PROTECŢIE ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

NOTE DE CURS

1
SCURT ISTORIC UE
HARTA

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a început în anul
1951, între şase tări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

Dupa cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare, Uniunea Europeană are astazi 25 state membre :
- 1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;
- 1981: Grecia;
- 1986: Spania şi Portugalia;
- 1995: Austria, Finlanda şi Suedia;
- 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria

Cel de-al cincilea val a fost încheiat odată cu aderarea României şi Bulgariei. Turcia şi Croatia
sunt tări candidate cu care negocierile de aderare tocmai au inceput.

INSTITUŢIILE UE

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele
acestora, într-o manieră coerenta, avand drept suport solidaritatea.

În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia Europeană,

Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi. Tratatul constituţional
consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare.

Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate:

- Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii;
- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social;
- Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene şi
Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene;
- Agenţii descentralizate:
1. 17 agentii comunitare specializate care functionează în cadrul domeniul comunitar
(primul pilon al Tratatului CE);
2. ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru
Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe şi de Securitate
Comună (al doilea pilon);
3. Europol şi Eurojust în cadrul Cooperarii Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al
treilea pilon).

2
POLITICI EUROPENE
Spre deosebire de politica economică, pentru care s-a realizat unificarea, pe diferite componente,
în interiorul UE (uniune vamală, piaţă unică, moneda unică – deocamdată, adoptată de
douăsprezece din cele cincisprezece ţări membre), în politica socială nu există, şi nici nu se
prevede, constituirea unui model unic.

Având în vedere situaţia de fapt, nu este îndreptăţit, cel puţin nu deocamdată, să se vorbească de
un model social al UE existent sau proiectat pentru viitor. Când această sintagmă este totuşi
utilizată, se au în vedere politicile sociale existente în ţările membre.

La actualul nivel de integrare economică este nevoie însă să se realizeze un grad relativ înalt de
compatibilitate a politicilor sociale ale ţărilor membre, pentru a se putea îndeplini obiectivele
comune economice, sociale şi de altă natură convenite.
Obţinerea compatibilităţii nu implică doar acceptarea unor principii, ci ea se referă şi la
obligativitatea de a se acţiona pentru a răspunde la nevoile sociale identificate, ceea ce reclamă o
coordonare a politicilor din ţările membre.

Prin politica adoptată, în ţările europene dezvoltate, azi membre ale UE, s-a iniţiat un proces prin
care se ia în considerare interdependenţa economic – social.

Este respinsă explicit viziunea restrictivă prin care socialul este subordonat, implacabil,
economicului.

La rândul său, economicul este influenţat de politicile sociale, atâta timp cât ele joacă un rol de
factor de dezvoltare, prin crearea de capital uman, educaţie şi calificare de înalt nivel a populaţiei,
capabilă de activitate eficientă şi creativă; de menţinere a unei stări bune de sănătate; de
asigurare a accesului la resurse tuturor cetăţenilor şi creare de condiţii optime de afirmare în
societate.

În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra bugetelor serviciilor de sănătate
de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra
serviciilor, dar şi creşterea nivelului venitului real şi intensificarea descoperirilor în domeniul
medical, care au determinat la rândul lor creşterea cererii pentru tratament.

Dată fiind dedicaţia în ceea ce priveşte asigurarea accesului universal la îngrijire medicală, atenţia
s-a concentrat asupra reducerii cheltuielilor fără a reduce însă calitatea serviciilor şi accesul la
acestea. Reformele au făcut referire de-a lungul anilor la creşterea eficienţei cu resursele existente
şi la menţinerea eficienţei costurilor pentru serviciilor prestate.

În acest scop s-a realizat o împărţire a sferei de acţiune a resurselor sectorului public, o împărţire
a acordării de asistenţă medicală între sectorul public şi cel privat şi a modului în care
tratamentul şi celelalte servicii vor fi gratuite, sau în cazul în care nu e vorba de gratuitate,
stabilirea unui nivel acceptabil a preţului.

3
Comunicatul Comisiei Europene din anul 2001 asupra viitorului serviciilor medicale şi a
serviciilor acordate persoanelor în vârstă a pus accentul pe 3 mari obiective care vor putea asigura
accesibilitatea, calitatea şi susţinerea financiară a sistemelor.

Comunicatul Comisiei Europene a făcut deja apel la Statele Membre în vederea:

• Contribuirii la îmbunătăţirea eficienţei şi a eficacităţii sistemelor de sănătate astfel încât
acestea să îşi atingă obiectivele cu ajutorul resurselor disponibile. În acest scop trebuie
asigurat know-how-ul medical şi tehnologic şi utilizarea acestuia în cel mai eficient mod
posibil pentru a întări cooperarea între Statele Membre

• Asigurării accesului tuturor la servicii de sănătate de foarte bună calitate şi de a reduce

inegalităţile în ceea ce priveşte accesul la acestea

• Întăririi suportului acordat pe termen lung persoanelor în vârstă şi slăbite, prin asigurarea
unor facilităţi de îngrijire şi prin revizuiri în ceea ce priveşte acoperirea protecţiei sociale
pentru cei îngrijiţi cât şi pentru îngrijitori

• Îndreptării atenţiei spre prevenirea bolilor şi protecţia sănătăţii ca cele mai bune unelte în
abordarea problemelor de sănătate, reducerea costurilor şi promovarea stilului de viaţă
sănătos

Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a

SISTEMELOR DE SĂNĂTATE sunt:

Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate:

Metoda prin care s-a încercat creşterea eficienţei furnizării serviciilor de sănătate este prin
intermediul transferării responsabilităţii către nivelele regionale şi locale, sau chiar în unele cazuri
către spitale şi medici generalişti. Scopul este acela de a permite o luare în considerare mai
însemnată a nevoilor locale şi o mai bună coordonare între nevoi şi resurse. Acest lucru a fost
asociat în unele ţări cu o separare clară între cererea şi oferta de servicii de sănătate şi cu numirea
unor profesionişti în funcţii administrative menite să îmbunătăţească managementul serviciilor.

Măsuri privind creşterea eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului

Eforturile privind creşterea eficacităţii utilizării resurselor au luat diferite forme. A existat spre
exemplu a tendinţă crescută de a îmbunătăţi informaţia disponibilă despre costul tratamentelor
diferitelor boli, de a încerca să se ţină tot mai mult cont de costuri pentru a determina nevoia de
servicii şi pentru a o putea raţionaliza.

Mecanismele pieţei
Un mod foarte răspândit de inducere a schimbărilor în domeniul serviciilor de sănătate, este
încercarea de a introduce mecanismele pieţei pentru creşterea eficienţei. În cadrul acestor măsuri
se include şi o mai clară demarcare între oferta şi cererea de servicii specificată mai sus. În acest
sens au fost introduse contracte formale între consumatori şi distribuitori, care stipulează
serviciile ce vor fi prestate, termenii şi condiţiile aplicate acestora, precum şi stabilirea unui sistem
intern de plată, contribuind astfel la conştientizarea de către pacient a costurilor implicate în
vederea oferirii îngrijirii şi tratamentului.

4
Reducerea cheltuielilor cu medicamentele
Măsurile luate în această direcţie vizează implicarea pacienţilor în plata medicamentelor prescrise
pentru tratamentul lor (co-plată), încurajându-se astfel economia în folosul pacienţilor. Măsurile
mai directe vizează folosirea într-un anumit număr de state membre a medicamentelor generice,
sau restricţionarea/interzicerea completă a unor anumite mărci scumpe de produse farmaceutice.
Îngrijirea pe termen lung
În condiţiile în care persoanele în vârstă apelează mult mai des la serviciile de sănătate se
estimează că în viitor se va aplica o presiune tot mai mare asupra acestor servicii datorită creşterii
numărului persoanelor peste 70 de ani. O proporţie mare din această presiune este atribuită
nevoii acestor persoane de a li se acorda îngrijire pe termen lung comparativ cu nevoia lor pentru
medicamente. În condiţiile în care numărul persoanelor ce solicită îngrijiri a crescut datorită
imposibilităţii acoperii acestei solicitări la nivel familial, nevoia pentru acordarea de asistenţă a
crescut în multe din statele membre şi a devenit o provocare importantă pentru politica socială,
din punctul de vedere al posibilităţilor de acordare a asistenţei precum şi a posibilităţii de
finanţare a acesteia.

SISTEMELE DE PENSII

În perioada de dinainte de 1999, guvernele Uniunii Europene şi-au concentrat atenţia asupra
presiunii financiare pe care sistemele de pensii o creau prin prisma numărului mare de persoane
ce depăşeau vârsta de pensionare, şi a expansiunii continue în următorii ani a generaţiei baby-
boom care urma să se pensioneze.

În următorii 10 ani, numărul persoanelor de 65 de ani şi peste – vârsta oficială pentru pensionare
în cele mai multe din statele membre – a continuat să crească cu aproximativ un procent şi
jumătate pe an în Uniune, cu anumite variaţii ale ratei creşterii între ţări. În Spania, Italia şi
Luxemburg numărul a crescut cu aproximativ 2% pe an, în Grecia cu aproximativ 3% pe an, în
timp ce în Danemarca numărul a scăzut uşor, în Suedia şi Anglia crescând foarte puţin.

Pentru perioada de timp 2000 – 20015 se estimează că numărul persoanelor de 65 de ani şi peste în
Uniune va creşte cu aproximativ aceeaşi rată, dar cu mai puţine variaţii între statele membre.

În faţa unor asemenea probleme, măsurile adoptate presupun:

• creşterea vârstei de pensionare;
• limitarea dorinţei sau a posibilităţii de pensionare înainte de vreme şi încurajarea
populaţiei de a rămâne pentru mai multă vreme în câmpul muncii;
• creşterea numărului de ani de contribuţii ceruţi pentru a obţine o pensie întreagă;
• reducerea sumei plătibile la pensionare în funcţie de nivelul contribuţiei la fondul de pensii
din venitul câştigat pe perioada muncii;
• reducerea ratei efective de indexare a pensiilor, prin alinierea sumelor plătite la inflaţie,
menţinând astfel valoarea reală a pensiilor dar scăzând valoarea lor relativă la salarii;
• încurajarea unei deplasări a pensiilor către cele private sau ocupaţionale, pentru a uşura
bugetul guvernamental – sau fondul public de pensii;
• creşterea veniturilor pe care pensionarii le pot câştiga în afara pensiilor, sau reducerea
taxelor asupra acestor venituri pentru a încuraja suplimentarea veniturilor de către aceştia.

5
Măsurile introduse au fost condiţionate de grija privind evitarea excluderii sociale, fiind destinate
totodată protejării celor mai neajutoraţi membri ai societăţii precum şi pentru a asigura fiecărui
pensionar un nivel acceptabil al veniturilor şi un standard de viaţă. Mai mult, în anumite ţări au
fost făcute eforturi pentru a mări echitatea sistemului, pentru ca oameni aflaţi în circumstanţe
asemănătoare să nu fie trataţi diferit.

Scopul acestei politici sociale precum şi a modernizării acesteia nu este de a reduce povara
financiară a statului şi de a proteja valabilitatea financiară a sistemului, ci de a îndeplini cea
dintâi datorie socială în acest caz, aceea de a asigura un nivel decent al venitului pentru persoanele
aflate la vârsta pensionării.

EGALITATEA ŞANSELOR
Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor.
Cadrul legal al UE asigură egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. Promovarea acestei idei este
un element important în cadrul relaţiilor externe ale Uniunii, precum şi în cadrul desfăşurării
politicilor de cooperare, şi în special promovarea şi protejarea drepturilor femeii este parte
integrantă a politicilor privind drepturile omului puse în practică de către UE în ţările lumii a
treia.

Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin intermediul implementării conceptului de

egalitate a şanselor sunt următoarele:

1. Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic

În vederea realizării acestui obiectiv Consiliul European de la Lisabona a recomandat Comisiei şi
statelor membre să revizuiască aspectele legate de oportunităţi în cadrul politicilor de angajare,
inclusiv reducerea diferenţierii din punctul de vedere al locului de muncă deţinut şi a ajutorului în
vederea reconcilierii muncii şi a vieţii de familie, în special prin prisma stabilirii unor noi
standarde pentru îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire şi asistenţă a copilului. Mai mult decât
atât, s-au stabilit obiective cantitative cum ar fi creşterea ratei angajării în rândul femeilor de la
51% la mai mult de 60% până în 2010. În acest context se acordă o atenţie specială integrării
femeii în noua economie.

2. Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării

În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte reprezentarea
feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul UE a adoptat
pe data de 22 Octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanţei
femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a determina cu
exactitate această balanţă.

În cadrul Comisiei primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999 când s-a adoptat
comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru participarea
femeilor în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE.

3. Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât pentru femei cât şi
pentru bărbaţi
Acest al treilea obiectiv se constituie într-unul dintre pilonii de bază ai societăţilor democratice.
Cu toate acestea multe femei nu au acelaşi acces ca bărbaţii în ceea ce priveşte drepturile sociale,
fie din cauză că unele dintre aceste drepturi sunt bazate pe un model vechi în care predomina
6
imaginea masculină, fie pentru că nu s-a luat în considerare aportul predominant al femeii în viaţa
de familie şi cea profesională. Femeile din ţările în curs de dezvoltare sunt frecvent subiectul
discriminării în ceea ce priveşte accesul la hrană, servicii de sănătate, educaţie, formare, luarea
deciziilor şi drepturile de proprietate.

4. Promovarea echităţii în viaţa civilă

Stabilirea acestui obiectiv face referire la dreptul de a beneficia de drepturile omului precum şi de
libertăţile fundamentale atât ale bărbatului cât şi ale femeii, indiferent de rasă sau origine etnică,
religie sau credinţă, vârstă sau orientare sexuală.

5. Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor

Acest domeniu face referire la nevoia de a introduce schimbarea în ceea ce priveşte
comportamentul, atitudinea, normele şi valorile ce definesc şi influenţează rolurile sexelor în
societate prin intermediul educaţiei, formării, artelor, culturii, ştiinţei. Eliminarea prejudecăţilor
existente precum şi a stereotipurilor societăţii este esenţială în vederea instaurării egalităţii
şanselor.

Pentru a putea accede la realizarea obiectivelor propuse, Uniunea Europeană a stabilit şi nişte
mecanisme şi instrumente de punere în practică, după cum urmează:
1. Întărirea cooperării cu autorităţile naţionale şi coordonarea activităţilor în ceea ce priveşte
egalitatea şanselor
2. Consolidarea structurilor Comisiei Europene
3. Întărirea cooperării între instituţiile Comunităţii
4. Întărirea parteneriatelor
5. Stabilirea unor indicatori şi a unor standarde
6. Asigurarea informaţiei, raportărilor şi a evaluării

Alinierea României la standardele comunitare

O evaluare a gradului de aliniere a politicii naţionale la standardele comunitare ale politicii sociale
este dată de „Parteneriatul pentru Aderare 2003”.

Procesul de aliniere la standardele comunitare continuă şi priorităţile anterior semnalate sunt

adresate prin adoptarea de măsuri coresunzătoare.

Realizările acumulate sunt structurate pe domeniile Documentului de poziţie, astfel:

- legislaţia muncii – a fost adoptat noul Cod al Muncii (ianuari 2003);
- egalitatea de tratament pentru bărbaţi şi femei – a intrat în vigoare legea egalităţii de şanse
şi au fost clarificate responsabilităţile delegate următoarelor instituţii: Agenţia Naţională
pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), Casa Naţionala de Pensii şi alte Drepturi de
Asigurari Sociale (CNPAS), Inspectia Muncii (IM), Consiliul Naţional de Formare
7
 Profesională a Aduţilor (CNFPA), Institutul Naţional de Cercetare Stiiţifică în Domeniul
Muncii şi Protecţiei Sociale şi Institutul Naţional de Cercetare- Dezvoltare pentru Protecţia
Muncii, fiind avută în vedere şi înfiinţarea unei Agenţii Naţionale pentru Egalitatea de
Şanse între Femei si Bărbaţi.
- sănătate şi securitate în muncă – au fost revizuite normele generale de protecţie a muncii şi
au fost transpuse prevederile a 20 de directive europene din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, precum şi elaborarea unui Plan Naţional de Îmbunătăţire a Condiţiilor
de Muncă din sectorul sanitar (2003);
- dialogul social – au fost adoptate măsuri legislative pentru:
- consolidarea statutului Consiliului Economic şi Social,
- promovarea dialogului social bipartit (patronate-sindicate),
- crearea parteneriatului social în fundamentarea politicii de stabilire a salariului minim pe
baza coşului minim de consum,
- elaborarea, în parteneriat, a Planului Naţional de Dezvoltare,
- crearea Forumului Virtual de Informare, Consultare si Dezbateri pentru Societatea Civilă şi
Parteneriatul Social
- sănătatea publică – a fost acordată atenţie acţiunilor de întărire a capacităţii instituţionale
de implementare a acquis-ului comunitar în domeniul bolilor transmisibile, al infecţiei cu
HIV la copii, al dependenţei de droguri, al tutunului şi fumatului, al furnizării serviciilor
medicale;
- ocuparea forţei de muncă – principala realizare a fost adoptarea Planului Naţional de
Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO)
- securitate socială, persoane vârstnice şi excluziune socială – au fost adoptate măsuri în
următoareale direcţii:
- asigurările sociale – este garantat de stat şi se exercită prin Sistemul Public de Pensii şi alte
drepturi de Asigurare Socială. Din aprilie 2000 s-a înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi alte
drepturi de Asigurare Socială (CNPAS), cu case teritoriale de pensii în judeţe, asiguraţii au
obligaţia să plătească contribuţii de asigurare socială şi au dreptul să beneficieze de
asigurări sociale;
- asistenţa socială - a fost aprobat Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a
serviciului public de asistenţă socială şi a fost restructurată activitatea de protecţie a
persoanelor cu handicap;
- lupta împotriva discriminării – participarea României la Programul Comunitar de
Combatere a Discriminării

Asigurările sociale se concretizează în principal în pensii pentru limita de vârstă, pensii anticipate,
pensii anticipate parţiale, pensii pentru invaliditate, pensii de urmaş, condiţiile de beneficiere fiind
reglementate prin lege.

În afară de pensie asiguraţii sistemului public au dreptul la: indemnizaţie pentru incapacitate
temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă, indemnizaţii pentru maternitate, indemnizaţii pentru creşterea copilului sau îngrijirea
copilului bolnav, ajutor de deces.

Intervenţiile statului pe pieţele de asigurare sunt în general realizate cu scopul:

- protecţiei indivizilor;
- corecţiei imperfecţiunilor pieţei;
8
 - redistribuirii veniturilor.

Asigurătorii folosesc fondurile proprii şi cele atrase temporar sub forma veniturilor din dobânzi
investind o parte din capitalul şi rezervele tehnice în titluri de valoare, în bunuri mobiliare şi
imobiliare sau pot acorda credite instituţiilor bancare. Toate aceste operaţiuni se pot realiza doar
cu respectarea unui coeficient de lichiditate stabilit prin statutul propriu.

C.S.A.(Comisie de Supraveghere a Asigurărilor) impune norme prudenţiale privind păstrarea

lichidităţilor şi plasamentelor investiţionale la societăţi din domeniul asigurărilor astfel:
- disponibilităţile băneşti trebuie păstrate în cel puţin două bănci comerciale, dar mai puţin
de 50% într-o singură bancă comercială;
- plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii nu pot depăşi 20% din totalul sumelor
investite în aceste fonduri;
- asigurătorii trebuie să notifice în scris la C.S.A. asupra băncilor şi a fondurilor de investiţii
prin care se efectuează investiţii sau plasamente.

Tot pe linia respectării standardelor de solvabilitate societăţile de asigurare din România au

obligaţia să menţină următoarele rezerve:
- rezerve de prime care se calculează lunar prin însumarea cotelor părţii din primele nete
subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurări;
- rezerva de daune care se creează şi se calculează lunar, în baza estimărilor pentru avizările
de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea
plăţii acestor daune;
- rezerve de daune neavizate care se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea
exerciţiului financiar, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor
actuale pentrudaunele întâmplate dar neavizate;
- rezerva de catastrofă care se creează prin aplicarea lunară a unui procent minim de 5%
asupra volumului de prime brute subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri
catastrofale până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10%
din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscul catastrofal;
- rezervă pentru riscuri neexpirate care se calculează pe baza estimării daunelor ce vor
apărea după închiderea exerciţiului financiar aferente contractelor încheiate înainte de
acea data, în măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma din rezerva de
prime şi primele care urmează să se mai încaseze la aceste contract;
- rezerva de egalizare care se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru
constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi
nefavorabile.

Asigurările de viaţă au un regim mai special. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări
de viaţă are obligaţia să constituie şi să menţină rezerve tehnice numite rezerve matematice pentru
fondul asigurărilor de viaţă.

În România distingem diferite criterii de evidenţiere a tipurilor de asigurări şi:

a) după forma juridică de realizare a contractelor:
- asigurările obligatorii - decurg din interesul general, social şi economic al colectivităţii
pentru protejarea economiei naţionale asigurând o continuitate a proceselor de producţie şi
protejarea victimelor unor accidente;

9
 - asigurările facultative – ce se încheie pe baza contractelor dintre părţi.În acest caz
asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat în condiţiile
în care aceasta corespunde cu prevederile actelor normative în vigoare în special pentru
riscurile necuprinse în asigurările obligatorii.
b) după domeniul sau ramura la care se referă avem: asigurări de bunuri, de persoane, de
răspundere civilă;

c) practica conform cu obiectul de activitate: asigurări de viaţă; asigurări de persoane, altele

decât cele de viaţă; asigurări de autovehicule; asigurări navale şi maritime (de transport);
asigurări de aviaţie; asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri; asigurări de
răspundere civilă; asigurări de credite şi garanţii; asigurări de pierderi financiare din
riscuri asigurate; asigurări agricole.

Asigurările de persoane - reprezintă contractele care au ca obiect promisiunea efectuării unei

plăţi de către asigurător în cazul producerii unui eveniment care afectează persoana fizică prin
vătămare corporală, îmbolnăvire, deces sau supravieţuire.

Asigurările de viaţă - asigură riscuri importante precum cele de deces şi de supravieţuire, iar în
funcţie de riscul asigurat avem:
a) asigurări de supravieţuire - este cea prin care asigurătorul se angajează să plătească
asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată cu condiţia ca persoana asigurată să
fie în viaţă;

b) asigurări de rentă - reprezintă acel tip de asigurare în care suma asigurată este pusă la
dispoziţia asiguratului sub forma unei plăţi periodice cu titlul de rentă, iar plata rentei
poate începe imediat după perfectarea contractului de asigurare sau la o dată ulterioară;

c) asigurări de deces - protejează asiguratul împotriva riscului de deces.

Asigurările de sănătate - au rolul de a acoperi cheltuielile de ocrotire a sănătăţii parţial sau

integral, cheltuieli suportate de stat sau persoana asigurată.

Există următoarele tipuri de asigurări de sănătate:

a) asigurări de accidente - urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor
evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă;

b) asigurări de îmbolnăvire - au drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o

incapacitate temporară de muncă determinată de boală;

c) asigurări permanente de boală (sănătate) - urmăresc să elimine sărăcia adesea asociată cu

incapacitatea de muncă pentru o perioadă îndelungată, incapacitate determinată de un
accident sau de o boală.

10
Asigurarea de bunuri - permite unei persoane să-şi protejeze bunul al cărui proprietar este,
dar şi veniturile viitoare, aceasta compensează cheltuielile solicitate de repararea sau înlocuirea
acelor bunuri care sunt pierdute sau distruse.

După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în următoarele categorii şi asigurate
facultativ:
- bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având domiciliul, sediul sau reşedinţa în
România;

- bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare, vopsire, vânzare sau pentru
expunere în muzee sau expoziţii;

- bunuri sau activităţi care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau
locaţie de gestiune.

Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto (CASCO) - este un tip de asigurare facultativă
care se încheie pentru persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de
care asiguratul are un interes asigurabil şi se contractează de către firmele din ţară numai pentru
autovehicule înmatriculate în România.

Obiectul acestui tip de asigurare, autovehiculele, sunt considerate acele vehicule pentru
transporturi terestre, acţionate pe principiul motorului, inclusiv remorcile ataşate acestora.

Asigurări de aviaţie (asigurarea aeronavelor) - este o asigurare complexă, care include

următoarele secţiuni:
- asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);
- asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora sau mărfurile
transportate;
- asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional

prin:
- Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la Haga (1955), care se aplică
oricărui transport internaţional de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuat pe aeronave, cu
plata transportului. În plus, răspunderile civile ale companiilor de aviaţie au fost
completate prin Convenţia de la Guatemala;
- Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor infracţiunilor penale şi actelor care
pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau
ordinea şi disciplina la bord;
- Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara
aeronavei.

Asigurarea maritimă - este o ramură a asigurării de bunuri în cadrul căreia societăţile de

asigurare îşi asumă protecţia navelor fluviale şi maritime utilizate în porturi, precum şi a
încărcăturii acestora împotriva unor riscuri.
Există două tipuri distincte de asigurări maritime:
- asigurarea navelor (asigurarea de tip CASCO);
11
 - asigurarea încărcăturii, adică a bunurilor care fac obiectul transportului maritim
(asigurarea de tip CARGO).

Asigurarea de răspundere civilă - are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat

unor terţe persoane în condiţiile în care asiguratul răspunde potrivit legii.

În România există următoarele tipuri de asigurări de răspundere civilă:

- asigurarea de răspundere civilă legală - poate interveni atunci când agenţii economici
implicaţi în tranzacţii comerciale sau de altă natură suntexpuşi la daune în domeniul
răspunderii civile legale. Daunele se referă la sumele pe care trebuie să le plătească pentru
nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti;

- asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) - scopul încheierii acestei asigurări este de a
acoperi daunele provocate autovehiculelor în urma diverselor accidente sau fenomene
naturale;
- asigurarea de răspundere civilă a transportatorului;
- asigurarea de răspundere civilă a producătorului;
- asigurarea de răspundere civilă profesională;
- asigurarea de răspundere civilă a managerului;
- asigurarea de răspundere civilă a agenţilor din turism.

Asigurarea creanţelor - a apărut din necesitatea protejării creditorilor împotriva

imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de aceştia debitorilor rău platnici.
Acest tip de asigurare, a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face faţă
obligaţiilor sale la scadenţă, este cunoscut sub denumirea generică de asigurare a riscurilor
financiare şi politice - dacă se asigură un credit extern.

Asigurarea riscurilor financiare – cuprinde asigurarea de credite (interne, externe, asigurarea

ratelor de credit şi a creditelor de investiţii), asigurarea de cauţiune (garanţii) şi asigurarea de
fidelitate.

Asigurarea riscurilor politice - denumeşte acoperirea de care dispun societăţile comerciale

dintr-o ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export, contractare şi investiţii în străinătate.

Riscurile politice diferă de riscurile de credit prin faptul că, deşi ambele sunt riscuri financiare,
riscurile politice implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice din statul
cumpărătorului, în general guvernul, în timp ce riscurile de credit exclud aceste intervenţii,
cauzele insolvabilităţii fiind pur comerciale.

În cadrul riscurilor de credit intern, un loc important îl ocupă riscul de neplată al ratelor de credit
şi a dobânzilor aferente.

Asigurarea acestui risc este destinată să protejeze băncile şi alteinstituţii financiare împotriva
nerecuperării de la clienţii lor, parţial sau total, a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor
aferente acestora.

12
Organizarea politicii sociale în România

În România, politica socială este o politică concertată, coordonată de către Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei şi susţinută de activitatea altor ministere precum Ministerul
Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Domeniile de activitate ale politicii sociale naţionale sunt:

A. Piaţa forţei de muncă (inclusiv şomajul) şi politicile salariale;
B. Pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale;
C. Asistenţa socială şi politicile familiale;
D. Relaţiile de muncă, securitatea şi sănătatea în muncă.

La aceste 4 domenii de care este responsabil în special Ministerul Muncii se adaugă domeniile:
Asigurări de Sănătate, Politici din sfera locuinţei şi locuirii, Politici în sfera Educaţiei, Politicile
sociale din domeniul probaţiunii/ reinserţiei sociale a persoanelor delincvente şi alte politici sociale
de care sunt responsabile în principal alte ministere.

A. Domeniul pieţei forţei de muncă (inclusiv şomajul) şi al politicilor salariale

cuprinde aspectele legate de ocuparea forţei de muncă, reconversia
profesională a şomerilor, egalitatea de şanse pe piaţa muncii etc. şi răspunde
problemelor lor specifice.

Documentul strategic al acestui domeniu este reprezentat de Planul Naţional de Acţiune pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO), şi este structurat în patru piloni – corespunzători pilonilor
Strategiei europene de ocupare a forţei de muncă:
I. Îmbunătăţirea capacităţii de angajare (angajabilitatea);
II. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de muncă (antreprenoriatul);
III. Promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a angajaţilor acestora
(adaptabilitatea);
IV. Asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (şanse egale).

B. Domeniul pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale - cuprinde

organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii şi a al asigurărilor
sociale în România (cu excepţia asigurărilor de şomaj şi asigurărilor de
sănătate care intră în alte categorii), ale cărui principii de bază sunt:

- principiul unicităţii - statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi

norme de drept;

- principiul egalităţii – asigură tratament nediscriminatoriu tuturor participanţilor la

sistemul public de pensii şi asigurări sociale;

- principiul solidarităţii sociale – presupune drepturi şi obligaţii reciproc asumante de către

participanţii la sistem;

13
 - principiul obligativităţii – menţionează obligativitatea participării la sistem, pentru a putea
beneficaia de serviciile acestuia;

- principiul contributivităţii – presupune constituirea fondurilor de asigurări sociale prin

plata de contribuţii de către părţile participante la sistem;

- principiul solidarităţii şi redistribuirii intra şi inter-generaţionale – presupune

redistribuirea fondurilor de asigurări sociale atât între membrii unei generaţii (prin
existenţa pensiei minime şi plafonarea pensiei maxime) cât şi de la o generaţie la alta prin
utilizarea sistemului de pensii în flux;

- principiul autonomiei – presupune administrarea de sine stătătoare a sistemului public de

asigurări.

C. Domeniul asistenţei sociale şi politicilor familiale presupune există a trei

direcţii de dezvoltare (subdomenii):
(a) prestaţii şi servicii de asistenţă socială,
(b) asistenţa socială pentru persoane vârstnice
(c) combaterea excluziunii sociale.

Pentru fiecare din aceste subdomenii există un cadrul legislativ adecvat şi instituţii responsabile
pentru implementarea acestuia.

Principalele instituţii responsabile în acest domeniu sunt, la nivel central Ministerul Muncii,
Solidarităţii Sociale şi Familiei, iar la nivel local – Direcţiile de muncă şi solidaritate socială
judeţene şi Consiliile judeţene şi locale.

D. Domeniul relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă au în vedere

ralierea la abordarea comunitară a securităţii şi sănătăţii în muncă, axată pe
activitatea de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Alături de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei – ce constituie organismul principal

de coordonare a acestei politici, principala instituţie cu responsabilităţi în domeniu este Inspecţia
Muncii.

14