Esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studiul relaţiilor şi proceselor de management.

Deci, în accepţia generală, managementul se desfăşoară în cadrul unei firme care reprezintă o
concentrare de resurse umane şi materiale, orientate spre realizarea unor obiective şi în care
relaţiile dintre persoane şi funcţii se realizează potrivit unui anumit tip de structură. De fapt tot
ceea ce contribuie la pregătirea omului modern pentru a face faţă condiţiilor de muncă şi de viaţă
din ce în ce mai exigente şi în continuă schimbare este management. Iată deci, managementul
alături de cele două componente ale esenţei manageriale, exigenţă şi schimbare, în amploarea şi
factura conţinutului impuse de prezent. Se împarte astfel, în mod loial şi pierderea şi câştigul.
Talentul şi fermitatea managerilor, capacitatea lor de a reacţiona la schimbări şi de a-şi adapta
destinele la bine şi la rău, constituie, în final, esenţa succesului managerial, exprimat prin calitate
şi productivitate.

Termenul organizație derivă din limba greacă și are sensul de instrument, unealtă. Presupune
un grup de oameni care lucrează împreună pentru atingerea unui țel, a unui scop comun.
Conform unei definiţii simple, organizaţia reprezintă combinarea şi utilizarea de resurse –
umane, financiare, materiale și informaționale – în vederea atingerii unor obiective. Toate
organizaţiile includ într-o formă sau alta un set de obiective proprii, distribuirea puterii şi
autorităţii, aşteptările cu privire la funcţii sau îndatoriri, canale de comunicare şi anumite metode
de asigurare a atingerii obiectivelor.

Cerinţele faţă de organizaţie se exprimă prin:

 prezenţa cel puţin a 2 persoane care se consideră membri ai organizaţiei;

 prezenţa unui sau mai multor scopuri;

 prezenţa membrilor grupului care urmăresc atingerea scopului comun.

Oricărei organizaţii îi sunt caracteristice anumite particularităţi: odată apărută devine

independentă de cei care au creat-o şi în acelaşi timp întră în relaţii cu ei; utilizează capacităţile
membrilor săi, care au speranţa, că organizaţia le va da posibilitate să se ocupe cu o activitate
interesantă, îi va asigura cu resursele necesare, le va garanta independenţă, drepturi, putere şi
securitate socială. La rândul său, organizaţia foloseşte potenţialul şi capacităţile membrilor săi şi
pretinde de la ei cunoştinţe, calificare, conştiinciozitate, responsabilitate, disciplină, respectarea
regulilor şi normelor de comportament, primite în organizaţie. Organizaţiile apar din nevoia
umană de cooperare. Ele au o structură formală şi una informală. Din perspectiva structurală
organizaţia formală reprezintă ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor organizatorice astfel
constituite, încât să ofere, într-un mod cât mai optim, atingerea obiectivelor stabilite, cât şi a
documentelor de exprimare a acestei organizări.

Din acest punct de vedere, organizaţia formală îşi găseşte expresia în:

1. componentele structurii organizatorice: postul, care prezintă ansamblul obiectivelor,

sarcinilor, responsabilităţilor, cunoştinţelor şi aptitudinilor cerute unui angajat în mod
organizat şi permanent, la un anumit loc de muncă;

2. funcţia, adică totalitatea posturilor ce prezintă caracteristici principale asemănătoare (de

conducere, de execuţie);

3. compartimentul adică totalitatea persoanelor ce îndeplinesc sarcini omogene, similare

sau complementare, de regulă în acelaşi loc de muncă, contribuind la realizarea unor
obiective comune şi fiind subordonaţi aceleiaşi persoane;

4. nivelul ierarhic (organizatoric) adică totalitatea subdiviziunilor organizatorice situate la

acelaşi nivel faţă de organul superior de conducere al organizaţiei;

5. relaţii organizatorice: relaţii prin care se realizează legăturile dintre diferite componente
ale structurii, fiind constituite prin reglementări oficiale.

Documentele de exprimare a structurii organizatorice: organigrama, ce prezintă reprezentarea

grafică a elementelor componente ale structurii organizatorice; regulamentul de organizare şi
funcţionare, care reprezintă mai detaliat structurile organizatorice, specifică baza legală a
existenţii şi funcţionării organizaţiei, organizarea generală, detalizează principalele caracteristici
organizaţionale, atribuţiile, responsabilităţile şi obiectivele principalelor componente ale
organizaţiei; obligaţiunile funcţionale, care prezintă detaliat toate elementele necesare unui
angajat ce ocupă un anumit post, astfel încât acesta să poată exercita în condiţii normale
atribuţiile ce îi revin. Structura formală a organizaţiei se caracterizează prin faptul că: este
planificată şi publică; este reprezentată de structura oficială a organizaţiei (organigrame, fluxuri
de producţie); este prezentă în organizaţiile, în care activităţile a două sau mai multe persoane
sunt coordonate în mod conştient spre un obiectiv prestabilit. Structura informală în organizaţie
determină fluxul de activitate şi relaţiile interpersonale din cadrul ei, reflectă viaţa interioară a
organizaţiei în cadrul căreia prevalează comunicarea grupurilor formate spontan la locurile de
muncă, pe criterii nu totdeauna profesionale, iar productivitatea muncii este rezultatul normelor
de grup. Apariţia organizaţiei informale este determinată de interesele şi preocupările comune,
nivelul de pregătire şi calificare profesională, vechimea în muncă, iar deseori: nemulţumirile
comune faţă de autoritate. Elementul de bază al organizării informale este grupa de persoane ce
s-a format spontan ca urmare a unui scop comun. În cadrul grupei fiecare membru îndeplineşte
un anumit rol informal, care este determinat de persoana cu autoritatea informală. Autoritatea
informală reiese din influenţa pe care o exercită aceste persoane asupra celorlalţi (colaboratori,
subordonaţi, şefi) datorită cunoştinţelor, aptitudinilor şi experienţei pe care o posedă şi care se
manifestă prin sugestiile, sfaturile, informaţiile sugerate de ei. Între grupele informale şi în
interiorul lor se formează o reţea de relaţii şi legături informale.

Legături de tip şuviţă care se stabilesc atunci, când informaţia trece de la prima până la ultima
persoană în mod succesiv. Legături de tip margaretă, atunci când o persoană foarte activă
(conducătorul grupei informale) stabileşte legături cu fiecare persoană în parte. Legături
necoerente, care se formează atunci, când informaţiile circulă aleatoriu între membrii grupului.
Legături de tip ciorchine, se dezvoltă atunci, când conducătorul grupului comunică în mod
selectiv cu anumite persoane, care, la rândul lor, transmit informaţii altor persoane selectate de
ei. Legăturile informale se caracterizează fie prin cooperare, fie prin rivalitate. Este necesară
cunoaşterea naturii acestor relaţii şi încurajarea formelor de cooperare între grupuri şi persoane,
pentru a contribui la activitatea eficientă a organizaţiei. Reieşind din faptul, că în cadrul
organizaţiilor formale se dezvoltă şi cele informale, este necesar ca conducătorul să acorde o
atenţie deosebită studierii celor două forme şi găsirii metodelor şi mijloacelor celor mai potrivite
pentru a le integra astfel, încât obiectivele lor să coincidă şi să se întărească reciproc.