Sunteți pe pagina 1din 44

CUPRINS

I. INTRODUCERE…………………………………………………………3
II. NOŢIUNI DE ANATOMIE A APARATULUI RESPIRATOR…………4
III. NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE………………………………………………6
IV. NOŢIUNI DE SIMPTOMATOLOGIE ŞI PATOLOGIE…………………8
V. DEFINIŢIE SI GENERALITĂŢI................................................................11
VI. CLASIFICARE............................................................................................12
VII. FORMULAREA SIROPURILOR...............................................................13
VII.1 MATERII PRIME SI SUBSANTE AUXILIARE.............................13
VIII. TEHNOLOGIA PREPARARII SIROPURILOR........................................15
VIII.1. Prepararea siropurilor în farmacie...................................................15
VIII.1.1. Spaţii şi aparatură..........................................................15
VIII.1.2. Recipiente de condiţionare............................................15
VII.1.3. Fazele preparării siropurilor............................................15
VIII.1.4 Dizolvarea la rece...........................................................16
VIII.1.5. Dizolvarea la cald..........................................................17
VIII.1.6 Filtrarea...........................................................................18
VIII.1.7 Condiţionare....................................................................18
VIII.1.8 Depozitare.......................................................................18
VIII.2. Tehnologia de fabricare şi condiţionare industrială..............................18
VIII.2.1. Spaţii de producţie.........................................................18
VIII.2.2.Echipament de producţie................................................18
VIII.2.3. Recipiente de condiţionare............................................18
VIII.2.4. Fazele procesului tehnologic.........................................20
VIII.3. Depozitare, transport.............................................................................27
IX. CARACTERELE Şl CONTROLUL CALITĂŢII SIROPURILOR................28
X. SIROPURI ANTITUSIVE................................................................................29
X.1. Definiţie.....................................................................................................29
X.2. Clasificare..................................................................................................29
X.3. Farmacoterapie..........................................................................................29
X.4. ANTITUSIVE CENTRALE OPIOIDE....................................................30
CODEINA....................................................................................30
MORFINA....................................................................................31
DEXTROMETORFAN................................................................32
X.5. ANTITUSIVE CENTRALE NEOPIOIDE...............................................32
CLOFEDANOL............................................................................32
CLOBUTINOL.............................................................................32
BUTAMIRAT..............................................................................33
PENTOXIVERINA.....................................................................33
OXELADINA..............................................................................33
XI. SIROPURI EXPECTORANTE........................................................................34
XI.1. Definiţie...................................................................................................34
XI.2. Farmacoterapie........................................................................................34
1
XI.3. Clasificare................................................................................................34
XI.4 SECRETOSTIMULANTE.......................................................................34
SĂRURILE DE BENZOAT DE SODIU.....................................35
IODURI (de Na, K)......................................................................35
GUAIFENESINA.........................................................................36
XI.5 BRONHOSECRETOLITICE...................................................................36
ACETILCISTEINA......................................................................38
CARBOCISTEINA......................................................................39
BROMHEXIN..............................................................................39
AMBROXOL...............................................................................40
XII. PREPARATE GALENICE……………………………………………………41
XIII. CONCLUZII......................................................................................................42
XIV. BIBLIOGRAFIE...............................................................................................43

2
I. INTRODUCERE

În ultimele decenii frecvenţa bolilor respiratorii, în primul rând a celor cronice,


a crescut în mod remarcabil. Dezvoltarea tehnico-industrială şi urbanizarea expune
efective din ce în ce mai mari din populaţie la factori de risc pentru sanătatea
aparatului respirator. La acestea se adaugă scăderea rezistenţei organismului în
condiţiile artificializării vieţii şi crearea unor nişe ecologice propice dezvoltării unor
germeni sau agenţi etiologici.
Cu toată dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor medicale alternative, tratamentul
medicamentos rămâne cel mai important mijloc terapeutic în majoritatea afecţiunilor
aparatului respirator. Substanţele active folosite în acest scop sunt grupate de obicei
după efectul lor în calmarea sau instalarea simptomelor specifice majore întâlnite în
bolile aparatului respirator, precum tusea, expectoraţia şi bronhospasmul. Bineânţeles,
pe lângă aceste simptome, apar si altele, care solicita atenţia terapeutului şi necesită
intervenţie medicamentoasă.
Siropurile ca formă farmaceutică au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri,
încă din antichitate, în China, India, Egipt şi de către arabi şi persani. Iniţial s-a folosit
mierea ca material edulcorant. Odată cu descoperirea zahărului din trestie de zahăr de
către chinezi şi după introducerea lui în Europa (sec.IV Î.C.) prepararea siropului din
miere a fost părăsită.
În anul 1746 A.S. Markagraf descoperă că zahărul se poate obţine şi din sfeclă.
Etimologic cuvântul ,,sirop,, provine de la cuvintele arabe schirab, scharab,
schiraph care înseamnă poţiune sau băutură.
Conform FR X siropurile sunt preparate farmaceutice lichide cu un conţinut
crescut de zahăr de cosistenţă vâscoasă destinate administrării interne.
Majoritatea siropurilor conţin circa 2/3 din greutate zahăr dar există şi siropuri
cu un conţinut mai scăzut.
Siropurile sunt frecvent folosite datorită avantajelor pe care le prezintă:
 pot conţine substanţe medicamentoase
 datorită conţinutului mare în zahăr permit conservarea în timp a substanţelor
dizolvate
 maschează gustul neplăcut al unor substanţe medicamentoase
 prezintă o biodisponibilitate bună
 pot fi utilizate cu succes în pediatrie

3
II.NOŢIUNI DE ANATOMIE A APARATULUI
RESPIRATOR

Aparatul respirator este aşezat în cutia toracică şi este format din căile aeriene
superioare şi inferioare, şi din cei doi plămâni.
Conductele aeriene superioare includ cavitatea nazală. Faringele şi laringele.
Cavitatea nazală prin mucoasa respiratorie curaţă aerul inspirat de impurităţi şi-l
încălzeşte, totodată prin mucoasa olfactivă, ea analizează calităţile aerului-protejând
căile respiratorii. În faringe se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Se
continuă cu laringele, organ principal al fonaţiei. Este format din cartilaje, învelit cu
mucoasă lipsită de cili vibratili. Conţine corzile vocale care delimiteaza spaţiul glotic.
Căile respiratorii inferioare sunt alcătuite din trahee, bronhii, bronhiole şi
canale alveolare.
Traheea este formată din 18-20 de şemiinele cartilaginoase, care permit
trecerea bolului alimentar. La nivelul vertebrei toracice 4 ea se bifurcă în două bronhii
principale, formate din cartilagii cu inele complete. Pe faţa internă traheea şi bronhiile
sunt căptuşite cu o tunică mucoasă cu epiteliu cu cili vibratili. Suprafaţa lumenală a
unei celule ciliate are circa 200 de cili. Lungimea unui cil este de circa 6 microni şi
diametrul de 0,3 microni. Cilii au o mişcare pendulară prin care asigură transportul
continuu a filmului de secreţie bronşică spre faringe. Mişcarea ondulatorie continuă
dinspre plamâni către laringe asigură degajarea căilor respiratorii de surplusul de
secreţii, şi de eventualele impurităţi înglobate în secreţii. Aceasta este principala
componentă a clearence-ului traheobronşic, acţiune întărită de mişcările peristaltice
ale bronhiolelor. Ajunsă în faringe, secreţia bronşică este înghiţită inconştient. Dacă
este în cantitate mai mare decât cea fiziologică, secreţia declanşează tuse cu
eliminarea ei în exterior, dacă bolnavul ştie, sau poate să tuşească. În caz contrar o
înghite. Clearencea-ul traheobronşic normal este de 19,2 plus-minus 1,6 mm/minut.
Bronhiile principale pătrund în plămâni prin hilul pulmonar drept, respectiv
stâng şi se ramifică în arborele bronşic în segmente şi lobi. Ramificaţiile devin din ce
în ce mai subţiri, numite bronhiole, care pătrund în lobulii pulmonari şi se ramifică în
bronhiolele terminale sau acinoase.
Plămânii sunt formaţi din căile aeriene intrapulmonare şi din parenchimul
pulmonar. Pe faţa mediastinală plămânul stâng prezintă incizura cardiacă adică patul
inimii. Plămânul stâng are doi lobi despărţiţi de o scizură. Plămânul drept are trei lobi
separaţi de două scizuri. Fiecare segment sau lob prezintă o relativă independenţă
fiziologică şi patologică, ceeace se arată şi în distributia topografică lobară sau
segmentară a procesului patologic respectiv. Lobii se împart în lobuli, care formează
elementul atomic al plămânului. Lobulul este format din acini care la rândul lor sunt
formaţi din alveole. Cele circa 350 de milioane de alveole pulmonare cu forma lor
sferică realizează o suprafaţă de peste 150 metrii patraţi în cei doi plămâni. În jurul
acinilor pulmonari se găseşte o reţea foarte dezvoltată de capilare sanguine care se
lipesc de suprafaţa alveolelor. În alveole au loc schimburile respiratorii. Sistemul
4
vascular al plămânilor este format din două feluri de vase sanguine: dintr-o reţea
nutritivă, formată din arterele bronşice, şi o reţea funcţională, alcatuită din arterele
pulmonare. Reţeaua capilară are o suprafaţă de 120-150 metrii patrăţi, ceea ce
permite trecerea de 6-7 litrii de sânge în fiecare minut. Toate capilarele nu
funcţionează în repaos, ele devin active în condiţii de suprasolicitare fiziologică sau
patologică.
Plămânii sunt înveliţi în pleură, având fiecare plămân cate o pleură separată,
formată din două straturi:
 pleura parietală, care vine în contact intim cu peretele toracic
 pleura viscerală, care acoperă plămânii în aşa fel încât se mulează pe scizurile
segmentale.
Între cele două foiţe ale seroasei pleurale se află cavitatea pleurală, cu presiune
uşor negativă, şi cu un conţinut de lichid pleural. Prin presiunea hidraulică realizată în
cavitatea pleurală, plămânii sunt intimi legaţi de peretele toracic, urmând mişcările
acestuia

III.NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE
5
Respiraţia este o reacţie vegetativă, de nutriţie, vitală. Organismul poate rezista
mai multe zile fară hrană, apă, însă nu rezistă fară oxigen mai mult de trei, patru
minute. Respiraţia este functia care asigură aportul de oxigen şi eliminarea de bioxid
de carbon. Cuprinde trei faze:
 Faza pulmonară sau procesul de respiraţie externă, realizează schimbul de gaze
la nivel pulmonar, unde în membranele alveolare oxigenul alveolar trece în
sânge, iar bioxidul de carbon trece din sânge în alveole.
 Faza sanguină, face posibil transportul gazelor între plămâni şi ţesuturi, care
consumă oxigenul pentru diferite procese specifice, şi eliberează bioxidul de
carbon care reprezintă un produs rezidual al catabolismului.
 Faza tisulară sau procesul de respiraţie internă sau celulară reprezintă schimbul
de gaze la nivelul ţesuturilor, unde oxigenul pătrunde în celule, iar bioxidul de
carbon este eliminat.
Respiraţia este un proces continuu. Orirea lui duce la moartea celulelor, fiindcă
acestea nu dispun de rezerve de oxigen, mai mult, acumularea de bioxid de carbon
este toxică pentru celule.
Faza de respiraţie pulmonară se realizează prin ventilaţia continuă cuprinzând
două procese în succesiune ritmică: inspiraţia şi expiraţia. În timpul inspiraţiei, care
este un proces activ realizat prin contracţia muşchilor respiratorii şi mărirea
diametrului cutiei toracice, intră în alveole aer atmosferic bogat în oxigen şi lipsit
practic de dioxid de carbon. În timpul expiraţiei, proces pasiv realizat prin relaxarea
muşchilor respiratorii şi revenirea cutiei toracice la dimensiunile avute anterior, se
elimină aerul pulmonar, sărac în oxigen şi încărcat cu bioxid de carbon. Mişcarea
cutiei toracice realizate în timpul inspiratiei este urmarită de plămâni datorită
contactului intim realizat de pleură. Plămânii se dilată, astfel presiunea
intrapulmonară scade sub cea atmosferică, făcând posibil ca aerul să intre prin căile
aerine în plămâni. Relaxarea muşchilor respiratorii în timpul expiraţiei face ca
diametrele cutiei toracice să revină la normal şi aerul poate ieşii din plămâni.
Impulsurile care realizează mişcarea succesiva ritmică a muşchilor respiratorii
pornesc din centrul respirator bulbar, care este influenţat atât de concetraţia bioxidului
de carbon din sânge, cât şi de comenzi cu punctul de plecare din scoarţa cerebrală.
Ciclul respirator, cuprinzând o inspiraţie şi o expiraţie, dureaza circa 3 secunde,
ceeace realizează o frecvenţă respiratorie cu aproximativ 12-20 mişcări respiratorii pe
minut. În efort muscular intens, sau condiţii patologice, ca febra, hipercapnie,
hipoxie, hipertiroidism, frecvenţa respiratorie poate ajunge la 40-60/minut, realizând
tahipneea.
În condiţiile de repaus muscular şi alimentar şi echilibriu termic, volumul
volum curent de 500 ml de aer, care pătrunde în plămâni cu fiecare inspiraţie
obişnuită şi cu o frecvenţa de 12-16 respiraţii/minut, reprezintă debitul respirator de
repaus sau minut-volumul respirator . În timpul unui efort fizic intens acesta poate
creşte de 10 ori prin creşterea frecvenţei respiratorii şi prin mărirea amplitudinii
acestor mişcări. Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer expirat în cursul
6
unei expiraţii forţate după o inspiraţie forţată. Valoarea normala este de 3-51 si
prezintă variaţii fiziologice şi patologice. CV este compusă din:
 VC volum curent ( 500 ml ), care pătrunde în plămâni cu fiecare inspiraţie
normală.
 VIR volumul de rezervă ( 2000 ml ), care este cantitatea de aer care mai poate
pătrunde în plămâni după o inspiraţie obişnuită.
 VER volumul expirator de rezervă ( 1500 ml ), care reprezintă cantitatea de aer
ce poate fi expirată forţat după o expiraţie obişnuită.
Ventilaţia pulmonară poate să crească şi cu creşterea frecvenţei respiratorii
până la o anumită limită, numită frecvenţă optimă de 80-90 cicluri ventilatoare pe
minut, la omul sănătos. După această limită ventilaţia scade dacă creşte frecvenţa.
Volumele de aer intră în plămâni se distribuie neuniform în volumele de aer
existente în plămâni. Aceasta distribuţie se realizează şi în funcţie de patologia
bronhopulmonară existentă. Astfel în căile aeriene şi în alveole mai rămâne
aproximativ 1500 ml aer reprezentând volumul rezidual ( VR ), adică cantitatea de aer
care rămâne în plămâni după o expiraţie forţată. Nu tot aerul inspirator ajunge la
alveole. Circa 30 % rămâne în căile aeriene superioare, care reprezintă spaţiul mort
anatomic. Aproape 20 % din alveole sunt hipoventilate ( porţiunile centrale şi
paraventrale ), desemnând spaţiul mort fiziologic. Spaţiul mort are funcţia de a
încălzii şi a satura cu vapori de apă aerul atmosferic, asigurând astfel o compoziţie
constantă aerului alveolar. Unele situaţii patologice cu reducerea calibrului bronşic
( astm, bronşită, compresiuni ) sau colabarea parenchimului ( atelectazie, pleurezii )
se constată creşterea zonelor de alveole hiperventilate din cauza unei distribuţii
neuniforme a aerului.
Schimburile gazoase prin membana alveolo-capilară se realizează prin procesul
de difuziune. Difuziunea este determinată de:
1. Diferenţa dintre presiunile parţiale ale O2 si CO2 pe o parte din alveole şi pe partea
cealaltă din capilare. Structura şi integritatea membranei alveolo-capilare ( procesele
patologice ca edemul pulmonar, emfizemul pot îngroşa membrana)
2. Suprafaţa activă alveolo-capilară cu variaţii mari ( 20-200 m patraţi). Ventilaţia
pulmonară poate creşte peste nevoile metabolice, ceea ce provoacă apariţia
fenomenului de hiperventilaţie, cu creşterea oxigenului şi scăderea bioxidului de
carbon alveolar. Hiperventilaţia se compensează prin apnee şi bradipnee. Când creşte
bioxidul de carbon alveolar şi scade oxigenul, apare hipoventilaţia, compensată pe
cale reflexă prin polipnee.
Respiraţia pulmonară mai este asigurată şi de o circulaţie sanguină
corespunzătoare şi specifică, care permite trecerea unei cantităţi potrivite de sânge
prin plămâni. Debitul sanguin pulmonar este egal cu debitul circulaţiei sistemice, însă
presiunile şi rezistenţele din arterele pulmonare sunt mici. Aceste caracteristici permit
mari creşteri de debit şi o mare capacitate şi adaptabilitate circulaţiei pulmonare, şi
indirect, funcţiei pulmonare.

IV.NOŢIUNI DE SIMPTOMATOLOGIE ŞI PATOLOGIE


7
O afecţiune pulmonară poate provoca următoarele tulburări funcţionale
principale: dispneea, durerea toracică, tusea, expectoraţia, hemoptizia, sughiţul şi
tulburări ale vocii. Examenul fizic al toracelui se execută de medic şi cuprinde
inspecţia, palparea, percuţia şi ascultarea. Examenele complementare includ puncţia
pleurală, examene de laborator, bronhoscopia, măsurarea perimetrului toracic,
examenul radiologic.

DUREREA poate fi un semn al afecţiunii aparatului respirator. Se pot deosebi


dureri pleurale ( junghiuri din pleurezie, durerea atroce în pneumotoraxul spontan ),
dureri parenchimatoase pulmonare ( junghiuri în pneumonie, durere violentă în
embolia pulmonară, gangrena pulmonară ), dureri parietale ( în neoplasme şi fracturi
costale ). Unele dureri toracice pot fi însă de natură cardio-vasculară sau iradieri de la
afecţiuni abdominale.

TUSEA este un act reflex, constituit din secuse rapide, explozive.


Actul tusei se produce ca rezultat al unei excitaţii de o anumită intensitate exercitată
asupra unor receptori periferici. În faza de inspiraţie pătrunde aerul în plămâni printr-
o inspiraţie profundă, urmată de faza de compresie prin închiderea glotei. În căile
respiratorii, presiunea creşte mult, de la 2 la 100 mm Hg şi în faza bruscă de expulsie
se produce deschiderea bruscă a glotei şi contracţia muşchilor respiratori, cu
eliminarea rapidă a aerului din plămâni
( cu o viteză până la 40 m/ secundă ), având ca rezultat expulzarea mucozităţilor, a
corpilor stăini sau a materiilor aflate în căile respiratorii ( exudat, puroi, sânge ).
Aceste trei faze reprezintă o secusă de tuse.
Arcul reflex implicat în tuse este format din receptori, căi centripete, centrul
tusei şi căile centrifuge.
1. Receptorii sunt localizaţi la nivelul aparatului respirator ( cavitatea nazală, faringe,
laringe, bronhii, trahee, plămâni, pleura ), dar şi în alte organe
( inimă, stomac, intestin, ficat, splină, uter ). Aşa numitele ,,zone tusigene’’ de la
bifurcaţia traheei şi din regiunea aritenoidă sunt de o importanţă deosebită. După
unele păreri, iritaţia mucoasei bronşice nu determină direct stimularea receptorilor
tusigeni, ci numai indirect, prin constricţia bronhiilor, acestea producând activarea
receptorilor.
2. Căile centripete sunt formate din nervi aferenţi ca nervul trigemen, nervul vag,
nervul glossofaringian, nervul laringian superior, nervii senzitivi cutanaţi.
3. Centrul tusei este situat în bulbul rahidian, în apropierea centrului respirator.
4. Căile centrifuge sunt fibrele eferente din nervul laringian inferior, nervul frenic,
nervii intercostali.
Tusea poate fi clasificată după mai multe criterii:
a) după locul de formare a impulsurilor declanşatoare poate fi:
-respiratorie
-extra-respiratorie
Tusea respiratorie poate fi:
8
-umedă- cu secreţii care se acumulează şi stimulează zonele tusigene. Acest tip
de tuse este întâlnit în traheo-bronşita acută după primele zile, bronşita cronică,
bronşiectazie, supuraţii pulmonare.
-uscată-fară secreţii sau cu secreţie redusă, vâscoasă, aderentă, prezentă în
tuberculoza incipientă, traheo-bronşita acută în primele zile, inflamaţii pleurale.
b) după consecinţele ei, tusea poate fi:
-utilă
-inutilă ( vătămatoare )
Tusea utilă produce evacuarea secreţiilor patologice, împiedicând întinderea infecţiei
şi menţinând permeabilitatea căilor respiratorii.
Tusea este vătămatoare când are intensitate mare, este seacă, produce dureri,
împiedică odihna, agravează starea congestivă a aparatului respirator, accentuează
spasmul bronhiilor, favorizează hemoptizia, solicită aparatul cardio-vascular ( la
hipertensivi, aterosclerotici, cei cu insuficienţă cardiacă, aritmii, miocardite ).
c) alte tipuri de tuse: tusea cvintoasă din tusea convulsivă se caracterizează prin mai
multe expiraţii puternice şi zgomotoase, urmate de o inspiraţie forţată numită
repriză. Tusea bitonală tradează o paralizie a nervului recurent stâng. Tusea
lătrătoare apare în adenopatii-bronşice şi tumori mediastinale. Tusea surdă apare
în afecţiuni laringiene. Tusea enzimatică cu vărsături alimentare apare în tusea
convulsivă.
După etiologie, tusea poate fi: farnigiană, laringiană, bronşică, pulmonară,
pleurală, mediastinală.
Expectoraţia este procesul prin care se elimină produsele formate în căile
respiratorii. Prin expectoraţie se înţelege atât actul de expulsie cât şi produsele
eliminate ( sputa ).
Secreţia mucoasei bronşice este formată din 5 % apă, electroliţi şi mucus,
rezultat al activitaţii celulelor glandulare mucoase şi seroase, din transudat.
Mucusul conţine glucoproteine acide ( acid sialic, sulfamucină ) care formează
circa 40 % din mucina totală, şi glucoprotieine neutre
( fucomucina), circa 60 % din mucina totală. Transudatul conţine imunoglobuline G
si A, precum şi fibrinogen.
Macromaoleculele glicoproteice sunt legate între ele prin numeroase punţi fie
chimice ( sulf, hidrogen, calciu) fie electrofizice. Glicoproteinele sunt insolubile în
acizi şi alcooli. Vâscozitatea lor diminuă în mediu slab alcalin. Cu apa formează gel
vâscos, care menţine umiditatea mucoasei şi o apară de acţiunea agenţilor chimici,
mecanici şi bacterieni. Când vâscozitatea creşte, mucusul nu mai poate fi împins spre
laringe, jenează activitatea glandelor şi cililor, acţionează ca un factor iritativ,
declanşând tusea. Scăderea vâscozitaţii sau lichefierea secreţiei bronşice contribuie la
înlăturarea ei mai uşoară, având drept rezultat realizarea de condiţii mai bune de
activitate a glandelor, mucoasei şi a cililor. Reglarea activităţii secretorii fiziologice a
aparatului respirator ar fi sub controlul unui centru mucokinetic din bulb. Acesta
primeşte aferenţa de la nivelul mucoasei aparatului respirator şi a stomacului. Sputa
în afara secreţiei mucoasei bronşice, conţine exudate patologice, celule ( leucocite,
eritrocite, microorganisme, componente ale parenchimului pulmonar ), salivă,
secreţie nazală şi faringiană.
9
Expectoraţia pote fi caracterizată prin cantitatea, aspectul, culoarea şi mirosul
ei. Cantitatea eliminată în mod obişnuit este de 50 ml. Poate creşte uneori până la
300-400 ml în unele boli ca dilataţia bronşică, abces şi gangrena pulmonară,
tuberculoza pulmonară avansată, când poate apare vomica-expulzarea brutală a unei
colecţii purulente situate în parenchimul pulmonar sau în vecinatate, prin deschidere
în căile respiratorii. Este caracteristică mai ales în abcese şi pleurezii. Culoarea roşie
gelatinoasă poate trăda cancerul bronho-pulmonar. În infarctul pulmonar devine
negricioasă, în pneumonie ruginie, iar în tuberculoza pulmonară şi în unele dilataţii
bronşice apare hemoptica. Mirosul poate fi fetid în abcesul pulmonar şi dilataţie
bronşică, şi putrid în gangrena pulmonară. Aspectul expectoraţiei poate releva
conţinutul. Sputa mucinoasă este vâscoasă, aderentă şi aerată ( bronşita acută, astm
bronşic ). Sputa alcatuită din puroi apare cremoasă ( dilataţia bronşică, abces,
tuberculoza pulmonară cavitară, chist hidatic suprainfectat ). Sputa
pseudomembranoasă se întâlneşte în unele bronşite.
Infecţiile mucoasei respiratorii, îndeosebi cele virale, determină la început
scăderea producţiei de mucus, urmată în 24 de ore de necroză şi descuamarea
celulelor ciliate. Microorganismele pot pătrunde prin mucus până la celulele
epiteliale. Inhibiţia cililor creşte susceptibilitatea la infecţii. În bronşita cronică
diminuă transportul mucusului ca şi hipovitaminoza A. Dintre substanţele endogene
acetilcolina stimulează producerea de mucus şi protejează cilii contra efectelor
inhibitoare ale vaporilor iritanţi. Noradrenalina şi adrenalina stimulează cilii şi
accentuează transportul de mucus la unele specii. Dopamina şi histamina nu au efect
asupra cililor. Serotonina creşte activitatea cililor. Cationii anorganici au acelaşi efect,
intensificarea acestuia crescând cu valenta. Bazele au efect redus, în timp ce acizii
sunt inhibitori asupra mişcărilor cililor.
Dintre substanţele exogene, beta-adrenergice şi antagoniştii serotoninei
diminuează mişcarea cililor. Lidocaina şi procaina în concentraţii mici inhibă
activitatea cililor, dar determină mişcări necoordonate cu reducerea capacităţii de
transport a mucusului. Tetracaina şi dibucaina în concentraţii mici stimulează cilii,
fară a produce incoordonanţe. La concentraţii mari, cilii sunt inhibaţi. Printre
substanţele ciliotoxice, care inhibă activitatea acestora, trebuie menţionat fumul de
ţigară, alcoolul, formaldehida, benzenul, acetona, acidul formioc şi acetic.

Pe langă observarea simptomelor specifice, examenul fizic al aparatului


respirator executat de medic, examenele complementare, ajută specialistul în
stabilirea diagnisticului şi în prescrierea tratamentului adecvat şi specific. Acesta
trebuie să aibă mai multe componente, de exemplu: regimul igieno-dietetic, tratament
etiologic infecţios medical sau chirurgical, tratament simptomatic.

V. DEFINIŢIE SI GENERALITĂŢI

10
Siropurile simt preparate farmaceutice lichide cu un conţinut crescut în zahăr,
de consistenţă vâscoasă, destinate administrării interne.
Siropurile pot conţine 2/3 din greutatea lor zahăr; siropurile industriale au cel
puţin 40% zahăr.
In general, sunt preparate cu zaharoză în concentraţie de 65% şi au densitate de
1.32, care le asigură protecţia antimicrobiană.
Prin convenţie, o soluţie cu o concentraţie de 45% zaharoză este numită sirop.
In categoria siropurilor sunt incluse toate preparatele lichide cu gust dulce,
dense, sub formă de soluţii de uz intern, care au ca vechicul siropul.
Zaharoză poate fi înlocuită cu glucoza, fructoză, zahăr invertit sau alte zaharuri
şi de asemenea pot fi obţinute siropuri din poiioli, cu gust dulce, glicerol, sorbitol,
xilitol, cât şi cu edulcoranţi sintetici sau agenţi viscozi-fianţi, pentru a conferi
viscozitate asemănătoare siropului de zahăr,
Siropurile pot conţine una sau mai multe substantele medicamentoase, cit si
substante auxiliare , ca aromatizante, coloranţi, agenţi antimicrobieni : numele şi
concentraţia acestora trebuie să fie indicate pe eticheta preparatului.
Unele siropuri nu conţin substanţe medicamentoase., ele sunt destinate a fi
vehicul pentru diferite forme farmaceutice lichide de uz intern.
Industria de medicamente prepară şi alte forme farmaceutice destinate realizării
de siropuri :
 Pulberi pentru siropuri : prezentare utilizată de industrie pentru unele
specialităţi cu stabilitate foarte limitată, care nu pol fi stocate sub formă
lichidă (unele antibiotice, de exemplu).
 Granulate pentru siropuri, de asemenea, o formă farmaceutică solidă,
prezentată în flacoane, care conţin granulate bogate în zahăr şi substanţe
medicamentoase, solubile sau insolubile.
In momentul întrebuinţării, bolnavul adaugă o cantitate determinată de apă
peste pulberea sau granulatul din flacon şi prin agitare se obţine „ex tempore" o
soluţie sau o suspensie zaharată, care se administrează cu linguriţa dozatoare, ce
însoţeşte flaconul în ambalajul industrial. Siropul obţinut se poate păstra o săptămână,
la temperatura obişnuită.
Doze unitare de pulberi sau granulate, condiţionate în plicuri termosudabile,
care se dizolvă în apă, în momentul întrebuinţării; sunt cele mai moderne.
Aceste tipuri de prezentări rezolvă, de către industria farmaceutică, problema
întrebuinţării unor substanţe medicamentoase instabile în soluţie.
Concentrate pentru siropuri: sunt preparate extractive cu volum redus, obţinute
prin diferite procedee de dizolvare, extracţie şi concentrare a unor produse vegetale.
Aceste soluţii concentrate sunt diluate cu sirop şi alcool, pentru a obţine o
concentraţie alcoolică finală de 20C, care facilitează conservarea.

VI. CLASIFICARE

11
Siropurile se pot clasifica in funcţie de criteriile
1. conţinut :
 simple, cu o singură substanţă medicamentoasă ;
 compuse, cu mai multe componente ;
2. modul de formulare :
 siropuri oficinale ;
 siropuri industriale;
3. forma farmaceutică :
 siropuri medicamentoase;
 pulberi pentru siropuri;
 granulate pentru siropuri ;
 concentrate pentru siropuri ;
4. modul de fabricare
 siropuri obţinute prin dizolvarea la rece sau la cald a zahărului în apă, sucuri de
plante, soluţii extractive ş. a. ;
 siropuri obţinute prin amestecarea siropului simplu cu alte forme lichide,
tincturi, extracte;
5. modul de utilizare :
 siropuri medicamentoase: conţin substanţe medicamentoase cu acţiune
terapeutică ;
 siropuri aromatizante : se utilizează ca edulcorante pentru acoperirea gustului
neplăcut al unor substanţe medicamentoase, din diferite forme farmaceutice
lichide ;
 siropuri cu rol de vehicul, în meditaţia pediatrică ;
 siropuri cu rol protector contra acţiunii iritante a unor substanţe
medicamentoase (cx. cloralhidrat)
6. acţiunea terapeutica:
 antitusive, expectorante, tonice, sedative, purgative, antiparazitare, cu
antibiotice, chimioterapice, antianemice etc.

VII. FORMULAREA SIROPURILOR


12
Pentru a rezolva problemele de formulare ale siropurilor oficinale şi industriale
se va ţine seama de aceleaşi considerente specificate la soluţii.
Obiectivele formulării unui sirop constau în principal în:
 realizarea solubilităţii substanţelor medicamentoase ;
 asigurarea stabilităţii siropurilor ;
 asigurarea caracteristicilor subiective (organoleptice) în scopul măririi
acceptabilităţii la bolnav ;
 eficienţa terapeutică.
În general, faţă de forma farmaceutică de soluţie, siropurile prezintă o
stabilitate bună datorită conţinutului ridicat în zahăr, iar fabricarea la cald, prin
sterilizare, asigură protecţia contra microorganismelor.
În timp şi păstrate în condiţii necorespunzătoare, sub influenţa factorilor interni
şi externi, siropurile suferă modificări importante urmate de alterarea calităţii lor.
Cele mai importante modificări sunt: cristalizarea zahărului, hidroliza,
fermentaţia, apariţia filamentelor de mucegaiuri, schimbarea culorii etc.
Hidroliza zaharozei poate să se producă în cursul fabricării siropului şi să se
accentueze în cursul depozitării, dar aceasta nu este considerată o alterare. Viteza de
hidroliza este mult mai mare în siropuri acide ; este accelerată de lumină, favorizată
de două enzime, glucozidaza (maltaza) şi zaharaza (invertaza), prima acţionează la
pH neutru, a doua la pH 4,7, la care acţiunea maltazei este nulă. Proprietăţile esenţiale
ale siropurilor nu sunt radical schimbate, dar aceste transformări grăbesc alterarea.
Alte tipuri de alterări sunt date de substanţele medicamentoase particulare din
diferite siropuri.
Prezenţa alcoolului în unele siropuri facilitează conservarea lor, dar utilizarea
acestora este contraindicată la copii.
Pentru asigurarea caracterelor subiective: aspect, culoare, gust, miros, se pot
adăuga aceleaşi substanţe auxiliare prezentate la soluţii.
Ca şi la soluţii, la formulare se vor stabili tehnologia de fabricaţie, modul de
condiţionare si depozitare a siropurilor.

VII.1 MATERII PRIME SI SUBSANTE AUXILIARE


Pentru prepararea siropurilor se utilizează următoarele materii prime:
 substanţe medicamentoase;
 substanţe auxiliare: zahărul, vehicule ca apa, ape aromatice, soluţii extractive;
adjuvanţi şi aditivi.
Substanţele medicamentoase utilizate pentru fabricarea siropurilor trebuie să
corespundă aceloraşi condiţii de calitate ca şi pentru soluţii.
În cea mai mare parte a siropurilor, pentru preparare se utilizează zahărul
oficinal, cristalizat sau bucăţi, care conţine 98-99,5% zaharoză, 0,25-0,50% apă,
solubil până la o concentraţie de 85%, în apă fiind stabil la pH 4-8.
Se poate asocia cu sorbitolul, glicerolul sau alte substanţe

13
care reduc tendinţa zaharozei la cristalizare. O manifestare a cristalizării zaharozei
este fenomenul „cap-locking" care produce, la partea superioară a sticlei şi la
interacţiunea cu dopul, o blocare a deschiderii recipientului.
Glucoza lichidă este de asemenea utilizată în locul zahărului; ea este vâscoasă
şi conferă soluţiilor un miros şi gust plăcut.
Ca solvenţi se utilizează : apa, soluţii apoase concentrate, ape aromatice,
soluţii extractive (apoase, hidro-alcoolice), sucuri de fructe ş.a.
Substanţele adjuvante şi aditivii sunt în general aceiaşi care sunt indicaţi şi
pentru soluţiile de uz intern: agenţi de mărire a solvabilităţii, stabilizanţi,
aromatizanţi, corectori de gust şi miros, coloranţi, conservanţi etc. În plus se
utilizează o serie de substanţe cu rol de clarificare, decolorarc etc. a siropurilor
(cărbune, caolin etc.).
Siropurile cu o concentraţie mai mică în zahăr, decât a siropului simplu (64%
zahăr) se conservă cu amestec de agenţi antimicrobieni 1,5% nipagin-nipasol l : 9,
sau alţi conservanţi ca acid benzoic, clorură de benzalconiu, clorură de decualiniu,
prin dizolvare în alcool şi amestecare cu sirop.
Extractele concentrate pentru siropuri se prepară numai în industrie; ele se
utilizează la fabricarea siropurilor prin amestecarea cu siropul simplu, in proporţiile
indicate ; în general, se amestecă 3 părţi sirop si 1 parte extract.
De asemenea, tot in industrie se prepară şi sucurile de fructe care sunt utilizate
pentru siropurile medicamentoase.

VIII.TEHNOLOGIA PREPARARII SIROPURILOR


14
Siropurile, fiind lichide omogene, se prepară după aceleaşi principii de bază ca
şi soluţiile.
F.R.X prevede metoda de preparare a siropurilor, care se poate aplica atât în
farmacie cât şi în industrie, prin : „dispersarea substanţelor medicamentoase sau a
extractelor vegetale în soluţii concentrate de zahăr sau în sirop simplu şi completarea
la masa prevăzută (m/m)".
Se pot folosi substanţe auxiliare (de ex. agenţi pentru corectarea gustului şi
mirosului şi pentru creşterea viscozitaţii, conservanţi antimicrobieni potriviţi).
Dacă este necesar, în farmacie, siropurile se prepară prin încălzire şi se
filtrează imediat în recipiente uscate, de capacitate mică.

VIII.1. Prepararea siropurilor în farmacie


In farmacie se prepară:
 siropuri oficinale; F.R.X. prevede 4 exemple siropul simplu, siropul de
codeina, siropul de matraguna si siropul de balsam de Tolu;
 formele magistrale (soluţii medicamentoase) în compoziţia cărora intră aceste
siropuri oficinale.
VIII.1.1. Spaţii şi aparatură
Siropurile se prepară în laboratorul farmaciei, utilizând aceleaşi ustensile şi
veselă i.
Se folosesc recipiente, de capacitate corespunzătoare, de sticlă, porţelan, tablă
emailată (mensuri) sau oţel inoxidabil.
VIII.1.2. Recipiente de condiţionare
Pentru siropurile oficinale, F. R. indică utilizarea unor recipiente cu o
capacitate de cel mult l .000 ml: flacoane de sticlă cu pereţii rezistenţi şi închise cu
dop rodat.
VIII.1.3. Fazele preparării siropurilor
In farmacie, prepararea siropurilor cuprinde următoarele etape:
 cântărirea materiilor prime ;
 dizolvare;
 completarea la masă prevăzută (m/m) ;
 filtrarea siropului, eventual clasificare sau decolorare;
 condiţionare;
 depozitare.
Siropurile oficinale se prepară, toate, prin dizolvarea zahărului la cald şi
amestecarea siropului simplu obţinut eu soluţia medicamentoasă sau extractivă
(tinctură).
Cel mai utilizat este siropul simplu (Sirupus simplex) sau siropul de zahăr,
care intră în compoziţia diferitelor formule magistrale cât şi pentru prepararea de
siropuri medicamentoase, corectoare de gust etc.

15
Prepararea siropului simplu cuprinde următoarele faze:
 cântărirea zahărului şi a apei distilate ;
 dizolvarea zahărului;
 completarea la masa prevăzută (m/m):
 filtrarea siropului;
 condiţionare;
 depozitare.
Se cântăresc 64 g zahăr (pentru 100 g sirop simplu) şi se dizolvă în apă
distilată. Se pot folosi următoarele metode de dizolvare a zahărului : la rece sau la
cald.

VIII.1.4 Dizolvarea la rece se aplică în cazul în care vehiculul utilizat conţine


substanţe termolabile. Această metodă evită:
 alterarea substanţelor medicamentoase
 hidroliza si caramelizarea zaharozei;
Metoda prezintă şi o serie de dezavantaje :
 timpul de dizolvare a zahărului este lung;
 operaţia de filtrare a siropului decurge cu viteză mică;
 posibilitatea contaminării cu microorganisme şi
 fermentarea siropurilor, provocată de eventualele enzime existente în. vehicul
(soluţii extractive din plante), în cazul în care concentraţia în zahăr este sub
60%, ceea ce impune asocierea de conservanţi;
 uşoară hidroliza a zahărului, care este mai pronunţată la siropurile acide (ionul
H+ fiind catalizator);
 nu rezultă siropuri limpezi în toate cazurile (depinde de sortul de zahăr sau de
vehiculul utilizat).
Pentru prepararea siropurilor la rece, se pot folosi următoarele metode:
 dizolvarea zahărului „per dcscensum" ;
 dizolvarea zahărului prin pcrcolare ;
 dizolvarea zahărului prin agitare mecanică.
Dizolvarea „per descensum", numită şi dizolvarea circulantă, este o metodă
mai veche, de preparare a siropului, în care zahărul se introduce într-un săculeţ de
pânză, ce se suspendă la suprafaţa apei distilate (sau a unui vehicul).
Apa dizolvă treptat zahărul şi în final se formează un strat de sirop dens, saturat, în
jurul particulelor solide de zahăr. Datorită forţei
gravitaţionale, acest strat de sirop dens se deplasează la
pârlea inferioară a recipientului, antrenând în mişcare o altă
cantitate de apă în sus (care are o densitate mai mică); se
creează astfel curenţi de convecţie, care dizolvă treptat-
treptat tot zahărul. După dizolvarea întregii cantităţi de
zahăr, săculeţul se scoate şi siropul se omogenizează prin
agitare.
Se filtrează prin hârtie de filtru.

16
Fig. 140. Schema unui
percolator
Dizolvarea prin percolare
În metoda percolării se utilizează un vas de sticlă cilindro-conic, terminat cu
un tub efilat şi robinet, numit percolator (care se utilizează si pentru soluţiile
extractive) (fig. 140).
La partea inferioara a percolatorului se plasează un strat de vata umectată cu
apă distilata, deasupra se introduce zahărul sub formă de cristale sau bucăţi. Dacă
zahărul este pulverizat, el formează o masă compactă pe care apa sau alt lichid o
strabat greu.
În continuare, peste zahăr se adaugă apa distilată (sau alt vehicul); aceasta
trece repede prin coloana de zahăr, robinetul fiind deschis. Lichidul astfel obţinut
este adus din nou în percolator; se reglează robinetul în aşa fel încât debitul de
curgere a siropului să fie constant, în final, după dizolvarea totală a zahărului,
percolatorul se spală cu apă distilată (şi filtrul). Siropul se completează cu apă
distilată la masa indicată şi se omogenizează prin agitare ; nu mai este necesară
filtrarea.
In laboratoare se utilizează această metodă pentru prepararea a 1.000 g sirop :
în general se utilizează iniţial 500-600 g apă distilată, restul serveşte pentru
completarea la 1.000 g sirop.
Dizolvarea prin agitare constă în agitarea energică a amestecului de zahăr cu
apă distilată sau alt vehicul, până la dizolvarea completă, înlr-un recipient închis,
care are o capacitate de 2 ori mai mare ca volumul siropului.
Metoda se aplică pentru prepararea unor cantităţi de sirop până la 2.000 g.
Dizolvarea decurge mai greu şi este necesară o agitare prelungită.

VIII.1.5. Dizolvarea la cald a zahărului în apă sau alt vehicul este o metodă frecvent
utilizată, deoarece oferă o serie de avantaje:
 operaţiile de dizolvare si filtrare decurg rapid;
 posibilitatea de contaminare cu microorganisme şi fermentarea siropului sunt
mai reduse ;
 prin încălzirea la fierbere are loc şi sterilizarea siropului;
 se obţin preparate clare şi limpezi, prin coagularea substanţelor albuminoase
sau, eventual, a unor substanţe balast prezente în zahăr, sucuri, soluţii
extractive etc.
Dintre dezavantaje enumerăm:
apariţia de cristale, datorata hidrolizei zaharozei,
sub acţiunea căldurii, în glucoza şi fructoză,
zaharuri reducătoare, cu solubilitate mai redusă
decât zaharoza şi care separă. De asemenea,
aceste două oze pot favoriza alterarea siropului,
prin fermentare
;posibilitatea caramelizării zahărului.
În aceasta metodă, zahărul se aduce, împreună
cu apa distilată sau alt vehicul, într-un recipient;
amestecul se încălzeşte în baia de apă sau direct
Fig. 141. Reacţia de hidroliză a 17
zaharozei
pe o sursă de foc ; se agită continuu, până la dizolvarea completă a zahărului. Se
preferă ca încălzirea să aibă loc moderat; eventuala spumă care se formează în timpul
fierberii este îndepărtată.
O parte din apă se poate evapora; în acest caz se adaugă apă distilată fierbinte,
până la masa prevăzută. în continuare se determină concentraţia siropului;
In farmacie se utilizează diferite mijloace :
 prin introducerea unui termometru într-un sirop care fierbe şi are concentraţia
corespunzătoare ; acesta indică temperatura de 105°C ; siropurile mai
concentrate se diluează cu apă distilată fierbinte, omogenizând şi urmărind
scala termometruIui
 prin cântărirea la balanţă a siropului şi compararea cu masa iniţială; se
completează tot cu apă distilată fierbinte.

VIII.1.6 Filtrarea siropului fierbinte are loc imediat, prin hârtie de filtru sau vată.
Pentru siropul simplu, FR.X prevede dizolvarea a 64 g zahăr, prin încălzire, în
apă distilată; siropul se fierbe 1-2 minute, agitând continuu; se completează cu apă,
încălzită Ia aproximativ 70°C, la 100 g şi se filtrează fierbinte.

VIII.1.7 Condiţionare. Se utilizează recipiente de sticlă incolore sau colorate în


brun, bine închise; se aplică eticheta albastră de uz intern.

VIII.1.8 Depozitare. In farmacie, siropurile se păstrează în recipiente, cu o


capacitate de cel mult 1.000 ml, bine închise, umplute complet, la 8-15°C.

VIII.2. Tehnologia de fabricare şi condiţionare industrială


In industria de medicamente, ca şi în farmacie, siropurile se prepară respectând
aceleaşi reguli generale. Sunt necesare spatii de producţie, echipamente, utilaje şi
recipiente cu o capacitate mare, corespunzătoare lotului de fabricare.

VII.2.1. Spaţii de producţie


Fabricarea siropurilor necesită spaţii de lucru cu compartimente care să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi pentru soluţiile industriale.

VIII.2.2.Echipament de producţie
Pentru fabricarea siropurilor se utilizează aceleaşi utilaje şi instalaţii speciale;
recipiente cu pereţi dubli, numite fierbătoare cu manta, prin care circulă vapori de
apă supraîncălziţi. Ele sunt confecţionate din oţel inoxidabil şi sunt prevăzute cu
agitatoare, cu palete şi sisteme de filtrare la cald.
In laboratoarele mai mici, pentru prepararea la rece, se utilizează
zaharalizoare.
Randamente mari de producţie se obţin prin folosirea de baterii de recipiente
de capacitate mare, din oţel inoxidabil, în care se poate lucra la rece sau la cald.

18
VIII.2.3. Recipiente de condiţionare
Pentru condiţionarea primară a siropurilor industriale se utilizează aceleaşi
recipiente ea şi pentru soluţii: flacoane de sticlă incoloră sau colorate, cu fundul plat,
însoţite de linguriţă sau mensură dozatoare (din material plastic), sau flacoane
presurizate prevăzute cu sistem dozator (fig. 142).

19
Fig. 142. Tipuri de recipiente şi ambalaje pentru siropuri

Fig. 143. Flacon cu pulbere sau granulate pentru sirop


Preparatele solide (pulberi, granulate pentru siropuri) se condiţionează tot în
recipiente de sticlă, cu deschidere mai largă şi însoţite de aceleaşi accesorii (fig. 143).
Pregătirea recipientelor pentru condiţionarea siropurilor se efectuează în aceleaşi condiţii
speciale.

VIII.2.4. Fazele procesului tehnologic


Siropurile se fabrica în şarje pe baza unei fişe de fabricaţie, ca de altfel toate
medicamentele industriale. Fazele procesului tehnologie depind de metoda stabilită.
Fabricarea siropurilor cuprinde următoarele faze :
20
 livrarea materiilor prime ;
 cântărirea materiilor prime ;
 dizolvarea zahărului;
 determinarea concentraţiei în zahăr şi aducerea siropului la densitatea prevăzută;
 clasificarea, decolorarea si filtrarea siropului;
 dispersarea substanţelor medicamentoase şi auxiliare;
 completarea la masa prevăzută ;
 stocarea intermediară (control produs semifinit);
 condiţionarea siropului;
 marcare, grupare, ambalare.

1. Primele două faze cuprind livrarea materiilor prime şi cântărirea lor, conform fisei
de fabricaţie; ele se efectuează în acelaşi mod ca şi Ia soluţii, la balanţe de precizie.
Dizolvarea zahărului se poate efectua la rece sau la cald, dependent de
termostabilitatea componentelor.
Dizolvarea la rece se aplică dacă vehiculul utilizat conţine şi substanţe
termostabile. Se utilizează zaharalizoare, în care dizolvarea zahărului decurge ca în
percolator (fig.144).
Zaharalizorul KLEIN-DETHAN este format dintr-un recipient cilindric din oţel
inoxidabil (5), prevăzut cu capac (1); la jumătatea înălţimii recipientului sunt plasate
diafragme demontabile (3), între care se introduce materialul filtrant: hârtie de filtru, vată
între două straturi de tifon, pâslă. Aceste diafragme se pot scoate şi curăţa uşor pentru
schimbarea materialului filtrant.
Zahărul se introduce în recipientul cilindric (2), plasat la partea superioară a
aparatului. Se adaugă solventul (apa distilată), care străbate straturile de zahăr şi-l
dizolvă; siropul este filtrat şi colectat prin robinetul (7), aflat la partea inferioară.
Aparatul este dotat eu un tub de nivel (6), în care se află o bilă, ce arată concentraţia
siropului.

1.capac;
2.rezervor cu zahăr şi apă ;
3.parte filtrantă formată dintr-un capac perforat, acoperit cu filtru ;
4.rezervor cu sirop ;
21
5.tub pentru eliminarea aerului;
6.geam pentru observarea nivelului siropului;
7.robinet.
Fig. 144. Zaharalizor KLEIN-DETHAN, părţi componente

2. Dizolvarea la cald este metoda cea mai frecvent utilizată în industrie. Apa şi
zahărul se introduc în recipientul din oţel inoxidabil, prevăzut cu sistem de încălzire
(vapori de apă sau electric) şi agitator.
Se reglează temperatura între 60-100°C, în funcţie de stabilitatea substanţelor care
urmea/ă să fie dizolvate în continuare.
În fig. 145 este prezentată o instalaţie sistem baterie, pentru fabricarea siropurilor.
Înainte de a începe încălzirea instalaţiei, se recomandă umectarea totală a zahărului,
pentru a evita riscul caramelizării parţiale.
În tot timpul operaţiei de dizolvare, amestecul este agitat continuu, iar spuma care
se formează se îndepărtează.
De asemenea, o parte din apă se poate evapora şi este necesară diluarea siropului,
care constituie faza următoare.
În continuare, după dizolvarea zahărului se adaugă, sub agitare, diferitele substanţe
asociate: stabilizanţi, conservanţi, eventual, componente care împiedică re cristalizarea
zahărului: soluţia de sorbilol, glieerol coloranţi, aromatizanţi, corectori de gust, sub formă
de soluţie apoasă sau alcoolică.

3. Determinarea concentraţiei în zahăr şi aducerea la, densitatea, prevăzută


Înainte de operaţia de filtrare a siropului se determină concentraţia în zahăr,
respectiv densitatea siropului, care trebuie să corespundă prevederilor din fişa de
fabricaţie.

22
Fig. 145. Instalaţia industrială pentru fabricarea siropurilor şi a suspensiilor buvabile
A, B, C, D : tancuri prevăzute cu sistem de agitare şi manta prin care circulă vapori de
apă, pentru dizolvarea separată a substanţelor componente (zahăr, substanţe
medicamentoase, adjuvanţi, aditivi), soluţiile rezultate sunt amestecate pentru obţinerea
siropului.

23
Concentraţia optimă în zahăr a siropului simplu este de 64%, respectiv
55-65% zaharoză şi corespunde densităţii de 1,2614-1,3207 (densitatea medie =
1,314) şi un indice de refracţie de 1,4464-1,4532. Controlul acestor parametri se
efectuează cu ajutorul densimetru-lui, zaharimetrului sau areometrului Baume.
În cazul utilizării densimetrului, cantitatea de apă distilată necesară
diluării se calculează după relaţia:
in care
ad2 (d1-d)
x=
d1( d-d2)''

x = cantitatea de apă, în grame ;


a = cantitatea siropului care trebuie diluat, în grame ;
d2 = densitatea diluantului tapa distilată);
d1-densitatea siropului care trebuie diluat;
d = densitatea pe care trebuie să o aibă siropul, în final.
Dacă s-a utilizat areometrul BAUME, siropurile mai concentrate se
diluează cu apă distilată la masa prevăzută în fişa de fabricaţie, după formula:

E = 0,35 - S • D , în care :

E = cantitatea de apă în grame ;


S — masa siropului în grame ;
D = numărul de grade Be' peste 35.
Aparatele industriale sunt prevăzute cu zaharimetre, areometre, cu scală
gradată, care indică direct concentraţia în zahăr a siropului, în tot timpul
procesului de dizolvare, astfel încât operaţia de dizolvare, respectiv încălzirea,
se poate opri la concentraţia prevăzută.

4. Clarificarea, decolorarea şi filtrarea siropurilor


Operaţia de clarificare se efectuează numai dacă este necesară şi pentru a
facilita o filtrare ulterioară. Ea constă în modificarea preparării prin încălzire
uşoară, pentru a coagula proteinele, sau prin adăugarea de adjuvanţi de filtrare,
care realizează un sirop limpede şi incolor, prin reţinerea particulelor solide sau
lichide (coloidale) în suspensie. Calitatea unui sirop depinde în primul rând de
calitatea zaharului; dacă acesta nu este bine rafinat el formează soluţii tulburi şi
uşor colorate.
De asemenea, un sirop industrial semifinit poate fi neclar şi datorită
vehiculului (sucuri de fructe, soluţii extractive).
Clarificarea siropurilor se efectuează prin diferite procedee
 fizice ;
 fizico-chimice ;
 biochimice.
Clarificarea: prin procedeele fizice permite separarea mecanică a

24
impurităţilor din sirop, utilizând ca agenţi de clarificare :
 hârtia de filtru, sub formă de pastă (l g hârtie de filtru pentru l kg sirop) :
se tritureză cu apă caldă, până când hârtia de filtru se transformă în pastă ;
se presează pentru a se elimina apa şi se adaugă în siropul fierbinte ; se
agită şi se continuă fierberea câteva minute ; amestecul se filtrează ;
metoda se utilizează şi în farmacie ;
 cărbunele activ în concentraţie de 2-5% : se amesteca cu siropul fierbinte
şi se filtrează printr-un material filtrant ;
 dată cu clarificarea se realizează şi decolorarea siropului. Aceste procedeu
se aplică mai rar, datorită proprietăţilor adsorbante şi catalitice ale
cărbunelui pentru substanţe (alcaloizi); eventual operaţia se efectuează
numai pe siropul simplu, pentru decolorare, înainte de adăugarea
substanţelor.
 caolinul, silicatul de aluminiu hidratat, kiesselgur-ul, gelul de siliciu sunt
produse anorganice, utilizate în concentraţie de 2%, pentru clarificarea,
mai ales, a siropurilor care conţin mucilagii sau preparate extractive din
plante aceste substanţe au dezavantajul de a prezenta proprietăţi
adsorbante ; ele se agită cu siropul şi apoi se filtrează;
 talcul, în proporţie de 10% realizează o bună clarificare a siropului, dar
îngreuiază operaţia de filtrare, datorită fineţii pulberii;
 carbonarul de magneziu, oxidul de magneziu au proprietăţi clarifiante
asemănătoare talcului, dar conferă siropului o reacţie alcalină (pH = 10);
 alcoolul si apa sunt utilizate pentru clarificarea soluţiilor extractive apoase
(alcoolul) şi respectiv a celor alcoolice,tincturi şi extracte (apa).
Siropul nu poate fi clarificat cu alcool, deoarece zahărul este insolubil în
acest solvent şi recristalizează.
Agenţii de clarificare sunt astfel aleşi încât să nu absoarba nici substanţele
medicamentoase, nici alte componente importante din sirop : conservanţi,
coloranţi etc.
Clarificarea prin mijloace chimice este foarte rar intilnita in special pentru
siropurile care conţin tanin; el este precipitat cu o soluţie de albumină diluată
Procedeele biochimice se bazează reacţii enzimatice (fermentare) si se folosesc
la clarificarea sucurilor de fructe (cireşe~zmeură etc.), pentru precipitarea
materiilor proteice, a gumelor, mucilagiilor, pectinelor, spre a putea fi utilizate la
prepararea siropurilor industriale.

5. Filtrarea siropurilor
În general o simplă filtrare este suficienta pentru a se obţine un sirop
limpede. Ca materiale filtrante se folosesc : hârtia de filtru, placi filtrante din
ţesături diverse (bumbac, lână fibre sintetice), adaptate la viscozitatea siropului.
Se folosesc filtre presă, la cald, când siropurile au fluiditate mare,

6. Stocarea intermediară

25
Această fază a procesului tehnologic necesită recipiente de stocare
adecvate, bine închise, pentru a evita o posibilă contaminare microbiană. Se
controlează pH-ul, densitatea, concentraţia în substanţe medicamentoase în
vederea condiţionării.

7. Condiţionarea siropului
Pentru divizarea şi condiţionarea primară a siropurilor se utilizează
aceleaşi linii automate ca şi la soluţii; in acest caz viscozitatea siropului
micşorează viteza de curgere în recipiente.
Nu se recomandă condiţionarea în flacoane a siropurilor fierbinţi (în care
caz viscozitatea mai scăzută măreşte viteza de curgere), întrucât se favorizează
condensarea vaporilor de apa pe pereţii recipientelor. Aceasta duce la formarea
unui strat de sirop diluat, la suprafaţa preparatului, în care se dezvoltă mai rapid
microorganismele din aer, ce eventual au contaminat produsul.

26
Alte metode indică sterilizarea şi păstrarea siropurilor în sticle sterilizate.
Se condiţionează în sticle pline, bine închise (cel mult 1.000 g).
Extractele concentrate pentru siropuri se utilizează pentru fabricare, prin
amestecarea cu siropul simplu, în proporţiile indicate.
Pentru fabricarea extractelor concentrate se utilizează produse vegetale ca:
eucalipt, poligala, specii pectorale, coaja de portocale, din care se prepară soluţii
extractive, după o metodă generală. Astfel, produsul vegetal mărunţit convenabil
se macerează cu alcool de 80o timp de 24 ore. Se adaugă o anumită cantitate de
apă caldă şi se infuzează 6 ore la 70°C. Lichidul extractiv se separă prin
stoarcerea reziduului; se obţine soluţia extractivă A si reziduul care este supus
unei operaţii de digestie sau infuzare apoasă, lichidul extractiv este filtrat,
conducând la soluţia extractivă apoasă D (fig. 146).
Soluţia extractivă A se supune distilării şi se obţine un alcool aromatic B
şi un rezidiuu apos C; acest reziduu este amestecat cu soluţia extractivă apoasă
D, se concentrează, conducând la soluţia extractivă apoasă E.
De cele mai multe ori, soluţia concentrată E este amestecată cu o cantitate
de alcool de 50°, egală cu greutatea sa, pentru precipitarea pectinelor,
mucilagiilor şi a altor substanţe balast, în final, concentratul apos sau alcoolic E
se amestecă eu alcoolul aromatic B. La acest amestec se adaugă sirop simplu şi
alcool de 95°, pentru a avea un extract 1/10 şi o concentraţie alcoolică finală de
20°, ceea ce facilitează conservarea sa.
Acest concentrat pentru siropuri se utilizează pentru fabricarea siropurilor
industriale sau oficinale, prin amestecarea a 9 părţi sirop şi l parte extract.
Pentru prepararea sucurilor de fructe care se utilizează în fabricarea siropurilor
medicamentoase, se aplică operaţia de presare, care constă în extracţia sucului
dintr-un produs vegetal, supus la o presiune puternică, în industrie se utilizează
prese cu şurub, prese continue sau hidraulice (fig. 147).

8. Marcare, grupare, ambalare


Siropurile se ambalează şi se grupează în mod asemănător cu soluţiile.
Adăugarea de conservanţi se menţionează pe etichetă. Se grupează si se
ambalează în pachete (a câte 20 flacoane) în hârtie, se aplică eticheta.

27
VIII.3. Depozitare, transport

Siropurile se depozitează la loc răcoros, ferit de lumină; cele care conţin


antibiotice, vitamine, sul famide se păstrează în condiţii de protecţie la o
temperatură între 2 - 25°C, sau conform indicaţiilor specificate pe etichetă
produsului.
Transportul se efectuează în aeeleaşi condiţii ca si soluţiile.
In fig. 148 este prezentat fluxul tehnologic de fabricare a siropurilor.

28
IX. CARACTERELE Şl CONTROLUL CALITĂŢII
SIROPURILOR

Siropurile sunt soluţii limpezi sau slab opalescente având gustul şi


mirosul componentelor sau al aromatizantului folosit.
În general aspectul siropurilor industriale depinde deci de claritate şi
culoare, în „design-ul" unui sirop, alegerea culorii se efectuează de obicei în
legătură cu aroma de exemplu, culoarea verde, albastră, pentru mentă roşie
pentru vişine sau cireşe etc., utilizând aromatizanţi şi conservanţi admişi de
Ministerul Sănătăţii
Controlul soluţiei constă în identificarea şi determinarea substanţelor
medicamentoase, determinarea zahărului, a indicelui de refracţie, a densităţii
relative, pH-ului masa totală pe recipient

BIOFARMACIE-BIODISPONIBILITATE
Siropurile, fund soluţii apoase orale, prezintă acelaşi loc în scara
biodisponibilitaţii formelor farmaceutice orale având o eliberare rapidă a
substanţei medicamentoase

29
X.SIROPURI ANTITUSIVE

X.1. Definiţie
Antitusivele si siropurile antitusivele sunt medicamente ce diminua sau
suprimă tuşea, acţionând la nivelul centrului bulbar al tusei sau asupra altor
verigi ale arcului reflex al tusei.

X.2. Clasificare
Farmacoterapia tusei cuprinde două grupe de medicamente, ce acţionează
la două nivele ale arcului reflex al tusei:
 inhibitoarele centrului tusei;
 medicamente cu acţiune periferică, pe celelalte verigi ale arcului reflex al
tusei.

a) Inhibitoarele centrului tusei:


opioide: naturale (codeina, morfina); semisintetice (codetilina = dionina);
sintetice (fol- codina. levopropoxifen, dextrometorfan);
ex de siropuri: HUMEX, TUSIN ( avind substanta activa dextrometrofan)
neopioidc (noscapina, glaucina, clofcdanol, butamirat, clobulinol,
pentoxiverina, oxela- dina, benzonatatul);

b) Substanţe cu acţiune periferică:


 mucilaginoase (au proprietăţi hidrofile. lubrefiază mucoasa faringiană şi
diminua sensibilitatea terminaţiilor nervoase);
ex de sirop: EFFITUSIN ( avind ca principiu activ extractul de lemn dulce)
 antiseptice şi descongestionante nazale (au acţiune etiotropă şi
patogenică);
 anestezice locale, clofcdanol, benzonatatul (diminua iritaţia receptorilor);
 expectorante (favorizează fluidificarea şi eliminarea sputei, diminuând
factorul iritativ local);;
ex de sirop: ERDOMED, EURESPAL, HUMEX, RHINANTIOL 2%,
MUCOSOLVAN
 bronhospasmoliticele (diminua indirect iritaţia receptorilor); Ex.
prenoxdiazina.
 altele: levodropropizina.

X.3. Farmacoterapie
- Primul tratament al tusei trebuie să fie cel cauzal;
- Tusea uscată, neproductivă inutilă, dăunătoare - se combate;
- Tusea productivă umedă;
-nu trebuie suprimată;

30
-trebuie diminuată, când este supărătoare;
Inhibitoarele centrului tusei sunt cele mai active şi sunt utilizate curent;
Opioidele au eficacitatea maximă; trebuie evitate în tuşea cronică şi la
indivizi cu pre dispoziţie la farmacodependenţă;
Perifericele sunt utilizate când tuşea este declanşată de iritarea
receptorilor periferici;
Astfel:
- mucilaginoase, pentru mucoasa laringiană;
antiseptice, descongestionante, anestezice locale, pentru mucoasa nazală;
expectorante, pentru mucoasa bronşică.
Asocierile sunt utilizate frecvent (antilusive, expectorante,
bronhodilatatoare, hiposecre- toare, analgezice-antipircticc, vasoconstrictoare);
trebuie justificate farmacodinamic şi individualizate pentru fiecare caz.
Indicaţiile antitusivelor si sub forma de siropuri: tuşea iritativă de diverse
etiologii (gripă, faringită, traheită, tuseconvulsivă etc).

Fig. IV.6. Structura chimică a unor antitusive centrale, upiuide (codeina,


dextrometorfan) şi neopioide (clobutinol, bulaniinit, oxetadină)

X.4. ANTITUSIVE CENTRALE OPIOIDE

CODEINA

31
Str. chim.: -3 metilmorfina: clorhidrat sau fosfat.
Bd. per os este medie (cea 50%);
crescută faţă de morfină;
biotransformare hepatică, prin demetilare (cea 10%) la morfină
(metabolitul activ);
Difuzează prin placentă şi în laptele matern, putând produce deprimare şi
dependenţă la noul născut şi sugar;
Eliminare urinară, predominant în formă inactivă;
Tl/2 este scurt (cea 3 h)..
Fdin:
 efectul antitusiv apare la doze mai mici (15 mg) decât efectul analgezic
(120 mg); efectul antitusiv se intensifică, cu creşterea dozelor, până la 60
mg;
 latenţa este de 2 h şi durata 4 - 6 h (p.o.);
 efectul antitusiv este de cea 3 ori mai slab ca cel al morfinei;
 efectul analgezic este de cea 12 ori mai slab ca cel al morfinei; dozele
echiactive analgezice fiind respectiv 120 mg şi 10 mg (per os);
 diminua secreţiile bronşice.
Ftox.:
 efect inhibitor al centrului respirator bulbar, de cea 3 ori mai slab
comparativ cu morfina;
 constipaţie şi greaţă, numai la doze mari;
 creşte presiunea intrabiliară, consecinţă a spasmului sfincterului Oddi;
-convulsii, la copil;( de aceea se administreaza destul de rar la copil)
 potenţial toxicomanogen redus; dezvoltă toxicomanie, după administrare
prelungită.
Fepid.:
Prudenţă: la astmatici, emfizem pulmonar, insuficienţă respiratorie, putând
accentua insuficienţa respiratorie; în insuficienţă hepatică; copii sub 5 ani
(epurarea hepatică deficitară).
Fter. şi Fgraf.:
Este antitusivul cel mai frecvent utilizat şi luat ca referinţă, indicat în tuşea
uscată, iritativă.( se gaseste si sub forma de sirop in combinatie cu alte
antitusive)
Posologie, ca antitusiv: adult, 15-30 mg repetat la 4 - 6 h; copii peste 5 ani 0,2-
0,3 mg/kg, Ia6-8h.

MORFINA
Fter.:
Indicaţie ca antitusiv, în mod excepţional: în tuse foarte intensă, refractară la alte
antitusive şi însoţită de durere intensă (cancer pulmonar, fracturi de
coaste, infarct pulmonar,

32
pneumotorax, hemoptizie). Atenţie: Stupefiant!

DEXTROMETORFAN
Fdin.:
Avantaje:
Efect antitusiv cu durată relativ medie (3-6 h).
Nu are acţiune analgezică.
Nu deprimă respiraţia si motilitatea cililor respiratori.
Nu prezintă risc de dependenţă.
Ftox. şi Fepid.:
RA: deprimarea respiraţiei (Ia doze mari)
CI: insuficienţă respiratorie, insuficienţă hepatică; copii sub 2 ani.
Ftcr. şi Fgraf.:
Indicaţie: tuse uscată, iritativă.
Posolog ie p. o.: adult, 60-120 mg/zi în 4-6 prize; copii 2-12 ani, 15-60 mg/zi, în
4-6 prize.
SUB FORMA DE SIROP: HUMEX , TUSSIN

X.5. ANTITUSIVE CENTRALE NEOPIOIDE

CLOFEDANOL
Antitusiv aproape egal codeinei.
Latenţa scurtă, datorată unui efect anestezic local slab pe mucoasa
faringiană, la administrare sub formă de soluţie.
Fter. şi Fgraf.:
Indicaţie: tuse neproductivă, iritantă. Posotogie: 25 mg de 3 - 4 ori/zi

CLOBUTINOL
Fcin.: absorbţie p.o. rapidă şi aproape totală; eliminare urinară în formă neb i o
transform aţă şi ca metaboliţi; Tl/2 plasmatic, lung (24 - 32 h).
Ftox. şi Fepid.;
RA\ rar, reacţii alergice (urticarie, prurit, edem angioneurotic); dispnee;
somnolenţă; anxietate halucinantă.
În supradozare: tremor. convulsii.
Atenţie! Efecte leratogene evidenţiate la animale.
CI: insuficienţă respiratorie, astm bronşic; tulburări neuropsihice; sarcină
(primele 3 luni).
Prudenţă: activităţi ce necesită atenţie sporită (şoferi etc).
Interacţiuni: sinergism de potenţare a sedării, la asoeiere cu alcool şi deprimante
SNC; sinergism în scăderea pragului convulsivant, la asociere cu antidepresive
(de tip imipramină), teofilină etc.
Fter. şi Fgraf.:
Indicaţie: tuse neproductivă, iritativă.

33
Poxologie p.o.: adult, 40-80 mg de 3 ori/zi; copii sub 12 ani, 10-40 mg de 3
ori/zi; durata tratamentului: max. 7 zile.
Atenţie! În insuficienţă renală şi hepatică se ajustează dozele.

BUTAMIRAT
Fcin.:
absorbţie p.o. rapidă şi totală;
biotransformare plasmatică şi hepatică la metaboliţi activi (acid 2 - fenilbutiric şi
dictila- minoetoxietanol);
legare de proteinele plasmatice în procent înalt (cea 95%), atât butamiratul, cât
şi metabo- liţii activi;
Tl/2 al butamiratului este mediu (cea 6 h) şi peste mediu pentru metaboliţii
activi.
Fdin.:
antitusiv cu eficacitate pronunţată;
bronhodilatator.
Ftox. şi Fepid.:
Avantaj: RA fără importanţă (greaţă, diaree, eridem cutanat) şi cu frecvenţă
redusă (cea 1%). În supradozare: somnolenţă, hTA. Fter. şi Fgraf.:
Indicaţii; tuse acută, tuse convulsivă; profilaxia tusei, pre- şi postoperator.
Posotogic p.o.: adult, 20-25 mg repetat de 4 ori/zi; copii sub 12 ani, 5-15 mg
repetat de 3 ori/zi.

PENTOXIVERINA
F din.: antitusiv şi bronhodilatator.
Fter, şi Fgraf.:
Indicaţie; tuse neproductivă iritativă.
Posologiep.o. şi i.v.: adult, 20-40 mg de 2 - 3 ori/zi; copii, 10-20 mg de 2 - 3
ori/zi.

OXELADINA
Fdin.: antilusiv cupneic; durata efectului, cea 4 ore. Avantaj: nu are acţiune
deprimantă SNC şi nu provoacă somnolenţă.
Ftox. şi Fcpid.:
Prudenţă: insuficienţă respiratorie, afecţiuni cardiovasculare.
Precauţii: monitorizarea funcţiei respiratorii şi activităţii cardiovasculare (la
administrare intensivă).
Fter. şi Fgraf.:
Indicaţii: tuse neproductivă iritativă, tuse spasmodică, tuse convulsivă.
Posologie p.o.: adult, 30-50 mg/zi; copii până la 15 ani 10-30 mg/zi (10 mg/10
kg/zi.).

34
XI. SIROPURI EXPECTORANTE

XI.1. Definiţie
Expectorantele produc fluidificarea sputei, prin:
 mărirea secreţiei glandelor bronşice;
 modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale secreţiei vâscoase;
 stimularea mecanismelor de eliminare a sputei (mişcările cililor,
peristaltismul bronhiilor). Fluidicarea sputei are consecinţe:
-uşurarea eliminării sputei;
-deblocarea cililor, cu favorizarea activităţii lor pendulare;

XI.2. Farmacoterapie
Indicaţia expectorantelor: în afecţiuni pulmonare (bronşite cronice,
mucoviscidoză etc), cu secreţie bronşică scăzută, vâscoasă şi aderentă, care nu
poate fi eliminată şi reprezintă atât un factor iritativ declanşator al tusei, cât şi un
factor favorizant al proceselor infecţioase şi inflamatorii.
Asocieri, preferabil nu fixe (într-un produs tipizat):
 cu antibiotice sau chimioterapice, în infecţii medii sau grave;
 cu antitusive, în tuse intensă, chinuitoare; dozele de antitusive alese
trebuie să diminuă tuşea, dar să nu inhibă total reflexul tusei, caz în care
este împiedicată expulzarea sputei infectate; aceste doze variază de la caz
la caz şi de aceea produsele cu asocieri fixe nu sunt larg utilizabile.
Metodă terapeutică ne medicamentoasă, cu valoare expectorantă este
hidratarea secreţiilor bronşice, prin:
 inhalare de vapori de apă calzi sau aerosoli dintr-o soluţie de NaCl
izotonă sau hipcrtonă;
 ingestie de apă, 3 l / 24 ore.
-eliberarea celulelor glandulare, cu îmbunătăţirea activităţii lor.

XI.3. Clasificare
Funcţie de mecanismele de acţiune:
 secretostimulante;
 bronhosecretolitice.

XI.4 SECRETOSTIMULANTE (acţiune stimulantă asupra glandelor


bronşice):
 mecanism mixt (direct şi reflex);
 mecanism reflex.
Secretostimulante prin mecanism mixt:
Sunt substanţe volatile (săruri de amoniu) şi sublimabile (benzoat de
sodiu, ioduri, derivaţi de gaiacol ca guaitenesina şi gaiacolsulfonat de potasiu),

35
produse vegetale expectorante gasite şi sub formă de siropuri (species
pectorales, ceai pectoral, ceai antibronşitic);
Sunt administrate per os şi se elimină la nivelul glandelor bronşice,
stimulând secreţia apoasă a glandelor traheobronşice, alcalinizând secreţia şi
fluidificând-o (mecanism direct);
Produc iritaţia nespeciftcă a receptorilor din mucoasa gastrică, declanşând
un reflex vago-vagal, cu stimularea vagală a secreţiei glandelor bronşiee
(mecanism reflex);
Iritaţia gastrică, însoţită de hipergastralgii, CI în ulcer gastroduodenal.
Secretostimulante, prin mecanism reflex:
Sunt substanţe iritante pentru receptorii din mucoase (ipeca şi saponine
din specii de Primula, Saponaria, Senega);
Sunt administrate per os şi acţionează iritant nespecific pe receptorii
mucoasei gastrice, declanşând prin reflex vago-vagal, stimularea secreţiei
bronşice.( gasite si sub forma de siropuri)
Farmacodinamie:
 cresc şi fluidilică secreţia glandelor traheobronşice;
 stimulează motilitatea cililor mucoasei şi peristaltismul bronşic,
favorizând clearance-ui bronşic.
Farmacoterapie şi Farmacografie:
 Eficacitatea este modestă. Se utilizează asociate în preparate tipizate.

SĂRURILE DE AMONIU (Clorură, acetat; licoare amoniacală anisată)


Fcin.:
biotransformare: amoniul în uree; acetatul intră în circuitul metabolic.
Fdin.:
efect stimulator SNC;
NH4 CI este diuretic si acidifiant;
Ftox. şi Fepid.:
La doze mari:
 iritaţie gastrică până la vomă şt epigastralgii;
 stimulare SNC până la convulsii.
Ci: ulcer gastroduodenal; epilepsie; intoxicaţie amoniacală, uremie.
Ftcr. şi Fgral.: bronşite acute şi subacute; 300 mg de 4 - 5ori/zi.

BENZOAT DE SODIU
Ftox. şi Fepid.:
Iritant gastric, prin acidul benzoic rezultat în mediu acid; epigastralgii, colici
abdominale,
Ci: gastrită.
Fter.: traheo-bronşită acută.

IODURI (de Na, K)

36
Fcin.:
 distribuţie selectivă în tiroidă;
 eliminare pe mai multe căi: renal, salivă, suc gaslric, bila, secreţie
sudorală.
Fdin.:
efecte de hipertiroidie (activează procesele catabolice proteice).
Ftox. şi Fepid.:
 potenţial alergizant;
 tireotoxicoză;
 fenomene de iodism (congestia mucoasei nazale, laringită, conjunctivită,
erupţii acnei-forme);
 soluţiile concentrate sunt iritante gastrice.
CI:
sensibilizare la iod;
 hipertiroidie;
 stări congestive pulmonare acule;
 ulcer gastrodundenal;
Prudenţă în sezonul rece şi la copii.
Fter. şi Fgraf.: bronşită cronică, bronşită astmatiformă; 300 mg de 4 ori/zi.

GUAIFENESINA
Str. chim.: glicerilgaiacol.
Fdin.:
 expectorant;
 sedativ; luiorelaxant.
Ftox.şi Fepid.:
 iritaţie gastrică;
 la doze mari; paralizia muşchilor striaţi începând cu membrele
posterioare şi sfârşind cu oprirea respiraţiei; somnolenţă.
CI:
 ulcer gastro-duodenal;
 miastenie;
 conducători auto; copii sub 5 ani.
Ftcr. şi Fgraf,: bronşite, traheite, laringite acute şi cronice; adult, 100-200 mg
de 4 - 6 ori/zi; copii (peste 5 ani), 5-25 mg de 3 ori/zi.

XI.5 BRONHOSECRETOLITICE (acţiune de fluidificare directă asupra


secreţiei bronşice): Sunt administrate fie local în aerosoli, fie per os.
Mecanismele de acţiune bronhosecretolitică posibile:
 mecanism biochimic;
 mecanism chimic;
 mecanism fizico - chimic.

37
Bronhosecretolitice, prin mecanism biochimic: enzime protcolitice (tripsina,
afachimotripsina, streptokinaza, streptodornaza, dornaza alfa =
dezoxiribonuclea-za);
Bronhosecretolitice, prin mecanism chimic: mucolitice (modificare a
structurii gli-coproteinelor din mucină): acetilcisteina, carbocisteina, mesnum,
erdostein şi mecanism mucoregulator (modificare a compoziţiei mucinei):
bromhexina, ambroxol;
Ex:DE SIROPURI: ACETILCISTEIN, HUMEX, RHINANTIOL 2%,
ERDOMED, BROMHEXIN, AMBROXOL, MUCOSOLVAN , etc
Bronhosecretolitice, prin mecanism fizico - chimic de reducere a tensiunii
superficiale (desfac legăturile electrofizice ale mucoproteinelor): agenţi
tensioactivi (tiloxapol).

Erdosteina
Fig. IV.7. Structurile chimice ale unor expectorante: secretostimulantc
(guaifenesina) şi bronliosecretolitice (acctikistcina, carbocisteina, erdosteina,
bromhexina, ambroxiil)
Bronhosecretoliticele acţionează direct asupra secreţiei traheobronşice,
fluidificând-o şi ameliorându-i proprietăţile rheologice, cu favorizarea
transportului (clearance-ului) mucociliar.
Mucoliticele reprezintă grupa de bronhosecretolitice utilizată în mod
obişnuit.

38
Enzimele proteolitice (administrate inhalator) au eficacitate mare în
fluidificarea secreţiilor traheobronşice vâscoase şi purulente, din infecţiile
bronhopulmonare, dar au acţiune iritantă pronunţată (provocând faringită,
laringită, eritem cutanat) şi sunt indicate limitat. Domaza alfa
(dezoxiribonucleaza) este indicată în mucoviscidoză (disfuncţie genetică a
glandelor exocrine, cu creşterea vâscozităţii secreţiilor mucoase bronşită şi
digestive şi evoluţie spre fibroză chistică a plămânilor şi pancreasului) şi fibroză
chistică pulmonară.
Agenţii tensioactivi (tip tiloxapol), administraţi inhalator, au eficacitate
redusă.

ACETILCISTEINA
Str. chim.: acid acetilamino-2 mercaplo-3 propionic; soluţia este uşor
oxidabilă, prin oxidare devenind roz, fără pierderea efectului mucolitic.( se
gaseste si sub forma de sirop)
Mecanismul acţiunii mucolitice: prin gruparea reducătoare sulthidrică
(tiol), reduce legăturile disulfidice din mucoproteine; efect mucolitic intens la
pH slab alcalin fpH > 7,5).
Ftox. şi Fepid.:
 bronhospasm;
 asfixie prin umplerea bronhiilor cu secreţia fluidificată, la pacienţii cu
expectoraţie redusă; Prudenţă la astmatici (asociere cu bronhodilatatoare).
CI: criza de astm bronşic.
Asocieri interzise: critromicină, tetraciclină.
Aparatele utilizate pentru administrare', din sticlă, plasic, oţel (interacţionează
cu fier, cupru, cauciuc).
Fter.:
 afecţiuni bronhopulmonarc acute şi cronice cu hipersecreţic obstructivă,
BPCO, muco- viscidoză;
 în laborator, pentru fluidifiearea sputei în scopul examenului
microbiologic.
antidot: intoxicaţie cu paracetamol', uropatie indusă de tratamentul cu
ciclofosfamidă.
Fgraf.:
Posologie:
- Peros, adult, 200 mg de 2 - 3 ori/zi (max. 600 mg/zi în tratamentul scurt de
max. 7 zile şi
max. 400 mg/zi pe durată lungă de max. 6 luni); copii până la 14 ani, 50-200 mg
de 2 - 3 ori/zi;
Inhalator, aerosoli, 200-300 mg de l - 4 ori/zi, timp de 5 - 10 zile;
Instilaţii (intratraheal, endobronşic, ocular) şi lavaj (endoauricular etc) 150-300
mg o dată, repetat de l - 4 ori/zi;
Inj., i.m. profund sau i.v. lent, adult, 300 mg o dală, repetat de l - 2 ori/zi; copii

39
mici 150 mg o dată;
Inj., perfuzie i.v. (antidot în intoxicaţia cu paracetamol), diluat (eu sol. glucoza
5% v/v =1/1), iniţial 150 mg/kg (în 15 min.), apoi o doză de întreţinere de 50
mg/kg la fiecare 4 ore, timp de 72 ore.

CARBOCISTEINA
Fcin.:
 absorbţie p.o. rapidă, dar Bd. mică (< 10%), datorită primului pasaj
intestinal şi hepatic înalt;
 acumulare la nivelul ţesutului bronhopulmonar;
 eliminare urinară, nebiotransformată şi ca metaboliţi;
 Tl/2 scurt (aprox. 2 h).
Ftox, şi Fepid.: reacţii de intoleranţă digestivă (greaţă, gastralgii, diaree).
Prudenţă: ulcer gastroduodenal.
Fter. şi Fgraf.: mucolitic mucoregulator indicat în afecţiuni bronhopulmonare
acute. Posologie p.o.: adult, 750 mg de 3 ori/zi; copii, în funcţie de vârstă, max.
100 mg de 2 - 3 ori/zi.( si sub forma de sirop)

BROMHEXIN
Str. chim.: derivat de ciclohexilmetilamină, derivat sintetic de la vasicină,
alcaloid din specia Adhatoda vasica. Se degradează la lumină.
Fcin.:
Bd, p.o. foarte redusă (sub 20%) datorită efectului înalt al primului pasaj
hepatic;
 legare de proteinele plasmatice înaltă (90 - 99%);
 biotranstbrmare la ambroxol, metaholit activ;
 eliminare urinară, predominant ca metaboliţi conjugaţi, inactivi;
-Tl/2lung(12-24h).
Mecanismul acţiunii mucolitice: stimulează activitatea lizozomilor, crescând
secreţia enzi-melor ce hidrolizează mucopolizaharidele. Are şi mecanism
mucoregulator, modificând compoziţia irmcinei în sensul creşterii sintezei de
sialomucine acide, prin stimularea sialtransferazei.
Fdin.:
 mucolitic mucoregulator
 ameliorează clearance-ul muco-ciliar;
 creşte IgA şi IgG, în parenchimul pulmonar.
Ftox. şi Fcpid.:
 iritaţie gastrică;
 bronhospasm (după aerosoli).
Prudenţă Ia astmatici (asociere cu bronhodilatatoare).
CI: în ulcer gastroduodenal.
Fter. şi Fgraf.: traheobronşite acute şi cronice; postoperator.

40
Posologie p.o.: adult, 8-16 mg de 3 ori/zi; copii până la 14 ani, 1-8 mg de 3
ori/zi.
si sub forma de sirop si solutie.

AMBROXOL
Str. chim.: metabolit demetilat şi hidroxilat al bromhexinei; clorhidrat.
Fon.:
 absorbţie p.o. rapidă şi aproape totală, dar Bd. este redusă (la aprox. 1/3),
datorită primului pasaj hepatic;
 legare de proteinele plasmalice în procent mare (în medie 85%);
 difuzează în LCR, în laptele matern si prin placentă;
 concentraţiile în ţesutul pulmonar sunt mai mari decât în plasmă (după
administrare injectabilă);
 eliminare urinară majoritară sub formă de metaboliţi;
 T1/2 plasmatic al ambroxolului este peste mediu (6 - 12 h), dar Tl/2
plasmatic al ambroxolului şi metaboliţilor este lung (aprox. 22 h);
 clearance-ul hepatic al ambroxolului este redus (în medie cu 30%) în
afecţiunile hepatice;
 semiviaţa eliminării metaboliţilor este prelungită în insufucienta renală.
Fdin.:
 mucolitic mucoregulator;
 stimulant al secreţiei de surfactant pulmonar, fiind util în profilaxia
sindromului de detresă respiratorie la nou-născut.
Efectul (per os) are latenţă de 30 minute şi durată relativ lungă (6 - 12 h).
Ftox. şi Fcpid.: RA (rar):
 reacţie de intoleranţă gastrointestinală (epigastralgii, diaree);
 reacţii alergice (mai frecvent la indivizii atopici);
 bronhospasm (cu precădere la astmatici, în administrare inhalatorie). CI:
sarcină (primele 3 luni). Prudenţă: ulcer gastroduodenal. Precauţii:
administrare după masă, cu lichide.
Fter. şi Fgraf.:
Indicaţii: boli respiratorii acute si cronice, episoade acute ale
bronhopneumopatiilor cronice obstmctive (BPOC).
Posologie p.o.: adult, 90 mg/zi în 3 prize; copii, 15-45 mg/zi în 3 prize.
După 14 zile, dozele pot fi reduse la jumătate.
Interacţiuni:
 Administrarea concomitentă de ambroxol şi antibiotice (amoxicilină,
cefuroxim, eritromi-cină, doxiciclină) creşte concentraţia pulmonară a
antibioticului.
si sub forma de sirop si solutie.

41
XII. PREPARATE GALENICE

Diagnostic: bronchitis acuta ( subacuta ) infantum 1-2 ani


Rp/1
Macerati Altheae radicis egiptus 3,00
Ad colaturam gta 120,00
Natrii benzoatis gma 1,00
Ammoni chloridi
Solutio ammoni chloridi anisatae aa gma 0,50
Sirupi Aurantiorum gta 20,00
M.f. solutio
D.S. 5 x 1 lingurţă pe zi

Diagnostic: status postbronchopneumoniam infatum 2-5 ani


Rp/2
Decocti Primulae radicis e gtibus 10,00
Ad colaturam gta 200,00
Solutio ammoni chloridi anisatae gta 4,00
Extract Thymi fluidi gta 5,00
Natrii benzoatis gta 8,00
Sirupii simplicis gta 100,00
M.f. solutio
D.S. 1 linguriţă la 3 ore.

Diagnostic: tracheobronchitis infantum


Rp/3
Natrii benzoatis gta 8,00
Kalii iodidii gma 1,00
Solutio ammoni chloridi anisatae gta 2,00
Aquae destillatae gta 70,00
Sirupi kalii guaiaconsulfonatis ad gta 100,00
M.f. solutio
D.S. 3 x 1 linguriţă pe zi

42
XIII. CONCLUZII

Siropurile antitusive si expectorante sunt folosite cu succes atit în


medicina pediatrică fiind mai usor de utilizat având un gust plăcut care în
general este bine tolerat de către cei mici şi de pacienţii de vârste diferite care
din diferite motive preferă siropurile în locul comprimatelor sau capsulelor
efectul siropurilor este mai rapid în comparaţie cu cel al formelor
medicamentoase solide.
Lucrarea de faţă a prezentat cele mai uzuale medicamente folosite
actualmente, ca şi antitusive, expectorante şi mucolitice care urmaresc
simptomele principale ce trebuiesc combătute de un tratament medicamentos
adecvat.
În concluzie, datorită incidenţei crescute de îmbolnăviri în rândul
populaţiei ca urmare a creşterii factorilor poluanţi, intensificate atât de
dezvoltarea industrială, cât şi de îndepărtarea de natură, trebuie subliniat încă o
dată importanţa farmacoterapiei în afecţiunile aparatului respirator.

43
XIV. BIBLIOGRAFIE

1. Aiache LM Besner L Burj p Lcbianc P P Usne M.: Trăite de


Riopharmacie n EdII edition Vigot Paris 1990
2. Brownell L E Young'E.H.: Process Equipment Design, Wiellz Eastern Ltd.,
New Delhi 1979
3 Ccschel G.C., Fabris L., Lencioni E { impianti pr l,'industria farmaceutica,
Ed Esculapio Roma,1982
4. Le Hir A.: Pharmacie Galenique, 76me edMasson, Paris 1995
5. Lachman L., Lieberman H., Kanig I.L.: The Theory and Practice of
Industrial Pharmacy, Lea and Febiger, New York , 1986
6. Peters A" Freeman H"•: Modern colorants: Sznthesis and structure, ed.
Lavoisier, Paris, 1995.
7. Roland M.: Pharmacie Galenique Universite Cathohquede Louvaîn, Ecole
de Pharmacie, Bruxelles, 1989.
8. Stăîiescu V' : Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983
9. ***; Guide pratique europeen des aditifs alimentaires, Centre de
documntation du Laboratoire Marcel Violet, Paris, 1987
10 ***: Farmacopeea Română, ed. a X-a, Editura Medicala Bucuresti-, 1993
11. Cristea N.A. Tatat de farmacologie editia I Editura MEDICALA Bucuresti,
2006

44