Luceafărul de M.

Eminescu

Poemul Luceafărul a fost publicat în 1883 în revista Convorbiri literare. Geneya

poemului este basmul Fata în grădina de aur. Eminescu prelucrează sensurile
acestui basm, ajungând la semnificaţii noi.
Compoziţia: poemul cuprinde 4 părţi, simetrice două câte două şi două planuri,
universal-cosmic şi uman-terestru.
Partea I – o fată de împărat se îndrăgosteşte de un luceafăr. Frumuseţea fetei este
exprimată cu ajutorul comparaţiei “cum e Fecioara între sfinţi şi luna între stele”,
precum şi a epiterului “preafrumoasă”o preafrumoasă fată”. Fata îl invocă pe
Luceafăr să-i apară în vis. Întâlnirea lor se desfăşoară pe planul. Imaginarului,
Luceafărul luând înfăţişare umană. Prima lui apariţie, de”tânăr voievod cu păr de
aur moale” , o apariţie angelică, produce uimire în sufletul fetei. Ea îl respinge pt
că nu îl înţelege. A doua apariţie, demonică, de fiinţă cu ochi mari şi minunaţi,
care “lucesc adânc, himeric”, o emoţionează pe fată, dar din nou aceasta îl refuză.
Dacă ar accepta lumea Luceafărului, fata ar intra în universul morţii, iar ea ştie
acest lucru, de aceea îi cere Luceafărului să devină el muritor. Luceafărul ia
hotărârea de a renunţa la nemurire în perspectiva dragostei fetei.
Partea a doua cuprinde întâlnirea dintre Cătălina şi Cătălin. Fata de împărat,
Cătălina, îl întâlneste pe Cătălin, un paj din palatul ei. Ea îşi dă seama de marea
distanţă care o separă de Luceafăr şi acceptă dragostea lui Cătălin, fiinţă de aceeaşi
condiţie cu ea. În partea I, fata nu avea nume, pt că era unicizată prin aspiraţia ei
spre absolut, în partea a doua, ea are nume, pt că a acceptat iubirea unei fiinţe
pamânteşti, ca şi ea. Deosebirile dintre Cătălin li Luceafăr la nivel de limbaj sunt
mari. Luceafărul foloseşte termeni ca „sfera mea, lumea ta”, pe când Cătălin se
exprimă astfel: „să-mi dai o gură , stai cu binişorul”. Fata acceptă dragostea lui
Cătălin, pt că acesta face parte din lumea ei, iar cei doi se întâlnesc ântr-un colţ al
palatului.
Partea a treia se referă la planul universal-cosmic. Cuprinde drumul Luceafărului
spre Demiurg, să ceară dezlegarea de nemurire. Zborul Luceafărului este regresiv,
spre originile lumii. Pt a oferi o idee despre Cosmos, poetul îl înzestrează cu văi şi
hotare. Zborul Luceafărului este redat metaforic prin expresia„gând purtat de dor”.
Locul unde ajunge este ilimitatul „nu-i hotar nici ochi spre a cunoaşte”. Dialogul
dintre Demiurg şi Luceafăr (Hyperion) este de mare ţinută filosofică. Demiurgul
nu-i acordă lui Hyperion dezlegarea de nemurire, pt că prin dispariţia Luceafărului
s-ar produce haosul universal. Demiurgul păstrează ca ultim argument ceea ce se
petrecea pe pamânt.
Partea a IV-a : prezintă întâlnirea dintre Cătălina şi Cătălin. Ei sunt alături, fericiţi,
ăntr-un peisaj romantic, străjuit de mândrii tei şi de lună. Cătălina îl vede pe
Luceafăr şi îl roagă să-i lumineze norocul. Luceafărul refuză, fiindcă nu vrea să fie
o stea cu noroc a oricărui muritor.
Condiţia omului de geniu: Omul de geniu este inzestrat cu o capacitate deosebită
de cunoaştere.Hyperion este înzestrat ţi cu o uimitoare capacitate afectivă, fata
reprezentând obiectul cunoaşterii şi al pasiunii sale. Fata nu îl înţelege, deoarece
provine din altă lume decât a lui. Luceafărul ia o hotărâre dramatică, aceea de a
renunţa la nemurire. Capacitatea de sacrificiu este caracteristică fiinţelor
superioare. Hyperion este tipul omului superior, care iubeşte şi se sacrifică pentru
idealul său. Fata de împărat tinde spre ideal, dar nu are puterea de a-l atinge.
Cătălin este tipul omului comun,fără ambiţii mari.
Detaşarea de lume a lui Hyperion este atitudinea omului superior faţa de lumea
incapabilă să îl înţeleagă.
Iubirea: reprezintă cheia de boltă a întregii arhitecturi a poemului. Fata de împărat
şi Luceafărul trăiesc o iubire care nu s-a putut împlini. E o dragoste ideală,
posibilă doar în vis. Cătălin şi Cătălina trăiesc o dragoste ideală, împlinită, la nivel
pamântean. În partea a patra, dragostea lor este armonizată cu frumuseţea naturii.
Este dragostea perfectă între doi oameni de aceeaşi condiţie.
Lucafărul, sinteză a celor trei genuri literare: Poemul a păstrat schema basmului
Fata în grădina de aur(basm care se termină tragic, cu moartea fetei ), iar pe
această schemă urzeşte stări sufleteşti. Multimea sentimentelor aparţine genului
liric,dragostea dintre fată şi Luceafăr, peisajul din partea a patra, imaginea
Cosmosului, dragostea dintre Cătălina şi Cătălin. Apartţin genului dramatic
dialogurile dintre Cătălina şi Luceafăr, Cătălina şi Cătălin, Demiurg şi Hyperion,
vocile lirice ale poemului. Dramatismul ţine şi de substanţă: este dramatică
hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire, pătimaşa declaraţie de dragoste
pe care Cătălin i-o face Cătălinei în partea a patra. Apartţin romantismului
:întrupările Luceafărului, dragostea unei fete pt o stea, noaptea, care este mama
zeilor, ca la Hesiod. Hyperion este Fiul Soarelui la Hesiod, Soarele ănsuşi, la
Homer. Hyperion se aseamănă cu îngerul căzut din mitologiile creştine, pt că , prin
dorinţa lui de renunţare la nemurire, se revoltă contra ordinii divine. Sunt de
natură clasică forma perfectă a poemului, revenirea la ordinea firească a lucrurilor
după ce au fost o clipă tulburate, versificaţia. Din punct de vedere proyodic,
Luceafărul se aseamănă cu balada germană Lenore.Rima este încrucişată.
Multitudinea de probleme pe care le pune Luceafărul a făcut din el ceea ce George
Călinescu numeşte „o complexitate simplă”.