Sunteți pe pagina 1din 9

Aspecte din istoria preocupării societăţii româneşti faţă de educarea surzilor

Găsim referiri la surdomuţi în scrierile lui Aristotel, Plutarh, Hipocrat şi


alţi învăţaţi din perioada antichităţii. Astfel, în lucrarea „Despre simţurile celor
care simt”, Aristotel a comparat dezvoltarea psihică a orbului cu cea a surdului şi
a concluzionat că orbul din naştere este mai inteligent decât surdul şi mutul. De
asemenea, Plutarh s-a referit la sacrificarea copiilor deficienţi de către „Sfatul
bătrânlor” din Sparta şi Atena, ei fiind aruncaţi în râpa Tarpea de pe Muntele
Taiget. Merită să reţinem că în documentele studiate de A.I.Diacikov referitoare
la aceste sacrificări nu se menţionează surdomuţii ci alte categorii de deficienţi
fizici. Probabil că deficienţa de auz nu este vizibilă la naşterea copilului ci mai
târziu, dar din documente nu rezultă cu claritate dacă surdomuţii erau sacrificaţi
când se descoperă surditatea lor. În „Codicele lui Justinian” există diferite referiri
la drepturile de care beneficiau surdomuţii. Astfel, dacă ei puteau vorbi, citi sau
scrie aveau unele drepturi, înclusiv cel de proprietate sau de moştenire, dar ele
erau negate surdomuţilor din naştere, care nu ştiau să scrie sau să citească.
O dată cu înţelegerea faptului că surditatea este cauza primară a mutităţii,
că pot exista persoane surde care pot să vorbească, s-a trecut la o fază superioară
în considerarea fenomenului surdomutităţii. La început surdomutitatea a fost
privită de cei mai mulţi filosofi şi preoţi ca având origine divină, în special
datorită lucrărilor lui Aristotel după care „nu putea exista nimic în mintea umană
dacă nu a trecut mai întâi prin simţuri” (traducerea din limba latină a expresiei:
,,Nihil est in intellectu qui prius fuerit in sensu”). Acceptând această teorie,
Biserica a considerat că a încerca să faci un surd să vorbească era o blasfemie,
deoarece aceasta era voia Domnului. Au trebuit să treacă multe secole până când
acest argument religios a fost înlăturat. Reprezentanţii Bisericii creştine ortodoxe
au avut un rol de pionierat în a-i face pe surzi să vorbească, fie prin semne, fie
prin viu grai. Timp de sute de ani medicii au evitat să găsească o explicaţie
ştiinţifică surdomutităţii de teama persecuţiei inchiziţiei şi au acceptat teoria că
mutitatea se datora distrugerii nervului frenic, din cauza căruia surzii nu puteau
să articuleze. Se omitea astfel contribuţia creierului şi a exerciţiului în formarea
vorbirii, deoarece limba nu este un organ independent în procesul articulaţiei, fie
că are nervul frenic intact sau nu. Popa M.(2002) caută să explice, cele expuse
mai sus prin aceea că legislaţia, biserica şi medicina din vremurile trecute, prin
faptul că au susţinut că surzii nu puteau fi educaţi, i-au împiedicat mult timp să
ducă o viaţă civilă activă.
Primele mărturii scrise despre persoanele cu handicap au apărut în ţara
noastră în vechile documente (boiereşti, domneşti şi mănăstireşti) de pe vremea
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Matei Basarab, Mihai Viteazul şi Vasile
Lupu, care se refereau la „miluirea mişeilor, calicilor şi săracilor”, surzii fiind

1
incluşi în categoria mişeilor. În „Pravila de la Govora” (1640) se pomeneşte
despre cei care şi-au pierdut auzul. În „Cartea românească de învăţătură”, în
,,Pravilele împărăteşti” din vremea lui Vasile Lupu (Popa, M., Stănică,
I.,Popovici,D.V.) şi în „Îndreptarea legii”, apărută în 1652 la Târgovişte, pe
vremea lui Matei Basarab legiuitorii erau îndemnaţi să fie îngăduitori cu cei
vinovaţi dacă sunt surzi şi muţi. De asemenea, încă de pe atunci se făcea o
diferenţiere între surdomuţii care nu puteau să vorbească şi cei care ştiau să scrie
şi să citească. În ,,Codul civil” român adnotat de Hamangiu există referiri la
surdomuţi. Când aceştia (fie martori sau acuzaţi) nu ştiau să scrie, preşedintele
tribunalului numea din oficiu drept interpret o persoană care este deprinsă cu
vorbirea lor. (Deci, încă de pe atunci era recunoscută necesitatea interpreţilor în
instanţele judecătoreşti). La baza acestor preocupări, de esenţă filantropică, au
stat sentimentele de omenie şi principiile moralei creştine.
În multe documente ale vremii, atât de la noi cât şi din alte ţări europene,
se aminteşte de existenţa unor „surdomuţi” care ştiau să scrie şi să citească cu
toate că nu puteau să vorbească dar nu se făceau referiri la educaţia lor, la felul
cum au fost instruiţi. Se ştie, cu siguranţă, că au existat preocupări de educare a
surzilor, mai ales a celor din familiile înstărite, pe lângă mănăstiri, biserici sau în
familie, unde primii profesori au fost preoţi sau călugări. Mai târziu, în secolul al
XVII1-lea, a început instruirea surzilor în grupuri, în cadrul unor aziluri sau
mănăstiri, îndiferent de situaţia lor materială, acestea constituind nucleele
primelor şcoli din Europa care au luat fiinţă în Anglia, Franţa sau Germania.
Prima încercare de educaţie organizată a surzilor pe teritoriul ţării noastre
este atribuită lui Băcilă, un fost husar în armata lui Napoleon, care a înfiinţat şi a
condus un institut particular pentru surdomuţi la Dumbrăveni (Elisabetopol), în
Transilvania, între anii 1827/ 1831 şi 1846. Acesta, trecând prin Paris, a vizitat
Institutul Naţional pentru Tineri Surzi înfiinţat de Abatele de L’Epee în 1870,
rămânând impresionat de cele văzute. Când a revenit la Dumbrăveni, a încercat
să realizeze ceva similar însă, neavând mijloacele financiare, a fost nevoit să
închidă această primă şcoală în anul 1846. Ca şi la Institutul din Paris, s-a folosit
metoda mimico gestuală în procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C., 1972)
Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România,
care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena
Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol
Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost primiţi
primii copii cu deficienţe de auz. (Pufan,C., Stănică, I., Popa, M.). Mai târziu,
această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei, iar în
anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a înfiinţat
Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient de auz,
instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente, dar se

2
pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele mimică, grafică
şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George
Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din Bucureşti
şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., Pufan, C.).
În acelaşi an cu înfiinţarea primei şcoli din Bucureşti (1863), se
inaugurează o şcoală particulară la Timişoara, din iniţiativa profesorului Carol
Schaefer (1841-1912), dar această şcoală nu a avut o continuitate şi nu se
cunoaşte ce metode de instruire se folosea şi în ce fel a funcţionat. Însă actuala
şcoală profesională de la Timişoara (înfiinţată oficial în 1885) se consideră
continuatoarea tradiţiilor şcolii lui Schaefer. Treptat, reţeaua şcolilor româneşti
pentru surzi s-a extins prin înfiinţarea de noi aşezăminte şi institute speciale la
Arad (1885), Cluj (1888), Cernăuţi (1908), Bucureşti (înfiinţată în 1919 dar
funcţionînd din 1921 pentru fete şi din 1927 pentru băieţi), Iaşi (1931 sau 1932)
ş.a. (Stanică, I., Popa,M., 1994). Menţionăm că şcoala pentru fete din Bucureşti a
funcţionat iniţial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o
clădire foarte veche şi inadecvată iar după 1976 şcoala s-a mutat într-un local nou
în cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente şcoală-pilot de formare practică a
noilor cadre didactice. Şcoala de băieţi a funcţionat iniţial într-o clădire de lângă
Arhivele Statului după care s-a mutat pe Calea Griviţei 199 iar mai târziu, după
extinderea căii ferate, s-a mutat în cartierul Bucureştii Noi.
În aceste şcoli se foloseau metodele manuale, grafice şi dactilemele, care
au fost înlocuite treptat cu metoda „orală” (germană) de demutizare, ca de altfel
şi în toate ţările Europei, după Congresul profesorilor de surzi de la Milano,
1880. Consecinţele acestei abordări, deşi această metodă a fost aplicată cu
moderaţie, nu au fost cele aşteptate, astfel că peste un secol s-au reevaluat
metodele folosite în şcolile de surzi şi se consideră că mult mai benefice ar fi
metodele bilinguale de instruire.
În acea perioadă, pentru popularizarea metodei orale de demutizare s-au
folosit lucrările lui L.Gogouillot „Cum putem face pe surdomuţi să vorbească cu
viu grai”, apărută la Paris în 1894, fiind tradusă în limba română doi ani mai
târziu, „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” (D. Rusceac, Cernăuţi, 1933),
„Noţiuni de articulaţie sau instrucţiuni pentru a face să vorbească surdo-muţii”
(E. Baican şi N.Ionescu, Bucureşti, 1884). De asemenea, N. Ionescu a publicat
mai multe articole în „Convorbiri didactice” în 1895 (nr. 4,5,6,7,9), 1896 (nr.
1,4,10) şi 1897 (nr. 1,2,4). Au apărut şi alte lucrări de specialitate, majoritatea
fiind traduceri din limba franceză şi germană, precum şi primele abecedare, cărţi
de citire şi de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinţă îl reprezintă apariţia
„Revistei asociaţiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania” care a
apărut la Cernăuţi, (localitate care în acea vreme făcea parte din „România
Mare”), sub îngrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, între anii 1931-1936.

3
Trebuie să amintim, în acest context, personalitatea eminentă a
profesorului Dimitrie Rusticeanu (D.Rusceac), care a făcut studii de specialitate
la Viena şi, la întoarcerea în ţară, a fost numit director al Institutului de orbi şi
surdomuţi „Regina Maria” din Cernăuţi, funcţie ce a deţinut-o între 1912-1940. A
publicat numeroase lucrări unde a popularizat ideile înaintate ale specialiştilor
europeni în domeniul demutizării. Dintre lucrările mai însemnate amintim
„Programa de studii a institutelor de surdo muţi din România” (1923), „Carte de
cetire” (1924), „Studiul limbii româneşti în şcoala de surdo muţi” (1931),
„Limbajul mimico gesticular”(1932), "Iniţierea surdo muţilor în limbajul vorbit”
(1933), „Predarea limbii materne în şcoala de surdo muţi”(1935) ş.a. Toate aceste
lucrări au marcat începutul trecerii de la comunicarea mimico gestuală la cea
orală în educaţia surzilor.
Dimitrie Rusticeanu şi Ion Ciorănescu, cu sprijinul altor surdologi din şcoli
(Mihai Ionescu, Sevastiţa Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu, C.P.Timofte,
Cornea Aurel, Popiţan V. ş.a.) pun bazele metodei orale româneşti de demutizare,
care respinge exagerările metodei orale „pure”, acceptă înnoiri şi ţine seama de
specificul limbii române în articularea structurilor fonetice. O contribuţie
deosebită în domeniul însuşirii elementelor fonetice ale limbii au adus-o
cercetătoarea Lucia Măescu-Caraman şi fostul inspector principal în Ministerul
Învăţământului Alexandru Caraman. Aceştia, cu sprijinul unor colaboratori,
profesori din şcolile pentru deficienţi de auz din Bucureşti, Craiova, Fălticeni,
Satu-Mare, Cluj ş.a. au organizat întâlniri de lucru, au elaborat mai multe lucrări
vizînd perfecţionarea învăţământului special pentru elevii surzi, pentru însuşirea
limbajului verbal şi au propus conducerii fostului MEC un proiect ambiţios de
restructurare a învăţământului românesc. De asemenea, au elaborat un abecedar
care stă la baza învăţării citirii şi scrierii şi în zilele noastre, având în anexă
imagini labiale ce permit învăţarea labiolecturii cu mai multă uşurinţă. Contibuţii
deosebite în acest domeniu au mai adus Constantin Pufan, Ilie Stănică, Valer
Mare, Dumitru Ciumăgeanu, George Băcanu, Gh. Manolache, Popa Mariana ş.a.
Şcolile speciale, printre care şi cele de surzi, au fost reorganizate prin
Legea învăţământului primar şi normal din 1924 iar personalul didactic era
format din învăţători asistenţi, numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, pe baza
recomandării date de directorul şcolii normale şi de profesorul de pedagogie;
învăţători titulari, numiţi dintre învăţătorii asistenţi, cu un stagiu de doi ani într-o
şcoală specială, pe baza unui concurs precum şi dintre absolvenţii unor şcoli
speciale !!! (Stănică, I., Popa, M.,1994). Tot în această perioadă, pregătirea
specialiştilor, numiţi profesori „medicopedagogi” s-a făcut la Universitatea din
Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu şi la Universitatea
din Bucureşti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Ciorănescu, care a fost
inspector la Ministerul Învăţământului şi director al Şcolii de surdomuţi din

4
Bucureşti între 1927-1940. Acesta a făcut studii la Berlin şi a publicat în 1932
„Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, citirea cu grai şi
scrierea”, având o anexă care cuprinde „Îndrumări metodice privind predarea
sunetelor, ortofonie”.
Rezultatele recensământului din 1 ianuarie 1936 au arătat că existau numai
7 şcoli speciale pentru surdomuţi în acea vreme iar acestea nu puteau cuprinde pe
toţi copiii care aveau nevoie de condiţii speciale de instruire. Atunci existau două
categorii de aşezăminte, unele care "ospitalizau", deci cu internat, cum ar fi cele
din Cluj şi Timişoara, care aparţineau Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale, altele care erau frecventate de elevi externi, care locuiau de obicei cu
părinţii în aceeaşi localitate. Oficial, învăţământul era gratuit pentru cei care
puteau dovedi cu acte sărăcia în care trăiau, dar majoritatea elevilor plăteau unele
contribuţii. Erau primiţi în şcoală nu numai copii care aveau vârsta de 7 ani ci şi
mai mari, cu aceştia fiind alcătuite clase speciale. Din cauză că erau prea puţine
şcoli iar posibilităţile lor de cuprindere, reduse, mulţi copii rămâneau
neşcolarizaţi. Din această cauză nu se putea asigura nici profesionalizarea în
masă iar mulţi dintre surdomuţi îngroşau rîndurile cerşetorilor, vagabonzilor sau
prostituţia tinerelor fete. (Stănică,I., Popa,M.1994).
D.Rusticeanu, în lucrarea sa „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv”
arată că în acele timpuri (1932) existau numai 6 şcoli pentru surzi, din care patru
aparţineau Ministerului Învăţământului (două din Bucureşti, câte una din Focşani
şi Cernăuţi) şi alte două erau administrate de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale (Cluj şi Timişoara). Faptul că şcolile erau sub tutela a două
ministere crea destule neajunsuri, pe care nu le menţionăm aici. Autorul
estimează că aceste 6 şcoli abia puteau şcolariza 500 de elevi „lipsiţi de simţul
auzului şi de facultatea vorbirii” dintr-o populaţie totală estimată la 18.000 de
surzi care locuiau în „România Mare”. Încă de pe atunci acest luminat
medicopedagog preconiza crearea de clase diferenţiate în şcolile de surzi, în
funcţie de dotarea intelectuală şi de starea auzului şi a vorbirii elevilor, pentru a
se evita unele dificultăţi enorme (op. citată, ). Astfel, autorul recomanda ca „...în
clasele A să se admită elevii surzi cu un coeficient de inteligenţă superioară
normalului, copii cu resturi de auz şi cei asurziţi după învăţarea limbajului verbal.
În clasele B să se primească elevii atinşi de surditate congenitală sau dobândită în
prima vârstă a copilăriei, având însă o dotaţiune normală iar în clasele C să se
trimită elevii surdo-muţi atinşi de debilitate mentală”
De asemenea, D.Rusticeanu a propus şi o organizare ideală a
învăţământului special, începând cu grădiniţa, unde să se creeze condiţii optime
de exercitare a simţurilor şi a mişcării şi unde copiii de 5-7 ani să se pregătească
pentru învăţarea limbajului auditiv (op. citată). În cei 8 ani de studiu şcoala
trebuia să-i iniţieze pe elevi în istoria şi geografia patriei, să le predea noţiunile

5
numerice şi să-i demutizeze prin metode specifice. În consecinţă, instruirea
trebuia să cuprindă următoarele materii: articulaţia, labiologia, conversaţia,
cetirea, exerciţii gramaticale, compuneri, aritmetica şi geometria, religia, istoria,
geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul
manual şi îndeletniciri practice. Programa analitică era specială.
După al doilea război mondial şi până în prezent s-au conturat câteva etape
distincte în educaţia copiilor cu deficienţe de auz pe care le-au semnalat C.Pufan ,
Ilie Stănică şi Mariana Popa în lucrările citate mai sus.
Prima etapă, cuprinsă între anii 1950 şi 1970, a inclus schimbări în
organizarea învăţământului şi în metodele de recuperare, cu accent pe metoda
românească de demutizare, ale cărei baze au fost puse în special de D.Rusticeanu
şi I. Ciorănescu. Ea a fost echilibrată, accepta înnoirile dar respingea exagerările.
Astfel ne explicăm de ce în şcolile noastre unde s-a utilizat această metodă, deşi
s-a folosit în mod amplu mimico-gesticulaţia, nu s-a ajuns la exagerările
promovate de unele şcoli din Franţa, la folosirea unei „metode orale pure”
promovate de germani sau a dactilologiei care era impusă de şcoala sovietică.
Însă, mimico-gesticulaţia şi dactilologia erau metode auxiliare aservite formării
vorbirii orale, alături de alte metode specifice demutizării. În această etapă: s-a
extins şi diferenţiat reţeaua de învăţământ special, s-au perfecţionat metodele de
depistare şi de diagnosticare a copiilor cu deficienţe, s-au organizat instituţii de
formare şi de perfecţionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de
învăţământ, programe şi metodici speciale, s-au creat primele grădiniţe de
hipoacuzici şi surzi la Bucureşti, Săftica, Craiova, Fălticeni, Focşani, Satu Mare
ş.a., s-au creat unităţi noi de învăţământ profesional şi s-a diversificat
nomenclatorul de meserii din aceste şcoli.
În urma elaborării noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru
clasele I-X cu contribuţia semnificativă a colectivului „Invăţământ special” din
Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti (înfiinţat în 1962,
desfiinţat în 1982 şi reînfiinţat în 1990) şi Cluj, a inspectorilor din direcţia „Şcoli
speciale” din M.E.C. În 1961 s-a înfiinţat secţia de defectologie la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucureşti s-a creat un colectiv de
psihopedagogie specială care a fost desfiinţat în 1982 şi pus în funcţie în 1990.
De asemenea, tot în 1961 s-a creat Institutul Central de Perfecţionare a
Personalului Didactic la Bucureşti cu filiale în toată ţara pentru perfecţionarea
profesorilor din şcolile speciale.
A doua etapă (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare în ceea ce priveşte
asigurarea bazei materiale, desfiinţarea institutelor de cercetări destinate educaţiei
şi dezvoltării psihologiei, precum şi a facultăţilor de defectologie din Cluj şi
Bucureşti, a Institutului Central de Perfecţionare a Personalului Didactic. O dată
cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finanţare prin situarea

6
şcolilor speciale pe ultimul loc al priorităţilor, astfel că nu s-au mai procurat
proteze auditive şi nici nu s-au mai reeditat manualele şcolare.
A treia etapă a debutat după evenimentele din decembrie 1989, când au
luat amploare preocupările pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin
material şi logistic din partea unor organizaţii umanitare din Vestul Europei.
Astfel, Crucea Roşie Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu audiometre
moderne portabile şi un număr apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre
pentru confecţionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, s-au acordat
burse de studiu pe un an în Anglia, unii profesori au avut posibilitatea să facă
vizite de studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990 au fost reînfiinţate secţiile de
psihopedagogie specială în cadrul Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi a fost înfiinţat Institutul Naţional
pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de
cercetare, perfecţionare şi curriculum.
Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în
1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a
persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind
protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea
încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999 prin
ordonanţă de urgenţă a Guvernului, apoi Parlementul le-a dat putere de lege în
2002, scoţând din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a
inclus în Legea 19 din 2000. În acest fel, persoanele surde cu handicap accentuat
puteau beneficia de următoarele facilităţi:
- gratuitate cu mijloacele de transport public local de suprafaţă sau cu
metroul în Capitală;
- şase călătorii pe an, dus-întors, cu trenul personal, cl. a II-a, cu autobuze
sau nave de transport fluvial;
- asistenţa medicală şi medicamente gratuite atât ambulatoriu cât şi pe
timpul spitalizării;
- compensarea procurării de proteze auditive o dată la 5 ani prin CNAS;
- indemnizaţie de 50% din salariul minim brut pe ţară pe durata valabilităţii
certificatului de persoană cu handicap pentru cei care nu au nici un venit şi pentru
cei care beneficiază de pensie de urmaş;
- intrare gratuită la competiţii sportive sau la spectacole în limita locurilor
rezervate persoanelor cu handicap;
- „Asociaţia Naţională a Surzilor din România” asigură un interpret în
limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului,
începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod
gratuit în primele 20 de ore şi apoi contra unei taxe pentru serviciile de

7
interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de acest serviciu
contra cost;
- Conform legii 343 din 2004, persoanele cu handicap pot beneficia de o
indemnizaţie de 30% din valoarea îndemnizaţiei lunare indiferent de veniturile
obţinute (care se ridică la suma de 207 lei în anul 2007);
- Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona conform legii
19 din 2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide dacă au
cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări
sociale.Actualmente unele prevederi se află în discuţie deoarece cheltuielile
guvernamentale sunt prea mari iar situaţia persoanelor surde din ţările membre
ale Uniunii Europene este oarecum diferită de cea din ţara noastră, în sensul că
aceştia au mai puţine facilităţi.
La cele de mai sus au fost adăugate şi alte prevederi în conformitate cu Legea nr.
448 din 18 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, care poate fi considerată una din cele mai bune legi în
acest domeniu, ea putând servi ca model pentru o legislaţie similară altor ţări
europene.
Facilităţile enumerate mai sus reprezintă o serioasă economie la bugetul
destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi
minoră, de supravieţuire a handicapaţilor fără loc de muncă. În continuare se
depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în
Forumul Disabilităţii din România înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii
societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru
îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea şi
încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în
sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de
profesori itineranţi etc.
Deşi tendinţa generală de promovare a oralismului în şcolile pentru surzi
nu a putut fi oprită timp de peste 100 de ani, această politică s-a dovedit
falimentară. Limbajul gestual a continuat să existe iar la ora actuală se fac tot mai
multe cercetări asupra acestui limbaj. Absolventii surzi ai învăţământului superior
au început de câţiva ani buni să se angajeze în şcolile speciale, pe diferite posturi,
servind ca modele de folosire a limbajului gestual.Congresele, seminariile, cărţile
şi revistele consecrate limbajului gestual sunt destul de frecvente. Se manifestă,
de asemenea, un interes sporit faţă de formele de manifestare artistică şi culturală
ale comunităţii de surzi.
În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale limbajului
mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a
Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul
mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi sunt

8
îndemnaţi să înveţe acest limbaj pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor,
ştiind că această comunicare timpurie în limbajul natural al copiilor surzi va
stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile a acestor copii. În acest sens,
Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin
comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002)
pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a
interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu
surdo-cecitate.
Desigur, formarea de interpreţi va deschide calea spre accesul în diverse
instituţii de învăţământ obişnuit de toate gradele pentru persoanele surde dar
acest fapt nu exclude preocupările defectologilor pentru formarea limbajului
verbal ca mijloc de comunicare. Această poziţie este, de fapt, o continuare a
tendinţei de echilibru manifestată de specialiştii defectologi din ţara noastră de-a
lungul vremii, de evitare a extremelor.