1

Teoria generală a dreptului

Boris Negru

TEMA: CARACTERISTICA GENERALĂ A STATULUI

1. Conceptul și trăsăturile statului.

2. Dimensiunile statului:

a) Teritoriul statului: concept, structură, funcții, principii

b) Populația statului. Națiunea, minoritatea națională, grupul etnic,
coraportul categoriilor stat și națiunea
c) Suveranitatea

3. Legitățile dezvoltării istorice a statului. Tipuri istorice de stat. criteria de tipizare.

Caracteristica statului la diferite etape de dezvoltare istorică.

4. Formele statului:

a) Forma și regimul de guvernămînt

b) Forma organizării statale
c) Regimul politic al statului

5. Scopul, sarcinile, funcțiile statului.

6. Organizarea politico-etatică a Republicii Moldova.

1. Cuvîntul „stat” provine de la cuvîntul „status” – ceva permanent, stabil (traducerea

din limba latină). Statul este aplicat în diferite sensuri. Trăsături:

1) Statul ca organizația politică supremă al sicetății umane.

2) Statul ca un sistem de autorități publice, chemate să adopte reguli generale și

obligații de conduit, să soluționeze litigiile, conflictele care apar în societate.

3) Uneori statul se indentifică ca o autoritate public. Statul putem privi ca un

sinonim cu cuvintele „patria”, „țară”.

4) Statul este o organizație politică supremă a societății.

5) Statul este o organizație tuturor, întrunește pe toți.

6) Statul reprezintă întreagă populație.

 2

7) Statul dispune de cea mai autoritară putere. Această puterea își găsește
materializare în autoritățile publice ale statului și în anumite instituții politico-
juridice (armata, poliția, securitate, închisori, diplomație ș.a.)

8) Toate organizații activează și funcționează în societate în măsură în care statul

accept acest lucrul.

9) Statul adoptă reguli generale și obligatorii de conduit (norme juridice).

2. Statul are la bază cîteva dimensiuni, fără de care nu poate fi conceput, ca și cum
ar avea balene pe care stă, la dispariția sa dispar și balenele.

a) Teritoriu. Teritoriu este o dimensiune materială a unui stat. Cuprinde solul,

subsolul, spațiul acvatic, coloana de aer deasupra acestuia. Teritoriu include
apele continentale, ca regula – 12 mile de la mal, mai departe sunt deja apele
neutrale.

Se echivalează cu teritoriul statelor, teritoriul ambasadelor, consulatelor și altor

forme de reprezentare (de exemplu – forma comercială). De asemenea se
echivalează cu teritoriul statului și navele aeriene, maritime, sateliții artificiali,
sub drapelurile cărora ei circulă.

Funcțiile teritoriului de stat:

o Teritoriul permite dezlocarea în spațiu a statului
o Teritoriul delimitează statele între ele
o Prin intermediu teritoriului se organizează și se realizează, se exercită
puterea de stat, care ajunge la fiecare individ.
o Teritoriu mai este și un simbol al statului.

Principiile fundamentale care stau la baza teritoriului de stat:

i. Principiul indivizibilității (alin. 1 art. 1 al Constituției RM – „Republica

Moldova este un stat suveran si independent, unitar si indivizibil”).
ii. Principiul inalienabilității (alin. 1 art. 3 al Constituției RM – „Teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil”). Adică teritoriul unui stat nu poate fi
un obiect a vînzării/cumpărării, închirierii ș.a. Ambele aceste principii
sunt neglijate în Republica Moldova.

b) Populația – dimensiunea spirituală a unui stat. Un stat nu poate exista fără

populația. Cei care locuiesc pe teritoriul unui stat fie că sunt cetățeni a acestuia,
fie că sunt cetățeni strîini, fie că sunt apatrizi. populația este constituită din
națiuni, minorități naționale, grupuri etnice.

Națiunea – e o comunitate umană relativ-omogenă, dezlocată pe un teritoriu

distinct, care istoricește îi aparține. Comunitatea s-a format ca neam.
 3

Minoritatea națională – e partea națiunii, care locuiește pe teritoriul care istoric

îi aparține, dar care în virtutea unor împrejurări (ocupație, colonizări, strămutări,
denaționalizări ș.a.) au fost asimilați de alții. De exemplu: românii din Bucovina.

Grupul etnic – e o comunitate umană relativ-omogenă, care locuiește pe un

teritoriul, care istoricește îi nu aparține. Ca neam nu s-a format aici, dar în altă
parte. De exemplu: turcii în Germania, arabii în Franța, gagaujii în Republica
Moldova.

Referitor la coraportul statului cu națiunea remarcăm următoarele:

 În lume există multe state naționale, adică state care au la bază o singură
națiune.
 Întîlnim state multinaționale, adică state care au la bază mai multe
națiunii. De exemplu: Federația Rusă.
 Sunt cazuri, cînd o națiune este organizată în doi sau mai multe staturi.
De exemplu: Coreea de Sud și Coreea de Nord.
 Sunt și state care la momentul constituirii lor n-au avut la bază nici o
națiune. De exemplu: SUA, Australia.

c) Suveranitatea – este independența statului în soluționarea tuturor problemelor

cu care el se confruntă. Suveranitatea cunoaște 2 aspecte:

 Latura internă – presupune supremația puterii statale față de oricare alte

puteri din teritoriul dat.
 Latura externă – presupune independența statului pe arena
internațională, în relații cu alte state.

TEMA: CARACTERISTICA GENERALĂ A DREPTULUI

1. Conceptul dreptului, trăsăturile lui.

2. Accepțiunile dreptului. Dreptul obiectiv, dreptul subiectiv, dreptul pozitiv.

3. Factori de configurare a dreptului.

4. Legitățile dezvoltării istorice a dreptului. Tipuri istorice de drept. Criterii de

tipizare. Caracteristica dreptului la diferite etape de dezvoltare istorică.
Constantele dreptului.

5. Esența, conținutul și forma dreptului.

6. Scop, ideal și finalități în drept.

7. Funcțiile dreptului.
 4

8. Principiile drepturi: concept, trăsături, clasificare, caracteristică generală.

1. Sensuri cuvîntlui „drept”:

a) Dreptul ca o categorie a normelor sociale.

b) Echitate, dreptate, justiție.
c) Artă a binelui și echității.
d) O posibilitate de pretinde la ceva de la altcineva.
e) Realitate juridică a societății.
f) Știință.

Dreptul este o parte a lumii normelor. Făcînd parte din lumea normelor sociale, dreptul
prin normele sale juridice are multe trăsături comune cu alte categorii de norme sociale.
Caracteristic tuturor normelor sociale sunt următoarele:

 Normele sînt niște reguli generale de comportament, adică nu au adresați

concreți.

 Reglementînd relațiile sociale normele vor desemna niște modele de

comportament.

 Normele reflectă un anumit nivel de dezvoltare a societății.

 Normele prevăd și rezultă din anumite situații tipice, adică situații care se
întîlnesc în viața de toate zilele, care au devenit obișnuite pentru societate.
Aceste situații trebuie să aibă importanță din punct de vedere social.

 Normele sînt destinate pentru a fi aplicate de nenumărate ori.

 Fiecare categorie din nome sociale are și propriile sale trăsături, referindu-ne la
norme juridice menționează faptul că acestea sînt norme adoptate de către stat.

 Normele juridice sînt norme garantate, ocrotite de către stat.

 Normele juridice sînt norme strict formulate, concretizate, unde fiecare cuvînt și
semn de punctuație are importanță. Normee juridice se reflectă în scris.

 Normele juridice reglementează cele mai importante relații sociale, cele mai
importante domenii de activitate umană.

 Normele juridice activează în cadrul unui sistem strict determinat, bine închegat,
unde există legătură strînsă între norme atît orizontale, cît și pe verticală.

În literatura juridică destul de frecvent drept este definit ca o voință guvernanților,

ridicată la rang de lege. O asemenea definiție are drept la existență, dar e nevoie să ținem cont
de următoarele:

1) Pătura guvernanților nu întotdeauna este omogenă.

 5

2) Pătura guvernată nu trebuie să se distanțeze de cei guvernați.

3) Voința guvernanțelor trebuie să fie reală, argumentată, chibzuită.

2. Dreptul cunoaște mai multe accepțiunile, cum ar fi:

o Drept public
o Drept privat
o Drept național
o Drept străin
o Drept internațional
o Drept obiectiv
o Drept sibiectiv
o Drept pozitiv

Cuvîntele obiectiv și subiectiv pentru caracteristica dreptului nu sînt utilizate în sensul

lor strict filozofic. Caracterul obiectiv al dreptlui este chemat să sublinieze altceva, și anume
faptul că drept se impune în mod obiectiv societății la anumită etapă de dezvoltare istorică.
Modificări din societate (nu toate) vor necesita și modificări în lumea normelor juridice,
adică n sînt norme veșnice.
Prin drept obiectiv înțelegem sistemul normelor juridice, adică e vorbă că normele
juridice sînt luate în ansamblul lor.
Strîns legat de drept obiectiv este dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv este chemat să
individualizeze normele, și vorbind de drept pozitiv vorbim de norme juridice dintr-o țară
concretă, care sînt în vigoare la momentul dat.
Dreptul subiectiv desemnează o altă realitate. În viața de fiece zi oamenii întră în diferite
relații sociale. Multe din ele sînt reglementate de norme juridice. Participanții la relațiile juridice
dispun de anumite drepturi, libertăți, obligațiuni concrete. Aceste drepturi, libertăți, obligațiuni
pe care le are fiecare din noi, participînd la un raport juridic concret, poartă denumirea de drept
subiectiv. Dreptul subiectiv e mult mai bogat după conținut decît dreptul obiectiv, deoarece
subiecții, participanții la un raport juridic concret pot conveni suplimentar asupra unor drepturi,
libertăți, obligațiuni, pe care legiuitorul nu le prevede. Dar dat fiind faptul că ele sînt acceptate
de către stat, vor fi necesare pentru subiecții dați.

3. Prin factori de configurare a dreptului se iau în vedere condițiile, circumstanțele,

împrejurările, care direct sau indirect într-o măsură mai mare sau mai mică vor determina în
ultima instanță forma și conținutul dreptului.
Factori de ordin natural sînt: așezarea geografică, bogățiile solurilor/subsolurilor,
situația demografică.
Factori de ordin social-politic: coraport în forța politică.
Factori de ordin extern: legi și acte normative care activează în alte țări.
Factori de ordin uman: pregătirea legiuitorului, formarea unor deprinderi de un
comportament lecit.

4. Permanentele dreptului sau constantele dreptului. La constantele dreptului

putem atribui următoarele:
 6

1) Dreptul întotdeauna a conținut în sine un respect față de personalitate umană.

Vorbind de respect față de persoană umană e necesar întotdeauna să ne punem
întrebare ce se înțelege prin persoana umană la acea sau altă etapă de dezvoltare
istorică în acea sau altă țară.

2) Dreptul întotdeauna a conținut limitare libertății individuale. Fiecare om este

înlănțuit.

5. Esența dreptului se bazează pe doi categorii principale: voință și interesul.

Primei categorii este caracteristic: voință e o trăsătură imanentă doar ființei umane,
voința presupune înaintarea unor scopuri. Scopul presupune resurse pentru a atinge scopul,
folosite în mod rațional. Voința presupune o activitate din partea omului. Voința poate fi
individuală și generală. Voința generală este o voință de compromis.
Interesele pot fi diferite, uneori și egoiste, care poate să se transforme în interesele
generale. Esența dreptului este stabilă, nu se schimbă în fiecare zi.
Conținutul dreptului este cu mult mai bogat decît esența dreptului. Conținutul dreptului
presupune completarea esenței, concretizarea esenței. Conținutul se referă la detalii. Conținutul
este mult mai flexibil. Conținutul dreptului este legat de normele juridice și de sistemul dreptului
în ansamblu.
Forma. În coraportul celor 3 categorii, formei revine ultimul loc, dar nici forma nu poate
fi neglijată. Forma e veșmîntul pe care îl îmbracă dreptul pentru a fi adus la cunoștința societății.
Forma în drept are doi aspecte:

 Forma internă – presupune normele juridice

 Forma externă – mai poartă denumirea de izvor al dreptului

6. Scop, ideal și finalizări în drept. Există ierarhizarea scopurilor.

7. Doi funcții fundamentale ale dreptului: statică și dinamică.

Funcția statică – constă în faptul că dreptul întotdeauna se stăruie să asigure o
stabilitate în societate. Funcția dinamică – apar noi relații, schimbări. În caz dacă apare
necesitatea, perfecționăm sistemul de drept. Funcția de instituționalizare și organizare a puterii
în stat. Funcția reglementativă – stabilește norme de comportament. Funcția de conservare și
garantare a unor valori sociale. Funcția educativă a dreptului. Funcția informativă.

8. Principiile dreptului. Sunt trei grupuri de principii: de ramură (familiare, de

muncă), interramurale și generale.

TEMA: NORMELE JURIDICE

1. Conceptul și trăsăturile normelor juridice.

2. Structura normei juridice. Caracteristica generală a elementelor de structură a

normelor juridice.
 7

3. Norma juridică și articolul actului normativ. Modalități de expunere a

elementelor normelor juridice în articolele actelor normative.

4. Clasificarea normelor juridice. Criterii de clasificare. Insemnătate clasificării

normelor juridice.

1. Orice norma juridică este norma social, dar nu învers. Dreptul natural e mai presus
decît alte drepturi.
O normă juridică urmează să dea răspunsul la cîteva întrebări:

1) Cui norma juridică este destinată și în ce condiții norma dată activează?

2) Ce comportament prescrie legiuitorul subiectului? Ce obligațiuni, libertăți,
drepturi prescrie acesta subiectului?
3) Care for fi consecințele în cazul că vom realiza sau nu vom realiza prevederile
normelor juridice?

2. Răspunsurile la aceste 3 întrebări le găsim în elementele normei juridice. O normă

juridică este alcătuită din 3 elemente:

 Ipoteză – ne dă răspuns la întrebare „ Cui norma juridică este destinată și în ce

condiții norma dată activează?”
 Dispoziția – răspunde la întrebarea „ Ce comportament prescrie legiuitorul
subiectului?”
 Sancțiunea – răspunde la întrebarea „ Care for fi consecințele în cazul că vom
realiza sau nu vom realiza prevederile normelor juridice?”. Sancțiunile pot fi
pozitive, plăcute și negative.

3. Între norma și articol există legătură dintre conținut și formă. Norma – conținut,
articol – forma. Ar fi ideal dacă într-un articol dintr-un act normativ am găsit răspunsul la toate
cele 3 întrebări.
Formula după care noi trebuie să ticluim în articol:
Dacă → atunci → ca urmare, ca consecință
Regulile de care legiuitorul se conduce în expunerea normelor juridice:

a) Ceea ce e clar de la sine nu e cazul să expui în actul normative.

b) Ceea ce e menționat odată nu repeți a doua oară. Din aceste considerente ceea
ce se repetă la fiece pas, legiuitorul reflectă în partea generală a legii.
c) Una și aceeiași prevedere în diferite condiții și față de diferite persoane poate
juca roluri diferite.

4. Criterii de clasificare a normelor juridice:

 Ramura de drept
 8

 Forța juridică a normelor – rezultă din actul normative în care normele se conțin
și din locul pe care actul dat îl ocupă în ierarhia actelor normative.

Ierarhia:

___ legi în constituție

______ legi ordinare

________ hotărîrile parlamentului

__________ legi în ordonanțele guvernului

____________ hotărîrile guvernului și decretele președintelui

______________ actele ministerelor, departamentelor

________________ autorități publice, locale

__________________ întreprinderi, organizații, instituții

 Caracterul prescripțiilor, pe care normele juridice le conțin. După acest criteriu

normele pot fi împărțite în: norme imperative (care ordonă, comandă) și norme
dispozitive. Norme imperative pot fi: onerative (care obligă la acțiune –
acordarea ajutorului, de a plăti alimente) și prohibitive (care interzic anumite
acțiuni – nu fura, nu depune mărturii false). Norme dispozitive sunt norme care
dau posibilitate să-și aleagă comportamentul. Ele pot fi: permisive (care permit,
dar nu obligă) și stipulative (variante de comportament, nu obligă – la căsătoria
ai drept să iei un nume nou sau să lași cel veche).

TEMA: CARACTERISTICA GENERALĂ A STATULUI

1. Caracteristica gereală a izvoarelor formale ale dreptului:

a) Obiceiul juridic sau cutumă

b) Precedentul juridic
c) Normele religioase
d) Doctrina
e) Contractul normativ
f) Actul normativ juridic

2. Actul normativ: concept, trăsături, clasificări.

3. Legea ca izvor de drept. Categoriile de legi.

 9

4. Actele normative subordonate legilor.

5. Acțiunea legii în timp, spațiu și asupra persoanelor. Actele normative

subordonate legilor.

6. Caracteristica generală a izvoarelor de drept a Republicii Moldova.

1. Izvor – formele pe care normele juridice le îmbracă pentru a fi aduse la cunoștința

societății. După formă ele pot fi scrise și verbale. Există:
 Izvoare directe
 Izvoare indirecte (cutuma)
 Izvoare naționale
 Izvoare străine
 Izvoare internaționale
 Izvoare materiale (factori de configurare)
 Izvoare formale (concepte de unde culegem informația despre conținutul
normelor juridice; de exemplu: Constituția)
 Izvoare creative – legiuitorul creează norme juridice (de exemplu: legea)
 Izvoare interpretative – lămuresc conținutul izvoarelor creative

Legile pot fi interpretate de oricine, însă Curtea Constituțională e împuternicită oficial

cu această funcție și fiecare este obligat să respecte interpretarea Curții Constituționale. Legea
interpretativă se acceptă cu acest scop. Ele nu conțin nici o reglementare nouă. Pentru
interpretarea normelor juridice este împuternicit oficial și Parlamentul.
Pe parcursul istoriei au fost cunoscute anumite izvoare formale ale dreptului (unele din
ei s-au păstrat pînă în zi de azi):

 Cutuma sau obicei juridic – comportament care s-a înrădăcinat în

comportamentul oamenilor și în diferite situații ei acționau conform obiceiului.
Generațiile noi le împrumutau de la părinți. În țările africane încă se păstrează la
un nivel ridicat dreptul cutumiar.
 Precedentul juridic și administrativ. Și-a păstrat rolul important în țările cu
familia de drept anglosaxon (Anglia, SUA, Canada). Se bazează pe acțiunile și
deciziile anterioare în situațiile asemănătoare. De exemplu: la noi precedentul în
drept penal este categoric interzis, la fel în sistemul romano-germanic. În drept
civil, dreptul muncii, familiei, protecției sociale – este acceptat, dar limitat. Totuși
pentru fiecare situație trebuie de găsit soluții mai oportune, și nu de bazat pe
decizii luate anterior.
 Normele religioase. La etapa actuală doar în țările din familia islamică normele
religioase sunt primordiale. La noi nu pot fi considerate ca izvor de drept.
 Doctrina. Ca izvor de drept doctrina e cunoscută în Roma antică. Conceptele
unor consultanți juriști erau obligatorii pentru a rezolva unele probleme. Ea este
cunoscută și în evul mediu, cînd pe lîngă monarh activau consultanții în domeniul
juridic. Concepțiile lor serveau ca temelie pentru rezolvarea problemelor. În
prezent doctrina nu e recunoscută ca izvor de drept, însă rolul ei e destul de
mare, uneori adoptîndu-se norme cu caracter doctrinar (științific). Dar nu au
 10

caracter obligatoriu, ci mai mult consultativ. De la început apare actul doctrinar,

apoi dacă este votat, el devine normă juridică.
 Contractul normativ – are mai mult destinație externă decît internă. El este
recunoscut la etapa actuală ca izvor de drept (de exemplu: contractul colectiv de
muncă). Este recunoscut pe plan internațional (acordurile, declarațiile
internaționale, pactele). În Republica Moldova acest izvor de drept are o aplicare
largă, deoarece Republica Moldova a semnat anumite declarații internaționale.
Reglementările acestor contracte, avînd caracter internațional el are prioritate
în fața normelor juridice locale.

2. Actul normativ juridic – actele emise de autorități publice și persoane oficiale. Ele
conțin norme juridice sau reguli generale de conduită. Se adoptă doar de autorități împuternicite
numai în limita atribuțiilor lor. (Președintele – decrete cu caracter normativ; Guvernul –
ordonanțe, doar prin legile organice ale parlamentelor). Ele se adoptă conform unor proceduri
stabilite din timp, în caz că nu e respectată procedura, ele vor fi declarate nule.

3. Categoriile de acte normativ juridice.

Legile – joacă rolul primordial ca izvor de drept. Ele conțin mereu norme juridice. Sunt
în exclusivitate adoptate de organul legislativ – Parlamentul. Legile pot fi (în forma descrescîndă):
 Constituționale
 Organice
 Ordinare
Cu unele excepții Guvernul poate adopta unele legi, dar asumîndu-și întru totul
responsabilitatea (art. 106 din Constituția RM). Constituției îi revine rolul suprem în domeniul
legii. Toate actele care contravin Constituției sunt nule (art. 6). Prevederile de la art. 142 se
modifică prin referendum. Restul le poate modifica Parlamentul prin votul majorității.
Legile constituționale sunt supreme.
Legile organice (art. 72 alin. 3) – sunt mai inferioare. (Alte probleme ce rezultă din
Constituția). De exemplu: toate problemele se vor rezolva prin lege (legea organică). Legile
organice dezvăluie prevederile Constituției.
Legile ordinare – au putere juridică (art. 74). Se adaptează prin votul majorității ședinței
deliberative.

4. Acte normative subordonate legii:

 Constituția
 Legi organice
 Legi ordinare
 Hotărîrile Parlamentului
 Ordonanțele Guvernului
 Hotărîrile Guvernului și decretele Președintelui
 Actele ministerelor, departamentelor
 Actele autorităților publice locale
 Actele întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor
5. Acțiunea legii în timp (timpul în drept nu coincide cu cel astronomic):
 11

1) Momentul inițial – arată cînd legea intră în vigoare. Acesta e reglementat de art.
76 al Constituției RM. Nepublicarea legii în Monitorul Oficial atrage nulitatea sau
inexistența acesteia. Dacă Parlamentul adoptă legea, dar nu o publică în
Monitorul Oficial, atunci ea încă nu există. Din momentul publicării legea intră în
vigoare, dacă nu este indicat termenul.

Acțiunea efectivă a legii. Intrînd în vigoare legea începe să producă efecte

juridice. Există un principiu care guvernează, fundamentează acțiunea efectivă a
legii:

 Principiul neretroactivității legii – legea penală care incriminează fapte

ce anterior nu erau prevăzute ca infracțiuni, nu se aplică faptelor savîrșite
mai înainte de intrarea acesteia în vigoare, adică legea va produce un
efect juridic pentru viitor, începînd de la momentul intrării sale în vigoare,
și nu va produce efecte juridice asupra problemelor din trecut. Legiuitorul
acceptă abateri de la principiul neretroactivității legii, cînd acceptă:

a) Prima excepție – retroactivitatea legii – este principiul de aplicare

a legii penale în raport cu timpul, potrivit căruia legea penală nouă
se va aplica retroactiv atunci, cînd nu mai prevede ca infracțiune
fapta săvîrșită sub legea veche; se acceptă în cazul, cînd o
persoană a săvîrșit o infracțiune cîțiva ani în urmă, dar de timp
legea penală a devenit mai aspră, înseamnă că noi ne vom
conduce de lege penală care era în vigoare în timpul săvîrșirii
anumitei infracțiuni. Dar dacă apare legea mai blîndă, mai
favorabilă – se aplică. Adică se acceptă retroactivitatea legii.
Legea penală mai blîndă are retroactivitatea, legea penală mai
aspră – nici într-un caz.
b) A doua excepție din principiul neretroactivității legii – legea
interpretativă – această legea explică normele juridice care erau
în vigoare la data respectivă, dar nu erau înțelese de către toți și
este o necesitate ca legiuitorul să facă o interpretare oficială. Cînd
e vorba de legea interpretativă, ea se răsfrînge de la data cînd a
intrat în vigoare legea care este interpretată.
c) A treia excepție – cazul cînd legiuitorul expres prevede intrarea în
vigoare a legii cu caracter retroactiv. Nu toate domeniile acceptă
asemenea posibilități. La drept public se acceptă retroactivitatea.
În rest – nu.

Sunt și cazuri, cînd cu intrarea în vigoare a legii noi, legea veche poate
supraviețui. De exemplu: în drept civil, cînd persoanele au încheiat un
contract conform legii vechi, dar contractul nu s-a consumat pînă la
capăt, mai continue, și se înrăutățește situația părților din contract, ei
se vor conduce de acele norme juridice, care erau în vigoare la data
încheierii contractului.

2) Ieșirea din vigoare a legii. Vorbim de o lege care sugerează acțiunea.

 12

a) Atingerea la termen sau la circumstanțe care au cauzat ieșirea legii din

vigoare. Cînd legea a atins termenul și a ieșit din vigoare – nu mai produce
efecte juridice, sau uneori se poate întîmpla că legea mai funcționează. De
exemplu: cazul de cutremuri, inundații și paralel se adoptă o lege
excepțională, prin care decretează că nu se admită nici un fel de grevă, nici o
demonstrație pînă cînd nu vor fi lichidate consecințele calamităților naturale;
din momentul cînd se va raporta că au fost lichidate anumite consecințe,
revine legea care era în vigoare cîndva, dar ea a fost temporar suspendată
din exercițiu său.
b) Abrogarea legii. Abrogarea legii se face printr-o lege nouă, care abrogă legea
veche. Abrogarea poate fi expresă și tacită.
Abrogarea expresă directă – atunci, cînd legiuitorul prevede clar. De
exemplu: intră în vigoare legea anumită și la data intrării în vigoare își
încetează acțiunea legea veche; Constituția RM a fost adoptată la 29 iulie
1994, dar legiuitorul a spus că ea va intra în vigoare la 27 august 1994 – de la
27 august 1994 se abrogă constituția veche.
Abrogarea expresă indirectă – art. 2 din Dispoziții finale și tranzitorii (alin. 1)
din Constituția RM: „Legile şi celelalte acte normative rămîn în vigoare în
măsura în care nu contravin prezentei Constituții”. Aici se subînțelege
abrogarea expresă indirectă – legiuitorul nu concretizează despre care lege
merge vorba.
Abrogarea tacită – intră în vigoare legea nouă, dar de soarta legii vechi
legiuitorul nu spune nimic. În cazul dat noi ne vom conduce de legea nouă,
se înțelege după sine.
c) Neconstituționalitatea legii. Este vorba de legea care contravine constituției
(art. 7). Declararea neconstituționalității legii ține de competența exclusivă a
Curții Constituționale. Legea poate fi declarată neconstituțională în ansamblu
sau niște părți ale ei (restul rămîne în vigoare).
d) Nulitatea legii – cînd legea propriu zisă nici nu există. Este considerată
nulitatea legii cînd legea este adoptată de instituții care n-au această
competență (de exemplu: Parlament, Guvern), sau în cazul cînd în sala nu
este numărul necesar de deputați, ședința nu este deliberativă. Nulitatea
legii poate fi declarată nu numai cu inițiativa Curții Constituționale, ci unor
părți politice.
e) Intrarea în vigoare a unui acord internațional care are prioritate fața de
reglementările naționale.

Acțiunea legii în timp – ne conducem de stricte principii. Uneori legea poate fi

funcțională, necătînd la fapt că ea nu există. Legea poate supraviețui.
Acțiunea legii în spațiu – legea acționează pe întreg teritoriul statului, asupra acelor
spații care sunt echivalate pe teritoriul statului, ceea ce circulă sub drapelul Moldovei sunt
dedicate sub jurisdicția statului nostru (de asemenea și ambasadele). Pot fi și cazuri cînd unele
lucruri pot fi convenite la acorduri internaționale bilaterale sau multilaterale. Cînd vorbim de
acțiunea legii în timp, ne conducem de principiul teritorialității legii. Cînd e vorba de efectele care
produc legile altor țări – efectele le recunoaștem în măsură în care ei nu contravin prevederilor
din legislația noastră.
Uneori pot fi legi care nu funcționează pe întreg teritoriul statului, dar au influența într-
un spațiu concret. De exemplu: din statutul juridic al Găgăuziei.
 13

De drepturi politice beneficiază numai cetățenii Republicii Moldova; apatrizii și cetățeni

străini nu pot participa la alegeri, nu pot fi aleși. Dar dreptul la viața se răsfrînge tuturor.
Acțiunea legii asupra persoanelor: legea națională nu se răsfrînge asupra persoanelor cu
imunitatea diplomatică. În cazul săvîrșirii infracțiunii grave, aceasta persoană poate fi considerată
persona non-grata în Republica Moldova.

TEMA: RAPORTUL JURIDIC

1. Conceptul și trăsăturile raportului juridic.

2. Premisele raportului juridic. Faptul juridic.

3. Structura raportului juridic. Caracteristica generală a elementelor de structură.

4. Subiecții raportului juridic. Subiecții colectivi, individuali. Persoanele juridice.

Capacitatea juridică a subiecților.

5. Obiectul raportului juridic.

6. Conținutul raportului juridic.

7. Clasificarea raporturilor juridice.

1. Raportul juridic – o relație socială reglementată de norma juridică în cadrul căreia

participanții apar ca titulari de drepturi și de obligațiuni reciproce prin exercitarea cărora se
realizează scopul normei juridice. Trăsăturile raportului juridic:

 Raportul juridic este un raport social, deoarece se poate forma numai între
oameni, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizații în diverse grupuri,
colective, denumite persoane juridice, fie în persoana statului reprezentat prin
organele sale.
 Raportul juridic este un raport volițional, deoarece apare datorita voinței
oamenilor exprimate prin norma de drept, in baza căreia simpla relație socială s-
a transformat în raport juridic.
 Caracter istoric. Raportul juridic are trăsături definitorii de la o epocă istorică la
altă, este influențat de evoluția societății, a vieții sociale.
 Caracter valoric. Rolul normei juridice este acela de a stabili conduita oamenilor
pe de o parte, dar și de a proteja anumite valori sociale diferite, de la o epocă
istorică la alta. În calitate de valoare poate servi viața, sănătatea, demnitatea,
ș.a.
 14

2. Pentru ca un raport juridic să existe, se cer anumite condiții prealabile, denumite

și premise ale raportului juridic. Aceste premise sunt: norma juridică, subiectele raportului și
faptele juridice.
Norma juridică reprezintă premisa generală care conturează în abstract faptul juridic,
desemnează subiecții raportului juridic, cuprinde conținutul, obiectul și sancțiunea raportului
juridic. Are menirea de a contura comportamentul oamenilor în orice raport social în care statul
a intervenit, reglementînd prin drept conduita oamenilor. Norma juridică este o premisă
esențială, primordială a unui raport juridic, ea nu face altceva decît să transforme raportul social
în raport juridic. Dar aceste norme juridice au rolul nu numai de a stabili desfășurarea unor relații
sociale, conduita oamenilor într-o anumită situație, ele pot avea și un rol prohibitiv, care să
interzică oamenilor a face ceva anume, a se abține de la o anumită conduită, altminteri se încalcă
ordinea de drept.
Normele juridice au caracter general, deci ele au în vedere situații ipotetice. Simpla
existența a normelor juridice nu creează raporturi juridice.
Regula de drept reprezintă premisa generală, denumită în logică premisă majoră. Faptul
juridic este premisa minoră.
Subiectele raportului juridic. Dacă raportul juridic este un raport social, în primul rînd, el
este în consecința un raport între oameni, deci subiecte ale unor raporturi juridice sunt numai
oamenii, fie ca ei se manifestă ca persoane fizice, înzestrate cu capacitate juridică, fie ca se
manifestă ca reprezentanți ai persoanelor juridice. Nu se poate naște un raport juridic între
oameni și bunuri, ci numai între oameni, dar, uneori, cu privire la bunuri.
Prin faptele juridice se înțelege acele împrejurări prevăzute de normele juridice, în
rezultatul cărora iau naștere, se modifică sau se sting drepturi și obligații ale participanților la
aceste relații sociale (raporturi juridice), altfel spus, producînd prin aceasta efecte juridice.
Întregul sistem de fapte juridice poate fi divizat în dependență de criteriul volițional în:
a) Acțiuni – sunt fapte juridice săvîrșite în mod voluntar de subiecți de drept, care,
potrivit normelor juridice, produc efecte juridice. La rîndul lor, acțiunile se împart
după categoriile, printre care:
 Acțiunile care produc efecte juridice:
 Acțiuni săvîrșite fără intenția de a produce efecte juridice (de exemplu:
un accident rutier cu consecințe grave, în rezultatul încălcării regulilor
circulației rutiere; infracțiunile și contravențiile administrative săvîrșite
din imprudență etc.)
 Acțiuni săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice (de exemplu:
înregistrarea căsătoriei; încheierea unui contract de vînzare-cumpărare,
săvîrșirea infracțiunilor intenționate etc.)
 Acțiunile săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice:
 Acțiunile licite – acțiunile săvîrșite în conformitate cu prevederile
normelor juridice.
 Acțiunile ilicite – faptele comise împotriva legii, adică acele fapte care
sunt interzise de normele juridice: infracțiunile, contravențiile
administrative, delictele civile, abaterile disciplinare etc.
b) Evenimentele – fapte care se produc independent de voința omului, dar care,
potrivit legii, dau naștere la efecte juridice:
 Diferite calamități și fenomene naturale (cataclisme, catastrofe, incendii
etc.), calificate cel mai des ca forță majoră;
 Nașterea unei persoane, noul-născut devenind subiect de drept;
 Moartea, care înseamnă tocmai încetarea calității de subiect de drept.
 15

Faptele juridice săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice reprezintă categoria

cea mai numeroasă de acțiuni – acte juridice.

3. Elemente de structură a raportului juridic: subiecții, obiectul, conținutul.

Orice raport juridic se stabilește între subiecții de drept, care nu pot fi decît oamenii
priviți individual sau organizați în colectivități corespunzătoare. Are un anumit conținut ce
reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecți și care constă în drepturile și obligațiile reciproce
ale acestora. De asemenea orice raport juridic are un obiect care acea acțiune sau acea conduită
asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la raportul juridic.
Structura raportului juridic privește subiecții între care el se stabilește (participanții la
raport), conținutul, legătura dintre subiecții participanți (drepturile și obligațiile lor reciproce) și
obiectul la care se referă conținutul (conduita umană).

4. Subiecții raportului juridic.

Orice raport juridic are întotdeauna cel puțin doi subiecți:
 subiectul activ – acela care are facultatea de a pretinde ceva;
 subiectul pasiv – acela care poartă obligația corespunzătoare pretenției.

Deseori fiecare dintre subiecți este în același timp și activ, și pasiv (de exemplu: în
raporturile ce se nasc din contractul de vînzare-cumpărare).
Numai oamenii pot fi subiecții al raportului juridic. Ei participă la raporturile juridice în
calitate de persoane fizice, persoane juridice și organe de stat (subiectul poate fi individual –
primarul; sau colectiv – consiliile locale).
Subiecți ai raportului juridic pot fi anumiți indivizi (subiecți individuali) și organizații
(subiecți colectivi), care în conformitate cu normele juridice sunt purtători ai drepturilor și ai
obligațiilor juridice subiective.

1) Persoana fizică. Numai oamenii sunt persoane fizice. Persoanele fizice sunt ființe
umane în măsura în care, luate individual, acestea sunt subiecți de drept, adică
persoana este un subiect de drepturi și obligații care trăiește viața juridică.
2) Persoana juridică sau morală. Colectivități, organizate ca entități distincte de
membri care le compun și sprijinite economic pe o masă de bunuri comune în
vederea satisfacerii unor interese comune, au devenit subiecți de drept de sine
stătători. Persoana juridică este subiect colectiv de drept civil, comercial, de
dreptul muncii etc. persoana juridică este un colectiv de oameni cu o structură
organizatorică bine determinată, dispunînd de independență patrimonială și
care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești.
Partidele politice, diferite organizații politice, fundațiile, cultele religioase se
organizează și funcționează pe baza personalității juridice.
Statul însuși, unitățile sale administrativ-teritoriale, unele organe de stat apar în
circuitul juridic ca persoane juridice, stabilind raporturi de drept privat.
3) Organele de stat. Acțiunea al organelor de stat este întreaga sferă de realizare a
autorităților publice și care cuprinde raporturile juridice de drept constituțional,
administrativ, financiar, penal, procesual.
4) Statul suveran și organizațiile internaționale. În dreptul internațional public
principalul subiect al relațiilor juridice internaționale este statul. În sec. 20 după
cel de-al doilea război mondial jurisprudența internațională și diferite acte
internaționale au recunoscut calitatea de subiect de drept organizațiilor
internaționale guvernamentale și anume: Organizația Națiunilor Unite (ONU),
 16

Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), UNESCO

etc. Tot în perioada această li s-a recunoscut o personalitate internațională
popoarelor care luptă pentru independență. Acestea sunt subiecți de drept
internațional public „limitați și tranzitorii” în drumul spre constituirea lor într-un
stat propriu, care devine subiect de drept internațional deplin.

Capacitatea juridică – aptitudinea unei persoane sau colectivități de a fi titulară de

drepturi și obligații și de a le exercita.
Capacitatea juridică (civilă) include capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Reprezintă condiția obligatorie pentru calitatea de subiect de drept și este aplicabilă în toate
ramurile dreptului. Este vorba de principiul universalității și al egalității consacrat în Legea
Fundamentală și de statutul juridic al persoanei.
a) Capacitatea de folosință – aptitudinea de a avea drepturi și obligații, îl însoțește
pe om, considerat persoană fizică, pe întreg parcursul vieții. Ea se dobîndește
înainte de naștere, de la concepțiune, dacă se naște viu și dacă este vorba de
dobîndire de drepturi, și pînă dincolo de moartea reală.
b) Capacitatea de exercițiu – reprezintă posibilitatea persoanei de a-și exercita
drepturile și de a-și asuma obligații, săvîrșind personal, fără reprezentare legală
sau autorizare prealabilă ori asistare a vreunui ocrotitor, acte juridice. Ea este
condiționată de dezvoltarea biopsihică a persoanei, de asimilarea unei
experiențe sociale și de viața juridică care să-i confere discernămîntul critic
asupra valorii actelor sale.
Viața persoanei fizice din punctul de vedere al capacității de exercițiu se împarte
în trei perioade distincte:
 Perioada în care persoana fizică este lipsită totalmente de capacitate de
exercițiu – pînă la vîrsta de 14 ani. În perioada această minorul participă
la viața juridică prin reprezentanții săi legali care sunt părinții sau tutorele
desemnat de autoritatea în drept. Excepție: minorul poate încheia acte
juridice valabile de o importanță mai mică (să cumpără o pîine, un bilet
de troleibuz etc.), poate participa în procesul de divorț al părinților săi,
cîruia dintre ei dorește să-i fie încredințat.
 Perioada capacității de exercițiu restrînsă – de la 14 la 18 ani. În perioada
această minorul încheie acte juridice cu încuviințarea prealabilă a
părinților, a adoptatorilor sau a curatorilor. Excepție: la vîrsta de 16 ani
minorul poate încheia un contract de muncă sau poate intra într-o unitate
cooperatistă, fără altă încuviințare; femeia de 16 ani se poate căsători și
ea dobîndește capacitate deplină de exercițiu
 Perioada capacității depline – de la 18 ani pînă la moarte.
Asupra capacității juridice de exercițiu influențează în mod deosebit un șir întreg
de factori, cum ar fi: starea sănătății, gradul de rudenie, convingerile religioase
etc.

Capacitate persoanelor juridice (morale). Persoana juridică se bucură de capacitate de

folosință și capacitate de exercițiu. Capacitatea persoanei juridice se particularizează prin două
trăsături caracteristice:
a) Capacitatea persoanei juridice are un caracter special. Persoana juridică nu
poate avea decît acele scopuri care sunt stabilite prin actul de înființare sau prin
statut. Este regula specialității capacității de folosință a persoanelor juridice care
înseamnă restrîngerea acestei capacități la aptitudinea de a avea drepturile și
 17

obligațiile care sunt conforme scopului pentru care au fost create. Înfăptuirea
unor acte juridice în disprețul acestei reguli este lovită de nulitate absolută și
poate duce chiar la dizolvarea persoanei juridice.
b) Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se dobîndește, de regulă, o dată cu
capacitatea de folosință, adică o dată cu desemnarea organelor de conducere
prin care își exercită această capacitate.

Competența. Este un atribut al organului de stat sau al funcționarului public. Este

alcătuită dintr-un complex de drepturi și obligații cu care este învestit organul sau funcționarul
de stat, prin lege, în vederea realizării scopului pentru care a fost înființat.
Elementele ce caracterizează competența organelor executive privesc conținutul
material, sfera atribuțiilor (competența materială), cadrul teritorial de exercitare a ei
(competența teritorială), perioada de timp a exercitării ei (competența în timp).
Competența este pentru organele de stat ceea ce este capacitatea civilă pentru
persoanele fizice și persoane juridice. Deosebirea constă în aceea că în cazul competenței,
dreptul organului de stat de a proceda într-un anumit fel este dublat de obligație.

Capacitatea juridică în dreptul internațional public. Pentru capacitatea juridică în

dreptul internațional public se folosește noțiunea de competență și capacitatea juridică este
folosită ca gen proxim pentru definirea competenței. Limitele acestei capacități sunt determinate
de normele dreptului internațional. Ele privesc puterea subiectului de drept internațional (stat,
organizație internațională sau organ jurisdicțional), conferită sau recunoscută de dreptul
internațional, de a face un act, de a lua o decizie sau de a judeca o cauză.

5. Orice raport juridic presupune un obiect – aceea ce îi revine subiectului și asupra

căruia el își îndreaptă activitatea de cunoaștere și altă activitate. Aceasta este o definiție
generală, abstractă.
În lucrările de teorie a dreptului se susține că obiectul raporturilor juridice îl formează
anumite acțiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde și pe care
celălalt subiect este obligat a le săvîrși.
Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului
juridic și că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu au obiect.
O altă concepție este cea a pluralității obiectelor raportului juridic, potrivit căreia
acestea pot fi fenomene variate, adică obiect al raporturilor juridice pot constitui atît lucrurile
materiale, cît și conduita oamenilor. Alți autori adaugă la acestea și alte valori nepatrimoniale.
Nu este lipsită de sens și concepția, conform căreia obiectul raportului juridic poate fi
foarte variat, printre care:
 Lucrurile materiale (bunurile lumii înconjurătoare care au o valoare din punct de
vedere economic și pot fi exprimate într-o formă bănească)
 Anumite valori personale nepatrimoniale (viața, sănătatea, cinstea, demnitatea
etc.)
 Produsele activității creative și rezultatul creației intelectuale (operele literare,
de artă, muzică, științifice etc.)
 Rezultatele activității participanților la raporturile juridice (anumite servicii sau
raporturile juridice care apar în rezultatul încheierii unui contract de antrepriză
în construcții capitale etc.)
 Conduita umană exteriorizată (acțiuni sau inacțiuni)
 Hîrtiile de valoare și documentele (bani, acții, diplome, atestate etc.)
 18

Unii autori vorbesc de un triplu obiect al raportului juridic:

 Obiectul juridic, adică conduita părților
 Obiectul ideologic, adică voința părților
 Obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă raportul juridic

Asupra obiectului raportului juridic sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile

juridice ale participanților la relațiile care formează acest raport, adică în baza lui apare însuși
raportul juridic.

6. Subiecții raportului juridic sunt legați între ei prin drepturi și obligații care
împreună formează conținutul raportului juridic. Aceste drepturi și obligații sunt prevăzute în
dispozițiile normei juridice.
În raportul juridic poate fi evidențiat :
 Conținutul juridic – drepturile și obligațiile juridice subiective, care exprimă
specificul raportului juridic ca formă ideologică deosebită a relațiilor sociale de
fapt.
 Conținutul material – reprezintă acel comportament de facto, pe care cel
împuternicit poate, iar cel obligat trebuie să-l săvîrșească.

În raportul juridic subiecții apar întotdeauna ca titulari de drepturi și obligații și se

comportă potrivit cu poziția specifică fiecărui titular al dreptului sau al obligației. Trăsătură
definitorie a conținutului raportului juridic: drepturile și obligațiile nu sunt rupte unele de altele,
ele se presupun și se coordonează reciproc, sunt corelative.
Drepturile subiective – reprezintă puterea, posibilitatea de a acționa într-un anume fel,
ordonat sau permis de lege. Dreptul subiectiv presupune 3 posibilități cumulative:
a) o anumită conduită;
b) să pretindă o conduită corespunzătoare din partea subiectului sau subiecților
obligați, care să asigure realizarea primei conduite;
c) să recurgă, la nevoie, la forța de constrîngere a statului.

O clasificare reținută în dreptul constituțional este în:

 drepturile private – sunt reglementate de dreptul civil, de dreptul comercial sau
de dreptul familiei;
 drepturile publice – drepturi al căror germen este în natura umană, dar care au
nevoie pentru dezvoltarea și manifestarea lor de o societate mai mult sau mai
puțin dezvoltată și anume: libertatea cuvîntului, presei, a conștiinței, libertatea
de cult;
 drepturi politice propriu-zise – drepturile care asigură participarea la puterea
publică și anume: dreptul de a alege și de a fi ales, și ele implică întotdeauna o
condiție de capacitate.

După Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la Adunarea Generală a ONU

la 10 decembrie 1948, drepturile omului alcătuiesc 4 coloane ale unui portic:
1) Dreptul la viață, la integrare corporală, la libertate fizică și la libertățile juridice
ale omului, la condamnarea sclavajului, la garanția omului contra arestărilor,
condamnărilor și executărilor arbitrare.
 19

2) Drepturile individului în relațiile cu grupurile sociale: dreptul la circulație, la

căsătorie, familie, domiciliu, naționalitate, proprietate.
3) Libertățile spirituale civice: opinie, expresie, cercetare, asociere, reuniune, care
în general sunt clasificate ca libertăți politice.
4) Drepturile omului ca „membru al societății”, adică drepturile de ordin economic:
la muncă, la libertatea de alegere a muncii, la condiții umane de muncă și la
remunerarea ei, la odihnă, timp liber, trai decent, sănătate, securitate socială,
educație, gradele acesteia, în condiții egale, dreptul de a participa la viața
culturală, la progresul științific, la operele de spirit.

Alex Weill împarte drepturile private în patrimoniale și extrapatrimoniale, iar drepturile

patrimoniale – în reale și de creanță.
O clasificare tradițională în teoria dreptului este în:
 Drepturi absolute – sunt opozabile tuturor, erga omnes
 Drepturi relative – sunt opozabile numai părților dintr-un raport juridic (de
exemplu: în raporturile de obligații)

Obligația – reprezintă opusul dreptului subiectiv și constă în satisfacerea sau, după caz,
îndeplinirea prerogativelor pe care le implică drepturile sau competența celuilalt subiect al
raportului juridic concret, prin a da, a face, sau a nu face ceva.

7. Clasificarea raporturilor juridice.

Cel puțin în Marele sistem romano-germanic din care face parte și Republica Moldova,
dreptul se împarte în ramuri de drept distincte care, la rîndul lor, se despart în ramuri ale
dreptului public și ale dreptului privat.
Analiza categoriilor de raporturi juridice face obiectul fiecărei ramuri de drept în parte.
Ele se împart în:
 raporturi juridice interne și externe
 raporturi juridice de drept public și de drept privat
 pe ramuri de drept – raporturi juridice constituționale, penale, civile, comerciale
etc.
Natura raportului juridic este determinată de natura regulii de drept care reglementează
relația socială și, în ultimă analiză, de natura faptului juridic din care se naște, pe baza regulii de
drept, un raport juridic. Dintr-un contract sau dintr-un delict civil se va naște întotdeauna un
raport juridic civil. Dintr-o infracțiune sau contravenție se va naște un raport penal sau
administrativ.
În dreptul penal și administrativ se vorbește, uneori, de existența a două categorii de
raporturi juridice:
 raporturi juridice de conflict
 raporturi juridice de conformare – reprezintă adoptarea (de bunăvoie sau de
teama pedepsei) a conduitei prescrise de normele de drept, iar raportul juridic
de constrîngere înseamnă relația în care se concretizează pedeapsa. După
părerea profesorului Nicolae Popa acest punct de vedere nu poate fi îmbrățișat
din două motive:
a) de ordin principal – nu ar fi potrivit de a introduce în raporturile juridice
penale pe toți cetățenii
b) raportul juridic este o relație socială concretă în care subiecții apar ca
purtători de drepturi și de obligații determinate
 20

Imaginea unui raport juridic abstract, de conformare, ne apare a fi chiar norma

juridică. Se șterge, astfel, diferența dintre norma de drept și raportul juridic.

Un alt criteriu de clasificare a rapoartelor juridice – după subiecții raportului juridic:

 raporturi juridice concrete – există legătură între subiecți, individual determinați,
în care unii au drepturi, iar alții sunt obligați, adică părțile se obligă la
contraprestații (de exemplu: în dreptul administrativ, penal, etc.)
 raporturi juridice generale sau absolute – există o legătură juridică generală între
unii subiecți aparte, determinați, și un cerc nedeterminat de persoane (toți și
fiecare); așa raporturi juridice apar din drepturile, libertățile și îndatoririle
constituționale ale cetățenilor.

După scopurile interacțiunii, raporturile juridice se împart în:

o statice – au drept scop consolidarea relațiilor sociale deja existente și statornicite
o dinamice – sunt chemate să susțină totul ce este nou și progresist în
reglementarea relațiilor sociale

Această divizare este convențională, deoarece toate relațiile din societate sunt într-o
permanentă mișcare, respectiv, cele din a doua grupă la o anumită etapă trec în prima, iar la un
moment dat în general pot să dispară datorită faptului că s-au învechit.
În dependență de legătura genetică și funcțională – după locul în mecanismul
reglementării juridice – raporturile juridice se împart în:
 raporturi juridice materiale (de bază)
 raporturi juridice procesuale (ajutătoare) – la rîndul lor pot fi divizate în:
o raporturi juridice procesuale de reglementare (procesul încheierii unui
contract)
o raporturi juridice procesuale de apărare (raporturile juridice procesual-
penale, procedura administrativă)

Clasificare a raporturilor juridice după conținutul lor:

 raporturi juridice simple – nu se împart în părți componente, elementare (de
exemplu: vînzarea-cumpărarea)
 raporturi juridice compuse – includ un sistem de raporturi juridice simple, care
numai împreună pot să contribuie eficace la reglementarea unor sau altor relații
sociale (de exemplu: raporturi juridice execuțional-penale)

După numărul participanților ele se împart în:

 raporturi juridice bilaterale
 raporturi juridice multilaterale

Configurate de trăsături comune, raporturile juridice se particularizează de la o ramură

la alta, dobîndind trăsături proprii ramurii în care se încadrează.