Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”
MASTERAT - ŞTIINŢE PENALE
ANUL I, SEMESTRUL I, GRUPA SIBIU
(SESIUNEA FEBRUARIE 2009)

DISCIPLINA:
“ PROCEDURI SPECIALE I ”

TEMA:
“Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul
condamnării pe nedrept sau al privării ori restângerii de libertate
în mod nelegal ”

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC::
PROF. UNIV. DR. TULBURE ADRIAN

MASTERAND:
FETICU NICOLAE-CIPRIAN

SIBIU - 2009

1
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009

REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE

ÎN CAZUL CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI
RESTÂNGERII DE LIBERTATE ÎN MOD NELEGAL

„Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfaşurată de organele competente, cu

participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce
constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a savârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.1”.
Pentru a se putea atinge scopul procesului penal legiuitorul a instituit o serie de norme juridice
cuprinse în codul de procedură penală şi în legile speciale, norme ce sunt menite a disciplina
desfăsurarea procesului penal.
Ţinând cont de nevoia de unitate în reglementarea normelor aplicabile desfăsurării procesului
penal există la momentul actual o serie de dispozitii aplicabile în toate cauzele penale deservite
justitiei, norme ce formează procedura comună în dreptul procesual penal.
Procedura comună se aplica nediferenţiat în marea majoritate a cauzelor penale deoarece este
necesară normarea desfaşurării procesului penal şi respectarea dreptului la egalitate în faţa legii penale.
În unele cazuri însă procedura obişnuită nu este suficient de eficace şi nu poate alcătui cadrul
optim pentru aflarea adevărului şi instrumentarea cauzelor. De aceea, legea penala a instituit anumite
reglementări derogatorii de la procedura comună, norme ce se aplica în mod limitat în functie de cauza
în discutie. Rolul lor este de a menţine funcţional mecanismul justiţiei fără a aduce atingere libertăţilor
garantate de lege şi fără a influenţa justa solutionare a cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri
speciale. Pentru a putea constitui o procedură specială normele derogatorii trebuie ca prin continut,
sistematizare şi mod de aplicare să formeze un complex de norme pe deplin justificat.
În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitative ca număr şi au o arie
restrânsă de aplicare, ele sunt folosite în realizarea tragerii la răspundere penală dar şi în rezolvarea pe
cale jurisdicţională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal.
Procedurile speciale nu sunt instituite aleatoriu, ele fiind impuse de anumite împrejurări bine
determinate în lege cum ar fi : elementele speciale determinante în ceea ce priveşte persoana
infractorului, împrejurarile în care s-a înfăptuit infracţiunea sau caracterul infracţiunilor, cu toate
acestea trebuie reţinut faptul că, nu orice element ce ţine de aceste considerente poate duce la
instituirea unei proceduri speciale.
De reţinut este faptul că normele speciale, deşi au conţinut şi sistematizare proprie, sunt doar
derogări parţiale de la normele ce reglementează procedura comună nefiind posibil ca printr-o normă
din cadrul unei proceduri speciale să se aducă atingere unui drept fundamental sau să se încalce grav
regulile de desfăşurare a procesului penal.
Un alt element ce trebuie luat în considerare este aplicabilitatea acestor proceduri speciale. Nu
poate fi niciodata acceptată aplicarea discreţionara a unei proceduri speciale în funcţie de elemente
subiective existente de la o cauza la alta. Procedurile speciale se aplica în toate cauzele penale care
prin analiza obiectivă pot intra în aria de aplicare a unei proceduri bine determinate.
Procedurile speciale sunt un complex de derogari cu o întindere variabilă dar care pastrează
întotdeauna un caracter complementar şi derogatoriu, de aceea, oriunde procedura speciala nu
reglementeaza expres anumite situaţii va fi aplicabilă procedura obisnuita. De asemenea, daca o
anumită situaţie este reglementată atât de procedura obisnuită cât şi de procedura specială
reglementările derogatorii se vor aplica cu prioritate.
Legislaţia în vigoare nu cunoaşte o reglementare atât de largă a unei proceduri speciale încât să
elimine aplicarea oricărei norme din procedura obisnuita, astfel încât nu ne vom putea afla niciodată în
faţa unei cauze care să se soluţioneze exclusiv pe baza normelor derogatorii şi fără aplicarea măcar

1
Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 2
2
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
minimală a dispoziţiilor comune. Trebuie reţinută regula conform căreia orice cauză se soluţionează
prin aplicarea tuturor dispoziţiilor comune incidente atât din partea generală cât şi din partea specială a
codului de procedura penală la care, în probleme anume reglementate în procedura specială, se adauga
în completare dispoziţiile speciale.
Astfel, aplicarea dispoziţiilor din procedura specială nu elimină ci completează dispoziţiile comune
din codul de procedură penală iar orice cauză soluţionată doar pe baza dispoziţiilor derogatorii nu va
putea fi considerată instrumentată corect şi complet.
În literatura de specialitate procedurile speciale sunt împărţite în proceduri speciale propriu-zise şi
proceduri speciale auxiliare. Aceasta denumire a tipurilor de proceduri nu se regăseşte în legislaţia
română aşa cum de exemplu o impune dreptul procesual penal ungar unde procedura specială
„kuloneljaras“ se deosebeşte terminologic în lege de procedura deosebită „kulonleges eljaras“ 2.
În dreptul procesual penal român deosebirea terminologică a ramas doar în cadrul tratatelor şi
literaturii de specialitate legiuitorul considerând a nu fi necesară o deosebire formală între cele două
tipuri de proceduri speciale.
Procedurile speciale auxiliare sunt reprezentate de diverse proceduri judiciare care fără a realiza
sarcinile fundamentale ale procesului penal rezolvă pe cale jurisdictională anumite probleme legate de
desfasurarea altor cauze penale. Prin urmare, in cazul procedurilor speciale auxiliare nu se va desfasura
un proces penal in scopul tragerii la raspundere penala ci se vor infaptui diferite sarcini legate direct
sau indirect de o cauza penala in curs de desfasurare sau care a fost deja incheiata. Spre exemplu, un
condamnat dupa executarea pedepsei poate beneficia in anumite conditii de institutia reabilitarii
judecatoresti. Aceasta procedura nu presupune solutionarea unui proces penal dar verificarea
indeplinirii conditiilor precum si dispunerea reabilitarii nu pot imbraca forme extra judiciare. De aceea
legea a trebuit in acest caz sa instituie o procedura distincta prin care sa se solutioneze problema
acordarii beneficiului reabilitarii, problema ce nu poate fi tratata decat in cadrul legal deoarece este
considerata ca fiind un element adiacent si derivat dintr-un proces penal anterior.
Procedurile speciale propriu-zise sunt cele in cadrul carora sunt rezolvate aspecte privind tragerea
la raspundere penala a celor care savarsesc infractiuni si al caror obiect il constituie lamurirea
problemelor legate de existenta raportului juridic procesual principal. Ele sunt forme speciale de
realizare a procesului penal in cadrul carora se infaptuieste tot continutul fundamental al acestuia si se
analizeaza toate aspectele esentiale legate de exercitarea actiunii penale si tragerea la raspundere
penala.
În ceea ce priveşte procedurile speciale auxiliare, acestea sunt în actuala reglementare urmatoarele:
procedura reabilitarii judecatoresti(art. 494-503 C.pr.pen.), procedura de reparare a pagubei materiale
sau a daunei morale în cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrangerii de libertate in mod
nelegal (art 504-507 C.pr.pen.), procedura dării în urmarire (art 4931-4937 C.pr.pen.),procedura in caz
de disparitie a inscrisurilor judiciare (art 508-512 C.pr.pen.) si asistenta judiciara internationala in
materie penala (art 513-522¹ C.pr.pen.).
Prin complexul de garanţii procesuale care însoţesc înfăptuirea justiţiei penale în statul nostru se
asigură atingerea scopului procesului penal, care, între altele, constă în nepedepsirea persoanelor
nevinovate. Prin realizarea acestui aspect al scopului procesului penal este asigurată respectarea
legalităţii şi a ordinii de drept.
Modul în care este disciplinată desfăşurarea procesului penal, precum şi gradul de pregătire
profesională a celor ce sunt chemaţi să înfăptuiască justiţia penală exclud, în principiu, riscul
producerii unor erori judiciare.
Ţinând seama de faptul că actul de justiţie este opera unor oameni şi că orice activitate umană
poate fi supusă greşelii, este posibil ca şi în înfăptuirea justiţiei penale să se producă, uneori, anumite
erori judiciare.
2
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală român, Partea specială, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1976 pag. 361; N. Volonciu, Tratat de
procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1998, pag. 502;
1

3
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare, răspunderea statului fiind stabilită în condiţiile legii.
Codul de procedură penală după cum am precizat anterior cuprinde dispoziţii speciale prin care cel
condamnat pe nedrept sau faţă de care s-a dispus luarea unei măsuri preventive pe nedrept poate să
ceară repararea pagubelor ce i-au fost produse ca urmare a situaţiilor, menţionate mai sus, în care s-a
aflat.
În art. 504-507 Cod Procedură Penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, Legea
nr. 104/1992 şi ulterior prin art. I pct. 219 din Legea nr. 281/2003, este reglementată procedura
specială prin care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie poate cere statului să-i repare
prejudiciul material sau moral suferit, dispoziţiile acesteia completându-se cu dispoziţiile procedurii
obişnuite.
Astfel, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a
pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. ( art.
504 alin 1 C.pr.pen.).
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de
libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului
de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10
alin. 1 lit. j) C.pr.pen. ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de
libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal
pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) C.pr.pen.
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a
intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de
libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat
de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la
repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe
cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui
institut de asistenţă socială şi medicală.
Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în
muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de
libertate. Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. (art. 505
C.pr.pen.).
Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar
după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea
sa.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a
hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504 C.pr.pen.
În vederea reparării pagubelor, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui
circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor
Publice. Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.(art.506 C.pr.pen.).
În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506 C.pr.pen, cât şi în situaţia în care
statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia
care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este
obligatorie.(art 507 C.pr.pen).
Acţiunea în regres se poate îndrepta împotriva lucrătorilor din Ministerul Administraţiei şi
Internelor care funcţionează în cadrul poliţiei judiciare (organele de cercetare penală), precum şi
împotriva magistraţilor (judecători şi procurori)3

3
Al. Ţuculeanu, Repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare, în “Pro-Lege” nr. 3/2004;
4
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
Conform art. 2 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 59/1993, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în procesele penale sunt
de competenţa instanţelor civile şi, în consecinţă, vor fi rezolvate, în primă instanţă, de către secţiile
civile ale tribunalelor, iar nu de către secţiile penale4.
Un aspect deosebit de important legat de evoluţia în timp a reglementării acestei instituţii, este
faptul că, în dorinţa sa de integrare în Uniunea Europeană, România a adoptat o serie de legi şi
reglementări în materie penală, menite să asigure alinierea legislaţiei noastre la legislaţia în domeniu a
ţărilor din Comunitatea Europeană şi să asigure respectarea prevederilor Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
Acest proces de adaptare, în ciuda realizărilor politicii externe şi internaţionale, este încă în curs
de desfăşurare, inclusiv cu privire la procedura specială privind repararea pagubei materiale sau a
daunei morale în cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii de libertate în mod nelegal, reglementată
de prevederile art. 504-507 C. pr. pen.
Astfel, instituirea în legislatia română şi modificarea ulterioară acestei proceduri speciale privind
repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii de
libertate în mod nelegal a avut la bază după cum am precizat şi dorinţa evitării situaţiilor de
condamnare a statului român de către instantele internaţionale pentru nerespectarea prevederilor art. 5
paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit
cărora „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrarii
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”.
Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia europeană a
drepturilor omului(Convenţie), impunând, din cauza importanţei sale, un control riguros din partea
Curţii Europene a Drepturilor Omului(Curtea) cu privire la oricare măsură ar putea aduce atingeri
acestei valori. Este vorba, în primul rând, despre atingerile provenite de la autorităţile publice, astfel
că, obligaţiile statului în virtutea acestui articol nu se opresc însă aici, el este obligat, în mod indirect,
să intervină şi atunci când atingerea adusă dreptului provine de la o persoană fizică sau de la una
juridică de drept privat.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea art. 5 par. 5 din Convenţie
permite celui în cauză o reparaţie ca urmare a unei privări de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor
(par. 1-4), iar obligaţia de reparaţie presupune în mod obligatoriu existenţa unui prejudiciu material sau
moral care trebuie reparat5.
Cu privire la această procedură reglementată de Convenţie, s-a stabilit faptul că, exercitarea
dreptului la reparaţii nu este condiţionată de o constatare făcută de o autoritate judiciară internă
(instanţă), Curtea putând să constate pentru prima dată o astfel de încălcare şi poate acorda o reparaţie
echitabilă.
Se poate afirma că şi în această ipoteză (a dreptului la reparaţii pentru detenţie ilegală), ca şi în
cazul celorlalte drepturi garantate prin Convenţie, articolul 5 paragraful 5 constituie o garanţie
concretă şi efectivă a realizării drepturilor consacrate de convenţie. Aceasta înseamnă că dispoziţiile
Convenţiei stabilesc nu numai existenţa dreptului, dar prevăd şi mijloacele procedurale pentru
realizarea sa concretă; ambele sunt stabilite în Convenţie, astfel ca aplicarea lor să nu provoace
controverse (vezi Ciulla contra Italia).
Garanţia conferită de art. 5 paragraful 5 (dreptul la reparaţii pentru detenţia ilegală) nu trebuie
confundată cu despăgubirea echitabilă prevăzută în art. 50 din Convenţie, care se acordă pentru orice
încălcare a Convenţiei, implicit a articolului 5, deoarece şi încălcarea acestor din urmă dispoziţii poate
da naştere unei cereri de satisfacţie echitabilă6.
Articolul 5 paragraful 5 este singura prevedere specială a Convenţiei prin care statul, chemat să
răspundă în faţa Curţii , este obligat să plătească o compensaţie în caz de încălcare a unui drept al
persoanei arestate sau deţinute ilegal. Spre deosebire de aceasta, despăgubirea echitabilă prevăzută în
art. 50 se pronunţă de Curtea Europeană şi în toate celelalte cazuri, obligând statul la plata unor
4
Curtea de Apel Bucureşti, s. A II-a pen, d. Nr. 26/A/1994, în Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1994 – Curtea de Apel
Bucureşti, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, p. 216-217;
5
C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentariu pe articole, vol. 1, Ed. All Beck, Buc., 2005, p. 277-386;
6
Bianca Sălăjan Guţan, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004, p.118;
5
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
cheltuieli cu titlu de daune materiale, morale şi la plata costurilor şi cheltuielilor făcute de reclamant,
toate acestea în limite rezonabile şi fără să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză.
În cazul reparaţiei pentru deţinere ilegală statul poate cere reclamantului să dovedească întinderea
prejudiciului produs prin arestarea sau deţinerea sa ilegală. Aprecierile se fac de la caz la caz, Curtea
recunoscând statelor largi posibilităţi de evaluare în această materie, prin referiri la legislaţiile
naţionale
Astfel, potrivit dispoziţiilor specifice, în unele ţări (Belgia, Germania, Franţa, Italia) reparaţia este
datorată şi atunci când detenţia nu este urmată de trimitere în judecată sau de achitare, ceea ce
echivalează cu o interpretare mai largă a prevederilor art. 5 paragraful 5 decât aceea pe care o
sugerează textul menţionat, care se referă numai la cazurile de detenţie în condiţii contrare dispoziţiilor
Convenţiei, condiţii arătate în art. 5 paragraful 1.
Alte state (Franţa) interpretează mai restrictiv dispoziţiile menţionate, cerând să se facă dovada
cumulativă atât a existenţei unui prejudiciu vădit important, cât şi a gravităţii deosebite a faptei.
De observat că dreptul la reparaţii trebuie mai întâi să fie prevăzut în legislaţia naţională, urmând
să fie satisfăcut în cuantumul dovedit de partea prejudiciată.
Ca urmare, acordarea reparaţiilor trebuie să aibă la bază dovada prejudiciilor produse prin
încălcarea articolului 5, numai în baza acestor dovezi instanţele naţionale sunt obligate să acorde
compensaţii financiare.
Judecătorii instanţei europene7, au considerat că în situaţia în care reclamantul chiar dacă păstrează
calitatea de victimă, dar nu a suferit un prejudiciu, „nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei
daune morale sau materiale” (vezi cazul Wassink contra Olanda).
În general, Curtea nu acceptă examinarea unei plângeri în baza art.5 paragraful 5 decât după ce se
constată că, în fapt şi în drept, s-a încălcat un alt paragraf al art. 5 (vezi cazul Ciulla contra Italia) .
Într-un caz (Rehbock contra Slovenia), în care legislaţia naţională a recunoscut dreptul la reparaţie
a persoanelor reţinute sau arestate, Curtea a constatat o încălcare a art. 5 paragraful 5, în masura în care
dreptul petiţionarului la reparaţie (ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragraful 4) nu a fost
asigurat la un nivel satisfăcător.
În viziunea Curţii dreptul la reparaţie în temeiul art. 5 paragraful 5 există nu numai atunci când a
fost încălcat art. 5 din Convenţie, ci şi atunci când sunt încălcate eventualele dispoziţii de drept intern
care asigură o protecţie mai extinsă decât cea oferită de art. 5 paragrafele 1 – 4. Nu interesează dacă s-
au încălcat unele dispoziţii de formă sau de fond.
Pentru a putea fi sesizată Curtea în această materie, se cer a fi întrunite două condiţii cumulative:
– o instanţă internă să fi constatat că s-a încălcat unul din drepturile garantate în paragrafele 1-4;
– să se fi epuizat căile de recurs intern în ceea ce priveşte chestiunea reparaţiilor.
Prin hotărărea din 3 iunie 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în dosarul
Pantea contra României s-a încălcat art. 5 paragraful 5 din Convenţie.
Alexandru Pantea, cetăţean român, s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, învederând:
încălcarea art. 3 din Convenţie prin relele tratamente ce i s-au aplicat în Penitenciarele Oradea şi
Jilava; încălcarea art. 5 paragraful 1, în sensul că măsura arestării dispuse împotriva sa a fost ilegală,
deoarece nu s-a sustras de la o urmărire penală; încălcarea art. 5 paragraful 3, în sensul că nu a fost
condus de îndată, la instanţă, după arestarea sa; încălcarea art. 5 paragraful 4, în sensul că instanţa de
judecată nu a statuat cu urgenţă asupra cererii sale de punere în libertate; încălcarea art. 5 paragraful 5,
în sensul că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală.
În legătură cu încălcarea art. 5 paragraful 5, Alexandru Pantea a chemat în judecată Statul Român
invocând art. 504 şi art. 505 C.pr.pen. şi art. 5 paragrafele 1-5 din Convenţie, solicitând 2 miliarde de
lei cu titlu de reparaţii pentru arestarea sa abuzivă şi pentru relele tratamente la care a fost supus în
timpul arestării.
Prin sentinţa nr. 7/2000, Tribunalul Timiş a respins acţiunea ca fiind prematură, deoarece cauza se
afla încă pendinte pe rolul organelor judiciare. Alexandru Pantea a declarat recurs, admis de Curtea de
Apel Timişoara, care a casat cu trimitere cauza cu menţiunea că despăgubirile au fost solicitate de

7
Monica Macovei, Ghid privind punerea în aplicare a art. 5 al C.E.D.O., p. 71;
6
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
reclamant pentru pagube suferite prin arestarea preventivă declarată ilegală, iar faptul că urmărirea
penală nu era finalizată nu avea importanţă.
Tribunalul Timiş a respins acţiunea lui Alexandru Pantea ca tardiv introdusă. Hotărârea a rămas
definitivă prin neapelare.
Într-o altă cauză (Caballero contra Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord), Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a fost violat art. 5 paragrafele 3 şi 5 din Convenţie.
Prin plângerea adresată Curţii, Clive Caballo a susţinut că s-a încălcat art. 5 paragraful 3, deoarece
i s-a respins automat cererea de liberare pe cauţiune, şi art. 5 paragraful 5, deoarece nu a beneficiat de
reparaţii.
Curtea Europeană a constatat că în cauză s-au încălcat articolul 5 paragrafele 3 şi 5 din Convenţie,
acordând reclamantului o reparaţie. În cazul Borgan contra Regatului Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dispoziţiile art. 5 şi cele ale
art. 50 din Convenţie nu se exclud, motiv pentru care poate reanaliza problema acordării reparaţiilor pe
temeiul art. 50 din Convenţie.
Deşi după părerea Guvernului englez arestarea a fost legală în raport cu legea penală irlandeză,
Curtea Europeană a apreciat că o astfel de susţinere reprezintă o interpretare restrictivă şi
incompatibilă cu paragraful 5, deoarece reclamanţii, deşi au fost reţinuţi în mod legal din punctul de
vedere al dreptului intern, totuşi s-a constatat o încălcare a art. 5 paragraful 3, în sensul că nici unul din
reclamanţi nu a fost adus de îndată în faţa unei autorităţi judiciare.
Ca atare, Curtea a considerat că s-a încălcat articolul 5 paragraful 5, acordând satisfacţii pecuniare
conform art. 50 din Convenţie.
Aşadar, dispoziţiile articolului 5 şi cele ale articolului 50 din Convenţie nu se exclud şi dacă cel
interesat şi-a văzut plângerea soluţionată pe temeiul articolului 5 paragraful 5, aceasta nu opreşte
Curtea să reanalizeze problema în temeiul art. 50 (ca în Cazul Patric Borgan).
Având în vedere cele expuse mai sus, trebuie să remarcăm faptul că, deşi prevederile art 504 C. pr.
pen. au fost modificate prin Legea nr. 281/2003 pentru a acoperi şi situaţia persoanelor arestate pe
nedrept, totuşi nu a fost lămurită pe deplin ipoteza persoanelor trimise în judecată în stare de libertate
şi care au fost condamnate pe nedrept.
Prevederile art. 504 C.pr.pen. vizează o singură ipoteză în care pot fi acordate despăgubiri de către
stat, şi anume aceea în care o persoană condamnată definitiv, ca urmare a admiterii unei căi
extraordinare de atac, în rejudecare, este achitată printr-o hotărâre judecătorească definitivă8 .
Ipoteza vizată este foarte restrictivă existând şi alte situaţii când se produc erori judiciare. Astfel,
în cursul procesului penal instanţele de judecată şi de control judiciar, nu dispun achitarea inculpatului
deşi nu există probe de vinovăţie, ori nu sunt admise căile extraordinare de atac care tind la reformarea
hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare sau, urmare a admiterii în principiu a căii
extraordinare, în rejudecare, deşi lipsesc probele de vinovăţie instanţele nu dispun achitarea
inculpatului9.
O persoană poate fi grav prejudiciată şi în aceaste ipoteze de erori judiciare. Aşa de pildă,
persoana bănuită pe nedrept că ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală este rău privită de
societate, înainte încă de a fi condamnată definitiv de către instanţele de judecată; ea trebuie să se
prezinte la organele de urmărire penală (poliţie, parchet), la datele şi orele indicate în citaţie, lipsind
astfel de la serviciu. Departe de a se respecta caracterul nepublic al urmăririi penale, informaţii despre
persoanele cercetate sau trimise în judecată apar în presă înainte de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare. De multe ori din această cauză persoana cercetată pierde locul de muncă, pe lângă alte
prejudicii aduse onoarei şi reputaţiei sale.
Pe de altă parte, invocând operativitatea şi încălcând prevederile art. 202 al. 1 C.pr. pen., potrivit
cărora probele se adună atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului, organele de urmărire penală
transferă inculpatului sarcina administrării probelor în favoarea sa (martori în apărare, acte
doveditoare, experimente judiciare, expertize), ceea ce implică pentru această persoană cheltuieli

8
Decizia nr. 255/2001 a Curţii Constituţionale citată de C. Sima, Al. Tuculeanu, D.Ciuncan, Arestarea preventivă, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2000, pag. 145-147; Decizia nr. 45/1998 a Curţii constituţionale;
9
CSJ, Secţia Civilă., decizia nr.. 5253/2000;
7
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
suplimentare. Judecarea cauzei implică, de asemenea, pentru persoana cercetată costuri suplimentare
legate de prezenţa sa la instanţă, administrarea de probe, transportul martorilor, onorariul avocatului
ales sau a altor persoane necesare în dovedirea susţinerilor sale.
De asemenea, unele căi extraordinare de atac, cum ar fi revizuirea, prevăd ca o procedură
prealabilă şi necesară, trimiterea plângerii la parchetul în a cărei rază teritorială se află instanţa care a
pronunţat hotărârea de condamnare în prima instanţă.
Aceste organe judiciare, care fac parte din acelaşi sistem cu procurorul care a dispus trimiterea în
judecată a inculpatului, respectiv Ministerul Public, tind să respingă ab initio astfel de cereri, care ar
conduce la achitarea inculpatului pentru a evita descoperirea unor grave erori în activitatea
procurorului din subordine şi sancţionarea aceluia care a dispus în mod greşit trimiterea în judecată a
persoanei respective, dovedite nevinovată.
Iată de ce numeroşi teoreticieni au propus, de lege ferenda, extinderea prevederilor art. 504
C.pr.pen. în sensul că, persoana îndreptăţită să se poată adresa pe calea unei acţiuni în despăgubiri şi în
cazul în care a fost trimisă în judecată pe nedrept, fiind achitată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pentru infracţiunile pentru care a fost trimisă în judecată.
Considerăm că o atare rezolvare ar constitui o măsură de întărire a responsabilităţii organelor de
urmărire penală în efectuarea cercetărilor şi administrarea probelor, precum şi o reparaţie echitabilă
pentru persoanele cercetate şi trimise în judecată pe nedrept.

BIBLIOGRAFIE

8
Feticu Nicolae - Ciprian, Ştiinţe penale, Anul I, Semestrul I, Grupa Sibiu, Sesiunea - februarie 2009
1. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu,
Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială,
Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1976;
2. Ion Neagu, Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002;
3. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti,
1998;
4. Bianca Sălăjan Guţan, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2004;
5. C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentariu pe articole, vol. 1, Ed.
All Beck, Buc., 2005;
6. Monica Macovei, Ghid privind punerea în aplicare a art. 5 al C.E.D.O;
7. C. Sima, Al. Tuculeanu, D.Ciuncan, Arestarea preventivă, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti,
2000;
8. Al. Ţuculeanu, Repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare, în “Pro-Lege” nr. 3/2004;
9. Al. Ţuculeanu, Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe
nedrept sau al privării ori restrângerii libertăţii în mod ilegal, „THEMIS” – Revistă a
Institutului Naţional al Magistraturii nr. 4 din 2005;
10. Culegerea de practică judiciară penală pe anul 1994 – Curtea de Apel Bucureşti, Editura
Continent XXI, Bucureşti, 1995;
11. Legea nr. 30 din 18.05.1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale publicată în Monitorul Oficial nr. 135/31.05.1994;