Bacalaureat 2009: Varianta 02: Relaţia dintre incipit şi final într-un

basm:Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau
într-o definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele
luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna.
În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii
formaliste ruse, evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul
cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai importante momente sunt cele
care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de iniţiere a acestuia către un spaţiu
miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul lumii, semnalarea unei
interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma
cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.
În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-
Alb” de Ion Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între
care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi finale.
În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată...” al cărui rol este
de a-l introduce pe cititor într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este
semnalată o lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi
şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa eşecul
fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi cere
tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece
proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte
de a se semnala o interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul
roşu şi mai cu seamă de cel spân. Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis
întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul
Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde
nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde
identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La
curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de
calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a
furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a
cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci fata
împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final
împarat.
Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi
final simbolice.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată...” , situează naraţiunea în
atemporalitate, într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit,
nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se
ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o
primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol
existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul
avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul
acţiunii.
O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în
cel din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ
maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un personaj la
inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la care va fi supus vor
avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei
problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin
recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese
învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul
procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata
lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea răufăcătorului,
pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă
întotdeauna, iar starea firească este cea de bunădispoziţie şi de optimism.
Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la
care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în
situaţia iniţială, în lumea reală.
Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură
cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un
univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a
înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând,
probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.