“Omul lipsit de educatie nu stie

sa se foloseasca de libertatea sa .”
Immanuel Kant

EDUCATIA
Educatia reprezinta obiectul de studiu specific pedagogiei (stiintelor
pedagogice). Datorita complexitatii profunzimii si amplitudinii sale,educatia
este studiata si de alte stiinte socioumane inrudite cu pedagogia.
Conceptul pedagogic de educatie urmareste cunoasterea stiintifica,la un
grad inalt de generalitate si abstractizare,a unei realitati psihosociale cu o
foarte mare arie de extindere in timp si spatiu si de desfasurare complexa si
contradictorie la nivel de sistem si proces.
Pedagogia este stiinta care studiaza fenomenul educational cu toate
implicatiile sale asupra formarii personalitatii umane in vederea integrarii
active a persoanei in viata sociala.
De-a lungul istoriei,societatea a acumulat experienta de cunoastere
teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie
ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Conservarea valorilor si
transmiterea lor se realizeaza prin educatie care,in aceasta ipostaza
,reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si
civilizatiei. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza,prin
educatie, pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori,ca
producator si creator de valori. Educatia este o functie esentiala si
permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a
culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului.
In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a
experientei – economice,politice,religioase,filosofice,artistice,stiintifice si
tehnice – de la inaintasi la urmasi. In fazele de inceput ale societatii
transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in
comunitatile gentilicotribalica. In etapele avansate de dezvoltare a societatii,
la unele popare,spre exemplu la egipteni,indieni etc.,educatia se realiza ca
initiere in temple, cunoasterea fiind un act sacru. Concomitent si ulterior
educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Indiferent de nivelul de
dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere, s-a
realizat dialogul generatiilor, s-a asigurat continuitatea existentei materiale si
spirituale a omenirii.
 In sens social-cultural,educatia este procesul de ridicare a individului din
stare de natura biologica la cea culturala. Din ins biologic cu predispozitii
normale cognitive, afective, si volitive, in mediul social si prin el, individul
devine o fiinta culturala,asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o.
Omul este, dupa Ralph Linton, natura ± educatie.
Din punct de vedere psihologic, psihogenetic, educatia este procesul de
formare a omului ca personalitate in plan cognitiv ,afectiv-
motivational,volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii
se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul
relatiei educationale prin continutul cultural al experientei adultului-parinte,
invatator, profesor. Educatia in acest caz este instrumentul formarii
individului ca personalitate.
In sens pedagogic, educatia este fenomenul social complex privit in trei
dimensiuni:
-activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare,
indrumare, formare a obiectului educatiei (educat);
-proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de
formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica;
-rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in
structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune.
Pentru Platon,educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a
dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”
Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie sa fie
un obiect al supravegherii publice,iar nu particulare”. In consecinta,ea
trebuie sa pregateasca viitori cetateni. Aceasta pregatire trebuia sa se fac
diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului
(vegetativ,animal, rational) se distribuie in randul oamenilor.
J.A.Comenins,in lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la
nastere,natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii
si religiozitatii”. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine, ele devin
un bun al fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca, in conceptia sa,
educatia este o activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit, de
conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni om decat daca
este educat”
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke,educatia se
prezinta sub forma unei relatii interpersonale de supraveghere si interventie
ce se stabileste intre “preceptor” (educator) si copil (viitor “gentlemen”).
Este indispensabil ca educatorul sa cunoasca zestrea naturala a copilului
pentru ca pe aceasta baza sa intervina cu modalitati adecvate pentru a-l
modela in concordanta cu prototipul omului in care se impletesc trasaturi ale
nobilimii si burgheziei” (un gentlemen in actiune).
Filosoful german Imanuel Kant, in reflectiile sale,aprecia ca educatia
contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: “Este placut sa
ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca
se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. Aceasta ne
descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
Zi de zi, fiecare dintre noi suntem supusi, vrand/nevrand unui aflux
informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie
pedagogica. Aceste influente multiple, resimtite sau nu ca fiind de tip
educativ, pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme
variate, in mod spontan, incidental sau avand un caracter organizat si
sistematic.
In pedagogie, aceasta realitate este reflectata cu ajutorul conceptului care
defineste formele generale ale educatiei. Acesta se refera la principalele
ipostaze prin care educatia se poate obiectiva, “pornind de la varietatea
situatiilor de invatare si de la gradul diferit de intentionalitate actionala”.
(Constantin Cucos)
Se considera astfel ca “formele generale ale educatiei reprezinta modalitatile
de realizare a activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii prin
intermediul unor actiuni si (sau) influente pedagogice desfasurate, in cadrul
sistemului de educatie/invatamant in conditiile exercitarii functiilor generale
ale educatiei (functie de formare-dezvoltare a personalitatii, functia
economica, functia civica, functia culturala a educatiei).(Gabriela C. Cristea)
Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului,
in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si
pedagogice,desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau,dimpotriva, in
mod spontan (intamplaror,difuz,neoficial) sunt reunite sub denumirea de
forme ale educatiei.
In functie de gradul de organizare si de oficializare, al formelor
educatiei, putem delimita trei mari categorii:
-educatia formala(oficiala);
-educatia non-formala(extrascolara);
-educatia informala(spontana).
Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica.
Se comunica nu numai cunostinte, informatii ci si atitudini, sentimente si
convingeri. Se comunica prin cuvant, gest, mimica, prin intreaga conduita.
Relatia educativa este complexa,determinata de numerosi factori. Se
realizeaza intre comportamente globale (educator-educat). Actiunea
educatorului este directiva, intentionata, constienta, orientata de scopuri si
obiective care anticipeaza transformari in comportamentul invatat al
educatului. Acesta nu asimileaza automat, el fixeaza, filtreaza, prelucreaza
activ, include cele invatate in propriile structuri.
Relatia este asimetrica, se realizeaza intre personalitatea formata a
educatorului si personalitatea in formare a educatului. In acest context apar
concordante si disconcordante in actul de comunicare educationala.
Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii
valorice:
a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei
institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati
specifice,intr-un cadru institutionalizat)
-educatia formala si nonformala ;
Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit, fara obiective
specifice institutionalizate”)
-educatia informala.
b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe
baza unor actiuni explicite si influente implicite (educatia formala si
nonformala) si educatia realizata doar pe baza unor influente implicite
(educatia informala)
O diferenta a educatiei formale a fost data de catre Philip Coombs, in
anul 1973, conform careia educatia formala este “sistemul educational
structurat ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana
la universitate, care include, in plus fata de studii academice, o varietate de
programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu
activitate full-time”.
Educatia nonformala a fost definita de catre J.Kleis drept “orice
activitate educationala,intentionata si sistematica, desfasurata de obicei in
afara scolii traditionale, al carui continut este adaptat nevoilor individului si
situatiilor speciale, in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta
acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog, disciplina impusa,
efectuarea temelor etc.)”
Educatia informala se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate
sau organizate si conduc catre o invatare informala. Cand aceste “experiente
sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii
ele se constituie in educatie informala”. Educatia informala este procesul
care se intinde pe toata durata vietii,prin care individul dobandeste
informatii,isi formeaza priceperi si deprinderi, isi structureaza convingerile
si atitudinile, se dezvolta, prin intermediul experientelor cotidiene.
Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci, specifice
activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane,
exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv, la
nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural,
comunitar, economic, politic, natural)
Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula, selecta,
actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari
eficiente si rapide a individului in societate si, prin aceasta, in vederea crearii
premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. Prin
educatie, in principal, omul trece de la stare de existenta pur biologica la
aceea de existenta sociala. Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare,
cu posibilitatile adultului, nu ar exista educatie. In ceea ce priveste procesul
devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut
intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv, intrucat amandoi
trebuie sa invete totul. O parte a invataturii este rezultatul contractului
spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale, dar cea mai
consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire, prin forme
organizate si sistematice.
Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa cu un centru de
activitati reale, practice, desfasurate in comun, in asa fel ca inteligenta logica
sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale.
Educatia reprezinta, astefel, activitatea psihosociala cu functie generala
de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea
sociala optima, angajata conform finalitatilor asumate, la nivel de sistem si
de proces, proiectate, realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca
structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat),intr-un context
deschis,(auto) perfectibil.

Bibliogarfie:

1.Antonesei Liviu -“Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei”, Editura

Polirom 1996
2.Cucos Constantin - “Pedagogie”,Editura Polirom 2001
3.Macavei Elena – “Pedagogie” , Editurav Didactica si Pedagogica,1997
4.Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie scolara”, Editura ARAMIS, 2003

Educaţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Portal Educaţie
Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio”
care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti
omul ca element activ al vieţii sociale.

[modifică] Definiţii ale educaţiei

Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau
direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a

dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un
obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la

naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale
moralităţii şi religiozităţii”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin
educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a
acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul
”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se

prezintă sub forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie
ce se stabileşte între „preceptor” (educator) şi copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la

valorificarea naturii umane în folosul societăţii: „este plăcut să ne gândim că
natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate
ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă
perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţie şi

neintervenţie : „Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol
din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără
nici o intervenţie”.
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educaţia este
împărţită în trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor
obiective specifice) şi educaţia morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educaţia este o acţiune

„exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa
socială.”; are ca obiect să provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare
de stări fizice, intelectuale şi morale. Durkheim afirma că „educaţia constă
într-o socializare metodică a tinerei educaţii”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educaţia este „un fapt

social şi individual în acelaşi timp”. Florin Georgescu considera că „educaţia
este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum,
cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).

Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligenţa şi

capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan
Suchodolski, va situa capacităţile intelectuale în condiţiile deplinei afirmări
şi va da un larg avans dorinţei de cunoaştere.

În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului

biopsihic al omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de
condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii.

Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmăreşte

dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este orientată
predominant spre pregătirea pentru viaţă, are în vedere, cu precădere,
întrebări asupra existenţei, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a
unei structuri atinse, finalitatea în educaţie îmbină viziunea pe termen scurt
cu cea pe termen lung. Activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în
acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi
şi a deveni”.

[modifică] Caracterul istoric al educaţiei

Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale
şi spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman,
care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia –
aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.
Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conţinuturile,
finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia
este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din
comuna primitivă.

În momentul în care strămoşii îndepărtaţi ai omului au început să

muncească, prin aceasta, felul lor de viaţă a început să se deosebească
fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se
adapteze şi să se comporte faţă de mediul natural în mod instinctiv. Omul
însă a adoptat faţă de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul
uneltelor pe care le confecţionează. Astfel apare atitudinea activă a omului
faţă de propria sa dezvoltare, simţul de răspundere pentru generaţia viitoare,
exprimat prin grija adulţilor de a transmite celor tineri experienţa de
confecţionare şi utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forţă de
muncă. Între muncă şi educaţie s-a stabilit astfel un raport de
intercondiţionare, raport care se află la baza perfecţionării uneltelor de
muncă.

Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice

însuşi procesul de transmitere a experienţei acumulate, de procesul de
educare. Generaţiile adulte transmit tinerelor generaţii nu numai experienţa
de muncă, ci şi limba şi regulile de comportare. Acest proces intenţionat de
formare a tinerelor generaţii este tocmai ceea ce înţelegem prin educaţia în
comuna primitivă.

Apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale fac ca educaţia antichităţii să

se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educaţia are acum un
caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic
– Egipt, China, India – cât şi în Grecia şi Roma antică.

În şcolile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor

statului – a preoţilor – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care,
îndeplinind diverse funcţii administrative mai mărunte, aveau obligaţia de a
şti să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că

chinezii au avut şcoli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase.
Cu toate acestea şcolile din China antică devin treptat un monopol al
aristocraţiei. Spre deosebire de alte şcoli din orientul antic, în China se
acordă mare atenţie formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai
ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă, cât şi faţă de cei
superiori ca situaţie socială. Educaţia morală din şcoala chineză era puternic
influenţată de religie.

Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între

cunoştinţele religioase şi cele profane. Ele se împleteau. În India se studia
astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica şi limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenţia două tipuri de sisteme educaţionale.

Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta şi Atena. Sistemul educaţional
spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem
democratic.

Sistemul educaţional al romanilor a cunoscut o organizare diferită,

corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în
perioada regalităţii educaţia se făcea în familie; în timpul republicii începe să
se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învăţământului; pe
când în timpul imperiului sistemul de instrucţie şi educaţie capătă un
caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, şi

trecerea de la sistemul de educaţie sclavagist la altul care corespundea
cerinţelor vieţii economice şi sociale specifice orânduirii, a cărei durată se
întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creştinismul

pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat şi nordul Africii,
budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creştină –
acaparase pământ, putere politică şi întreaga viaţă culturală. Dogmele
religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele
constituiau elementul primordial şi baza oricărei gândiri teoretice a
reprezentanţilor acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă
filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost şi ea subordonată
spiritului teologiei, devenind o expresie a dispreţului religios pentru natură,
pentru om. Prin conţinutul său, arta exprima aspiraţia către viaţa viitoare. În
pictura şi sculptura feudală era redat extazul mistic al unor fiinţe
dematerializate, disproporţionate anatomic.

În ceea ce priveşte învăţământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului

– atât în Europa, cât şi în Orientul apropiat şi depărtat.
Se ştie că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele
având anumite particularităţi care şi-au exercitat influenţa şi asupra educaţiei
şi învăţământului. Astfel, educaţia evului mediu propriu-zis (secolele V-
XIV) se deosebeşte mult de aceea care se practica în epoca Renaşterii şi
Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o
diferenţiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului
(secolele XVII-XVIII).

Către sfârşitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societăţii a devenit mai

alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea
puternică a meseriilor, a atelierelor meşteşugăreşti. În industrie s-au introdus
motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors şi s-a trecut la
organizarea unui nou tip de producţie industrială, producţia manufacturieră.
Secolele XIV şi XV constituie – pentru o parte din ţările Europei de apus –
perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică şi socială
din aceste secole este însăşi criza regimului feudal, care a permis trecerea de
la supremaţia nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie.
Populaţia oraşelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o
mulţime de “republici”. Aproape fiecare oraş mai dezvoltat a devenit o
republică – Veneţia, Florenţa, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au
petrecut şi în educaţie. Conceptele umanismului au influenţat puternic ideile
pedagogice. Se dă o mare importanţă respectului faţă de om, încrederea în
posibilităţile sale fizice şi intelectuale.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se

caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale
burgheziei din ţările Europei occidentale. Întrucât înseşi interesele sale
economice şi politice îi impuneau asigurarea unei instrucţii elementare
pentru categorii largi ale populaţiei. Această perioadă constituie un mare pas
înainte în direcţia generalizării învăţământului primar şi a dezvoltării teoriei
pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învăţământul,
mai ales şcoala elementară, a atras după sine şi dezvoltarea instituţiilor de
pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de
constituire a pedagogiei ca disciplină ştiinţifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generaţii au

favorizat crearea unei instituţii speciale de educare, precum şi elaborarea
unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preşcolară.
Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei şi practicii
pedagogice. Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
următor au apărut o serie de elemente noi care anunţă importante mutaţii în
gândirea pedagogică şi practica şcolară. Aproape tot ceea ce creaseră
secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins
acum în termenul de şcoală tradiţională şi începuse să fie repudiat. Apare,
mai întâi, o reacţie faţă de şcoala herbartiană, întemeiată exclusiv pe
receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conţinutului activităţii
didactice. Se creează, astfel, aşa-numitele şcoli noi din Marea Britanie,
Franţa, Germania, SUA.

Tot acum, ca urmare a iniţierii cercetărilor experimentale în psihologie,

începe să se manifeste o puternică reacţie faţă de pedagogia filosofică –
constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte
filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale şi,
concomitent, ideea unei ştiinţe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendinţă: depăşirea limitelor

pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea
individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe
sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunţat, încă de la început – prin teoria

educaţiei noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educaţia şi-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea
civilizaţiei, culturii umanităţii, pentru creşterea gradului de ordine şi
raţionalitate în viaţa socială, pentru cultivarea valorilor spirituale şi
conferirea în acest fel a unui statut elevat condiţiei umane.

[modifică] Bibliografie
Ion Gh. Stanciu, „O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la
1900”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
George Văideanu, „Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Politică,
Bucureşti, 1988
Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară
Marţian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educaţiei”, Arad, 1997
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C5%A3ie"
Categorie: Educaţie
Educatia

Inca din cele mai vechi timpuri s-a incercat sa se dea o definitie
educatiei.

Pentru Platon educatia ar fi “Arta de a forma bunele deprinderi sau de a

dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” .

Aristotel, in lucrarea sa “Politica”, considera ca educatia “trebuie sa fie

un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”, in consecinta ea
trebuie sa pregateasca viitorii cetateni.

Komensky, in lucrarea sa “Didactica Magna”, considera ca la nastere

natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei, ale moralitatii si
religiozitatii”. Acesta nu se desavarseste prin sine si de la sine, ele devin un
bun ala fiecarui om numai prin educatie. Rezulta ca in conceptia sa educatia
este o activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit de conducere a
procesului de umanizare; omul nu poate deveni om decat daca este educat.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea John Locke, educatia

se prezinta sub forma unei relatii interpersonale de supraveghere si
interventie ce se stabileste intre educator si copil (viitorul gentelemene). Este
indispensabil ca educatorul sa cunoasca zestrea naturala a copilului, pentru
ca pe aceasta baza sa intervina cu modalitati adecvate pentru a-l modela in
concordanta cu prototipul omului in care se impletesc trasaturi ale nobilimii
si burgheziei “un gentelemene in actiune”.

Filosoful german I. Kant in reflectiile sale aprecia ca educatia contribuie

la valorificarea naturii umane in folosul societatii : “Este placut san e
gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se
poate ajunge a i se da o forma care sa convie cu deosebire. Aceasta ne
descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
 O viziune cu totul ooriginala o intalnim la J.J. Rousseau. Pentru ele
educatia este in acelasi timp interventie si neinterventie. Fiecarei perioade de
varsta ii corespunde o anumita educatie in functie de fenomenele psihologice
dominante in etapa respectiva (organe de simt, ratiune, sentimente).

“Educatia negativa” presupune inlaturarea orcarui obstacol din calea

dezvoltarii firesti, totul trebuie lasat sa se produca de la sine fara nici o
interventie. Interventia alterneaza cu neinterventia : prima, pentru
particularitatile dominante etape respective, a doua, pentru cele care se afla
in stare latenta. J.J. Rousseau spune ca la varta de 2-12 ani, “nu vreau sa aiba
alt profesor decat natura, nici alt model decat obiectele”.

Pedagogul german Johann Friedrich Herbart, sustine ca educatia include

trei subdiviziuni : guvernarea, invatamantul si educatia morala, fiecare
urmarind realizarea unor obiectivespecifice, toate la un loc circumscriind
finalitatea generala a educatiei.

Sociologul francez E. Durkheim sustine ca educatia este o actiune

“exercitata de catre generatiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru
viata sociala. Ea are ca obiect sa provoace si sa dezvolte in copil un numar
oarecare de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat
societatea politica in ansamblul ei, cat si mediul special caruia ii este cu
deosebire destinat”. Esenta educatiei se reduce pentru cei dintai la dirijarea
dezvoltarii copilului iar pentru ceilalti la adaptarea acestuia unor conditii de
mediu. Daca ar trebui ca sa dau o definitie a educatiei as spune astfel :
educatia este o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant
nesfarsit de actiuni exercitate in mod constient, sistematic si organizat, in
fiecare moment un subiect individual sau colectiv actionand asupra unui
obiect individual sau colectiv in vederea transformarii acestuia din urma
intr-o personalitate activa si creatoare, corespunzatoare atat conditiilor
istorico-sociale prezente si de perspectiva, cat si potentialului sau biopsihic
individual.

Societatea zilelor noastre solicita mai mult ca oricand inteligenta si

capacitatea creatoare a omului. “Intregul climat al viitorului, afirma Bogdan
Suchodolski, va situa capacitatile intelectuale in conditiile deplinei afirmari
si va da un larg avant dorintei de cunoastere”. Urmeaza ca educatia sa
stimuleze in individ toate fortele si starile afective indispensabile
desfasurarii unei activitati creatoare.
 Omul trebuie educat pentru a face fata cerintelor viitorului, pentru a
putea infrunta si raspunde unor situatii imprevizibile. Ocupandu-se de
educatia viitorului, autorii lucrarii “orizontul fara limte al invatarii”
considera ca ea va trebui sa vina in intampinarera asa zisului “decalaj
uman”, contribuind la eliminarea disprepantei dintre lumea inconjuratoare
tot mai complexa, si capacitatile umane de a-i face fata.

Cum devine posibila realizarea unei asemenea deziderat ? Prin

orientarea scolii spre o modalitate noua de invatare care sa-i asigure
individului posibilitatea de a raspunde unor evenimente neprevazute.
Educatia viitorului va trebui sa se intemeieze pe o “invatare inovatoare” ale
carei atribute vor fi “anticiparea si participarea”. Intuirea unor evenimente pe
care societatea le va genera in viitor, expresie a anticiparii ofera individului
posibilitatea de a-si elabora raspunsuri adecvate, indispensabile integrarii
sale in societate. Participarea pe de alta parte, implica “constientizarea
drepturilor si responsabilitatilor de catre fiecare ins, cultivarea capacitatilor
de cooperare, comunicare si empatie”. (W. J. Botkin)

Educatia viitorului nu se poate alimenta din experienta trecutului.

Obiectivele si modelele sale, sustine A. Toffler, vor trebui cautate in viitor.
Care vor fi caste obiective si tehnici, cum va trebui organizat invatamantul,
iata cateva intrebari cu caracter prospectiv. Fara a prelimina cate ceva din
esenta societatii de maine nu este posibil as schita educatia ce-I va fi proprie.
Societatea viitoare in care “masinile se vor ocupa de fluxul materialelor
fizice, iar oamenii de fluxul informatiilor si cugetare”, impune ca obiectiv
fundamental invatamantului acela de a “sporii capaciatetea de adaptare a
individului pentru ca acesta sa se poata adapta repede si usor la noutate
permanenta” (A. Toffler)

Asemenea obiective impun schimbari radicale in continutul si

tehnologia educatiei. Selectarea si prelucrarea cunostintelor se va realiza
predominant dupa principiul interdisciplinaritatii, se va apela cu precadere la
strategiile euristice de predare-invatare, mijloacele tehnice si indeosebi
calculatoarele vor permite o individualizare mai accentuata a invatamantului.
Concomitent se vor extinde si perfectiona formele de socializare menite sa-l
pregateasca pe individ pentru exercitare relatiilor interumane prin cooperare
si empatie.
 Caracterul prospectiv al educatiei impune , deci, orienarea ei tot mai
insistenta sper cerintele viitoare ale societatii prin pregatirea omului pentru a
face fata impactului schimbarii cu care se confrunta neintrerupt.

Eu cred ca o dificultate a sistemului de invatamant din Romania este

imitarea unor “modele” universale, lipsa caracterului national al educatiei. E
sigur ca educatia nu se poate inchide in limitele stict nationale, facand
abstractie de cea ce s-a realizat in alte tari. Cunoasterea si valorificarea unor
asemenea rezultate sunt posibile numai asimilandu-le si adaptandu-le la
particularitatile sociale si nationale din tara. Experienta universala trebuie
imbinata, deci, cu experinta nationala. In dezvoltarea si perfectionarea
educatiei trebuie sa se porneasca intotdeauna de la realitatile nationale si
numai pe aceasta baza sa se asimileze experienta universala, acumulata in
cadrul altor sisteme educationale. Conditia indispensabila pentru
ciscumscrierea educatiei romanesti este cunoasterea particularitatilor
specifice natinii romane.

Educatia reprezinta una din caile prin care fiecare popor isi aduce
contributia la dezvoltarea generala a umanitatii. Obiectivul educatiei
nationale este de a pune in valoare potentialul creator al poporului. “Noi
ramanii care am dat timp de 2000 de ani atatea dovezi de viata si de putere
de a infrange si cele mai infioratoare incercari ale sortii, suntem in drept sa
avem incredere in puterile noastre de a da prin noi insine, fara ajutorul
nimanui, contributii pretioase umanitatii prin punerea in valoare a
specificului nostru propriu care nu este cu nimic mai prejos decat al altor
popoare, favorizate in anumite momente trecatoare de cine stie ce
imprejurari” (O. Ghibu)

Dezvotarea psihica este rezultatul interactiunii dintre factorii interni si

externi. Se considera ca in cadrul acestor factori educatia detine rolul
conducator datorita specificului actiunii sale ce se manifesta nu numai direct
ci si indirect prin intermediul celorlalti factori. Nu se poate spune ca
personalitatea este un rezultat al actiunii educatiei formale, nonformale si
informale in mod echilibrat, deoarece, fiecare diutre aceste forme ale
educatiei actioneaza la un moment data supra pesonalitatii. Cea mai
importanta este educatia informala, dar fiecare educatiei fie ea formala sau
nonformala aduce un plus in formarea personalitatii, de aceea cooperarea
dintre cele trei forme este necesara.