Comunicarea nonverbala

n contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din cel putin doua motive: 1. rolul ei este adesea minimalizat; 2. ntr-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor 70 de M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale n cadrul comunicarii este mare, avnd un rol deosebit de important. GESTURILE Exprimarea verbala este facilitata ndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de a, a, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc). Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. ntrebarea este ce identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite, cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvntul, clasificndu-le n gesturi substitutive, completive si de nsotire a discursului verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri: 1. gesturi mimice sau corporale nsotesc o traire organica cu tenta afectiva (tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcnd exprimarea (ne blbim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea, dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot n lume (ncruntarea, dispretul, sursul, semnul V pentru victorie sau O pentru triumf). 2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbal dintre interlocurori care dirijeaza, controleaza si ntretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener, pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvntului, ridicarea n picioare, cresterea / ncetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci cnd: se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc. apar doar n prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic. 3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala: sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobndesc prin nvatare indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, nainte/napoi); forma (dreptunghi, spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune (ncet/repede) au rolul de a accentua/ntari/explica cuvntul, ndeplinind functia de nsotire si completare a comunicarii verbale.

4. gesturi cu semnificatie speciala nlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al cuvntului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tmpla pentru nebunie; palma pe obraz si tmpla pentru somn; degetul la buze pentru liniste etc.) 5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri: au rol de descarcare si de echilibrare psihica sunt de doua feluri: - manipulari de obiecte n scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea n timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund unor nevoi intime) - sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) n momente de concentrare, de tensiune psihica, de singuratate etc. - sunt o supapa pentru detensionare - pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice: fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) ticuri, expresii cu ncarcatura culturala; fie structureaza comunicarea (regulatorii) n functie de privire, pozitie, debit putem sa comunicam cursiv, normal; fie determina/ntaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) ntarind cuvntul cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru liniste); fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin adaptori) ajutndu-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera comunicarea. Pentru a ne da seama ct de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa ncercam sa vorbim cu minile la spate. Cteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strngerea pumnilor denota ostilitate si mnie, sau, depinznd de context, determinare, solidaritate, stres; brate deschise sinceritate, acceptare; mna la gura surpriza si acoperirea gurii cu mna ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit n palma semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem. Minile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau ncercare de autocontrol. Atentie nsa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus n jos spunem da, n timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la dreapta la stnga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta n Thailanda si absolut neutru, de indicare, n SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este considerata ca nepoliticoasa n multe tari, dar gesturile minilor au creat faima italienilor de popor pasional. Modul n care americanii si ncruciseaza picioarele (relaxat, miscari

largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa daca aceasta nseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze controlul asupra situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul n care fac acest gest si l asociaza n moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Btitul picioarelor denota plictiseala, nerabdare sau stres. EXPRESIA FETEI Comunicarea prin expresia fetei include mimica (ncruntarea, ridicarea sprncenelor, ncretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zmbetul (prin caracteristici si momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia privirii etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. n modnormal, ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens n timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca ntr-o conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important dect ceea ce exprima cuvintele. 1. Mimica este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea ncruntata semnifica preocupare, mnie, frustrare; sprncenele ridicate cu ochii deschisi mirare, surpriza; nas ncretit neplacere; narile marite mnie sau, n alt context, excitare senzuala; buze strnse nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii. 2. Zmbetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului zmbetului variaza nsa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind strns corelata cu presupunerile specifice care se fac n legatura cu relatiile inerumane n cadrul acelei culturi. 3. Privirea- Se presupune ca ochii sunt oglinda sufletului. Modul n care privim si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, ncredere si prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un nteles. Privind pe cineva confirmam ca i recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva nseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate nsemna onestitate si intimitate, dar n anumite situatii comunica amenintare. n general, o privire insistenta si continua deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de prietenie. Miscarea ochilor n sus exprima ncrederea de a ne aminti ceva; n jos tristete, modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea ntr-o parte, sau a nu privi pe cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii nseamna ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice. Pupilele se largesc, n general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt n numar de patru: a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant n realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; ntr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii. c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip anume. d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, ntrun loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramnem departe unul de altul. n paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica vizuala, ce poate intra n contradictie cu cea dinti. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. ntr-o convorbire oficiala se vizeaza, n cea mai mare parte a timpului, un loc situat n mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva ntre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa l aduca mai jos, ntr-o regiune situata ntre barbie si zona coapselor. POSTURA CORPULUI Postura/pozitia comunica n primul rnd statutul social pe care indivizii l au, cred ca l au, sau vor sa l aiba. Sub acest aspect, constituie un mod n care oamenii se raporteaza unii fata de altii atunci cnd sunt mpreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca. O persoana dominanta tinde sa tina capul nclinat n sus, iar cea supusa n jos. n general, aplecarea corpului n fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, nclinat pe scaun spre spate, poate indica detasare, plictiseala sau autoncredere excesiva si aparare la cei care considera ca au statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre ei atunci cnd sunt mpreuna se pot clasifica n trei categorii: 1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil activitatii de comunicare si se limiteaza accesul n cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, pot sa se ntoarca/aplece spre centru, sa -si ntinda un brat sau picior peste intervalul ramas liber, indicnd prin toate acestea ca accesul la grup este limitat. 2. de orientare corporala se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru conversatie, iar a doua neutralitate. 3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o perosoana este implicata n ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului declanseaza n acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat n comunicare. n cazul n care exista ntre comunicatori divergente de statut, de puncte de vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu interactioneaza sub nici o forma. Sunt pozitii foarte importante n actul didactic, ce trebuie cunoscute n primul rnd de catre profesori.

PREZENTA PERSONALA Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a mbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii vestimentare, starea/conditia individului. Avem n cultura noastra anumite atitudini privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei tipuri de fizicuri: 1 - ectomorf (fragil, subtire si nalt); 2 - endomorf (gras, rotund, scurt); 3 - mezomorf (musculos, atletic, nalt). Datorita conditiilor sociale am nvatat ce sa ne asteptam de la oamenii apartinnd diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi i percepem ca fiind batrniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet, agreabili, de ncredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi i percepem ca fiind ncapatnati, puternici, aventurosi, maturi n comportare; n masura n care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a eului si, n acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din jur. mbracamintea se poate folosi pentru a crea un rol. Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat n gesturi, mimica, postura, prezenta personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai mare de catre interlocutor. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicam cu ntregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, ntarind, afirmnd sau negnd ceea ce buzele noastre au rostit. Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un raspuns vorbitorului, comunicndu-i indirect cum se prezinta. Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de exemplu, dorinta de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si sentimentele, masura n care auditoriul i accepta mesajul. Neconstientizarea sau ignorarea importantei acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj fac sa se piarda o parte din substanta comunicarii Referinte bibliografice : Dinu, M. Comunicarea , Editura Algos, Bucuresti, 2000 Cucos, C. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998(coord.) Leroy, G. Dialogul n educatie , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti 1974 Paun, E. Socio pedagogie scolara, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,1982 Soitu, L. Pedagia comunicarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995