Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Coordonator ştiinţific:
Absolvent:
BUCUREŞTI
2016
CUPRINS
2
3.4. Decăderea, convertirea și dispariția hanurilor ................................................................................ 32
CAPITOLUL 4. PROGRAMUL DE BOUTIQUE HOTEL – APARIȚIE ȘI CARACTERISTICI ................. 35
4.1. Premizele apariției boutique hotelurilor ......................................................................................... 35
4.2. Caracteristicile boutique hotelurilor ................................................................................................ 36
4.2.1. Arhitectură și Design ................................................................................................................ 36
4.2.2. Servicii ....................................................................................................................................... 36
4.2.3. Piață țintă .................................................................................................................................. 37
4.3. Tipologie........................................................................................................................................... 37
4.3.1. Boutique hoteluri în destinații urbane...................................................................................... 37
4.3.2. Boutique hoteluri în destinații tip stațiune ............................................................................... 37
4.4. Factori de succes .............................................................................................................................. 38
CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ – CONVERSIA UNUI HAN ÎN HOTEL ........................................ 39
CAPITOLUL 6. CONCLUZII ..................................................................................................... 43
ANEXA – LISTA FIGURILOR DIN TEXT .................................................................................... 45
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 47
3
CAPITOLUL 1. PROGRAMUL DE HAN – APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE
1
George Potra, „Hanurile Bucureștene”, Tiparul Românesc S.A.R. București, 1943, pag.3
2
Biblia, Luca 10, Pilda samariteanului milostiv, psalmii 33-35
3
Herodot, "The History” - http://classics.mit.edu/Herodotus/history.mb.txt
4
mare centru de comerț româno-sasanid din Mesopotamia, Artaxa – situat pe drumul comercial
al Armeniei sau orașul fortificat Kallinikos.
Caravanseraiul tipic este o mare incintă rectangulară, cu acces unic dinspre sud-est și
săli longitudinale atașate zidurilor perimetrale, în jurul unei curți vaste spre care se deschid
aceste încăperi. Caravanseraiurile urbane prezentau la exterior o serie de mici prăvălii aliniate
spre stradă pe lungimea a două laturi. În general, în prima parte a dezvoltării lor,
caravanseraiurile au o arhitectură simplă și robustă, prevalând planul pătrat.
4
https://en.wikipedia.org/wiki/Caravanserai
5
1.3.2. Caravanseraiul extraurban
Caravanseraiul extraurban se aseamănă ca planimetrie cu cel urban, însă aici mai putem
distinge apariția unor corpuri de clădire și săli ca depozitul de apă, camera de pază, aflată în
imediată relație cu portalul de acces, moschea, de cele mai multe ori sub forma unei săli simple,
longitudinale, și turnuri de supraveghere.
Probabil unul dintre cele mai bune exemple de arhitectură caravanieră specializată, de
han extraurban, este Hanul Qasr al Hayr al Sarqi (728-729) aflat la intersecția drumurilor de
tranzit care conectau Anatolia de Iraq și Eufratul de Damasc, la est de oaza Palmirei.
Fig. 3. Plan Qasr al Hayr al Sarqi Fig. 4. Fotografie Qasr al Hayr al Sarqi
Planul hanului este sub formă de pătrat cu latură de 70 m închis cu ziduri înalte de piatră
având o înălțime de 15 m. Zidul prezintă patru turnuri cilindrice în cele patru colțuri, pentru
supraveghere. Portalul de acces este încadrat, la rândul său, de două turnuri semicirculare.
Secolul al VIII-lea este caracterizat de o mare deschidere spre experiențe și idei
inovatoare, apărând, circulând și suprapunându-se diferite modele arhitecturale. Așadar, apar o
multitudine de răspunsuri arhitectonice pentru programele caravaniere și comerciale. Nevoia
de siguranță duce la realizarea de spații ușor de supravegheat și controlat, cu acces unic. Tot în
această perioadă apare curtea porticata și funcțiunilor strict utilitare le sunt asociate, din ce în
ce mai mult, spații de cult.
În lumea islamică, caravanseraiurile extraurbane cunosc o nouă perioadă de dezvoltare
în secolul XIII pe teritoriul Anatoliei, când capătă un aspect deliberat impunător, monumental,
devenind adevărate centre ce ofereau o multitudine de servicii ca baie publică, cantină, medic
permanent și chiar mici moschei. La unele din ele, curtea interioară era chiar acoperită pentru a
proteja caravanele de iernile grele din Podișul Anatoliei, sau aveau două curți: una principală,
„de vara”, deschisă, și una secundară acoperită. Aceste hanuri pot fi asemuite cu adevărate
palate fortificate cu ziduri crenelate și turnuri de apărare. Poarta de acces este mereu extrem
de decorată, având dublă simbolistică: aceea de graniță între lumea exterioară, haotică și
amenințătoare, și spațiul protejat din interior, precum și aceea de solie.
Un bun exemplu al acestor tipuri de hanuri este Sultan Han, aflat pe ruta comercială
Uzun Yolu (lit. „drumul cel lung”) care leagă orașele Konya și Aksaray și se continuă în Persia.
Hanul a fost construit în 1229 la ordinele sultanului Kayqubad I (1220-1237) de către arhitectul
6
sirian Muhammad ibn Khalwan al-Dimashqi și este cel mai mare han de pe teritoriul Turciei.
Clădirea este fortificată cu ziduri crenelate și turnuri de apărare și este formată dintr-o serie de
încăperi dispuse în jurul unei curți dreptunghiulare de mari dimensiuni. În centrul acesteia este
amplasat un kösk mescidi (o moschee chioșc), cel mai vechi astfel de exemplu din Turcia. Este
conceput ca o aulă pătrată rezemată pe arce și accesibilă prin intermediul unei scări
monumentale duble.
Din această incintă se accesează corpul secundar, o curte acoperită cu bolți și înnobilată
de un luminator cupolă aflat în centru, cu rol în iluminare și aerisire. Portalul este un înalt arc
ogival din marmură cu o înălțime de 13 m, încadrat de o țesătură rectangulară de benzi din
modenaturi fine.
7
În secolele XIV și XV, Poarta Otomană își extinde influența și teritoriile în Orientul
Mijlociu, Peninsula Arabică, Europa balcanică și Nordul Africii. Deoarece se acordă o mare
importanță axei de circulație trans-continentală Bagdad-Sofia-Edirne-Istambul-Alep-Damasc-
Cairo, hanurile cunosc o nouă perioadă de dezvoltare. Sunt renovate cele vechi și construite
aletele noi. De exemplu, în zona Alepului, de la 8 hanuri, câte sunt documentate în sec. XIII, se
ajunge la peste 100 în perioada otomană. Așadar, hanul devine o prezența importantă,
indispensabilă a sistemului imperial de rute comerciale. În această perioadă apare tendința de
mărire a acestor complexe și sunt aduse modificări în planul funcțional, asociindu-se într-un
singur edificiu bazarul și funcțiunea tradițională de cazare. Spațiile pentru călători sunt
despărțite de cele pentru animale și mărfuri. Unele încep să aibă două portale, deci două
accese, unite de un “pasaj” comercial.
1.3.3. Caravanseraiul/hanul urban
Hanul urban este foarte asemănător cu cel extraurban, fiind practic ultima etapă a
itinerariului comercial. Însă, spre deosebire de acesta, el pierde din componentele defensive,
dar își păstrează caracterul închis spre exterior și deschis spre incintă, posibilitatea de a se
închide complet pe timpul nopții, izolându-se de oraș, precum și pază. O altă diferență constă în
posibilitatea de găzduire pe perioade mai lungi, deci, în consecință, își mărește numărul de
camere și se înalță pe mai multe etaje.
Hanurile urbane au la bază agorele antice de la care împrumută multe dintre funcțiuni, dar
și planul tradițional. Ele erau destinate să găzduiască atât călătorii și mărfurile lor, cât și
activitățile de agenți, mediatori și expeditori, erau locul tranzacțiilor comerciale, dar și al
producției artizanale.
Există o distincție între hanurile urbane, care se împart în hanuri aflate la
marginea/intrarea în oraș și hanuri aflate în interiorul așezărilor. Scopul primelor este de a primi
caravanele de animale de povară și de care încărcate și a le direcționa spre târgurile și piețele
orașelor. Erau, în același timp, structuri de cazare, de protecție și de întâlnire, dar și de filtru și
control. La porțile orașului se desfășoară raporturile economice dintre sat și oraș (schimburi de
animale, grâne, țesături, etc.), pe când în centrul orașului se tranzacționează produse prețioase
(bijuterii, mirodenii, blănuri, mătăsuri, parfumuri, nestemate, etc.).
În Imperiul Bizantin, și cu precădere în Constantinopol, întâlnim între secolele IX și X
termenul mitaton, care desemna un edificiu în care negustorii primeau găzduire contra-cost, se
depozita marfă și hrană și se negociau afaceri. Termenul este cunoscut încă din antichitatea
târzie, când desemna cazărmile militare sau reședințele funcționarilor publici. El evoluează însă
și ajunge să numească acele așezăminte unde erau cazați negustorii străini și chiar
reprezentanții puterilor străine, însă pe o perioadă limitată, unde li se verificau și controlau
activitățile și schimburile de către funcționarii imperiali și care ofereau condiții foarte bune și
siguranță absolută.
Tot în această regiune există termenul de phoundax care desemna un depozit și târg de
cereale construit în apropierea orașului. În înscrierile lui Michele Attaleiates se vorbește despre
phoundax-ul din Portul Rhaidestos, aflat pe coasta Mării Marmara. În secolul al XI-lea, nu mai
era permis schimbul direct dintre producător și cumpărător, nu mai era tolerată vânzarea lângă
carele de produse, ci schimburile trebuiau să aibă loc controlat în phoundax. Prețurile erau
impuse și statul obținea profit din închirierea locurilor de vânzare. Așadar, acest edificiu are
8
rolul de depozit și bursă de mărfuri, fiind conceput ca un instrument de control al pieței.
„Indubitabil acest tip arhitectural s-a difuzat și în România bizantină, fără însă a se avea dovezi
în acest sens” 5 nota G.I. Brătianu.
De la sfârșitul secolului al XII-lea, urmând expansiunea otomană, acești termeni, precum
și rolul lor, sunt substituiți de cel de han.
În această perioadă apar o serie de inovații în configurarea spațiilor, atât în zona de
locuire, cât și în cea de comerț și depozit intraurban. În general, este vorba de complexe
formate din ansambluri de două corpuri de clădire organizate unor curți cu portice de
dimensiuni diferite între ele: o curte majoră și una minoră. Curtea minoră funcționa ca suq –
grupare de ateliere și prăvălii destinate meseriilor nobile, iar curtea majoră prezenta un bazin
de apă de dimensiuni apreciabile. La parter, sub portice, erau organizate magazine și depozite,
în timp ce la etaj se aflau camerele de închiriat. La exterior, pe fațadele vizibile, decorația era
extrem de bogată și accesul se făcea prin portaluri triumfale. Aceste fațade prezentau, și ele,
șiruri de prăvălii deschise spre stradă.
Același tip arhitectural, cu două curți, se folosește în secolele XV -XVI în Bursa și Istanbul,
dar și în Nicosia sau Skopje, în timp ce în Tunisia întâlnim modelul tradițional cu o singură curte
rectangulară porticată. Același model de han urban se răspândește și în Maghreb și Andaluzia.
Și în Maroc, hanurile cunosc o mare dezvoltare, între anii 1258 și 1471 construindu-se
aproximativ 200 de astfel de edificii. Ele erau destinate tranzacțiilor internaționale, în special cu
negustorii catalani, genovezi sau din Mallorca, erau de mari dimensiuni, având 120 sau mai
multe camere, precum și fântâni și latrine cu canalizare. Hanurile de aici, precum și cele din
Spania islamică, prezintă o preocupare deosebită pentru decorație care este foarte elaborată la
exterior, în timp ce fațadele dinspre curtea interioară au un stil mult mai sobru, strict
funcțional.
Dar hanul nu este numai un adăpost și un cămin temporar pentru negustori, dar și un
reper ușor de recunoscut și aflat mereu în legătură cu piața și orașul. Din nevoia de a-l construi
ca o clădire semnificativă, ușor reperabilă pentru anumite bresle, apare o tendință de
specializare a hanurilor pe tipuri de produse (parfumuri, mătăsuri, grâne, bumbac, săpun, etc.),
tendință care se manifestă în tot spațiul islamic. Astfel, hanurile ajung să fie administrate de
breslele de meserii.
Tot în spațiul islamic, hanurile frecventate de negustori de aceeași naționalitate devin
locuri de referință pentru diferitele etnii, urmând modelul de organizare al orașului islamic
unde există o pronunțată tendință de grupare și segregare a diferitelor grupuri etnice, religioase
sau lingvistice.
Un exemplu în acest sens este hanul franciscanilor, Han al-Firang, din Ierusalim, unde
erau adăpostite oficialitățile venețiene aflate în tranzit. Clădirea avea funcțiuni mixte: defensive
și de observare a țărmului mării, având forma unei case-turn, parterul a fost o bucată de vreme
închisoare, în timp ce la etaj se aflau camere de închiriat pentru echipajele convoaielor
maritime venețiene. În afara turnului, mai existau o serie de corpuri de clădire dispuse în jurul
curții rectangulare care dispunea de un rezervor de apă și grajd. La parter se aflau prăvălii, în
timp ce la etajele superioare erau dispuse camere pentru negustorii și călătorii aflați în tranzit.
5
G.I. Brătianu “Une Experience” p. 648 (citat preluat din “Fondaci” a lui Ennio Concina)
9
Fig. 8. Fotografie Han al-Firang
De altfel, venețienii își extind influența în bazinul Mediteranei și al Mării Negre, ocupând
marile noduri portuare și comerciale dintre Mediterană și Orient, ca Antiochia și Tripoli în Siria
și Saint-Jean D’Acre în Beirut. Odată cu această expansine apar și hanurile construite și
administrate de aceștia care sunt edificate pe planimetria tradițională: curte rectangulară cu
puț și scară exterioară care duce la camerele de la etaj, parterul fiind ocupat de prăvălii
deschise către stradă.
10
experietei acumulate din propriile așezări orientale și nord africane, se construiesc o serie de
hanuri care se aflau în strânsă legătură și proximitate cu centrele de comerț și aveau
accesibilitate portură, asigurată de ieșirea la Canal Grande.
Din aceste considerente, hanurile urbane se concentrează în două zone: cea de lângă
Rialto și cea opusă față de Canal Grande, în vecinătatea Bisericii Bartolomeo. Se disting două
tipuri de hanuri urbane: cele care îndeplineau funcția de horreum, adică depozit și târg, și cele
care erau destinate unor comunități negustorești străine.
Hanurile venețiene preiau de la horreum, model funcțional răspândit în toată zona
Mediteranei, planimetria: o serie de încăperi dispuse pe laturile unei curți lungi și înguste,
model care are succes și datorită împărțirii teritoriale venețiene în loturi înguste pentru a oferi
acces la canal tuturor. Cu privire la funcțiuni, există mari afinități între hanurile bizantine sau
islamice și cele venețiene.
Cel mai cunoscut han venețian cu funcția de horreum a fost Fondaco Vecchio della
Farina, din zona Rialto. Acesta a fost contruit în vremea Dogelui Sebatiano Ziani (1172-1178) și
era nunumai depozitul de cereale și făină al Veneției, dar și sediul Magistraturii care stabilea
norme și reglementări pentru negustorii de grâne, produse de panificație și vin. Inspectorii
acestei instituții garantau calitatea făinii, fixau prețurile, supravegheau vânzarea și personalul
hanului, de la notari la vânzători, având drept să poarte armă și, în cazul unor abuzuri, să îi
încarcereze pe vinovați. De asemenea, informau lunar Signoria și Dogele asupra rezervelor de
cereale.
Hanul avea acces pietonal direct la Podul Rialto, având o fațadă îngustă ce dădea spre
Canal Grande, ce prezenta la parter doar un portal de acces și la etaj câteva ferestre care
luminau încăperile destinate inspectorilor. Din acest corp paralel cu Canalul porneau două aripi
paralele ce delimitau o curte îngustă și lungă ce adăpostea 336 de prăvălii.
11
Din categoria hanurilor destinate unei anumite comunități negustorești face parte
Fondaco Vecchio dei Tedeschi, al doilea mare han al Veneției medievale. Aici erau găzduiți
comercianții germani, pe fondul amplificării relațiilor comerciale dintre Veneția și Imperiul
Romano-German, de unde se importau metale prețioase. Hanul era administrat de Primărie
prin intermediul unor magistrați care supravegheau și limitau activitățile pe care germanii le
puteau desfășura, deoarece, odată cu acordul din 1177, germanilor le era interzis comerțul
direct cu Orientul, acesta putându-se desfășura doar prin intermediul agenților venețieni. Se
regăsesc, așadar, caracteristici funcționale asemănătoare celor din metaton-ul bizantin, hanul
devenind un fel de graniță comercială între țările central-europene și cele din Orientul Apropiat
și Mijlociu.
Fig. 10. Fondaco Vecchio dei Tedeschi - desen de Jacopo de Barbari, 1500
12
Această schimbare în arhitectură marchează și o schimbare în politica Veneției, care
începe să pună mare accent pe imaginea orașului ca oglindă a propriei prosperități și puteri.
1.4.1.3. Hanurile vențiene renascentiste
Hanul renascentist venețian este organizat spațial în jurul unei curți patrulatere sau
pătrate, cu portice acoperite cu bolți în cruce greacă. La parter erau atelierele meșterilor,
spațiile comerciale, de control, servicii și trafic. Deasupra se aflau camerele de locuit deschise
spre curte, mai impunătoare la piano nobile și din ce în ce mai modeste la etajele superioare. În
exterior, spre stradă, existau prăvălii și ateliere care vindeau în special articole vestimentare.
Hanul, în caz de pericol, se putea închide și devenea independent de restul orașului, fiind
autonom funcțional, că și ghetto-ul.
-plan-
Arhitectura hanurilor din această perioadă folosește un limbaj renascentist susținut de
toate rezolvările formale: înălțimea etajelor se diminuează proporțional, etajul 2 fiind mai jos cu
o pătrime față de primul și mai înalt cu o cincime față de al treilea, nivelurile sunt subliniate cu
cornișe, se folosesc ordinele și rapoartele clasice.
Și în cazul hanurilor, ca și în cazul celorlalte arhitecturi publice din sec. al XVI-lea, se
întâlnesc două direcții: prima presupune fațade impunătoare și bogat decorate, impuse de
Senatul Veneției pentru a reprezenta autoritatea republicană, măreția și bogăția ei, a doua
îmbină rigorile impuse de regulile de construire renascentiste enunțate de Alberti cu o anumită
sobrietate elegantă.
Poate cel mai celebru și mai reprezentativ han din această perioadă, care a rămas până
în zilele noastre aproape intact, este Fondaco Nuovo dei Tedeschi, construit pe locul lui
Fondaco Vecchio dei Tedeschi, de care am amintit anterior și care a fost devastat în 1505 de un
incediu. Proiectul este realizat și dus la îndeplinire de către arhitectul Giorgio Spavento, care era
expert în hidraulică și construirea în Lagună, tot el fiind cel care, cu câțiva ani înainte,
restaurase Podul Rialto. La 29 iunie 1506 încep lucrările de construire ale noului han care este
inaugurat în august 1508.
Fig. 11. Plan Fondaco Nouova dei Tedeschi Fig. 12. Fotografie Fondaco Nouova dei Tedeschi
13
înspre Canal cu un portic adânc. În încăperile de la parter din stânga porticului se aflau birourile
inspectorilor, în timp ce la dreapta era vama și spații de carantină pentru perioadele de
epidemie. În timpul Marii Ciume din 1630 a fost introdus un dispozitiv de protecție față de
afluxul de săraci care veneau aici pentru ajutor, evitându-se astfel contactul direct cu cei din
interiorul hanului. Așadar, acest prim corp de acces funcționa ca un filtru vamal, sanitar și
administrativ între oraș și spațiile interioare de găzduire, de desfășurare a afacerilor și de
depozitare.
Din punct de vedere al limbajului arhitectural, registrele sunt marcate prin cornișe și
ferestre, diferite ca desen și dimensiune în funcție de etaj, urmând regulile renascentiste. Între
ferestre, pereții erau acoperiți de fresce realizate de pictori celebri că Tizian și Giorgione, fresce
comandate de autorități care doreau ca imobilul să fie un element de continuitate și simetrie cu
clădirile publice aflate peste drum și cu Biserica San Giacomo, toate cu fațade pictate. Tot pe
fațada principală, dinspre Canal, găsim la piano nobile două balcoane lungi care marchează
sălile Națiunii Germane, una de iarnă și una de vară, care adăpostesc o importantă colecție de
capodopere ale picturii venețiene. Aici se desfășurau baluri, se încheiau acorduri comerciale și
politice, se țineau recepții de către reprezentanții puterii germane.
Hanul renascentist, așadar, nu mai desemnează doar un loc al tranzacțiilor comerciale, ci
și un spațiu al relațiilor sociale și politice, un loc de ceremonii, de petreceri publice și baluri.
1.4.2. Hanurile Europei Occidentale
14
dimensiuni mai mari și cu mai multe camere, precum și cu un grajd generos pentru adăpostul și
hrana cailor. Intrarea se făcea direct în sala comună, de mese, proprietarul fiind cel care
deschidea ușa și decidea dacă călătorul aflat în fața sa avea dreptul să intre pe ușă sau nu.
1.4.2.3. Hanurile de ev mediu
Declinul Imperiului Roman a provocat degenerarea multor drumuri, călătoriile devenind
mai dificile, mai periculoase și mai complicate din punct de vedere logistic. Tavernele și hanurile
în stil roman s-au diminuat și au reapărut în Evul Mediu ca hanuri mănăstirești care deserveau
pelerinii. Pelerinajul era, în Evul Mediu, una dintre formele principale de călătorie, oamenii
căutând mântuirea și transcendența în aceste călătorii care vizau altare și catedrale unde erau
venerați diverși sfinți sau erau păstrate relicve religioase importate pentru
creștinătate.Începând cu secolul al XII-lea ia amploare mișcarea savanților rătăcitori, care
efectuau călătorii educaționale la instituții de învățământ de renume din Franța (Paris,
Montpellier), Anglia (Oxford) și Italia (Bologna), devenind un obicei și o componentă a educației
acelor vremi. Pe lângă acestea, intensificarea schimburilor comerciale, a făcut imposibilă
preluarea întregului volum de călători de către hanurile mănăstirești, astfel încât, în sec. XII-XVI,
apar numeroase hanuri seculare, în primul rând pe teritoriul Mării Britanii dar și în alte țări ca
Franța, Germania, Belgia și apoi în restul Europei Occidentale. Unele dintre hanurile înființate
atunci au rezistat până în zilele noastre, cum ar fi: New Inn din Gloucester sau King’s Head din
Aylesbery.
Fig. 13. Hanul Angel din Grantham - Charles. G. Harper, 1906 Fig. 14. Fotografie Hanul Angel din Grantham
Hanurile medievale erau afaceri prospere și proprietarii lor erau membri proeminenți ai
societății, reprezentând o parte crucială a infrastructurii economice. La bază, hanul era format
dintr-o sală mare comunală, bucătăria, grajdul, depozitul, camera de dormit comună, precum și
camerele gazdei. Camerele private, cu încuietoare, existau doar în hanurile urbane importante
și erau rezervate în special personalităților. Pe lângă masă și cazare, hanurile ofereau servicii de
comercializare a unor produse precum pește,bere, vin și, uneori, țesături. Conform izvoarelor
scrise și studiilor efectuate, hanurile medievale erau afaceri foarte profitabile, monopolul pe
piață permițând proprietarilor să ceară sume foarte mari pentru găzduire. Prețurile exorbitante
practicate de hangii, l-au făcut , de exemplu pe regale Eduard al III-lea sa dea o serie de edicte,
15
în 1349 și 1353, prin care modera tarifele percepute de către aceștia și pedepsea prin amenzi
pe aceia care încercau să obțină venituri mai mari 6.
Pe lângă rolul cheie pe care hanurile îl aveau în schimbul de mărfuri, proprietarii lor
ofereau negustorilor străini ajutor de specialitate în relația cu autoritățile locale, servicii de
mediere și chiar finanțare de urgență. Un exemplu în acest sens sunt hanurile medievale din
Bruges care ofereau și servicii de brokeraj, bancare și financiare, adică aproape tot ce era
necesar desfășurării unei afaceri. Printre proprietarii de hanuri se numărau și membri ai
familiilor nobiliare vechi, precum și noi, proveniți din familii ca Adorne și Barbesau. Ei dominau
piața brokerilor și au devenit astfel foarte influenți în politica locală. Mulți ocupau posture de
consilieri municipali (schepen) și erau trimiși în misiuni diplomatice 7.
Hanurile deținute de astfel de “baroni” locali erau mai bine dotate și căutate de
negustorii și călătorii cu dare-de-mână, un exemplu fiind celebrul han Angel din Grantham,
frecventat inclusiv de Casa Regală Britanică și ambasadori imperiali francezi (aici au poposit
Richard al III-lea, Eduard al III-lea, George al IV-lea, sau Oliver Cromwell).
6
Charles G. Harper, “The Old Inns of Old England, Volume I”, Chapman & Hall Limited, Londra, 1906
http://www.gutenberg.org/files/43865/43865-h/43865-h.htm
7
Edwin S. Hunt, James Murray, “A History of Business in Medieval Europe, 1200-1550”, Cambridge University
Press, Cambridge, 1999, p.162
16
În timp hanul devine hotel , însă în jurul anului 1800 încetează sa mai funcționeze. În
1837 este convertit în sediul Poștei, iar în 1900 clădirea este definitiv demolată.
1.4.2.5. Hanurile de diligență
Un alt monument important în istoria hanului occidental îl reprezintă apariția diligenței,
pe la mijlocul secolului al XVII-lea, de multe ori sediul acestora fiind în hanurile cu curte. Multe
dintre aceste hanuri au devenit și depozite poștale locale, o practică care a devenit foarte
lucrativă mai ales după 1874, când în Anglia, Poșta Regală Britanică a abandonat vechiul sistem
și a început transportarea corespondenței pe diligențele oficiale contractate de la hangii. În
plus, Revoluția industrială, a adus o creștere în transportul cu trăsura, călătoriile fiind atât în
interes de afaceri cât și de plăcere, surplusul de câștig fiind investit în călătorii către stațiuni sau
mari orașe.
White Hart din Aylesbury, Anglia este un han medieval care a cunoscut o perioadă de
înflorire a activității în perioada diligenței. Clădirea hanului prevedea spre stradă o deschidere
cu trei frontoane, cu primul etaj în consolă față de parter și al doilea în consolă față de primul.
Frontoanele erau placate cu plăci elaborate sculptate și un portal de dimensiuni considerabile
și asigura accesul prin porțile duble de stejar care închideau incinta ocazional, în caz de pericol.
În interior se afla o curte spațioasă, parțial înconjurată de o galerie sprijinită pe stâlpi de stejar,
spre care se deschideau dormitoarele și camerele de ședere. “Sala de cafea” și “Sala
comerciala” încadrau de o parte și alta portalul, în “Sala comercială” desfășurându-se, conform
tradiției locale, tranzacțiile comerciale principale ale orașului. Pe latura opusă se afla camera
denumită “Crown “ (coroană) unde își desfășurau activitatea colectorii vamali și de accize,
precum și alți oficiali. Într-o cameră alăturată, cancelarul Episcopului de Lincoln și Arhideaconul
colectau taxele și onorariile Bisericii. Sub tot corpul din față al hanului se desfășura crama unde
era păstrat vinul în butoaie. În capătul curții se găsea marea bucătărie, iar în spatele ei se
întindeau grădini mari și frumoase flancate de ulmi gigantici, în vârstă de cel puțin trei secole și
de nuci umbroși. După aceste grădini era o livadă de pomi fructiferi unde se găseau și grajdurile
pentru vite și adăposturile pentru porumbei, precum și un spital pentru cai bolnavi sau șchiopi.
Livada se termina într-un pârau, care alimenta o moară și iazul de pești de apă dulce. Grajdurile
puteau adăposti până la 50 de căi și erau dotate cu cameră de asteprtare pentru poștași, birouri
și vestiare, precum și garaj pentru căruțe și calești. Hanul, ca multe altele din vremea sa, ocupa
un lot de aproape 6 acri (aproximativ 24.200 mp) 8.
Apariția căilor ferate și mutarea transportului poștal pe acest mijloc a dus la declinul și
dispariția acestor hanuri, care, fie au fost demolate fie au fost convertite în hoteluri, pensiuni
sau alte facilități cu astfel de funcțiuni.
8
Charles G. Harper, “The Old Inns of Old England, Volume I”, Chapman & Hall Limited, Londra, 1906
http://www.gutenberg.org/files/43865/43865-h/43865-h.htm
17
CAPITOLUL 2. HANURILE ÎN ROMÂNIA
9
George Potra, „Hanurile Bucureștene”, Tiparul Românesc S.A.R. București, 1943, pag.3
10
Arh.G.M. Cantacuzino, “Hanurile”, conferința ținută la radio la 10 nov 1932, publicată în ziarul “Mișcarea” din 17
nov 1932, pag.1-2, preluată din George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică,
1985, București, pag.27
18
băutură și din locuința hangiului și a familiei sale. În față acesteia există un loc acoperit, spre
drum, unde se așezau mese și se adăposteau animalele în caz de soare sau ploaie. Tot în fața
hanului era prevăzut un loc viran, câteodată pietruit, unde erau trase atelajele și animalele, cu
fântână pentru adăpost. În unele cazuri, lângă han exista și o mică fierărie unde se potcoveau
caii și se pregătea căruța.
19
2.3. Hanurile din Moldova
Locurile de popas din Moldova, din afara localităților, poartă denumirea de “ratoșe” și
prezintă anumite caracteristici specifice. Ele erau construite după principiul “acoperișul
adăpostește totul”, ceea ce însemna că nu aveau curte interioară, camerele pentru drumeți și
adăposturile pentru care și animale aflându-se laolaltă. Din aceste considerente ratoșele erau
clădiri masive, cu plan de formă dreptunghiulară alungită, cu ziduri groase prevăzute cu ferestre
mici zăbrelite, cu acoperiș în două ape cu capete teșite. Intrările, două la număr, așezate
diametral opus pe laturile înguste, permiteau circulația în sens unic a atelajelor. Fiecare intrare
/ ieșire avea o poartă de lemn din două părți care erau închise noaptea, folosindu-se zăvoare
duble și un drug masiv. Cel mai grăitor exemplu este al Hanului Ancuței despre care Mihail
Sadoveanu spunea că “hanul acela al Ancuței nu era han, era cetate”, și oamenii, animalele și
carele “habar n-aveau dinspre partea hoților” 11.
Situat la intersecția drumurilor care duceau de la Piatra Neamț la Iași și, respectiv, de la
Roman la Fălticeni, hanul inițial avea forma unui dreptunghi cu mărimea de 16 m x 36 m și
cuprindea: patru camere pentru musafiri, o cameră pentru hangii, o cameră pentru crâșmari,
două camere pentru odihnă și grajdul.
Fig. 17. Secțiune longitudinală, plan și fațadă Hanul Ancuței, Releveu V. Moisescu, 1944
Hanurile din târgurile Moldovei sunt mai reduse ca dimensiuni față de cele din Țara
Românească și, în special, decât cele bucureștene. În plus, dacă în București o mare parte din
hanurile de la acea vreme făceau corp comun cu o biserică sau o clopotniță, în zona Moldovei
acest obicei nu era cunoscut, hanurile fiind clădiri independente.
11
Mihail Sadoveanu, „Povestiri, Hanul Ancuței”, Editura pentru Literatură, București, 1965, pag. 424
20
adăpostite bănci și mese și în mijlocul căreia se afla fântâna. Clădirea avea o alcătuire simplă,
fiind compusă dintr-o cameră mare unde se ospătau călătorii, de regulă marinari, o bucătărie
alăturată și camere de odihnă care dădeau spre curtea din spate.
Arh. G. M. Cantacuzino povestește în cartea sa “Izvoare și popasuri“ despre un astfel de
han care se află în vecinătatea unor ruine romane de la care se luaseră materiale de
construcție, astfel încât în noua construcție se puteau regăsi elemente cu foi de acante și spirale
de volute 12.
12
George Potra, „Din Bucureștii de ieri“ vol II, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1990, pag.333
13
George Potra „Documente privitoare la istoria Orașului București 1821-1848”, vol. II, București, 1975, p. 290
14
Horia Teodoru, “Hanul Ancuței“, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice , XXX VII , 1944 , p.45-57
21
CAPITOLUL 3. HANURILE BUCUREȘTENE
După 1650 târgul cunoaște o mare dezvoltare adunând cei mai mari negustori ai vremii
și devenind cel mai activ și bogat centru comercial din capitală, precum și sediul vămii până în
1778. Acest lucru a dus la apariția primelor și celor mai mari hanuri bucureștene ca: Hanul lui
Constantin Brâncoveanu, Hanul Bisericii Sf. Gheorghe Nou sau Hanul Zlătari. Târgul capătă
denumirea de Târgul din Năuntru odată cu apariția unui târg aflat în afara orașului.
15
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.27
16
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.5
17
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p.13
22
producători în căruțe mari cu coviltir, ceea ce a făcut ca acest târg să fie organizat mereu la
marginea orașului unde era loc mai mult pentru manevrarea și așezarea acestor care. La
sfârșitul secolului al XVI – lea bariera se afla în dreptul Bisericii Sfinților, după un secol ajunsese
la Foișorul de Foc, ca în jurul anului 1786 să se stabilească în zona Pieței Obor de azi de unde nu
s-a mai mutat. Hanurile construite în jurul Târgului din Afară erau diferite față de celelalte
hanuri ale orașului, în sensul în care nu aveau prăvălii și pivnițe mari, ci erau clădiri de mici
dimensiuni cu cârciumi, camere comune de locuit și curți largi pentru carele țăranilor care
poposeau aici și nu aveau mari pretenții.
În jurul acestor târguri se dezvoltă viața economică a capitalei, Târgul din Năuntru
devenind o piață orășenească frecventată de boieri și târgoveți, pe când Târgul din Afară
comercializa numai produse țărănești și aproviziona țăranii din jurul Bucureștiului cu produse
târgovești. Aceste două târguri erau legate printr-o stradă largă bordată de nenumărate și
diverse prăvălii și hanuri. Această principală “uliță” este una din primele care au fost podite și
care se numea Podul Târgului din Afară, azi Calea Moșilor.
Domniile lui Matei Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu fac ca
Bucurestiul sa devina un important centru economic in Balcani, a doua jumatate a secolului al
XVII-lea fiind o perioada de dezvoltare si prosperitate pentru oras. Multi negustori si
mestesugari straini vin aici sa isi comercializeze produsele in Targul din Nauntru si unii dintre ei
se stabilesc aici, cumpara sau inchiriaza pravalii, case si terenuri si stabilesc relatii cu negustorii
din Viena, Lipsca sau Constantinopol. Astfel, strazile si pietele Bucurestiului ajung sa fie pline de
pravalii cu marfuri scumpe ale comerciantilor romani, turci, greci, italieni si armeni.
Datorită acestei afluențe de mărfuri și negustori, Târgul din Năuntru, limitat de Curtea
Domnească și Ulița Mare, începe să nu mai facă față cererii din ce în ce mai mare de prăvălii.
Apare așadar nevoia altor târguri care nu întârzie să apară.
23
egumeni și preoți pretindeau chirii mari, știind că negustorii au câștiguri apreciabile din
activitățile lor” 19. Din cauza chiriilor mari negustorii nu investesc foarte mult în construcțiile
prăvăliilor care, ca și cele mai vechi din Târgul din Năuntru, erau făcute din paiantă (lemn și
pământ). Acest material era ușor inflamabil și ardea complet în câteva ore, de aceea când se
isca un incendiu acesta se propaga cu repeziciune și pârjolea totul. Târgul Cucului a suferit patru
astfel de mari incendii în patru decenii consecutive, în foc pierind și Hanurile Sf. Gheorghe,
Șerban Vodă și Colței.
Aceste incendii, deși devastatoare, nu înfrânează viața economică a Bucureștiului, astfel
încât după 1850 cele patru târguri se dezvoltă și ajung să se unească devenind un mare centru
comercial.
19
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 22
24
Grecilor și era înconjurată de prăvăliile celor mai mari negustori ai vremii. Construcția a început
în 1683 și se va încheia în 1688, anul în care moare voievodul, deși hanul fusese dat în folosință
încă din 1685, dată la care erau ridicate construcțiile principale ce adăposteau camerele de
locuit, prăvăliile, pivnițele și magaziile. Șerban Cantacuzino dorea prin acest edificiu să ofere
Bucureștiului o clădire fără seamăn, solidă și uriașă, pe modelul celebrelor fondaci din Veneția.
Construcția se concretizează însă după modelul hanurilor din Constantinopole, mult mai
cunoscute, cu ziduri groase întărite de contraforturi.
Fig. 18. Fotografie Hanul Șerban Vodă, 1880 Fig. 19. Fotografie Hanul Șerban Vodă, 1882
Edificiul avea planul sub formă de patrulater, cu corpuri de clădire pe fiecare laterală a
sa. Spre curtea interioară, pătrată și vastă, se deschideau la parter prăvăliile și la etaj camerele
de dormit. Spre diferență de alte construcții similare unde accesul la camere se făcea printr-o
cursivă deschisă, aici odăile înaintau peste porticul de la parter, scările fiind închise în volume
pline de zidărie care întrerupeau ritmul arcadelor porticului din fața prăvăliilor.
Hanul va anima viața capitalei timp de două secole, perioadă în care a trecut prin mai
multe incendii și cutremure cărora le-a supraviețuit datorită construcției sale trainice. După mai
multe consolidări și reparații efectuate în secolul al XIX-lea, hanul este părăsit. Existența sa
începe să incomodeze dezvoltarea centrului Bucureștiului, aspectul său de fortăreață, cu ziduri
pline la stradă, nemaipotrivindu-se cu evoluția urbanistică a capitalei. În 1882 este demolat ca
parte a proiectelor urbane de modernizare a Bucureștiului, pe spațiul curții hanului ridicându-se
Palatul Băncii Naționale. Fundațiile, pivnițele și amprenta vechii construcții rămân sub traseul
străzilor E. Carada, Lipscani, Doamnei și Academiei.
25
Un exemplu este Hanul Mănăstirii Cernica, aflat în apropierea Hanului Solacolu de pe
Calea Moșilor, construit în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea. Mănăstirea Cernica
deținea încă de la înființare diferite proprietăți în București, egumenul mănăstirii trebuind să
vină până aici să încaseze veniturile caselor și prăvăliilor deținute. De aici a apărut nevoia unei
locuințe unde să poposească trimișii mănăstirii, iar idea unui han care să sporească veniturile i-a
convenit egumenului. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, găsim dovezi istorice inclusiv pe
planul Borroczyn, care plasează hanul Mănăstirii Cernica în mahalaua Olarilor, peste drum de
Biserica cu Sfinți, pe Calea Moșilor, colț cu actuala stradă Cernica. Locul era dat în arendă lui
Marin Teodosiu care într-un anunț publicat în Vestitorul Românesc din 1844 spunea că hanul
„este primitor de musafiri străini, având toate trebuincioasele înlesniri adică: odăi gătite,
îmbunătățirile, așternut, grajd, șopron, birt și cafenea” 20.
20
“Vorbitorul Românesc”, 1844, p.208 preluat de George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1985, București, p. 66
26
După moartea vornicului, hanul este moștenit de marele revoluționar Ioan Câmpineanu
care îl vinde în anul 1832 fraților Serafim: Petrache Serafim, fost dragoman (traducător) al
Ambasadei Franței la Constantinopol, și Ioan Serafim, doctor în medicină la Paris. După moartea
dragomanului, văduva acestuia dăruiește jumătate de han, aproape distrus după cutremurul
din 1838, ginerelui său, arhitectul Xavier Villacrosse (care a fost numait mai târziu arhitect șef al
Bucureștiului), iar cealaltă jumătate altui ginere, blănarul de lux Mihalache Macca. Faima lui
Villacrosse va atrage o clientelă selectă și cosmopolită pentru han, care în timpul epidemiei de
holeră din 1848 își schimbă numele din Câmpineanu în Villacrosse.
La începutul celei de-a doua jumătăți a sec. al XIX-lea începe transformarea hanului de
lux în hotel, dar arhitectul catalan rămâne fără bani și se asociază cu anticarul slovac I Wilczek,
care reușește să preia hotelul în 1854. Între 1882 și 1887, se întreprind lucrări de anvergură
conduse de arh. Felix Xenopol: dublarea capacității hotelului de la 9 la 18 camere și construirea
pasajelor Villacrosse și Macca, în formă de potcoavă, după modelul galeriilor comerciale din
Paris și Milano. Pasajul a fost terminat în 1891 și era acoperit de sticlă, prezentând la parter
spații cu vitrine mari pentru mici magazine și cafenele, formând un centru comercial care a
funcționat până la al doilea război mondial.
Rolul pasajului era de a lega Banca Națională de Calea Victoriei, astfel încât la intrarea
dinspre stradă E. Caranda se realizează un portal monumental. Pasajul este ornamentat și la
interior, rotonda de după intrare prezentând un acoperiș cu vitraliu, în timp ce clădirile din
pasaj prezintă ornamente din stuc.
27
Domnești și care este scos la mezat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Clădirea avea subsol cu 15
pivnițe boltite, parter cu 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere pentru servitori și
bucătari, un tunel în care încăpeau 500 de persoane și etaj cu 107 camere utilizate ca locuințe
și/sau birouri. La parter erau găzduiți călătorii în trecere, în timp ce la etaj erau primiți cei care
stăteau mai mult de jumătate de an. Curtea dreptunghiulară era pavată cu piatră de rău și avea
în mijloc o fântână arteziană.
Hanul era construit după modelul oriental al caravanseraiurilor, având un aspect
monumental dat de zidurile groase. De jur împrejurul curții se aflau clădiri pentru adăpostul
călătorilor, al negustorilor, familiilor și slugilor acestora. Camerele de locuit de la etaj erau
accesibile prin intermediul unei prispe cu coloane de lemn. Aripa dinspre nord a hanului a
rezultat din înglobarea a două construcții deja existente pe lot: o fostă casă domnească și anexa
acesteia.
Fig. 21. Plan cadastral Hanul lui Manuc Fig. 22. Hanul lui Manuc la 1841. Litografie după desenul lui M. Bouquet
Cutremurul din 1838 afectează serios construcția și, deoarece autoritățile puneau
presiuni pentru repararea edificiului, moștenitorul lui Manuc Bei vinde hanul pitarului Dimitrie
Economu, care îl cumpără în asociere cu Lambru Vasilescu.
Acesta din urmă îl va repara și îl va transforma în hotel Dacia, cele două săli găzduind
spectacole de teatru și baluri mascate, care erau de un real succes. Începând cu 1880 și până la
primul război mondial aici a fost locul de întâlnire și dezbateri pentru toate partidele politice ale
vremii. Edificiul a fost restaurant între anii 1969-1970, de către Constantin Joja, care îi aduce
schimbări la interior, reface fațadele și scoate în evidență fosta casă domnească. După această
intervenție se revine la denumirea inițială de Hanul lui Manuc.
Proiectul meu de diplomă are ca subiect tot un han negustoresc, Hanul Solacolu care a
fost construit în anul 1859 în mahalaua Mantuleasa, la mică distanță de Biserica Sfinților, de
către cei doi frați Solacolu din Istanbul. La origini hanul era foarte cosmopolit, aici poposind
negustorii înstăriți și străinii de vază veniți în oraș, precum și personalități ale vremii ca Mihai
Eminescu, Liviu Rebreanu sau Vasile Alecsandri.
Clădirea are o planimetrie simetrică asemănătoare literei E, cu un corp principal la
stradă și 3 corpuri secundare perpendiculare în spate, astfel încât să poată fi împărțită ușor
între cei doi frați. Accesul în curte se face din Calea Moșilor, prin două ganguri amplasate în
dreapta și în stânga axului central de simetrie al clădirii. Un corp secundar, amplasat
28
perpendicular pe cel principal, în mijlocul acestuia, împarte curtea interioară în două curți
paralele. Acest corp, prevăzut prin proiectul din 1859, a fost realizat mai târziu, la sfârșitul sec.
al XIX-lea, din materiale mai puțin trainice și într-un stil arhitectonic mai simplu, mai sărac în
ornamentație, aflându-se momentan într-un stadiu de degradare mult mai pronunțat decât
restul edificiului.
29
După cum aminteam mai sus, după prima jumătate a sec. al XIX-lea, programul de han
decade și este înlocuit de hotel, hanurile care supraviețuiesc fiind acelea care se adaptează
noilor cerințe. Hanul Solacolu este unul dintre acestea, la începutul sec. al XX-lea, George Potra
pomenind în „Bucureștii de altădată” de existența unui Hotel Solacolu care avea o stație de
birjari în față.
Fig. 25. Plan Hanul Solacolu Fig. 26. Fotografie fațada principală, 1969
În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea este afectată de un incendiu, însă
continuă să funcționeze ca locuință până la sfârșitul anilor `80. La începutul anilor `90 fostul
I.C.R.A.L. repartizează aici mai multe familii. Modificările aduse compartimentărilor interioare
(ziduri despărțitoare, amenajări de băi și bucătarii) au consecințe asupra integrității clădirilor. În
1997 edificiul este introdus în Planul Național de Restaurare pentru reabilitarea centrului
istoric, însă în 2003 este retrocedat familiei Solacolu și aceste lucrări de restaurare nu mai au
loc. Până în 2007 este ocupat abuziv de mai multe familii de rromi, deteriorarea acestuia
avansând rapid. La această dată, clădirea este într-un stadiu foarte avansat de degradare,
planșeul de la etajul superior și acoperișul lipsind pe aproape întreagă suprafață a clădirii. În
aprilie 2016, la inițiativa Ministerului Culturii și Cultelor, s-a format un parteneriat cu
proprietarii clădirii pentru accesarea de fonduri europene pentru restaurarea edificiului.
30
putut conduce la un pridvor domnesc, iar în general toată desfășurarea fațadelor, care grație
pridvoarelor din galerie dădeau o unitate lipsită de monotonie edificiului și, în sfârșit, chiar
proporția mare a curții în raport cu clădirile ne autorizează să considerăm hanul Manuc ca tipul
desăvârșit al genului” 21.
Așadar, în special în cazul hanurilor domnești, mănăstirești și a marilor hanuri
negustorești, clădirile lor masive și impunătoare ofereau un plus de farmec aspectului orașului.
Din punct de vedere economic, hanurile apar ca răspuns imediat la nevoia de popas a
negustorilor veniți în capitală, unde găsesc piață bună de desfacere pentru mărfurile lor.
Înflorirea comerțului Bucureștiului este strâns legată de apariția hanurilor, unde negustorii
străini găsesc adăpost, își depozitează mărfurile în siguranță și ajung să le comercializeze. Cum
am relatat mai devreme, micile hanuri de la marginea orașului, cele de mahala sau cele situate
în jurul Târgului din Afară, găzduiau producătorii de la țară și carele lor, mărfurile acestora fiind
destinate comercializării imediate. Spre deosebire de acestea, rolul și funcțiile marilor hanuri
bucureștene erau mai complexe, ele oferind comercianților locali și străini prăvălii, pivnițe și,
chiar, locuințe. Prăvăliile și pivnițele acestor hanuri ofereau condiții deosebite de securitate,
atât în fața hoților cât și a incendiilor, fiind construite din material trainice precum cărămida.
Tot din punct de vedere al siguranței putem vorbi și de adăpostul pe care l-au găsit aici
târgoveții în vremuri de neliniște, atunci când orașul a fost jefuit de tătari și turci sau a fost
pradă molimelor. Zidurile groase ale acestor edificii, precum și posibilitatea de a se închide prin
ferecarea unicului acces, făceau din hanuri adevărate fortărețe. „Astfel în septembrie 1716, pe
vremea când domnul Nicolae Mavrocordat a fugit din București, mulți din locuitorii orașului și-
au părăsit casele de frica tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Șerban Vodă, în cel al Sf.
Gheorghe și în mănăstirea Cotroceni”, nota Nicolae Iorga în „Istoria Bucureștilor” 22.
În timpul epidemiei de ciumă din 1795 târgoveții iau cu asalt hanurile, care erau păzite
de paznici dintre cei care fuseseră bolnavi și scăpaseră de moarte. Este un caz similar cu cel
petrecut la Fondaco Nuovo dei Tedeschi din Veneția de care am amintit anterior.
După cum am menționat, cele mai multe dintre hanurile bucureștene serveau drept
locuință pentru negustorii care își aveau prăvăliile la parter și pentru familiile acestora. Aceste
locuințe fie erau vândute, devenind proprietatea negustorului, fie erau închiriate pe perioade
mari de timp.
Prăvăliile de la parter serveau drept puncte de desfacere ale bunurilor aduse cu carele
în curtea largă a hanului și depozitate în pivnițe. Dacă la început prăvăliile aveau acces doar din
curți, începând cu secolul al XIX-lea încep să își facă intrări și din stradă, cu vitrine largi pentru
prezentarea permanentă a bunurilor.
În cazul hanurilor mici, unde nu existau prăvălii sau depozite de mărfuri, ele deservind
doar ca loc de odihnă pentru cei aflați în tranzit, deosebit de importantă era cârciuma care
oferea de mâncat și de băut. Pe lângă funcțiunea de alimentație publică pe care acestea o
îndeplineau, cârciumile erau adevărate agregate ale vieții sociale a mahalalei în care se aflau,
aici încheindu-se afaceri, discutându-se politică, având loc numeroase întâlniri și ceremonii
locale.
21
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 28
22
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București, p. 29
31
Ca și în cazul hanurilor orientale, unde există de obicei o incintă care servea ca
moschee, și la unele din marile hanuri bucureștene putem găsi în curtea interioară biserici unde
se țineau servicii religioase la care participau toți locatarii hanului. De asemenea unele hanuri
apar ca anexe ale unor biserici construite de egumeni, în vederea sporirii averii lăcașelor de
cult. Indiferent de situație se poate afirma că viața laică și cea religioasă se întrepătrund
puternic în incinta acestor hanuri.
Hanurile, prin natura și originele celor care erau adăpostiți aici, exercitau și funcția de
control statal, stăpânirea supraveghind atent pe cei găzduiți, în special în preajma sau în timpul
războaielor din sec. al XVIII-lea. Administratorii hanurilor primeau instrucțiuni și porunci de la
autorități și raportau persoanele care se perindau prin hanuri. Astfel erau atent urmăriți
posibilii spioni sau potențialii instigatori, cei care intrau în țară cu misiuni secrete cum ar fi
culegerea de informații militare sau săvârșirea unor activități de spionaj.
Așadar putem concluziona că hanurile bucureștene au avut o contribuție majoră în
dezvoltarea vieții capitalei. Apărând în peisajul urban la sfârșitul secolului al XVII-lea, când se
făcea trecerea de la feudalism la capitalism, hanurile au contribuit direct la înflorirea comerțului
și a meșteșugurilor. Ele participă la procesul de transformare a societății românești din secolul
al XVIII-lea și joacă un rol important în viața economică, socială și politică a celui următor.
32
preiau funcția de cazare a hanului, care cu odăile lui demodate nu mai este căutat decât de
clienți îndoielnici sau cu venituri mici. Birturile sunt înlocuite de restaurante și baruri. Deoarece
reparația și reamenajarea hanurilor presupuneau investiții serioase, dar și pentru că unele
dintre acestea nu puteau fi lesne acomodate noilor funcțiuni, s-a ajuns la închiderea și
demolarea multor astfel de edificii.
Cu toate acestea, există și exemple care s-au adaptat noilor cerințe ale vremii: Hanul lui
Manuc se transformă în Hotel Dacia, Hanul Damari devine în 1881, după ample intervenții,
Hotel de France și funcționează așa până la cutremurul din 1977 când este grav avariat și a
trebuit demolat, apoi Hanul Villacrosse care devine imobil de raport. Hanul Gabroveni, numit
așa pentru că aici trăgeau, în sec. al XVIII-lea, negustorii bulgari din Gabrovo, era un han mic
fără prăvălii și magazii. Clădirea acestuia, care trece prin mai multe incendii, este refăcută și
transformată în Hotel Gabroveni-Universal în anul 1900. Hanul Trăsnea, construit pe Podul
Mogoșoaiei, în jurul anului 1820, devine în 1871 Hotel Orient, însă este dărâmat ulterior. Hanul
Mercuș care era construit tot pe Podul Mogoșoaiei devine Hotel Mercus la începutul sec. al XX-
lea, iar terenurile învecinate au fost vândute familiei Lahovarii care construiesc aici palatul
societății Imobiliara, cu pasaj pe mijloc pentru prăvălii (Pasajul Victoria de astăzi). Hotel
Splendid, tot de pe Podul Mogoșoaiei, distrus în urma bomberdamentelor din primăvara anului
1944, avea la bază Hanul lui Simion Armeanu.
Ce este de remarcat este faptul că toate hanurile care au reușit să se adapteze noilor
vremi, supraviețuind astfel, sunt hanuri negustorești.
La începutul secolului al XIX-lea, când începe decăderea acestor instituții, își fac apariția
în București primele hoteluri construite pe model occidental, mult mai moderne și mai
confortabile.
33
Primul hotel din capitală atestat documentar a fost “Hotel d’Europe”, deținut de
vienezul Brenner, datorită căruia mai era cunoscut și ca Hotel Brenner, care era situat pe Ulița
Nemțească. Hotelul era frecventat de demnitari străini, mai cu seamă englezi, și se bucura de
faima unui hotel confortabil și bine dotat.
Al doilea mare hotel al Bucureștiului era situat pe Podul Mogoșoaiei și a aparținut
francezului Donat Hugues. Era situat în piața fostului Teatru Național și deținea și un cazino.
Francezul Vaillant care călătorise prin România acelei perioade, afirma în cartea sa “La
Roumanie”, publicată în 1884, că existau nu mai puțin de 20 de hoteluri la acea dată 23.
Cel mai mare hotel al acelei perioade era Hotelul Herdău (care mai târziu se va numi
Hotel Bulevard), construit în 1867 după planurile arh. Alexandru Orăscu, și care este primul în
care s-a introdus apa curentă în cameră în anul 1877.
Un alt hotel faimos al vremii este Hotel Capșa care, alături de cofetărie, cafenea și
restaurant, anima viața mondenă a Bucureștiului. El a fost frecventat de mai toate
personalitățile vremii, dar și de înalți demnitari din străinătate.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul deținea peste 40 de hoteluri. Multe altele, de
mari dimensiuni, se construiesc în perioada interbelică: Hotel Parc, Hotel Royal-Palace, Hotel
Ambasador, Hotel Splendid.
23
Constantin C. Giurescu, „Istoria Bucureștilor”, Editura Sport-Turism, București, 1979, pag.265
34
CAPITOLUL 4. PROGRAMUL DE BOUTIQUE HOTEL – APARIȚIE ȘI CARACTERISTICI
Fig. 28. Camera Blakes Hotel, South Kensigton, Londra Fig. 29. Camera Bedford Hotel, Union Sqr., San Francisco
35
Boutique hotelurile au apărut la începutul anilor `80. Două dintre primele astfel de
hoteluri din lume și-au deschis porțile în 1981: Blakes Hotel din South Kensington, Londra
(proiectat de celebrul designer Anouska Hempel) și Bedford din Union Square, San Francisco.
Termenul de „boutique hotel” a fost inventat în 1984 când Steve Rubell a comparat Morgans
Hotel (primul hotel deschis de el și Ian Schrager și amenajat de designerul francez Andrée
Putnam) cu un mic boutique, spre deosebire de marile hoteluri care se aseamănă cu un
magazin monolit.
24
Lucienne Anhar, “The Defintion of Boutique Hotels” publicat pe www.hospitalitynet.org la 13 decembrie 2001
http://www.hospitalitynet.org/news/4010409.html
36
4.2.3. Piață țintă
Boutique hotelurile țintesc, în general, clienții cu vârste cuprinse între 20 – 55 ani, cu venituri
medii și superioare.
4.3. Tipologie
Cu toate că nu există o definiție standard a hotelurilor de acest gen, iar dimensiunile
acestor tipuri de hoteluri variază în mod considerabil, cele mai multe împărtășesc aceleași
fundamente cum ar fi locația, calitatea produselor, cererea de pe piată, o abordare de
marketing clar definită și eficace.
Având în vedere acești factori, creatorii de hoteluri de tip boutique detașează creațiile
lor în două ramuri:
4.3.1. Boutique hoteluri în destinații urbane
Atunci când hotelul este situat în oraș, locația este numărul unu pe listele de prioritate
ale clienților. Locațiile bune pentru boutique hoteluri nu sunt determinate numai de
accesibilitate, dar, de asemenea, de cât de la modă și cât de chic sunt cartierele respective. În
consecintă, cele mai multe hoteluri de tip boutique există în orașe mondene precum New York,
Londra, San Francisco sau Paris. Ian Schrager, de exemplu, susține că deschide hotelurile sale
numai în orașe cu suficientă vogă-adică, în marile capitale ale modei sau mass-media. Cu toate
acestea, tot mai multe companii vizează orașe mai puțin cosmopolite, care se crede că au un
potențial puternic pentru acest tip de hoteluri: orașe cu economii în creștere și zone
rezidențiale high-end, dar cu hoteluri fără gust și caracter. Atât stilul cât și designul unui
boutique hotel diferă de cele ale hotelurilor tradiționale. Notele excentrice, modernismul și
designul ce interpretează secolul 21-uneori corelate cu componentele istorice și de artă-sunt
considerate în vogă , și se găsesc în cele mai de succes boutique hoteluri de oraș. Tehnologia se
raportează puternic la acești factori, fie că este vorba de tehnologie care imbunătăteste
ambianța și promovează contacte emoționale între clienți și atributele dure ale clădirii (cum ar
fi iluminatul și muzica), sau tehnologii care sunt furnizate pentru confortul oaspeților hotelului
(cum ar fi DVD playere în cameră, televizoare cu ecran plat, telefoane fără fir și calculatoare cu
acces la internet de mare viteză și cele mai noi genuri de monitoare). Distracția în boutique
hoteluri este o dinamică importantă în crearea unui fundal plin de viată, șic și la modă. Cu toate
acestea, într-un boutique hotel, conceptul de divertisment nu se limitează doar la evenimente,
cum ar fi muzică live și spectacolele; el este înglobat în întreaga concepție a hotelului: un
restaurant șic cu salon și un bar, o temă de excepție și decorațiuni spectaculoase vizual.
4.3.2. Boutique hoteluri în destinații tip stațiune
Boutique hotelurile din destinațiile exotice sunt mici și intime. Aceste hoteluri dau
oaspeții lor o sansă de a explora atmosfera locală, fără a sacrifica confortul și luxul. Cu toate că
locația este la fel de importantă în destinațiile tip stațiune ca și în cazul destinațiilor din oraș,
sintagma "la modă" are o conotație diferită în acest caz; dacă locația ar trebui să fie centrală în
cazul hotelurilor de oraș, boutique hotelurile de stațiune la modă sunt, în general, bine ascunse,
în colțuri pustii ale insulelor sau munți. Cu cât este mai dificil de a ajunge la destinație prin
mijloace de transport comun, cu atât mai mult la modă este considerată locația. Hotelurile de
succes îmbină arhitectura traditională cu confortul și luxul contemporaneității, fără a pierde din
37
personalitatea comunitătii locale. Fiecare hotel de tip boutique trebuie să își dezvolte propria
personalitate, singurele aspecte comune trebuind să fie ospitalitatea și excelența serviciilor. În
destinații de tip stațiune, calitatea serviciilor este, în general, mai importantă decât este în
destinații din oraș. Facilitătile exotice iau rolul tehnologiei din hotelurile din oraș; de fapt, un
boutique hotel de stațiune promovează non-existența electronicii și a dispozitivelor de
comunicare în camere ca un avantaj competitiv. Spa-uri tradiționale, petale de trandafir în căzi,
piscine și plaje private, pachete pentru luna de miere și sesiuni de artă și pictură sunt doar
câteva exemple de facilităti care sunt oferite în destinații de tip stațiune.
38
CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ – CONVERSIA UNUI HAN ÎN HOTEL
Așa după cum am arătat anterior, hanurile încep să cunoască declinul odată cu apariția
hotelulu, care reprezintă o formă mai specializată a funcțiunii de cazare. Nu toate dispar însă,
cele care supraviețuiesc fiind acelea care se adaptează la noile cerințe și rigori. În cele mai
multe cazuri este vorba de conversie funcțională, în care hanurile sunt reamenajate în hoteluri,
lucru lesne de înțeles datorită similitudinilor care există între aceste modele. În plus, așa după
cum discutam în capitolul anterior, cele mai de succes hoteluri, în special în cazul celor de tip
boutique, sunt acelea care îmbină detaliile și tema istorică cu confortul actual.
Un exemplu foarte potrivit este Hotelul Abbasi din Isfahan, Iran – fostul caravanserai
Madar – Shah. Mai bine cunoscut ca o parte a Chahar Bagh Madrasa sau Madrasa Madar-i
Shah, caravanseraiul și bazarul Șahului Husain I sunt o parte constitutivă integrată a unuia
dintre cele mai mari complexe urbane medievale din Iran. Fiind un aranjament arhitectural
sofisticat a unor funcții instituționale diverse, acest complex este format dintr-o madrasa
(instituție educațională în lumea arabă), o moschee, un caravanserai și un bazar. Este
considerat a fi ultimul mare proiect de construcție monumentală a dinastiei Safavid în Iran,
acesta fiind ultimul complex imperial de pe Bulevardul Chahar Bagh, axa principală a orașului
Isfahan. Clădirile sunt construite predominant pe o axă est-vest, determinată de canalul
Farshadi care a curs odată prin grădinile de duzi ale palatului imperial vecin, Naqsh-i Jahan.
Construcția a început în 1704 sub patronajul Șahului Husain I, ultimul împărat safavid, și
s-a încheiat în ultima jumătate a sec. al XVIII-lea. Este de remarcat calitatea arhitecturală a
complexului în contrast cu decăderea dinastiei care i-a dat viață, clădirea impunându-se prin
monumentalitate si decorație, fapt care a împiedicat să fie vandalizată în timpul invaziei afgane
care îl detronează pe Șahul Husain I.
Caravanseraiul Madar-Shah (denumit așa în onoarea mamei șahului – lit. „mama
șahului”) este un caravanserai clasic oriental cu planul sub formă de pătrat cu un etaj și cu o
singură intrare sub formă de portal monumental în arc ogival.
Fig. 30. Plan caravanserai Madar – Shah Fig. 31. Plan de situatie Abbasi Hotel
39
Curtea pătrată, cu latura de 80 m, avea în mijloc un bazin cu apă în jurul căruia se
strângeau caravanele.
Tradiția decorativă timpurie specifică dinastiei Safavid poate fi regăsită în mozaicul
decorativ în galben și albastru care ornează portalul și în țigla smălțuită de pe cupole.
Secolele au trecut peste clădirea caravanseraiului care s-a degradat treptat. Edificiul
este achiziționat la începutul sec. XX de către Compania Iraniană de Asigurări, care apelează la
cunoscutul arhitect și arheolog André Goddard (la vremea aceea consilierul Biroului de
Arheologie al Iranului) pentru restaurarea sa. Acesta propune schimbarea caravanseraiului în
hotel, astfel încât nu doar această clădire valoroasă din punct de vedere istoric să fie păstrată,
dar și amintirea funcțiunii inițiale de cazare a caravanierilor să fie transmisă într-o nouă formă.
În consecință, în anul 1936 edificiul își schimbă numele în King Abbas Hotel. Lucrările de
reamenajare și extindere încep în 1937 și se încheie în 1945. În reconstrucția complexului s-au
urmărit două obiective: păstrarea formei inițiale și a originalității fațadei de la exterior și
renovarea camerelor hanului și remodelarea lor în camere de hotel.
Și curtea inițială, prăfuită, a fost transformată într-o grădină tipic iraniană străbătută de
un canal de apă denumit Izvorul Farshadi, care alimentează fântâni arteziene presărate din loc
în loc în acest spațiu. Pe fiecare latură a acestei curți se găsește câte o verandă spre care dau
camerele aliniate pe două niveluri.
Fig. 33. Fotografie fațadă interioară Abbasi Hotel, 2015 Fig. 34. Fotografie grădină interioară Abbasi Hotel, 2015
40
În 1951 , Compania Iraniană de Asigurări decide să extindă hotelul. Acest lucru era
posibil doar în partea estică, unde există un teren liber de aproximativ 11.500 mp. Aici se
construiește un corp nou de clădire care poate funcționa independent. De asemenea, corpul
principal de acces al vechii clădiri este supraînălțat cu două etaje.
Hotelul este renovat din nou între 1974 și 1979, această intervenție presupunând
reconstrucția unor camere, holuri, bucătarii, precum și refacerea instalațiilor electrice și
sanitare. Cu această ocazie se renunță la cuvântul „king” (rege) din denumire.
Fig. 36. Sala Chehelsotoun, Hotel Abbasi, 2015 Fig. 37. Sala Zarrin, Hotel Abbasi, 2015
41
Sala Zarrin se află la parterul complexului în relație cu restaurantul sus amintit. Zidurile
acestei încăperi, vopsite în verde deschis, prezintă unele dintre cele mai uimitoare și bine-
realizate exemple de pictură murală aurită. Numai pentru aurirea acestui spațiu au fost folosite
douăzeci de mii de foi de aur, acoperirea pereților și tavanului cu acest material având menirea
să păstreze culoarea și luciul lacului care altfel se poate păta treptat.
Frumusețea și istoria acestui edificiu atrage anual mii de turiști, fiiind unul dintre cele
mai renumite hoteluri din Iran.
42
CAPITOLUL 6. CONCLUZII
În urma studiului efectuat, reiese că pe parcursul istoriei lor de mai bine de 2000 de ani,
hanurile și-au păstrat în mare parte principiile funcționale și constructive.
Modelu caravanseraiului oriental este cel mai răspândit, fiind întâlnit atât în Orientul
Mic și Mijlociu, Nordul Africii, Zona Mediteranei, cât și în Europa Occidentală și Balcani, aici
incluzând și teritoriile românești.
În spațiul românesc, hanurile pătrund în sec. al XVII-lea tot pe filieră otomană, datorită
intensificării raporturilor comerciale și a creșterii influenței politice pe care Imperiul Otoman îl
exercită asupra acestui spațiu. Hanurile din afara localităților jalonau drumurile principale
asemeni hanurilor de diligență din Europa Occidentală, sau erau poziționate în puncte
strategice de trecere. Hanurile urbane sau sătești preiau caracteristicile locului unde sunt
construite, deosebindu-se în funcție de regiunea țării.
În București, ca mai în toate teritoriile unde există, hanurile joacă un rol important în
dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor, fiind unele din instituțiile de bază care fac trecerea de
la perioada medievală la cea modernă.
Hanurile mari, precum cele domnești și mănăstirești, preiau modelul caravanseraiului,
fiind construcții monumentale , de formă patrulateră, cu ziduri groase perimetrale de-a lungul
cărora sunt așezate longitudinal sălile și camerele care se deschid spre curtea interioară vastă.
Ca și la construcțiile similare din Orient, accesul se făcea printr-o singură intrare așezată la
mijlocul uneia din laturi, care se închidea pe timpul nopții cu porți masive, asigurând siguranță
celor cazați și a mărfurilor acestora. Bunurile erau de pozitate în pivnițe și magazii considerabile
ca dimensiuni, astfel încât rezervele să ajungă pentru perioade mari de timp. Viața comercială și
socială a hanului se desfășura ziua în curtea interioară porticată unde la parter se găseau
prăvălii și la etaj camerele pentru locuit care se închiriau pe perioade mari de timp.
Hanurile negustorești și de mahala, pe de altă parte, mai mici ca dimensiuni și fără spații
de depozitare prea mari, erau destinate celor aflați în tranzit, care erau găzduiți pe perioade
scurte de timp. Aici principalele dotări nu mai erau prăvăliile și pivnițele, ci curtea interioară,
pentru adăpostul carelor, și birtul.
Hanurile reprezintă afaceri de succes, mai ales în secolele XVII și XVIII, când sporesc
considerabil averile celor care le administrau.
Revoluția industrială marchează începutul declinului hanurilor, atât în Europa
Occidentală cât și în România, prin introducerea modelului economic bazat pe transport rapid
(tren, vapor) atât al bunurilor, cât și al persoanelor. Modelul rigid al hanurilor nu face față
acestei schimbări, locul lor începând să fie lut de hoteluri, prăvăliile întunecoase sunt înlocuite
de magazine cu vitrine la stradă, iar birturile și cârciumile pierd teren în fața restaurantelor și
cafenelelor. Hanurile negustorești sunt singurele care reușesc să se adapteze și să facă trecerea
de la modelul tradițional la hotelul modern datorită caracteristicilor lor mai puțin rigide: camere
cu deschidere și spre exterior, parvalii aliniate la stradă, spații mai mici de depozitare care nu
implicau costuri inutile. Pe de altă parte, marile hanuri care nu reușesc să facă această trecere,
sunt treptat demolate pentru a face loc unor construcții ale modernității. În contradicție,
hanurile negustorești, având dimensiuni mai reduse, se adaptează mai ușor noii lotizări ce
presupunea loturi adânci și înguste la stradă, care dau naștere tipului de clădire cu front
43
continuu la stradă și acces la curte prin gang. Calea Moșilor prezintă multe astfel de exemple de
clădiri, printre care și Hanul Solacolu care face parte din numeroasele hanuri negustorești
construite în jurul Târgului din Afară.
44
ANEXA – LISTA FIGURILOR DIN TEXT
Fig. 1 . Plan Sergiopolis al-Rusafa, sursa: CONCINO, Enio, Fondaci, Archittetura, arte e mercantura tra Levate,
Venezia e Alemagna, Editura Marsilio, Veneția, 1997
Fig. 2. Imagine Sergiopolis al-Rusafa, sursa: CONCINO, Enio, Fondaci, Archittetura, arte e mercantura tra Levate,
Venezia e Alemagna, Editura Marsilio, Veneția, 1997
Fig. 3. Plan Qasr al Hayr al Sarqi, sursa: http://archnet.org/sites/4137/publications/1261
Fig. 4. Fotografie Qasr al Hayr al Sarqi, sursa: http://quintinlake.photoshelter.com/gallery-image/Qasr-al-Hayr-al-
Sharqi-Eastern-al-Hayr-Palace-or-the-Eastern-Castle-Syria/G0000_WkSEbHEnEI/I0000U0aBPKQtR6o
Fig. 5. Plan și perspectivă Sultan Han, sursa: http://www.turkishhan.org/sultanaksaray.htm
Fig. 6. Fotografie Sultan Han, sursa: http://www.cekulvakfi.org.tr/proje/ipek-yolu-kultur-yolu
Fig. 7. Fotografie moschee Sultan Han, sursa: http://www.cekulvakfi.org.tr/proje/ipek-yolu-kultur-yolu
Fig. 8. Fotografie Han al-Firang, sursa: CONCINO, Enio, Fondaci, Archittetura, arte e mercantura tra Levate, Venezia
e Alemagna, Editura Marsilio, Veneția, 1997
Fig. 9. Fondaco Vecchio della Farina - desen de Jacopo de Barbari, 1500, sursa: CONCINO, Enio, Fondaci,
Archittetura, arte e mercantura tra Levate, Venezia e Alemagna, Editura Marsilio, Veneția, 1997
Fig. 10. Fondaco Vecchio dei Tedeschi - desen de Jacopo de Barbari, 1500, sursa: CONCINO, Enio, Fondaci,
Archittetura, arte e mercantura tra Levate, Venezia e Alemagna, Editura Marsilio, Veneția, 1997
Fig. 11. Plan Fondaco Nouova dei Tedeschi, sursa: http://www.studiobefana.it/?p=678
Fig. 12. Fotografie Fondaco Nouova dei Tedeschi, sursa: KINGTON, Tom, “Benetton in row over palazzo shopping
conversion in Venice”, The Guardian, 13 februarie 2012,
http://www.theguardian.com/world/2012/feb/13/benetton-venice-row-palazzo-shopping-conversion
Fig. 13. Hanul Angel din Grantham - Charles. G. Harper, 1906, sursa: HARPER, Charles G., The Old Inns of Old
England, Volume I, Chapman & Hall Limited, Londra, 1906 http://www.gutenberg.org/files/43865/43865-h/43865-
h.htm
Fig. 14. Fotografie Hanul Angel din Grantham, sursa: http://www.lincolnshirelife.co.uk/
Fig. 15. Desen Rotes aus in Zeil, sursa: Julius Hülsen (Hrsg.): Der Stil Louis Seize im alten Frankfurt. Verlag von
Heinrich Keller, Frankfurt am Main 1907, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Frankfurt_Am_Main-Zeil-
Rotes_Haus-um_1790.jpg
Fig. 16. Planuri si sectiune Hanul din Mediaș, sursa: MOVILEANU, Ala, Teză de doctorat: Perspectivă istorică
asupra arhitecturii comunitare din România (sec. XVII – XX), Universitatea din Oradea, 2015
Fig. 17. Secțiune longitudinală, plan și fațadă Hanul Ancuței, Releveu V. Moisescu, 1944, sursa: Horia Teodoru,
“Hanul Ancuței“, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice , XXX VII , 1944
Fig. 18. Fotografie Hanul Șerban Vodă, 1880, sursa: POTRA, George, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1985, București
Fig. 19. Fotografie Hanul Șerban Vodă, 1882, sursa: POTRA, George, Istoricul hanurilor bucureștene, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1985, București
Fig. 20. Fotografii Pasajul Macca Villacrosse, Revista Life, 1940, sursa:
https://dunedenisip.wordpress.com/tag/bucuresti-vechi/
Fig. 21. Plan cadastral Hanul lui Manuc, sursa: https://lapasprinoras.wordpress.com/category/bucuresti/zone-
disparute/
45
Fig. 22. Hanul lui Manuc la 1841. Litografie după desenul lui M. Bouquet, sursa: POTRA, George, Istoricul
hanurilor bucureștene, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, București
Fig. 23. Fotografie Hanul Solacolu, 2006, sursa: arhiva UAUIM
Fig. 24. Fațada Hanul Solacolu - autorizația de construcție, 1859, sursa: TUTUNEA-COSTIN, Daniela, Hanul
Solacolu, Casa de la Răscruce de lumi; Analiza complexa şi premizele restaurării, în „Revista Monumentelor
Istorice”, nr. 1-2/2000, Bucureşti, 2000
Fig. 25. Plan Hanul Solacolu, sursa: TUTUNEA-COSTIN, Daniela, Hanul Solacolu, Casa de la Răscruce de lumi;
Analiza complexa şi premizele restaurării, în „Revista Monumentelor şi Istorice”, nr. 1-2/2000, Bucureşti, 2000
Fig. 26. Fotografie fațada principală, 1969, sursa: TUTUNEA-COSTIN, Daniela, Hanul Solacolu, Casa de la Răscruce
de lumi; Analiza complexa şi premizele restaurării, în „Revista Monumentelor şi Istorice”, nr. 1-2/2000, Bucureşti,
2000
Fig. 27. Hotel Herdan sau Grand Hotel du Boulevard, 1960, sursa: http://armyuser.blogspot.ro/2010/04/marele-
hotel-de-pe-bulevard.html
Fig. 28. Camera Blakes Hotel, South Kensigton, Londra, sursa: http://www.besthotelsinlondon.co.uk/blakes-hotel-
london.html
Fig. 29. Camera Bedford Hotel, Union Sqr., San Francisco, sursa: https://www.destinationhotels.com/the-marker
Fig. 30. Plan caravanserai Madar – Shah, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
Fig. 31. Plan de situatie Abbasi Hotel, sursa: Google Maps
Fig. 32. Desen caravanserai Madar-Shah, 1840, sursa: COSTE, Pascal, Monuments modernes de la Perse mesures,
Editura Morel, Paris, 1867 preluată de pe https://en.wikipedia.org/wiki/Abbasi_Hotel
Fig. 33. Fotografie fațadă interioară Abbasi Hotel, 2015, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
Fig. 34. Fotografie grădină interioară, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
Fig. 35. Fotografii camere Hotel Abbasi, 2015, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
Fig. 36. Sala Chehelsotoun, Hotel Abbasi, 2015, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
Fig. 37. Sala Zarrin, Hotel Abbasi, 2015, sursa: http://www.abbasihotel.ir/
46
BIBLIOGRAFIE
MOVILEANU, Ala, Teză de doctorat: Perspectivă istorică asupra arhitecturii comunitare din România (sec. XVII –
XX), Universitatea din Oradea, 2015
TEODORU, Horia, Hanul Ancuței, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice , XXX VII , 1944
TUTUNEA-COSTIN, Daniela, Hanul Solacolu, Casa de la Răscruce de lumi; Analiza complexa şi premizele restaurării,
în „Revista Monumentelor Istorice”, nr. 1-2/2000, Bucureşti, 2000
KINGTON, Tom, “Benetton in row over palazzo shopping conversion in Venice”, The Guardian, 13 februarie 2012,
http://www.theguardian.com/world/2012/feb/13/benetton-venice-row-palazzo-shopping-conversion
ANHAR, Lucienne, “The Defintion of Boutique Hotels” publicat pe www.hospitalitynet.org, 13 decembrie 2001
http://www.hospitalitynet.org/news/4010409.html
Caravanserai - https://en.wikipedia.org/wiki/Caravanserai
Han - https://dexonline.ro/definitie/han
Inn - https://en.wikipedia.org/wiki/Inn
47