ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

CAMIL PETRESCU

 roman interbelic
 roman modern
 roman subiectiv
 roman psihologic
 roman al experienţei
 roman de dragoste

Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un
roman studiat, aparţinând perioadei interbelice.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - evidenţierea tipului de roman pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă
încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare
tematică;
2. - sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici narative,
construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
3. - prezentarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/
secvenţe narative;
4. - exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în romanul ales.

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la

roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. O
importantă contribuţie la modernizarea romanului românesc a avut-o Camil Petrescu, creaţia sa literară
sincronizându-se cu literatura europeană a timpului.
1. Teoretizând problemele romanului, Camil Petrescu pună în discuţie condiţia romancierului
modern, a raportului acestuia cu realitatea şi cu produsul creat, propunând naraţiunea de tip subiectiv.
Concepţia despre roman a lui Camil Petrescu a fost expusă în „Teze şi antiteze” şi în „Noua
structură şi opera lui Marcel Proust”. Conceptele specifice teoriei sale despre roman sunt
substanţialitatea (ideea conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea,
gelozia, cunoaşterea, dreptatea, adevărul, orgoliul rănit etc.) şi autenticitatea (ilustrarea realităţii prin
propria conştiinţă: „Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele,
ceea ce gândesc eu…[…]. Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile
mele imagini…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I…”).
Primul roman al lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,
publicat în 1930, aparţine literaturii autenticităţii şi ilustrează estetica modernismului (roman citadin,
centrat pe problematica intelectualului, împlinind dezideratele formulate în teoria lovinesciană a
sincronismului). Este un roman modern, realist, psihologic, de analiză a vieţii interioare (sumă a
unor „dosare de existenţă"), iar ca formulă epică ilustrează romanul subiectiv, „ionic". De asemenea,
poate fi considerat un roman al experienţei, atât la nivel formal, prin structură şi tehnici narative, cât
şi la nivelul conţinutului. Autorul recurge la personajul-narator şi la perspectiva actorială, abandonează
cronologia liniară în favoarea memoriei care ordonează relatarea faptelor şi inserează în a doua parte a
romanului paginile din jurnalul de front ţinut de autorul concret şi atribuit eroului fictiv.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îşi are izvoarele în experienţa
sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mondial. În prefaţa la ediţia din
1955, intitulată „După un sfert de veac”, prozatorul mărturisea că prima parte a romanului e o
fabulaţie, iar personajele sunt pură ficţiune, în timp ce a doua parte este construită după jurnalul de
campanie al autorului, „împrumutat cu tot cu amănunte eroului”. Experienţa războiului l-a marcat pe
autor şi a constituit punctul de plecare al romanului, intitulat iniţial „Proces-verbal de dragoste şi de
război”.
2. Titlul surprinde cele două experienţe fundamentale pe care le trăieşte protagonistul, ce devin
teme ale cărţii (iubirea, războiul). Simbolul nopţii evidenţiază incertitudinea care îl macină.
Conflictul romanului cuprinde confruntarea dintre ideal şi realitate. Conflictul este interior
(psihologic) şi se desfăşoară în conştiinţa personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care se
raportează la experienţele definitorii pe care le trăieşte: iubirea şi războiul.
Romanul se compune din două părţi, liantul dintre ele fiind conştiinţa unică a naratorului,
Ştefan Gheorghidiu. „Cartea întâia” cuprinde şase capitole, iar „Cartea a doua”, şapte capitole,
ultimul având valoare de epilog („Comunicat apocrif”). Titlurile sunt rezumative sau metaforice („La
Piatra Craiului, în munte”, „Diagonalele unui testament” etc.). .
Principiul compoziţional este cel al memoriei involuntare (declanşate nu de o senzaţie, ca la
Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei – discuţia de la popotă).
Perspectiva narativă este subiectivă şi unică, a unui „narator necreditabil”. Opera se alcătuieşte
ca o confesiune la persoana I, urmărind fluxul conştiinţei. Focalizarea este exclusiv internă/
viziunea „împreună cu”. Povestirea este pentru personaj o modalitate de a-şi analiza propria existenţă.
Tehnicile narative sunt diverse: tehnica analitică, inserţia, alternanţa, tehnica decupajului, a
contrapunctului.
Cronologia faptelor nu este respectată, fiind înlocuită cu acronia. Există un timp al narării,
cronologic, al frontului şi un timp al naraţiunii, psihologic, al poveştii de iubire. Timpul obiectiv
(cronologic), al realităţii războiului, evoluează paralel cu timpul subiectiv (psihologic).
Acţiunea debutează într-o zi a anului 1916, când Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent, participă la
fortificarea frontierei, în zona Pietrei Craiului. O discuţie la popota ofiţerilor îi declanşează memoria
involuntară şi marchează o întoarcere în timp, deschide o „poartă temporală”, eroul rememorând
povestea de iubire: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că
mă înşeală”. Începând cu capitolul al doilea, „Diagonalele unui testament”, se produce o întoarcere în
realitatea iubirii, drama geloziei fiind în prim-planul naraţiunii. „Cartea a doua” redă evenimentele
frontului în ordine cronologică, ultimul capitol, „Comunicat apocrif”, cuprinzând deznodământul
poveştii de dragoste.
3. Temele operei cuprind iubirea şi războiul, ca experienţe umane fundamentale. De asemenea, o
temă a romanului modern este drama intelectualului însetat de cunoaşterea absolută, ideal de
existenţă al personajului: „N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă […] de la care să
lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc”.
Dragostea este un experiment intelectual care, în concepţia eroului, are valenţele absolutului, el
considerând că „cei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Însetat de
certitudini, Gheorghidiu analizează cu luciditate povestea sa de dragoste cu Ela. Retrospectiva
permite personajului narator să facă o istorie a cuplului. Tânăr student, aspirând spre absolutul în
dragoste, Gheorghidiu se îndrăgosteşte de cea mai frumoasă studentă de la Litere. Timp de doi ani,
tinerii căsătoriţi se simt fericiţi împreună. Pe neaşteptate, Ştefan Gheorghidiu primeşte o uriaşă
moştenire, iar echilibrul căsniciei sale se strică. Ela este din ce în ce mai preocupată de lux şi de viaţa
mondenă. Transformarea femeii îl surprinde pe Gheorghidiu în sufletul căruia încolţeşte gelozia.
Semnificativ este episodul excursiei la Odobeşti, când, datorită apropierii Elei de Grigoriade, eroul
începe să se îndoiască puternic de fidelitatea soţiei sale. Fiecare cuvânt ori gest al acesteia este
îndelung analizat ca probă a infidelităţii şi devine prilej de tortură pentru zbuciumata conştiinţă a lui
Ştefan: „În acele trei zile câte am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav”. Criza interioară ce se va
declanşa acum va fi de lungă durată şi analizată de intelectualul lucid şi hipersensibil care este
Gheorghidiu. Romanul este o adevărată „monografie a iubirii” văzute în fazele de evoluţie, de la
naşterea sentimentului, trecând prin momentele de împlinire, până la multitudinea manifestărilor de
suferinţă şi de îndoială.
Războiul este pentru Ştefan Gheorghidiu o altă experienţă de viaţă pe care o trăieşte cu
intensitate, cu sentimentul că moartea poate veni în orice clipă (“Ştiu atât de bine că voi muri în
noaptea asta”). Realitatea tragică a războiului este cel mai bine surprinsă în scenele din capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, care dezvăluie imagini ale confruntării cu moartea şi se
structurează pe trei momente: discuţia dintre ofiţeri, înainte de luptă, retragerea armatei din faţa
inamicului şi momentul culminant în care, sub mal, sunt acoperiţi de pământ şi se aude, ca un bocet,
vocea unuia dintre soldaţi spunând întruna: “Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu”. Descrierile sunt
făcute cu o mare autenticitate, cu notaţii vizuale şi auditive. Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu
cea a camarazilor săi; panica, laşitatea, groaza sunt sentimente şi încercări umane care-i înfrăţesc.
Viziunea asupra războiului este realistă, lucidă, critică: accentul cade nu pe eroismul combatanţilor,
ci pe haosul, pe tragismul şi pe absurditatea situaţiei, pe dezumanizarea pe care o aduce războiul: „Nu
mai e nimic omenesc în noi”.
Experienţa fundamentală, prin duritatea ei, este războiul. Drama colectivă trăită de
Gheorghidiu alături de camarazii săi îl face să se elibereze de drama lui individuală, gelozia. Pierderea
iubirii pentru Ela este consecinţa privirii existenţei dintr-o altă perspectivă: a omului care, în
confruntarea sa cu moartea, s-a cunoscut de fapt pe sine. Gheorghidiu se desparte de Ela, rămânând un
însingurat. Îi lasă fostei soţii tot ce i-ar mai putea aminti de viaţa lui trecută: „I-am scris că-i las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot
trecutul.” Finalul romanului este deschis, lăsând loc mai multor interpretări, aşa cum se întâmplă, în
general, în proza modernă, de analiză psihologică.
4. În opinia mea, prin formula narativă abordată în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”, Camil Petrescu schimbă viziunea romanescă asupra unor teme, precum iubirea şi războiul,
supralicitate de literatura tradiţională. Iubirea este trăită ca experienţă intelectuală, iar viziunea asupra
războiului este demitizată. Autorul nu reflectă imaginea realităţii ca în proza tradiţională, obiectivă, ci
pătrunde în lumea interioară a personajului, analizând impactul evenimentelor asupra conştiinţei
acestuia. Rezultă un roman subiectiv, psihologic, al experienţei, modern prin noutatea adusă de
problematică şi de formula narativă, contribuind substanţial la modernizarea romanului românesc şi la
sincronizarea lui cu orientările estetice europene.