HRISTOLOGIA SFANTULUI CHIRIL AL ALEXANDRIEI

A. CONTEXTUL ELABORARII DOCTRINEI HRISTOLOGICE A SFANTULUI CHIRIL

1. Viata Sfantului Chiril al Alexandriei

Una dintre cele mai importante personalitati ale Bisericii crestine din Rasarit, care a avut o contribuite
decisiva la stabilirea doctinei ortodoxe in privinta lui Hristos sustinand unirea celor doua firi, divina si
umana, in persoana divina a Mantuitorului a fost Sfantul Chiril al Alexandriei. Despre viata Sfantului
Chiril inainte de ajungerea sa pe scaunul patriarhal al Alexandriei se cunoaste foarte putin. S-a nascut intr-o
familie cu vaza in jurul anului 370 in orasul pe care il va pastori mai tarziu. Primeste o educatie clasica si
teologica, educatie de care, probabil, s-a ocupat indeaproape si unchiul sau, patriarhul Teofil al Alexandriei,
ca si Didim cel Orb. O epistola a lui Isidor Pelusiotul lasa sa se inteleaga faptul ca tanarul Chiril a stat chiar
in pustie sub indrumarea unor asceti egipteni 1. In anul 403 ia parte impreuna cu unchiul sau Teofil la sindoul
de la Stejar unde este depus din scaunul patriarhal al Constantinopolului Sfantul Ioan Gura de Aur. La 17
Octombrie 412, dupa moartea lui Teofil, Chiril ajunge patriarh pe scaunul Alexandriei. S-a afirmat, mai ales
datorita caracterului sau impulsiv, ca Sfantului Chiril i-ar reveni responsabilitatea uciderii in anul 415 a
filosofiei neoplatoniciene Hypatia de catre o banda de crestini fanatici; dar o asemenea afirmatie este totala
lipsita de temei real 2.

Dupa anul 428 stirile despre viata sa sunt mult mai bogate, intrucat in acest an ajunge pe scaunul patriarhal
al Constantinopolului Nestorie, ascetul antiohian care va provoca celebra disputa hristologica. Disputa dintre
cele doua scoli teologice, alexandrina si antiohiana, era mai veche si se datora in principal faptului ca, pe
cata vreme metoda de interpretare a alexandrinilor era predominant alegorica, cea a antiohienilor era
istorico-gramaticala sau literala. Tendinta mistica alexandrina si cea rationalista antiohiana s-au ciocnit
inevitabil in epoca marilor controverse hristologice 3. Asadar dupa 428 Nestorie incepe sa sustina in predici
tinute de la inaltimea scaunului patriarhal ca in Hristos au existat doua persoane: una divina Logosul, care
a locuit in una umana Iisus; consecinta acestei invataturi era imposibilitatea de a o numi pe Fecioara Maria
<<Nascatoare de Dumnezeu>> (Theotokos). Afland acestea, Chiril a respins argumentele lui Nestorie in
scrisoarea pascala din primavara anului 429, aparand apoi invatatura ortodoxa intr-o enciclica adresata
monahilor egipteni. Dupa corespondenta dintre Chiril si Nestorie intervine si episcopul Celestin al Romei
(422-432) la insistentele celor doi adversari. Contrar insinuarilor unor teologi catolici, Sfantul Chiril nu s-a
adresat episcopului Celestin ca unei autoritati in materie de hristologie 4, ci pur si simplu i-a trimis o
<<informatie precisa (eidesin akribe), ca sa-si dea si el o parere (to dokoun), nu hotararea in locul
tuturor>> 5 . La indemnul episcopului Celestin, arhidiaconul Leon, viitorul episcop al Romei, i-a cerut lui
Ioan Casian opinia in legatura cu invataturile aflate in litigiu; acesta a scris lucrarea Despre Intruparea
Domnului contra lui Nestorie. Casian nu a cunoscut scrierile chiriliene, insa hristologia lui se apropie uneori
pana la identitate de cea a Sfantului Chiril: <<Dumnezeu a unit pe Dumnezeu si omul printr-o unire de
nedezlegat (inseparabil conexione). Expresia corespunde mai degraba
antiohianului synapheia (<<legatura>>, <<contact<<) decat expresiei Sfantului Chiril henosis physike, dar
Sfantul Ioan Casian da expresiei sale acelasi sens ca patriarhul alexandrin>> 6, Celestin, ajutat de lucrarea
Sfantului Ioan Casian si de lamurirle chiriliene, convoaca in August 430 un sinod la Roma, in care este
aprobata invatatura Sfantului Chiril si condamnata cea a lui Nestorie. Totdata, Celestin <<il roaga pe Chiril
ca, folosind autoritatea Scaunului propriu si pe cea a Scaunului Romei, sa-l declare pe Nestorie scos din
comuniune, daca in decurs de zece zile nu va abjura in scris erorile sale>> 7. Chiril convoaca in Octombrie
430 un sinod la Alexandria, care, adresandu-se lui Nestorie, ii cere sa primeasca in scris invatatura cuprinsa
in epistolele lui Chiril catre el, caci ea a fost recunoscuta si de Roma si de toti ca ortodoxa. Cu aceasta
ocazie Sfantul Chiril adreseaza lui Nestorie o a treia epistola, cunoscuta ca <<epistola sinodala>>, in care
expune precis invatatura ortodoxa despre Mantuitorul, cerand lui Nestorie sa subscrie la ea. Totdata,
anexeaza si 12 anateme impotriva invataturilor lui Nestorie, pe care acesta trebuia sa le accepte daca nu voia
sa cada sub ele.

1
Pentru evitarea unei rupturi in Biserica s-a hotarat tinerea unui sinod, cunoscut ulterior ca al III-lea Sinod
Eumenic. Imparatul de atunci, Teodosie al II-lea (408-450) a convocat sinodul la Efes, de sarbatoarea
Rusaliilor anului 431. Dar datorita intarzierii patriarhului Ioan al Antiohiei, aparatorul lui Nestorie, sinodul a
fost deschis abia la 22 Iunie 431; prezidat de Chiril (in absenta atat a lui Nestorie, care a refuzat sa se
prezinte, cat si a lui Ioan de Antiohia, care inca nu sosise), sinodul a condamnat invatatura lui Nestorie si a
proclamat solemn titlul de <<Nascatoare de Dumnezeu>> pentru Fecioara Maria, 198 de episcopi au semnat
hotararea de condamnare, lor adaugandu-li-se ulterior si altii.

Patru zile mai tirziu, patriarhul Ioan al Antiohiei (429-441), sosind cu episcopii sai sufragani la Efes, a tinut
un sinod separat cu participarea mai multor partizani ai lui Nestorie si a excomunicat pe Chiril. Imparatul
Teodosie a declarat depusi atat pe Chiril cat si pe Nestorie, arestandu-i. Dar dupa examinarea mai atenta a
cauzei si dupa indelungi negocieri duse de delegatii sinodali si de reprezentantii clerului din capitala cu
imparatul Teodosie al II-lea a revenit asupra deciziei, permitand reintoarecerea Sfantului Chiril la
Alexandria, unde a fost primit in triumf ca odinioara Sfantul Atanasie cel mare, iar pe Nestorie exilandu-l.
Sinodul s-a inchis in octombrie 431, dar pentru stingerea disensiunilor dintre Alexandria si Antiohia a fost
necesar a se astepta pana in 433. Abia atunci Ioan al Antiohiei a acceptat condamnarea lui Nestorie, iar
Sfantul Chiril a semnat o marturisire de credinta comuna pe care a trebuit s-o explice patrizanilor sai,
deoarece acestia il acuzau ca si-ar fi sacrificat terminologia sa in favoarea celei antiohiene. Adevarul este ca
in toate scrierile sale de dupa primirea formulelor antiohiene Chiril va scrie la fel ca inainte 8.

Este adevarat ca unele expresii ale Sfantului Chiril au creat si continua sa creeze ambiguitati, dar pentru a fi
corect intelese trebuie tinut cont de doi factori: a) epoca in care a scris el era una de intense cautari ale
formulelor cu care sa lucreze dogmatica ortodoxa si b) insusi Chiril le explica in sens perfect ortodox in
lamuririle ulterioare.

Sfantul Chiril a fost un excelent predicator si de asemnea un fecund scriitor 9. A ilustrat aproape toate
genurile literaturii patristice. Stilul sau, desi nu deosebit de elegant, e de o precizie remarcabila. Teologia sa
in general si hristologia in special sunt biblice si traditionale, el recurgand adesea la citate din Sfanta
Scriptura si la folosirea unor expresii ca : <<dupa cum au zis Sfintii Parinti>> sau <<atasati parerii
Parintilor>>. Potrivit unei caracterizari, autoritatea Sfantului Chiril, alaturi de cea a Sfantului Atanasie cel
Mare, a fost decisiva pentru definirea credintei crestine 10. In ciuda caracterului sau impetuos, Sfantul Chiril
a fost un aparator al pacii, dupa anul 433 lucrarea sa desfasurandu-se neincetat in acest sens 11. Chiril a trecut
la cele vesnice in anul 444.

2. Ereziile Hristologice ale Epocii

Desi incercarea de a da un raspuns la problema raportului dintre Dumnezeu si natura umana in Iisus Hristos
apare in prim-planul scenei teologice fiind cunoscuta ca problema hristologica abia dupa sfarsitul
disputei ariene, totusi au existat si anterior acestei perioade tentative de a exprima acest raport. Una dintre
ele a fost dochetismul, doctrina care sustinea ca Iisus Hristos nu a fost om adevarat, aratandu-se doar sub
aparentele (de la verbul dakeo = a parea) unui om. Impotriva dochetismului a luat atitudine Sfantul Ioan
Evanghelistul si Apostolul atunci cand afirma cu tarie in prologul Evangheliei scrisa de el: <<Cuvantul s-a
facut trup (sarx egeneto)>> (Ioan 7, 14).

Si Arie a vrut sa dea un raspuns acestei probleme: el unifica trupul omenesc cu Logosul intr-o singura fire,
pentru a sublinia apartenenta acestuia din umra la lumea creata. Arie socotea ca Logosul a luat numai un trup
omenesc fara suflet 12.

Marcel si Fotin, nominalizati de Sfantul Chiril in dialogul sau Despre Intruparea Unuia-Nascut (679 c),
considerau Cuvantul ca lipsit de ipostas, Marcel, episcop de Ancira, catre anul 335, pentru a respinge scririle
sofistului arian Asterius de Capaddocia, scrie o lucrare din care s-au pastrat numeroase fragmente la Eusebiu
de Cezareea si la Sfantul Epifanie. Marcel a fost condamnat in 335 de catre eusebieni, care au descoperit la
el elemente sabeliene si adoptianiste. Marcel considera ca Dumnezeu este o monada indivizibila, o singura

2
persoana (prosopon); El nu este in trei ipostasuri; totusi, in Dumnezeu exista Cuvantul, care nu poate fi
numit Fiul decat dupa intrupare. Cuvantul exista in Dumnezeu la inceput doar in potenta, lipsit de ipostas
propriu 13. Fotin, episcop de Sirmium si discipol al lui Marcel, sustinea o doctrina asemanatoare: Cuvantul
devine al lui Dumnezeu abia dupa intrupare, cand Dumnezeu l-a adoptat. Si el a fost condamnat in anul 345
de catre ortodocsi 14.

Ca o reactie la doctrina hristologica a lui Arie, Eustatie de Antiohia ( 360) distingea prea transant in Hristos
intre <<Dumnezeu Cuvantul>> si templul supus daramarii in care locuia, adica pe care si l-a
legat (synepse) Logosul de sine. Eustatie anticipeaza astfel scoala hristologica antiohiana, care distingea
pana aproape de separatie dumnezeirea de omenitate in Hristos 15.

Dar cel care a ridicat aceasta problema in prim-planul preocuparilor teologice a fost Apolinarie din
Laodiceea ( 392). El a luptat impotriva lui Origen si Arie, care vedau in Logosul intrupat o fiinta inferioara
a lui Dumnezeu, ca si impotriva lui Pavel de Samosata care reducea dumnezeirea lui Hristos la o simpla
putere dumnezeiasca. Apolinarie a vrut sa accentueze atat de mult ca Hristos este Dumnezeu Cuvantul cel de
o fiinta cu Tatal, incat a redus omenitatea lui. El s-a apropiat astfel de Arie, sustinand omenitatea nedeplina.
Apolinarie pornea de la conceptia trihotomica platoniciana conform careia omul e compus din trup material
(soma sau sarx), suflet animal (psyche alogos) si suflet rational si nemuritor (psyche logike sau nous),
sustinand ca la intrupare, Domnul Hristos a primit un trup omenesc cu suflet animal, lipsit insa de sufletul
rational, deoarece locul ratiunii sau al mintii l-a luat Logosul (Logos), Cuvantul lui Dumnezeu 16. Dumnezeu
si omul au format, dupa Apolinarie, o singura fire; formula lui generala este <<o singura fire intrupata a lui
Dumnezeu Cuvantul>> (mia physis theou logou sesarkomene) 17, ea fiind preluata si de Sfantul Chiril al
Alexandriei care o considera a precursorului sau alexandrin, Sfantul Atanasie cel Mare. Totusi Sfantul Chiril
a explicat-o in sens perfect ortodox, lucru pe care il vom arata mai tarziu. Impotriva invataturii lui
Apolinarie inca un sinod, din 362, tinut la Alexandria afirma deplina omenitate a lui Hristos. Condamnarea
lui definitiva se produce insa la Sinodul al II-lea Ecumenic din 381, tinut la Constantinopol.

Tot impotriva lui Apolinarie s-au ridicat si teologii antiohieni. Astfel, Diodor de Tars ( 394) a initiat la
Antiohia asa-numita noua scoala antiohiana care, in opozitie cu cea alexandrina, interpreta Scriptura literar-
istoric si pornea de la persoana istorica a lui Iisus Hristos, accentuand cu putere deplina omenitate pe care o
vedea periclitata de invataturile lui Eunomie si Apolinarie. De aceea antiohienii afirmau categoric doua
naturi in Hristos si respingeau unirea lor naturala (henosis physike) sau dupa ipostas (henosis
kathhypostasin), considerand ca aceasta reduce cele doua naturi sau firi la una singura, implica o
transformare a dumnezeirii sau omenitatii. Teodor de Mopsuestia ( 428), ucenicul lui Diodor de Tars, a
ajuns sa afirme doua persoane in Hristos, neputand exhista, dupa el, o fire impersonala. Intre cele doua
naturi el nu recunostea decat o legatura (synapheia) dupa har sau dupa bunavointa. La capatul dezvoltarii
morale a lui Iisus Hristos si datorita inaltarii cu care Dumnezeu l-a rasplatit pentru satruinta lui, cele doua
persoane au devenit un singur subiect al inchinarii 18. <<Dar unitatea persoanei era numai una de numiri, de
simtire, de cinste si de inchinare... Antiohienii admiteau doua persoane in Hristos, una dumnezeiasaca si una
omeneasca (duo hypostaseis, repsectiv prosopa). Daca totusi vorbeau de una, ea era in fond o a treia sau mai
exact: numai in synapheia sau, in ultima analiza, in relatia credinciosului cu Iisus Hristos>> se infatiseaza
aceasta ca o unitate>> 19. <<De aici rezulta ca toate actele si patimirile omenesti sunt ale omului
Iisus. Omul s-a nascut, a patimit si a murit. Propriu-zis, Dumnezeu nu S-a intrupat, nu S-a facut om, n-a
devenit ceva, ci a luat ceva. De aceea Fecioara nu e Nascatoare de Dumnezeu, ci nascatoare de om. Numai
in sens impropriu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu>> 20.

Invatatura aceasta nu oferea un temei sigur pentru o doctrina a mantuirii. <<De aceea antiohienii nici nu prea
sprijineau hristologia lor cu argumente soteriologice, cum faceau alexandrinii care sustineau dumnezeirea
subiectului care S-a intrupat si a murit pentru noi cu argumentul ca numai asa firea a putut fi ridicata din
stricaciune si moarte. Antiohienii intelegeau mantuirea mai mult juridic si moral prin efortul liber al
omului care imita pe omul Iisus. Ei sunt in soteriologie mai aproape de catolici si de protestanti>> 21.

3
Pe 10 Aprilie 428 ajunge patriarh al Constantinopolului ascetul antiohian si ucenicul lui Teodor de
Mopsuestia, Nestorie. Acesta aducea cu el intreaga mostenire a scolii antiohiene. Dintr-un zel deosebit de a
starpi ereziile, Nestorie incepe lupta impotriva arienilor si novatienilor, cat si a ramasitelor
quartodecimanilor din Asia, Lidia si Caria, a macedonienilor din Hellespont si a maniheilor. Singurii care nu
au avut de suferit au fost pelagienii, condamnati in Apus de cateva sinoade; lucrul acesta l-a facut pe laicul
apusean Marius Mercator, care se afla la Constantinopol, sa atraga atentia Romei asupra protectiei aratate de
Nestorie pelagienilor 22.

Din acest exces de zel Nestorie a provocat si discutia in jurul numelui de <<Nascatoare de
Dumnezeu>> (Theotokos), atribuit Sfintei Fecioare Maria. Pana atunci, numele acesta <<nu fusese rezultatul
speculatiei teologice, ci fructul credintei si al marturisirii Bisericii, conform traditiei apostolice>> 23.
Nestorie afirma ca titlul acesta il foloseau cu preferinta arienii si apolinaristii, si discutia s-a nascut in sanul
poporului, deoarece unii erau impotriva acestui titlu. El, Nestorie, n-a facut decat sa mediteze intre cei ce ii
atribuiau Fecioarei numele de <<Nascatoare de Dumnezeu>> si cei ce nu-i atribuiau decit numele de
<<Nascatoare de om>>, sfatuind pe toti s-o numeasca <<Nascatoare de Hristos>> 24 . Afirmatiile acestea
sunt insa ulterioare condamnarii lui de catre Sinodul al III-lea Ecumenic, asa ca pot fi o tentativa a lui
Nestorie de a se disculpa de acuzatiile aduse. Este, insa, extrem de probabil ca Nestorie sa fi provocat
constient aceasta disputa, devenita foarte curand un adevarat scandalum oecumenicum, punand mai intai pe
un cleric Anastasie sa sustina, si apoi sustinand el insusi in omilii, ca Maria, fiind om, n-a putut naste pe
Dumnezeu, ci pe omul Hristos, deci, nu poate fi numita Nascatoare de Dumnezeu25 . Acceptarea acestei
invataturi nu facea decat sa atraga impunerea doctrinei hristologice despre doua persoane in Iisus Hristos,
singura pe care Nestorie o considera adevarata. Totodata, Nestorie ii considera apolinaristi pe toti cei care
atribuiau unuia si aceluiasi subiect in Hristos atat actele dumnezeiesti cat si pe cele omenesti.

Omiliile tinute de Nestorie intre anii 428-430 la Constantinopol nu s-au pastrat decat fragmentar in scrierile
adversarilor sai si in actele Sinodului al III-lea Eumenic. De altfel, in afara de Cartea lui Heraclide din
Damas (pastrata in siriaca si tradusa in engleza si franceza abia in secolul nostru), nu s-a pastrat integral nici
o alta opera de-a lui. Loofs a adunat fragmente din vreo 30 de omilii (F. Loofs, Nestoriana, Halle, 1905), iar
din cateva din ele a reconstituit un text mai mare. Reconstituita aproape in intregime, pe baza traducerilor
facute in latina din aceste omilii de catre Marius Mercator, a fost conturata prima omilie prin care Nestorie a
intervenit in disputa. Aceasta omilie contine toate elementele doctrinei lui Nestorie, pe care el le va repeta
apoi in diverse forme 26.

<<Primul element>> 27[s.m., L.T.] este refuzul de a atribui lui Dumnezeu Cuvantul actiunile si patimirile
omenesti, socotind aceasta apolinarism sau amestare a firilor, sau considerare a firii dumnezeiesti ca
patimitoare. De aici al doilea element [s.m.]: actele si patimirile omenesti trebuie atribuite unui subiect
aparte, deosebit de subiectul actelor dumnezeiesti. Astfel, el vorbeste de doua persoane intr-una singura,
pentru stransa unire dintre ele. Numele de Hristos, Fiu, Domn, e numele comun al acelor doua persoane, dar
numele de Dumnezeu, Dumnezeu Cuvantul, nu sunt comune, ci ale persoanei dimnezeieisti.

Destul de sovaielnic este al treilea element [s.m.] al invataturii lui Nestorie, cel soteriologic. El nu poate
sustine ca omenirea lui Hristos a fost ridicata din stricaciune prin faptul ca a devenit natura lui Dumnezeu
Cuvantul, nici ca mantuirea noastra se realizeaza prin faptul ca prin omenitatea Lui ni se comunica tuturor
insasi dumnezeirea. De aceea, dupa el, mantuirea nu poate avea decat un caracter juridic. Omul Iisus a platit
lui Dumnezeu datoria neplatita de Adam, cu ascultarea cu care a fost dator acela. E ceva apropiat de teoria
satisfactiei. Dar in teoria satisfactiei omul Iisus fiind si Dumnezeu a putut achita o datorie egala cu a tuturor
oamenilor, sau mai mult decat egala. Dar omul lui Nestorie nu e si Dumnezeu. Atunci cum a putut plati el
pentru toti? Unirea dintre cele doua naturi in Iisus Hristos e nu una naturala sau ipostatica, cum este
inteleasa de Sfantul Chiril, ci una voluntara, deci ca intre doua persoane. O unire naturala sau ipostatica
inseamna pentru el o schimbare a dumnezeirii in nepatimitoare>>.

Asadar, <<maximalismul antropologic>> - cum a fost numita tendita scolii antiohiene - nu fonda o doctrina
sigura a rascumpararii. Natura umana a lui Iisus Hristos era autonoma chiar in unirea cu Cuvantul. Si acestei

4
uniri ii atribuiau antiohienii meritul mantuirii noastre. <<Dintr-o astfel de interpretare a mantuirii se pot
trage usor concluzii favorabile unui ascetism umanist care vede mantuirea omului in propriul sau efort catre
bine si virtute ca o imitare a efortului implinit de catre Iisus>> 28.

B. DOCTRINA HRISTOLOGICA A SFANTULUI CHIRIL

Dupa cum s-a vazut in cele expuse anterior, contributia teologica majora a Sfantului Chiril a fost in
domeniul hristologiei. El a pus o data pentru totdeauna temelia invataturii ortodoxe despre relatia dintre
dumnezeire si omenitate in persoana unica a Mantuitorului. Biserica, in cadrul sinoadelor ecumenice, si-a
insusit aceasta invatatura, dar nu si toate formularile Sfantului Chiril. Aceasta pentru a evita rastalmacirile ce
s-ar fi putut da si chiar s-au dat de catre diferiti eretici formulelor sale.

In cele ce urmeaza voi expune doctrina hristologica a Sfantului Chiril al Alexandriei, incercand sa evidentiez
cat mai bine importanta ei, pentru perioada in care a trait marele alexandrin cat si pentru evolutia ulterioara a
acestei teme teologice majore. Pentru argumentarea tezelor pe care le voi enunta voi folosi in mare parte
dialogul pe care l-am tradus, al Sfantului Chiril, Despre Intruparea Unuia-Nascut, cu mentiunea ca citarea
din el o voi face dupa impartirea pe care i-a dat-o Aubert, impartire care de altfel se regaseste si in editia
Migne, P. G. 75 : 1189 B 1253 B. Metodologic, voi urma o expunere sistematica, si nu istorica, a doctrinei.
Pentru o mai buna intelegere a problematicii infatisate, acolo unde va fi cazul, voi face excursurile necesare.

1. Logosul Cuvantul lui Dumnezeu

Cel ce s-a intrupat este Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu. El este totodata Fiul lui Dumnezeu, <<nascut din
Dumnezeu dupa natura>> (688 c) deci consubstantial cu Tatal -, <<cel impreuna-vesnic cu Dumnezeu
Tatal>> (685 a), <<chipul si intiparirea celul care l-a zamislit>> (686 e). Asadar, Logosul este Dumnezeu. In
aceasta calitate ii revin toate atributele inerente divinitatii.

Sfantul Chiril accentueaza foarte mult neschimbabilitatea Cuvantului, El fiind <<cel ce nu cunoaste
schimbare, deoarece natura lui Dumnezeu este fixata in bunurile sale proprii, si statornicia ei in cele ce
sunt e neclintita>> (683 b; cf. Si 684 a, 694 c). Totdata, natura lui Dumnezeu este transcendenta si ea ramane
asa si in unirea cu natura umana (683 c-d). Aceasta este o dovada impotriva celor care il acuzau pe Sfantul
Chiril de teopashism adica de faptul ca in unirea savarsita in Hristos, el ar atribui dumnezeirii patimirea.
Or, el sustine cu claritate neschimbabilitatea si transcendenta ei; prin urmare, natura divina nu ar putea
deveni patimitoare, aceasta insemnand o schimbare: <<Dumnezeirea nu va fi vreodata expusa pierderii
stabilitatii proprii sub [impulsul] incercarilor (ton pathon) >> (683 e).

2. Intruparea

In deplin acord cu Scriptura, Sfantul Chiril numeste Intruparea <<marea taina a credintei>> (cf. 1 Tim. 3,
16): <<care alta ar fi taina credintei (tes eusebeias) pentru noi, daca nu Cuvantul insusi al lui Dumnezeu
Tatal, care s-a aratat in trup?>> (681 a). Pentru a intelege mai bine intruparea asa cum o gandeste Chiril nu
putem face abstractie de aspectul ei soteriologic asupra caruia el insista atat de mult.

a. Scopul Intruparii este, asadar, mantuirea neamului omenesc cazut in urma pacatului lui Adam: <<Unul-
Nascut s-a facut ca noi, adica om complet, ca sa izbaveasca trupul nostru cel pamantesc de stricaciunea care
s-a introdus in el Pe de alta parte, apropiindu-si sufletul omenesc, l-a facut pe acesta sa devina mai
puternic decat pacatul, impregnadu-l de stabilitatea si imuabilitatea naturii sale>> (69 c-d).

Pentru antiohieni natura omeneasca a lui Iisus Hristos era autonoma, ea urmandu-si pana la un punct vointa
ei libera; puterea mortii si pacatul ar fi fost, in acest caz invinse de meritele omului Iisus in colaborare cu
Cuvantul lui Dumnezeu (dupa Teodor de Mopsuestia) 29. Sfantul Chiril accentueaza, in opozitie cu
antiohienii, faptul ca Logosul si-a asumat natura umana si a facut-o cu adevarat a sa proprie, a apropriat-o.
Prin aceasta El <<a adus ceva naturii umane>> (690 e), i-a adus ridicarea din stricaciune si moarte, a

5
indumnezeit-o. <<Pentru aceasta lucrare nu era indestulatoare trimiterea unui inger, a unui apostol sau a unui
sfant, ci insasi Intruparea Celui mai inainte de veci>> 30. Infrangand stricaciunea naturii omenesti in sine mai
intai, Hristos <<s-a constituit ca izvor si temei al celor care sunt transformati in vederea vietii celei noi in
Duhul; de acum inainte El va transmite, ca in participare si dupa har, la intregul neam omenesc atat
incoruptibilitatea trupului cat si ajutorul si taria din partea dumnezeirii>> (692 a); pentru ca si noi sa
devenim <<fii ai lui Dumnezeu>>, <<prin participare si dupa har, prin El, in Duhul>> (700 a). Se exprima
aici foarte clar faptul ca nu se produce o transformare a naturii umane in cea divina.

b. Chenoza. In acord cu Sfantul Pavel care in Filipeni 2, 6-8 spune despre Iisus Hristos: <<Care,
Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi impreuna cu Dumnezeu, ci, s-a desertat (ekenosen) pe sine,
chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor si la infatisare aflandu-se ca om, s-a smerit pe sine;
ascultator pana la moarte>> - si cu alti Sfinti Parinti, Sfantul Chiril concepe Intruparea ca pe
o chenoza (kenosis = golire, desertare) a celui care este Dumnezeu si a binevoit sa se faca asemenea noua
(682 e), acceptand limitele proprii naturii omenesti (696 d).

Chenoza a fost necesara deoarece <<Cuvantul a avut nevoie de trupul propriu ca de un instrument in vederea
lucrarilor trupului, a slabiciunilor fizice si a tot ce nu era blamabil; de sufletul propriu pentru efectele
omenesti ireprosabile Se spune intr-adevar ca ii era foame, ca a suferit oboselile lungilor calatorii, frica,
groaza, tristetea, agonia si moartea pe cruce>> (692 c). Aceste argumente sunt si in favoarea deplinatatii
naturii umane in Iisus Hristos. Totusi, golirea, chenoza, nu prejudiciaza prerogativele dumnezeirii sale: <<El
s-a constituit in ceea ce nu era [El], nu ca sa ramana golit, ci ca sa creada ca este Dumnezeu chiar si atunci
cand s-a manifestat pe pamant intr-o forma exterioara asemenea noua>> (695 c). In alta parte spune:
<<Puterea si slava care sunt foarte demne de Dumnezeu erau intacte in Hristos. El a considerat necesar sa
se faca cunoscut prin acestea si prin transcendenta actelor [sale] si a vrut sa inalte mintea auditorilor sai pana
la contemplarea lui insusi, in ciuda trupului vizibil care il micsora>> (702 e; in acest sens cf. si 703 c).

Desigur, Sfantul Chiril descrie manifestarile Cuvantului in starea de chenoza in care se afla prin Intrupare.
Dar cum s-a petrecut aceasta golire el nu incearca sa spuna, deoarece modul golirii ramane o taina
dumnezeiasca. <<Toata taina economiei spune Sfantul Chiril consta in golirea si coborarea Fiului lui
Dumnezeu>> 31.

c. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. In nenumarate locuri Hristos este numit <<Fiul lui Dumnezeu>> sau
<<Cuvantul cel nascut din Dumnezeu Tatal>>, care s-a intrupat. Se spune ca <<Hristos insusi isi declara in
fata iudeilor vechimea indepartata a propriei sale existente>>(685 c). Sfantul Chiril mai afirma (desi forma
de exprimare in locul respectiv este negativa, ca parte a rationamentului de <<reducere la absurd>> pentru
combaterea unor erori) ca: <<Cuvantul s-a facut trup, a suportat pretioasa cruce, [a murit] si a inviat>> 686
e).

Tot El, Fiul, s-a nascut din Fecioara: <<Fiul Unul-Nascut, cel impreuna-vesnic cu Tatal si anterior tuturor
veacurilor, s-a facut om in ultimele momente ale veacului, s-a nascut din femeie si a fost randuit Fiu, a fost
numit si Intaiul-Nascut <<intre multi frati>> (699 e). Deci, Chiril vorbeste clar de doua nasteri ale Fiului:
una dinainte de veci din Tatal, iar alta la <<plinirea vremii>>, cand s-a nascut trupeste din Sfanta Fecioara. Il
numeste <<Unul-Nascut>>, adica singurul nascut din fiinta Tatalui, dar totodata si <<Intaiul-Nascut intre
multi frati>> (in acord cu Rom. 8, 29), deoarece El a fost intaiul care a biruit moartea, trecand de la moarte
la viata, dandu-ne si noua puterea de a face aceasta.

Comentand locul de la Matei 17, 5 unde Dumnezeu le spune Apostolilor: <<Acesta este Fiul meu cel iubit
intru care am binevoit>>, Chiril remarca: <<Fii atent ca El nu spune: in aceasta este Fiul meu, ca sa nu fie
conceput partial, ca fiind o fiinta inclusa in alta, ci ca Unul si acelasi, conform economiei unirii>> (705 c).
Numele de Iisus Hristos nu se poate da <<nici Cuvantului din Dumnezeu separat de natura umana, nici
templului cel nascut dintr-o femeie neunit cu Cuvantul Fiindca prin Hristos se intelege Cuvantul lui
Dumnezeu unit cu natura umana printr-o inefabila conforma economiei>> (698 b-c; cf. si 713 c-d).

6
In virtutea unirii celor doua naturi divina si umana in Iisus Hristos, Apostolul Pavel spune: <<Iisus
Hristos este acelasi ieri, azi si in veci>> (Evrei 13,8). Sfantul Chiril, talcuind acest pasaj, spune ca:
<<Trebuie atribuita Domnului vechimea si impreuna cu trupul, fiindca este Dumnezeu prin natura unit cu
trupul si obisnuind sa comunice trupului sau bunurile propriei sale naturi>> (711 b). aceasta afirmare clara a
faptului ca Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul se face tocmai impotriva acelor erezii care incercau sa sustina
ca Hristos e un simplu om 32. <<Altii, pretextand ca ei rosesc daca apar ca inchinandu-se unui om, refuzand
sa incununeze de slava cereasca un trup pamantesc, spun ca Logosul, Cuvantul nascut din Dumnezeu
Tatal s-a transformat intr-o fiinta din oase, nervi si carne>> (679 a-b).

d. Iisus Hristos Fiul Omului. <<Nici o alta dogma n-a prilejuit atata efort de lamurire, de dreapta
formulare, ca si de sustinuta si de viguroasa aparare, ca dogma hristologica>> 33. Ereziile care s-au nascut in
legatura cu aceasta dogma au fost numeroase; printre ele sunt si cele care se refera la omenitatea lui Iisus
Hristos. Ele pot fi impartite in trei categorii: a) cele privitoare la trupul Mantuitorului; b) cele referitoare la
sufletul Lui si c) cele referitoare la nasterea din Fecioara 34 Chiril s-a ocupat de toate aceste trei categorii de
erezii.

a) Impotriva celor care sustin ca trupul lui Hristos nu ar apartine Cuvantului intr-o unire indisolubila, Sfantul
Chiril formuleaza Anatemele XI si XII: <<Daca cineva nu marturiseste ca trupul Domnului este facator de
viata si ca el este propriu Cuvantului celui din Dumnezeu Tatal, ci zice ca este al altcuiva alaturi de El, unit
la un loc cu El dupa merit, adica avand numai o locuinta dumnezeiasca si nu este facator de viata, dupa cum
am zis, intrucat el a fost propriu Cuvantului care are puterea de a face toate vii, [acela] sa fie anatema>>
(Anatema XI). Si: <<Daca cineva nu marturiseste ca Logosul, Cuvantul lui Dumnezeu a patimit in trup si ca
a gustat moartea in trup, fiind cel dintai nascut din morti, intrucat Dumnezeu este viata si de-viata-facator, sa
fie anatema>> (Anatema XII) 35.

Cand spune impotriva dochetilor ca trupul lui Hristos nu a fost o aparenta si o umbra, Sfantul Chiril
foloseste cuvinte foarte precise: <<Natura noastra [pe care si-a asumat-o Hristos] nu este umbra sau
aparenta, ci suntem trupuri pipaibile si vizibile, imbracate cu aceasta carne pamanteasca si care se lasa
invinse de stricaciune si de patimi>> (681 c). Daca Hristos n-ar fi avut un trup real, mantuirea noastra n-ar
mai fi fost posibila. Trupul lui Hristos este deci real, nu fictiv sau aparent, si El si l-a luat, odata cu intreaga
natura umana, prin zamislire din Fecioara (694 d).

b) Referitor la sufletul Hristos, Sfantul Chiril infatiseaza pe larg apolinarismul (679 c-d) erezia care nega
faptul ca Iisus Hristos ar fi avut suflet rational, si sustinea ca locul acestuia a fost luat de Logosul, Cuvantul
lui Dumnezeu prezentandu-l ca pe o razvratire a mintii omenesti in dorinta ei de a intelege taina unirii
celor doua naturi in Hristos (688 b 692 d). Impotriva apolinarismului, Sfantul Chiril sustine ca omenitatea
lui Hristos este <<cea asemenea noua si perfect conforma definitiei proprii>> (688 c), ca <<Unul-Nascut s-a
facut ca noi, adica om deplin [si], apropiindu-si sufletul omenesc, l-a facut pe acesta sa devina mai
puternic decat pacatul>> (691 c-d). Si continua: <<Noi afirmam, deci, ca Logosul, Cuvantul intreg s-a unit
cu omul intreg. Este imposibil sa nu fi socotit vrednica de nici o ratiune [partea] care este mai buna din noi,
adica sufletul, lasand doar trupului pedepsele [datorate] venirii sale printre noi>> (692 a).

c) Ereziile care neaga nasterea Mantuitorului din Fecioara sunt contradictii prea evidente, chiar in raport cu
Scriptura. Sfantul Chiril le clarifica drept <<nebunie si trancaneala>>, afirmand cu tarie <<nasterea din
Fecioara>> a Cuvantului lui Dumnezeu (681 a-c). fireste ca aceasta afirmatie este in favoarea deplinatatii
naturii umane in Hristos.

3. Iisus Hristos cel Unul

Pentru Sfantul Chiril Iisus Hristos este unul, dupa cum spune chiar in titlul dialogului tradus si in numeroase
alte locuri (amintesc doar cateva:688 d, 689 a, 698 b). Pe de alta parte, <<prin Hristos se intelege Cuvantul
lui Dumnezeu unit cu natura umana printr-o unire inefabila, conforma economiei>> (698 c). In alt loc se
afirma si mai clar unirea celor doua naturi in unicul Hristos: <<intre naturi inegale si diferite s-a realizat o

7
apropiere si o intrepatrundere inefabile, pana la unire. De aceea, noi recunoastem un singur Hristos>> (688
d). Deci, Sfantul Chiril propovaduieste invatatura despre doua naturi unite in Iisus Hristos cel Unul, adica
intr-un singur ipostas. Desi nu foloseste termenul <<ipostas>> in intelesul deplin de <<persoana>> (asa cum
il va folosi Biserica mai tarziu), Sfantul Chiril aceasta vrea sa spuna de fapt. Voi da explicatiile necesare la
locul cuvenit.

a. Distinctia Firilor. Sfantul Chiril marturiseste deplinatatea celor doua firi in Hristos, ceea ce inseamna o
recunoastere a lor ca distincte: Hristos <<este compus din omenitatea cea asemenea noua si perfect
conforma definitiei proprii si din Fiul cel nascut din Dumnezeu dupa natura>> (688 c). In alt loc spune:
<<El este viata, aparuta din Viata care este Dumnezeu Tatal, care, atat pentru gandire cat si in realitate,
exista in ipostasul sau propriu S-a nascut intr-adevar din femeie si s-a aratat om, . Fiind complet atat in
indumnezeire cat si in omenitate>> (694 d).

Conceptul de <<natura>> (physis) a capatat o noua semnificatie fata de cea a filosofilor greci, prin distinctia
pe care Sfantul Atanasie cel Mare a facut-o intre creatia <<prin vointa>> si nasterea divina <<dupa
natura>>. <<Lumea a venit la fiinta prin vointa divina creatoare si de aceea ea apartine unei naturi
diferite de a lui Dumnezeu, in vreme ce Fiul a fost nascut mai inainte de veci din Tatal si poseda <<aceeasi
natura cu a lui. Distinctia a fost capitala pentru a respinge nu numai pe arieni care invatau ca Fiul a fost
creat de vointa Tatalui, dar si pe origenisti, pentru care actul creatiei era un act dumnezeiesc vesnic si
natural, asa ca Dumnezeu nu era conceput ca diferit si transcendent cu adevarat, distinct <<prin natura>> de
cosmosul creat. Apoi, cand Sinodul de la Calcedon (451) a proclamat ca Hristos era unul in doua naturi,
urmarea a fost ca distinctia intre Creator si creaturi ramanea reala in Intrupare>> 36.

Sfantul Chiril, care a fost foarte fidel gandirii Sfantului Atanasie, afirma si el aceste doua naturi <<inegale si
diferite>> (688 d). Dar, desi este foarte constient ca cele doua naturi <<sunt atat de indepartate de orice
consubstantialitate si separate pintr-o diferenta incomensurabila>> (695 d), Sfantul Chiril recomanda
insistent evitarea expresiilor care ar putea sugera vreo diviziune si afirmarea a doua persoane in Hristos cel
Unul dupa unire (impotriva lui Nestorie): <<Sa nu-mi divizezi si sa mi-l separi pe Emanuel intr-un om
aparte si in Dumnezeu Cuvantul; sa nu ne reprezinti o fiinta cu doua fete (diprosopon) >> (694 e), caci
<<nici nu ne inchinam la doi fii, nici nu vorbim de doi hristosi>> (690 a).

In Intrupare <<cele doua elemente pot fi distinse numai cu mintea care le vede lucrand unul cu altul prin
unire, in chip inefabil si neamestecat; dar nu le deosebeste, ci le admite>> 37. Expresia <<cu mintea>> se
preteaza la interpretari monofizite, dar <<ea nu tagaduieste realitatea celor doua firi, ci afirma ca persoana
lui Iisus Hristos e unitara si ca numai mintea ar putea sesiza deosebirea firilor nesuprimata prin unire>> 38. In
aceeasi Epistola 46 Chiril aduce si alte precizari care il vizeaza direct pe Nestorie: <<Nestorie are dreptate
sa distinga doua naturi, aceea a trupului 39 si cea a Cuvantului; numai ca dupa ce le-a distins, el nu mai vrea
sa marturiseasca unirea lor. Noi, intr-adevar, unind totul, marturisim ca acelasi este singur Hristos, un singur
Fiu, un singur Domn, o singura fire a lui Dumnezeu Cuvantul, dar o fire intrupata>> 40. Si cu aceasta am
ajuns la problema unirii celor doua firi (naturi) in Hristos.

b. Unirea Ipostatica. Mai intai trebuie lamurita terminologia chiriliana. Unirea intre cele doua naturi in
Iisus Hristos este desemnata prin mai multi termeni pe care Sfantul Chiril ii foloseste deopotriva. Ei
sunt: henosis (unire), henotes (unitate, uniune), synodos (uniune,
apropiere), syndrome (concurs), symbasis (impreunare), syndoumenos (participiul prezent de la syndeo = a
uni, a lega). Trebuie observat ca acesti termeni provin fie din radacina hen (unul), fie contin
prefixul syn, sym (impreuna, cu), ceea ce poate sugera faptul ca, atunci cand ii folosea, Chiril avea in minte
doua elemente care impreuna concura in a forma o unitate stransa, deci il concepea pe Hristos ca unul. In
lucrarile de la tinerete Sfantul Chiril foloseste chiar termenii: krasis (amestec), synkrasis (reunire, amestec)
si mixis (amestec), termeni uzuali in hristologia tuturor scolilor, cu exceptia celei antiohiene 41. Ulterior,
renuntand la acesti termeni, el foloseste expresii ca <<unul si acelasi>>, <<a-si insusi trupul prin
intrupare>>, <<a ramas ceea ce era>>, <<unul in doua firi>>, <<unire ipostatica>>, <<O singura fire

8
intrupata a lui Dumnezeu Cuvantul>> si chiar <<un singur ipostas intrupat al Logosului>> 42, <<o
persoana>>, <<nu doua persoane (fete)>> si altele.

Teologii antiohieni, si in special Teodor de Mopsuestia, sustineau ca intre natura dumnezeiasca si natura
omeneasca creata in timp era, in cadrul unicei <<persoane>> sau <<fete>> (prosopon) a lui Iisus, o legatura
sau un contact (synapheia) special, conform caruia se poate spune ca Fiul lui Dumnezeu <<s-a nascut>> si
<<a fost rastignit>> 43. Nestorie, care nu avea gandirea minutioasa si sofisticata a lui Teodor, a dus mai
departe aceasta doctrina, afirmand ca Maria nu mai putea fi numita <<Maica lui Dumnezeu>>, ci doar maica
<<omului Iisus>>, iar cel care a murit pe cruce nu era Unul din Treime, ci doar <<omul asumat>> 44.
Nestorie ajunsese astfel sa distinga doua persoane in Iisus Hristos, corespunzatoare celor doua naturi.

Acestei synapheia Sfantul Chiril ii opune cu tarie expresiile henosis physike sau kata physim (unire naturala
sau dupa natura) si chiar henosis kath hypostasin (unire dupa ipostas): <<Marturisind ca Logosul, Cuvantul
s-a unit cu trupul dupa ipostas (kath hypostasin), adoram un singur Fiu si Domn Iisus Hristos, nedespartind
pe om si pe Dumnezeu, nici unindu-i intreolalta prin unitatea demnitatii si a autoritatii Nu intelegem
modul legaturii nici numai ca o coordonare. Nu ajunge aceasta spre unirea naturala (henosin physiken). Nici
ca impartasire relationala (kata methexin schetiken), precum fiind si noi lipiti de Domnul suntem un duh cu
El. Mai bine renuntam la numele de legatura (synapheia), neindicand destul unirea>> 45.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut Sfantul Chiril indica cu claritate faptul ca subiectul unic al lui Iisus
Hristos este ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu (694 d). Totusi, din Anatema a III-a se poate trage concluzia
ca physis si hypostasis (natura si ipostas) sunt sinonime pentru Sfantul Chiril. Iata textul cele de-a treia
anateme: <<Daca cineva in Hristos care este unul, imparte ipostasurile [s.m., L.T.] dupa unire, legandu-le
intre ele numai cu legatura cea dupa merit, adica dupa autoritate si putere, si nu cu intalnirea laolalta printr-o
unire naturala, sa fie anatema>> 46.

Aceasta nefericita sinonimie a facut ca limbajul Sfantului Chiril sa aiba o oarecare ambiguitate, lucru care a
dus si la folosirea expresiei mia physis theou logou sesarkomene, si de aici la nasterea ereziei monofizite.
Dar sa vedem care este originea acestei sinonimii si cum a fost ea interpretata in sens ortodox de catre
Sfantul Chiril.

La Aristotel temenul hypostasis (ipostas) indica obiecte existente in mod real ca opuse conceptelor sau
ideilor, fiind frecvent folosit substituibil cu physis (natura). In latina s-a facut o traducere literala a lui hypo-
stasis, rezultand cuvantul sub-stantia. El implica mult mai distinct decat <<natura>> o
existenta individualizata 47. Sensul acesta vechi al cuvantului <<natura>>, ca sinonim cu <<ipostas>>, este
folosit de Chiril, lui parandu-i-se normal sa vorbeasca astel de <<natura intrupata>>. Dar nu numai el, ci
chiar si acei teologi care vor accepta in intregime formula calcedoniana despre <<doua naturi>>, ca o
protectie impotriva lui Eutihie si a monofizitilor eutihieni, accepta de asemenea intelesul vechi al termenului
<<natura>>. <<De aceea chiar si cei care au acceptat Calcedonul vorbeau din obisnuinta de o unire
naturala (henosis physike), indicand ca dumnezeirea reala intalneste omenitatea in Iisus, ca unirea nu era o
teofanie intamplatoare, ci o permanenta implicare a lui Dumnezeu in creaturile Sale, si ca omenitatea lui
Iisus a intalnit cu adevarat pe cel care este Dumnezeu prin natura>> 48.

In Noul Testament termenul <<ipostas>> apare intr-un context trinitar: <<care [Fiu] este stralucirea slavei si
chipul ipostasului lui [al Tatalui] si care tine toate cu cuvantul puterii sale>> (Evrei 1,3). Parintii
capadocieni, in acord cu acest pasaj neotestamentar, l-au inteles pe Dumnezeu ca o natura sau
fiinta (ousia) in trei ipostasuri.

Latinii au tradus ipostas prin substantia si interpretau ca triteism atunci cand grecii vorbeau de trei
ipostasuri. De fapt, capadocienii au fost acuzati de triteism chiar si in Rasarit. Pentru a respinge aceste
acuzatii ei au rafinat intelesul ipostasului in directia personalismului. Acest nou inteles era desigur de
inspiratie scripturistica, insa el era strain gandirii filosofice grecesti. Mai mult, Parintii capadocieni au
insistat pe un anumit primat experimental al existentei personale si trinitare a lui Dumnezeu asupra

9
unitatii lui fiintiale (esentiale sau <<naturale>>) [Acest primat] era bazat pe faptul ca in ce priveste
credinta crestina aceasta incepe cu marturisirea lui Petru: Tu esti Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16,
16), adica incepe cu o recunoastere a identitatii personale a lui Iisus si a relatiei lui cu Tatal (si, cum a fost in
cele din urma specificat, cu Duhul) A-l intalni pe Dumnezeu inseamna a-l intalni pe Fiul si astfel a avea
acces la Tatal prin Duhul De aceea, persoanele sau ipostasurile nu sunt notiuni abstracte, ci unele care
poseda dumnezeirea si in care dumnezeirea este. In timp ce esenta (fiinta) divina este transcendenta si
inaccesibila, ipostasurile actioneaza si se reveleaza ele insele in creatie: lor Tatalui, Fiului si Duhului le
adreseaza Biserica rugaciuni si le inalta slava. Mai mult, Unul din Treimea dumnezeiasca s-a facut om 49.

Asadar, ceea ce nu a facut Sfantul Chiril, neaplicand hristologiei definitiile capadociene ale
lui physis, ousia si hypostasis nu se stie din ce motive va face Sindoul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon
care, prin formularile date, a adus o importanta clarificare a problemei hristologice: cele doua naturi <<s-au
unit una cu alta intr-o singura persoana (prosopon) si intr-un singur ipostas (hypostasis) >> 50.

c. Formula mia physis theou logou sesarkomene. Aceasta formula a dat cea mai multa bataie de cap
exegetilor Sfantului Chiril; pentru ea il acuzau antiohienii pe Chiril ca ar fi apolinarist si tot din cazua ei a
aparut monofizismul. A curs multa cerneala pentru a fi explicata si pentru a se arata ca totusi Sfantul Chiril o
interpreta si intelegea in sens ortodox, insa nici astazi nu sunt toti convinsi de acest lucru.

Originea formulei este clar apolinarista 51, ea fiind pusa insa sub numele Sfatnului Atanasie cel Mare. Falsul
a fost dovedit de autorii bizantini ai secolului al VI-lea, deci din pacate ei nu au fost capabili s-ai impiedice
pe monofiziti s-o foloseasca impotriva Calcedonului 52. Sfantul Chiril nu s-a indoit nici o clipa de faptul ca
formula ar fi a Sfantului Atanasie; in plus, folosirea lui physis si hypostasis ca sinonime venea si ea in
sprijinul acestei formule. Asa se explica si insistenta cu care Sfantul Chiril o foloseste.

Pentru Sfantul Chiril expresiile mia physis theou logou sesarkomene si mia hypostasis apareau necesare
pentru a arata unitatea subiectului care exista intre Cuvantul dumnezeiesc care exista mai inainte de toti vecii
si Cuvantul intrupat. Faptul ca prin aceste expresii el nu intelegea o singura natura l-am vazut din accentul
pe care il pune pe existenta a doua naturi in Hristos. Si apoi, Sfantul Chril insusi il respinge pe Apolinarie:
<<Cand concepem modul in care a avut loc Intruparea, vedem ca doua naturi s-au unit fara separare, fara
confuzie si fara transformare; pentru ca trupul ramane trup: el nu este natura divina, desi este trupul lui
Dumnezeu; si la fel Cuvantul este Dumnezeu, si nu trup, desi, conform economiei sale, El si-a impropriat
trupul>>. Dupa folosirea acestui limbaj eminamente calcedonian, Sfatnul Chiril se intoarce totusi la
expresiile lui favorite: <<Spunem ca exista un Fiu, asa cum au spus Parintii, o fire intrupata a lui Dumnezeu
Cuvantul (mia physis theou logou sesarkomene) >> 53.

La Apoliarie formula mia physis theou logou sesarkomene era monofizita, fiindca Logosul, avand fata de
trup rolul sufletului rational, forma cu el o singura fire. Adica suprimase orice posibilitate de a mai numi
natura natura umana a lui Hristos. Aceasta este diferenta neta intre Sfantul Chiril si Apolinarie:

Daca, deci, Sfantul Chiril, contrar lui Apolinarie, trebuie sa admita un suflet rational in Hristos, conceptul
sau de physis are nevoie imediat de un corectiv. Sfantul Chiril nu poate nega valoarea acestui argument si, de
fapt, el admite ca natura umana a lui Hristos este un autokineton un principiu care are propria sa miscare,
o physis Deci, darul vietii naturale de care trupul are nevoie nu mai vine de la Logosul qua Logos, ci este
atribuit sufletului 54.

Admitand aceste explicatii si avand in vedere si amintita sinonimie, nu se mai poate crede ca Sfantul Chiril
nu e constient ca de fapt in Hristos sunt doua firi, si nu una. Prin mia physis se intelege mai degraba
un ipostas unic, cu conditia ca formula sa nu varieze. Dar, desi Sfatnul Chiril spune ca el nu a zis niciodata
<<o singura fire a celui intrupat si facut om>> (Ca Unul e Hristos, P. G. 75: 192BD), totusi foloseste de cel
putin doua ori si aceasta formula periculoasa (in Epistola 40, P. G. 77: 192D, 193A si in Epistola 44, P. G. 77
: 225D). E adevarat ca, desi nu apare adjectivul intrupata pe langa substantivul physis, totusi ea este
atribuita Fiului sau lui, ceea ce denota ca Fiul sau Logosul s-a intrupat, iar firea lui de dinainte de intrupare

10
e una. Oricum, formula e periculoasa pentru ca existenta a doua elemente prin intrupare nu mai este
recunoscuta in cadrul firii, ci in acela al Fiului, sau Logosului 55.

In concluzie, Sfantul Chiril nu a fost apolinarist, dar ar fi fost de preferat ca el sa renunte la folosirea acestei
formule, lucru care ar fi evitat nenumaratele interpretari eronate. Din fericire, formula nu apare nici in
Anateme, nici in simbolul de unire cu antiohienii (din 433) si nicidecum in formula dogmatica a
Calecedonului, care a lamurit lucrurile asa cum le avem pana astazi. De asemenea formula nu apare nici in
textul tradus de mine (Despre Intruparea Unuia-Nascut).

d. Teoria Enipostasei. <<Din explicatiile pe care Sfantul Chiril le da formulei sale hristologice, fabricata
din arsenalul apolinarist, reiese ca expresia o fire intrupata care cuprinde totusi doua firi a dat autorului
prilejul sa creeze teoria enipostasei sau a insusirii omenitatii de catre Logos, cu un secol inaintea lui Leontiu
de Bizant>> 56.

Teoria aceasta s-a nascut din intrebarea: de ce omenitatea in unire nu e o persoana? Iar Sfantul Chiril a
raspuns: <<Spunem ca trupul a devenit propriul (idion) trup al Cuvantului, si nu al unui om existand aparte
si separat, ca si cum Hristos si Fiul ar fi altul decat Cuvantul; [Trupul sau] este omogen sau consubstantial
cu trupurile noastre (fiindca e nascut din femeie) si trebuie considerat si numit propriul trup al
Cuvantului>> 57.

4. Cosecintele Unirii Ipostatice

Din unirea celor doua naturi in persoana lui Iisus Hristos decurg unele consecinte prin care se exprima mai
amanuntit adevarul unirii ipostatice. Ele sunt:

a. Comunicarea Insusirilor. Data fiind unicitatea persoanei in Iisus Hristos, insusirile unei firi se comunica
prin intermediul persoanei celeilalte firi, fara ca o fire sa se schimbe in cealalta.

<<Sfintele Scripturi il proclama [pe Hristos] cand ca om intreg, fara ca potrivit economiei sa vorbeasca
de dumnezeirea lui, cand ca Dumnezeu, pastrand tacerea asupra omenitatii lui. Si El nu este nedreptatit in
nici un fel, datorita impreunarii celor doua elemente intr-o unitate>> (698 d). De pilda, ca sa explice faptul
ca Pavel, desi il numeste pe Hristos Fiu al lui Dumnezeu, spune totusi ca El s-a nascut din samanta lui
David, Sfatnul Chiril afirma: <<Fiul cel impreuna-vesnic cu cel care l-a zamislit si anterior tuturor
veacurilor, atunci cand a coborat in natura umana fara a-si pierde calitatea de a fi Dumnezeu, ci adaugandu-i
elementul uman, poate fi pe buna dreptate conceput ca nascut din samanta lui David si avand o nastere
foarte recenta. Fiindca ceea ce si-a asociat nu-i este strain, ci cu adevarat propriu>> (695 c 696 c). Modul
de comunicare al insusirilor depaseste insa puterea de intelegere a mintii omenesti.

b. Indumnezeirea Firii Omenesti. Aceasta inseamna ridicarea firii omenesti din Iisus Hristos la cel mai
inalt nivel de perfectiune posibila pentru ea. La acest nivel ea ramane totusi omeneasca. Consecinta aceasta
reiese din urmatorul context: <<Daca luand un trup altfel spus, devenind om Unul-Nascut n-ar fi avut alt
scop decat de a se face vazut de catre cei de pe pamant, fara sa aduca nimic altceva naturii umane, n-ar fi
mai bine si mai intelept sa ne raliem si noi parerii dochetilor?>> (690 d-e). Dar se vede si mai pregnant in
aceea ca trupul lui Hristos in starea de indumnezeire devine datator de viata. Iar aceasta calitate se dovedeste
mai ales in momentele principale ale actului mantuirii: patimile, moartea si invierea Domnului, care au loc
in trupul Logosului, singurul care putea implini acest triplu rol 58. Pentru a evita sa creeze o a doua persoana
in Iisus Hristos, Chiril inclina sa atribuie patimirea Cuvantului lui Dumnezeu, dar nu cade in teopashism,
cum au spus unii: <<nu despartit de trup, ci mai degraba impreuna cu el si prin el a primit slava stapanirii cel
care a murit in virtutea legii trupului si a unei naturi asemenea noua si care inviat. Pe de o parte, El a suferit
experienta omeneasca a mortii, pe de alta, ne-a aratat lucrarea dumnezeiasca a invierii>> (712 c - 713 a).
Deci raportarea suferintelor trupului la Logos este expresia cea mai elocventa a comunicarii insusirilor 59.

11
Indumnezeirea firii omenesti in Iisus Hristos face comprehensiva cunoasterea omeneasca a lui Hristos si de
asemenea scutita de ratacire, fara a deveni insa atotstiinta divina: <<Si daca intreaba: Unde a fost pus Lazar?
este pentru ca omenitatea i-a permis sa ignoreze, dar El lucreaza dumnezeieste, inviindu-l din morti>> 60. Si
noi suntem haraziti indumnezeirii prin impartasirea de harul dumnezeiesc si prin vrednicia personala.

c. Lipsa de Pacat a Mantuitorului. Lipsa de pacat, din sfera vointei si actiunii, corespunde lipsei de eroare
din domeniul cunoaterii 61. <<Precum, deci, trupul, pentru ca a devenit al Cuvantului care da viata tuturor,
infrange puterea mortii si a stricaciunii, la fel cred ca sufletul, devenit al celui care nu stie sa greseasca, are
de acum inainte cu tarie o asezare imuabila in mod absolut in bine>> (691 e). De remarcat ca Sfantul Chiril
spune aici ca Iisus nu a pacatuit datorita faptului ca in El natura umana e unita cu Cuvantul lui Dumnezeu,
<<cel care nu stie sa greseasca>>. Opinia lui Teodor de Mopsuestia si a nestorienilor ca Hristos s-a
perfectionat moral, ridicandu-se prin lupta cu patimile la o viata morala perfecta, a fost condamnata la
Sindoul al V-lea Ecumenic (Canonul 12). Vointa umana era supusa celei divine, asa lasa Sfantul Chiril sa se
inteleaga (desi problema celor doua vointe in Hristos nu se pusese inca; erezia monotelita va aparea mai
tarziu).

d. Lui Iisus Hristos I se Cuvine o Singura Inchinare. <<In masura in care El este Dumnezeu, poate fi
gandit ca fiind Domnul slavei; in masura in care s-a facut om care isi ia slava sa de la Dumnezeu prin
participare, El cerea aceasta slava zicand: Tata, proslaveste pe Fiul Tau (Ioan 17, 1) Eu cred ca este unica
inchinarea la Tatal si la Fiul intrupat si la Duhul Sfant. Fiindca Unul-Nascut nu va fi in nici un fel indepartat
de la inchinarea pe care i-o datoram noi insine si sfintii ingeri, pentru faptul ca s-a facut trup si s-a salasluit
intre noi>> (702 a-c). Deci, aceasta unica inchinare este o consecinta a comunicarii insusirilor intre cele
doua firi in Iisus Hristos si a participarii naturii umane, prin har, la Dumnezeu. Anatema a VIII-a a Sfantului
Chiril, aprobata de Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431), condamna pe cei ce nu aduc o singura inchinare
lui Dumnezeu Cuvantul intrupat.

e. Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu. Expresia <<Nascatoare de Dumnezeu>> (Theotokos) a

fost de fapt cea de la care a pornit disputa cu Nestorie si i-a atras acestuia condamnarea de catre Biserica la
cel de-al III-lea Sinod Ecumenic. Anatema I spune: <<Daca cineva nu marturiseste ca Emanuel este cu
adevarat Dumnezeu si ca pentru aceasta Sfanta Fecioara este Nascatoare de Dumnezeu, caci a nascut
trupeste pe Cuvantul cel din Dumnezeu Tatal, care s-a facut trup, sa fie anatema>> 62.

In Despre Intruparea Unuia-Nascut se afirma nasterea din Fecioara Maria a Cuvantului lui Dumnezeu, dar
nu se foloseste niciodata expresia Theotokos (ceea ce m-a facut sa datez acest dialog inainte de inceperea
disputei cu Nestorie): <<Cuvantul insusi al lui Dumnezeu Tatal, care s-a aratat in trup, a fost nascut de
Sfanta Fecioara, chip de rob luand>> (681 a).

Daca Fecioara nu este Nascatoare de Dumnezeu, atunci cel nascut din ea nu este si Dumnezeu. Cei ce sustin
ca Fecioara Maria este nascatoare de om sau de Hristos admit implicit doi domni, si nu un Domn, Fiu si
Hristos, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit 63.

12