(particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ, aparţinând lui G.

Călinescu: Enigma Otiliei)

George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric

literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. În 1932, G. Călinescu susţinea ideea
apariţiei în literatura română unui roman de atmosfera modernă, un roman realist, deci
respingea teoria sincronizării literaturii cu filosofia şi psihologia, argumentând că
literatura trebuie să fie in legătură directă cu “sufletul uman”.
Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”,
are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul
balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice,
de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre
personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul,
ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De
pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente
faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit
gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea
îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul
derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci
Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este de
tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând
exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a
clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea
arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se
„dezghioga”, făceau din strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative,
care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei şi al
membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Al doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima
care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele său şi
trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi celorlate planuri
secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, accentuând în felul
acesta realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii
decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a
studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este
Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-
i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia
surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai
lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine
zestrea ca soţ al Olimpiei.
Conflictul, factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în lumină
diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii.. Acesta este de natura exterioară,
explicită, între Otilia şi clanul Tulea care dorea să obţină moştenirea averii lui Costache
Giugiuveanu, conturat încă din expoziţie prin intervenţiile răutăcioase ale Aglaei. În timp
ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în
ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care
îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul
mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de
dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria,
bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale,
dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele
şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje.
Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului,
corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării
personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o
modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile
surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi
de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte
intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era
interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi
armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de
altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-
a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului,
pe care Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea
femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a
observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje,
ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării poliedrice.
Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o
protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar.
Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută
numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând
că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă
conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum
„dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru
Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate
delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia
este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din
perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind
misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare.
Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură,
de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră,
dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi
francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările
Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de
fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi
manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic
feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”;
„Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează
prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul
jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din
plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine
uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de
exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte
însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între
ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix:
„Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe
papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia
întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile
blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat
gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte
definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de
mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul
său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de
victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt
vulnerabili.
În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale
romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială,
reprezentând tipul feminităţii.