Ofis domnesc de către Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării
Româneşti (1842-1848).

• 1844

Este trimis în Rusia, la Tuia, pentru instrucţie şi achiziţie de material militar.

• 1848

februarie 12. Are loc căsătoria lui Alexandru D. Macedonski cu Maria Fisenţa, fiica lui
Emanuel Fisenţa, fiul contelui Fisenţa - ambasadorul trimis de împărăteasa Ecaterina în
Ţara Românească, înfiată de Dimitrie Pârâianu. Catinca - mama Mariei — era din neamul
Brăiloiu din Craiova. După moartea soţului, s-a căsătorit cu vărul ei Dumitru Pârâianu,
care a înzestrat-o pe Maria cu moşiile: Pometeşti, Adâncată şi altele, dar şi cu daruri.
Copiii Mariei cu Alexandru D. Macedonski: Ecaterina (11 nov. 1848 - ?), Dimitrie (22
sept.1852 - 4 iulie 1907), Alexandru (14 martie 1854 - 24 noiembrie 1920), Vladimir (1
sept. 1858 - 22 sept. 1918). august25. Locotenentul/porucicul A.D. Macedonski este pus
în disponibilitate, fiind ostil guvernului revoluţionar. septembrie 28. Este reintegrat în
armată.

• 1849

decembrie 4. Porucicul Alexandru Macedonski este înaintat căpitan, trupa din subordine
arătându-se refractară la severitatea ofiţerului.

• 1851

martie 21. Primeşte comanda unei companii în Batalionul model al Oştirii Ţării
Româneşti.

• 1850-1851

Traduce din ruseşte şi i se editează Reglement ostăşesc de slujba infanteriei (Cartea I,


Partea II, 1-2); Suplement la Şcoala recruţilor de pedestrime (Cap.II. încărcarea puştilor)
la solicitarea oficialităţii, pentru uzul Şcolii Militare naţionale.

• 1852

Traduce din ruseşte Instrucţia pentru împuşcarea la ţintă şi adăogată cu note desluşitoare.
În aceiaşi ani, bunicul matern, organizatorul „comenzii la învăţătură“, tradusese şi el
câteva cărţi necesare studiului militar în Oştirea Română.

• 1852

octombrie 13. Căpitanul Alexandru Macedonski este înaintat la gradul de maior.

• 1853

Maiorului Alexandru Macedonski, comandirul Batalionului model, îi sunt aduse


mulţumiri de domnitorul Ţării Româneşti, Dimitrie Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-
1856), la inspecţia făcută, văzându-l „în desăvârşită plăcută stare“.

• 1854

Maiorul Alexandru Macedonski este numit, prin Poruncă către Oştire,


comăndiutor/comandant al Regimentului 3, de către domnitorul Dimitrie Barbu Ştirbei.

• 1857
iulie 12. Maiorul Alexandru Macedonski este avansat la gradul de colonel şi numit
comandant al Regimentului 5 („Buletin Ţării Rom.“, 1857, p.233) de către Alex. D.
Ghica - caimacam (1846-1858), acelaşi care fusese domnitor (1834-1842).

• 1859

ianuarie 5. Adunarea Electivă a Moldovei alege, la Iaşi, în unanimitate ca domnitor pe


colonelul Alexandru Ioan Cuza, care numeşte ca prim-ministru al Moldovei pe Vasile
Sturdza (17 ianuarie), unul dintre caimacami. ianuarie 23-24. Colonelul Alexandru D.
Macedonski este însărcinat de boierii antiunionişti cu represiunea mulţimii din Bucureşti
care manifesta în favoarea Unirii în faţa clădirii în care avea loc Adunarea Electivă a
Ţării Româneşti. Aceasta se pronunţă pentru alegerea ca domn al lui Alexandru Ioan
Cuza, care numeşte ca prim-ministru al Ţării Româneşti pe Ioan Al. Filipescu (25
ianuarie). februarie 8. Primire entuziastă făcută de bucureşteni la intrarea lui Alexandru
Ioan Cuza în oraş. mai 4. Colonelul Alexandru D. Macedonski este înaintat general,
întâiul în Principatele Unite / România, şi şef al armatei, în guvernul C. A. Kretzulescu
(27 martie - 6 septembrie 1859), pentru atitudinea sa unionistă. iunie 10. Generalul A.D.
Macedonski este numit prim-adjutant al domnitorului şi şef al Statului-major domnesc.
august 16. Demisionează din postul de ministru de Război. Se adânceşte conflictul cu
domnitorul.

• 1860

august. Este numit preşedintele Comisiei pentru Casa de dotaţie a oastei şi membru în
comisia Şcolii Militare.

• 1861

iunie—august. Ajunge comandant al Garnizoanei Bucureşti şi şeful trupelor din Tabăra


Floreasca.

• 1862

nurlii- 1. Cere aranjarea drepturilor la pensie, urmare a conflictelor accentuate cu


Domnitorul, fiind scos la pensie în anul următor (octombrie—decembrie).

• 1864

martie 30. Generalul A.D. Macedonski este şters din controalele armatei. Apropierea de
forţele opoziţiei este respinsă datorită firii sale incomode.

• 1868

decembrie 23. Publică articolul Sistema în armată, în „Trompeta Carpaţilor", vădit


supărat că nici în noua domnie nu este luat în consideraţie.
• 1869

ianuarie 22. Este reintegrat în armată, fiind numit comandantul Diviziei I teritoriale.
ianuarie 29. Cazul, combătut furibund în Parlament, considerat abuziv, duce la dizolvarea
Camerei. februarie 10. M.Kogălniceanu, ca ministru de Interne în guvernul prinţului
Dimitrie Ghica (nov. 1868-ian. 1870), în depeşa către toate prefecturile, anunţă revocarea
generalului A.D. Macedonski din funcţia de comandam al Diviziei I, caz care a provocat
în ajun demisia guvernului şi, toruşi, un vot de încredere în guvern (care şi-a prezentat
demisia, dar pe care domnitorul Carol I n-a primit-o). februarie 11. M. Kogălniceanu, în
scrisoarea către colonelul D. Lecca din Iaşi, dezaprobă comportarea unor ofiţeri
„februarişti“ din Bucureşti (cei ce l-au detronat pe A.I.Cuza la 11 febr. 1866),
informându-l că fusese chibzuită chemarea generalului Macedonski la comanda Diviziei
I. martie 27. Generalul este numit comandant al Taberei militare de la Furceni. august 31.
Se termină perioada de instrucţie. Generalul îşi ia rămas bun de la trupă. septembrie 21.
Se îmbolnăveşte. septembrie 24. Generalul A.D. Macedonski moare; soţia sa, Maria
Macedonski, bănuieşte că ar fi urmarea unei otrăviri, înhumare cu ceremonial funerar
militar la Biserica Cuţitul de Argint din Bucureşti. Soţia va deceda la 27 aprilie 1903,
asistând neputincioasă la degringolada vieţii private şi literare a poetului, fiul preferat,
purtătorul nu numai al numelui de Alexandru al părintelui său adorat, ci şi al
comportamentului rigid, contradictoriu, cu accese de grandomanie tipic aristocrată.

IV

• 1854

martie 14. Alexandru A. Macedonski, poetul, se naşte în Bucureşti, în casele din Calea
Dorobanţi, astăzi dispărute ca urmare a sistematizării Pieţii Romane, şi a fost, la 24
martie, botezat la biserica din mahalaoa Precupeţii Noi, având ca naşă pe „cucoana Joiţa
sin polcovnicul Paznanschi din mahalaoa Precupeţilor Noi“, bunica sa paternă. Numele
tatălui e trecut în mitrică „Alicsandru maor", fără numele de familie, rectificare făcută pe
actul de botez de către Primăria Sectorului de Galben, la 16/28 dec. 1875. — În acest an,
se naşte, la Galaţi, Ioan S. Neniţescu (m.1901), poet pe teme istorice şi publicist, autorul
cunoscutului imn Pui de lei (1891), şi mor: Gheroghian Hagi Toma Peşacov (n.1785),
poet prolix şi poliglot (în limbile română, bulgară şi greacă, versuri mixte greco-române),
autorul vol. Desmierdarea poeticească (ed.1828), şi Anton Pann (n.cca. 1796), poet şi
muzician.

• 1865

Scrie poezia Plânsul amantei, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. 56-58), însoţită de o
notă: „Această poezie să nu crezi, lectore, că eu o ţin drept bună şi că nu-i văd erorile de
care e plină, dar fiindcă este compusă la etatea de 12 ani şi, prin urmare, una din primele
mele încercări, am publicat-o făr a o corege“.

• 1866
ianuarie. Scrie poeziile [Avântă-te, suflet...], titrată în manuscris Strigătul inimei, şi O
voce (Popole române, hai şi te ridică), cu o altă variantă şi datare (10 iunie 1866,
Bucureşti) în manuscris, amândouă incluse în vol. Prima-verba (1872, p. 6-8, 1-3). mai.
Compune poezia La o doamnă (Acum, iubito, timp de juneţe), titrată în manuscris La o
damă, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p.28).

• 1867

Scrie poezia Cântec (Viaţa-mi simt că mi se stinge), sub formă de virelai, reflex al
lecturilor din creaţia lirică medievală franceză, inclusă în vol. Prima-verba (1872, p.59-
60), reluată în variantă intermediară, la Viena, în ziua de 23 iulie 1870.

• 1869

septembrie. Scrie poezia La defunctul meu părinte, Generalul Alex. D. Macedonski,


inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. IV), datată în manuscris: Viena, '70. noiembrie 29.
Directorul liceului din Craiova, G. M. Furtunescu, îi eliberează „Certificatu scolasticul
prin quare se ncredentiedia, quo scolariu lu Alessandru Macedonschi a terminat anul
şcolar 1867-68 Clasa a IV-a a Liceului/Gimnasiului Mare din Craiova, la obiectele:
Purtare (bună), Limba rom. şi latină (binişoară), limba elenă (binişor), Istorie şi Geografie
(bine), matern, (binişor), naturale (repetând examenul, binişor), franceză (bine), religie
(binişor), desen (binişor)“.

• 1870

martie 29. Scrie poezia O suvenire, la Craiova, către ora 6 seara, semnând A. Macedonski
de Geniadetzki. martie 30. I se eliberează din Dolj paşaport poetului pentru „statele
Europei, pe termen de 3 ani de zile la studie“, având: „statură înaltă, păr-sprâncene,
castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-bărbia-obrazul=potrivite, faţa smeadă,
semne deosebite — nu are“. martie [31]. Redactează poezia Departul, adnotând-o: „În
han de la Filiaş, 6 ore seara“, aceasta însemnând că în ultima zi a lunii, fiind în drum spre
Viena, prin Pasul Vâlcan, în Transilvania (Petroşani-Deva-Arad), apoi, / prin Gyula-
Szolnok — Budapesta-Gyor, la Viena, cu poştalionul, de la noi, cu trenul de la Arad.
martie/aprilie. Scrie poeziile Sosirea şi Convorbire între roză şi crin, la Viena, fără a
menţiona ziua, fiindcă era după calendarul gregorian adoptat în Imperiul Austro-Ungar
(cu 12 zile în plus faţă de cel iulian în funcţie în Principatele Române), aceasta
însemnând că încă nu se obişnuise cu noul fus orar şi noul calendar. aprilie 10. Scrie
Elegie. La o jună fiinţă, Plângi şi suspină (Elegie) unui june decedat, pe albumul
logodnicei sale şi Ruinele Memphis, poemă fantastică, cu menţiunea: „Viene,
Landstrasse et Hauptstrasse nr.72. În pensionat du proffesseur Vlisser“. mai. Se află în
Viena „spre a se prepara“ să intre la Facultatea de litere. Boemă. Versuri. Aventuri. Scrie
mai multe poezii, multe dintre ele rămase în manuscris, fiind abandonate: La lira mea,
Invocaţie, Adio la Mari, Târziu, Cântecul păstorului, dar şi transcrie din producţiile
anterioare de la Craiova: La douleur (21 martie 1870). iunie 10. Scrie poezia Ultimul
moment — poemă şi transcrie altele: Înconjurarea Vienei - Ioan Sobietzki, Chanson
polonaise, Cântec popular—marş. După cum se observă, Viena îi inspiră poezia de
evocare istorică. iulie 22. Scrie, la Viena, poezia Amorul, amiciţia, ca patria şi justiţia,
menţionând numele iubitei sale: Celestina, iar, în ziua următoare, o altă poezie dedicată
celei care îi era „Angele ceresc!“. iulie 26. Compune în versuri, la Viena, Epistolă
amicului meu George G. G[ârbea], coleg de şcoală la Craiova, căruia îi va semna, în
„Literatorul“ (8 iunie 1918), necrologul. septembrie. Scrie, din Viena, aceluiaşi G.G.
Gârbea o altă epistolă în versuri. [octombrie]. Scrie, la Viena, poemul Desperatul, format
din opt sextine, din care va selecta doar două (strofe a IlI-a şi a IV-a, v. 13-24), pentru
poezia [Nimic n-aştept aicea...], pe care o va include în vol. Prima-verba (1872, p.6l).
noiembrie 26/8 decembrie. Debutează publicistic în „Telegraful român“, Sibiu, cu poezia
Dorinţa poetului, datată: Viena, 3 dec.1870, stil nou, pe care o va relua în anul următor, în
„Ghimpele" (20 iunie 1871).

• 1871

ianuarie 17. Scrie, în Viena, seara, la 7 ore, poemul Judecata în Infern, formată din şase
părţi. ianuarie/martie. Se află, în Italia, în Alpii Trientini, în partea de nord a Lacului de
Garda, în localitatea Riva, situată, între Verona şi Brescia. Călătoria se prelungeşte până
la Turin/Torino, în vest, după care se întoarce în ţară, la Bucureşti. aprilie. Scrie, în
Bucureşti, poezia Cerşetorul. august 30 — 5 noiembrie. Se află, la Geneva, în Elveţia,
unde va scrie poezia La România (Vedeţi această vale cu flori încântătoare) şi altele cu
caracter patriotic, dar numai Adio, Visul lui Nadir şi Singura-mi consolare, cu pregnant
influx liric, vor fi incluse în vol. Prima-verba (1872, p. 55, 47-49, 52-54).

• 1871-1876

Colaborează, cu intermitenţe, la ziarul „Telegraful de Bucureşti“, organul aripei radicale


a Partidului Liberal, cu versuri, traduceri şi studii politice, cum ar fi cel titrat Despre
revoluţiune, răul şi binele ce produce (10 ian.1876), dar şi literare: Poeziile d-lui
Candiano Popescu (29 ian. 1876) sau administrative: Memoriu adresat d-lui ministru de
interne asupra situaţiunei judeţului Bolgrad (30 oct. 1876).

• 1872

februarie 3 - mai 28. Se află, în Italia, la Florenţa, în Via Maggio 2, scriind alegoria
Grădinile (Ce frumuseţe! Ce mii de flori!). Reia epistola în versuri către G.G. Gârbea,
începută la Viena, în ziua de 26 iulie 1870, şi dă o nouă variantă. O altă poezie, Unde eşti
Celestina?, exprimă fiorii dragostei. iulie 30. Scrie, în Bucureşti, poezia Sunetele bătăliei
(Bomba detună), inclusă în vol. Prima-verba (1872, p. 62), compoziţie pe ideea „armonie
imitativă", proprie instrumentaliştilor, virtuozitate ce îl va preocupa ca tehnică
prozodoică toată viaţa. O altă poezie, Marş (Puşca luaţi), este scrisă în aceeaşi zi, având
tematică similară. septembrie. Debut editorial cu Prima-verba (70 p.). Poesii de Al. A.
Macedonski. Student în litere. Bucureşti, având în sumar 32 de titluri de poezii scrise
între 1865-1872. septembrie 24. Consemnarea volumului în revista „Federaţiunea",Pesta.
octombrie 1/13. Volumul este semnalat, de asemenea, în revista „Familia“, Pesta.
octombrie 15. Recenzie de D.A. Laurian, în „Transacţiuni literare şi sciinţifice“,
Bucureşti. iulie 30 - octombrie 1. Multe dintre poeziile scrise în această perioadă rămân
în manuscris până la apariţia prezentei ediţii, adică peste 130 de ani. octombrie 18.
Publică în „Telegraful". Bucureşti, poezia Amicului meu Ilariu Hodoş, la moartea sorei
sale Elisa (reluată în „Oltul", 13 ian. 1874).

• 1873

mai 23. Tipăreşte, în „Telegraful“, Bucureşti, poema antidinastică 10 mai (Sunt opt ani de
suferinţă care astăzi s-a-mplinit), motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski, de
a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof, în Austria (la
Viena şi Gleichenberg) şi Italia (la Neapoli), pentru a-l feri de eventuale consecinţe
derivate din acuzaţia de laese majestatis. mai 27 - iunie 10. Îi apare în „Trompeta
Carpaţilor“, Bucureşti, revista lui Cezar Bolliac, poema La moartea lui Alexandru Ioan I,
Domnul românilor, împreună cu un Dialog între un călător şi un pământean asupra morţii
lui Cuza. (Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, murise, în ziua de 3 mai 1873, la
Heidelberg.) iunie-august. Călătoreşte în Austria (Stiria, Tirol, Siemering, Klagenfurth,
Graz, Insbruck, Gleihenberg), apoi, în Italia (Tarvis, Napoli, Veneţia). august 11. Publică,
în „Telegraful“, Bucureşti, poema Chemarea la arme a lui Tudor Vladimirescu (1821),
scrisă la Napoli, în acelaşi an. septembrie. După ce a revenit în ţară, face un drum la
Adâncată de Jos, sat în plasa Amaradia, judeţul Dolj, format din 66 de familii (133
suflete), cu 63 de case (şi două bordeie), din care două, vechi conace boiereşti, unul făcut
de vistierul Bădescu, celălalt, de Manolache Fisenţa, în care copilărise poetul. Locuitorii
erau săraci (deţineau 9 cai, 116 boi, 6 măgari, 155 oi, 73 capre); şcoala primară se afla în
Pometeşti, satul vecin. Ştiau carte 41 locuitori (37 b + 4 f) şi numai 35 copii urmau
cursurile şcolare. Moşia pe care se afla satul (2516 pogoane arabile + 110 ha pădure)
aparţinea statului, în 1903; altădată era proprietatea boierilor Fisenţa şi, prin dotă de
zestre, a mamei poetului. noiembrie 14. Apare primul număr al primei sale publicaţii:
„Oltul“ Ziar liberal cu pagină literară, Bucureşti, bisăptămânal (14 nov. 1873-23 mai
1874) şi săptămânal (26 mai-22 dec. 1874). Resp. girant: G.Niculescu. În art. program,
Profesiune de credinţă, poetul declară că „prin literatură o naţiune se înalţă, prosperă şi
impune respect celorlalte naţiuni". Colaboratori: Veronica Micle, Th. Şerbănescu, N.
Ţincu, N.V. Scurtescu, D. N. Safir. Publică poezia Iubirea lumei (De câte deziluzii, vai,
inima-mi e plină). Până la sfârşitul anului, îi apar poeziile scrise în aceeaşi perioadă.
decembrie 1. Publică în „Tribuna“, Bucureşti, aflată sub redacţia lui Gr.H. Grandea (1
august-1 decembrie 1873), poeziile Umbrei lui Bolintineanu, Călugărenii şi Şarpele şi
pila (după La Fontaine).

• 1874

ianuarie 1. Tipăreşte, în „Oltul", poezia Sărac şi curat, ecou al pierderii moşiilor de zestre
ale mamei, inclusiv cea de la Adâncată de Jos, datorită unor încurcături financiare ca
urmare a ipotecărilor. martie. Înfiinţează Societatea literară „Junimea", la şedinţele căreia
iau parte colaboratorii de la „Oltul“, dar şi alţii. iunie 23. I.L. Caragiale în „Ghimpele“,
cu adresă directă la A.a.msky, în Cronica literară. iunie 29. Poetul este urmărit pentru
delict de presă după publicarea unui violent editorial antiguvernamental. iulie 8 şi 15.
Prim-procurorul Tribunalului Ilfov îl citează şi i se ia un interogatoriu.
• 1875

ianuarie 15. Apare „Revista Junimei“ (Buc, 15 ian.—15 sept.) din al cărei rol conducător
se retrage după primul număr, publicaţie cu ortografie latinizantă, cu atitudine
manifestată potrivnic „Convorbirilor literare“ pentru atitudinea ei filogermană. Al.
Macedonski a colaborat cu versuri (Carminella, Pastel), alături de D. Petrino ş.a. mai
puţin cunoscuţi. martie/aprilie 24.I se prezintă mandatul de arestare la Craiova şi e adus
sub escortă la închisoarea Văcăreşti din Bucureşti, în aceeaşi celulă cu N. Fleva (1840-
1914), om politic liberal, avocat în vogă şi „tribun al poporului“, viitor ministru şi deputat
în dese rânduri. Poetul plin de umor va scrie versuri satirice. iunie 7. Pus în libertate de
Curtea de Juraţi a Tribunalului Ilfov, devine eroul zilei, gloriolă care îi dă satisfacţii
vindicative, cu o colaborare sterilă politic în „Telegraful“.

• 1876

martie 25 — aprilie 23. Este redactor la „Stindardul“ (25 martie - 30 iunie 1876). Ziar
politic, literar, comercial şi ştiinţific, al cărui director era Pantazi Ghica, iar în funcţia de
redactor l-a urmat Bonifaciu Florescu. În paginile cotidianului va publica, printre altele,
traduceri din Gilbert şi Lamartine, nuvela Cârjaliul şi piesa de teatru Gemenii. iulie 21 —
septembrie 19. Director al Prefecturii judeţului Ismail/Bolgrad, Basarabia (teritoriu care,
în urma Războiului Crimeii, prin Conferinţa de la Paris, revine României, între 1856-
1877). În acelaşi timp, poetul deţine cu titlu provizoriu funcţia de prefect. Prin încălcarea
flagrantă a instrucţiunilor confidenţiale ale lui I.C. Brătianu, prim-ministru, de a permite
trecerea „volintirilor“ ruşi în drum spre Serbia, demisionează.

• 1877

Colaborează la „Timpul“. Ziar politic, comercial, industrial şi literar, cotidian al


Partidului Conservator, cu versuri: Odă închinată armatei române (nr. 178) şi o traducere
din Burger (nr. 214), înainte ca M.Eminescu, la propunerea lui Titu Maiorescu, să devină
redactor al acestui periodic (oct. 1877). Colaborări intermitente la „Familia“ din
Budapesta (1865-1880) şi Oradea (1880-1906), cu traduceri din Puşkin, Lamartine,
Petofi.

• 1877-1878

Publică în „Vestea“ (4 aprilie 1877 - martie 1878), în calitate de colaborator, dar şi de


director (sept. 1877), poezii originale şi traduceri, proză.

Opere publicate
Volume de versuri:

• Prima verba (1872);


• Poesii (1882);
• Excelsior (1895);
• Flori sacre (1912);
• Poema rondelurilor (1927)

Proză:

• Dramă banală (1896);


• Cartea de aur (1902);
• Le calvaire de feu (1906);
• Thalassa (1915);
• Nuvele (1923)

Teatru:

• Moartea lui Dante Alighieri (1916)

Până în 1890 Macedonski scrie poeme ample, de factură romantică, cu versuri lungi, şi cu
un pronunţat caracter satiric; acum scrie ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent
retorism romantic, inspirat din volumul Nopţile al poetului romantic francez Alfred de
Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare. Acum
scrie Rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de sinteza şi se bazează pe o
metaforă concretă. Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi
muzicalitate. Spre exemplu acum scrie Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din
grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris
celebrele cicluri, Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile
rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate
în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Activitatea publicistică şi cenaclul


Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880
ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze
caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la
începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George
Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate
ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor
Arghezi, Gala Galaction.

Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia


viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006).

Bibliografie suplimentară
• Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski
• Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski
Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care
amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba franceză. El este
cunoscut în literatură mai ales ca poet al nopţilor şi ca teoretician al simbolismului.
Poet al nopţilor. După modelul nopţilor lui Alfred de Musset, Macedonski publică un
ciclu de 11 nopţi cu temă variată. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” şi “Noaptea de
Septembrie” au ca temă dragostea. “Noaptea de Iunie” urmăreşte poziţia jalnică a
poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îşi exprimă solidaritatea cu cei ce suferă în
chip demn “ridicând lupta vieţii în frunţi semeţe de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia
apărarea femeii decăzute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecătoare de
nevroze” care comunică omului forţa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.

Noaptea de decemvrie

“Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendă în proză intitulată “Meka şi Meka”,
publicată de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda
vorbeşte despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfătuieşte înainte de moarte pe fiul său
Ali să meargă la cetatea sfântă Meka pentru a obţine iertarea păcatelor lui. Condiţia
pentru această era să nu se abată de la calea dreaptă. Ali străbate cu caravana în linie
dreaptă pustiul şi moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântă. În acelaşi timp
Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrenţăros pornit odată cu el la drum şi urmând o cale ocolită
ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din această legendă este
asemănător cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafărul din basmul “Fata în grădina
de aur”. Ca în orice poem romantic, planul real alternează în “Noaptea de decemvrie” cu
cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trăsnit de soartă” cuprins
de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nămeţi:
“Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinse scrumit…—
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…”
Se aud geamătul viscolului şi urletele sinistre de lupi, realităţi externe, dar şi
simboluri ale zbuciumului interior ale făpturii “de humă”. Deodată o flacără izbucnită
sub forma unui arhanghel de aur, inspiraţia, preface pe poet într-un prinţ arab tânăr,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de grămezi de argint şi de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de preţ, cai repezi, palate şi grădini parfumate de roze şi crini:
“Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză cu flori”.
Ca şi poetul care a făptuit opere măreţe, bogatul emir nu este mulţumit de bogăţia sa, el
fiind chinuit de dorinţa gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamnă cetatea Meka:
“Spre Meka-l răpeşte credinţa-voinţa,
Cetatea prea sfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea —
Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”.
Conştient că idealul nu e uşor de atins, că cetatea sfântă Meka este despărţită de Bagdad
printr-un deşert, metaforic numit “o mare aprinsă de soare”, emirul se pregăteşte totuşi
să-l străbată cu orice risc. În fruntea unei caravane de armăsari şi cămile, emirul pleacă în
zori salutat de auroră şi condus de mulţime până la porţile oraşului. La fântâna umbrită de
curmali unde se opreşte să bea apă, prinţul zăreşte un om pocit, în zdrenţe, dar cu o
privire vicleană care îi mărturiseşte că se îndreaptă spre acelaşi loc. Emirul îşi pune
întrebarea, dacă acest zdrenţăros va ajunge la Meka. El care a renunţat la bogăţii pentru a
merge la Meka este încrezător în forţele sale, îşi înţelege aspiraţiile ca pe o chestiune de
onoare şi nu concepe să ocolească obstacolele la fel ca şi Hyperion. Prinţul alege drumul
drept, ia pustiul în piept, îndură zile de-a rândul sub flăcări de soare setea pe care şi-o
potoleşte la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însoţitorii mor câte 3-4 odată, caii şi
cămilele cad, apa şi hrana scade, păsările de pradă dau târnale, cetatea riscată rămâne
departe de orizont. Emirul rămâne în cele din urmă singur pe cămila ce şovăie, şi are o
clipă mirajul oraşului sfânt şi posedat de fata morgana năluca închipuirilor sale, se
grăbeşte să ajungă la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porţi de topaze şi
turnuri de argint, dar regina trufaşă a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de
desăvârşire, ca perfecţiunea pentru artist, de neatins. Marea artă cere efort sau sacrificiu şi
poetul ce visează, emirul în drum spre cetatea sfântă, moare într-o încordare supremă, nu
însă înainte de a-şi vedea visul cu ochii, fie şi numai sub forma de iluzii.
Poetul spune că succesul înţeles în chip vulgar este rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrenţăros care urmând drumul ocolit ajunge la Meka. Ca şi
Luceafărul lui Eminescu, “Noaptea de decemvrie” se termină cu izolarea poetului de
lumea ostilă, din jurul său, incapabilă de a înţelege avântul creator, efortul artistului de a
se desăvârşi, de a atinge perfecţiunea.

În cadrul poeziei Macedonski foloseşte simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul
inspiraţiei, “elementul hotărâtor pentru opera unui artist. Frământările creatorului în
timpul elaborării unei opere de artă are ca simbol vântul, crivăţul, urletul lupilor. Emirul
reprezintă credinţa nestrămutată într-un ideal, capacitatea omului de a rămâne fidel
drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun,
capabil de compromisuri. Drumul ocolit străbătut de omul pocit este simbolul eticii
inferioare a omului comun. Poetul foloseşte epitete simple, duble şi triple, asociaţii noi pe
baza principiului corespondenţelor, a întrepătrunderii senzaţiilor de văz, auz şi miros,
vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le găsim în
poezie sunt neologisme: tremol, monolit, solfi, blondeţe, nume de pietre scumpe, topaze,
alabastru. În deosebi refrenul şi repetiţia dau poemului o cadenţa melodioasă, un farmec
muzical propriu. Poezia este scrisă în ritm amfibrahi şi metru de 12 silabe. Poetul aduce
inovaţii de ordin tehnic, în primul rând în dispoziţia rimelor. Strofele sunt senarii (6
versuri) cu o rimă încrucişată şi trei rime alăturate. Unele versuri au funcţie de refren,
altele sunt repetate cu mici schimbări obsedant.

În ultimii ani ai vieţii Macedonski a compus un număr apreciabil de poezii cu forma fixă,
rondeluri. Acestea sunt grupate în 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru
vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile senei şi Rondelurile de porţelan. Aceste cicluri
au fost adunate şi publicate postum în 1927 cu titlul “Poema rondelurilor”. Dintre aceste
rondeluri putem aminti “Rondelul rozei ce înfloreşte” în care poetul exprimă emoţia pe
care i-o trezeşte înflorirea trandafirului. Macedonski se înseninează contemplând
frumosul, simţind că natura îi oferă recompensă pentru suferinţele vieţii. El uită
necazurile imobilizându-şi existenţa prin artă:
“O roză-nfloreşte, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă şi tainică slavă.”
O altă latură a activităţii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului.
Pentru el ideea de poezie este egală cu spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau
“Despre logica poeziei” el consideră poezia în primul rând formă şi muzică. Originea
poeziei se află în misterul universal şi se construieşte după o logică proprie. El afirmă
“arta versurilor este nici mai mult, nici mai puţin decât arta muzicii”. El pune în evidenţa
capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emoţiei artistice. Macedonski este adept al
instrumentalismului, la el apărând ideea de sinestezie. Macedonski a deschis orizontul
liricii româneşti prin noi motive poetice, forme noi de poezie şi specii noi.

ALEXANDRU MACEDONSKI

TEORETICIAN AL SIMBOLISMULUI
Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l
teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista
poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca şcoală, în
Franţa, apar în această revistă, încă din primul ei au de existenţă, 1880, articole
de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel
Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat
“În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european.
“Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre mii din români - scrie el -
dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din
vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului,
Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii
încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine,
să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”,
al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii
colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel în
numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în
limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.
Încă în 1880 apăruse în literatorul articolul intitulat “Despre logica
poeziei”, în care erau formulate idei ce anticipau anumite judecăţi ale lui
Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri între poezie şi muzică, dar se releva şi
deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - îşi
are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”logica poeziei e, dacă ne
putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e
absurd, “logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie
1892, este articolul lui Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism - se spune
în articol - ca şi prin ins-trumentalism care e “tot un simbolism, cu deosebire că
sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor”, poezia “şi-a creat un limbaj
al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”.
După părerea poetului “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi
wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc".
Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de
Macedonski în “Lite-ratorul”, ca Despre poezie sau Despre poemă 1881, în care
poetul pledează pentru concentrare şi sinteză lirică, pentru poezia care să adune
în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor
în literatura română. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a
încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia românească de până atunci:
parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce putea impresiona prin
neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima modă
parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi
tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru ca în
Vaporul morţii de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul,
poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi
sunete ca în Rimele cântă pe harpă şi Guzla; unele dintre aceste poezii ca:
“Înmormântarea şi toate sunetele clopotului” sau “Lupta şi toate sunetele ei”,
apărând în volumul Poezii din 1881, chiar înainte de întemeierea, la Paris, a şcolii
lui René Ghil.
După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importantă specială
aspectului grafic al scrierilor sale, mergând până acolo încât, în manuscisul
romanului său Thalassa, a încercat să sugereze sentimentele nu numai printr-o
anumită aşezare a cuvintelor în pagină, dar şi prin înterbuinţarea unor cerneluri
de culoare diferită, textul înfăiându-se, în felul acesta, policrom, ca într-un
amuzant joc de copii.
Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi
colaboratorii aşişderi al “Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh.
Orleanu, Al. Petroff ori debutantul Ion Theo, viitorul Tudor Arghezi, care a
publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii debiteare
instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a renegat.
Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este
el oare si un poet simbolist? Unii i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii
au acceptat-o cel puţin parţial, influentaţi poate de Macedonski însuşi care s-a
proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă scurtă.
Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un
simbolist. El rămâne în mod fundamental un romantic de formatie pasoptistă,
euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia lui apar unele simboluri, poetul are
grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie înreaga aură
enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa
cum procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin
adevărat că în poezia macedonskiană apar şi primii germenii notabili de
simbolism românesc, primele teme autentic simboliste, care vor fi cultivate în
literatura română.
Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi
motive poetice simboliste (suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul,
neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în societatea burgheză, evadarea în
vis, orientul, erotica etc.), deşi simbolistica propriu-zisă rămâne aproape
întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic,
în a cărui operă poetică au lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i
modifica sau altera adevărata substanţă, alături de elemente şi motive naturaliste
şi parnasiene.

Comentariu literar "Noaptea de Decemvrie" de


Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski

Sub conducerea lui apare in 1880 revista "Literatorul". Are volume de poezii dintre
care amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise in limba franceza. El este
cunoscut in literatura mai ales ca poet al noptilor si ca teoretician al simbolismului.

Poet al noptilor. Dupa modelul noptilor lui Alfred de Musset, Macedonski publica un ciclu de
11 nopti cu tema variata. Dintre acestea "Noaptea de Aprilie" si "Noaptea de Septembrie" au
ca tema dragostea. "Noaptea de Iunie" urmareste pozitia jalnica a poetului in societate. In
"Noaptea de Ianuarie" isi exprima solidaritatea cu cei ce sufera in chip demn "ridicand lupta
vietii in frunti semete de eroism". In "Noaptea de Februarie" ia apararea femeii decazute.

"Noaptea de Mai" este un imn dedicat naturii vindecatoare de nevroze" care comunica
omului forta ei innoitoare "Noaptea de Decemvrie".

Noaptea de decemvrie

"Noaptea de decemvrie" s-a dezvoltat dintr-o legenda in proza intitulata "Meka si Meka",
publicata de Macedonski in "Romanul" lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda
vorbeste despre Mohamed - ben - Hassan, care il sfatuieste inainte de moarte pe fiul sau Ali
sa mearga la cetatea sfanta Meka pentru a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru
aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali strabate cu caravana in linie dreapta
pustiul si moare inainte de a pune piciorul in Cetatea Sfanta. In acelasi timp Pocitan - ben -
Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmand o cale ocolita ajunge la Meka.
Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe
care Eminescu il scotea in Luceafarul din basmul "Fata in gradina de aur".

Ca in orice poem romantic, planul real alterneaza in "Noaptea de decemvrie" cu cel fantastic,
al visului. La inceput, vedem pe poetul de geniu "trasnit de soarta" cuprins de un somn
adanc in camera-i pustie cu focul stins, inconjurat de umbre, ca de nameti:
"Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinse scrumit…
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…"
Se aud geamatul viscolului si urletele sinistre de lupi, realitati externe, dar si
simboluri ale zbuciumului interior ale fapturii "de huma".

Deodata o flacara izbucnita


sub forma unui arhanghel de aur, inspiratia, preface pe poet intr-un print arab tanar,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de gramezi de argint si de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de pret, cai repezi, palate si gradini parfumate de roze si crini:
"Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i ori spuza cu flori".
Ca si poetul care a faptuit opere marete, bogatul emir nu este multumit de bogatia sa, el fiind
chinuit de dorinta gloriei.

Pentru el atingerea absolutului inseamna cetatea Meka:


"Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea prea sfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea tot sufletu-i vrea
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta".
Constient ca idealul nu e usor de atins, ca cetatea sfanta Meka este despartita de Bagdad
printr-un desert, metaforic numit "o mare aprinsa de soare", emirul se pregateste totusi sa-l
strabata cu orice risc. In fruntea unei caravane de armasari si camile, emirul pleaca in zori
salutat de aurora si condus de multime pana la portile orasului.

La fantana umbrita de curmali unde se opreste sa bea apa, printul zareste un om pocit, in
zdrente, dar cu o privire vicleana care ii marturiseste ca se indreapta spre acelasi loc. Emirul
isi pune intrebarea, daca acest zdrentaros va ajunge la Meka. El care a renuntat la bogatii
pentru a merge la Meka este increzator in fortele sale, isi intelege aspiratiile ca pe o
chestiune de onoare si nu concepe sa ocoleasca obstacolele la fel ca si Hyperion. Printul
alege drumul drept, ia pustiul in piept, indura zile de-a randul sub flacari de soare setea pe
care si-o potoleste la razele oaze, ce ii ies in cale. In vreme ce insotitorii mor cate 3-4 odata,
caii si camilele cad, apa si hrana scade, pasarile de prada dau tarnale, cetatea riscata
ramane departe de orizont. Emirul ramane in cele din urma singur pe camila ce sovaie, si
are o clipa mirajul orasului sfant si posedat de fata morgana naluca inchipuirilor sale, se
grabeste sa ajunga la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porti de topaze si turnuri
de argint, dar regina trufasa a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desavarsire, ca
perfectiunea pentru artist, de neatins. Marea arta cere efort sau sacrificiu si poetul ce
viseaza, emirul in drum spre cetatea sfanta, moare intr-o incordare suprema, nu insa inainte
de a-si vedea visul cu ochii, fie si numai sub forma de iluzii.
Poetul spune ca succesul inteles in chip vulgar este rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrentaros care urmand drumul ocolit ajunge la Meka.

Ca si Luceafarul lui Eminescu, "Noaptea de decemvrie" se termina cu izolarea poetului de


lumea ostila, din jurul sau, incapabila de a intelege avantul creator, efortul artistului de a se
desavarsi, de a atinge perfectiunea.

In cadrul poeziei Macedonski foloseste simbolul. Astfel arhanghelul de aur este simbolul
inspiratiei, "elementul hotarator pentru opera unui artist. Framantarile creatorului in timpul
elaborarii unei opere de arta are ca simbol vantul, crivatul, urletul lupilor. Emirul reprezinta
credinta nestramutata intr-un ideal, capacitatea omului de a ramane fidel drumului ales.
Meka este simbolul idealului. Omul pocit este simbolul omului comun, capabil de
compromisuri. Drumul ocolit strabatut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului
comun.

Poetul foloseste epitete simple, duble si triple, asociatii noi pe baza principiului
corespondentelor, a intrepatrunderii senzatiilor de vaz, auz si miros, vorbind, de exemplu de
un viscol albastru. Alte elemente simboliste pe care le gasim in poezie sunt neologisme:
tremol, monolit, solfi, blondete, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. In deosebi
refrenul si repetitia dau poemului o cadenta melodioasa, un farmec muzical propriu. Poezia
este scrisa in ritm amfibrahi si metru de 12 silabe. Poetul aduce inovatii de ordin tehnic, in
primul rand in dispozitia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rima incrucisata si trei
rime alaturate. Unele versuri au functie de refren, altele sunt repetate cu mici schimbari
obsedant.

In ultimii ani ai vietii Macedonski a compus un numar apreciabil de poezii cu forma fixa,
rondeluri.

Acestea sunt grupate in 5 cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vanturi,
Rondelurile rozelor, Rondelurile senei si Rondelurile de portelan. Aceste cicluri au fost
adunate si publicate postum in 1927 cu titlul "Poema rondelurilor". Dintre aceste rondeluri
putem aminti "Rondelul rozei ce infloreste" in care poetul exprima emotia pe care i-o trezeste
inflorirea trandafirului. Macedonski se insenineaza contempland frumosul, simtind ca natura
ii ofera recompensa pentru suferintele vietii. El uita necazurile imobilizandu-si existenta prin
arta:
"O roza-nfloreste, suava…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic ma poarta extazul
Spre-o nalta si tainica slava."
O alta latura a activitatii lui Macedonski este aceea de teoretician al simbolismului. Pentru el
ideea de poezie este egala cu spontaneitatea.

In articolul "Poezia viitorul" sau "Despre logica poeziei" el considera poezia in primul rand
forma si muzica. Originea poeziei se afla in misterul universal si se construieste dupa o
logica proprie. El afirma "arta versurilor este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii".
El pune in evidenta capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emotiei artistice.
Macedonski este adept al instrumentalismului, la el aparand ideea de sinestezie.
Macedonski a deschis orizontul liricii romanesti prin noi motive poetice, forme noi de poezie
si specii noi.

COMENTARIU - Noaptea de decemvrie


Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost poet si prozator, dar si
teoretician al curentului simbolist, prin articolele publicate in revista
„Literatorul" (pe care a condus-o mai bine de un sfert de secol); in paginile
acesteia si-au publicat creatiile poetii afiliati noului curent literar, lirica
romaneasca fiind astfel integrata celei europene.
Scriitor de tranzitie. in opera caruia se imbina elementele romantice cu
acelea simboliste. Macedonski a fost intaiul reprezentant de seama al
lirismului citadin. p7e324pm14drx Volumele sale de versuri: „Prima
verba" (1872), „Poezii" (1882), „Flori sacre" (1912), „Poema
rondelurilor" (1927) se caracterizeaza printr-o permanenta oscilatie intre
elevatie si damnare, intre ideal si real, constituie un amestec intre amara-
ciunea neagra si iubirea frenetica a vietii.
Ciclul „Noptilor" macedonskiene (cu punctul de pornire in poemele similar
intitulate ale poetului francez Alfred de Musset), oscileaza intre imaginile
grotesti din „Noaptea de noiembrie" si frenezia contopirii cu natura din
„Noaptea de mai".
Tema poemului „Noaptea de decemvrie" o constituie conditia nefericita a
poetului (geniului), intr-o lume plina de adversitati: poezia „simbolizeaza
drama gemului, intr-o evocare de mari incandescente, reprezentativa pentru
intreaga conceptie a poetului si, poate, si mai mult, pentru drama propriei
sale existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil ca orice absolut"
(Adrian Marino).
Geneza poemului:
Aparuta in 1912 si inclusa in volumul „Flori sacre", „Noaptea de
decemvrie" are la baza un poem in proza intitulat „Meka si Meka" si
publicat in ziarul „Romanul", in 1890. Ideea centrala a acestuia era
statornicia credintei intr-un ideal, aceasta desprinzandu-se dintr-o istorioara
orientala:
Lui Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan ii moare tatal. in ultimele lui clipe, acesta
isi sfatuieste fiul ca niciodata in viata sa nu se abata de la drumul cel drept.
Devenind emir al Bagdadului, Aii are tot ceea ce isi doreste (bogatie,
tinerete, glorie), dar este mereu chemat de fascinatia Mekai - cetatea sfanta a
musulmanilor.
Atras irezistibil de acest ideal, Aii porneste spre Meka, insotit de un numeros
convoi si pregatit sa traverseze desertul, mergand pe drumul cel drept.
Odata cu tanarul emir, purcede spre aceeasi tinta si Pocitan-ben-Pehlivan (un
drumet pocit) decis sa ajunga la Meka pe cai ocolite.
Pe masura ce timpul trece, traversarea pustiului se vadeste a fi tot mai grea
pentru tanarul emir: oamenii si animalele mor, iar intinsul desert se umple de
lesuri.
Ramas singur, sub cerul de foc, Aii are, pentru o clipa, iluzia ca vede alba
cetate; cu ultimele puteri alearga spre ea, dar totul se vadeste a fi un.miraj al
desertului.

Inainte de a muri, Aii mai are insa si o alta viziune: pe cea a lui Pocitan care
intra biruitor pe poarta Mekai.
Aceasta naratiune va deveni partea a Ii-a a poemului „Noaptea de
decemvrie".
Structura, continut:
Poemul intitulat „Noaptea de decemvrie" este alcatuit din 237 de versuri
dispuse in doua parti si un episod de legatura, dupa cum urmeaza:
Partea I (versurile 1-28) justifica titlul poemului si prezinta geniul in
ipostaza sa umana (de poet).
Decorul descris este cel al camerei poetului, spatiu in care, intr-o noapte
geroasa de iarna, acesta viseaza la gura sobei.
Golita de obiecte („Pustie si alba e camera moarta..."), odaia devine cadrul
propice inspiratiei si transpunerii in ideal; focul (care se transforma in
scrum) sugereaza damnarea poetului „trasnit" „de soarta" asemenea
ingerului cazut in lumea profana.
Imaginea simbolica a acestei lumi se incheaga incepand cu strofa a Ii-a, cand
imensa campie „pustie si alba" fuzioneaza cu alba odaie, antrenand frigul
cosmic. Acest cadru exterior dusmanos (cu viscol albastru si lupi care urla)
simbolizeaza lumea contemporana in interiorul careia orgoliosul
Macedonski s-a simtit mereu nedreptatit:
„Pustie si alba e camera moarta... Si focul sub vatra se stinge scrumit...
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta, Cu nici o schinteie in ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Si nici o schinteie in ochiu-adormit.
Pustie si alba e-ntinsa campie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara - rastristea-l sfasie -Si luna-l priveste cu ochi otelit... E-n
negura noptii un alb monolit...
Si luna-l priveste cu ochi otelit" In cele doua strofe, epitetele ornante
(..Pustie si alba e camera moarta," „Pustie si alba e-ntinsa campie",
„viscolu-albastru") personificarile (camera a murit, campia geme, luna are
„ochi otelit") creaza impresia unui spatiu sublunar incremenit in noapte si in
moarte.
Si in strofele urmatoare, metafora lumii ostile se contureaza puternic; la
aceasta contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul ornant („lupi
groaznici"), gradatia ascendenta („cum latra, cum urla, cum urca...")
imaginile auditive terifiante („Un tremol sinistru", „Iar crivatul tipa"), pana
la uniformizarea tabloului in versul: „Un haos urgia se face cu-ncetul".
Simtindu-se nefericit (si chiar damnat) in aceasta lume, poetul tinde spre o
alta, ideala, care ar putea reprezenta Absolutul.
Solutia o constituie o propensie in inalt, prin ignorarea materiei opace
(„Faptura de huma de mult a pierit") si a realitatii („Chiar alba odaie in
noapte-a murit"); doar fruntea poetului „ tot mandra ramane in luna",
facilitand transformarea lui intr-o proiectie ideala.
Cele doua parti mari ale poemului „Noaptea de decemvrie" ilustreaza
oscilatia dintre real si ideal (pe care o intalnim in intreaga opera a lui
Macedonski).
Episodul de legatura (versurile 29-39) prezinta momentul in care flacara din
soba izbucneste navalnic, transformandu-1 pe poet in ipostaza sa ideala: cea
a emirului din Bagdad.
Partea a doua a poemului (versurile 40-237) evoca, intr-o mare
incandescenta de imagini si culori, fascinanta aventura a emirului din
Bagdad.
Acesta reprezinta geniul, fiinta singulara si indragostita de o idee, ucis fiind,
in final, chiar de propria sa aspiratie, asa cum sta scris in destinul
cautatorilor de ideal.
Traind intr-un spatiu oriental feeric („Bagdadul! Cer galben si roz ce
palpita / Rai de-aripi, de vise, si rai de gradini") si inconjurat de bogatii
uriase, tanarul emir este stapanit de dorinta de a vedea Meka - cetatea sfanta
a musulmanilor. Si cum chemarea idealului este mai puternica decat propria-
i fiinta, el se pregateste de plecare, urmand sa strabata desertul pe drumul cel
drept (conform preceptelor testamentare ale tatalui sau).
La iesirea din Bagdad, langa fantana copilariei, emirul gaseste un drumet
slut si pocit, care-i marturiseste ca pleaca tot la Meka; drumul celui din urma
mergand insa pe cai ocolite, cei doi se despart.

Calatoria prin pustiul incins releva greutati nebanuite, demonstrand ca


emirul/geniul este un ales, o fiinta neobisnuita care infrunta dogoarea, setea
si moartea, pentru a ajunge la idealul sau:
„Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
in ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -"
Rand pe rand, caii, oamenii si camilele mor, lasandu-1 pe Aii singur sub
cerul de foc. O singura data, el are iluzia Mekai si alearga spre ea, dar totul
se pierde in departari, in mirajul „apei mortilor".
Sfarsitul emirului este simbolic: el moare „sub jarul pustiei", in timp ce
drumetul pocit intra pe poarta cetatii.
Ipostaza ideala a geniului macedonskian intruneste trasaturile indragostitului
de absolut: acesta este un om superior, mereu statornic in aspiratia sa
singulara, cu atat mai frumoasa, cu cat este mai greu de atins.
Este mai putin important ca drumetul cel pocit intra pe poarta Mekai,
intrucat drumul sau labirintic nu-i releva nici o calitate, mentinandu-1 in
uraciunea lui marunta.
In final, cel care va ajunge la „Meka cereasca", la „Meka cea mare", va fi
tot geniul.
„Noaptea de decemvrie" este, in esenta, un poem romantic. Astfel, motivul
literar al nefericirii poetului, destinul geniului, personajul damnat, cadrul
nocturn, metamorfoza, antitezele etc. incadreaza opera pe care o discutam in
curentul romantic.
in acelasi timp, repetarea unor versuri sau fragmente de vers si alternarea
refrenelor ca si structura muzicala a unor versuri sunt trasaturi ale
simbolismului.
Tot aici, imaginea pietrelor pretioase si revarsarea de metale rare constituie o
trasatura a parnasianismului: „Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori".
In concluzie: poemul „Noaptea de decemvrie" de Al. Macedonski, este o
lucrare romantica, in care apar si elemente simboliste si chiar parnasiene.
Pin valoarea si profunzimea sa, poemul mentionat a fost comparat cu
„Luceafarul" lui Eminescu; marele Calinescu il considera „capodopera lui
Macedonski, poemul delirant al mirajului".
Semnificatia simbolurilor:
In poemul „Noaptea de decemvrie" pot fi intalnite mai multe semnificatii
simbolice:
Emirul din Bagdad il simbolizeaza pe omul superior chemat de Idee. El este
un pelerin spre Absolut, maret prin statornicia credintei in ideal.
Emirul poate fi comparat cu printul din Levant (din balada „Mistretul cu
colti de argint" de St. A. Doinas); amandoi au un ideal neobisnuit, amandoi
traiesc o drama in cautarea absolutului, amandoi mor ucisi chiar de idealul
pe care l-au dorit cu atata ardoare.
Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. „Cetatea prea sfanta"
inconjurata de ziduri albe, constituie, in termenii lui Mircea Eliade, un
„Centru al lumii" si un spatiu sacru, simbol deopotriva cosmologic si
paradisiac.
Fascinanta prin frumusete, Meka mai poate reprezenta taramul pur al Ideii
(in sensul dat de filosoful Platon), adica Absolutul. Aici, geniul isi poate
realiza menirea (de a atinge Absolutul) si de aici deriva puternica ei atractie
ca o chemare a originilor.
In termenii lui C. Noica, Meka este o „ar fi sa fie", posibilitate care nu va fi
atinsa, pentru ca realizarea ei ar contrazice destinul indragostitului de ideal;
episodul in care cetatea se dovedeste a fi un miraj se inscrie in acelasi destin,
conform caruia, pe masura ce cautatorul se apropie, idealul se indeparteaza.
Ajunge geniul, in viata lui pamanteana, la Ideea pura sau doar o zareste
inainte sa moara?
Din aceasta dramatica ecuatie existentiala ar putea rezulta faptul ca: destinul
geniului (osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare) este
guvernat de fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut
abia in ..Meka cereasca", adica in eternitate.

Drumul prin desert este calea grea spre ideal, sfarsita in moarte.

Comentariu - RONDELUL ROZELOR CE MOR


aparut postum (in 1927), volumul „Poema rondelurilor" instaureaza un
anume echilibru in lirica macedonskiana, prin perfectiunea structurala a
poeziilor ca si prin inflexiunile invaluitoare ale versurilor.
Volumul „Poema rondelurilor" cuprinde mai multe cicluri: „Rondelurile
pribege", „Rondelurile celor patru vanturi", „Rondelurile rozelor",
„Rondelurile Senei", „Rondelurile de portelan". r9o3814rj58oly
Dintre acestea, ultimele doua cicluri, „continand momente tipice ale
Occidentului si Orientului, alcatuiesc infernul si paradisul lui Macedonski,
atat de obsedat de «Divina Comedie»" (G. Calinescu).
Rondelul este o poezie cu forma fixa alcatuita, de regula, din 13 versuri
ftrei catrene si un vers izolat"): schema compozitionala a rondelului impune
repetarea versurilor 1 si 2 in pozitiile 7 si 8. Versul final este identic cu
primul vers. in rondel exista doar doua rime.
„Rondelul rozelor ce mor" (scris in 1916), este inspirat, aparent, de viata
efemera a florilor; privita in profunzime, tema poeziei o constituie moartea
ca destin universal, harazit atat oamenilor cat si naturii"
/. „E vremea rozelor ce mor,
2. Mor in gradini, si mor si-n mine - -
3. S-au fost atat de viata pline,
4. Si azi se sting asa usor.
5. In tot se simte un fior.
6. O jale e in orisicine.
7. E vremea rozelor ce mor -
8. Mor in gradini si mor si-n mine.
9. Pe sub amurgu-ntristator
10. Curg valmasaguri de suspine,
11. Si-n marea noapte care vine
12. Duioase-si pleaca fruntea lor... -
13. E vremea rozelor ce mor."
Tema enuntata mai sus se concretizeaza prin mai multe njij-loace:
Repetarea versului „E vremea rozelor ce mor" (care ocupa pozitiile 1, 7 si
13, conform regulilor rondelului).
Din multitudinea de aspecte ale toamnei, poetul s-a oprit doar asupra mortii
trandafirilor - frumoasele, perfectele si gingasele flori ale verii.
Folosirea refrenului constituie si primul element simbolist al poeziei.
Existenta a doua planuri: unul exterior (alcatuit din multimea rozelor care
mor in gradini) si unul interior, sugerand starile sufletesti ale poetului,
determinate de acest tablou: durere adanca („mor si-n mine"), nostalgie dupa
vremea cand rozele erau „de viata pline", constiinta unui destin comun.
Se stabileste astfel o relatie ascunsa, o ..corespondenta" intre universul floral
si cel uman. acesta ar fi al doilea element simbolist al poeziei puse in
discutie.
Tabloul rozelor care se ofilesc in gradini, creeaza, prin multimea florilor
atinse de „boala" cosmica, sugestia mortii universale.
aceasta este resimtita in misteriosul fior care strabate intreaga natura, ca si in
jalea metafizica extinsa la nivelul umanitatii („O jale e in orisicine").
Convertita in „valmasaguri de suspine" (care curg asemeni unui rau),
aceasta jale umple amurgul (epitetul „amurgu-ntristator"), capatand
dimensiuni cosmice.
Totul culmineaza cu metafora „marea noapte care vine", sugerand moartea
totala, ca la un sfarsit de Univers.
Sentimentele eului liric sunt diferite si difuze: iubirea pentru delicatele flori
(personificarea „Duioase-si pleaca fruntea lor"), tristetea, presentimentul
mortii.
aceste stari sufletesti nu sunt insa exprimate cu claritate, ci sunt vagi,
obscure, transmise fiind pe calea sugestiei. aceasta ar fi cea de a treia
trasatura simbolista.
Folosirea simbolului constituie un alt element simbolist.
Ca si poetul francez albert Samain (autorul volumului „in gradina
infantei"), Macedonski extrage din spectacolul cotidian obisnuit, inalte
semnificatii spirituale: rozele simbolizeaza frumusetea, perfectiunea,
sufletul, inima si iubirea; in unele doctrine, trandafirii au chiar conotatii
sacre.
Prin moartea acestor flori, lumea (natura) cunoaste o moarte rituala, pentru a
renaste in viitoarea primavara. Dincolo de tristetea pe care o degaja
versurile, se poate intrezari minunatul refren din „Noaptea de mai": „Veniti:
privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!".
Rozele fiind niste simboluri, acesta ar fi al IV-lea element simbolist.