UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Catedra Psihologie Generală

Ana SÎRBU

SEMIOLOGIA
PROCESELOR PSIHICE
(Compendiu)

Aprobat de Consiliul metodico-

ştiinţific şi editorial al USM

Chişinău – 2010
CFP USM

0
CZU_____________
_____

Recomandat de Consiliul profesoral

al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Sîrbu, Ana
Simeologia proceselor Psihice: Compendiu / Ana Sîrbu; Univ. de Stat din
Moldova. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Catedra Psihologie
Generală – Ch : CEP USM, 2010 -

1
 Ψ
INTRODUCERE

Încercarea de a oferi o imagine de ansamblu asupra cunoştinţelor actuale din domeniul

semiologiei proceselor psihice s-a finalizat cu realizarea acestei lucrări. Fiind o parte
componentă a psihopatologiei, semiologia proceselor psihice se ocupă de studiul sistemic al
tulburărilor proceselor psihice, relevând lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura
existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţiile limită în care persoana umană conştientă
alunecă spre dezorganizarea şi anularea specificităţii sale.
Un rol esenţal în constituirea psihopatologiei ca ştiinţă au avut-o lucrările medicului şi
filosofului Karl Jaspers, care a dat consistenţă acestei discipline. Principiile metodologice
elaborate de el au completat şi au contribuit la aprofundarea sistematică a rezultatelor abordării
clinice pe care şcoala kraepeliană le obţinuse până atunci. După Sillamy N. şi Jaspers K.
psihologia patologică studiază universul morbid al subiectului pentru a cunoaşte viaţa psihică
anormală în realitatea sa şi mijloacele sale de exprimare.
Descifrarea manifestărilor patologice reprezintă evidenţierea elementelor semiologice ca
primă etapă a investigării psihologice a bolnavului, aceasta fiind urmată de gruparea acestor
elemente în complexe sindromologice pe baza specificităţii şi dinamicii cărora se ajunge la
stabilirea afecţiunii psihice concrete.
Realizarea lucrării date a pornit de la dorinţa de a incita gândirea şi spiritul studenţilor şi
masteranzilor, viitori psihologi spre a putea descoperi împreună în timpul cursurilor şi
seminarelor de psihopatologie esenţa, etiologia, mecanismele tulburărilor, sindroamelor şi
suferinţei psihice. În procesul studierii cursului Semiologia proceselor psihice studenţii se vor
familiariza cu noţiunile, conceptele şi metodele acestui obiect indispensabil în formarea lor ca
specialişti.
Lucrarea pe care o prezentăm astăzi celor interesaţi cuprinde 9 teme din cadrul semiologiei
proceselor psihice, cu următoarea structură:

2
 Obiective;
Cadrul general;
Reprezentarea schematică a tulburărilor;
Descrierea semiologiei procesului psihic;
Întrebări, activităţi, teme de realizat;
Evaluare formativă.
Compendiul se finalizează cu 11 anexe şi bibliografie.
Sperăm ca efortul depus la realizarea compendiuluii să se fi orientat într-o direcţie pozitivă,
conformă cu intenţiile noastre, dar şi cu rigorile disciplinei psihopatologia.
Prezenta lucrare este dedicată studenţilor mei de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei a Universităţii de Stat din Chişinăui, care au audiat cursurile predate şi au participat la
dezbaterile teoretice şi analiza cazurilor clinice din Spitalul Republican de Psihiatrie. Acestor
tineri studioşi şi entuziaşti le închin lucrarea ca un îndemn la studiile viitoare de cunoaştere a
persoanei umane şi a dramei sale sufleteşti cea mai răscolitoare.
Autorul
.

3
 SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să cunoaşteţi noţiunile fundamentale privind semiologia senzaţiei şi percepţiei;
- să identificaţi normalitatea şi patologia iluziilor;
- să sistematizaţi agnoziile în funcţie de modalităţile senzoriale;
- să realizaţi o analiză comparativă între toate tipurile de halucinaţii;
- să argumentaţi mecanismele apariţiei tulburărilor majore ale percepţiei;
- să propuneţi modalităţi de intervenţie psihologică privin semiologia senzaţiei şi
percepţiei.

CADRUL GENERAL
Activitatea senzorial-perceptivă este procesul cognitiv prin care se produce reflectarea directă
si unitară a ansamblului dimensiunilor şi însuşirilor obiectuale, ea oferă informaţia elementară
asupra realităţii externe, cât şi asupra propriului organism.
Senzaţiile reprezintă cunoaşterea unei însuşiri separate a unui obiect sau fenomen în momentul
când acesta acţionează asupra unui organ senzorial. Mecanismul senzaţiei constă în faptul, cî
excitantul acţionează asupra receptorilor, unde energia exterioară se transformă în impuls nervos
care ajungând în sistemul nervos central se transformă în senzaţie.
Percepţia este operaţia psihologică prin care noi cunoastem prezenţa actuală a unui obiect
exterior prin intermediul modificărilor pe care acest obiect le imprimă organelor noastre
senzoriale(A. Porot). Actul perceptiv reprezintă un proces psihic de cunoaştere a obiectelor şi
fenomenelor în integritatea calităţilor lor în momentul acţiunii acestora asupra organelor de simţ.
Percepţia este simţită şi constatată ca un fapt unic şi omogen, provenind din lumea exterioară,
recunoscut de eul nostru (Guiraud).
Deşi sunt fenomene psihice primare elementare, senzaţiile şi percepţiile nu se desfăşoară izolat,
ci antrenează o serie întreagă de procese afectiv-cognitive, caracterizîndu-se prin specificitate
individuală şi valorizare socială.
Aspectele patologiei perceptive nu pot fi separate, apărând în majoritatea cazurilor în complexe
simptomatologice în care, de exemplu, simpla lor considerare ca fenomene cauzale sau rezultante a

4
dat naştere unor clasificări şi interpretări teoretice diferite şi viu discutate. Din aceste motive vom
urmări în lucrarea de fată clasificarea clasică:

SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI

TULBURĂRILE TULBURĂRILE
SENZAŢIEI PERCEPŢIEI

Hiperestezia; Sinestezia;
Hipoestezia; Agnoziile;
Parestezia; Iluziile;
Anestezia. Halucinaţiile.

După criteriul După criteriul gravităţii

clinic patologice:
fiziologice; Fenomene de tip
patologice. halucinator:
hal. funcţionale;
vizuale; După modalităţile hal. fiziologice;
auditive; senzoriale: halucinoze;
gustative; exteroceptive; halucinoide.
olfactive; interoceptive; Halucinaţii
tactile. proprioceptive. vizuale;
psihosenzoriale:
auditive;
exteroceptive;
gustative;
interoceptive;
olfactive;
proprioceptive.
tactile.
Pseudohalucinaţii.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR SENZAŢIEI

În cadrul psihologiei patologice principalele tulburări ale senzaţiei sunt: hiperestezia,

hipoestezia, parestezia şi anestezia.
Hiperestezia este reprezentată de o coborîre a pragului senzorial la acţiunea stimulilor externi,
resimţită de subiect ca o creştere neplăcută a intensităţii senzaţiilor privind un singur analizator sau
ansamblul lor. Persoanele respective percep excitaţiile externe mai intens, suportănd mai greu
atingerile cutanate, zgomotele, lumina etc. Se întîlneşte în surmenaj, neurastenii, în perioada de
instalare a sindromului confuzional, debutul unor afecţiuni psihice, în stadiile prodromale ale unor
boli infecţioase, hipertiroidie(Basedow), intocsicaţii.

5
 Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial la acţiunea stimulilor externi, ce are drept
consecinţă scăderea acuităţii senzoriale. În aceste cazuri totul se vede neclar, zgomotele sunt surde,
înăbusite, atingerile cutanate slab diferenţiate etc. Se întîlneşte în stări reactive acute, în stări de
inducţie hipnotică, isterie, tulburări de conştiinţă, în sindroamele de depersonalizare şi derealizare,
oligofrenii, schizofrenie.
Parestezia constă în apariţia senzaţiilor de înţepătură, furnicătură sau arsură, fiind
caracteristică tulburărilor psihosomatice şi neurologice. Paresteziile sunt condiţionate de diverse
particularităţi ale vascularizării şi transmiterii influxului nervos.
Anestezia se caracterizează prin pierderea preponderentă a sensibilităţii tactile, inclusiv
dureroase. Uneori se remarcă deconectarea altor sensibilităţi, cum ar fi cea gustativă, olfactivă,
caracteristice pentru tulburările disociative.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR PERCEPŢIEI

Principalele tulburări ale percepţiei sunt: sinestezia, agnoziile, iluziile şi halucinaţiile.

Sinestezia constă în perceperea simultană pe o cale senzorială diferită a unui stimul receptat la
nivelul unui analizator. Se produce o asociaţie spontană între senzaţii de natură diferită care dau
impresia că sunt una simbolul celeilalte. Un exemplu elocvent este audiţia colorată, unde persoana
în ritmul muzicii audiate vede un amalgam de lumini inexistente. Apare în intoxicaţii cu cocaina,
mescalină etc.
Agnoziile reprezintă tulburări de percepţie ce se manifestă printr-un defect de integrare
gnozică, adică de transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă. Patologia
dată apare în cazul unor leziuni ale centrelor de integrare. Astfel, subiectul pierde capacitatea de a
recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale (culoare, dimensiune, formă etc.), receptorii şi
calea fiind intacte. Se disting mai multe tipuri de agnozii, principalele fiind:
Agnozia vizuală se caracterizează prin imposibilitatea de a recunoaşte vizual obiectele şi
fenomenele. Persoana vede obiectele, le înconjoară, însă nu poate să le recunoască. Pentru a
recunoaşte este necesar ca subiectul să-l pipăie sau să-i audă sunetul, adică prin intermediul altor
analizatori. Aceste tulburări se întâlnesc în cazul unor leziuni ale lobului occipital.
Agnozia auditivă constă în imposibilitatea de a recunoaşte obiectele şi fenomenele după
sunetul pe care-l emit. Persoana aude sunetul, însă nu-l poate atribui unui obiect sonor. De
exemplu bolnavul nu poate să recunoască sunetul clopoţelului, însă îl recunoaşte după aspect sau
nu desluşeşte zgomotul apei curgătoare, dar îndată ce pune mîna în apă o recunoaşte. Agnozia
auditivă apare în leziunea lobului temporal. De obicei se asociază dereglarea perceperii vorbirii
(afazia Wernicke).

6
 Agnozia tactilă se manifestă prin imposibilitatea de a recunoaşte obiectele şi fenomenele
după atingerea tactilă a acestora, deşi bolnavul este conştient că le atinge. Sunt afectate zonele
sensibilităţii tactile din lobul parietal.
Se mai întâlnesc agnozile fizionomiei, schemei corporale, spaţială etc.
Iluziile sunt percepţii false, la baza cărora stă întotdeauna un excitant real (un obiect sau
fenomen) care nu este perceput aşa cum este în realitate, ci în mod deformat. Astfel percepţia este
completată imaginativ. Frecvent apar iluzii la copii, mai ales în starea dintre veghe şi somn. Iluziile
se împart în mai multe categorii.
După criteriul clinic distingem iluzii:
 fiziologice, care se întîlnesc atît la subiecţii normali, cât şi la cei cu tulburări optice,
oboseală, tulburări de atenţie, stări afective etc. În cadrul acestor iluzii persoanele recunosc şi
corectează sensul deformării perceptive.
 patologice, ce se depistează preponderent în cazul unor boli psihice, cum ar fi psihozele
reactive, epilepsia, unde persoanele nu încearcă să corecteze percepţia deformată, considerînd-o
drept o imagine veridică.
După modalităţile senzoriale, iluziile se împart în:
 exteroceptive;
 proprioceptive;
 interoceptive.
Iluziile exteroceptive se împart în iluzii vizuale, auditive, gustative, olfactive şi tactile.
Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente, constau în impresia de deformare a obiectelor şi a
spaţiului perceput (metamorfopsii). Astfel, persoana poate avea impresia că obiectele sunt mai mari
(macropsie) sau mai mici (micropsie), alungite sau lărgite (dismegalopsie), răsucite pe diagonală,
asimetrizate. Dintre iluziile vizuale fac parte de asemenea falsele recunoaşteri, ce constau în
identificarea greşită a diverselor persoane. Simptomul trebuie deosebit de confuzia de persoană,
unde omul normal îşi dă seama repede şi critic de confuzie şi se corectează. Bolnavii cu false
recunoaşteri îi consideră pe medici, infermiere ca rude, cunoştinţe vechi. Acest fenomen patologic
se întîlneşte în stările maniacale, sindromul Korsakov, demenţa senilă. Asemănătoare cu falsele
recunoaşteri sunt aşa numitele iluzii ale sósiilor (sindromul dublării sau Capgras), care constau în
atribuirea de către bolnav a aceleiaşi identităţi mai multor persoane care nu seamănă fizic între ele
sau care se aseamănă foarte puţin. Uneori astfel de bolnavi consideră că persoanele cunoscute au
fost multiplicate (toţi sunt părinţi, fraţi, surori etc). Aceste tipuri de iluzii sunt întâlnite în
schizofrenia paranoidă, delirurile sistematizate halucinatorii, sindroamele maniacale şi cele
depresive.

7
 Iluziile auditive pot fi cantitative ce constau în impresia că diferite sunete, zgomote sînt mai
apropiate, mai puternice sau din contra mai îndepărtate. Iluziile auditive calitative constau în faptul
că diferite sunete reale sunt percepute ca strigăte de deznădejde, înjurături, sau în bătăile inimii
bolnavii identifică strigătul de copil etc. Se întîlnesc în schizofrenia paranoidă şi în cursul
parafreniei. Iluziile auditive trebuie deosebite de interpretările delirante şi de halucinaţiile
funcţionale, unde stimulii reali sunt cei care determină apariţia acestor halucinaţii.
Iluziile gustative şi olfactive sunt rar întîlnite. Acestea se diferenţiază deosebit de greu de
halucinaţii şi interpretările delirante. Se întâlnesc în epilepsie, leziuni ale hipocampului, tumori ale
lobului temporal.
Iluziile tactile externe sunt iluzii raportate la percepţia tactilă externă a propriului nostru corp.
Se întâlnesc în cursul evoluţiei schizofreniei paranoide, în delirurile ipohondriace.
Iluziile interoceptive sau viscerale reprezintă perceperea eronată a funcţionării unor organe sau
sisteme. Ele privesc simţul intern al propriului nostru corp. Se întâlnesc în nevrozele şi delirurile
ipohondriace.
Iluziile proprioceptive sau de modificare a schemei corporale sunt percepţii anormale, totale
sau parţiale ale imaginii propriului corp. Se remarcă perceperea denaturată a formei, mărimii,
greutăţii şi poziţiei propriului corp. Bolnavii au senzaţia măririi lungimii corpului, faţa strîmbă,
nasul mare, gura pînă la urechi. Se întîlneşte în nevroza dismorfofobică, în leziuni medulare şi
corticale, în cadrul simptomului de membru fantomă al amputaţiilor, în psihozele toxice, demenţe.
Există de asemenea un grup separat de iluzii, numite fenomenele derealizării. Aceste
fenomene sunt examinate atât în semiologia percepţiei cât şi în semiologia conştiinţei. Variantele
derealizării sunt reprezentate de fenomenele: „déjà vu” (deja văzut), „déjà connu” (deja cunoscut),
„déjà vécu” (deja trăit) şi „jamais vu” (niciodată văzut), „jamais connu” (niciodată cunoscut),
„jamais vécu” (niciodată trăit). Derealizarea generează uneori o stare de anxietate. Se poate întâlni
în astenie, nevroze şi epilepsie.
În concluzie, iluziile pot fi întîlnite:
- în normalitate, acestea fiind favorizate de circumstanţe ca distanţă mare, lumina insuficientă,
sugestibilitate, stare hipnagogică (trecerea de la veghe la somn) etc.;
- în patologie la bolnavii cu tulburări funcţionale sau leziuni ale receptorilor, căilor de
conducere sau zonelor integrative cu rol în analiza senzorială şi în compararea cu experienţa
anterioară; pacienţii cu stări febrile, boli infecţioase sau toxice; bolnavii nevrotici (nevrozele fobice,
isterice); bolnavii psihotici, mai ales în perioada de debut a schizofreniei, în stări delirante şi
depresive etc.
Activitate

8
Evidenţiaţi cinci iluzii fiziologice şi cinci iluzii patologice. Argumentaţi cauzele apariţiei acestora
în â normalitate şi patologie.

Halucinaţiile sunt definite după Ball „pecepţii fără obiect”. Această definiţie a fost deetalizată
de Porot A., potrivit căruia halucinaţiile reprezintă „experienţe psihologice interne care determină
subiectul să se comporte ca şi cum ar avea o senzaţie sau o percepţie, atunci cînd condiţiile
exterioare normale ale acestor senzaţii sau percepţii nu se realizează.” Spre deosebire de iluzii, unde
obiectul există în realitate, dar este perceput deformat, în cazul halucinaţiilor obiectul lipseşte. Ca şi
iluziile, halucinaţiile pot lua forme extrem de variate de manifestare psihopatologică. În acest sens
menţionăm următoarele trei categorii de halucinaţii:
 fenomene de tip halucinator;
 psihosenzoriale;
 pseudohalucinaţii.
Fenomenele de tip halucinator sunt fenomene intermediare între reprezentări şi halucinaţii cu
pondere patopsihologica mică faţă de celelalte categorii de halucinaţii. Această categorie include
patru grupuri:
 Halucinaţiile funcţionale - percepţii false, apărute paralel cu o percepţie reală, care
declanşează halucinaţia dată;
 Halucinaţiile fiziologice – apar în trecerea de la somn la veghe şi invers;
 Halucinozele – fenomene de tip halucinator a căror esenţă patologică este recunoscută
ca atare de către subiect şi în consecinţă el nu va aborda un comportament legat de conţinutul
acestor percepţii.
 Halucinoidele – fenomene de tip halucinator, care apar în perioadele de geneză sau
stergere a halucinaţiilor, ca şi halucinozele se caracterizează prin lipsa de convingere a bolnavului
asupra existenţei lor reale.
Halucinaţiile psihosenzoriale sau propriu-zise de cele mai multe ori sunt percepute de subiect
din exterior, în afara persoanei sale şi bolnavul este convins de existenţa lor. Ele se caracterizează
prin:
- proiecţie spaţială - situaţiile halucinante sunt localizate de bolnav în spaţiul perceptiv;
- bolnavul este convins de „realitatea” lor;
- bolnavul „percepe” situaţiile halucinante prin modalităţi senzoriale obişnuite, prin căi
exteroceptive, proprioceptive, interoceptive;
- gradul variabil de intensitate (intense sau discrete);
- claritate diferită;

9
 - durată (de scurtă durată, de lungă durată);rezonanţa afectivă - intense la început, iar în
stadiile ulterioare intensitatea afectivă scade.
Halucinaţiile psihosenzoriale se împart în mai multe subcategorii. După criteriul complexităţii
acestora distingem:
 halucinaţii fără delir;
 halucinaţii cu delir.
După modalităţile senzoriale avem:
 exteroceptive;
 interoceptive;
 proprioceptive.
Halucinaţiile exteroceptive se împart în auditive, vizuale, gustative, olfactive şi tactile.
Halucinaţiile auditive se situiază pe primul loc la adulţi, spre deosebire de copii, unde mai
frecvente sunt halucinaţiile vizuale. Aceasta se datorează faptului că şi în viaşa normală, pe copil îl
impresionează mai ales ceea ce vede, pe când adultul este mai sensibil la ceea ce aude. Bolnavii aud
glasuri, plînsete, cuvinte, dialoguri. Mai frecvent vocile se aud destul de clar, se înţelege sensul.
Halucinaţiile auditive se împart în mai multe subcategorii. Sub aspectul complexităţii halucinaţiile
auditive pot fi:
- elementare – percepute ca foşnete, pocnete, bubuituri;
- comune – bolnavul le identifică cu anumite sunete bine definite pe care le raportează la
un anumit obiect sau fenomen (scîrţîitul uşii, ciripitul unei păsări, paşii unui om etc.);
- verbale – bolnavul percepe voci care le aude şi le înţelege distinct sau le aude distinct
fără să le poată înţelege (verbigeraţie halucinatorie). Vocile pot fi cunoscute, necunoscute, a
persoanelor în viaţă sau decedate.
Sub aspectul duratei halucinaţiile auditive pot fi:
- episodice – percepute pe termen scurt;
- continui - percepute pe termen lung, împiedicînd bolnavul să se odihnească. Ele dispar
de obicei cînd bolnavul vorbeşte sau este intens preocupat de ambianţă.
Sub aspectul afectiv, halucinaţiile auditive sunt:
- favorabile - halucinaţii înucurajare, de obicei rar întâlnite;
- defavorabile - halucinaţii duşmănoase, ameninţătoare, frecvent întâlnite. Se consideră că
la poligloţi, vocile străine sunt de obicei duşmănoase, iar vocile în limba maternă, prietenoase.
Uneori ele pot fi imperative, poruncindu-i bolnavului să execute acte de agresiune, homicid.
Halucinaţiile auditive, mai ales în forma elementară şi comună se întîlnesc în afecţiuni
O.R.L, boli neurologice, stări confuzionnale, deliruri toxice şi infecţioase, precum şi în unele boli
psihice: schizofrenie, mai ales în forma paranoidă, în stările depresive, în aura epileptică.

10
 Halucinaţiile vizuale sunt percepţii vizuale ale unor obiecte, fiinţe sau imagini, inexistente
în acel moment în realitate. Sunt trăite cu un intens dramatism şi au în general un caracter
terifiant. Ele pot fi mono- sau policromatice. Sub aspectul dimensiunii imaginilor acestea pot fi
obişnuite, macroscopice (gulliveriene) sau microscopice (liliputane). Sub aspectul complexităţii,
halucinaţiile vizuale pot fi:
- elementare – percepute ca puncte luminoase, scîntei, linii;
- complexe – care pot fi percepute sub forma unor obiecte sau fiinţe bine definite;
- scenice – pot lua forma unor scene statice (panoramice) sau în mişcare
(cinematografice).
În general halucinaţiile vizuale sunt percepute cu ochii deschişi. În unele cazuri ele pot
apărea în stadiile de adormire şi trezire. Ele se întâlnesc în stările de surmenaj intens, neurastenie,
unde sunt în formă elementară, în afecţiunile oftalmologice (cataractă, nevrită bulbară etc.), în
afecţiunile neurologice, cauzate de leziunile lobului occipital şi căilor vizuale, unde halucinaţiile
apar sub forme geometrice simple sau complexe viu colorate, iar uneori se descriu halucinaţii
cinematografice pe un fond de claritate a conştiinţei. Halucinaţiile se mai întîlnesc în stări
infecţioare şi intoxicaţii grave, în delirul alcoolic acut cînd halucinaţiile reprezintă mai ales figuri
de animale în miniatură, în schizofrenia paranoidă şi parafrenică.
Halucinaţiile gustative şi olfactive au un caracter secundar, survenind de obicei ca o
consecinţă a halucinaţiilor auditive, vizuale sau a delirului. Sunt percepute ca gusturi sau mirosuri
preponderent neplăcute (gusturi amare, metalice, chimice şi mirosuri de sînge, cadavre etc.). Mai
rar se întîlnesc halucinaţii cu gust sau miros plăcut (de parfum, tămîie). În stările „deja vu” din
epilepsie se înregistrează halucinaţii olfactive cu caracter plăcut. Halucinaţiile gustative şi
olfactive se mai întîlnesc în schizofrenie, în psihozele toxico-infecţioase organice (tumori, traume,
encefalite, meningite), în intoxicaţiile cu cocaină.
Halucinaţiile tactile constau în impresia de atingere a suprafeţei cutanate (senzaţie de
arsură, înţepătură, curent electric, rece, fierbinte etc). Pot fi percepute continuu sub formă de reţea
sau discontinuu, punctiform. Se înregistrează halucinaţii tactile la suprafaţă (epidermice) sau
profunde (hipodermice) cînd dau impresia unor mişcări a insectelor sub piele. Se întîlnesc în
schizofrenie, psihozele organice, mai frecvent în psihozele toxice (alcoolice) şi evoluează
concomitent cu halucinaţiile vizuale.
Halucinaţiile interoceptive sau viscerale se manifestă ca percepţia existenţei unor fiinţe
străine în corp (şerpi, lupi sau demoni, spirite). Alteori bolnavii prezintă convingerea unei arsuri
interioare, atrofierea sau dispariţia unor organe. Din halucinaţiile interoceptive mai fac parte
halucinaţiile violului şi transformării într-un animal (metamorfozare). Se întîlnesc în schizofrenia
paranoidă, delirurile hipocondriace, psihozele de involuţie. Halucinaţiile de tipul atrofierii,

11
dispariţiei unor organe, înlocuirea cu obiecte metalice a acestora şi alte cinestopatii, unii autori le
consideră iluzii, deoarece există pragul scăzut de sensibilitate şi este greu de exclus existenţa unor
tulburări funcţionale locale.
Halucinaţii proprioceptive sunt percepute ca impresii de mişcare sau de deplasare a unor
segmente ale corpului sau a corpului în întregime.
Pseudohalucinaţiile reprezintă un grup de fenomene halucinatorii, care nu sunt percepute
pe căile senzoriale obişnuite, nu au o proiecţie spaţială, ci se situează în corpul bolnavului, mai
ales în creier. Astfel pseudohalucinaţiile sunt localizate în gîndirea proprie, în spaţiu intrapsihic,
neavînd decît obiectivitatea psihică. Ele diferă de reprezentările obişnuite prin caracterul de
stranietate. Bolnavul percepe pseudohalucinaţiile ca pe nişte fenomene străine, impuse din afară,
şi cărora nu li se poate opune şi pe care nici nu le poate controla prin propria voinţă.
Pseudohalucinaţiile se deosebesc de halucinaţiile psihosenzoriale prin absenţa proiecţiei spaţiale,
ele producîndu-se în cîmpul reprezentărilor. Ele pot fi produsul unei activităţi imaginative
marcante, hiperproductive şi se pot manifesta sub următoarele forme: sonorizarea propriei gândiri,
fenomenele csenopatice, ecoul gândirii, impresia de „furt al gândirii”. Referitor la aceaste
halucinaţii Kanadinski se exprimă figurat, afirmînd că bolnavul „aude cu urechile minţii” şi „vede
cu ochii interiori”. Pseudohalucinaţiile se întîlnesc de obicei în sindromul Kanadinski –
Clerambault, unde bolnavii simt că li se vorbeşte în cap, nu aud vorbe din afară, afirmă că cineva
le transmite gîndurile prin aparate speciale, sugestie, telepatie. Relatarea unei bolnave: „Vorbesc
sub influenţa hipnozei şi aud vocea spiritelor, fantomelor în gînd şi în suflet”. Se întîlnesc
pseudohalucinaţii în delirurile cronice, schizofrenie, psihoze organice, afecţiuni toxico-
infecţioase. Apariţia lor este un indice de gravitate, stabilind intensitatea psihotică a tulburărilor.
Activitate
Analizaţi principalele categorii de halucinaţii şi gradul lor de gravitate în contextul
psihopatologiei. Deduceţi care factori sunt mai importanţi în determinarea acestor simptome.

Mecanismul halucinaţiilor nu este încă bine elucidat. Primele ipoteze privind tulburarea
periferică a analizatorilor s-a dovedit a fi greşită. Asupra mecanismelor producerii halucinaţiilor
există numeroase teorii, iar specialiştii nu au ajuns încă la un consens în această privinţă. Pavlov
explică halucinaţiile prin formarea unor focare de inerţie corticală patologică. Localizarea inerţiei
în primul sistem de semnale determină halucinaţii vizuale, iar în al doilea sistem de semnalizare -
halucinaţiile verbale. În halucinaţiile complexe (vizuale şi verbale) excitaţia patologică survine în
acelaşi timp în ambele sisteme de semnalizare. O altă serie de ipoteze se bazează pe rolul stărilor
de inhibiţie în apariţia halucinaţiilor. Popov consideră că la baza halucinaţiilor se află un proces de
inhibiţie parţială, subliniind importanţa fazei paradoxale şi de egalizare. S-a observat, că cofeina

12
care întăreşte procesul excitator duce la o slăbire sau dispariţia temporară a halucinaţiilor, bromul,
care măreşte inhibiţia accentuează halucinaţiile. S-a demonstrat că halucinaţiile apar pe un fond
de serotonină mărită. Cu toate acestea Jung afirmă „că procesele de coordonare neuronală care
stau la baza halucinaţiilor sunt prea complexe pentru a putea fi explicate prin inerţie şi inhibiţie”.
El consideră că o activare a percepţiilor şi reprezentărilor sau amintirilor pînă la procese
halucinatorii are loc prin talamusul reticulat. Este vorba de o influenţare subcorticală a funcţiilor
corticale, şi anume a acelor arii ale scoarţei care sunt implicate şi în percepţia directă.
În concluzie menţionăm faptul, că tulburările de percepţie ocupă un loc important în sfera
psihopatologiei, ele reunind un număr mare de tulburări psihice extrem de complexe şi polimorfe
prezente în multe afecţiuni psihice.

Temă de realizat
Prezentaţi un studiu de caz în conformitate cu anexa 1 şi un miniprogram de
intervenţie psihologică a unei persoane cu hiperestezie stresogenă.

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI

Test – grilă:
1. Halucinaţiile reprezintă:
a) fenomene psihisenzoriale psihotice, în absenţa unui obiect real;
b) percepţii eronate, iluzorii ale unor obiecte sau fenomene reale, dar neobişnuite;
c) o formă de hipoestezie;
d) tulburări cantitative ale percepţiei;
e) fenomene psihosenzoriale ale normalităţii.

2. Perceperea denaturată a propriului corp reprezintă iluzii:

a) auditive;
b) interoceptive;
c) olfactive;
d) proprioceptive;
e) gustative.

3. Creşterea pragului senzorial:

a) este o hiperestezie;
b) creşte receptivitatea;
c) poate fi întâlnită în isterie;
d) este o tulburare calitativă de percepţie;
e) aparţine iluziilor.

13
4. Legătura percepţie - interpretare delirantă se regăseşte cel mai bine în:
a) iluziile fiziologice;
b) sinestezie;
c) dismegalopsie;
d) iluzia sosiilor;
e) halucinaţiile auditive..

5. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de iluzii:

a) sunt în primul rând o senzaţie, apoi o percepţie falsă cu obiect;
b) excitantul real lipseşte;
c) există şi iluzii fiziologice;
d) se pot forma prin proiectarea imaginarului şi inconştientului;
e) se pot forma prin erori de integrare şi recunoaştere.

6. La copii cel mai frecvent se întîlnesc halucinaţiile:

a) auditive;
b) olfactive;
c) vizuale;
d) gustative;
e) tactile.

7. Halucinaţiile tactile evoluează de obicei concomitent cu halucinaţiile:

a) auditive;
b) olfactive;
c) vizuale;
d) gustative;
e) proprioceptive.

8. Fenomenele „deja vu” şi „jamais vu” sunt:

a) halucinaţii;
b) iluzii vizuale;
c) hiperestezii;
d) iluzii auditive;
e) hipoestezii.

9. În aria psihiatriei, cele mai frecvente iluzii întâlnite sunt la nivelul analizatorului:
a) vizual;

14
 b) auditiv;
c) tactil;
d) chinestezic;
e) olfactiv.

10. Agnoziile se deosebesc de iluzii şi halucinaţii prin:

a) existenţa lor cu preponderenţă în schizofrenie;
b) existenţa lor cu preponderenţă în patologia obsesiv-compulsivă;
c) existenţa unor leziuni la nivelul centrilor de integrare;
d) faptul că sunt tipice patologiei isterice;
e) faptul că există o leziune localizată strict la nivelul segmentului periferic al analizatorului (ochi,
ureche).

11. Halucinaţiile funcţionale se deosebesc de iluzii prin:

a) faptul că există două proiecţii la nivel cortical;
b) faptul că nu reuşesc să convingă pe deplin pacientul;
c) prezenţa in limitele largi ale normalităţii;
d) faptul că nu se percep pe căile senzoriale normale;
e) predominanţa la nivel interoceptiv.

12. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de halucinaţiile funcţionale:

a) la nivel central există proiecţia obiectului real perceput corect şi o alta concomitentă, care
este imaginea halucinatorie;
b) un exemplu ar putea fi considerat cazul în care apa este luată drept un strigăt de
deznădejde;
c) un exemplu ar putea fi considerat cazul în care, atât timp cât aude zgomotul apei, pacientul
aude şi o voce care îl înjură;
d) sunt percepute atât timp cât în paralel, există şi un excitant real;
e) excitanţi obiectivi determină atât percepţii corecte, cât şi percepţii false.

13. Fenomenele „deja vu” şi „jamais vu” se întîlnesc preponderent în:

a) schizofrenie;
b) oligofrenie;
c) epilepsie;
d) demenţe;
e) nevroze.

15
14. Percepţia senzorială deformată în prezenţa unui excitant real semnifică:
a) halucinaţie;
b) iluzie;
c) compulsiune;
d) stupoare;
e) agnozie.

15. Descoperiţi elementul care nu caracterizează halucinozele:

a) sunt foarte vii;
b) pacientul le verifică autenticitatea;
c) pacientul nu le recunoaşte semnificaţia patologică;
d) au o evoluţie paroxistică şi durează de la câteva minute la 1-2 zile;
e) pot apărea la cei cu leziuni ale analizatorilor.

16. Tipice pentru alcoolism sunt:

a) halucinaţiile auditive;
b) halucinaţiile olfactive;
c) halucinaţiile funcţionale,
d) halucinaţiile zoopsice şi micropsice;
e) pseudohalucinaţiile.

17. Tipice pentru depresia psihotică sunt:

a) halucinaţiile complexe cu conţinut trist, ţipetele celor din familie, voci acuzatoare;
b) iluziile olfactive şi gustative;
c) halucinaţiile micropsice şi zoopsice;
d) halucinaţiile gustative;
e) iluzia sosiilor.

18. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de halucinaţiile olfactive şi gustative:

a) sunt mai puţin spectaculoase;
b)trebuie luată în calcul o patologie neurologică (o leziune a lobului temporal);
c) de obicei sunt primare, după ele apărând alte halucinaţii (auditive şi vizuale);
d)pot apărea în stările delirante cu conţinut persecutoriu;
e) după unii autori, sunt mai frecvente decât se presupune.

19. Pseudohalucinaţiile:
a) sunt percepute pe căile senzoriale normale;

16
 b)putem considera că este vorba despre o creştere a reprezentărilor pînă la intensitate
perceptuală;
c) au proiecţie spaţială;
d)se deosebesc de halucinaţiile psihosenzoriale prin faptul că pacienţii au critici asupra lor;
e) sunt tipice femeilor tinere cu simptomatologie isterică.

20. Tipice pentru sindromul de automatism mental sunt:

a) halucinaţiile viscerale;
b) iluziile auditive;
c) halucinaţiile funcţionale;
d) pseudohalucinaţiile;
e) halucinaţiile autoscopice.

21. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de pseudohalucinaţiile auditive:

a) sunt voci interioare;
b) pacienţii le pot percepe ca pe un ecou;
c) vocile vin „din afară";
d) pacientul aude ceea ce citeşte fără voce şi crede că cineva îi pronunţă cuvintele în cap;
e) reprezintă un pas spre sonorizarea gândirii.

22. Sindromul Kandinski-Clerambault:

a) este tipic pentru alcoolism;
b) pacientul încearcă să-şi explice transmiterea gândurilor prin mijloace paranormale,
telepatie, unde radio;
c) este caracterizat de halucinaţiile psihosenzoriale;
d) este caracterizat de halucinaţiile funcţionale;
e) nu implică pseudohalucinaţii.

23. La anamneză, pacientul îşi exprimă convingerea fermă că aude vocile extratereştrilor. Acest
exemplu ilustrează:
a) halucinaţie tactilă;
b) idee delirantă de autoacuzare
c) idee delirantă de persecuţie;
d) halucinaţie auditivă;
e) iluzie.

17
24. Elementul cel mai tipic al pseudohalucinaţiilor este:
a) automatismul;
b) bogăţia de culori;
c) răsunetul afectiv plăcut;
d) anxietatea;
e) lipsa criticii.

25. Hipoestezia se întîlneşte mai frecvent în:

a) isterie;
b) oligofrenie;
c) schizofrenie;
d) neurastenie;
e) inducţia hipnotică.

26. Impresia că obiectele sunt mai mari reprezintă:

a) dismegalopsie;
b) macropsie;
c) micropsie;
d) hiperestezie;
e) hipoestezie.

27. Pacientul care atribuie aceeaşi identitate mai multor persoane care în realitate nu seamănă
unul cu altul:
a) posedă iluzii auditive;
b) posedă iluzii ale sosiilor;
c) are halucinaţii;
d) posedă idei delirante;
e) are pseudohalucinaţii.

28. Halucinaţiile vizuale se întîlnesc preponderent în:

a) oligofrenii;
b) delirul alcoolic;
c) schizofrenie;
d) epilepsie;

18
 e) nevroze.

29. Fenomenele de tip halucinator care apar în perioada de geneză sau ştergere a halucinaţiilor
se numesc:
a) halucinaţii fiziologice;
b) halucinoze;
c) pseudohalucinaţii;
d) halucinoide;
e) halucinaţii propriu-zise.

30. Fraza- sunt bolnavă, deoarece prezentatorul TV mă hipnotizează cu laser, chiar şi atunci cînd
scot televizorul din priză- reprezintă:
a) iluzie auditivă;
b) halucinaţie vizuală;
c) sindromul Kanadinski- Clerambault;
d) halucinoide;
e) halucinoze.

19
 SEMIOLOGIA ATENŢIEI
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să delimitaţi din punct de vedere cantitativ tulburările atenţiei;
- să stabiliţi legătura dintre însuşirile structurale ale atenţiei şi semiologia acesteia;
- să depistaţi tulburările atenţiei şi să propuneţi modalităţi de recuperare;
- să argumentaţi mecanismele psihofiziologice în semiologia atenţiei.

CADRUL GENERAL
Atenţia este o funcţie psihică prezentă în orice sector şi orice moment al existenţei, avînd ca
prim rol autoreglarea activităţii psihice pe microintervale şi în mod intermitent. În procesul
formării imaginilor obiectelor şi fenomenelor reale intervine gîndirea, care prelucrîndu-le şi
şlefuindu-le, realizează înţelegerea lor conştientă. În acest process complex de transformare a
excitaţiei în elemente de conştiinţă intervine în permanenţă atenţia, care orientează şi
concentrează activitatea psihică spre un anumit grup limitat de obiecte şi fenomene cu scopul de
a asigura condiţiile de claritate a grupului de imagini percepute, cît şi delimitarea lor netă de
cîmpul perceptiv. De altfel, nici prelucrarea şi şlefuirea informaţiilor provenite din mediul intern
şi extern, prin participarea gîndirii, nu ar fi posibile fără participarea intensă a atenţiei. Înţelegem
astfel că atenţia este o funcţie psihică indispensabilă întregului process de cunoaştere şi că fără
participarea ei nu este posibilă activitatea selectivă a psihicului, aspecte de care se leagă atît
claritatea percepţiilor, cît şi fixarea lor în memorie. Pe drept cuvînt, o serie de autori consideră
atenţia o funcţie psihică cu rol de dirijare anticipativă, de pregătire a organismului pentru a
recepţiona ceva sau a întreprinde o acţiune, de a reliefa anumite aspecte din ambianţă,
semnificative pentru subiect.
Însuşirile structurale ale atenţiei sunt reprezentate de volum (suma unităţilor
informaţionale relevate concomitent în planul conştiinţei), concentrare (contrară distragerii; se
poate realiza în diverse grade), stabilitate (ca o caracteristică temporară a concentrării, cu rol
antifluctuant); distributivitate (plurifocalizare a atenţiei, un sistem al reflexiei în care momentan se
impune o singură dominantă dar care este în legătură cu subsisteme automatizate ce se pot
actualiza şi trece pe prim plan foarte rapid), comutativitate sau flexibilitate (capacitatea de

20
restructurare rapidă a atenţiei). Se descrie o atenţie spontană (involuntară), o atenţie voluntară şi
postvoluntară ale căror tulburări sunt adesea independente.

SEMIOLOGIA ATENŢIEI

TULBURĂRI CANTITATIVE
(disprosexii)

Hiperprosexii;
Hipoprosexii;
Aprosexii.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE ATENŢIE

În clinică funcţia sau procesul prosexic (al atenţiei) a fost sistematizat mai mult cantitativ.
Astfel, tulburările de atenţie (disprosexiile) pot fi împărţite în hiperprosexii, caracterizate prin
exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere, hipoprosexii, expresie a diminuării
orientării selective a activităţii de cunoaştere şi aprosexii care traduc dispariţia oricăror
posibilităţi prosexice.
Hiperprosexia semnifică creşterea atenţiei şi este un simptom frecvent în psihopatologie.
Se întîlneşte şi în condiţii normale, de exemplu: în situaţii de creştere a interesului, în stările de
excitaţie şi în intoxicaţiile uşoare cu alcool sau cofeină. În patologie hiperprosexiile se întîlnesc
în stările maniacale, unde au un aspect general. Atenţia este labilă, comutează uşor de la un
obiect la altul. Bolnavii nu mai pot selecta stimulii, reacţionînd la toţi fără alegerile. În
majoritatea cazurilor însă hiperprosexiile se manifestă selectiv, de exemplu la melancolici este
îndreptată atenţia, în special asupra ideilor depresive, de culpabilitate. La censtopaţi
hiperprosexia este orientată asupra stării de sănătate a organismului. La paranoici hiperprosexia
este strîns legată de ideea delirantă şi este orientată asupra tuturor evenimentelor, situaţiilor sau
persoanelor implicate în sistemul delirant respectiv. Bolnavii fobici şi obsesionali manifestă un
grad foarte înalt de hiperprosexie în legătură cu fobiile şi obsesiile lor, de la care nu-şi pot
distrage atenţia.
Hipoprosexia constă în diminuarea atenţiei. Pacienţii nu se pot concentra, nu pot urmări
înlănţuirea logică a faptelor. În mod normal se întîlneşte în condiţii de oboseală, surmenaj,
situaţii anxiogene. În patologie se constată la toţi cei cu stări sub un nivel optim cognitiv şi
anume în retardul mental şi demenţe. Hipoprosexia poate apărea şi în schizofrenie, unde are un
caracter particular prin comutările motivaţionale incomprehensibile ale acestor bolnavi.

21
 Activitate
Stabiliţi, utilizând materialele anexei 2, particularităţile atenţiei în cele trei perioade ale copilăriei
şi indicaţi posibilele disprosexii ce pot apărea.

Aprosexia semnifică lipsa posibilităţii de a se concentra asupra unui obiect sau acţiuni,
chiar pentru un timp foarte scurt. Se întîlneşte în imbecilitatea gravă, idioţie, demenţe, sindromul
catatonic.

Temă de realizat
Folosind materialele anexelor 1 şi 2, prezentaţi un studiu de caz a unui copil de 7 ani
cu hipoprosexie.

Mecanismele psihofiziologice ale atenţiei şi semiologiei acesteia au fost evidenţiate

relativ nu demult. Ele ne sugerează că organismul poate fi privit mai degrabă ca un selector şi
ordonator de stimuli decît ca un receptor pasiv al lor. În acest sens au fost realizate cercetări
privind electrogeneza cerebrală şi funcţiile formaţiunii reticulate. Sub aspect psihologic
formaţiunea reticulată mezencefalică are rol principal în susţinerea (menţinerea) atenţiei, în timp
ce formaţiunea reticulată diencefalică are rol principal în mobilitatea (comutarea) atenţiei.
Atenţia (involuntară sau voluntară, difuză sau selectivă) nu se poate manifesta fără participarea
sistemului reticulat activator şi selector. Participarea scoarţei la propria sa trezire, obţinută prin
impulsuri cortico-reticulo-corticale, are importanţă pentru menţinerea atenţiei voluntare.

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA ATENŢIEI

La nivel de cunoaştere La nivel de înţelegere şi aplicare La nivel de integrare

Distingeţi şi clasificaţi Realizaţi o analiză comparativă a Argumentaţi în baza unui exemplu

tulburările de atenţie tulburărilor de atenţie din cele trei mecanismele psihofiziologice ale
perioade ale copilăriei disprosexiilor
Identificaţi situaţiile Analizaţi atenţia în cadrul activităţii Propuneţi un model de investigare
când apar hiper-, hipo- şi DVS şi specificaţi particularităţile a atenţiei ţi exerciţii pentru
aprosexiile acesteia dezvoltarea acesteia

22
 SEMIOLOGIA MEMORIEI
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să cunoaşteţi noţiunile fundamentale privind semiologia memoriei;
- să explicaţi normalitatea şi patologia tulburărilor cantitative ale memoriei;
- să stabiliţi legătura dintre tulburările cantitative ale memoriei şi cele ale atenţiei;
- să realizaţi o analiză comparativă între toate tipurile de amnezii;
- să evidenţiaţi aspectul psihopatologic al tulburarilor calitative de memorie;
- să investigaţi potenţialul mnezic şi să propuneţi modalităţi de ameliorare;
- să argumentaţi mecanismele semiologiei memoriei utilizând teoriile existente.

CADRUL GENERAL
Procesul memoriei constă în fixarea, evocarea şi recunoasterea datelor anterior achiziţionate de
persoană. Se vorbeşte despre memorie ori de cîte ori comportamentul actual al unui individ se
organizează în raport cu o experienţă trăită anterior. Pentru P. Janet, memoria constă îi recunoaşterea
sau evocarea spontană a amintirilor.
După J. Delay există trei niveluri psihologice ale proceselor mnezice, care exprimă nivelurile de
evoluţie, dar şi pe cele de disoluţie ale memoriei:
- memoria senzorio-motorie privind amintirile elementare ale senzaţiilor şi mişcărilor;
- memoria autistă raportată la vise, delir, cu un caracter strict personal şi care exprimă o
funcţie a inconştientului;
- memoria socială, caracterizată prin „conduita recitării” (P. Janet) implicând o ordine
raţională şi o concepţie socială asupra timpului, inseparabilă de categorii logice.
În ceea ce priveşte clasificarea tulburărilor funcţiei mnezice (dismneziile), vom adopta o
clasificare în tulburări cantitative şi tulburări calitative. Desigur, această delimitare pare artificială,
în primul rând deoarece, pentru a fi perturbată calitativ, memoria presupune sa fi suferit deja
tulburări cantitative, iar în practica curentă, aceste tipuri de perturbare mnezică sunt în majoritatea
cazurilor intricate. Astfel tulburările funcţiilor mnezice pot fi reprezentate prin următoarea
schemă:

23
 SEMIOLOGIA MEMORIEI

Dismneziile cantitative Dismneziile calitative

hipomnezia; pseudoremenescenţele;
hipermnezia; confabulaţiile;
amneziile. criptomneziile;
ecmneziile;
anecforia.

anterogradă;
retrogradă;
anteroretrogradă;
electivă;
progredientă;
secundară.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR CANTITATIVE ALE MEMORIEI

Hipomnezia este scăderea de diferite grade a capacităţii memoriei. Hipomneziile sunt legate
preponderent de deficitul de atenţie decît de deteriorarea funcţiei mnezice. Unii autori includ această
categorie de tulburări în grupul amneziilor. Hipomnezia se poate întîlni în normalitate şi patologie:
- în normalitate se întîlneşte în activitatea cotidiană, legată de evenimente insuficient fixate
sau neglijate, preluate în stări de oboseală sau surmenaj. Un exemplu frecvent în acest sens poate
servi lapsusul – dificultate de evocare temporară, de obicei al unui element al frazei;
- în patologie poate fi un simptom al nevrozelor cu deficit prosexic, oligofreniei, stărilor
predemenţiale.
Hipermnezia reprezintă creşterea capacităţii mnezice, caracterizată prin evocări involuntare,
rapide şi uşoare, ample şi multiple, îndepărtînd subiectul de preocupările principale.
- în normalitate hipermneziile sunt legate de evenimente cu conţinut afectiv fie pozitiv
(bucurii, reuşite), fie negativ (anxietate, insuccese, cataclisme etc.).
- în patologie se depistează în nevroze, debutul unor demenţe, în stările maniacale şi
psihopatia paranoică etc.

24
 Din grupul hipermneziilor face parte de asemenea mentismul hipermnezic, care reprezintă o

evocare involuntară caleidoscopică (variată) a unor idei. Subiectul devine un veritabil spectator la

desfăţurarea tumultoasă a amintirilor sale. Mentismul hipermnezic poate fi expresia unor stări de

oboseală şi surmenaj, constituind cauza insomniilor. Si întâlneşte în patologia psihiatrică în sindroamele

de automatism mintal ca expresie a ideilor delirante şi pseudohalucinaţiilor.

Formă supremă a hipermneziei este viziunea retrospectivă, unde persoanele respective au impresia
că îşi revăd şi retrăiesc în cîteva momente principale evenimente din întreaga viaţă. Se întîlneşte în
situaţii de pericol existenţial iminent, în paroxismele anxioase, stările confuzionale psihogene, în crizele
epileptice, în unele stări halucinatorii.

Întrebare
Unele persoane cu psihopatie paranoică reţin cu o exactitate uimitoare nume, numere de dosare,
date, adrese, cifre etc. Despre ce dismnezie este vorba?

Amnezia este pierderea totală sau parţială a memoriei, cînd experienţele trăite nu mai reapar în
cîmpul conştiinţei sau sunt grav deformate. Amnezia poate fi de o durată scurtă (de la 2-3 ore pînă la
2-3 zile), de exemplu, după o traumă cerebrală sau o maladie toxico – infecţioasă, şi de lungă durată
(săptămîni, ani). Se întîlneşte la bolnavii cu ateroscleroză cerebrală, în psihozele senile, organice etc. În
funcţie de aspectul temporal al informaţiilor uitate distingem mai multe tipuri de amnezii, principalele
fiind:
 Amnezia anterogradă, care reprezintă pierderea amintirilor despre evenimentele care au
urmat nemijlocit după acţiunea factorilor cauzatori de amnezie. Are loc scăderea capacităţii de
fixare a imaginilor şi evenimentelor noi, fapt pentru care se mai numeşte amnezie de fixare. Se
caracterizează prin incapacitatea pacientului de a reda un eveniment trăit recent, în tim ce
experienţele fixate anterior rămîn relativ bine conservate şi pot fi încă redate. Contrastul frapant
între imposibilitatea de fixare a evenimentelor prezentului şi conservarea celor din trecut a fost
evedenţiată pentru prima dată la Korsakov. El a prezentat un bolnav care îşi descria foarte logic
şi viu călătoriile, dar uita complet că repeta aceeaşi povestire pentru a zecea oară în decursul unei
singure ore. Amnezia de fixare se întîlneşte în stări de confuzie mintală, sindromul Korsakov de
etiologie alcoolică, infecţioasă sau traumatică, psihoză maniaco–depresivă, stări nevrotice şi
reacţii psihogene.
 Amnezia retrogradă, ce constă în dispariţia din memorie a evenimentelor nemijlocit
premergătoare factorului cauzator de amnezie care se întind progresiv spre trecut. În această
amnezie nu este posibilă reproducerea faptelor, evenimentelor, împrejurărilor de viaţă care au

25
avut loc înaintea traumei sau debutului bolii. Se depistează o perturbare a memoriei
evenimentelor îndepărtate, în timp ce fixarea evenimentelor recente este conservată.
 Amnezia anteroretrogradă (de conservare) este combinaţia ambelor forme de amnezie
numite mai sus. Din memorie se exclud evenimentele premergătoare acţiunii factorilor cauzatori
de amnezie, precum şi cele care urmează după ea. Aceste amnezii sunt caracteristice pentru
ateroscleroza cerebrală avansată şi psihozele senile.
 Amnezia lacunară reprezintă absenţa fixării sau fixarea superficială a unui moment,
eveniment, etapă din viaţă, ceea ce va face ulterior imposibilă evocarea. Această amnezie este o
„pauză de fixare”.
 Amnezia electivă este totdeauna de natură psihogenă, cu încărcătură afectivă preponderent
negativă. Unele amintiri înregistrate sunt „uitate” inconştient pentru că sunt dezagreabile, uitare
ce poate fi reversibilă.
 Amnezia progredientă se manifestă prin scăderea treptată a memoriei, care se dezvoltă
după o anumită consecutivitate. Pierderea informaţiilor din memorie are loc în ordinea inversă
acumulării lor, de la nou spre vechi (legea lui Ribot). În primul rînd dispar evenimentele şi
asociaţiile recente, se uită evenimentele ultimilor ani de viaţă. Un timp mai îndelungat se
păstrează primele perioade ale vieţii. Bolnavii îşi amintesc destul de bine evenimentele din
copilărie, tinereţe. Se întîlneşte în ateroscleroză, psihoze senile.
 Amnezia secundară ce apare în urma unor leziuni cortico-cerebrale, unde se asociază
tulburările unor funcţii instrumental-simbolice cerebrale, aşa cum sunt întâlnite în afazia
Wernicke care se consideră o veritabilă demenţă a limbajului. Cuvintele sunt uitate progresiv.
Uitarea cuvintelor are loc în următoarea consecutivitate: numele proprii, substantivele,
adjectivele, verbele. Acest model de destructurare mnezică nu urmează o ierarhie anatomică, ci
una psihologică, explicată de J. Delay prin faptul că amnezia cuvintelor merge de la complex la
simplu. La fel din categoria amneziilor secundare fac parte apraxiile (uitarea executării unor acte
motorii) şi agnoziile (tulburari de evocare şi recunoaştere).
Activitate
J. Delay aseamănă memoria cu un caiet: „uneori cîteva pagini au rămas albe-aceasta este
________”, „pasaje care se referă la anumite evenimente sau anumite persoane care s-au stres
reprezintă ___________”, „alteori au fost rupte ultimile pagini şi continuă să fie rupte de la
sfîrşit spre început, aceasta este ____________”.
Indicaţi şi caracterizaţi elementele lipsă din această informaţie.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR CALITATIVE ALE MEMORIEI

26
 Dismneziile calitative (paramneziile) sunt amintiri deformate, false, neconcordate cu
realitatea fie sub aspectul desfăşurării lor cronologice, fie sub aspectul lipsei de legătură cu
realitatea obiectivă trăită în prezent sau trecut de bolnav. În grupul dismnetiilor calitative pot fi
încadrate următoarele tulburări:
Pseudoremenescenţele constau în reproducerea unor evenimente reale din trecutul
bolnavului, pe care acesta le retrăieşte ca evenimente prezente. În astfel de cazuri bolnavul
amestecă frânturi ale evenimentelor din trecut cu ceea ce trăieşte în prezent, iluzia de memorie
constând în nerecunoaşterea timpului şi spaţiului în care s-a produs acţiunea respectivă.
Confabulaţiile sau halucinaţiile de memorie constau în reproducerea unor evenimente
imaginare. Ele au un caracter fantastic sau sunt identice cu scene din vis, însă bolnavii cred în
realitatea lor. Fenomenele confalulatorii se evidenţiază mai des în timpul convorbirii cu bolnavii.
Bolnavul nu spune adevărul, dar nici nu minte, pentru că nu ştie că minte, fiind de fapt în afara
adevărului, dar şi a falsului. Deaceea putem afirma că fabulaţia este sora inconştientă a
minciunii. Confabulaţiile au fost numite halucinaţii de memorie prin analogie cu percepţia fără
obiect care defineşte halucinaţia. Se întîlneşte preponderent în demenţa Pick, sindromul
Korsakov.
Ecmnezia prezintă o tulburare globală a memoriei cînd bolnavii confundă trecutul cu
prezentul. Este vorba de întoarcerea întregii personalităţi în perioade demult trăite de bolnav.
Astfel, bolnavii senili se consideră tineri, adolescenţi, femeile dîndu-şi numele de fată. Ei
retrăiesc activ in prezent scene, episoade din trecutul îndepărtat. Această întoarcere în trecut se
întîlneşte mai ales în demenţa senilă, în cadrul delirului senil.

27
 Criptomnezia este o iluzie mnezică (plagiat iluzoriu) ce constă în nerecunoaşterea ca fiind străin a
unui material literar, artistic, muzical sau ştiinţific, pe care bolnavul l-a citit sau auzit în realitate, dar pe
care în mod iluzoriu, îl consideră al lui propriu. Această iluzie de memorie trebuie deosebită de plagiat,
care este o acţiune conştientă, întreprinsă cu un anumit scop. Se întîlneşte în schizofrenie, deliruri
sistematizate (paranoice sau parafrenice) demenţe traumatice şi în stadiile evolutive ale demenţelor
senile şi vasculare. În unele psihoze paranoice, paranoide sau parafrenice, ideile delirante pot fi legate
de o falsificare a amintirilor.
Anecforia este o uşoară stare de tulburare a funcţiei mnezice, în care subiectul evocă cu ajutorul
anturajului anumite evenimente care păreau uitate. Reproducerea este posibilă dacă se sugerează
pacientului unul sau mai mulţi indici ai acestor evenimente. Poate fi întâlnită în stările de surmenaj, cât
şi în unele forme şi stări predemenţiale şi demenţiale.
Mecanismele memorării sunt ample şi multiple. Unul din mecanismele principale care stau la
baza memoriei este reflexul condiţionat, conform căruia experienţele sunt menţinute în substratul
morfofuncţional al creierului ca semnele condiţionate care se pot reactualiza în noi informaţii. Astfel se
stabileşte o legătură dinamică dintre evenimentele care au fost percepute în trecut cu cele prezente. Alte
teorii, adept al cărora este Korsakov susţin că există în creer regiuni ce răspund de funcţionatrea
proceselor mnezice, iar leziunea acestora provoacă diverse dismnezii. Korsakov a studiat în acest
aspect hipocampul. Mai târziu s-a constatat că şi alte regiuni ale creierului pot provoca alterări mnezice.
Astfel, la leziunea lobului temporal apar tulburări ale memoriei de fixare, iar atrofia corpilor mamilari
provoacă diverse amnezii. O importanţă mare în această direcţie o au cercetările lui Burns, care plecând
de la observaţia că traumatismele cerebrale grave, narcoza, acţiond cât mai recent după depozitarea
informaţiei, determină pierderea ei, plauzibil prin dezorganizarea circuitelor reverberante, alcătuite din
lanţuri de neuroni care se activează reciproc. Această teorie este valabilă doar pentru memoria de scurtă
durată. Memoria de lungă durată are un mecanism diferit. Reinis aduce argumente indubitabile că în
procesul de engramare participă acizii nucleici, a căror capacitate de stocare a informaţiei este bine
cunoscută. Caracteristic pentru memoria de lungă durată este că în perioada de dezvoltare a creierului,
când procesul de biosinteză a acizilor nucleici şi proteinelor este activ, posibilităţile de depozitare a
informaţiilor sunt maxime. Cu vârsta capacitatea de engramare a informaţiei se reduce. Merkler a
încercat să dea o explicaţie ipotetică privind procesele mnezice. Potrivit acestei teorii, memorarea este
legată de producerea unor proteine cu o nouă conformaţie, numite proteine informaţionale.
Cercetările ştiinţifice au înregistrat mari progrese în acest domeniu, însă ele au încă un
caracter de ipoteză referitor la procesele mnezice şi dereglările lor.

Temă de realizat
Prezentaţi un model de investigare a memoriei şi propuneţi cel puţin cinci tehnici de
antrenare a acesteia.

28
 EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA MEMORIEI
Test – grilă:

1. Scăderea capacităţii de memorare legată de deficitul de atenţie se numeşte:

a) amnezie;
b) hipermnezie;
c) criptomnezie;
d) hipomnezie;
e) ecmnezie.

2. Pacientul care umple spaţiile albe din memorie cu evenimente imaginare, bizare, contradictorii şi
lipsite de consecvenţă:
a) confabulează;
b) minte;
c) are halucinoze;
d) prezintă iluzii;
e) are halucinoide.

3. Situaţia în care cineva îşi evocă perfect călătoriile din trecut, dar uită că a povestit şi îi repetă
aceeaşi poveste de mai multe ori într-o oră aceluiaşi interlocutor poate fi considerată un exemplu
clinic de:
a) hipermnezie;
b) amnezie electivă;
c) amnezie tematică;
d) amnezie de fixare;
e) amnezie de evocare.

4. Unul din următoarele elemente nu aparţine sindromului Korsakov:

a) etiologie: toxică (alcool), infecţioasă, posttraumatică;
b) dezorientare temporo-spaţială;
c) amnezie retrogradă;
d) confabulaţii de jenă;
e) amnezie de fixare.

5. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de amneziile anterograde:

29
 a) mai sunt denumite de fixare;
b) sunt uitate evenimentele de după debutul amneziei;
c) sunt redate perfect evenimentele recente;
d) evenimentele vechi sunt bine conservate;
e) pot apărea in sindromul Korsakov.

6. La anamneză, pacientul confirmă ca fiind al lui propriu un material literar al lui M. Eminescu.
Acest exemplu ilustrează:
a) halucinaţie tactilă;
b) idee delirantă de autoacuzare;
c) idee delirantă de persecuţie;
d) criptomnezie;
e) hipermnezie.

7. Hipomnezia se întîlneşte preponderent în:

a) stările predemenţiale;
b) intoxicaţii;
c) infecţii grave;
d) stările manicale;
e) psihopatia paranoică.

8. Descoperiţi afirmaţia corectă legată de amneziile retrograde :

a) evenimentele recente sunt bine conservate, spre deosebire de cele din trecut;
b) seamănă cu un jurnal din care pacientul a rupt o pagină şi continuă să rupă pagini spre
sfârşitul caietului;
c) individul se descurcă tot mai greu cu amintirile îndepărtate pentru că ele sunt foarte
vechi;
d) evenimentele recente au o încărcătură emoţională mai mare şi sunt, de aceea, mai greu de
manipulat;
e) cu cit evenimentele trecute suni mai îndepărtate, cu atât sunt evocate mai greu, deoarece
acest fapt ţine de obişnuinţă, automatizare, redarea cvasi-mecanică.

9. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de amneziile retrograde:

a) tulburarea memoriei se întinde progresiv spre trecut, de la debutul bolii până în copilărie;
b) niciodată nu se adaugă caracterul anterograd;

30
 c) mai pot fi numite amnezii de evocare;
d) la început, fixarea şi memorarea nu sunt împiedicate;
e) este cel mai frecvent tip de amnezie ce apare în involuţie.

10. Descoperiţi enunţul greşit legat de afazia Wernicke:

a) este o demenţă a limbajului;
b) uitarea de face de la complex la simplu;
c) uitarea se face de Ia motor la senzorial, apoi la afectiv;
d) uitarea se face de la cognitiv la afectiv;
e) uitarea se face de la limbajul raţional la cel emoţional şi expresiile mimico-pantomimice.

11. Descoperiţi afirmaţia corectă legală de afazia Wernicke :

a) se uită doar cuvintele, nu şi vocabularul sau cunoştinţele;
b) printre ultimele lucruri care dispar sunt expresiile mimico-pantomimice;
c) se uită întâi substantivele şi verbele şi apoi adjectivele;
d) uitarea survine de la simplu la complex;
e) uitarea survine în aceeaşi ordine în care au fost făcute achiziţiile cognitive.

12. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de amnezia lacunară:

a) o putem compara cu un jurnal aparent corect, dar cu pagini albe;
b)starea de conştientă este nemodificată;
c) nu se pierde înregistrarea, ci reproducerea şi descifrarea;
d)este greu de presupus că „nu s-a scris" nimic;
e) poate fi totală sau parţială.

13.
Descoperiţi afirmaţia falsă legată de amnezia electivă:
a) amintirile nu sunt distruse, ci doar acoperite cu un voal;
b) înseamnă uitarea unei anumite secţiuni temporale ;
c) înseamnă uitarea unui anumit conţinut;
d) evenimentele au fost uitate, deoarece trăirea lor afectivă era negativă;
e) evenimentele pot fi conştientizate prin evocare involuntară.

14. Este o formă a hipomneziei:

a) amnezia totală;

31
 b)mentism;
c) viziunea retrospectivă;
d)lapsusul;
e) ecmnezia.

15. Una dintre următoarele tulburări de memorie nu aparţine dismneziitor calitative:

a) amnezia electivă (tematică);
b) criptomnezia;
c) confabulaţiile;
d) anecforia;
e) pseudoreminiscenţele.

16. Pseudoreminiscenţele înseamnă:

a) că întreaga personalitate a pacientului este întoarsă în trecut;
b) halucinaţiile de jenă întâlnite în sindromul Korsakov;
c) iluziile de nerecunoaştere;
d) reproducerea unui eveniment real din trecut, pe care pacientul îl trăieşte ca eveniment
prezent (ex.: bunica ce afirmă că s-a măritat ieri);
e) pot fi investigate prin teste de memorie, cum ar fi proba celor cinci oraşe.

17. Ecmnezia:
a) înseamnă posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care pacientul le credea deja uitate;
a) este asemănătoare senzaţiei de ridicare a unui voal;
b) pacientul fabulează asupra trecutului cu convingerea că îl evoci;
c) aparţine tulburărilor cantitative de memorie;
d) este întâlnită în demenţe.

18. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de mentismul hipermnezic:

a) are caracter exogen;
b) are caracter xenopatic;
c) este o formă de dismnezie calitativă;
d) este o formă de dismnezie cantitativă din grupa hipermneziilor;
e) este incoercibil, tumultuos, caleidoscopic.

19. Halucinaţiile de memorie sunt reprezentate de:

32
 a) confabulaţii;
b) pseudoreminiscenţe;
c) ecmnezii;
d) criptomnezii;
e) lapsusuri.

20. Descoperiţi afirmaţia adevărată:

a) sindromul Korsakov este un exemplu tipic de amnezie retrogradă;
b) amnezia lacunară poate fi sinonimă cu un hiat mnezic;
c) viziunea panoramică retrospectivă este întâlnită exclusiv în tulburările psi-hotice;
d) amnezia retrogradă este o amnezie de fixare;
e) amnezia anterogradă este o amnezie de evocare.

21. Mentismul hipermnezic este tipic pentru:

a) schizofrenia paranoidă;
b) consumul de droguri;
c) starea confuzională;
d) episodul maniacal;
e) tulburarea obsesiv-compulsivă.

22. Una dintre următoarele situaţii clinice nu poate fi caracterizată prin hipermnezie:
a) oligofrenia, în care hipermnezia este pur mecanică;
b) febra;
c) consumul de opiu ;
d) starea confuzională;
e) paranoia.

23. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de amnezia anterogradă:

a) se poate adăuga la cea retrogradă;
b) este psihogenă (afectogenă);
c) este o amnezie de fixare;
d) se uită evenimentele de după debutul bolii;
e) este o dismnezie cantitativă.

24. Pseudoreminiscenţele sunt:

33
 a) halucinaţii de memorie;
b) tulburări ale sintezei mnezice imediate;
c) iluzii de memorie;
d) sinonime cu ecmezia;
e) forme de confabulaţie.

25. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de confabulaţii:

a) pacientul confabulează asupra trecutului cu convingerea că evocă;
b) pacientul ştie că nu este sincer;
c) sunt frecvente în sindromul Korsakov;
d) pacientul nici nu spune adevărul, nici nu minte;
e) demenţa senilă in faze incipiente poate avea confabulaţii prolifice.

26. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de anecforie:

a) este o tulburare severă;
b) poate apărea şi în surmenaj;
c) poate apărea şi în predemenţă;
d) este ca şi cum, dacă se ridică „un voal", amintirile respective sunt recuperate;
e) pacientul poate reproduce anumite amintiri, dacă i se sugerează nişte elemente.

27. Pacienta ce povesteşte că şi-a dus copilul la şcoală după micul dejun, lucru pe care îl făcea
înainte de accident, este un exemplu de:
a) ecmnezie;
b) falsă recunoaştere;
c) pseudoreminiscenţă;
d) halucinaţie de memorie;
e) anecforie.

28. Mai sunt denumite iluzii de memorie:

a) tulburările sintezei mnezice imediate;
b) tulburările rememorării trecutului;
c) allomneziile;
d) ecmnezia;
e) pseudoreminiscenţele.

34
29. Descoperiţi afirmaţia falsă legală de ecmnezie:
a) este o tulburare globală a memoriei;
b) aparţine tulburărilor rememorării trecutului;
c) pacientul confundă trecutul cu prezentul;
d) un exemplu poate fi considerai iluzia sosiilor;
e) pacienţii retrăiesc aciiv scenele respective.

30. Cazul în care pacienta de 75 de ani se credea învăţătoare şi le dădea note elexilor, poate fi
considerat un exemplu de:
a) confabulaţie;
b) hipermnezie;
c) falsă recunoaştere;
d) ecmnezie;
e) iluzie de memorie.

35
 SEMIOLOGIA GÂNDIRII
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- Să clasificaţi şi să caracterizaţi tulburările cantitative şi calitative ale gândirii;
- să explicaţi procesul accelerării şi încetinirii ritmului ideativ;
- să determinaţi caracteristicile ideilor delirante;
- să realizaţi o analiză comparativă privind normalitatea şi patologia ideilor dominante şi
obsesive;
- să stabiliţi legătura dintre tulburările calitative ale gândirii şi cele ale percepţiei;
- să elaboraţi studii de caz privind semiologia gândirii.

CADRUL GENERAL
Gândirea este considerată un proces central al vieţii psihice, o activitate cognitivă complexă,
mijlocită şi generalizată prin care se distinge esenţialul de fenomenal, în ordinea lucrurilor şi ideilor, pe
baya experienţei şi a prelucrării informaţiei. Activitatea cognitivă orientează subiectul în situaţii din
viaţă, modulându-i conduita. Prin această activitate constructiv – ideativă, pornind de la fapte concrete
şi de la date senzoriale omul poate ajunge la cunoaşterea indirectă a obiectelor şi fenomenelor lumii
înconjurătoare. Tot indirect, mijlocit, pe plan ideativ, gândirea ajută la cunoaşterea unor evrnimente
viitoare, oferind astfel subiectului posibilitatea de a le influienţa desfăşurarea şi de a se angaja într-o
conduită prospectivă.
Operând modificări semnificative asupra informaţiei senzoriale, simplificând realitatea prin
reducerea ei la trăsăturile esenţiale şi reconstruind-o prin modelare şi generalizare, gândirea îşi
defineşte cel de-al doilea caracter, prin care, eliberându-se de nesemnificativ, se apropie de esenţa lumii
fenomenale şi obiectuale, caracterul generalizat abstract.
Prin gândire, lumea nu este numai interpretată şi explicată ci şi îmbogăţită astfel în activitatea
practică, pe baza modelelor, proiectelor şi planurilor, elaborate de funcţia creatoare a gândirii, astfel,
ecosistemul uman suferind o permanentă remodelare.
Gândirea are numeroase şi complexe implicaţii asupra sferei psihopatologiei. În acest context un
rol important îl au asociaţiile, care reprezintă legături temporare între noţiunile, între ideile în
permanentă desfăşurare.
După tipurile dominante ale asociaţiilor, modul de a gândi al oamenilor a fost împărţit astfel:

36
 Gândirea asociativ – logică se caracterizează prin predominanţa asociaţiilor după conţinut
şi cuzalitate, expresiile verbale servindu-se de calea cea mai scurtă către ţelul expunerii;
Gândirea asociativ – mecanică este duminată de asociaţii mecanice prin contiguitate,
asemănare, rimă, localizare în timp şi spaţiu. În aceste cazuri exprimarea verbală recurge la fraze
lung, ocolite, la noţiuni concrete şi de obicei încărcate afectiv.
Dat fiind aspectul complex şi multiplele forme de tulburări ale gândirii, le vom expune după
următoarea schemă:

SEMIOLOGIA GÂNDIRII

Dispsihiile cantitative Dispsihiile calitative

tahipsihiile; ideile delirante;

bradipsihiile. fenomenele obsesive.

fuga de idei; barajul ideativ; expansive; obsesiile ideative;

mentismul ideativ; fadingul mintal; depresive; amintirile şi
incoerenţa gândirii. anideaţia. mixte. reprezentările obsesive;
obsesiile fobice;
obsesiile impulsive.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE GÂNDIRE

Tulburările de gândire se întâlnesc destul de des în bolile psihice şi au un caracter polimorf. Ele
pot fi cantitative şi calitative.

Dispsihiile cantitative

Tahipsihiile (accelerarea ritmului ideativ) se manifestă printr-o succesiune rapidă a

proceselor asociative. Poate fi întîlnită în normalitate (la o motivaţie crescută, în euforie etc) şi în
patologie.
 Fuga de idei reprezintă asociaţii de idei rapide cu caracter superficial. Se produc la
întîmplare, automat, în dependenţă de diferiţi stimuli din mediul înconjurător. Se observă o

37
labilitate a atenţiei, unde bolnavul trece uşor de la o noţiune la alta, pierzînd uşor firul principal
al conversaţiilor. Se întîlneşte în sindroamele maniacale, intoxicaţiile SNC.
 Mentismul ideativ reprezintă o formă de accelerare a ritmului gîndirii, unde are loc o
desfăşurare rapidă a ideilor de a căror realitate falsă bolnavul este conştient şi suferă. Se produce
un aflux de idei care se repetă monoton şi bolnavul nu mai poate să-şi fixeze atitudinea asupra
altor acţiuni. Aceste idei sunt însoţite de insomnie şi pot provoca anxietate. Mentismul poate fi
observat în stările de mare tensiune nervoasă, oboseală pronunţată, în intoxicaţiile uşoare cu
cofeină, alcool, tutun etc.
 Incoerenţa gândirii reprezintă situaţia când legăturile dintre idei îşi pierd complet aspectul
logic, se desfăşoară la voia întâmplării astfel încât, de cele mai multe ori, exprimarea verbală a
ideilor devine lipsită de conţinut şi ininteligibilă. Forma extremă a incoerenţei gândirii se
exprimă prin salata de cuvinte şi se caracterizează prin aceea că bolnavul exprimă o serie de
cuvinte sub forma unui amestec lipsit total de conţinut logic. Uneori incoerenţa gândirii ia aspect
de verbigeraţie, tulburare care constă în repetarea stereotipă a aceloraşi fraze sau cuvinte,
frecvent lipsite de orice înţeles. Uneori se observă o oarecare tendinţă la rimă. Incoerenţa în
gândire sub diversele ei forme, se întâlneşte în unele forme de schizofrenie, în stările demenţiale
avansate şi în tulburările de conştiinţă.
Bradipsihiile reprezintă stări de lentoare sau de inhibiţie ideativă. Se caracterizează printr-o
scădere a numărului ideilor, a posibilităţilor lor de asociere, a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei. Ca
consecinţă se modifică limbajul, bolnavii vorbesc rar, încet, cu întîrzîiere. În formă uşoară se întîlnesc
în stări de epuizare fizică şi psihică, în unele boli somatice, infecţioase. In formă gravă se întîlnesc în
bolile neurologice, stările depresive, intoxicaţii, schizofrenie, epilepsie, oligofrenii. Lentoarea ideativă
poate lua următoarele forme grave:
 Baraj ideativ - ritmul ideativ poate înceta brusc pentru cîteva secunde, după care cursul
gîndirii poate fi reluat. Se întâlneşte preponderent în schizofrenie.
 Fading mintal - încetinirea progresivă a fluxului ideativ pînă la oprire, caracteristică de
asemenea pentru schizofrenie.
 Anideaţia – reprezintă dispariţia fluxului ideativ. Se întîlneşte în stările comatoase.

Întrebare
Deduceţi tulburarea unei paciente care a compus următoarele versuri:
Cum a dat zăpada, s-a topit şi iarba
Luna după colţ apare, ieşi neicuţă la plimbare
Eu te-aştept în drumul mare, du-te, neică, la culcare.

38
 Dispsihiile calitative
Dispsihiile calitative sau tulburările de conţinut ale gândirii reprezintă false interpretări
patologice. Ele includ două categorii ample: ideile delirante şi fenomenele obsesive.
Ideile delirante sunt idei în dezacord evident cu realitatea, dar în a căror realitate bolnavul
crede, modificîndu-i concepţia despre lume şi comportamentul. Ideea delirantă are următoarele
caracteristici:
 este o judecată eronată care stăpîneşte, domină conştiinţa bolnavului şi-i modifică în sens
patologic comportamentul;
 este de obicei impenetrabilă la contraargumente inabordabilă prin confruntare, deşi este
în contradicţie evidentă cu realitatea;
 este incompatibilă cu existenţa atitudinii critice, bolnavul fiind lipsit de capacitatea de a-i
sesiza în mod conştient esenţa patologică.
E necesar de delimitat noţiunea de delir, ce reprezintă o tulburare a lucidităţii conştiinţei
(delirum-aiurare) de noţiunea de idee delirantă (lira-alături de brazdă), unde este vorba de o idee
sau un sistem de idei patologice elaborate mental, ca expresie a tulburărilor de gîndire.
Conţinutul gîndirii aberante, ideile şi temele delirante depind de mediul în care s-a dezvoltat şi
trăieşte pacientul, de preocupările lui individuale şi sociale din perioada respectivă, de nivelul
său socio-cultural etc.
În funcţie de tabloul clinic al bolii psihice ideile delirante pot avea conţinut mai verosimil sau
mai frecvent neverosimil, abstract, absurd, fantastic sau confabulator. Acestea deseori se asociază
cu halucinaţii. Ideile delirante pot fi sistematizate (coordonate, asociaţiile se fac în mod logic,
însă ele nu reflectă realitatea) şi fragmentare (frânturi de idei).
Sub aspectul conţinutului tematic ideile delirante se împart în: expansive, întîlnite pe fond
euforic, depresive - pe fond depresiv, mixte.
Ideile delirante expansive:
- Idei delirante de mărire şi bogăţie (grandoare) Bolnavii sunt convinşi că posedă bogăţii
imense, diferite titluri mari, că sunt atotputernici (regi cu palate de aur, sau au părul, coaste de
aur). La aceşti bolnavi pot apărea episodic şi idei de persecuţie. Ei se plîng că au duşmani care îi
invidiază şi vor să-i persecute. Aceste idei delirante se întîlnesc în paralizia progresivă, în stări
maniacale, în diferite demenţe.
- Ideile delirante de invenţie constau în elaborarea unor planuri sau chiar încercări de
realizare a unor dispozitive de interes major şi care preocupă în general pe oamenii de ştiinţă în
perioada respectivă (sistem de irigare pentru pustiul Sahara, medicament pentru toate bolile).
Pentru delirant este esenţial prioritatea indiscutabilă şi monopolul absolut asupra invenţiei lui.

39
 - Ideile delirante de reformă sunt îndreptate spre elaborarea unor planuri filantropice, de
pace universală şi veşnică, a unor sisteme filozofice sau politice.
- Ideile delirante de filiaţie constau în convingerea bolnavilor de a fi descendenţii unor
familii renumite sau moştenitorii unor persoane întotdeauna cu situaţie economică, socială sau
culturală înaltă.
- Ideile delirante erotomanice exprimă convingerea delirantă a bolnavului de a fi iubit de
către o persoană cu nivel socio-cultural superior. Orice acţiune, orice coincidenţă, întîlnire
ocazională sunt interpretate ca probe de dragoste. Aceşti deliranţi sunt într-o stare de exaltare
psihică, ei urmăresc persoanele respective, le scriu scrisori, fac declaraţii. Înlănţuirea acestor idei
într-un sistem constituie erotomania, persoana în cauză purtînd numele de erotoman.
- Ideile delirante mistice Bolnavul se crede cu convingere purtătorul unei misiuni de ordin
spiritual, religios (să instaureze pacea în lume, să împartă dreptatea, să întroneze „armonia
universală”). Ei îşi adoptă o imagine de călugăr (barbă, păr lung).
Ideile delirante depresive:
- Ideile delirante de persecuţie constau în convingerea bolnavului că este persecutat,
urmărit, că împotriva lui se pune la cale un complot. Bolnavii se plîng că există diferite persoane
sau grupuri întregi care îl urmăresc, vor să-l înjosească, să-l omoare. În postura de persecutat, în
special bolnavii cu idei delirante sistematizate se pot comporta la început ca resemnaţi,
ascunzîndu-se, schimbîndu-şi domiciliul, evitînd lumea, ca mai tîrziu să recurgă la plîngeri,
acuzaţii, reclamaţii,violenţe şi conduite antisociale.
- Ideile delirante de relaţie imprimă bolnavului convingerea că persoanele din jur au
intenţia de a-i face rău. Bolnavii interpretează în mod greşit cele văzute şi auzite, raportînd totul
la persoana lor.
- Ideile delirante de otrăvire se bazează pe convingerea bolnavului că cei din jur vor să-l
otrăvească punîndu-i substanţe otrăvitoare în mîncare, băutură, haine.
- Ideile delirante de gelozie prezintă convingerea eronată a bolnavului de infidelitatea
partenerului. Uneori aceste idei se deosebesc greu de gelozia fondată, situaţie în care trebuie să
se ţină seama de amplitudinea ideii delirante, de caracterul său obsedant, de aspectul incredibil al
acuzaţiilor.
- Ideile delirante de revendicare izvorăsc din convingerea bolnavului că a fost victima unei
nedreptăţi. Se manifestă printr-un sentiment constant de frustraţie. Ei îşi canalizează întreaga
activitate spre recunoaşterea drepturilor lor, fac sacrificii economice mai mari decît drepturile şi
intentează procese.
- Ideile delirante de autoacuzare şi vinovăţie au de obicei caracter progresiv. Bolnavul se
consideră vinovat de situaţia grea în care se află, de nereuşita copiilor, de necazurile prietenilor,

40
de catastrofe, cataclisme etc. Aceste idei pot duce nu numai la suicid, ci şi la omucidere denumit
„omor altruist”.
- Ideile delirante de umilinţă constau în convingerea bolnavului că a comis o mulţime de
păcate şi nu merită să fie îngrijit, alimentat, deseori refuză să manînce.
- Ideile delirante hipocondrice sunt considerate depresive datorită faptului că evoluează pe
fondul unei stări depresiv-anxioase. Bolnavii au convingerea delirantă că sunt ameninţaţi sau
afectaţi de o boală grea, incurabilă. În cazuri mai grele bolnavii afirmă că s-a schimbat structura
unor organe, că în stomac au şerpi sau broaşte.
- Ideile delirante de transformare şi posesiune se referă la transformarea corporală parţială
(cap de cal, urechi de cîine) sau totală denumit delir zootropic. Aceste idei cu caracter absurd şi
fantastic.
- Ideile de negaţie se caracterizează prin aceea că bolnavul nu recunoaşte realităţi evidente,
ajungînd să nege existenţa unor organe, unui proces psihic, a unor aspecte simple din realitate.
Bolnavii afirmă că nu mai mănîncă, nu mai respiră. În depresiile de involuţie pacienţii trăiesc un
sentiment de intensă culpabilitate, afirmă că sunt condamnaţi să trăiască veşnic pentru a se chinui
veşnic. Aceste idei delirante formează sindromul Cotard, care provoacă o perturbare psihică
severă, unde are loc deteriorarea funcţiilor cognitive.
Ideile delirante mixte
- Ideile de influenţă exprimă convingerea bolnavului de a se afla sub influenţa exterioară.
În trecut pacienţii erau convinşi că influenţa se exercită asupra lor în special prin diavol,
ocultism, acum ei cred că se acţionează prin sugestie, hipnoză, raze cosmice, ceea ce denotă
impactul socio-cultural şi ştiinţific al epocii. Această forţă influenţează gîndurile, sentimentele,
actele, inhibîndu-le sau amplificîndu-le.
- Ideile delirante metafizice sau cosmogonice au pretenţia de a elucida originea vieţii, a
lumii, a sufletului, a reîncarnării.

Activitate
Pornind de la analiza studiului de caz prezentat în anexa 3, argumentaţi apariţia diverselor
simptome ale schizofreniei (tulburări studiate până acum, preponderent cele calitative ale
percepţiei şi gândirii).

Fenomenele obsesive se caracterizează prin apariţia involuntară a unor idei, reprezentări,

amintiri, frici, sentimente ce se impun bolnavului fără voia lui. Ideea obsesivă izbucneşte,
asediază gîndirea şi se impune conştiinţei, deşi este în dezacord cu aceasta. Există o multitudine
de idei ce se pot detaşa de celelalte, impunîndu-se într-un anumit moment gîndirii. Aceasta este

41
ideea dominantă, care prin reversibilitatea ei se înscrie în întregime în sfera „normalului”. În
obsesii bolnavul are o atitudine critică faţă de aceste fenomene, înţelege natura lor patologică,
face eforturi de a se debarasa de ele. Stările obsesive se împart în:
 obsesii ideative, ce reprezintă o „intoxicaţie” prin idee (de ex: de ce pămîntul este rotund,
de ce omul are două picioare);
 amintirile şi reprezentările obsesive se exprimă prin perseverararea penibilă a rememorării
unor evenimente cu conţinut neplăcut, jenante sau în orice caz dificile. În cazul reprezentărilor
obsesive este vorba de apariţia unor idei care contraţic realitatea şi determină reprezentarea
figurativă senzorial – plastică, reprezentare care ia uneori chiar aspectul unei reproiecţii eidetice;
 obsesii fobice, ce constau în teama faţă de anumite evenimente, situaţii, acţiuni, lucruri,
fiinţe. Principalele tipuri de fobii sunt reprezentate în anexa 4;
 obsesii impulsive, ce constau în necesitatea de a executa diferite acţiuni, ritualuri.

Activitate
Analizaţi materialul din anexa 5 şi evidenţiaţi tulburările şi posibilele modalităţi de asistenţă
psihologică a acestora.

Mecanismul tulburărilor cantitative ale gândirii se axează pe mecanismele formării

asociaţiilor care pot fi diferite, şi anume:
- prin contiguitate, care se realizează prin asocierea pe plan ideativ între obiectele şi
fenomenele percepute sau reprezentate simultan sau succesiv,acestea coexistînd în spaţiu şi timp;
- prin asemănare. Acest mecanism realizează pe plan ideativ asocierea între fenomene şi
obiecte asemănătoare. Un tip de asociaţii între cuvinte şi idei este cel al asociaţiilor după
asonanţă şi rimă. Asonanţa este asocierea între cuvinte care seamănă după formă, dar care se
deosebesc după conţinut;
- prin contrast se realizează asocierea între noţiuni cu conţinut opus: bine – rău, lumină –
întuneric, alb – negru etc.
- Prin cauzalitate – modalitatea prin care se realizează pe plan ideativ legătura cauzală
dintre fenomen şi cauza sa.

Mecanismul tulburărilor calitative ale gândirii, preponderent al ideilor delirante ar consta în

existenţa unor focare de excitaţie inertă, înconjurate de zone de inhibiţie în stare de fază
ultraparadoxală, care se instalează datorită inducţiei negative, provocate de focarul de excitaţie.
Inducţia negativă intensă inhibă focarele de sens contrar din scoarţă, care ar fi putut corecta
conţinutul ideii delirante. Aşa se explică lipsa atitudinii critice a bolnavului.

42
 Şcoala pavlovistă susţine de asemenea că în scoarţa cerebrală a bolnavilor cu idei delirante,
pe fondul inhibiţiei se inversează sensul relaţiilor inhibitorii, astfel că ceea ce trebuie să fie
inhibat se dezinhibă şi devine dominant din care cauză în loc să apară ideea normală, care
exprimă corect realitatea, apare opusul ei.

Temă de realizat
Prezentaţi un studiu de caz a unei persoane cu bradipsihie (conform modelului din
anexa 1) şi realizaţi investigarea psihologică a gândirii subiectului pe operaţii
(minimum trei pagini).

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA GÂNDIRII

Test – grilă:

1. Lentoarea ideativă se poate manifesta prin:

a) tahipsihie;
b) fading mintal;
c) verbigeraţie;
d) fugă de idei;
e) mentism ideativ.

2. La anamneză, pacientul îşi exprimă convingerea fermă că va fi omorît de către securitate.

Acest exemplu ilustrează:
a) halucinaţie;
b) idee delirantă de autoacuzare;
c) idee delirantă de persecuţie;
d) ecmnezie;
e) idee delirantă mistică.

3. Bradipsihiile reprezintă:
a) tulburări calitative ale gîndirii;
b) pseudoreminiscenţe;
c) tulburări de persecuţie;
d) tulburări cantitative ale gîndirii;
e) tulburări cantitative ale memoriei.

4. Ideea delirantă:

43
 a) este o idee în acord cu realitatea;
b) poate apărea în tulburarea obsesiv-compulsivă;
c) este marca psihozei;
d) celelalte idei din mintea pacientului luptă împotriva ei;
e) este lipsită de fenomene afective.

5. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideea delirantă:

a) este sinonimă cu delirium;
b) nu corespunde realităţii;
c) se detaşează de normal;
d) depinde de mediu, de preocupări, de nivelul sociocultural;
e) se desfăşoară pe fundalul clar al conştienţei.

6. Ideea delirantă de grandoare reprezintă convingerea bolnavilor:

a) de a fi descendenţii unor familii renumite;
b) de a fi purtătorii unei misiuni de ordin spiritual sau religios;
c) de a fi iubit de către o persoană cu nivel socio-cultural superior;
d) că posedă bogăţii imense, diferite titluri mari;
e) că sunt urmăriţi şi persecutaţi.

7. Ideea delirantă :
a) poate fi abordată iniţial printr-o terapie de factură cogniliv-comportamenulă ce are ca scop
transformarea gândurilor negative;
b) este o simplă eroare de judecată;
c) apare exclusiv în delirium;
d) nu afectează concepţia despre lume şi viaţă a celui in cauză ;
e) poate fi considerată un simptom al schizofreniei.

8. Descoperiţi afirmaţia care nu caracterizează sistemul delirant:

a) este o desfăşurare ideativă paralelă;
b) ideile sunt fragmentare şi nesistematizate;
c) realizează o polarizare ideativă;
d) există un aspect aparent logic al alcătuirii raţionamentelor;
e) paranoicii au uneori un IQ peste medie.

44
9. O pacientă, crezîndu-se iubită de un profesor, la acostat în public şi a cerut să-i declare ceea ce
el simte pentru ea. Acuzatul a rămas perplex, deoarece nici măcar nu cunoştea pacienta.
Această stare patologică a pacientei reprezintă:
a) idee delirantă mistică;
b) confabulaţie;
c) ecmnezie;
d) idee delirantă erotomană;
e) idee delirantă de relaţie.

10 Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideea hipocondriacă:

a) poate avea intensitate obsesivă;
b) poate avea intensitate compulsivă;
c) poate avea intensitate delirantă;
d) poate avea intensitate dominantă;
e) este cel mai frecvent marca psihozei.

11. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideea delirantă erotomană :

a) poate avea ca sursă: false interpretări, conversaţii indirecte, halucinaţii;
b) face parte din categoria ideilor delirante depresive;
c) modifică personalitatea şi comportamentul;
d) poate aparţine sindromului de influenţă şi automatism mental;
e) cel în cauză interpretează în acest sens orice manifestare întâmplătoare a celui în cauză.

12. În unele cazuri de schizofrenie, poate apărea accelerarea procesului asociativ care persistă
numit:
a) hipermnezie;
b) hiperestezie;
c) mentism ideativ;
d) verbigeraţie;
e) baraj ideativ.

13. Din punct de vedere al tematicii conţinutului ideile delirante pot fi:
a) reale, dominînd conştiinţa;
b) abordabile prin confruntare;
c) expansive;

45
 d) compatibile cu atitudinea critică;
e) penetrabile la contraargumentare.

14. Sistematizarea ideilor delirante se face în funcţie de:

a) intensitatea lor: dominantă, obsesivă, delirantă etc.;
b) persoana la care se raportează;
c) situaţia la care se raportează;
d) timpul în care ele „funcţionează";
e) un criteriu afectiv.

15. Ideile delirante de gelozie se definesc:

a) atunci când pacientul are convingerea că este supravegheat prin camere video;
b) atunci când pacientul se teme că este urmărit pe stradă;
c) atunci când pacientul îşi bănuieşte partenerul că îl inşală;
d) atunci cînd pacientul posedă bogăţii imense;
e) nu putem spune niciodată despre personalitatea premorbidă a unui pacient că este
dominată de urmărire şi neîncredere.

16. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideile delirante erotomanice:

a) izvorul poate fi reprezentat de intuiţii, iluzii, false interpretări;
b) nu se numără printre ideile ce pot aparţine sindromului de automatism mental;
c) dacă obiectul iubirii reacţionează negativ, poate apărea o reacţie agresivă;
d) pot apărea in urma unor conversaţii indirecte sau halucinaţii;
e) se asociază cu exaltare psihică şi polarizare pasională ce însoţeşte conduita.

17. Ideile delirante mistice şi religioase:

a) sunt sinonime cu misticismul;
b) reprezintă credinţa naivă in forţe supranaturale;
c) sunt idei delirante cu conţinut întotdeauna depresiv;
d) fiind vorba despre nişte obsesii, sunt întâlnite predominant in tulburarea obses i v-compul
sivă;
e) urmează preocupărilor religioase sau pot fi consecinţa unui vis eidetic.

18. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideile delirante de bogăţie şi mărire:

a) pot fi exprimate doar sub forma unui simplu sentiment de satisfacţie;

46
 b) pacienţii uneori îşi doresc recunoaşterea de către ceilalţi, alteori nu;
c) se pot referi la forţă, talent, putere, inteligenţă, frumuseţe;
d) pot fi apanajul unui episod expansiv;
e) nu sunt întîlnite în schizofrenia paranoidă.

19. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideile delirante de influenţă:

a) seamănă cu cele de relaţie;
b) sunt mai tipice pentru tulburarea afectivă bipolară decât pentru schizofrenid;
c) sunt variante ale delirului de interpretare;
d) individul are convingerea că se află sub imperiul unor forţe xenopatice;
e) pacientul crede că ceva străin personalităţii sale îi influenţează gândurile, sentimentele,
acţiunile.

20.Tipic pentru ideile delirante de revendicare este faptul că:

a) sacrificiile făcute sunt mai mari decât drepturile revendicate;
b) se întâlnesc cu preponderenţă în episoadele expansive;
c) se întâlnesc cu preponderenţă în episoadele depresive;
d) sunt idei delirante cu conţinut expansiv;
e) sunt marca tulburării de personalitate de tip paranoic.

21.Una dintre următoarele tulburări de gândire nu este cantitativă:

a) barajul ideativ;
b) fading ideativ;
c) anideaţia;
d) obsesia motorie;
e) verbigeraţia.

22. Unul dintre următoarele tipuri de idei delirante nu sunt expansive:

a) ideile delirante de revendicare;
b) ideile delirante de filiaţie;
c) ideile delirante de reformă;
d) ideile delirante mistice;
e) ideile delirante de măreţie şi bogăţie ferme şi bine conturate.

47
23. Ideea, sentimentul sau o imagine care apare repetat şi persistent în conştiinţa subiectului
reprezintă:
a. astenia;
b. disprosexia;
c. obsesia;
d. ecmnezia;
e. anecforia.

24. Convingerea pacientului (credinţa acestuia) că este urmărit şi filmat prin video instalate
special pentru a i se face rău este un exemplu de :
a) halucinaţie auditivă;
b) halucinaţie vizuală;
c) idee delirantă de invenţie;
d) idee delirantă de relaţie + idee delirantă de urmărire şi persecuţie;
e) idee delirantă de reformă.

25. Ideea obsesivă:

a) este în dezacord cu conştiinţa;
b) un exemplu ar putea fi reprezentat de ideile delirante de otrăvire;
c) un exemplu ar putea fi reprezentat de ideile delirante de revendicare, sacrificiile sunt mai
mari decât drepturile;
d) individul nu-i recunoaşte caracterul parazitar patologic;
e) pacientul reuşeşte să o înlăture pentru intervale mari de timp.

26. Tanatofobia reprezintă:

a) teama de microbi;
b) teama de trăsnet;
c) teama de animale;
d) teama de moarte;
e) teama de spaţiul închis.

27. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de fobii:

a) apar pe fondul unei anxietăţi difuze;
b) sunt caracterizate de imensitate;
c) sunt caracterizate de adezivitate;

48
 d) sunt caracterizate de ilogism şi rezistenţă de neînvins;
e) pacienţii nu recunosc caracterul iraţional al fricii.

27. Nosofobia este frica de:

a) a nu reveni vechile fobii;
b) boli;
c) a mânca;
d) animale;
e) obiecte ascuţite.

28. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de fobii:

a) au intensitate, ilogism, adezivi late, rezistenţă de neînvins,
b) reprezintă o frică având un obiect bine precizat;
c) pacientul nu recunoaşte caracterul iraţional al fricii;
d) opoziţia pacientului rămâne ineficientă;
e) pacientul luptă critic împotriva fricii.

29. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ideile obsesive:

a) uneori există „intoxicaţie prin idee”;
b) sunt tipice schizofreniei paranoide;
c) pacientul are dubii legate de acţiunile lui;
d) este boala Iui „de ce”, „poate”, „dacă”;
e) este boala scrupulelor, îndoielii, compensaţiei.
30. Descoperiţi excepţia legată de ideile delirante de negaţie:
a) nu se întâlnesc în depresie;
b) pacienţii îşi imaginează că sunt condamnaţi să trăiască veşnic pentru a se chinui veşnic;
c) se pot asocia cu culpabilitate crescută;
d) se pot asocia cu deteriorarea funcţiilor cognitive;
e) pacientul nu recunoaşte realităţi evidente.

49
 SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să clasificaţi şi să caracterizaţi tulburările cantitative şi calitative ale imaginaţiei;
- să determinaţi specificul tulburărilor de imaginaţie la copii;
- să analizaţi transformările calitative ale imaginaţiei în psihopatologie;
- să stabiliţi legătura dintre semiologia imaginaţiei şi gândirii;
- să argumentaţi mecanismele apariţiei tulburărilor de imaginaţie.

CADRUL GENERAL
Imaginaţia are un rol deosebit în adaptarea activă, transformativă şi creatoare a omului. Prin ea
cîmpul cunoaşterii umane se lărgeşte mult, subiectul devenind capabil de a realiza unitatea între
trecut, prezent şi viitor. Sursa imaginaţiei o reprezintă experienţa anterioară şi realitatea obiectivă.
Prin imaginaţie omul poate să-şi elaboreze mental scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar
pe această bază, o desfăşoară orientat şi permanent reglat, cu minimum de efort şi cu mare eficienţă.
Imaginaţia interacţionează cu toate celelalte procese psihice, îndeosebi cu memoria, gîndirea şi
limbajul. Produsul imaginativ exprimă personalitatea, originalitatea acesteia, fiind el însuşi original,
fie în raport cu experienţa individuală, fie cu cea socială.
Fiind un proces foarte complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate. În dependenţă de
prezenţa sau absenţa intenţiei de a imagina, există două forme ale imaginaţiei: imaginaţia
involuntară (visul din timpul somnului, reveria) şi imaginaţia vluntară (imaginaţia reproductivă,
visul de perspectivă, imaginaţia creatoare).
Psihopatologia imaginaţiei include tulburările care privesc construcţiile intelectuale, adaptate la
circumstanţe. Ele au o mare varietate de manifestări, descrise în mod special de E. Dupre,
principalele fiind prezentate în schema ce urmează:
SIMEOLOGIA IMAGINAŢIEI

TULBURĂRI CANTITATIVE TULBURĂRI CALITATIVE

Sărăcia imaginaţiei; Fabulaţia;
Exaltarea patologica a imaginaţiei. Mitomania;
Simulaţia;
Disimulaţia.

50
 DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE IMAGINAŢIE

Tulburările de imaginaţie pot fi cantitative şi calitative.

Tulburarile cantitative de imaginaţie:

Sărăcia imaginaţiei reprezintă scăderea în diferite grade ale acesteia şi se întâlneşte la

oligofreni prin nedezvoltarea proceselor de cunoaştere şi la demenţi prin regresia acestor
procese. O limitare a imaginaţiei se depistează în epilepsie, depresie.
Exaltarea patologică a imaginaţiei se caracterizează prin majorarea forţei imaginative,
cauzate de diferiţi factori patologici. Poate să apară în stadiile iniţiale ale intoxicaţiilor exogene,
în stările de excitaţie euforică din crizele maniacale, în stările delirante.

Tulburarile calitative de imaginaţie:

Fabulaţia este tulburarea psihopatologică ce constă în inventarea de evenimente

semnificative şi credinţa bolnavului în realitatea acestor evenimente imaginare.
Mitomania este construcţia imaginară a bolnavului, care modifică voit realitatea existentă
în virtutea tendinţelor proprii. Porot descrie mitomania vanitoasă, benignă, formă ce apare la
psihopaţi, debili mintali şi isterici. Mitomanul vanitos este un mare lăudăros, fanfaron, care
doreşte să impresioneze anturajul cu întîmplările sale extraordinare. Mitomania malignă include
calomnia, scrisorile anonime, denunţurile false. Apare la psihopaţi, delincvenţi şi toxicomani.
La copii forţa imaginativă este deosebită, de aceea apar probleme dificile de diferenţiere
a aspectelor normale ale imaginaţiei de cele patologice. Dezvoltîndu-se de la vîrsta de 3ani şi
găsindu-şi cîmp de manifestare în activitatea ludică, imaginaţia copilului se caracterizează prin
instabilitate, inconsecvenţă, complexitate şi puternică încărcare afectivă. Exaltarea imaginaţiei la
copil se exprimă prin minciună. Înainte de vîrsta de 8 ani minciuna este fiziologică, iar după
aceasta devine premeditată, utilitară. Este în limitele normalului cînd minciuna la copil constituie
o reacţie de apărare în faţa unei situaţii culpabile sau o reacţie de compensare. Cînd minciuna are
un caracter fantastic, cînd se desprinde de realitate, poate semnifica o stare patologică şi poate fi
preambulul unei evoluţii delirante sau al unei dizarmonii de dezvoltare.
La adulţi se întîlneşte minciuna convenţională utilizată pentru păstrarea unui secret (de
ex. secretul medical) sau într-o situaţie dictată de etichetă, politeţe etc. La bolnavii psihici,
mitomania poate fi rezultatul unei regresiuni infantile (retard mintal, isterie, psihopatie). Tendinţa
la mitomanie în bolile psihice dezvoltă delirul de imaginaţie.
Simulaţia este o patologie calitativă a imaginaţiei, avînd însă o arie mai restrînsă, unde
falsificarea adevărului se referă preponderent la starea sănătăţii subiectului. Astfel distingem:

51
 Simulaţia propriu-zisă - apare la indivizii normali, care în mod intenţionat, conştient (de
ex. scutiri medicale, concedii medicale, amînări de examen) reproduc semnele unei boli, inclusiv
psihice inexistente;
Suprasimulaţia – unde subiectul exagerează simptomele unei afecţiuni psihice existente,
dorind să pară şi mai bolnav decît este;
Perseveraţia în simulaţie – unde după o tulburare mintală reală subiectul refăcut continuă
să prezinte acuzele respective, să persevereze în boală, realizînd beneficii prin aceasta.
Disimulaţia este o tulburare în contrast cu simulaţia şi se referă la ascunderea bolii, fiind
un simptom definitoriu pentru bolnavii psihici.
Tulburările imaginaţiei sunt frecvent asociate unor tulburări ale memoriei sau susţinute de
fenomene oneiroide.

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI

Test – grilă:

1. Fenomenul de mitomanie:
a) nu este în legătură directă cu tulburările de personalitate;
b) aparţine lumii delirante;
c) cel în cauză deliberează şi îşi planifică ceea ce urmează să spună sau să facă după
planuri şi reguli;
d) în demenţe este folosit pentru a compensa deficienţa cognitivă;
e) nu este însoţit de tulburări mnezice.
2. Sărăcia imaginaţiei este caracteristică:
a) episodului depresiv;
b) schizofreniei paranoide;
c) tulburării delirante;
d) tulburării obsesiv-compulsive;
e) maniei.
3. Exaltarea patologică a imaginaţiei înseamnă:
a) negarea informaţiilor;
b) mărirea forţei reprezentărilor;
c) nerecunoaşterea fizionomiilor;
d) ideaţia obsesivă;
e) ideaţia delirantă din sindromul Cotard.
4. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de relatarea mitomană:

52
 a) se caracterizează prin emotivitatea crescută a trăirii;
b) aspectul discursului nu este adecvat conţinutului;
c) interlocutorul nu sesizează irealitatea;
d) ideile au la bază supraestimarea propriei persoane;
e) mitomanul îşi clădeşte imaginea de sine în funcţie de ce crede că este.
5. La copiii de vârsta până la 8 ani mitomatia este:
a) patologie;
b) normă fiziologică;
c) o acţiune premeditată;
d) o acţiune utilitară;
e) simptom nevrotic.
6. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de imaginaţie:
a) este susţinută de gândire;
b) la bază stau reprezentările;
c) în forma neintenţionată ar intra visul de perspectivă şi reveria;
d) se obţin imagini şi idei noi;
e) transformarea se face pe baza obiectelor existente şi a celor inexistente.
7. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de simulare:
a) pot fi simulate negativismul, mutismul, stuporul, halucinaţiile.
b) fidelitatea simulării depinde de imaginaţie şi inteligenţă;
c) la isterici şi debili mental este tenace şi persistentă;
d) la isterici şi debili mental are un aspect caricatural;
e) un exemplu poate fi simularea adevărului în ceea ce priveşte existenţa unei
proprietăţi importante sau a unor rude sus-puse;
8. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de mitomanie:
a) este o formă a exaltării imaginaţiei;
b) actualmente nu poate fi considerată un aspect al personalităţii;
c) aici este încadrată pseudologia fantastică;
d) clasic este descrisă în isterie;
e) poate apărea şi în sindromul Korsakov.
9. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de conduita de teamă a mitomanului:
a) cel în cauză crede că nu poate realiza o legătură interpersonală decât prin
intermediul fabulaţiei;
b) teama este legată de faptul că celălalt ar putea afla;
c) de multe ori cel în cauză fuge sau încearcă să se sinucidă;

53
 d) de cele mai multe ori suicidul este reuşit;
e) pentru a da o aparenţă de realitate, se poate angaja într-o relaţie
concretă.
10. În ce situaţie clinică nu poate apărea o scădere a imaginaţiei:
a) personalitate epileptică;
b) oligofrenie;
c) nevroza anxioasă;
d) demenţă;
e) manie.
11. Spre deosebire de confabulaţie. fabulaţia:
a) e însoţită de tulburări mnezice;
b) discursul este rupt de realitate;
c) scade pragul conştientei;
d) tinde inexorabil spre absurd;
e) se caracterizează prin coerenţă şi relativă adaptare.
12. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de minciună:
a) este sinonimă cu simularea;
b) este alterarea intenţionată a adevărului;
c) conştienţa este clară;
d) nu poate fi apreciată psihopatologic, ci doar etic;
e) posibilităţile cognitive sunt intacte.
13. Legat de psihopatologia imaginaţiei, este disimulaţia, care reprezintă:
a) exagerarea simptomelor unei afecşiuni;
b) supradimensionarea bolii psihice;
c) o tulburare de afectivitate;
d) ascunderea bolii;
e) o obsesie motorie.
14. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de confabulaţie:
a) trebuie apreciată etic;
b) este însoţită de tulburări mnezice
c) poate fi o tentativă de disimulare a dezastrului mnezic;
d) reprezintă un pas pe scara spre delir;
e) este labilă şi incoerentă.

15. După Porot mitomania vanitoasă apare la:

54
a) nevroticii anxioşi;
b) epileptici;
c) nevroticii astenici;
d) psihopaţi;
e) depresivi.

55
 SEMIOLOGIA EXPRESIEI VERBALE ŞI NONVERBALE
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să clasificaţi şi să caracterizaţi tulburările expresiei verbale şi nonverbale;
- să distingeţi semiologia ţinutei, mimicii şi gesticii în diverse situaţii;
- să identificaţi tulburările grafice în normalitate şi patologie;
- să comparaţi dislogiile, disfaziile şi dislaliile;
- să argumentaţi specificul tulburărilor de expresie motorică şi grafică;
- să însuşiţi şi să utilizaţi terapii generale pentru diverse tulburări de vorbire;
- să propuneţi scenarii de activităţi terapeutice în vederea recuperării tulburărilor de
pronunţie.

CADRUL GENERAL
Expresia este acţiunea de a exprima sau de a exterioriza conţinutul gândirii sau al vieţii
emoţional-afective a unei persoane. Ea este strict personală şi are prin aceasta un caracter de
originalitate, fiind o importantă sursă de cunoaştere a individului respectiv.
Expresia are o valoare deosebit de importantă în psihopatologie, ea fiind prima formă de
manifestare (mimica, limbajul) a unui bolnav în întâlnirea acestuia cu medicul. Prima impresie este
dată, de aspectul şi expresia bolnavului (ca formă şi conţinut). A. Hesnard şi A. Porot, au descris
chiar „sindroamele expresionale” în psihopatologie. Acestea sunt, în primul rând aspecte mimice şi
de limbaj, care frapează la bolnavii psihici, prin următoarele aspecte: exces, discordanţă, sărăcie,
lentoare, stereotipie, manierism sau bizarerie.
Tulburările de expresie verbală reunesc totalitatea aspectelor psihologice ale limbajului care
apar, de regulă, în cursul evoluţiei clinice a psihozelor endogene, în special a celor din grupul
schizofreniei. În aceste situaţii, tulburările de limbaj sunt în legătură directă cu halucinaţiile şi ideile
delirante ale bolnavilor pe care le exprimă. S. Piro aduce în discuţie o problemă deosebit de
importantă a tulburării limbajului în unele boli psihice, de ordin semantic, pe care o numeşte
disocierea limbajului.
Aspectul nonverbal al expresiei se bazează pe ideea că schimburile de informaţie dintre două
elemente (definiţia psihocibernetică a comunicării) se axează în cadrul comunicării interumane pe
ansamblul specific de procese psihomotorii în care canalul principal este cel verbal la care se adaugă

56
canalele nonverbale. Codurile folosite în transferul de informaţii sunt standardizate sociocultural şi
condiţionate biologic de integritatea receptorilor şi emiţătorilor. Prezenţa limbajului ca modalitate de
comunicare verbală dă specificitate intercomunicării umane, oferindu-i o polivalenţă semnificativă
infinită. Comunicarea non-verbală se realizează prin utilizarea unor mijloace cu funcţie de
semnalizare- ţinută, mimică, atitudine, care vin să întregească sau „să înlocuiască” limbajul, avînd
însă cel mai adesea o funcţie de complementaritate faţă de acesta.
Apărut pe baza limbajului oral, limbajul scris nu constă într-o simplă transpoziţie a acestuia în
forma grafică, ci are caracteristici proprii, iar desfăşurarea lui corectă impune anumite rigori. Lipsit
de sprijinul şi beneficiul expresivităţii, limbajul scris are un caracter predominant contextual, unde
sensurile, semnificaţiile sale decurg exclusiv din context, din modul de construcţie a frazei. Tocmai
de aceea conservarea rigurozităţii logice şi gramaticale, folosirea judicioasă a lexicului, grija pentru
stil, dobîndesc o importanţă deosebită în situaţia limbajului scris. Expresie grafica a vorbirii auzite,
limbajul scris urmează, în eventualitatea sa patologică, tulburările limbajului oral.

SEMIOLOGIA EXPRESIEI VERBALE ŞI NONVERBALE

TULBURĂRILE DE TULBURĂRILE DE
EXPRESIE VERBALĂ EXPRESIE NONVERBALĂ

Dislogii Disfazii Dislalii Tulburări de expresie motorie;

Tulburări de expresie grafică.

afazia globală; După complexitatea afectării: activitatea; ţinuta;

afazia senzorială;
afaziile sintactice;
afaziile nominale;
afaziile pure;
afazia Broca.
Tulburari de formă:
1)de intensitate,
înălţime, timbru;
2)de debit, ritm şi
coerenţă a vorbirii.
Tulburari de conţinut:
-paralogismele patol.;
-neologismele patol.;
-glosolalia;
-schizofazia.
dislalia organică;
dislalia funcţională.
După gradul de extindere:
dislalie simplă;
dislalie complexă.
După modalitatea de afectare a
sunetului:
dislalia sunetelor;
dislalia silabelor;
dislalia cuvintelor.
În funcţie de suneul afectat:
Rotacismul;
Sigmatismul;
Lambdacismul.
La asocierea toniilor sau
cloniilor musculaturii fonatorii
sau respiratorii:
Balbismul
57
morfologia; mimica;
semantica. gestica.
După complexitatea
afectării musculaturii
fonatorii şi respiratorii:
balbismul clonic;
balbismul tonic;
balbismul mixt.
După vârsta apariţiei
afectării:
balbismul primar;
balbismul secundar.
 DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE EXPRESIE VERBALĂ
Tulburările de expresie verbală sunt reprezentate prin tulburările limbajului oral, vorbit. Ele
se clasifică în următoarele trei categorii:
dislogii sau tulburări mentale ale limbajului, fiind consecutive modificărilor de formă şi
conţinut ale gândirii şi evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului şi ale aparatului
logomotor;
disfazii, sinonime afaziilor, constau în ansamblul tulburărilor comprehensiunii şi
exprimării limbajului oral şi scris, provocat de o leziune cerebrală;
dislalii sunt tulburări de pronunţare, determinate de modificări de intensitate patologică
ale funcţiilor aparatului logomotor.
Dislogiile includ două categorii ample de tulburări:
 tulburări de formă (ale activităţii verbale);
 tulburări de conţinut (ale funcţiei lingvistice şi semantice a limbajului).
Tulburările de formă includ:
1) Tulburări de intensitate, înălţime şi timbru ale activităţii verbale:
Vocea de intensitate crescută, cu tonalitate înaltă. Se poate întîlni în stările de excitaţie
psihomotorie, stărine nevrotice şi psihotice, schizofrenie, PMD, psihopatii. În normalitate se
întîlneşte la extroverţi, în euforie şi excitabilitate ridicată. Vocea de o intensitate scăzută şi
tonalitate joasă sau medie. Se întîlneşte în depresii, psihastenie şi uneori în schizofrenie. Vocea
mai poate exprima neliniştea, anxietatea sau dezorientarea. În unele stări delirante expansive
vocea pote fi declamatoare se întîlneşte în stările delirante expansive.
2) Tulburări ale debitului, ritmului şi coerenţei vorbirii
Hiperactivitate verbală simplă este o tulburare de debit şi reprezintă vorbăria care nu are o
tematică bine conturată, se mai numeşte în psihopatologie bavardaj şi se întîlneşte în cadrul
normalităţii, în special la femei. Bavardajul exprimă o puternică notă de extroversie. În situaţii
patologice se întîlneşte în isterie pentru a atrage atenţia celor din jur fără a ţine cont de opiniile
interlocutorilor. În stările de anxietate bavardajul este utilizat pentru compensarea insecurităţii.
Accentuarea activităţii verbale în sensul creşterii patologice a ritmului şi debitului verbal
reprezintă logoreea, ea fiind o consecinţă a accelerării ritmului ideativ. Logoreea se întâlneşte în
intoxicaţii uşoare, manie.
Hipoactivitatea verbală simplă este o tulburare de debit şi se manifestă prin vorbirea
monotonă, ezitantă. Se observă la persoanele timide, în stările de inhibiţie, astenie. Scăderea
debitului verbal pînă la dispariţie duce la mutism, care poate fi de mai multe feluri:
 Mutismul absolut reprezintă o tulburare manifestată prin pierderea vorbirii şi a motricităţii.
Bolnavul este inert, reacţionează greu şi tardiv la stimulii psihosenzoriali, dar îi urmăreşte cu

58
privirea pe cei din jur, dînd impresia că e prezent în mediu. Se întîlneşte în bolile neurologie,
schizofrenia catatonică, isterie, stuporul depresiv;
 Mutism relativ bolnavii comunică prin mimică, pantomimică, interjecţii. Se întîlneşte în
schizofrenie, demenţă;
 Mutism electiv bolnavii se adresează doar anumitor persoane, nu relatează anumite situaţii,
de obicei stresante. Se întîlneşte în nevroze, oligofrenii, demenţe;
 Mutacismul este un mutism voluntar, care poate fi întîlnit la simulanţi, la unele persoane,
ca o reacţie de protest. În patologie se întîlneşte la oligofreni, demenţi, psihopaţi;
 Afemia - imposibilitatea de a vorbi, deşi subiectul mişcă limba şi buzele, îşi exprimă
incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică. Se caracterizează printr-un mutism,
întrerupt uneori de fenomene care exprimă mulţumirea, nerăbdarea sau negarea. Se întîlneşte în
leziuni neurologice.
Ritmul neregulat sau blocajul verbal apare în barajul ideativ. Se întâlneşte în stările
confuzionale, schizofrenie;
Palilalia - repetarea involuntară a unor cuvinte, de obicei a ultimelor sau a ultimului cuvînt
din frază. Unii autori consideră că palilaia constă în tendinţa patologică de a repeta unele cuvinte
în ritm din ce în ce mai rapid. Se întîlneşte în leziuni ale corpului striat şi în demenţe senile Pick
şi Alzheimer;
Ecolalia - repetarea involuntară exactă a cuvintelor auzite. Acest simptom psihopatologic nu
se întîlneşte izolat, ci de obicei este însoţit de ecomimie (imitarea expresiei mimice a
interlocutorului) şi ecopraxie (imitarea gesturilor interlocutorului). Se întîlneşte în schizofrenie,
oligofrenie, demenţă;
Psitacismul- (vorbire de papagal) cea mai gravă tulburare a coerenţei vorbirii. Constă într-o
sonorizare mecanică a unor fonene lipsite de orice conţinut semantic. Se întîlneşte în idioţie,
demenţe avansate.
Tulburările de conţinut a limbajului se caracterizează prin alterarea sensului cuvintelor sau
inventarea de cuvinte noi modificînd astfel aspectul logic al comunicării. Se disting:
-paralogismele patologice ce reprezintă cuvinte modificate, trunchate, fuzionate, formate prin
inversiunea fonemelor sau prin aceea că bolnavul le conferă o accepţiune proprie, diferită de
accepţiunea comună;
-neologismele patologice sunt cuvinte imaginare, inventate întâmplător de bolnavii psihici sau cu
intenţia de a exprima, după părerea lor, cât mai fidel mesajul transmis. Aceste modificări se
datoresc ruperii unităţii psihismului, deteriorării ori nedezvoltării funcţiilor cognitive sau
alunecării spre ideile delirante. Neologismele patologice pot fi active, unde bolnavii utilizează

59
intens cuvintele nou create în comunicare şi pasive, unde cuvintele sunt create întâmplător, fără
semnificaţie şi utilizare;
-glosolalia sau jargonofazia reprezintă fenomenul abundenţei utilizării neologismelor patologice
şi pronunţiei cu accent străin în discursul bolnavului psihic;
-schizofazia este patologia unde după primele combinări comprehensibile cuvintele pot fi
asociate superficial, sau reunite întâmplător, ceea ce realizează astfel o disociere a limbajului.
Întrebare
Care din următoarele aspecte: exces, discordanţă, sărăcie, lentoare, stereotipie, manierism sau
bizarerie sunt caracteristice pentru tulburările de conţinut ale expresiei verbale?

Disfaziile (afaziile) reprezintă ansamblul tulburărilor înţelegerii şi exprimării limbajului

oral şi scris provocat de o leziune cerebrală.
Afaziile, reprezintă tulburări complexe de limbaj privind vehicularea, înţelegerea, exprimarea
şi elaborarea gândirii. Ele apar în cazul unor leziuni cortico-cerebrale a centrilor limbajului. Sunt
asociate cuprinzând alături de tulburările de limbaj şi de tulburări gnozice sau praxice, şi
tulburări de natură intelectuală privind elaborarea gândirii abstracte sau sintetice de diferite grade
şi intensităţi. Afaziile reprezintă un grup mare de tulburări reprezentate prin diferite tipuri clinice
de afectare a limbajului, aşa cum se poate vedea mai jos:
 afazia globală constă în disoluţia limbajului în totalitatea sa, atât în ceea ce priveşte
înţelegerea cât şi expresia vorbirii,
afazia senzorială (Wemicke) interesează elaborarea limbajului, identificarea şi înţelegerea
simbolurilor verbale sau scrise (surditate şi cecitate verbală),
 afaziile sintactice sunt reprezentate prin două forme clinice:
agramatismul lui Pick, în care tulburările privesc, în mod predominant, elaborarea frazelor,
bolnavul utilizând un stil de limbaj telegrafic cu o structură gramaticală elementară,
paragramatismul lui Kleist, în care deşi în parte este conservată sintaxa, individul utilizează
greşit, rezultând „jargonofazia”,
afaziile nominale, cuprind următoarele tipuri de tulburări:
afazia nominală motorie a lui Lichtheim sau afazia transcorticală a lui Wernicke, în cursul
căreia limbajul spontan este abolit, fiind posibil numai limbajul repetat. în schimb înţelegerea
vorbirii şi a lecturii sunt conservate, ca şi limbajul interior,
surditatea nominală sau afazia senzorială transcorticală a lui Wernicke, corespunde, în
parte, cu afazia nominală a lui Head. Tulburările predomină în domeniul înţelegerii sensului
cuvintelor,

60
  afazia amnestică a lui Pitres este o amnezie nominală. Cuvântul este corect înţeles dar nu
poate fi evocat, fiind înlocuit prin perifraze,
 afaziile pure sunt reprezentate prin următoarele forme clinice:
surditatea verbală a lui J. Dejerine sau afazia senzorială subcorticală a Iui Wernicke. Ea este
o tulburare de înţelegere a limbajului vorbit cu conservarea limbajului interior şi a vorbirii
spontane, lecturii şi a scrisului,
anartria sau afazia motorie pură subcorticală sau afazia verbală a lui Head, priveşte funcţia
de elocuţiune, de articulare a limbajului, fără a fi însoţită de tulburări ale funcţiilor nominale sau
sintaxice. Limbajul interior, scrisul şi cititul sunt păstrate.
 afazia Broca sau afemia este o tulburare de expresie motorie a limbajului, cu conservarea
înţelegerii vorbirii, a scrisului şi a cititului.
Disfaziile sunt întotdeauna însoţite de alexie care constă în incomprehensibilitatea limbajului
scris. Ele se întâlnesc în leziuni neurologice, în special tumori, traumatisme şi hemoragii
cerebrale.
Dislaliile reprezintă dificultatea sau imposibilitatea pronunţării, manifestându-se în mod
predilect pentru: anumite sunete, silabe, cuvinte. Dislaliile pot apărea atât pe fondul limitelor
normalului, cît şi preponderant la deficienţii mintali şi senzoriali, cu deosebirea că la cei din
urmă ele sunt mai pronunţate şi mai frecvente. În funcţie de diverşi factori distingem mai multe
clasificări:
După complexitatea afectării aparatului logomotor distingem:
 dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii. Se manifestă în cazul
surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinţi, limbă etc.;
 dislalia funcţională datorată funcţionării defectuoase a aparatului logomotor. Apare în cazul
atrofiei sau neexersării muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin, al traseului greşit pe care-l
ia curentul de aer expirat, insuficienţei în dezvoltarea atenţiei auditive etc. În multe cazuri
dislalia funcţională este condiţionată de astenie psihică şi fizică în urmă suportări diferitelor
boli infecţioase sau endocrine, limbajul incorect al adulţilor din anturajul copilului, surmenaj,
audiţie dificilă.
După gradul de extindere a dislaliei (numărul de sunete alterate) există:
 dislalie simplă sau parţială, cînd este afectat un sunet;
 dislalie complexă, cînd sunt afectate mai multe sunete.
După modalitatea de afectare a sunetului se evidenţiază:
1. dislalia sunetelor în cadrul căreia pot exista următoarele forme de tulburare a pronunţiei lor:
 dislalia prin omisiune de sunete- la pronunţare sunetul afectat lipseşte;

61
 dislalia prin alterare- la pronunţie sunetul deficitar este alterat;
 dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia).
2. dislalia silabelor ce cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor silabe;
3. dislalia cuvintelor ce reprezintă dificultatea sau imposibilitatea pronunţării anumitor
cuvinte.
În funcţie de suneul afectat mai frecvent se întîlnesc următoarele tipuri de dislalii:
Rotacismul - defecte în pronunţarea sunetului “r”. Această formă dislalică constă în deformarea,
omisiunea şi înlocuirea sunetului “r”. Emisiunea corectă a lui “r” presupune o anumită
dezvoltare a aparatului logomotor şi mişcări fine de sincronizare. Din aceste motive, la
majoritatea copiilor antepreşcolari mici, se produce afectarea sunetului “r” sau se înlocuieşte cu
“l” şi mai rar cu “d, h, v”. Se disting:
1) rotacism palatal- cînd “r” se produce cu vîrful limbii situat mult înapoi şi vălul palatin
vibrează;
2) rotacism graseiat- este produs de numai vibrarea vălului palatin;
3) rotacism nazal- apare ca un “r” hârâit (aerul iese pe nas);
4) rotacismul bucal- se produce prin vibrarea obrajilor;
5) rotacismul bilabial- este produs de vibrarea buzelor, sunetul semănînd cu sforăitul calului
“prrr”;
6) rotacismul interdental- este produs prin vibraţia limbii aşezată între dinţi.
La baza producerii rotacismului stau anomaliile anatomice şi funcţionale ale limbii, leziuni
ale nervului hipoglos, deficienţele de auz, imitaţiile deficitare ale pronunţiei celor din anturajul
copilului, existenţa unor factori negativi de natură psiho-socială şi culturală etc.
Sigmatismul - sunetele şi silabele afectate sunt cele sigmatice “s, ş, z, ţ, j, ci, ce, gi, ge”. Apare
aşa numita sâsâială. Se disting mai multe forme de sigmatism:
1) sigmatism interdental - cînd pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi coloana
de aer emisă prin spaţiul dintre vîrful limbii şi incisivi, mai ales în perioada schimbării
dinţilor;
2) sigmatism lateral, cînd aerul trece între marginile laterale ale limbii şi dinţii molari din
ambele părţi - sigmatismul bilateral, sau numai dintr-o parte: corespunzător- sigmatismul
lateral sting, sigmatismul lateral drept;
3) sigmatism nazal - cînd sunetele sunt pronunţate nazal;
4) sigmatism predentar - marginea anterioară a limbii închide spaţiul între incisivi, ceea ce
provoacă dificultăţi în expulzarea jetului de aer;
5) sigmatism siflant - vîrful limbii este puţin retras de la dinţi, ceea ce determină un sunet
şuerător, moale;

62
 6) sigmatism labio-dentar - la articularea sunetului, în afară de limbă participă şi buza
inferioară, care se apropie de incisivii superiori.
Sigmatismul poate să apară şi în cazurile, cînd organele aparatului vorbitor au o structură şi
funcţie normală, fiind o manifestare a nedezvoltării generale a limbajului. Adesea sigmatismul
este condiţionat de anomaliile structurale şi funcţionale ale organelor vorbitoare, în special ale
dinţilor, macroglosia, mobilitatea insuficientă a limbii.
Activitate
Prezentaţi elementele unui program de terapie pentru un elev din clasa I cu sigmatism, folosind
materialele din anexa 6.

Lambdacismul - tulburare de pronunţie a consoanei “l”. Se deosebeşte:

1) lambdacism lacunar- în care sunetul este omis;
2) lambdacism semi-muiat, cînd aerul se scurge pe părţile laterale şi sunetul îşi pierde
sonoritatea;
3) lambdacism nazal, cînd aerul trece în cea mai mare parte pe cale nazală;
4) lambdacism bilabial, cînd sunetul este pronunţat cu limba între buze.
Deşi cu o frecvenţă mai mică, se pot produce tulburări şi a celorlalte sunete:
Betacism - cînd este afectat sunetul “b”;
Capacism - cînd este afectat sunetul “c”;
Gamacism - cînd este afectat sunetul “g”;
Deltacism - cînd este afectat sunetul “d”;
Fitacism - cînd este afectat sunetul “f”;
Mutacism - cînd este afectat sunetul “m”;
Nutacism - cînd este afectat sunetul “n”;
Hamacism - cînd este afectat sunetul “h”.
Vocalele sunt mai rar afectate, iar atunci cînd se întîlnesc asemenea situaţii pot fi un
indiciu al unei patologii grave. De obicei se întîlnesc deficienţe în pronunţarea vocalelor a, e, u.
Întrebare
Care sunt diferenţele între o tulburare a expresiei verbale de natură organică şi una de natură
funcţională? Argumentaţi răspunsul.
După V.Predescu, atunci când la tulburările de pronunţie (dislalii) se asociază tonii sau clonii
ale musculaturii fonatorii sau respiratorii apare balbismul (bâlbâiala). Balbismul este o tulburare
mai gravă nu numai prin formele de manifestare ci mai cu seamă prin efectele negative ce le are
asupra personalităţii şi comportamentului persoanei. Repetarea silabelor se produce, în primul
rind pentru cele care necesită un effort mai mare în emisie (pl, bl, cr, sî) sau pentru sunetele ce

63
apar mai tîrziu în ontogeneză (z, s, ş, r). La unii pacienţi apar sunete sau silabe parazitare ce sunt
intercalate în vorbire. In funcţie de diverşi factori, distingem mai multe clasificări:
După complexitatea afectării musculaturii fonatorii şi respiratorii ale aparatului logomotor
distingem:
- Balbismul clonic, care se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul sau
mijlocul cuvîntului, cu prezentarea unor pause între acestea sau prin repetarea cuvintelor. Au loc
contracţii alternative a diferitor grupe de muşchi ale aparatului fonoarticulator;
- Balbismul tonic ce se manifestă prin apariţia spasmelor care sunt puternice, iar subiectul
nu poate pronunţa primul sunet, silabă sau cuvînt. Spasmele de la nivelul aparatului
fonoarticulator sunt însoţite de mişcări uşoare ale buzelor, grimace, încordări ale feţei şi chiar
ale întregului corp, gesticulaţie de prisos sau, dimpotrivă, o rigiditate exagerată, o inhibiţie a
întregului organism. Vorbirea nu este ritmică şi cursivă. Apare o contracţie tonică a întregii
musculaturi a aparatului fonoarticulator.
- Balbismul mixt când bîlbîiala se manifestă atît prin prima formă, cît şi prin a doua.
După vârsta apariţiei afectării distingem:
- balbismul primar, care apare în jur de 2 - 2,5 ani;
- balbismul secundar ce apare după o perioadă de vorbire normală.
Deseori balbismul are un impact negativ, provocând unele modificări psihice, cum ar fi:
dezorganizare în activitate; stare de încordare şi nelinişte permanentă în legătură cu activitatea de
vorbire; nevoia de a fi ocrotit; negativism; astenie; înstrăinare şi izolare socială; emotivitate
crescută şi labilă manifestată prin anxietate, nesiguranţă; tulburări de concentrare a atenţiei,
datorate supraîncordării permanente şi al dominantei în legătură cu vorbirea etc.
Balbismul influenţează cititul, dar şi în scris pot apărea confuzii sau repetări. În citire
deficientul de limbaj repetă silabe sau cuvinte, face pauze după cuvinte iar uneori sare cuvintele
dificile sau le modifică după posibilităţile de pronunţare. Balbismul de obicei se agravează odată
cu înaintarea în vîrstă, iar conştientizarea defectului din perioada pubertăţii complică foarte mult
tabloul simptomatologic. Balbismul se transformă în logonevroză atunci cînd există sau apare un
fond nevrotic, cauzat de deficienţa dată, şi trăirea acesteia ca pe o dramă. Logonevroza include
pe lângă simptomele de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, modificarea atitudinii faţă de
vorbire şi mediul înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a
anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul vorbirii.
Unul din mecanismele balbismului constă în faptul că în această tulburare se creează o lipsă
de coordonare între ceea ce gîndeşte şi ceea ce spune persoana. Acest impas se datorează
apariţiei unor focare de inhibiţie în scoarţă. Ele determină spasme musculare de articulare,

64
fonaţie şi respiraţie care pot ţine de la 3 până la 90 secunde, inhibând pronunţarea normală a
fonemelor, silabelor şi cuvintelor.
În ceea ce priveşte etiopatogenia balbismului există o diversitate de păreri. După Lafon
balbismul este o nevroză comportamentală manifestată prin mînie, agresivitate, indisciplină,
ostilitate, inhibiţie, inadaptabilitate. Stein explică balbismul ca pe o tulburare a evoluţiei
limbajului,, interpretându-l fie ca pe o oprire într-un stadiu infantil, fie ca pe o reîntoarcere la o
formă arhaică de vorbire a copilului. Teoriile bazate pe reflexe (Marinescu) consideră balbismul
ca o “tulburare de condiţionare”. Alte teorii consideră balbismul o nevroză mai mult sau mai
puţin amplă care condiţionează modificarea personalităţii. Adler, Freud consideră balbismul un
simptom nevrotic cu valoare de apărare împotriva anxietăţii. Ea apare ca un compromise între
dorinţa de a spune ceva şi frînele care se opun acestei realizări. Există opinii că balbismul este
preponderant de natură organică, leziunea localizându-se la nivelurile scoarţei cerebrale,
sistemului piramidal şi strio-palidar. Nici una din aceste teorii luate în parte nu explică originea
şi mecanismul complet al balbismului.
Activitate
Analizaţi particularităţile psihologice principale ale unui adolescent cu balbism şi elaboraţi
portretul lui psihologic.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE EXPRESIE NONVERBALĂ

Tulburările de expresie non-verbală constau la rândul lor din tulburări de expresie motorie
(ţinuta, mimica, gestica) şi tulburări de expresie grafică (scrisul).
Tulburările de expresie motorie (ţinuta, mimica, gestica)
Ţinuta se referă la aspectul exterior: îmbrăcămintea, piptănătura, atitudinea bolnavului şi
semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă socială. Ea este în raport cu
vârsta, sexul biologic, necesităţile sociale. Se disting:
- ţinuta dezordonată ce reprezintă pierderea aptitudinilor de autoîngrijire, întâlnindu-se în
stările confuzionale, oligofrenii, demenţe, manie etc.;
- rafinamentul vestimentar se întâlneşte în isterie, homosexualitate etc.;
- ţinuta excentrică cu detalii vestimentare bizare, întâlnindu-se în schizofrenii,deliruri
cornice, stări maniacale etc.;
- ţinuta pervertită, care este reprezentată de două forme particulare:
 cisvestismul care este o ţinută nepotrivită cu vârsta sau situaţia în care se află
subiectul. Se întâlneşte la personalităţile disarmonice, maniacali şi schizofreni;

65
  transvestismul este folosirea îmbrăcăminteă sexului opus de către persoane al
căror sex biologic este bine exprimat. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai
frecvent la bărbaţi.
Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală folosind drept support expresia facială şi
modificările acesteia după coduri cu o importantă determinare socio-culturală şi etnică.
Tulburările de expresie mimică se pot grupa în trei categorii principale (R. Ermiane, H. Baruk, A.
Porot) şi anume:
 hipermimia este expresia mimică exagerată care traduce o stare de excitaţie generală, o
dispoziţie emoţional-afectivă exaltată. Ea este întâlnită în cursul excitaţiilor maniacale, stările de
euforie alcoolică, stările delirante onirice, în cursul sindroamelor delirante de tip pasional, în
agitaţia anxioasă, la epileptici. Deliranţii mistici au o privire inspirată şi adoptă atitudini extatice.
La paranoici observăm o atitudine de superioritate, distanţă faţă de cei din jur, orgoliu exagerat,
rezervă precaută.
 hipomimia, este expresia mimică săracă sau negativă întâlnită în cursul stărilor de inhibiţie
stupuroasă, sindromul catatonic, depresii, melancolie, negativism sau stereotipii.
 paramimia (mimica discordantă) este expresia neconcordanţei dintre starea psihică şi
atitudinile expresive ale bolnavului. Ea poate fi întâlnită în schizofrenie sub formă de grimase,
manierisme sau stereotipii, în isterie etc. Paramimia poate lua aspectul ecomimiei însoţite de
ecopraxie, ca forme de expresie care reproduc atitudinile şi gesturile interlocutorilor bolnavilor
psihici.
Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcfie de
expresie, simbolizare, conduite cu o anumită semnificaţie. Din gestică fac parte: ticurile,
manierismul, bizareriile gestuale, negativismul, stereotipiile şi perseverările gestuale.
Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitatea obiectivă, atingând grupe
musculare în legătură funcţională, reproducând în general o mişcare reflexă sau un gest cu
funcfie precisă în condiţii normale în absenţa oricărei cauze organice. Ele se pot prezenta într-o
nesfârşită varietate clinică de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de umăr etc.) până la acte cu
un grad mai mare de complexitate. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii, stări
conflictuale şi diminuă atunci când subiectul este liniştit. Apar în tulburări anxioase, obsesiv-
compulsive, la structurile psihastenice. Ca o variantă particulară amintim aici sindromul Gilles
de la Tourette (boala ticurilor), reprezentat de asocierea unor ticuri multiple afectând în special
regiunea capului şi membrele la care se adaugă ticuri vocale (plescăituri, mormăituri, etc.) şi
impulsiunea irezistibilă de a rosti obscenităţi (coprolalie).

66
 Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil expresivitatea
gesticii dându-i o configuraţie artificială. Se întâlneşte în simulafie şi ca un semn de mare
valoare în schizofrenie, isterie.
Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind
încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
Negativismul se caracterizează prin rezistenta subiectului la orice solicitare exterioară, prin
refuzul stabilirii comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie, dar poate exista într-o formă
incomplet exprimată şi având o altă semnificaţie, în întârzierile mintale, stările confuzionale şi
depresie.
Stereotipiile gestuale sunt conduite repetitive, atitudinale, cu caracter mai mult sau mai puţin
symbolic şi deci cu un grad mai mare de inteligibilitate. Majoritatea autorilor sunt de acord
asupra existentei unui sens iniţial al expresiei motorii deoarece actele au o logică în sine dar
aceasta este inadecvată momentului actual. Se întâlnesc în schizofrenii, oliaofrenii, demente,
afecţiuni neurologice cronice.
Perseverările gestuale se traduc prin persistenta anumitor atitudini şi gesturi cu caracter ite-
rativ, când nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă şi se întâlnesc în tulburările
demenţiale, în oligofrenii, în schizofrenie.

Tulburările de expresie grafică (scrisul)

Tulburările de expresie grafică se impart în trei categorii:
1). Tulburări ale activităţii grafice
 Hipoactivitatea grafică (scăderea activităţii grafice pînă la refuzul de a scrie). În unele
cazuri această tulburare este asociată negativismului verbal.
 Hiperactivitatea grafică poate avea diferite grade, iar în forma sa maximă cînd se
manifestă ca o tendinţă patologică şi irezistibilă de a scrie, se numeşte graforee, fiind
corespunzătoare (sau probabil consecinţa) logoreei. Se întîlneşte mai rar decît logoree,
deoarece bolnavii fiind instabili nu au răbdarea să transpună grafic cantitatea expresiei lor
verbale. Poate exista o veritabilă disociere a logoreei de expresia sa grafică.
 Grafomania- se caracterizează prin predilecţia manifestată în exces, pentru exprimarea
grafică. Dacă în graforee se depistează incoerenţa, atunci în grafomanie se respectă
coerenţa şi rigorile stilistice ale limbajului scris. Se distinge grafomania prin conţinut şi
cantitate. Se întîlneşte în special la persoanele cu delir cronic sistematizat, care îşi expun
detaliat planurile de reformă, invenţie, la procesomani (persoane ce intentează procese
fără temei), care îşi exprimă în scris interminabilele plîngeri, acuzaţii, proteste etc.

67
  Incoerenţa grafică - unde cuvintele sau frazele sunt lipsite de legătură între ele. Aceasta
exprimă incoerenţa verbală şi incoerenţă ideativă. În clinică aceste trei aspecte coexistă.
 Stereotipiile grafice constau în repetarea unei conjuncţii, cuvînt sau fraze şi în
intercalarea repetitivă a acestora în expunerea grafică. Sunt expresia stereotipiilor
verbale. Una din formele de stereotipie grafică constă în scrierea cu majusculă a fiecărui
cuvînt din frază sau a fiecărui cuvînt de la început de rînd.

2). Tulburările morfologiei grafice

Starea afectivă a bolnavilor psihici se poate exprima prin aspectul scrisului.
 Scris cu literede dimensiuni mari şi cu rânduri ascendente se întâlneşte în manie şi stări
de excitaţie psihică.
 Scris cu litere mărunte şi cu rânduri descendente se întâlneşte în stările depresive.
 Scris suprapus exprimă simbolismul gândirii, autismul bolnavilor schizofreni
 Scrisul de la dreapta la stînga (în oglindă) este expresia unor tulburări de percepţie
spaţială sau a manierismului bolnavilor schizofreni.
 Scrisu lîn ghirlandă se întâlneşte în schizofrenie, manifestări delirante şi în demenţe.
 Scrisul seismic, cu litere inegale, cu abundenţă de ghilimele şi majuscule, cu arabescuri,
sublinieri sunt tulburări de expresie grafică frecvent întâlnite.
 Grifonajul are aspectul unei măzgălituri, întâlnindu-se în oligofrenii, demenţe.

3). Tulburările semanticii grafice

 Paragramafismele- reprezintă transpoziţia de litere şi cuvinte, substituirea şi omisiunea
acestora. Se întîlnesc în special în schizofrenie.
 Neografismele- grafisme inventate. Se întîlnesc în schizofrenia paranoidă, paranoia.

Activitate
Prezentaţi în sinteză principalele zece tulburări de expresie verbală şi nonverbală care pot fi
întâlnite în limitele normalităţii şi alte zece, caracteristice bolnavilor psihici. Argumentaţi
răspunsul.

Temă de realizat
Studiaţi cu atenţie materialele din anexa 7, după care analizaţi minuţios cele patru
figuri din anexa 8. Selectaţi şi argumentaţi tulburările de expresie grafică întâlnite.
Explicaţi căror patologii corespund aceste tulburări.

68
 EVALUARE FORMATIVĂ
LA TEMA SEMIOLOGIA EXPRESIEI VERBALE ŞI NONVERBALE
Test – grilă:

1. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de mutacism:

a) apare în demenţe;
b) este un mutism deliberat şi voluntar;
c) apare la tineri ca o reacţie de protest;
d) este o vorbire in şoaptă ininteligibilă;
e) apare in oligofrenii.
2. Mutismul absolut reprezintă:
a) pierderea vorbirii cu păstrarea interjecţiilor;
b) comunicarea doar cu persoane la alegere;
c) pierderea vorbirii cu păstrarea contactului prin privire;
d) este un mutism voluntar;
e) reprezintă o hiperactivitate verbală.
3. Grifonajul este tipic pentru :
a) maniacali;
b) schizofreni;
c) oligofreni;
d) epileptici;
e) paranoici.
4. Verbigeraţia înseamnă:
a) afemie;
b) logoree;
c) bavardaj;
d) creşterea ritmului;
e) creşterea ritmului cu repetarea stereotipă de cuvinte.
5. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de logoree:
a) este creşterea patologică a debitului verbal;
b) consecinţă a ritmului ideativ;
c) se întâlneşte la paranoici;
d) se întâlneşte în euforie;
e) este o hipoactivitate verbală.

69
6. Bavardajul se întâlneşte în:
a) astenie;
b) isterie;
c) episodul depresiv;
d) episodul depresiv major cu elemente de melancolie;
e) oligofrenie.
7. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de neografisme:
a) sunt echivalente ale neologismelor;
b) erau descrise şi în parafrenie;
c) sunt tulburări ale limbajului oral;
d) pot apărea în schizofrenia paranoidă;
e) pot apărea în tulburarea delirantă.
8. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ecolalie:
a) este o tulburare grafică;
b) reprezintă imposibilitatea de a vorbi;
c) se manifestă prin vorbire monotonă;
d) repetarea involuntară exactă a cuvintelor auzite;
e) încetinirea ritmului vorbirii.
9. Manierismul:
a) se întâlneşte frecvent în epilepsie;
b) se întâlneşte frecvent în isterie;
c) este tipică episodului depresiv major;
d) este o tulburare de ţinută;
e) este o tulburare de mimică.
10. Paralogismele înseamnă:
a) folosirea unor cuvinte inventate;
b) cuvinte obişnuite utilizate cu alt sens;
c) neologismele active;
d) neologismele pasive;
e) impresia că pacientul se exprimă într-o limbă nouă, proprie.

11. Repetarea involuntară a unor cuvinte, de obicei a ultimelor din frază reprezintă:
a) ecolalia;
b) palilalia;
c) hipomimia;

70
 d) barajul ideativ;
e) mutismul.
12. Mutismul electiv:
a) este o reacţie de protest;
b) reprezintă imposibilitatea de a vorbi;
c) apare în stările confuzionale şi în delir;
d) pacientul poate comunica prin mimică, pantomimă, scris;
e) pacientul comunică doar cu anumite persoane.
13. Fenomenul de glosolalie înseamnă:
a) schizofazie;
b) jargonofazie;
c) abundenţa neologismelor;
d) tulburare de ritm a vorbirii;
e) ecolalie.
14. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de surditatea verbală:
a) pacienţii poc da răspunsuri care nu au legătură cu întrebările;
b) este vorba despre incomprehensibilitatea cuvântului vorbit;
c) pacientul poate da impresia că înţelege dialogul şi are tendinţa de a
disimula;
d) este o tulburare tipică de vorbire;
e) poate fi însoţită de intoxicaţia prin gest.
15. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de ecolalie:
a) poate apărea în schizofrenie;
b) poate fi însoţită de ecomimie şi ecopraxie;
c) apare din cauza gradului scăzut de sugestibilitate;
d) poate apărea in oligofrenii;
e) poate apărea în demenţe.

16. Descoperiţi tulburarea deţinută ce se manifestă prin utilizarea vestimentaţiei nepotrivite cu

vârsta:
a) ţinuta dezordonată;
b) ţinuta excentrică;
c) cisvestismul;
d) transvestismul;
e) manierismul.

71
17. Dislogiile sunt:
a) consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale gândirii;
b) exclusiv tulburări de formă ale limbajului oral;
c) tulburări ale limbajului scris;
d) exclusiv tulburări de conţinut ale limbajului oral;
e) sinonime cu disfaziile.
18. Dislaliile:
a) înseamnă imposibilitatea pronunţării anumitor sunete, silabe, cuvinte;
b) sunt tulburări ale înţelegerii şi exprimării limbajului oral şi scris;
c) sunt tulburări ale expresiei grafice;
d) se clasifică in tulburări de formă şi tulburări de conţinut;
e) în această categorie intră afemia.
19. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de psitacism:
a) este culmea incoerenţei verbale;
b) este cauzat de fenomenul de tranzitivitate a gândirii;
c) apare în idioţie, demenţă;
d) reprezintă sonorizarea mecanică a unor foneme;
e) este lipsită de conţinut.
20. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de hiperactivitatea grafică :
a) poate fi consecinţa unei pseudohalucinaţii;
b) se poate întâlni în cadrul unui sindrom de automatism motor;
c) grafomania reprezintă o tulburare a semanticii grafice;
d) uneori poate exista o disociere între activitatea grafică şi cea verbală;
e) se poate întâlni şi la paranoici, care îşi expun detaliat planurile de reformă, etc.
21. Descoperiţi afirmaţia corectă:
a) grafomania este incoerentă;
b) scrisul cu litere mari şi rânduri ascendente este tipic pentru depresie;
c) grifonajul înseamnă un scris sub formă de mâzgălituri;
d) graforeea apare în delirul cronic sistematizat;
e) graforeea este mai frecventă decât logoreea.
22. Rotacismul este o tulburare de vorbire din categoria:
a) disfaziilor;
b) dislogiilor;
c) dislaliilor;

72
 d) tulburărilor de intonaţie;
e) tulburărilor de debit verbal.
23. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de limbajul intern :
a) este însoţit de micromişcări ale limbii în cursul proceselor intelectuale
b) funcţionează de sine stătător raportat la gândire
c) precedă şi depăşeşte limbajul oral
d) are un pregnant caracter cognitiv
există situaţii în care comunicarea orală este afectată, însă nu şi limbajul intern
24. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de tulburările de conţinut ale dislogiilor:
a) se referă la funcţia lingvistică, semantică;
b) formele sunt: hiperactivitatea şi hipoactivitatea vorbirii;
c) este vorba de o alterare a sensului cuvintelor;
d) cauzele pot fi alunecarea delirantă şi ruperea unităţii psihice;
e) cuvintele apar trunchiate, modificate, cu sensuri proprii.
25. Scrisul cu litere mărunte şi rânduri descendente reprezintă o caracteristică pentru:
a) manie;
b) depresie;
c) oligofrenie;
d) schizofrenie;
e) paranoia.
26. Balbismul reprezintă o tulburare a expresiei verbale de:
a) pronunţie;
b) intonaţie;
c) ritm şi fluienţă;
d) debit;
e) conţinut.

27. Descoperiţi în care entitate clinică nu se poate regăsi vocea declamatoare patetică,
exprimând preţiozitate şi supraestimare:
a) episodul depresiv;
b) tulburarea delirantă;
c) tulburarea de personalitate de tip schizotipal;
d) schizofrenia paranoidă;
e) episodul maniacal.
28. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de hiperactivitatea verbală simplă:

73
 a) se întâlneşte în special la femei;
b) poate apărea in isterie pentru a atrage atenţia;
c) nu este susţinută ferm tematic;
d) poartă numele de bavardaj;
e) mai este denumită şi afemie.
29. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de grafomanie:
a) nu este impulsivă;
b) pacienţii au tendinţa de a se exprima mai mult grafic;
c) se întâlneşte cu predilecţie în tulburarea delirantă;
d) este incoerentă;
e) poate apărea la procesomani.
30. Vorbirea caracterizată prin intensitate şi tonalitate crescute poate fi întâlnită cu un grad mai
mare de probabilitate în:
a) melancolie;
b) depresie;
c) episodul maniacal;
d) psihastenie;
e) schizofrenie.

74
 SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să definiţi şi să clasificaţi tulburările de afectifitate;
- să determinaţi caracteristicile tulburărilor cantitative şi calitative ale afectivităţii;
- să explicaţi modificarea tonalităţii afective în normalitate şi patologie;
- să analizaţi diferenţele privind simptomele anxietăţii, depresiei şi maniei;
- să stabiliţi legătura dintre tulburările afectivităţii şi cele ale proceselor cognitive;
- să argumentaţi mecanismele apariţiei tulburărilor de afectivitate;
- să elaboraţi studii de caz privind semiologia afectivităţii;
- să propuneţi modele de activităţi terapeutice în vederea recuperării tulburărilor de
afectivitate.

CADRUL GENERAL
Afectivitatea reprezintă ansamblul de reacţii psihice ale individului în faţa unor situaţii
ocazionale ale vieţii, fie datorită unor contacte cu lumea externă, fie datorite unor modificări
interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă, gândirea şi activitatea, motiv
pentru care acestea mai sunt denumite şi procese "instinctivo-afective" sau "ideo-afective".
În cadrul afectivităţii sunt puse în rezonanţă două modalităţi; cea a subiectului şi cea a
ambianţei, pentru a crea un nuanţat ansamblu de trăiri unice şi irepetabile tocmai prin această
dinamică personală specifică.
Tulburările vieţii afective sunt deosebit de variate şi multiple. Ele pot fi înregistrate ca
„reacţii” care constituie „răspunsul emoţional-afectiv al unui individ la evenimentele vieţii
trăite” (K. Schneider) având o cauză exogenă; sau, dimpotrivă pot apare „spontan” legate de o
anumită dispoziţie constituţională de factură endogenă. O caracteristică a tulburărilor vieţii
afective este, în special a celor de factură endogenă, dinamica lor ciclică, ca modalitate de
manifestare, prin „variaţii periodice” ale stărilor de dispoziţie afectivă.
În sfera psihopatologiei, tulburările emoţional-afective sunt caracterizate, prin următoarele
grupe de manifestări:
a) Tulburări caracterizate prin scăderea patologică a tonusului afectiv,
manifestat prin indispoziţie, apatie şi atimie (hipotimii);

75
 b) Tulburări caracterizate prin creşterea în sens negativ a încărcăturii
afective, manifestate prin dispoziţie tristă, depresivitate, plâns, inactivitate, insomnii,
restrângerea câmpului de interese şi al comunicării, idei delirante de inutilitate şi autoacuzare,
idei de suicid, tentative de suicid (hipertimii negative);
c) Tulburări caracterizate prin creşterea patologică în sens pozitiv a
tonusului afectiv, manifestat prin stări de euforie, crize de excitaţie maniacală, logoree,
polipragmazie, agitaţie psihomotorie care poate ajunge la forme de manifestare coleroasă
(hipertimii pozitive).
Se mai întîlnesc forme mixte de afectivitate şi modificări preponderent calitative (paratimii).
Principalele forme psihopatologice ale afectivităţii sunt retrezentate în următoarea schemă:

SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII

TULBURĂRI CANTITATIVE TULBURĂRI CALITATIVE

Hipotimiile Hipertimiile Tulburări afective mixte Paratimiile

Indiferenţa; Disforia; Inversiune afectivă;

Apatia; Labilitatea afectivă; Ambivalenţa afectivă.
Atimia. Incontenenţa afectivă.

Simptome: Depresia (hipertimie negativă); Simptome:

dispoziţie scăzută; Anxietatea; euforia;
inhibiţie intelectuală; Mania (hipertimia pozitivă). excitaţia intelectuală;
inhibiţie psihomotorie. excitaţia motorie.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR AFECTIVITĂŢII

În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost apreciată după următoarele criterii: natura
(polaritatea), intensitatea, forţa, labilitatea, conţinutul, adecvarea motivaţională sau motivarea
delirantă.
Tulburările de afectivitate pot fi de asemenea analizate sub aspectul modificărilor cantitative
(hipo- şi hipertimiile) şi.sub aspectul modificărilor calitative (paratimiile).

76
 Hipotimiile reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii afective şi a elanului vital.
Hipotimiile se caracterizează printr-o expresivitate mimică redusă. Se întîlnesc în stările de
deteriorare cognitivă, traumatisme cranio-cerebrale, oligofrenii. În cadrul hipotimiilor se disting:
Indiferenţa, care reprezintă un dezinteres de intnsitate slabă pentru lumea exterioară şi
interioară a subiectului. Se caracterizează printr-o slabă modulare a stărilor emoţionale.
Apatia, caracterizată printr-o scădere de intensitate medie a tonalităţii afective şi interesului
faţă de propria persoană şi ambianţă. Ca termen generic, apatia semnifică şi situaţiile psihologice
care nu ating o amplitudine clinică şi la baza cărora stă în primul rînd lipsa de interes.
Atimia constă în scăderea foarte accentuată sau lipsa tonusului afectiv şi a capacităţii de
rezonanţă afectivă la situaţiile ambianţei, ilustrînd stări somatice sau psihice grave. Se manifestă
printr-o inexpresivitate mimico-pantomimică şi se întîlneşte în idioţii, demenţe, catatonii.
Întrebare
Care din hipotimiile descrise mai sus le-aţi întâlnit în experienţa Dvs? Argumentaţi
răspunsul.

Hipertimiile reprezintă o creştere a încărcăturilor afective, antrenînd variaţii importante ale

expresivităţii, activităţii şi comportamentului.
În tulburările mintale afectivitatea poate fi alterată în trei moduri: în ceea ce priveşte natura sa,
în privinţa fluctuaţiilor şi ca grad de concordanţă fie cu gândurile şi acţiunile pacientului, fie cu ceea
ce se petrece în jurul său. Hipertimia poate fi negativă, pozitivă sau mixtă.
Depresia (hipertimie negativă) este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în
practica psihiatrică. După gradul de intensitate a depresiei, se poate descrie o depresie nevrotică
şi o depresie psihotică. E cert de menţionat că depresia, ca expresie a unei stări patologice de
intensitate psihotică sau nevrotică nu trebuie confundată cu reacţiile de deprimare sau depresia ca
un răspuns normal la numeroase stresuri din viaţă.
Depresia de intensitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul unor
stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, scăderea apetitului
alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea.
Depresia de intensitate nevrotică apare în nurastenie, nevroza depresivă, în decompensările
personalităţilor psihastenice, isterice, în stări de epuizare etc.
Depresia de intensitate psihotică se manifestă printr-o triadă de simptome:
1)dispoziţie scăzută - la bolnavi apare o dispoziţie melancolică, apăsătoare, cu mîhnire şi
tristeţe profundă. Bolnavii sînt deprimaţi, acuză greutăţi în regiunea inimii, a pieptului, în tot
corpul. Nimic nu-i bucură. Ei devin pasivi faţă de anturaj. Se plîng că nu pot percepe lucrurile
aşa cum le vedeau înainte, parcă s-ar fi schimbat ceva în jurul lor. Această stare în formă mai

77
gravă îi face pe bolnavi să piardă orice interes faţă de viaţă, considerînd că viaţa a devenit pentru
ei o povară. Uneori depresia e atît de adîncă, încît bolnavii au impresia că nu mai pot simţi nici
plăcere, nici durere şi nici nu pot avea sentimente pentru cei apropiaţi. În aceste cazuri vorbim
despre o anestezie psihică dureroasă. Această stare reprezintă de fapt durerea morală a
bolnavului care conştientizează slăbirea sau pierderea capacităţilor de rezonanţă afectivă şi
suferă din cauză că nu poate suferi, că nu poate trăi afectiv relaţiile cu cei din jur. Uneori trăirile
din anestezia psihică dureroasă culminează cu o explozie melancolică psihotică, la care se
asociază o stare gravă de anxietate - raptus melancolicus. Bolnavii îşi frîng mîinile, caută să fugă
din salon, comit tentative de suicid, se lovesc cu capul de pereţi, îşi smulg părul din cap, îşi
zgîrîie faţa cu unghiile, îşi muşcă buzele, mîinile, sunt agresivi.
2)inhibiţia proceselor asociative - se manifestă prin gîndire dificilă şi săracă. Bolnavii se
plîng că le este greu să gîndească. Pe acest fond depresiv apar idei delirante de autoacuzare,
autoumilire, de persecuţie, ipohondrice. De asemenea apar şi idei de automutilare, sinucidere.
Halucinaţiile au un conţinut trist şi dureros (funerarii, crime, etc).
3) inhibiţie psihomotorie - se manifestă prin aceea că bolnavii se mişcă încet, sunt
nehotărîţi, orice acţiune este efectuată cu mare greutate, mai mult timp stau culcaţi. Mimica,
pantomimica exprimă conţinutul dureros al trăirilor afective (fruntea încreţită în omega
melancolic, treimea interioară a pleoapelor ridicată, comisurile bucale coborîte, corpul
îmcovoiat, braţele cad pasiv pe lîngă corp sau sînt ridicate exprimînd deznădejdea).
Depresia de intensitate psihotică se întîlneşte în faza depresivă a PMD, în psihozele
somatogene, reactive, senile, schizofrenie.
Activitate
Analizaţi în echipe materialul din anexa 10 şi organizaţi dezbateri la tema: Depresia şi
fenomenul suicidar la adolescenţi.

Anxietatea reprezintă după P. Janet „teamă fără obiect” şi se consideră că însoţeşte, de cele
mai multe ori, stările depresive. Această teamă difuză se manifestă prin nelinişte psihică şi
motorie, cu răsunet neurovegetativ (palpitaţii, tulburări vasomotorii, oscilaţii tensionale,
transpiraţii difuze etc.). De totdeauna s-a considerat că anxietatea este un fenomen emoţional
negativ, frecvent atît în viaţa normală cît şi în patologia somatică şi psihică. Din câmpul, practic
fără delimitări certe al fenomenologiei anxioase, Hecker şi Freud au desprins nevroza anxioasă,
avînd drept componentă psihică iminenţa unui pericol, ameninţarea, iritabilitatea, scăderea
capacităţii de concentrare; pe plan neurovegetativ somatic, Freud remarca palpitaţiile, dispneea,
tremorul, transpiraţiile, vertijul şi tulburările gastrointestinale. Tot Freud atrăgea atenţia asupra
posibilităţii ca anxietatea cronică să dea naştere la fobii şi obsesii, cu condiţia ca „transpoziţia

78
stării afective” să permită anxietăţii să se cupleze cu factori specifici externi (situaţionali) sau
interni (ideatorii).
Lewis definea operaţional anxietatea ca pe o stare emoţională neplăcută, avînd ca
manifestare subiectivă frica sau expresia unei alte emoţii strins înrudită cu aceasta — expresii
direcţionate spre viitor şi care apar fie în absenţa unui pericol recognoscibil fie in prezenţa unui
pericol (unei ameninţări) dar cu o intensitate cu totul disproporţionată faţă de emoţia care pare că
i-a dat naştere.
După Predescu, anxietatea atinge intensitate clinică fie cînd scad randamentul şi capacitatea
de adaptare (în nevroze), fie cînd dezorganizează conduita, constituind fundalul propice pentru
dezvoltarea unor elemente psihotice. În evantaiul de ipostaze normale şi patologice în care
anxietatea ne apare ca una dintre trăirile cele mai frecvente ale existenţei, pentru sistematizarea
anxietăţii patologice, Tyrer a propus următoarea piramidă:

Lader şi Petursson disting: anxietatea ca o stare survenită într-un anumit moment cronologic;
anxietatea ca trăsătură dispoziţională durabilă a personalităţii; anxietatea liber-flotantă ca
anxietate difuză şi cu prezenţa relativ constantă; anxietatea fobică sau situaţională în care se
Hclud şi atacurile de panică.
În funcţie de intensitatea tablourilor clinice în psihoze, anxietatea are nuanţe şi mai ales
pondere deosebită în schizofrenia paranoidă, hipocondrică şi pseudonevrotică, în psihozele
depresive, mai ales în cele melancoliforme şi, dintre ele, îndeosebi în tablourile melancolice ale
depresiilor de vîrstă (inclusiv melancolia de involuţie). În psihopatii şi stări psihopatoide,

79
anxietatea ocupă un loc central în cele cu profil dominant psihastenic, astenic, compulsiv instabil
şi isteric.
În tulburările psihice de intensitate nevrotică, în afara nevrozei anxioase (desprinsă din cadrul
neurasteniei), anxietatea este comună tuturor nevrozelor şi mai ales formelor depresiv-
cenestopate şi isterice.
Coexistenţa anxietăţii cu alte simptome nevrotice ne determină să acceptăm, ca şi alţi autori,
noţiunile de stări sau tablouri clinice mixte anxios-fobice, anxios-obsesive, anxios-hipocondrice,
anxios-isterice, anxios-astenice, anxios-depersonalizante, anxios-compulsive şi mai ales anixios-
depresive.
Predescu delimitează angoasa de anxietate. Atinci cînd anxietatea are un acompaniament
somatic resimţit ca o senzaţie penibilă de disfuncţie a unui organ, aparat sau sistem (constricţie
laringiană, toracică, algii precordiale etc.) poartă numele de angoasă. Prin conţinutul său,
angoasa face trecerea spre fobie (teama cu obiect precizat), prin disfuncţia somatică respectivă,
ea devine mai mult trăită decît gîndită, fiind (spre deosebire de anxietate) mai mult actuală decît
potenţială.
Mania (hipertimia pozitivă) este o stare psihotică acută care se manifestă printr-o excitaţie
psihomotorie puternică, dominată de o stare euforică cu exaltarea întregii dispoziţii. Mania ca şi
depresia se caracterizează printr-o triadă simptomatică:
1)euforia se caracterizează printr-o încărcătură afectivă pozitivă, prin exagerarea dispoziţiei
în sensul veseliei, stării de bine, de sănătate, de putere, însoţită de mimică expresivă, tendinţe de
supraapreciere a propriei persoane. Euforicului totul i se pare posibil, realitatea o percepe în
viziunea roză, animată, plăcută. Stările euforice de mică amplitudine pot fi expresia psihică a
unor succese, a antrenării într-o ambianţă veselă. Evantaiul euforiei ca expresie de esenţă
psihopatologică, deşi ceva mai restrîns decît al depresiei, poate fi întîlnit, sub formă frustă, în
intoxicaţiile uşoare (alcool, cafea, morfină, cocaină, benzină etc.), în stările nevrotice prin
suprasolicitare, în stările subfebrile. În forma ei autentică, euforia se întîlneşte în fazele
maniacale ale psihozei maniaco-depresive; cu aspecte particulare de intensitate şi productivitate,
euforia este prezentă în sindroamele maniacale întîlnite în forma expansivă a paraliziei generale
progresive, în boala hipertonică şi arterioscleroza cerebrală, în stările demenţiale senile,
vasculare, traumatice şi în oligofrenii.
Euforia autentică trebuie deosebită de euforia necontagioasă puerilă, de multe ori nătîngă, din
hebefrenie, şi mai ales de moria, sindrom observat în unele leziuni cerebrale, în special ale
lobului frontal, caracterizat prin jovialitate expansivă, familiarităţi, calambururi, puerilism şi, în
general, expansivitate săracă, uşor epuizabilă.

80
 2)Excitaţia intelectuală se manifestă prin accelerarea procesului asociativ însoţită de fugă
de idei, logoree. Bolnavii trec repede de la un gînd la altul, abătîndu-se de la ideea iniţială.
Atenţia este scăzută, procesul asociativ superficial. În convorbire se utilizează ironii, glume, rime
lipsite de sens.
3)Excitaţia motorie se manifestă prin hiperdinamism marcat cu o mimică vie, bogată, plină
de viaţă. Bolnavii prezintă gesturi largi şi variate, ţipă, cîntă, dansează, mută obiectele dintr-un
loc în altul, uneori le aruncă. La cea mai mică contrazicere devin impulsivi, violenţi, lovesc, rup
hainele. Instinctele lor, mai ales cel sexual sunt dezinhibate, uneori comit violuri.
Activitate
Elaboraţi portretele psihologic şi fizic ale unui bolnav cu manie de intensitate psihotică şi a
altuia cu depresie de intensitate nevrotică.

Tulburarile mixte de afectivitate includ:

Disforia, care reprezintă una din formele mixte ale tulburărilor de afectivitate ce se
caracterizează printr-o dispoziţie depresivă, anxioasă, de rău general, de disconfort somatic, de
nelinişte la care se asociază logoreea, excitabilitatea crescută, impulsivitatea şi în general
comportamentul coleros. Această stare mixtă se întîlneşte în perioadele intercritice ale
epilepticilor, la alcoolicii cronici, în unele encefalopatii posttraumatice, postencefalitice, în
perioadele de abstinenţă ale toxicomanilor.
Labilitatea afectivă reprezintă o alternanţă a dispoziţiei între euforie şi depresie sau chiar
mânie, ale cărei variaţii se întind între polul pozitiv şi cel negativ. Astfel de stări se întîlnesc în
manie (unde tristeţea are caracter superficial şi efemer), în oligofrienii şi în unele psihopatii,
unde modularea afectivă este univocă stării afective a celor din jur (poikilotimie). Aspectul
poikilotim se întîlneşte şi în ciclotimie, isterie, paralizie generală progresivă, demenţe,
hipertiroidie etc.
Incontinenţă afectivă este forma extremă a labilităţii afective şi se caracterizează prin
trecerea rapidă sau incoercibilă de la o stare emoţională la opusul ei. Din motive neînsemnate
bolnavul devine deprimat, începe să plîngă, dar după scurt timp poate fi vesel sau iritat. Acest tip
de tulburare se întîlneşte în special în fazele avansate ale arteriosclerozei cerebrale.
Activitate
Descrieţi trăirile afective ale bolnavilor din fişele propuse în anexa 9 şi indicaţi tulburarea

Paratimiile reprezintă modificări predominant calitative ale stărilor afective. Ele se

caracterizează prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori paradoxale faţă de motive,
situaţii sau evenimente; de exemplu, o situaţie afectiv-negativă întîmpinată cu veselie şi invers.
Paratimiile pot fi întâlnite la persoane care trec prin momente intens psihotraumatizante sau în
81
stările reactive; ele îmbracă însă o formă mult mai stabilă şi intensă în schizofrenie. În cadrul
paratimiilor se disting:
Inversiunea afectivă, care constă în reacţia afectivă — univoc negativă — în sensul că
bolnavul dezvoltă ostilitate faţă de persoanele pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit, sau pe
care, în mod firesc ar trebui să le iubească (părinţi, fraţi, copii); se întîlneşte în special în
schizofrenie, parafrenie, în delirul de gelozie şi mai rar în paranoia.
Ambivalenţă afectivă, ce constă în coexistenţa, uneori într-o aparentă coneomitenţă, a
stărilor afective opuse calitativ (dragoste-ură, atracţie-repulsie) faţă de aceeaşi persoană sau
situaţie, fenomen ce poartă numele de. Se întîlneşte în special în schizofrenie şi uneori la vârsta
înaintată, odată cu scăderea libidoului.
Activitate
Indicaţi tulburarea din exemplul clinic deosebit de alocvent, citat din literatură,:
„I-a fulgerat de-odatâ-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
În faţa unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni!
Să mori rîzînd !”
G. Coşbuc

Studiul mecanismelor psihofiziologice ale proceselor afective este greu de imaginat astăzi
fără aportul teoriei motivaţionale, cu care are strînse corelaţii. Într-adevăr, „conduita emotivă nu
se întîlneşte decît atunci cînd motivaţia a devenit foarte puternică” (J. Nuttin şi colab). Probabil
nu întîmplător motivaţia, ca şi emoţia, au posibilitatea de a pune în mişcare persoana atît în
situaţii normale, cît şi patologice.
Dacă pentru stările afective incluse în aria normalului este necesar un optimum motivaţional,
atunci oînd activarea motivaţională sporeşte, eficienţa ei scade prin dezorganizarea conduitei şi a
controlului voluntar. Deci, performanţa este condiţionată de forţa motivaţională, care poate
creşte pînă la un anumit punct, după care orice accentuare motivaţională duce nu numai la
scăderea performanţei, dar chiar la prăbuşirea ei.
Dintre toate procesele psihice, mai ales cele afective, şi în primul rînd stările afective
elementare, sînt legate într-o mare măsură de anumite regiuni şi structuri neuronale. În acest
sens s-a constatat că stimularea substanţei cenuşii periventriculare (R. W. Hess) determină un
comportament agresiv, însoţit de o intensă participare simpatică. S-a constatat că în creier există
regiuni relativ vaste, care aparţin sistemului numit „de recompensă”, ce includ în special nucleul

82
amigdalian, ariile preoptice, hipotalamusul anterior şi ventro-medial etc. S-a demonstrat că
„excitarea regiunii scizurii silviene este însoţită de excitaţie, logoree şi bună-dispoziţie”. De
asemenea, „excitarea zonelor parietale provoacă satisfacţie, rîs şi glumă” (Gellhorn şi
Loofbourrow).
Alături de „zonele recompensei", există „zone ale pedepsei”, a căror excitare determină o
stare afectiv-negativă şi un comportament de înlăturare a acestei excitaţii. Astfel, Delgado şi
Hamlin constată că excitarea unor puncte ale hipotalamusului, nucleului posteroventral al
talamusului, substanţei cenuşii centrale, determină manifestări emoţionale percepute ca
„pedeapsă”. De asemenea, excitaţia electrică sau chimică a sistemului limbic determină reacţii de
mînie, apărare, groază.
De altfel, trebuie să precizăm că motivaţia biologică şi mecanismele subcorticale au un rol
preponderent în apariţia afectelor primare şi a emoţiilor situative caracteristice copilului de vîrstă
antepreşcolară. De la această vîrstă însă, pe măsură ce creşte sensul moral afectiv al conduitei
generale şi se dezvoltă sentimentele şi trăirile afective, legate de relaţiile şi de aprecierea socială
a acţiunilor, componenta corticală a moţiilor şi determinismul social al motivaţiei
comportamentului emoţional devin dominante. De acest aspect se leagă apariţia posibilităţii de a
inhiba şi modela concordant expresiile mimice, ca şi participarea evidentă a activităţii conştiente
a gîndirii şi voinţei la stările emoţionale superioare, cum sînt sentimentele şi pasiunile.

Temă de realizat
Elaboraţi elementele unui program de asistenţă psihologică a unei persoane cu
anxietate, utilizând materialele din anexa 11.

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII

Test – grilă:

1. Indiferenţa este:
a) o hipertimie pozitivă;
b) o hipertimie negativă;
c) o inversiune afectivă;
d) o hipotimie;
e) o ambivalenţă afectivă.
2. Descoperiţi care element nu este caracteristic pentru aplatizarea afectivă:
a) disociere psihică;
b) stare defectuală.
c) comutare motivaţională;

83
 d) autism;
e) hipertimie negativă;
3. Anestezia psihică dureroasă nu se poate descrie în una dintre următoarei situaţii:
a) episodul maniacal sever;
b) fenomenele de depersonalizare şi derealizare;
c) depresia în fază tardivă;
d) debutul schizofreniei;
e) demenţe.
4. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de raptusul melancolic.
a) se produce atunci când depresia face să scadă tensiunea intrapsihică;
b) asociază agitaţie psihomotorie;
c) este potenţat de anxietate;
d) se poate asocia cu dispoziţie scăzută;
e) pacientul poate comite acte precum: sinucidere, omucidere, automutilare.
5. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de anxietate:
a) este o caracteristică a multor boli psihice de intensitate psihotică;
b) nu poate apărea in normalitate;
c) poate însoţi bolile somatice;
d) este o caracteristică a multor boli psihice de intensitate nevrotică;
e) clasic se considera că însoţeşte de cele mai multe ori stările depresive.
6. Descoperiţi care element nu caracterizează nevroză anxioasă:
a) fenomene neurovegetative;
b) pacienţii resimt iminenţa unui pericol;
c) lipsa criticii asupra simptomatologiei;
d) scăderea capacităţii de concentrare;
e) anxietate cronică.
7. Descoperiţi afirmaţia corectă legată de anxietate:
a) poate fi sinonimă cu anestezia psihică dureroasă;
b) apare exclusiv în bolile somatice şi psihice, niciodată In normalitate;
c) este desprinsă de concret şi proiectată în viitor;
d) este o hipotimie;
e) are rădăcini diferite faţă de depresie, motiv pentru care se şi tratează cu
medicamente din grupe diferite.
8. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de anxietate:
a) există şi o anxietate fobic-situaţională;

84
 b) poate fi considerată şi o trăsătură durabilă de personalitate;
c) anxietatea poate apărea ca o consecinţă a halucinaţiilor şi ideilor delirante;
d) anxietatea devine clinică atunci când cresc randamentul şi capacitatea de
concentrare;
e) uneori anxietatea poate preceda simptomatologia psihotică (halucinaţii şi ideaţie
delirantă).
9. În una dinire următoarele situaţii, anxietatea poate fi denumită psihotică:
a) tulburarea somatoformă;
b) fobia socială;
c) agorafobia complicată cu atacuri de panică;
d) tulburarea delirantă;
e) hipocondria.
10. Descoperiţi care element nu caracterizează comportamentul pacienţilor euforici:
a) gesturi expressive şi largi;
d) expresivitate săracă;
b) puerilism;
c) familiaritate nepermisă;
e) calambururi.
11. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de euforie:
a) se întâlneşte în hipertimia negativă;
b) in episodul maniacal, euforia poate fi însoţită de elemente psihotice;
c) in schizofrenie este necontagioasă, nătângă şi puerilă;
d) euforia din episodul maniacal este necontagioasă şi poate fi însoţită de inhibiţie;
e) termenul euforie poate fi utilizat şi pentru a descrie stări afective din normalitate.
12. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de atimie:
a) ilustrează stări somatice grave;
b) se poate întâlni in oligofrenii;
c) rezonanţa afectivă creşte;
d) se poate întâlni in demenţe;
e) este tipică schizofreniei catatonice.
13. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de incontinenta afectivă:
a) este forma extremă a labilităţii emoţionale;
b) este o hipertimie negativă;
c) apare in anerioselezora cerebrală avansată;
d) are fond organic.

85
 e) este însoţită de deteriorări cognitive de diferite grade
14. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de starea de euforie:
a) este caracterizată prin senzaţii de bine, sănătate, putere;
b) uneori. în euforie, trebuinţele sexuale sunt exaggerate;
c) poate fi însoţită de logoree şi glume contagioase;
d) este o trăire cu încărcătură afectivă mixtă;
e) asociază supraaprecierea propriei personae.
15. Descoperiţi afirmaţia corecta legată de dispoziţia depresivă:
a) portretul depresivului include comisurile bucale ridicate;
a) termenul depresie caracterizează mai bine tristeţea din viaţa normală, iar
deprimare este mai specific psihiatriei;
b) depresia este însoţită de agitaţie psihomotorie;
b) când episodul depresiv se complică, tulburările de gândire dispar;
c) atunci când apare raptusul melancolic, se poate produce suicidul.
16. Descoperiţi care afirmaţie nu poate defini dispoziţia:
a) este o stare de fond cu încărcătură afectivă pozitivă;
b) are durată şi intensitate medie;
c) este o stare afectivă elementară, o reacţie primară;
d) include mimicaq expresivă;
e) este suma impulsurilor conştiente şi inconştiente;
17. Descoperiţi care element nu caracterizează depresia:
a) este o hipotimie;
b) are conţinut perceptual cenuşiu, lipsit de voioşie;
c) sentimente de durere morală, inutilitate, devalorizare;
d) ideaţie lentă, tristă, dureroasă;
e) raptusuri de agitaţie psihomotorie.
18. Descoperiţi entitatea nosologică în care nu poate exista hipotimia:
a) traumatism cranjocerebral;
b) oligofrenie;
c) stare confuzională. Delir;
d) depresie;
e) schizofrenie.
19. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de anestezia psihica dureroasă :
a) se întâlneşte în schizofrenie;
b) apare în depresiile tardive;

86
 c) pacientul nu conştientizează faptul că nu mai poate să se bucure sau să se întristeze;
d) se întâlneşte în psihoza maniacal-depresivă;
e) pacientul nu mai poate simţi afectivitatea.
20. Accelerarea procesului asociativ este caracteristică pentru::
a) apatie;
b) atimie;
c) manie;
d) depresie;
e) indiferenţă.
21. Descoperiţi afirmaţia falsă legată de angoasă:
a) este mai mult psihofiziologică, faţă de anxietate, care este mai mult psihici;
b) defineşte o anxietate cu acompaniament somatic marcat;
c) defineşte senzaţia penibilă de disfuncţie a unui organ, sistem;
d) unii autori nu fac o distincţie clară între anxietate şi angoasă;
e) este mai mult gândită decât trăită, este mai mult potenţială decât actuală.
22. Prezenţa aproape concomitent a unor sentimente opuse reprezintă:
a) incontenenţa afectivă;
b) ambivalenţa afectivă;
c) disforia;
d) hipertimia pozitiva;
e) hipertimia negativă.
23. Descoperiţi afirmaţia falsă legata de disforie:
a) poate fi sinonimă cu distimia;
b) poate fi întâlnită la pacienţii maniacală;
c) poate fi întîlnită în perioadele intercritice din epilepsie, la alcoolici, toxicomani;
d) este caracterizată prin logoree, excitabilitate, comportament coleros;
e) poate fi definită ca un potenţial arţăgos.
24. Descoperiţi afirmaţia adevărată legată de paratimii:
a) este o tulburare cantitativă;
b) este o tulburare calitativă;
c) reprezintă o hipertimie pozitivă;
d) este o hipertimie negativă;
e) este similară atimiei.
25. Descoperiţi afirmaţia corectă legată de hipotimie:
a) este definită ca o încărcătură puternică;

87
 b) este o trăire emoţională complexă;
c) include indiferenţa;
d) poate avea o desfăşurare furtunoasă;
e) include euforia.
26. Descoperiţi afirmaţia falsă pentru starea de apatie:
a) încărcătură puternică;
b) conştiinţa clară;
c) lipsă de interes:
d) diminuarea rezonanţei afective;
e) inexpresivitate mimico-pantomimică.
27. Deascoperiţi afirmaţia falsă legată de emoţii:
a) dispun de un sistem motivaţional;
b) au o condiţionare socială;
c) tensiunea afectivă este mai mare decît în stările de afect;
d) emoţiile dominante formează starea afectivă la un moment dat;
e) au mecanisme mai elaborate decît stările de afect.
28. Descoperiţi caracteristica de bază pentru atimie:
a) are o intensitate foarte joasă ;
b) reflectă starea de funcţionalitate a organismului;
c) este o stare afectivă elementară, cu încărcătură puternică;
d) are o intensitate medie;
e) dispoziţia este ridicată.
29. Disforia ca simptom este:
a) modificarea dispoziţiei în sensul aplatizării;
b) o tulburare nespecifică a afectivităţii, în sens pozitiv sau negativ;
c) o hipotimie;
d) sinonimă cu euforia;
e) dispoziţie tristă cu excitabilitate extremă.
30. Descoperiţi in care situaţie nu apare hipotimia:
a) oligofrenii;
b) deteriorări cognitive;
c) tulburarea de personalitate borderline;
d) traumatisme craniocerebraie;
e) stări contuzionale.

88
 SEMIOLOGIA VOINŢEI ŞI ACTIVITĂŢII
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să caracterizaţi tulburările cantitative şi calitative ale voinţei;
- să stabiliţi transformările calitative ale voinţei în psihopatologie;
- să argumentaţi mecanismele apariţiei tulburărilor de voinţă;
- să vă familiarizaţi cu psihopatologia activităţii motorii;
- să realizaţi o analiză comparativă privind normalitatea şi patologia activităţii;
- să investigaţi potenţialul volitiv şi să propuneţi modalităţi de îmbunătăţire.

CADRUL GENERAL
Voinţa a fost studiată de filosofi şi teologi dar, în psihiatrie, este un domeniu care nu este la
fel de bine cunoscut ca altele. Nu există un model comprehensiv care sa cuprindă satisfăcător
termenii variaţi folosiţi. Voinţa este funcţia psihismului prin care se produce actualizarea şi
realizarea intenţiilor, prin organizare operaţională a acţiunilor şi structurare decizională. Este
strâns legată de sistemul motivaţional, conceput ca ansamblul pulsiunilor interne, cu un nivel
energetic şi tensional specific, modelat sociocultural, ca declanşator al acţiunii.
Voinţa, proces psihic apropiat de activitatea motorie, dar şi de caracter, desemnează formele
de motricitate plasate sub controlul sistemului vieţii de relaţie, neavând nici caracter reflex şi nici
automat. Voinţa reprezintă capacitatea de decizie liberă şi ferm orientată în direcţia realizării
unui scop propus, dincolo de orice fel de obstacole. Capacitatea acesteia este de a preveni
conflictele şi de a reuşi în acţiunile pe care individul şi le-a propus să le realizeze.
Activitatea motorie reprezintă o succesiune de acte care urmăresc realizarea unui scop
definit. În realizarea ei concură integritatea efectorilor cu sistemul motivaţional voliţional,
capacitatea anticipativ-decizională, claritatea câmpului de conştiinţă. Fiind un tip de manifestare
programată şi voluntară, activitatea se caracterizează, prin următoarele aspecte:
- putere sau forţă, reprezentând potenţialul dinamic al individului;
- cadenţă, ritm, periodicitate;
- eficientă, adaptarea la scopul propus.

89
 Numeroşi factori pot contribui la dezorganizarea activităţii motorii, realizând astfel o serie
de manifestări psihopatologice. În psihologia patologică se depistează mai multe tipuri de
dezorganizare a voinţei şi conduitelor motorii:

SEMIOLOGIA VOINŢEI ŞI ACTIVITĂŢII

Tulburările de voinţă Tulburările de activitate

Tulburări Tulburări Activităţi de tip Activităţi de tip

cantitative calitative exagerat diminuat

Hiperbulia; Disabulia; Agitaţie maniacală; Inhibiţia motorie;

Hipobulia; Parabulia; Agitaţie catatonică; Bradikinezia;
Abulia. Impulsivitatea; Agitaţia de tip Stupoarea motorie;
Raptusurile anxioase. confuzional; Barajul;
Agitaţie psihogenă; Negativismul;
Enervarea; Opoziţia;
Stereotipia; Catalepsia.
Manierismul;
Ecopraxia.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR VOINŢEI

În sfera psihopatologiei distingem următoarele categorii de tulburări ale voinţei:
Tulburările cantitative ale voinţei:
Hiperbulia - reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Se întâlneşte în situaţii normale la
oamenii caracterizaţi prin fermitate, dârzenie, tenacitate, fiind atât de natură constituţională, cât
şi de achiziţie social-istorică. În unele cazuri pacienţii părăsesc uşor unele acţiuni în favoarea
altora. Hiperbulia se întîlneşte în stările de excitaţie psihomotorie, în stările obsesivo-fobice,
delirante, preponderent în paranoia, cînd bolnavii depun un efort voliţional impresionant pentru
îndeplinirea planurilor şi ideilor delirante.
Hipobulia - reprezintă o simplă diminuarea voinţei, unde bolnavii execută cu încetineală
orice activitate. Se întîlneşte în stările nevrotice, la psihopaţi, toxicomani, în traumatismele
cerebrale, la oligofreni, în retardul mental.
Abulia - se carcaterizează prin lipsa spontaneităţii şi iniţiativei în acţiuni. La bolnavi apare
incapacitatea de a lua o decizie. Abulia constă, în special, în încetinirea marcantă sau în

90
"insuficienţa voinţei", apărând în cursul procesului de trecere de la idee la act. P. Janet distinge
mai multe tipuri de abulie şi anume:
- abulia motorie, reprezentând inhibiţia trecerii la îndeplinirea unor acţiuni;
- abulia intelectuală, caracterizată prin slăbirea atenţiei voluntare de a se putea concentra
asupra unei activităţi intelectuale şi care este recunoscută ca atare de către individ;
- abulia constituţională, specifică unei categorii de subiecţi consideraţi „slabi”, „inerţi” sau
„leneşi”, incapabili de a putea desfăşura un efort de adaptare socială, personalităţi, în special de
tip ezitant cu tendinţă la îndoială şi incertitudine;
- abulii sistematizate, constând în imposibilitatea realizării voluntare a unor anumite
acţiuni, cu caracter particular, datorită unor inhibiţii obsesive sau fobice.
Tulburările de tip abulic pot fi întâlnite la melancolici sau schizofrenici, în tabloul clinic al
unor nevroze, psihastenie, la alcoolici şi toxicomani, precum şi unele cazuri de sindroame psiho-
organice cerebrale.
Întrebare
Care aspecte ale tulburărilor cantitative de voinţă pot fi întâlnite în limitele normalului?

Tulburările calitative ale voinţei:

Disabulia este o formă particulară de abulie, caracterizată prin dificultatea de a trece la o
acţiune sau de a sfîrşi o acţiune începută, stare însoţită de oarecare perplexitate şi de o notă
afectiv-negativă, legată de faptul că pacientul nu poate iniţia sau finaliza acţiunea respectivă.
Apare în neurastenie şi în debutul schizofreniei.
Parabulia constă într-o insuficienţă voliţională, însoţită sau chiar determinată de anumite
dorinţe, pulsiuni sau acte paralele, parazite. De exemplu, în nevrozele motorii, insuficienţa
voliţională este însoţită de ticuri, spasme şi alte manifestări motorii; parabulia poate fi întâlnită
de asemenea în schizofrenie.
Impulsivitatea reprezintă insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii şi are ca rezultat lipsa de
frină şi comportamentul impulsiv, determinat de dezechilibrul dintre tendinţa impulsivă şi
controlul voluntar. Acest dezechilibru se manifestă pe plan comportamental prin acte impulsive,
inadaptate, de cele mai multe ori cu caracter antisocial şi dramatic.Spontane sau reflexe, actele
impulsive se desfăşoară pe un fond limitat al cîmpuîui conştiinţei, fapt ce le determină caracterul
imprevizibil. Poate apărea în afara unei condiţii psihopatologice, la oameni cu un temperament
coleric, în situaţii conflictuale care determină scurtcircuite exteriorizate clinic în acte impulsive,
principalele fiind:
Dromomania - plecarea nemotivată, bruscă de acasă pe un termen mai lung sau mai scurt,
subiectul simte nevoia irezistibilă de a pleca.

91
 Piromania - tendinţa nestăpînită de a provoca incendii. Se dau foc unor obiecte în cameră,
uneori se provoacă incendii mari. Bolnavii efectuează aceste acţiuni fără scopul de a cauza vriun
rău. Ei sunt conştienţi de ceea ce fac, însă nu se pot reţine.
Cleptomania - pasiunea de a fura din cînd în cînd obiecte care nu prezintă nici valoare şi nici
necesitate. Lucrurile furate sunt aruncate, dăruite sau înapoiate stăpînilor. Aceste persoane nu pot
rezista dorinţei de a fura, deşi ulterior au remuşcări, plătesc despăgubiri.
Dipsomania - impulsiune ce survine în paroxisme cu durată de cîteva zile, în care bolnavul
consumă cantităţi apreciabile de băuturi alcoolice.
Clastomania – tendinţa nestăpânită de a deteriora sau distruge unele obiecte din casă.
Impulsivitatea este caracteristică stărilor psihopatice, întîlnindu-se în primul rînd la psihopaţii
excitabili impulsivi. Se cunoaşte de asemenea impulsivitatea nevroticilor, în special a celor
anxioşi, care izbucnesc în momentele de maximă tensiune afectivă.
Activitate
Analizând particularităţile psihologice ale actelor impulsive, argumentaţi tulburările proceselor
psihice implicate.

Raptusurile anxioase sînt relativ frecvente în psihoze, în stări delirante şi pasionale, cînd
pot antrena acte de atac sau apărare, în stările maniacale, pe fondul unei bune dispoziţii şi
exuberanţe, 1a incitaţii repetate şi fără protecţie de neuroleptice, bolnavii pot izbucni într-o stare
de furie nestăvilită, în timpul căreia sparg, lovesc şi chiar ucid. Izbucnirea, revărsarea în „manie
coleroasă", demonstrează transformarea calitativă a unei stări afectiv-pozitive (ajunsă la
tensiunea ei maximă) într-o stare afectiv-negativă. Situaţie oarecum asemănătoare poate fi
întîlnită în „raptusul melancolic", unde bolnavul, pînă atunci alunecat în catatimie negativă,
inhibat şi cufundat în starea sa depresivă, fără un motiv aparent sau la o incitaţie minoră din
mediu, are o izbucnire de mare acuitate clinică, în care automutilarea sau suicidul reprezintă un
pericol iminent. În raptusurile schizofrenilor, la care este vorba de o disociere, de o scindare a
unităţii psihice, precum şi de o estompare afectivă, actele suicidare apar ca nemotivate, bizare,
incomprehensibile, dar de o mai mică amplitudine, datorită insuficientei susţineri dinamico-
energetice prin tocirea afectivă. In schimb, în epilepsie aceste impulsiuni ating intensitatea
maximă a dramatismului lor ca o aparentă supracompensare a lentorii şi vîscozităţii lor
temperamentale. Caracterul lor pe cît de imprevizibil, pe atît de incomprehensibil se datoreşte
faptului că îngustarea câmpului conştiinţei de tip crepuscular reduce unghiul relaţiei cu ambianţa
la interpretarea halucinator-delirantă, iar actele impulsive declanşate de ea sînt avantajate de
păstrarea coerenţei automatismelor motorii. Perioada de criză determinând amnezia lacunară
specifică, pune pacientul în faţa unui dezastru în care nu-şi recunoaşte contribuţia şi ca atare con-

92
sternarea nu atrage după sine scuzele şi remuşcările caracteristice actelor impulsive ale
psihopaţilor sau nevroticilor.
Se consideră că atît mecanismul mişcărilor voluntare, cît şi cel al mişcărilor involuntare se
supune legilor generale ale activităţii reflex- condiţionate şi că efectul realizat are în mod real un
rol de întărire a legăturilor condiţionate. Actualmente nu se cunosc mecanismele intime ale
tulburărilor voliţionale si explicaţia acestei mari rămâneri in urmă a cercetării în domeniul
psihopatologiei voinţei rezidă probabil în faptul că voinţa, ca si gîndirea, sînt procese psihice
care depăşesc cu mult nivelul explicaţiei fiziologice, în structura lor intervenind pe o suprafaţă
întinsă şi în mod hotârîtor determinismul social. Chiar aşa fiind, experienţa clinică demonstrează
că atrofiile lobului frontal se exprimă clinic prin scăderea iniţiativei şi capacităţii de voinţă, iar
leziunile zonelor inferioare ale regiunii orbitare a aceluiaşi lob, ca şi leziunile bilaterale ale
hipocampului scad capacitatea de inhibiţie şi dau nota comportamentului impulsiv, agresiv.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE ACTIVITATE

În cadrul tulburărilor de activitate se evidenţiază două grupuri de manifestări: activităţi de tip
exagerat şi activităţi de tip diminuat.
Activităţile de tip exagerat, reprezintă accentuări exagerate a conduitelor motorii, fiind de
regulă corelate cu conţinutul stării afective şi gradul de claritate a conştiinţei. Ele includ stări de
agitaţie psihomotorie, care poate avea mai multe aspecte, principalele fiind:
- Agitaţie maniacală ce constă în exaltarea afectivă, ideativă şi motorie cu tendinţa de a
desfăşura mişcarea pe spaţii largi (dans, cîntec), cu ţinută dezorganizată, extravagantă. În timpul
acestei agitaţii bolnavii pot comite acte antisociale grave. Apare în episodul maniacal din PMD.
- Agitaţie catatonică derulează, de obicei, pe un spaţiu mai restrîns (cameră, pat). Se
manifestă prin mişcări haotice, efectuate fără nici un scop, cu o gîndire incoerentă. Agitaţia
catatonică este asociată cu diferite fenomene hiperchinetice şi se întâlneşte preponderent în
formele hebefrenică şi catatonică ale schizofreniei.
- Agitaţia de tip confuzional - este asociată cu tulburări de conştiinţă ca dezorientarea în
timp şi spaţiu, starea oneiroidă. Acest tip de agitaţie survine în evoluţia unor boli organice,
preponderent infecţioase cu febră înaltă. Se solicită o asistenţă nu atît psihiatrică cît general
medicală. În afară de bolile organice acest tip de agitaţie se întîlneşte în toxicomanii (acetonă,
benzină, vopsele), alcoolism.
- Agitaţie psihogenă - este determinată de factori psihogeni (stres, frustrare). De cele mai
dese ori este o descărcare „emoţională” în legătură cu dificultăţile existente, manifestată prin
„crizele de nervi”. Sunt predispuse personalităţile histrionice, cele dependente şi imature. Se
întîlneşte în nevroze, psihopatii, psihozele delirante cronice.

93
 - Enervarea, este o stare de excitaţie bruscă şi tranzitorie, de scurtă durată, alternând cu
momente de inerţie, motorie sau chiar de imobilism total.
- Stereotipia este tendinţa de a menţine şi repeta practic indefinit, aceeaşi mişcare sau
atitudine motorie. In cazul reprezentării stereotipe a unor cuvinte sau fraze se vorbeşte de
„verbigeraţie”.
- Manierismul reprezintă o serie de simptome motorii disparate care au comun caracterul
unei impresii exterioare că "bolnavul este manierat" în gesturi, mimică etc.
- Ecopraxia constă în repetarea identică ca un ecou a gesturilor acţiunilor (ecopraxie),
mimicii (ecomimie), limbajului (ecolalie), scrierii (ecografie) de către bolnav prin imitarea
interlocutorului său.
Întrebare
Numiţi zece stări patologice unde pot fi întâlnite activităţi de tip exagerat. Argumentaţi
răspunsul.

Activităţile de tip diminuat sunt în special de factură motorie, fiind uneori associate cu alte
tipuri de manifestări. În această categorie se includ:
- Inhibiţia motorie, se caracterizează prin diminuarea sau lentoarea activităţii motorii a
bolnavului. Aceştia îşi neglijează ocupaţiile, vorbesc puţin, se alimentează sumar şi execută cu o
mare lentoare ordinele care le sunt date.
- Bradikinezia este o diminuare a actelor motorii în ceea ce priveşte uşurinţa, fluiditatea şi
ritmul execuţiei lor. Se asociază cu o stare de lentoare afectiv-emoţională şi ideativă
(bradipsihia).
- Stupoarea motorie reprezintă suspendarea oricărei forme de activităţi psihice. Bolnavul
este imobilizat la pat, privirea sa este inexpresivă, mimica acestuia are aspect de mască, nu
răspunde la solicitările externe, refuză să se alimenteze.
- Barajul este oprirea bruscă în executarea mişcărilor, o imposibilitate pasageră de a trece la
acţiune, ca ceva care se opune din interiorul bolnavului.
- Negativismul este tot un fenomen psihopatologic asemănător barajului, la care se adaugă
o „contra-acţiune” patologică care se opune ordinului dat bolnavului de a executa un act motor.
- Opoziţia este refuzul voluntar de a executa o mişcare, o acţiune care vine în contradicţie
cu ideile patologice ale bolnavului.
- Catalepsia este o tulburare de activitate motorie, privind, în special tonusul muscular, în
cursul căreia bolnavului i se pot imprima, în mod pasiv, atitudini şi poziţii ale membrelor sau
corpului de către medicul examinator, pe care acesta le va conserva involuntar. Este cunoscută şi
sub numele de "flexibilitatea ceroasă" şi ea apare în cursul sindromului catatonic.

94
 Activitate
Stabilind legătura cu materialul studiat la tema semiologia activităţii, identificaţi tulburările de
activitate prezente în depresie ţi manie. Argumentaţi răspusul.

Temă de realizat
Prezentaţi elementele unui program de recuperare a unei persoane cu agitaţie
psihogenă

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA VOINŢEI ŞI ACTIVITĂŢII

La nivel de cunoaştere La nivel de înţelegere şi aplicare La nivel de integrare

Definiţi şi clasificaţi Comparaţi semiologia şi Selectaţi caracteristicile specifice

tulburările de voinţă. manifestarea tulburărilor calitative impulsivităţii şi raptusurilor
ale voinţei. anxioase.
Definiţi tulburările de Realizaţi o analiză comparativă Elaboraţi un studiu de caz a unei
activitate de tip exagerat dintre tipurile de agitaţie.. persoane cu tulburări de activitate
de tip exagerat
Caracterizaţi succint Stabiliţi legătura dintre inhibiţia Elaboraţi un studiu de caz a unei
tulburările de activitate motorie şi tulburările de expresie persoane cu tulburări de activitate
de tip diminuat. verbală şi nonverbală. de tip diminuat

95
 SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI
Ψ
Obiective:
Studierea acestei teme va permite:
- să distingeţi şi să caracterizaţi tulburările cantitative şi calitative ale conştiinţei;
- să stabiliţi transformările calitative ale conştiinţei în psihopatologie;
- să realizaţi o analiză comparativă privind gravitatea tulburărilor cantitative ale
conştiinţei;
- să evaluaţi locul diverselor tulburări studiate anterior, prezente în semiologia conştiinţei;
- să argumentaţi mecanismele apariţiei tulburărilor de conştiinţă.
- să elaboraţi studii de caz şi să propuneţi modalităţi de intervenţie psihologică privind
semiologia conştiinţei.

CADRUL GENERAL
Jaspers definea conştiinţa ca fiind viaţa psihică la un moment dat. Trebuie adăugat că
modelarea experienţelor trăite „acum şi aici" (Ey H) se face în raport cu întreaga experienţă
existenţială anterioară a subiectului. Conştiinţa este un domeniu fundamental de definiţie al
psihismului deoarece îi dă specificitate umană deosebindu-l decisiv şi calitativ de orice altă
manifestare cerebrală prin faptul că raportează experienţele individului la frecuţ şi viitor, la
sisteme axiologice şi la identitatea unică a subiectului percepută ca atare.
Aici nu ne vom referi la polisemantica multidisciplinară a termenului de conştiinţă,
circumscriindu-ne doar la accepţiunea psihiatrică a termenului şi la fenomenele psihopatologice
care afectează modalităţile de existentă ale conştiinţei:
-câmpul conştiinţei integrator al prezenţei în lume a subiectului, care permite acestuia să se
raporteze la semeni şi să-i înţeleagă lucid, să se adapteze la schimbare;
-conştiinţa de sine ca sentiment al propriei identităţi.
Tulburările conştiinţei duc la alterarea reflectării lumii reale. Pentru semiologia conştiinţei
sunt caracteristice asemenea fenomene ca: dezorientarea în timp şi spaţiu, îndepărtarea de lumea
reală, perceperea imprecisă a mediului ambiant, incoerenţa procesului de gîndire etc.
Principalele categorii de tulburări ale conştiinţei sunt prezentate în schema ce urmează:

96
 SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI

TULBURĂRILE TULBURĂRILE
CANTITATIVE CALITATIVE

Starea de obtuzie; Îngustarea câmpului Automatismul ambulator;

Starea de hebetudine; de conştiinţă;
Starea de obnubilare; Starea crepusculară; Fuga patologică;
Starea de stupoare; Starea confuzională; Transa;
Starea de sopor; Starea oneiroidă; Somnabulismul;
Starea comatoasă. Starea delirantă; Absenţa.
Starea amentivă;
Derealizarea;
Depersonalizarea;
Personalitatea
multiplă.

DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE CONŞTIINŢĂ

Tulburările de conştiinţă se împart în cantitative şi calitative. Pe fond de vigilitate, sub

aspectul intensităţii se pot distinge mai multe grade de tulburare cantitativă a conştiinţei:
Starea de obtuzie reprezintă o dificultate a recepţionării corecte. Constă în bradipsihie cu
hipoprosexie, în special spontană. Are loc un contact dificil cu realitatea, o recepţie lentă şi
lipsită de precizie. Bolnavul este somnolent, vorbeşte mai greu, monoton. Se observă alterarea
procesului asociativ cu ideaţie încetinită, cu o înţelegere greoaie, cu răspunsuri întîrziate,
inexacte. Se întîlneşte în psihozele toxice, infecţioase, organice, traume cerebrale. Poate să apară
în stări de epuizare, poate reprezenta stadiul premergător al unei confuzii mintale sau să apară în
cadrul fluctuaţiilor de conştiinţă din cadrul unor maladii, cum ar fi sindromul de hipertensiune
intracraniană.
Starea de hebetudine se caracterizează prin desprinderea de realitate privind orientarea în
spaţiu, pe care bolnavul nu o mai poate cuprinde ca ansamblu. Atitudinea bolnavului este cea de
perplexitate şi indiferenţă. Este un simptom al confuziei mintale.
Starea de torpoare se caracterizează prin hipokinezie, hipobulie, scăderea tonusului afectiv,
unde se reduce iniţiativa, apare indiferenţa. Este o stare comparabilă cu cea de somnolenţă.
Apare în sindroame confuzionale de etiologie toxico-infecţioasă, în bolile somatice grave.

97
 Starea de obnubilare reprezintă o denivelare mai accentuată conştiinţei. Se înregistrează o
hipoprosexie severă, dificultăţi mnezice, recepţie întîrziată şi neadecvată, lentoare ideo-motorie.
Bolnavul dă răspunsuri aproximative, vagi, orientarea sa se face cu efort şi este parţială.
Caracteristica obnibilării constă în faptul că la stimulii mai puternici sau la repetarea întrebărilor,
răspunsurile pot creşte în precizie şi claritate. Se întîlneşte în stările confuzionale acute de
origine toxică (alcool, medicamente), stări febrile infecţioase, în perioada după crizele majore
epileptice.
Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a conştiinţei în care activitatea
psihomotorie a bolnavului este suspendată. Bolnavul nu mai poate răspunde la întrebări, nu mai
reacţionează la excitanţii din mediu decît atunci cînd sunt foarte puternici, conduita lui fiind
ruptă de orice legătură cu mediul. Mimica bolnavului este inexpresivă sau exprimă un grad de
anxietate, atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate. Stupoarea se alătură
stărilor somatice alterate şi poate evolua pînă la comă. Mai există stupoare catatonică din
schizofrenie, stupoare emotivă de tip isteric şi stupoare melancolică.
Starea de sopor se aseamănă sub aspect clinic cu o stare de somnolenţă accentuată.
Reacţiile subiectului la stimuli psihosenzoriali sunt foarte scăzute. Spre deosebire de comă
bolnavul reacţionează la stimulii dureroşi, dar nu poate răspunde verbal coerent. Această stare
este întretăiată de perioade de somn. Soporul reprezintă starea precomatoasă.
Starea comatoasă reprezintă o pierdere completă a conştiinţei, o stare de „apsihism” şi se
realizează prin disoluţia bruscă sau progresivă a conştiinţei, cu conservarea (uneori relativă) a
funcţiilor vegetative. Există mai multe forme a stării comatoase:
- uşoară (subcomă) unde există posibilităţi ale regresiei tulburărilor;
- vigilă care evoluează cu agitaţie psihomotorie, unde se menţine un oarecare grad de
prezenţă în mediu şi o anumită activitate psihică, dar profund confuză;
- profundă (coma carus) constituie gradul cel mai profund al destructurării conştiinţei, în
care sunt afectate şi funcţiile vegetative;
- coma agonică - stadiul terminal al celor mai variate afecţiuni.
Activitate
Elaboraţi un scenariu de activităţi de reabilitare psihologică pentru o persoană cu stare de
obtuzie ca consecinţă a epuizării fizice şi psihice.

Tulburările calitative ale conştiiţei se caracterizează mai ales prin polarizarea, îngustarea
câmpului conştiinţei, cât şi prin defectul contactului cu realitatea. Principalele tulburări calitative
ale conştiiţei sunt:

98
 Îngustarea câmpului de conştiinţă descrisă de Janet P se caracterizează prin focalizarea
conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni psihotraumatizante, de care subiectul nu se poate
desprinde. Conştiinţa este incapabilă să cuprindă întreaga experienţă prezentă, în afară de cea
asupra căreia este focalizat subiectul. Se poate considera ca fiind o demodulare afectiv-ideativă,
o neadecvare prin alterarea criteriului valoric, care duce la deformarea relaţiei cu realitatea.
Starea crepusculară reprezintă o tulburare de conştiinţă cu păstrarea automatismelor
motorii, aceasta oferind un aspect relativ coordonat şi coerent actelor comportamentale ale
bolnavului. Conduita lui apare ca manifestare a unei realităţi fictive (ca în vis). Debutul este
brusc. În starea crepusculară din cadrul psihozelor apar halucinaţii vizuale, idei delirante de
urmărire, influenţă. Conduita bolnavului poate fi surprinzătoare, ilogică, chiar violentă pe fond
afectiv de disforie, anxietate, ură. Starea crepusculară are o evoluţie tranzitorie cu un sfîrşit
brusc. Durează de la cîteva minute pînă la cîteva zile. Amintirile trăirilor şi crimelor săvîrşite în
perioada acută lipsesc (amnezie totale). Stările crepusculare se întîlnesc în epilepsie, psihoze
organice cauzate de traume cerebrale, tumori cerebrale, encefalite. Se deosebesc mai multe
variante ale stărilor crepusculare:
- Automatismul ambulator evoluează fără delir şi halucinaţii. Aceşti bolnavi pot întreprinde
inconştient o călătorie, în timpul căreia comportamentul lor nu are nimic straniu. Ei destul de
adecvat folosesc mijloacele de transport, procură bilete la ghişeu, în mod mecanic traversează
strada. Toate mişcările au un caracter automatizat. Ieşind din această stare, află cu nedumerire că
se găsesc în alt capăt al oraşului sau în altă localitate.
- Fuga patologică şi transa patologică sunt stări de automatism ambulator, însă de scurtă
durată (2-3min). Aceşti bolnavi pe neaşteptate încep să fugă sau săvîrşesc alte mişcări
inconştiente. De exemplu încep să se învîrtească pe loc, îşi aruncă hainele de pe ei. În aceste stări
lipseşte controlul actelor comportamentale şi evitarea pericolelor. După ieşirea din starea
respectivă se observă o amnezie totală.
- Somnabulismul este automatismul ambulator din timpul somnului. Se caracterizează prin
acţiuni motorii automate, complexe ce apar în cursul somnului. Ochii sunt larg deschişi la
subiect, el umblă prin cameră, deschide uşile, apoi se culcă din nou şi a doua zi nu-şi mai
aminteşte nimic de cele întîmplate. În somnabulism pe lîngă mişcări se păstrează parţial şi
percepţia senzorială, însă conştiinţa este deconectată. Ca normă fiziologică se întîlneşte la copii
şi adolescenţi. La maturi somnabulismul este o patologie.
- Absenţa este o variantă a automatismului ambulator cu o durată scurtă (cîteva clipe). Se
disting absenţe tipice şi atipice. Absenţile tipice dureză de obicei 5-20 secunde când bolnavul
încremeneşte, vorbirea se întrerupe, iar privirea devine fixă şi inexpresivă. Uneori se observă

99
clipiri ritmice. Absenţile atipice durează până la 30 secunde, interval în care se observă mai
multe fenomene motorii şi vegetative. Ambele tiputi de absenţe sunt caracteristice epilepsiei.
Întrebare
În epilepsie se evidenţiază echivalenţe psihice ale crizelor convulsive. Evidenţiaţi care tulburări
ale conştiinţei se întâlnesc în acest sens?.

Starea confuzională descrisă iniţial de Chaslin ca o afecţiune în mod obişnuit acută,

reprezentând o formă de slăbire şi disociaţie intelectuală care poate fi însoţită sau nu de delir,
agitaţie sau inerţie, având caracter tranzitoriu.
Debutul confuziei mintale este uneori brutal, cel mai adesea în câteva ore, uneori câteva zile.
Faptul principal, uneori dificil de pus în evidentă fără ajutorul anturajului, este aspectul de
ruptură cu comportamentul anterior al bolnavului. Simptomul esenţial din care decurg celelalte
este scăderea proceselor normale de sinteză şi diferenţiere ale conţinuturilor conştiinţei. Activi-
tatea perceptivă este cea mai deficitară. Denivelarea conştiinţei în diferite grade (torpoare,
obnubilare, obtuzie - cel mai frecvent) se manifestă prin tulburări ale atenţiei, care nu poate fi
fixată, orientată şi menţinută. Datele perceptive vizuale, auditive sunt rudimentar analizate
ajungând până la greşeli şi erori de identificare, mai rar la iluzii. Memoria este global tulburată
cu predominanţa celei de fixare, datele prezentului nu se constituie decât din amintiri
fragmentare, iar evenimentele trecute biografice sau culturale sunt cu mare greutate evocate.
Perplexitatea (nedumerirea anxioasă) este expresia pasivităţii, chiar a stuporii vieţii mintale;
scurtele intervale de luciditate provoacă o creştere a anxietăţii care poate fi cauza unor stări de
agitaţie. Mimica pacientului este rătăcită, perplexă, privirea este pierdută, îndepărtată, absentă.
Limbajul este ezitant, redus la fragmente de fraze uneori incoerente. Pacientul îşi caută cuvintele,
acestea fiind rău articulate, adesea murmurate.Gesturile sunt stângace, ezitante, lipsite de înde-
mânare. Grafismul este totdeauna perturbat, reproducerea unui desen geometric chiar simplu este
deficientă. Activitatea şi comportamentul pot îmbrăca două aspecte: lipsa iniţiativei, lentoare,
stângăcie, chiar stupoare, sau agitaţie dezordonată. Oscilaţiile între aceşti doi poli se pot produce
brusc, atrăgând posibilitatea unor grave accidente. Confuzia mintală este o tulburare globală a
funcţionării cerebrale (care după tot mai mulţi autori justifică termenul de encefalopatie). Ea
apare în circumstanţe etiologice diferite, cum ar fi: afecţiuni neurologice intracraniene, afecţiuni
generale, stări febrile, alcoolism, toxicomanii, intoxicaţii, stări de şoc, în cursul evoluţiei unor
boli psihice (psihoze post partum, schizofrenie, manie, depresie, dementă).
Activitate
Alcătuiţi o listă de zece tulburări definitorii ale proceselor psihice caracteristice stării
confuzionale.

100
 Starea oneiroidă reprezintă o tulburare de conştiinţă „ca în vis”, unde este dereglată
reflectarea lumii reale. Perceperea mediului are un caracter denaturat cu abundenţă de iluzii,
halucinaţii, idei delirante. Bolnavii săvîrşesc călătorii pe alte planete, în rai, cu anumite misiuni.
Tabloul este completat cu reminescenţele halucinatorii ale unor imagini anterior trăite care
accentuează şi mai mult confuzia şi dezorientarea.
Starea delirantă se caracterizează în primul rînd prin dezorientare în spaţiu şi timp şi în al
doilea rând prin existenţa unor tulburări masive de percepţie sub formă de halucinaţii vizuale,
auditive, verbale, iluzii. Ideile delirante sunt multiple şi de obicei absurde (de urmărire, de
otrăvire, de gelozie). Stările delirante sunt nişte scene, unde se petrec diferite evenimente, de
exemplu manifestaţii, războaie, omoruri etc. Bolnavii sunt agitaţi, anxioşi, cu privirea rătăcită, cu
manifestări motorii. Se întîlnesc în psihozele toxice, schizofrenie.
Activitate
Realizaţi prin săgeţi legătura tulburărilor calitative în stările delirante.

Starea amentivă este o dereglare de conştiinţă severă cu dezorientare totală, incoerenţă

maximă a gândirii sub formă de dislogii, salată de cuvinte, vorbire ininteligibilă cu ecolalie,
agitaţie motorie de tip maniacal şi catatonic, uneori stupoare catatonică. Se întîlneşte în psihoze
infecţioase, somatogene, toxice, organice, ateroscleroză, schizofrenie.
Derealizarea este o dereglare calitativă care ocupă un loc intermediar între tulburările de
conştiinţă şi percepţie şi reprezintă un sentiment de stranietate a lumii exterioare. „Subiectul
pierde funcţia realului" (Janet P), adică senzaţia de familiaritate pe care obiectele lumii reale ne-o
dau în mod normal. În forma sa minoră se referă la stranietatea lucrurilor care par false
artificiale, modificate în dimensiunile lor. În forma sa extremă se manifestă ca o îndepărtare, o
izolare sau o fugă din lumea realului, o detaşare, o plutire „fără înălţime”. Derealizarea se referă
şi la raporturile spaţiale ale obiectelor şi orientare. Subiectul se simte „pierdut în spaţiu”. Destul
de des se poate însoţi de perturbări ale percepţiei subiective a timpului, sentimentul de a nu trăi
„în ritmul lumii”. Fenomene de tip „deja vu” sau falsele recunoaşteri se încadrează în acelaşi
cadru nosologic. Derealizarea nu apare aproape niciodată ca un fenomen izolat.
Activitate
Realizaţi o comparaţie între tulburările de conştiinţă şi cele de percepţie şi evidenţiaţi
fenomenele de derealizare. Argumentaţi răspunsul şi daţi exemple.

Depersonalizarea este o tulburare a conştiinţei propriului Eu, a sentimentului identităţii

somatopsihice personale cu destrămarea curgerii existenţiale şi a percepţiei lumii ca loc de
desfăşurare a acesteia. Sindromul de depersonalizare are următoarele componente:

101
 -Alterarea sentimentului propriului Eu este resimţită ca o nesiguranţă anxiogenă fată de
propria persoană şi identitate „ca şi cum" acestea ar fi în pericol iminent de dispariţie. Păstrând
conştiinţa personalităţii lor anterioare, unii bolnavi trăiesc dureros modificarea Eului,
înstrăinarea fată de el. Transformarea acestuia poate îmbrăca numeroase aspecte clinice dintre
care notăm, sentimentul de vid interior, nesiguranţa şi indecizia în acţiune, hipobulia, sentimentul
de inautenticitate a trăirilor, amintirilor, ideilor, devalorizarea personalităţii.
-Alterarea sentimentului de corporalitate (desomatizarea).
-Derealizarea.
-Analiza introspectivă ce constă în desprinderea de realitate, de lumea obiectuală, pe care
bolnavul o face pentru a încerca să îşi înţeleagă propria subiectivitate. În efortul de regăsire
bolnavii alunecă în subiectiv pe care caută să îl analizeze şi să îl verbalizeze cât mai precis,
îndepărtându-l de real.
Sindrom de graniţă în psihopatologie, depersonalizarea se întâlneşte cu o intensitate variabilă
în situaţii nepsihiatrice: surmenaj, stări hipnagogice, cât şi în cele psihiatrice: reacţii afective,
neurastenie, stări depresive, bufeuri delirante, nevroza obsesivo-fobică, personalitatea
psihastenică, debutul psihozelor.
Personalitatea multiplă (alternă) este o tulburare particulară a conştiinţei de sine, în care
există o îngustare a conştiinţei prin alterarea bruscă, temporară a normalitătii funcţiilor de
integrare ale conştiinţei, a identităţii de sine, având drept consecinţă pierderea consecventei şi
legăturilor obişnuite dintre diferitele grupe de procese psihice, rezultând o aparentă independenţă
în funcţionarea uneia dintre ele.
Personalitatea multiplă, în care pacientul îşi asumă un număr de false personalităţi diferite, a
fost descrisă ae Prince M. Pacienţii săi prezentau o simptomatologie isterică, dar unii dintre ei
prezentau şi patologie organică. Uneori aceste personalităţi susţineau că se cunosc cu celelalte
personalităţi ale aceleiaşi persoane şi chiar nu se plăceau, iar uneori negau faptul că aveau
cunoştinţă asupra celorlalte personalităţi. La ora actuală această tulburare este extrem de rară şi
chiar există controverse asupra măsurii în care ea este iatrogenă sau socio-culturală. Trăsătura
esenţială ar fi aparenta existentă a mai multe personalităţi la un singur individ cu evidenţierea
clară a uneia singure la un moment dat. Personalităţile succesive pot fi în contrast marcant cu
personalitatea premorbidă a individului. Personalităţile diferite par să nu aibă cunoştinţă de
amintirile şi preferinţele celeilalte şi să nu realizeze existenta acestora. Tranziţia de la un tip de
personalitate la altul este bruscă, deseori impresionantă, însoţită în general de amnezie, pentru
existenta trăsăturilor şi evenimentelor trăite de personalitatea secundară. Examinarea şi
diagnosticarea acestor cazuri este de obicei foarte dificilă, necesitând o consultare repetată,
prelungită, care să permită sesizarea discontinuităţii bruşte a psihismului.

102
 Întrebare
Explicaţi care sunt diferenţele dintre fenomenele de derealizare, depersonalizare şi personalităţii
multiple?

Problema mecanismelor conştiinţei i-a preocupat întotdeauna pe cercetători, iar în epoca

modernă neurofiziologi de prim ordin ca : H. Jackson, C. S. Sherrington, I. P. Pavlov, W.
Penfield, O. Sager etc., au căutat să contribuie la clarificarea acestei controversate probleme.
Deşi astăzi nici oamenii de ştiinţă, nici laicii nu mai cred în existenţa unui centru cerebral al
conştiinţei, totuşi opiniile lui Penfield, bazate pe observaţii clinice şi experimentale, impun
reluarea discuţiei pe această temă, cu atît mai mult cu cît interpretarea datelor clinice în certa lor
obiectivitate a fost făcută de un neurochirurg şi neurofiziolog de incontestabilă autoritate şi
prestigiu ştiinţific.
Studiile asupra zonei mezo-diencefalice, evidenţiind rolul formaţiunii reticulate, al legăturilor
reciproce pe care aceasta le realizează cu scoarţa confirmă, din perspectiva neurofiziologică,
constatările psihofiziologice ale lui I. P. Pavlov. Procesele fiziologice care stau la baza conştiinţei
sînt reprezentate, după I. P. Pavlov, de activitatea nervoasă superioară a unei anumite porţiuni din
emisferele cerebrale, care se găseşte la un moment dat in stare de excitabilitate optimă, în timp ce
restul suprafeţei emisferelor se află într-o stare de excitabilitate mai mult sau mai puţin scăzută.
Zona de excitaţie optimă nu este considerată de I. P. Pavlov ca o regiune fixă, ci ca o zonă în
perpetuă mişcare, pe cuprinsul masei emisferelor cerebrale, în funcţie de această mişcare, într-un
moment sau altul, în cîmpui conştiinţei („pata luminoasă a conştiinţei”) apare cu luciditate
maximă un anumit cerc de reprezentări, cunoştinţe, preocupări, în timp ce marea masă a
cunoştinţelor noastre se află la periferia cîmpuiui luminos al conştiinţei avînd o luciditate
scăzută.
Aşa cum menţionează G. I. Kosiţki însă, noile date demonstrează că nu putem privi
conştiinţa ca pe o funcţie exclusiv corticală şi că „pata luminoasă" despre care vorbea I. P.
Pavlov ar trebui să cuprindă şi formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral. Acelaşi autor afirmă,
pe bună dreptate, că „sectorul sau punctul de activitate optimă a scoarţei nu se poate limita la o
pată sau la un sector, ci trebuie să înglobeze în sens spaţial mase uriaşe de scoarţă, cuprinzînd
totodată un număr imens de elemente corticale” (G. I. Kosiţki). I. P. Pavlov deşi nu a vorbit de
substanţa reticulată, nu a negat vreodată rolul tonic al regiunilor subcorticale şi că însăşi
delimitarea tipurilor de activitate nervoasă superioară pe criteriul raportului dintre mecanismele
cortico-subcorticale arată efortul lui de a înţelege unitar activitatea creierului.

103
 Temă de realizat
Elaboraţi un studiu de caz cîn conformitate cu anexa 1 a unei persoane cu stare de
obnubilare. Selectaţi procesele psihice care necesită investigare şi asistenţă
psihologică în mod obligatoriu.

EVALUARE FORMATIVĂ LA TEMA SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI

La nivel de cunoaştere La nivel de înţelegere şi aplicare La nivel de integrare

Distingeţi principalele Comparaţi stările de obtuzie, Deduceţi polisemantica

fenomene caracteristice hebetudine şi torpoare. multidisciplinară a connştiinţei şi
semiologiei conştiinţei. semiologiei acesteia.
Definiţi tulburările Stabiliţi relaţia dintre tulburările de Argumentaţi în baza mecanismelor
cantitative ale conştiinţei conştiinţă şi activitate psihomotorie. existente tulburările de conştiinţă.
Identificaţi şi Analizaţi care sunt tulburările Propuneţi un model amplu de
caracterizaţi tulburările proceselor psihice adiacente investigare a clarităţii conştiinţei.
calitative ale conştiinţei. fenomenului de depersonalizare.

104
 ANEXA 1. MODEL DE ELABORARE A UNUI STUDIU DE CAZ

I. Informaţii generale
Numele de familie, prenumele, patronimicul
Anul naşterii
Naţionalitatea
Studiile
Locul de muncă
Starea civilă (familială)
Domiciliul
Data internării în spitalul de psihiatrie.
II. Acuzele bolnavului
III. Descrierea vieţii şi a bolii (expusă de bolnav)
a) Antecedentele eredocolaterale (ereditatea) şi anamneză de familie. Datele despre
sănălatea rudelor. A suferit cineva din membrii f a m i l i e i de boli psihice, accese, alcoolism,
narcomanii, lues. tuberculoză, boli metabolice, au fost cazuri de suicid în familie, s-a observat
un comportament straniu?
b) Istoria vieţii şi dezvoltării bolnavului, vârsta părinţilor la data naşterii lui- Dacă mama
bolnavului nu a avut întrerupere de sarcină premeditată. Sarcina şi naşterea. Dezvoltarea
bolnavului în copilărie ( a p a r i ţ i a dinţilor, dezvoltarea mersului, a vorbirii). Dezvoltarea
preşcolară, şcolară, în perioada pubertăţii. O atenţie deosebiiă- acordăm cazurilor de apariţie a
pavorului (fricii) nocturn, vorbirea prin somn, somnambulism, enurezis, fenomene convulsive.
balbism. Reuşita la învăţătură.
Viaţa de familie a bolnavului. Activitatea în muncă şi socială. Serviciul militar. începutul
involuţiei. Menopauza (climaxul) şi particularităţile ci. Condiţiile de viaţă şi de trai în
perioadele presenilă şi senilă.
c) Bolile supprtate. Vicii. O atenţie deosebită se acordă traumelor cerebrale suportate,
neuroinfecţiilor. infecţiilor şi maladiilor somatice de lungă durată, administrării drogurilor şi a
alcoolului.
d) Caracterul bolnavului şi particularităţile personalităţii pană la începutul bolii psihice.
Particularităţile caracterului şi comportamentul bolnavului în copilărie: energia, relaţiile cu
părinţii, prietenii, profesorii în şcoală, capacităţile organizatorice, disciplina la şcoală şi acasă.
La vârsta matură: orientarea spre un anumit scop. insistenţa în atingerea scopului, capacitatea de
a se orienta în condiţii dificile şi tensionate, sociabilitatea şi necomunicativitatea, echilibrarea
ori impulsivitatea, posibilitatea de a-şi schimba repede obişnuinţele, adaptarea la condiţiile noi
de viaţă, ritmul de activitate. Capacitatea de a finisa lucrul început.

105
 Se trage o concluzie provizorie despre tipul activităţii nervoase superioare.
e) Istoricul bolii- Primele semne ale bolii psihice, evoluţia lor. Creşterea permanentă a
manifestărilor de boală, remisii temporare sau perioade de dispariţie completă a dereglărilor
psihice. S-a tratat în dispensare neuropsihiatrice. Starea lui. Opinia bolnavului cu privire la
începutul maladiei şi acutizării ei. Cauzele internării.
IV. Anamneză din spusele rudelor
V. Status prezent
a) Starea somatică. înălţimea, constituţia, nutriţia, culoarea tegumentului şi mucoasei.
Datele investigaţiei organelor interne, tensiunea arterială, pulsul.
b) Examenul neurologic. Nervii cranieni. Funcţiile motorii. Sensibilitatea. Reflexele
achilienc. cutanate şi altele. Reflexele patologice. Mersul. Proba Romberg. Limbajul.
Simptomul Argyll Robertson.
VI. Examenul psihic
a) Claritatea conştiinţei şi tulburările ei. Capacitatea bolnavului de a se orienta în timp,
spaţiu şi la propria persoană. Descrierea dereglării clarităţii: starea de obnubilare,starea de
sopor, starea comatoasă. Tulburarea de conştiinţă de tip delirant, starea oneiroidă. starea
amentivă, stareacrepusculară, halucinatorie acută.
b) Sfera emoţional-volitivă. Ţinuta vestimentară, comportamentul în secţie, mimica,
gesturile; comunicativ saunu cu bolnavii, personalul medical, medicul stagiar.
Hiper-,hipoabulia, nesiguranţa patologică, ambivalenţa.
Agitaţia verbală şi motorie, violenţa. Inhibiţia verbală şi motorie. Stupoarea catatonică.
Tulburările atenţiei: epui-zarea, distragerea atenţiei, capacitatea insuficientă a atenţiei, starea de
«distrat».
Dispoziţia: eutimie. bine dispus (bună), depresivă, instabilă (variabilă), disforică. euforică.
Alarma, frica. Apatia. Emoţii ncadecvate.
c) Senzaţia, percepţia şi tulburarea lor. Schimbarea intensităţii şi calităţii senzaţiilor şi
percepţiilor: cenestopatiile, hiperestezia, creşterea pragului percepţiilor. Schimbarea percepţiei
mediului înconjurător (derealizarea), depersonalizarea. Tulburarea percepţiilor: iluziile,
halucinaţiile elementare, pseudohalucinaţiiie, halucinaţiile propriu-zise şi hipnagogice.
d) Gândirea şi tulburarea ei. Caracterul şi ritmul procesului asociativ: accelerarea,
încetinirea, gândirea incoerentă, perseverarea, minuţiozitatea patologică. Autismul,
paralogismul, simbolica.
Ideile dominante. Ideile obsesive, ideile delirante, ideile delirante fantastice.
e) Intelectul, memoria şi tulburarea lor. Rezervele de cunoştinţe în limitele nivelului de studii.
Posibilitatea de a forma raţionamente noi, formarea concluziilor, definiţiilor, abstracţiilor.

106
Oligofreniile înnăscute. Demenţa dobândită. Demenţa totală şi parţială. Fixarea în memorie şi
capacitatea de evocare a evenimentelor îndepărtate (trecute). Tulburările de memorie:
hipermnezia — hipomnezia, amnezia (antero- şi retrogradă), confabulaţiilc şi pseudoreminiscen-
tele.
VII. Rezultatele investigaţiei psihologice

VIII. Recomandări privind asistenţa psihologică a pacientului

107
 ANEXA 2. PARTICULARITĂŢILE ATENŢIEI ÎN DIVERSE PERIOADE ALE
COPILĂRIEI ŞI METODE DE INVESTIGARE ALE ACESTEIA

Dezvoltarea senzorialităţii determină, susţine şi întreţine funcţia prosexică ale cărei prime
indicii pot fi constatate în luna a II-a de viaţă; după vîrsta de 4 luni apar elemente ale curiozităţii,
care, la rîndul ei, contribuie la edificarea capacităţii de orientare şi concentrare. Dacă înainte de
un an, la baza atenţiei stă activitatea concret senzorială (mînuirea jucăriilor etc.), după această
vîrstă atenţia se dezvoltă pe fondul relaţiilor copilului cu ceilalţi. Urmărind comportamentul
acestora, mimica, pantomimica, conversaţiile etc., el îşi dezvoltă capacitatea de mobilizare,
menţinere şi concentrare a atenţiei. Cu toate acestea, atenţia este în prima copilărie predominant
spontană, involuntară şi puţin persistentă.
În a II-a perioadă a copilăriei, atenţia fiind antrenată de interese, preferinţe, dorinţe, se dezvoltă
ca volum, concentrare şi persistenţă, punîndu-se astfel bazele atenţiei voluntare. Întrucît
activitatea lucidă ocupă un loc tot mai important în viaţa copilului, ea devine un mijloc excelent
de antrenare şi dezvoltare a funcţiilor prosexice şi , în primul rind, a mobilităţii şi distribuţiei
acestora.
În a III-a perioadă a copilăriei evenimentul prosexic semnificativ constă în dezvoltarea deosebită
a laturii voluntare şi a capacităţii de mobilizare a atenţiei. În această perioadă aprecierea clinică
şi psihometrică a funcţiei prosexice îl poate orient ape cercetător asupra eventualelor tulburări ale
copilului, manifestate în primul rind prin tulburări de atenţie. Astfel copiii cu tulburări de
comportament sînt instabili, distraţi. La alţii neatenţia se manifestă prin caracterul lor pasiv,
“absent” sau introvertit, ca expresie a unor stări discordante. Desigur, lipsa de atenţie (în special
scăderea forţei de mobilizare şi menţinere) poate să fie expresia unei insuficiente dezvoltări a
funcţiilor cognitive (la copii oligifreni) sau, la cei normali, dovadă că situaţia respectivă nu le
trezeşte interesul.
Metode de investigare a atenţiei
Metoda grafică se referă la componenta somatică a atenţiei ; constă în înregistrarea tonusului
muscular, a respiraţiei şi a pulsului în timpul momentelor de atenţie.
Cercetarea cu ajutorul tahistoscopului face posibilă aprecierea concentrării volumului şi
intensităţii atenţiei. Se prezintă pacientului un număr de figuri, într-un timp limitat şi apoi este
întrebat ce a văzut. In funcţie de posibilitatea de a se concentra, de volumul şi de intensitatea
atenţiei, cel investigat reproduce un număr mai mare sau mai mic din figurile care s-au succedat
rapid în cîmpul său vizual.
O altă metodă frecvent utilizată la examinarea de rutină a bolnavilor psihici este metoda
Kraepelin : i se recomandă bolnavului să numere de la 100 înapoi din 3 în 3, din 7 în 7 sau din
13 în 13, probă care presupune o concentrare şi o stabilitate mare a atenţiei, pentru a evita

108
greşelile. De asemenea bolnavii pot fi rugaţi să spună în ordine inversă zilele săptămînii, lunile
anului etc.
Metoda Bourdon (proba barajului) constă în următoarele : se oferă bolnavului un text şi i se cere
să taie anumite litere.

109
 ANEXA 3. STUDIU DE CAZ CLINIC - SCHIZOFRENIE LA DEBUT

Marin este un tînăr de 21 de ani, student la Faculialea de Medicina din Bucureşti care
este adus de mama sa şi de un vecin la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie. Plînge, este
agitat. Mama afirmă că s-a izolat în ultimul timp (1 luni) în casă , nu s-a mai dus la cursuri, se
închide în camera lui, refuză să mai mănînce mîncarea gătită de mama lui. De cîteva ori a
devenit agresiv verbal şi fizic faţă de mamă strigîndu-i: "Eşti ca toţi ceilalţi, vrei să-ţi baţi joc
de mine şi să mă faci să mă omori!" şi a aruncat cu farfuriile de mîncare prin bucătărie. Mama
afirmă că de aproximativ o săptămînă nu mai doarme, vorbeşte singur în cămară, se plimbă
într-una dintr-o cameră în alta. A reuşit să îl aducă la spital pentru a verifica „de ce îl doare
capul".
La examenul psihic se prezintă puţin comunicativ, neliniştit, cu un aspect neîngrijit
(cămaşa afară din pantaloni, neras, unghii şi păr murdar). Priveşte încruntat, suspicios. Spune
că i-a auzit pe oamenii de pe stradă şi din metrou cum "murmurau: Tic-Tac Titan", îl priveau
într-un fel ciudat, vorbeau despre el. Întrebat de ce ar fi făcut oamenii lucrurile astea răspunde:
„ca să mă împiedice să descopăr cu ce vor Ei să ne îmbolnăvească''. Mă pot auzi atunci cînd mă
gîndesc la soluţii pentru asta" - sonorizarea gîndirii. Refuză să spună despre care „Ei" este
vorba. „Ştiţi foarte bine, nu vă mai prefaceţi!". Vorbeşte cu întreruperi. Din cînd în cînd tace
brusc pentru cîteva secunde parcă concentrîndu-se asupra unui lucru. Se înţelege că a prezentat
în ultima perioadă halucinaţii auditive, comentative. Prezintă pe toată perioada inter-viului
hipoprosexie spontană şl voluntară. Nu pare să prezinte nici un fel de tulburare mnezică. Este
orientat temporal şi spaţial auto şi allopsihic. În ceea ce priveşte gîndirea lui Marin, el are
numeroase idei delirante de persecuţie şi urmărire. "Mă urmăresc peste tot, şi în faţa blocului".
Este anxios, iritabil. Se simte în pericol. Pe mamă o alungă şi devine iritat atunci cînd aceasta
încearcă să-l mîngîie „Luaţi-o pe femeia asta de lîngă mine!!" - inversiune afectivă.
Comportamentul este modificat psihotic; se opreşte să asculte ce spun vocile oamenilor pe care
îi aude vorbind despre el, vorbeşte noaptea cu ele. Este neliniştit psihomotor. Nu îl mai
interesează igiena personală şi ţinuta. Apetitul alimentar este redus. Are severe insomnii de
adormire. Dacă a avut rezultate bune în liceu şi la examenul de admitere, de mai multe luni a
încetat să se mai ducă la facultate, izolîndu-se în spaţiul apartamentului şi, deseori, doar în
camera sa.
În ceea ce priveşte personalitatea premorbidă a pacientului. Marin este descris ca fiind
dintotdoauna un copil silitor, mai timid, fără prea mulţi prieteni. Nu a avut nici o prietenă mai
apropiată pînă în prezent. Îi place să citească şi să se uite pe albume de fotografii şi pictură şi
să meargă cu bicicleta. Mama sa menţionează că a fost mereu ascultător şi ataşat de ea.

110
 Marin provine dintr-o familie cu un singur părinte. Părinţii săi au divorţat în urmă cu 13
ani. A fost crescut doar de mama, profesoară de limba română. Locuieşte cu aceasta într-un
apartament de 2 camere. Legăturile cu tatăl său au fost sporadice întrucît acesta s-a recăsătorit
şi s-a mutat în alt oraş. Antecedentele herodocolaterale: În familia sa nu se mai cunosc alte
cazuri de boală psihică. Mama pacientului a urmat în urmă cu 13 ani un tratament antidepresiv
pentru o tulburare depresivă medie, reactivă (divorţ).
În ceea ce priveşte antecedentele personale patologice ale pacientului, acesta a avut o
naştere şi o dezvoltare normală. În afara bolilor copilăriei (varicelă, rubeolă) şi o
apendicectomie în urmă cu 5 ani, Marin nu a mai avut nici un fel de boală. În prezent, din punct
de vedere somalie este normal cinic.

111
 ANEXA 4. TIPURILE DE FOBII

Aerofobie= teama de înălţimi.

Acrofobie= teama de a se afla sau a se apleca pe marginea unei adîncimi (prăpastie, scară înaltă
etc.).
Agorafobie= teama de astrăbate singur un spaţiu deschis.
Aichmefobie (aihmofobie) = teama de obiecte ascuţite.
Automizofobie= teama de automurdărire.
Autofobie= teama de singurătate, de a rămîne singur.
Brontofobie= teama de trăznet.
Carcino- cancero- fobie = teama de a fi bolnav de cancer.
Cardiofobie = teama de a fi bolnav de inimă.
Claustrofobie (chiriofobie) = teama de a fi închis în spaţiu strîmt.
Cleptofobie= teama de a fura.
Demonofobie= teama de draci.
Dextrofobie= teama de tot ce se află în dreapta.
Dismorfofobie= teama de a nu deveni deformat.
Eritrofobie= teama de a nu roşi sau de roşu.
Erotofobie= teama de raport sexual.
Ginofobie= teama de societatea femeilor.
Hidrofobie= teama de apă.
Lisofobie= teama de turbare (asociată acut cu hidrofobie).
Microfobie= teama de boli contagioase.
Mitofobie= teama de a spune minciuni.
Nosofobie = teama de boală în general, sau de o anumită boală în particular.
Nictofobie= teama de noapte şi de tăcere.
Pirofobie= teama de foc, de incendii.
Siderofobie= teama de a călători cu trenul.
Sitiofobie= teama de a se îneca cu lichidele ingerate.
Sifilisofobie= teama de sifilis.
Stasibasifobie= teama de a sta în picioare şi de a merge.
Tanatofobie= teama de moarte iminentă, cît şi de toate confluenţele morţii în general.
Teofobie= teama de răzbunare a divinităţilor.
Xenofobie= teama de persoane străine.
Zoofobie= teama de animale.

112
 ANEXA 5. STUDIU DE CAZ

Mike, un pacient în vârsta de 32 de ani, angajat în ritualuri compulsivc de verificare,

declanşate de teama de a nu face rău altora, când conducea maşina se simţea constrâns să
oprească pentru a verifica dacă nu cumva a trecut peste pietoni, în special peste copii. Înainte de
a trage apa la toaletă, Mike inspecta vasul pentru a fi sigur că nici o insectă vie nu a căzut acolo
- nu vroia să fie responsabil de uciderea vreunei fiinţe vii. In plus, el controla în mod repetat
uşile, aragazul, luminile şi ferestrele pentru a fi sigur că toate acestea sunt închise sau
deconectate astfel încât să nu provoace vreun rău familiei sale - de exemplu, un incendiu sau o
spargere - ca rezultat al comportamentului său „iresponsabil". În particular, el era îngrijorat de
securitatea fetiţei sale în vârstă de 15 luni, verificând în mod repetat poarta de la demisol pentru a
fi sigur că este încuiată. El nu-şi purta fiica în braţe în timp ce mergea pe duşumeaua de beton, ca
să n-o omoare în cazul în care ar fi scăpat-o din întâmplare; Mike executa aceste ritualuri
compulsive de verificare în medie do 4 ore pe zi. Comportamentul de verificare al lui Mike a
debutat la câteva luni după căsătorie, adică cu 6 ani înainte de tratament. S-a agravat 2 ani mai
târziu, când soţia lui Mike era însărcinata cu primul lor copil şi a continuat să se înrăutăţească
de-a lungul anilor.
Tratamentul pentru Mike a inclus o formă de desensibilizare sistematică prin intermediul
căreia el îşi imagina scenele care-i generau teama. De exemplu, a fost rugat să-şi imagineze că a
uitat să verifice fereastrele şi uşile; un hoţ a intrat în casă şi a furat bijuteriile soţiei sale; ea îl
învinuieşte de furt. Sau să-şi imagineze că a scăpat fetiţa pe podeaua de beton deoarece nu a ţinut-
o bine, fetiţa suferind leziuni grave datorită căzăturii. Tratamentul lui implică expunerea reală la
situaţiile provocatoare de teamă - de exemplu, să îşi plimbe fetiţa pe o duşumea de ciment până la
reducerea stării de anxietate sau să închidă uşile şi ferestrele pe care să le verifice doar o singură
dată. După o perioadă de 3 ani, Mike a ajuns la 10 minute de verificare pe zi, prin contrast cu cele
4 ore pe zi înainte de tratament (Foa şi Steketee, 1989. pag. 185,200).

113
 ANEXA 6. DISLALIILE. TERAPIA CU CARACTER GENERAL

1. EDUCAREA MIŞCĂRILOR ARTICULATORII

1.1.Exercitii generale: - imitarea mersului;
- mişcările gîtului şi rotirea capului;
- mişcările braţelor şi rotirea braţelor;
- imitarea spălatului pe mîini;
- imitarea aplaudatului;
- exerciţii pentru întărirea musculaturii toracicale;
- exerciţii pentru întărirea musculaturii abdominale.

NOTA: În funcţie de diagnostic se pot efectua exerciţii de gimnastică cu diferite părţi ale
corpului. De asemenea în tulburările limbajului scris se exersează braţul, mina,
degetele.

1.2.Mobilitatea aparatului fono-articulator:

A. Exerciţii de mobilitate a maxilarelor:
- exerciţii de închidere şi deschidere a gurii;
- exerciţii de coborîre şi ridicare a maxilarelor;
- exerciţii de alternare a maxilarelor înainte-înapoi;
- muşcătura.
B. Exercitii de mobilitate pentru limbă:
- limba iese şi intră repede (pisicuţa bea lapte);
-limba mişcată de la dreapta la stînga (“tic-tacul ceasului”);
-limba iese în formă de lopată;
-limba iese în formă de săgeată;
-limba şterge buzele;
-limba şterge dinţii pe deasupra;
-limba şterge dinţii pe dedesubt;
-mişcări sub formă de căuş;
- mişcări circulare ale limbii;
-limba ghemuită în fundul gurii;
-mişcările limbii în jos şi în sus cu gura deschisă;
-pronunţarea rapidă şi repetată a silabei “la”;
- tropăiala calului;
- sforăitul calului;
- limba împinsă printre dinţi şi trasă apoi printre dinţii închişi;

114
 - limba plată;
-limba la palat si jos;
- etc.
C. Exerciţii pentru buze şi obraji:
-mişcări de sugere a obrajilor;
-mişcări de ţuguiere a buzelor;
-mişcări de întindere a buzelor (zîmbetul);
-mişcări de rotunjire a buzelor;
-mişcări alternative de întindere şi rotunjire a buzelor;
-mişcări de ţuguiere a buzelor pentru fluierat, suflat în lumînare, balon, morişcă etc.;
-mişcări de aburire a oglinzii (pentru buze);
-mişcări de umflare a obrajiilor;
-vibrarea buzelor;
-rictusul buzelor;
- etc.
D. Exerciţii pentru vălul palatin:
-exerciţii de imitare a căscatului;
-exerciţii de imitare a înghiţitului, tusei;
-mişcări de deglutiţie;
- etc.
NOTĂ: Aceste exerciţii se fac numai în faza iniţială, înainte de articularea sunetelor, iar apoi se
vor folosi numai acele exerciţii care sunt necesare IMPOSTĂRII sunetului. În cazurile
grave, de pareză şi semipareză a limbii, buzelor, de coreo-atetoză, se impun şi masaje pe
organele afectate.

2. EDUCAREA RESPIRAŢIEI
Trebuie subliniat faptul că în mod normal la copii, respiraţia este de tip diaphragmatic, ea
transformîndu-se treptat în respiraţie toraco-abdominală şi spre pubertate se diferenţiază în
respiraţie de tip thoracic la fete şi rămîne costo-abdominală la băieţi.
Respiraţia copiilor este ritmică, dar ritmul respirator nu este uniform.
În general, tulburările de vorbire se însoţesc atît de labilitatea ritmului respirator cît şi de
deficienţe ale tipului de respiraţie.
Terapia respiratory se poate structura pe două coordinate: dezvoltarea respiraţiei nonverbale şi
dezvoltarea respiraţiei de tip verbal.

Etapa Obiectivele urmărite Tipuri de exerciţii

1. Dezvoltarea - educarea echilibrului între a) Exerciţii pentru expiraţie:

115
respiraţiei inspire şi expir (1/2);
nonverbale - mărirea capacităţii
respiratorii;
- formarea unei respiraţii
diafragmale;
- obţinerea unei respiraţii
lungi, fără effort, uşor;
- obţinerea unui ritm
respirator uniform.
- suflă nasul în batistă;
- suflă aerul pe dosul mîinii;
- ţinerea unui ful în aer;
- stinge lumînarea;
- umflă balonul;
- suflă în apă cu paiul,
- suflă la spirometru;
-etc.
b) Exerciţii pentru inspiraţie:
- miroase florile;
- cîinele la vînătoare;
- miroase parfumul etc.
c) Inspiraţia diferenţiată:
- 3 timpi inspir şi 5 timpi expir cu faţa la
oglindă;
- inspiraţie alternativă pe o nară şi pe cealaltă;
- inspiraţie pe gură;
- inspiraţie pe gură şi expiraţie pe nas;
- inspiraţie pe nas, expiraţie pe gură;
- inspiraţie lungă, expiraţie prelungită (30 sec.);

NOTĂ: Inspiraţia e bine să fie însoţită de mişcări de extensie a coloanei vertebrale prin
aplecarea trunchiului spre spate şi a membrelor superioare (sau chiar ridicarea
acestora). Expiraţia să fie însoţită de mişcări care micşorează cutia toracică, susţinută
de aplecarea în faţă a corpului şi mîinilor. Astfel, în decursul unei inspiraţii se urmăreşte
extinderea abdomenului şi a coastelor inferioare şi revenirea lor, în expiraţie. Folosirea
gimnasticii pe fond musical e un procedeu foarte bun.

2. Dezvoltarea - obţinerea espiraţiei mai a) Exerciţii de pronunţie a vocalelor, prelung,

respiraţiei lungi decît inspiraţia la rar, fără efort în timpul unei expiraţii;
verbale pronunţie; b) Exerciţii de pronunţie într-o expiraţie a unei
- vorbirea în expiraţie, fără consoane;
effort, ritmat. c) Exerciţii de pronunţie a unor grupuri de
vocale pe durata unei expiraţii (ex: ai, ei , oi,
ua, ue, etc);
d) Exerciţii de pronunţie a unor consoane

116
 insoţite de vocale, pe durata unei expiraţii (ba,
be, bi, bo ... ale, ile ole, ule);
e) Exerciţii de pronunţie a unor silabe în care
se găsesc grupuri de vocale sau de consoane pe
o expiraţie (ex: aie, oie, uie, sta, ste, stri, cra,
cre, cri, tra, tre, tri, etc.)
f) Exerciţii ritmice de respiraţie însoţite de
mişcare şi cîntec (ex: mersul numărat, cu
cîntec, cu poezie, ghicitori, proverbe);
g) Exerciţii de respiraţie (culcat pe canapea, cu
un caiet pe abdomen, caietul mişcîndu-se în
ritmul diafragmei:
- la început non-verbal;
- cu pronunţie pe vocale, silabe, cuvinte;
- cu recitare de poezii;
- citire în această poziţie cu voce tare.

Indicaţii: Se întinde elevul pe canapea cu mîna stîngă pe abdomen, iar cu dreapta pe piept,
cerîndui-se să-şi sugă abdomenul şi apoi să expire pe gură, umflînd abdomenul.
Cînd respiraţia diafragmală în această poziţie (orizontală) se realizează uşor şi fără efort se
poate folosi pentru control un caiet aşezat pe abdomen.
Mişcările abdomenului imprimă caietului mişcarea sus-jos. Dar cum pozitia normală pentru
vorbit nu este cea orizontală, trebuie să se obţină această respiraţie diafragmală şi în poziţie
verticală. Pentru aceasta elevul stă în faţa oglinzii cu o mînă pe abdomen şi cu una pe piept şi i se
cere să inspire profund pe nas, sugînd abdomenul, iar după o pauză scurtă (2-3 secunde) să
expire pe gură.
Exerciţiile de respiratie cer un spaţiu aerisit şi eventual geamul deschis. Ele se efectuează la
început în faţa oglinzii, împreună cu logopedul şi apoi tot mai mult independent. Eficienţa
acestor exerciţii este mai mare la începutul orelor de terapie şi în primele şedinţe, dar şi în cursul
activităţii, cînd apare oboseala.
3. DEZVOLTAREA AUZULUI FONEMATIC
3.1. Definiţie. Auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii
sunt percepute ca elemente semantice sau foneme. Tulburarea auzului fonematic se referă la lipsa
de maturizare a acestei particularităţi şi la lipsa de exersare a laturii expressive a limbajului
verbal.
Cum “fonemul” este o unitate senzorio-motorie de pronunţie, la formarea lui corectă participă
atît latura acustică cît şi cea kinestezică-articulatorie a sunetelor.

117
3.2. Obiectivele educării auzului fonematic se referă la:
- Formarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea sunetelor şi
cuvintelor.
- Formarea percepţiei fonematice corecte.
- Analiza fonematică acustică, care poate face trecerea sistematică de la frază, propoziţie spre
cuvînt pînă la silabă şi aceasta pînă la sunet.
- Educarea pronunţiei ritmice.
- Educarea pronunţiei melodice.
3.3 Exerciţii: Exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic sunt legate de gradul de tulburare a
percepţiilor verbo-acustice şi urmăresc în general realizarea simultană a obiectivelor impuse.
Ca regulă, înainte de a-l învăţa pe copil să pronunţe correct trebuie făcute exerciţii de “analiză
auditivă” a respectivului sunet.
De asemenea dezvoltarea auzului fonematic trebuie făcută împreună cu exerciţiile de articulare a
sunetului.
a) Imitarea sunetelor din natură şi pronunţie de onomatopee, cînd în şoaptă cînd tare, în ritm
stacatto şi prelungit, după indicaţii.
Exemple: trenul: s- s- s- s (ritm stacatto, prelungit, şoptit);
şarpele: s- s- s (prelungit);
sirena: z- z- z (alternative, încet şi tare);
albina: bâzz- bâzz (“b” accentuat şi “z” prelung);
roata: scîrrrţ- scîrrrţ (“r” accentuat şi prelung);
şoricelul: chiţ- chiţ (executarea în ritm rapid a grupelor de trei litere);
greierele: ţârrr- ţârrr (se prelungeşte “r” şi se face pauză după fiecare grup de sunete);
vrabia: cirip-cip; cirip-cip;
vîntul: vîjj- vîjj (“j” se prelungeşte şi se accentuează);
telefonul: zurr- zurr;
clopotul: bing- bang (“n” se prelungeşte şi se accentuează);
oaia: beee- beee;
vaietul: vai- vai- vai;
oftatul: of- of- of- of;
cucul: cu-cu; cu-cu (cu alternarea tonalităţii9;
cocoşul: cucuriguuuu;
găina: cotcodac; cot-cot-cot-codaac;
puii: pui- pui- pui;
gîsca: ga- ga- gaaa;

118
 curcanul: glu- glu- glu;
broasca: oac- oac; oac- oac;
ceasul: tic-tac; tic-tac (alternanţe de tonalităţi);
claxonul: tu-tu-tuuu;
raţa: mac- mac- mac (se accentuează pe a);
vaca: muu- muu;
ursul: morrr- morrr;
motocicleta: bârrr- bârrr (repetarea tonalităţii lui “r”);
fusul: sfîrrr- sfîrrr;
rîsul: ha- ha- ha;
cîinele: ham- ham- ham;
măgarul: i-ha, i-ha, i-ha (sunetul “i” se pronunţă cu aspirarea forţată a aerului).
b) Pronunţarea unor serii de silabe opuse luate din cuvinte paronime:
pa- pe- pi- po- pu- pă- pî
ba- be- bi- bo- bu- bă- bî
c) Diferenţierea consoanelor surde de cele sonore:
(elevul stă cu spatele către logoped, la 3-4 m, pe linie mediană şi apoi în poziţie dreaptă sau
stîngă, se vorbeşte de la voce şoptită, crescînd în intensitate).
d) Diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat.
(Anexa 6.1)
e) Transformarea cuvintelor prin înlocuiri de sunete sau silabe.
(Anexa 6.1)
f) Analiză fonetică cu indicarea primului şi ultimului sunet dintr-un cuvînt, indicarea poziţiei
fonemului la început, mijloc sau sfîrşit; cu completarea cuvintelor cu prima silabă pronunţată de
professor sau indicarea unui sunet omis de profesor.
g) Pronunţare ritmică: prin denumire de imagini, obiecte, fiinţe sau acţiuni ale căror denumiri se
deosebesc printr-un singur sunet; prin pronunţie ritmică de poezii, proverbe, povestiri etc.
3.4. Jocuri hazlii (în care sunetul să se repete)- copiii sunt solicitaţi să rostească rapid cuvinte,
sau propoziţii hazlii.
Exemple:
Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru.
Pe cap un capac, pe capac un ac.
Ca la măr
Ca la păr
Ca la dinte, dintelaş,

119
Ieşi afară iepuraş.
3.5. Frămîntări de limbă
A. Multe vorbe încep cu “a”.
Apă, aţă, alun, ac
Albinuţă şi atac.
B. Baba, baba oarba
Unde-ţi este roaba
Roaba ici-colea
Ia-te după ea.
C. Cling, cling, cling
Cling, cling, cling
Clinchetele se preling
Sus pe nori, jos pe vânt
Şi pe toate câte sunt
Cling, cling, cling
Cling, cling, cling
Se-nteţesc şi se unesc
Într-un cânt sărbătoresc.
D. Dan, Ducu şi cu Dinu
Dau de două ori pe zi
Dura, dura prin grădină
Două mingi portocalii.
E. Capra cară, coşuri grele
Cu verdeţuri strânse-n ele
Dar le duce cu răbdare
Să dea iezilor mâncare.
F. Fâş, fâs, fâş
Ce foşneşte prin frunziş
Şi s-ascunde pe furiş?
G. Gâşte goale
120
Ga, ga, ga
Vreţi la baltă ?
Da, da, da.
H. Hora mare, hora mare
Hai să o jucăm
Haideţi toţi cu veselie
Haideţi să cântăm.
I. Ceata lui Piţigoi
Trece mândră prin zăvoi
Toţi luptători de soi
Dai într-unul ţipă doi.
J. Lângă apa Jijiei
Ne-am jucat mereu toţi trei
Toma, Ţucu şi cu mine
Ne-am jucat atât de bine
Jijia tot vâjiia
J ! j ! j ! Jijia.
L. Luna, lacul luminează,
Lebăda pe el pluteşte
Lunecând pe luciul apei
Capu-n pene-şi odihneşte
La, la, la, la, la, la
Şi flăcăii tot aşa
La, la, la.
M. Mama, mama mare
Mereu, mereu are
Mereu, mereu are
Mere, pere bune
Mere şi alune.
N. Nenea Nică şi cu Nicu
N-au văzut nici un pisic
Numai nenea Nicolae
A văzut pe unul mic.
O. O e gura mea când strigă
O e roată, e covrig
O e chipul oului
Şi, e gros de felul lui.
P. Poc, poc, poc
Ploaia cântă în geam peltic
Astăzi plouă. . . nu-i nimic.
R. Rică nu ştia să zică
Rîu, răţuşcă, rămurică
Dar de când băiatu-nvaţă
Poezia despre raţă
Rică ştie cum să zică
Rîu, răţuşcă, rămurică
S. „S” ne este foarte drag
„S” e-n soare şi e-n steag
Strugure, sanie, sapă
Toate vor cu „s” să-nceapă
Stanca stă-n castan eu Stan.
Ş. Moş, moş, cocoloş
Vino iute dă-mi un coş
Să pun în el un cocoş
Moş, moş, cocoloş.
T. Taie, taie lemnul tare
Truditorul e lovit
Toată curtea s-a albit
De atîtea aschioare.
U. Uu, uu, uu, uu, uu
Urlă acum crivăţul,
Urlă şi lupii în haită
121
Pădurilor cînd le dau roată
Urlă şi cei ce vorbesc tare
Urlă şi nu-i de mirare.
V. Vie veveriţa care
Vara vine la plimbare
Verde, verde crăişorul
N-o vînează vînătorul.
Z. Zum, zum, zum
Şi bâz, bâz, bâz
Cine bâzâie- auz
Bâz, bâz, bâz
Şi zum, zum, zum
Pleacă albinele la drum.
CE. Ceasul bate tare
Cela e fetiţă mare
Ceasul merge ne-ncetat
Cela de şcoală a uitat.
CI. Licurici
Cu aripi mici
Şi cu lampă de pitici
Ce tot vezi pe cîmp aici?
GE. Iarna e geroasă,
Gelu vine-acasă
Geamul a-ngheţat
Dan s-a şi culcat.
GI. Gimnastica e bună
Pentru copilaşi
Gelu şi cu Gina
Sunt şi ei gimnaşti.
CHE. Ochelarii lui Costache
Stau după ureche.
El îl cheamă pe Enache
Să-ncerce o pereche.
CHI. Unchiul Chiriac
A adus Chivuţei
 O rochie albă
Cu bechete-n salbă.
GHE. Gheorghiţă s-a ghemuit
Angheluţă a sărit
Jocul lor s-a terminat
Îngheţată au mîncat.

122
3.6. Structuri ritmate şi numărători
Doi căţei ai nuştiu cui
Au plecat la drum hai- hui
Unul le-a ieşit în drum
Şi-au pornit cu toţi acum
Voi, copii, să gîndiţi
Şi corect să socotiţi.

De sub streşinile mele

Zboară acum trei rîndunele
Şi mai e o rîndunică,
Ar rămîne, dar i-e frică.
Şi acum pleacă-n zbor şi ea.
Spuneţi cîte rîndunele
Trec deasupra casei mele.

Unu, doi, trei, patru, cinci

Tata cumpără opinci
Mama cumpără secară
Dumneata să ieşi afară.

Un, doi, trei,

Baba la bordei,
Curăţă ardei,
Pentru Moş Andrei.

Ce-ai mîncat aseară?

Pîine cu papară
Dar alaltă seară ?
Pîine cu măsline
Ia-te după mine.

123
Anexa 6.1
EXERCIŢII PENTRU DIFERENŢIEREA CONSOANELOR
SURDE DE CELE SONORE

1. Silabe
exemple : pa – ba ap – ab apa – aba papa — baba
pe – be ep – eb epe - ebe pepe — bebe
pi – bi ip – ib ipi - ibi popo — bobo
po – bo op – ob opo – obo etc.
pu – bu np – ub upu - ubu
pă – bă ăp – ăb ăpă - ăbă

2. Cuvinte paronime :
exemple :
t—d v — b c—g
tata — data paie — baie cară — gară
tare — dare papa — baba caz — gaz
tura — dura pară — bară coală — goală
tac — dae poală — boală cât — gât
trepte — drepte pere — bere caut — gând
topor — dobor pilc — bile cură — gură
tuş — duş pun — bun crai — grai
lată — ladă pompă — bombă creier — greier
pot — pod prună — brună luncă — lungă
roată — roade alpine — albine stâncă — stângă
spate — spade
clătite — clădite

f — v s—z ş—j
fată — vată sare — zare şale — jale
foi — voi seu — zeu şapcă — japca
file — vile seamă — zeamă şoc — joc
far — var varsă— varza şir-jir
fiu – viu vase — vaze şură — jură
fază — vază oase — oaze păşit — prăjit
groasă — groază prăşitură — prăjitură

3. Cuvinte diferite cu puncte de articulare apropiate

barcă — bardă — barză

rece — lege — rege
ţap — top — dop
cer — ger
clonţ — glonţ

124
4. Diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat

s-ş z-j ţ-ce-ci r-l

soc- şoc zob- job aţe- ace ramă- lamă
sold- şold zor- jor ţine- cine cremă- clemă
las- laş ţel- cel rege- lege
peste- peşte înţeapă- înceapă radă- ladă
muscă- muşcă plăţi- plăci rob- lob
ţeapă- ceapă roz- loz
5. Transformări de cuvinte prin înlocuiri de silabe
 pac - dăpat - cot
 pil - păsat - ac
 coş - duc - apă
co - vor a - lung s - are
 cor - puc - albă
 joc - dînc - cap
 vrig -cos

ra- ca- coa- gu-

ma- ra- mar- fa-
sa- re ma- să for- jă mănu- şă
ca- stoar- bir- tran-
soa- scoa- bran-
tra- buc-

125
 ANEXA7 TULBURĂRILE GRAFICE

1.Tulburările activităţii grafice (intensitatea):

Denumirea Manifestarea Se întâlneşte în
Hipoactivitatea grafică Scăderea activităţii grafice pâna la oligofrenii şi demenţe
refuzul de a scrie
Hiperactivitatea grafică Majorarea activităţii grafice schizofrenie, PMD
Graforeea Hiperactivitatea grafică în forma manie şi la paranoici.
maximă. Este consecinţa logoreei, însă
se întâlneşte mai rar, deoarece bolnavi i
nu au răbdare să scrie mult
Grafomania Predilecţia manifestată în exces pentru la paranoici ţn deliruri
exprimarea grafică. Coerenţa şi rigorile sistematizate, unde
stilistice sunt păstrate. bolnavii îşi expun detaliat
planurile de reformă,
invenţie.
Incoerenţa grafică Cuvintele şi frazele sunt lipsite de oligofrenii, schizofrenie
legătură între ele. Se asociază cu
incoerenţa verbală şi ideativă.
Stereotipiile grafice - repetarea unei conjuncţii, cuvânt sau schizofrenie
fraze;
- scrierea cu majuscula s liecarui cuvânt
din frază sau a fiecărui cuvânt din rând.
2.Tulburările morfologiei grafice (aspectul):
Scris cu litere de
ia
manie
olog
dimensiuni mari şi cu
rânduri ascendente psih
Scris cu litere mărunte depresie
şi rânduri descendente psihologia patologica
Scris de la dreapta la oligofrenie, schizofrenie
stânga (în oglindă) AIGOLOHISP
Scrisul în ghirlandă schizofrenie, demenţe
Scrisul suprapus autismul schizofrenic
Scrisul seismic schizofrenie
Scris cu litere inegale schizofrenie
PsIhOlo gia patologică
Scris cu abundenţă de schizofrenie
ghilimele şi majuscule „PsiHo”loGia” "PatO”loGicĂ”
Scris cu arăbescuri
Psihologia schizofrenie, manie
Grifonaj psihologia oligofrenie, demenţă
3.Tulburările semanticii grafice (sensul):
Paragramafismele Transpoziţia de litere şi cuvinte, schizofrenie
substituirea şi omisiunea acestora.
Neografismele Grafisme (cuvinte scrise) inventate schizofrenie, paranoia

126
ANEXA8. EXEMPLE CLINICE DE TULBURĂRI ALE EXPRESIEI GRAFICE

Fig.1 Fig.2

Fig.3 Fig.4

127
ANEXA 9 PORTRETELE UNOR BOLNAVI PSIHICI

Fig.1 Fig.2

128
 ANEXA 10. DISCUŢIE CRITICĂ PRIVIND DEPRESIA ŞI FENOMENUL SUICIDAR

Cea mai dezastruoasă consecinţă a depresiei este sinuciderea. Din 25 000 de persoane care
îşi iau viaţa prin sinucidere în Statele Unite în fiecare an, majoritatea suferă de depresie. Totuşi, de
când morţile prin sinucidere nu sunt raportate conform realităţii (datorită stigmatului pe care-1
aduc şi a faptului că multe din morţile accidentale sunt probabil acte sinucigaşe), numărul real al
sinuciderilor pe an poate atinge la fel de bine şi cifra de 50 000. S-a estimat că numărul
persoanelor care încearcă să se sinucidă, dar eşuează, este aproximativ de 8 (de la 2 până la 8) ori
mai mare decât numărul sinuciderilor (Schneidman). Femeile încearcă să comită sinuciderea de
trei ori mai frecvent decât bărbaţii, dar bărbaţii reuşesc să se sinucidă mai des comparativ cu
femeile. Numărul mai mare de tentative de sinucidere la femei este în legătură, probabil, cu
incidenţa mai mare a depresiei la femei. Faptul că bărbaţii reuşesc să se sinucidă se datorează
metodei alese. Până nu demult, femeile aveau tendinţa să folosească mijloace mai puţin letale - de
exemplu, tăierea venelor sau supradozare cu somnifere; bărbaţii utilizează armele de foc,
monoxidul de carbon sau spânzurarea. Totuşi, odată cu creşterea alarmantă a numărului de femei
care deţin arme de foc, sinuciderea prin intermediul acestora a devenit principala metodă a
femeilor (Wintemute, Teret, Kraus, Wright, 1988). în consecinţă, proporţia mortalităţii la femei se
schimbă. (Tentativele de sinucidere au succes în proporţie de 80% atunci când sunt utilizate armele
de foc, în timp ce numai 10% din cazurile de ingestie cu otravă sau droguri sunt fatale - un
argument puternic pentru a nu ţine arme de foc în casă).
Motivele invocate frecvent de persoanele care au încercat să se sinucidă sunt: depresia,
singurătatea, boala, problemele conjugale şi dificultăţile profesionale sau financiare (Farberow şi
Schneidman, 1965; Schneidman, 1985).
Deşi persoanele în vârstă aveau cea mai înaltă rată a sinuciderii, şi încă o au, aceasta începe
să scadă. Prin contrast, rata sinuciderii la adolescenţi şi tineri (de obicei scăzută) începe să crească.
De fapt, incidenţa sinuciderii la vârstele cuprinse între 15 şi 24 de ani în Statele Unite s-a mărit de
4 ori în ultimii 40 de ani. într-o anchetă naţională efectuată recent în licee, 27% din elevi au
raportat că s-au „gândit serios" la sinucidere, iar 1 din 12 a spus că a încercat deja (Centers for
Disease Control, 1991). Studenţii au o probabilitate de 2 ori mai mare de a se sinucide comparativ
cu persoanele neşcolarizate de aceeaşi vârstă (Murphy şi Wetzel, 1980). Rata crescută a sinuciderii
la studenţi nu se găseşte numai în Statele Unite, ci şi în ţările din Europa, în India şi Japonia.
Există un număr de explicaţii pentru această disperare a studenţilor: faptul că trăiesc departe de

129
casă pentru prima dată şi trebuie să facă faţă unor probleme noi; încercarea de a rămâne în vârful
ierarhiei academice, competiţia fiind mai dură decât cea din liceu; indecizia cu privire la alegerea
carierei profesionale; însingurarea cauzată prin absenţa prietenilor de durată şi anxietatea legată de
cei noi. Un studiu privind viaţa şi activitatea educaţională a studenţilor care au comis sinuciderea a
descoperit faptul că aceştia prezentau schimbări moderate de dispoziţie, se străduiau mai mult şi
erau deprimaţi mai frecvent decât colegii de clasă. De asemenea, ei au avertizat în mod repetat
intenţia lor de sinucidere. Principalele evenimente precipitante au fost îngrijorarea faţă de
activitatea academică, sănătatea fizică şi dificultăţile în raporturile cu ceilalţi (Seiden 1966). Cu
toate acestea, nu putem fi siguri dacă aceşti factori au cauzat sinuciderea sau dacă dificultăţile
academice şi problemele interpersonale sunt secundare unei depresii severe.
Este posibil ca studenţii care se gândeau la sinucidere să nu fi învăţat niciodată cum să facă faţă
problemelor personale şi afective înainte de a merge la colegiu. De exemplu, un studiu a descoperit
că studenţii cu gânduri sinucigaşe nu s-au confruntat cu mai multe situaţii stresante decât ceilalţi
studenţi, ci au avut mai puţine resurse pentru a face faţă problemelor şi emoţiilor intense (Carson şi
Johnson, 1985).
Studenţii sinucigaşi prezintă un nivel mai înalt de achiziţie academică decât ceilalţi colegi,
în timp ce majoritatea adolescenţilor care comit sinuciderea au rezultate extrem de slabe la liceu.
Tinerii sinucigaşii au tendinţa să fie izolaţi sau să aibă probleme de comportament la şcoală, deşi
câţiva dintre ei sunt talentaţi şi simt presiunea de a fi perfect şi de a rămâne în fruntea clasei
(Leroux, 1986).
Caracteristica fundamentală a adolescenţilor care încearcă să comită sinuciderea este
izolarea socială: ei se descriu ca fiind însinguraţi, majoritatea au părinţi divorţaţi sau separaţi, mulţi
au părinţi alcoolici şi raportează că beneficiază de puţină afecţiune parentală (Berman şi Jobes,
1991; Rohn ş.a., 1977).
În completare la depresie, un factor predispozant este şi abuzul de droguri. De exemplu, un
studiu care însumează 283 de sinucideri a relevat faptul că aproximativ 60% sunt datorate abuzului
de droguri şi 84% sunt datorate abuzului de alcool şi altor droguri (Rich, Fowler, Fogarty, Young,
1988). Nu este foarte clar dacă abuzul de drog a cauzat depresia acestor persoane şi comiterea
sinuciderii sau dacă acestea au revenit la consumul de droguri şi la comiterea sinuciderii ca
modalitate de a controla depresia atunci când drogurile nu mai erau de ajutor. Dar în majoritatea
acestor cazuri abuzul de droguri pare să fi precedat problemele psihologice.

130
 Tinerii care abuzează de droguri (sub vârsta de 30 de ani) şi care au comis sinuciderea au o
frecvenţă neaşteptat de mare a conflictelor interpresonale intense ori şi-au pierdut soţul sau o fiinţă
iubită în săptămânile anterioare sinuciderii. Aceştia au simţit, poate, că şi-au pierdut singura lor
sursă de sprijin; şi poate că ar fi fost capabili să facă faţă stresului fără să recurgă la sinucidere
dacă resursele personale n-ar fi fost epuizate prin consumul de droguri.
Unii indivizi comit sinuciderea întrucât ei consideră ca fiind intolerabil disconfortul
emoţional şi nu întrevăd nici o soluţie, alta decât moartea, la problemele lor. Singura lor motivaţie
este de a-şi lua viaţa. în alte cazuri, persoana nu doreşte de fapt să moară, ci caută să impresioneze
pe ceilalţi cu gravitatea dilemei sale. Tentativa de sinucidere este motivată de dorinţa de a
comunica sentimentele de disperare şi de a schimba comportamentul celorlalte persoane. De
exemplu, o femeie care ia o supradoză de somnifere atunci când amantul ei ameninţă că o
părăseşte sau un student care procedează la fel atunci când este forţat de părinţi să obţină rezultate
şcolare ce depăşesc posibilităţile sale. Tentativa de sinucidere este un strigăt de ajutor.
Unii experţi utilizează termenul „para-suicid" pentru a descrie actele non-letalc în care
persoana îşi cauzează în mod deliberat leziuni sau ingerează o substanţă în exces faţă de dozajul
universal recunoscut (Kreitman, 1977). Termenul „parasuicid" este preferat celui de „tentativă de
sinucidere" deoarece nu implică în mod necesar dorinţa de a muri. Aşa cum am observat mai
înainte, există mult mai multe parasuicide decât sinucideri. Totuşi, majoritatea persoanelor care
comit acte sinucigaşe trăiesc un asemenea stres încât gândirea lor este departe de a fi clară. Ei nu
sunt siguri dacă doresc să trăiască sau să moară; ei doresc ambele în acelaşi timp, de obicei una
mai mult decât cealaltă. întrucât cel mai bun predictor al viitoarei sinucideri este tentativa
anterioară, toate actele para-suicidare trebuie luate în serios. Puţini oameni comit sinuciderea fără
a-şi semnala intenţiile altora. Prin urmare, o persoană care vorbeşte despre sinucidere o poate face
în realitate. Numeroase comunităţi au înfiinţat centre de prevenire a sinuciderii, unde persoanele cu
probleme pot găsi ajutor, prin contact telefonic sau prin intermediul consilierilor de teren.

131
 ANEXA 11 MODEL DE TRAINING AUTOGEN

Trainingul autogen este o tehnica de relaxare dezvoltata de psihiatrul german Johannes

Schultz si publicata prima data in 1932. Aceasta tehnica presupune practicarea zilnica a sedintelor
care dureaza fiecare aproximativ 15 minute, de obicei dimineata, la pranz si seara. In timpul
fiecarei sesiuni practicantul isi repeta un set de vizualizari care induc o stare de relaxare. Fiecare
sesiune poate fi practicata intr-o pozitie aleasa dintr-un set de posturi recomandate. Aceasta tehnica
poate fi folosita pentru a combate stresul care sta la originea multor tulburari
psihosomatice.Schultz a subliniat paralelele existente intre meditatie si yoga. Trainingul autogen
este o metoda care poate influenta sistemul nervos autonom.
Trainingul autogen conceput de Schultz are 2 cicluri,unul inferior şi unul
superior.Aici se prezintă numai ciclul inferior.
1. Exerciţiul pentru LINIŞTE
2. Exerciţiul pentru LINIŞTE şi GREUTATE
3. Exerciţiul pentru LINIŞTE,GREUTATE,CĂLDURĂ
4. Exerciţiul pentru LINIŞTE,GREUTATE,CĂLDURĂ,ECHILIBRU
5. Exerciţiul pentru INIMĂ
6. Exerciţiul pentru RESPIRAŢIE
7. Exerciţiul pentru ABDOMEN
8. Exerciţiul pentru CAP
9. Exerciţiul pentru SOMN
Primele 4 exerciţii realizeaza condiţiile preliminare pentru cele care urmează,inclusiv cele
pentru somn. Exerciţiile pot fi pregătite în formă de înregistrări audio. Scopul înregistrării constă
în faptul că permite învăţarea cu uşurinţă a metodei.
Condiţiile şi regulile pe care trebuie să le avem în vedere pentru aplicarea metodei de
psihoterapie relaxantă autogenă ar fi următoarele:
a. Poziţia pentru exerciţiu:
Poziţia şezândă în fotoliu sau pe un scaun - aşa zisa poziţie a birjarului,
cu picioarele uşor desfăcute în afară,corpul aplecat în jos cu spatele rotunjit,
capul căzut înainte şi braţele atârnând lateral inerte, ori relaxate pe genunchi.
La început poziţia trebuie controlată de către terapeut.
b. Fiecare exerciţiu de antrenament autogen implică 3 faze:

132
 Prima fază este constituită din luarea poziţiei de bază (expusă la puctul
a),urmată imediat de închiderea ochilor, comandă care favorizează
concentrarea şi reprezentarea mentală întro manieră mai intensă, fără a face
nici o mişcare şi fără a vorbi;
A doua fază cuprinde formulele exerciţiului;
Ultima fază marchează sfârşitul exerciţiului; se vor mişca braţele în sus
şi în jos de trei ori, se strâng pumnii, apoi se vor executa 3 respiraţii adânci,
după care se vor deschide ochii.
c. Durata antrenamentului şi eşalonarea exerciţiilor
În cursul primelor 15 zile de training se vor efectua 2-3 şedinţe pe
zi,exerciţiile repetându-se câteodată chiar şi de 2 ori şi executându-se numai
după mesele principale,dimineaţa între 7-8,la prânz între 13-14,iar seara în
jurul orei 22.

Rezultatele ce se obţin prin trainingul autogen

În primul rând destinderea respiraţiei. Prin relaxarea obişnuită,trainingul autogen duce la o
economie de energie.
Subiecţii bine antrenaţi sunt capabili a adormi când doresc şi să se deştepte la orele pe care
şi le stabilesc. Toţi cei care duc la bun sfârşit antrenamentul au toate şansele să ia viaţa de la capăt.
Cu alte cuvinte, pacientul devine propriul său medic.

1.Primul exerciţiu LINIŞTE

Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară

133
h. Sunt complet calm
i. Braţul meu drept zace fără vlagă,inert
j. Braţul meu drept este în întregime greu
k. O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul,braţul,mâna şi se furişează până în vârful degetelor
l. Braţul meu drept este foarte greu . . .
m. Linişte şi greutate . . .
n. Sunt în întregime liniştit . . . .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !

2.Al doilea exerciţiu LINIŞTE ŞI GREUTATE

Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Sunt complet calm
i. Întregul meu corp zace fără vlagă,inert
j. Umerii,braţele,mâinile,picioarele,întregul meu corp este greu
k. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
l. Corpul meu zace inert şi destins ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de piatră.
m. O greutate liniştitoare mă impresoară
n. Linişte şi greutate
o. Liniştea şi echilibrul mă inundă
p. În jurul meu este numai calm şi un necontenit echilibru . . . .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !

134
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !

3.Al treilea exerciţiuLINIŞTE – GREUTATE – CĂLDURĂ

Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Sunt complet calm
i. Întregul meu corp zace fără vlagă,inert
j. Umerii,braţele,mâinile,picioarele,întregul meu corp este greu
k. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
l. Corpul meu zace inert şi destins ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de piatră.
m. O greutate firească îmi năpădeşte tot trupul
n. O greutate liniştitoare mă impresoară
o. O căldură agreabilă îmi cuprinde braţul drept,mâna dreaptă şi se furişează până în vârful
degetelor
p. Vinele braţului drept se dilată
q. O căldură plăcută îmi năpădeşte braţul drept şi mâna dreaptă,ca într-o baie caldă.
r. Braţul meu drept este învăluit într-o căldură odihnitoare.
s. Linişte,greutate,căldură
t. Liniştea şi echilibrul mă împresoară
u. Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din jurul meu .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .

135
Deschideţi ochii !

4.Al patrulea exerciţiuLINIŞTE-GREUTATE-CĂLDURĂ-ECHILIBRU

Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Sunt complet calm
i. Întregul meu corp zace fără vlagă,inert
j. Umerii,braţele,mâinile,picioarele,întregul meu corp este greu
k. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
l. Corpul meu zace inert şi destins ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de piatră
m. O căldură sgresbilă îmi cuprinde tot corpul
n. O căldură plăcută îmi împresoară umerii,braţele,mâinile şi se resfiră în tot corpul
o. Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi odihnitoare,ca într.o baie caldă.
p. Linişte,greutate,căldură . . .
q. Liniştea şi echilibrul mă impresoară . . . .
r. Mă las cuprins în tihnă de necontenitul echilibru din jurul meu . . .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !
5.Al cincilea exerciţiu pentru inimă
Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm

136
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Întregul meu corp zace fără vlagă,inert
i. Întregul meu corp este greu
j. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare,el zace aton şi destins ca un arc în
repaos,împietrit ca o stană de piatră
k. O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
l. Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare,ca într-o
baie caldă.
m. Inima bate liniştită,egal,ritmic.
n. Inima împrăştie sângele calm în tot corpul meu.
o. Simt cum îmi încălzeşte umărul stîng,braţul stâng,se resfiră o căldură moleşitoare până în vârful
degetelor.
p. Inima lucrează de la sine,abia îmi dau seama cum sângele pompat de inimă îmi încălzeşte tot
corpul.
q. Inima bate egal,liniştit şi de la sine
r. Linişte,greutate,căldură
s. Liniştea şi echilibrul mă impresoară
t. Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din jurul meu .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !
6.Al şaselea exerciţiu pentru respiraţie
Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi

137
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Simt o linişte şi o pace interioară
f. Întregul meu corp zace fără vlagă,inert
g. Întregul meu corp este greu
h. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
i. Corpul meu zace inert şi destins ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de
j. O greutate agreabilă îmi cuprinde tot trupul
k. Tot corpul este scăldat într-ocăldură plăcută şi liniştitoare,ca într-obaie caldă.
l. Răsuflarea mea este liniştită şi rară.
m. Respir liber şi aproape de la sine.
n. Aerul este foarte curat în jurul meu
o. Trupul meu respiră calm şi liniştit
p. Mă scald într-o baie de aer plăcută şi înviorătoare
q. Plămânii se mişcă liniştiţi
r. Respir în pace
s. Aerul mă impresoară ca un balsam dătător de viaţă. . . .
t. În preajma mea totul respiră lin,un aer tonic,proaspăt,ca de înălţimi. . .
u. Linişte,greutate,căldură . . .
v. Liniştea şi echilibrul mă impresoară . .
w. Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din jurul meu .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !
7.Al şaptelea exerciţiu pentru abdomen
Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. Calmul mă imundă
e. Nimic nu-mi tulbură liniştea

138
f. Simt o linişte şi o pace interioară
g. Întregul meu corp zace greu,fără vlagă,inert
h. Întregul meu corp este greu.
i. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
j. El zace aton şi destins,ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de piatră.
k. O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
l. Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare,ca într-o baie caldă.
m. Umerii,braţele,mâinile,picioarele îmi sunt năpădite de o căldură plăcută şi odihnitoare
n. Abdomenul este foarte liniştit şi relaxat
o. Toţi muşchii care îl învelesc sunt destinşi,orice tensiune cedează.
p. Plexul este cuprins de o căldură plăcută
q. Mu mai simt nici un spasm în tot abdomenul
r. Plexul este cald şi relaxat
s. Linişte,greutate,căldură,echilibru . . .
t. Mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul echilibru din jurul meu . . .. .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !
8.Al optulea exerciţiu pentru cap
Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă inundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Întregul meu corp zace greu,fără vlagă,inert
i. Întregul meu corp este greu.
j. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare

139
k. El zace aton şi destins,ca un arc în repaos,împietrit ca o stană de piatră.
l. O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
m. Tot corpul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare,ca într-o baie caldă.
n. Corpul meu este liber şi uşor
o. Muşchii feţei sunt relaxaţi
p. Bărbia atârnă destinsă
q. Limba este foarte grea fruntea devine rece şi tot mai destinsă

r. Nici o cută nu o mai tulbură

s. Simt cum aerul rece îmi împresoară tâmplele
t. Creierul îmi este limpede ca un isvor de munte,limpezime de cristal
u. Acum m-aş putea concentra asupra celor mai dificile probleme.
v. Capul îmi este limpede şi clar
w. Linişte,greutate,căldură,echilibru . . . .
x. Liniştea şi echilibrul mă impresoară,mă las cuprins în voie de tihna senină şi necontenitul
echilibru din jurul meu .
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii !
9.Al nouălea exerciţiu pentru somn
Vă rog luaţi poziţia de bază . . .
Închideţi ochii . . . .
a. Sunt în întregime liniştit
b. Sunt cu desăvârşire calm
c. Toţi muşchii îmi sunt destinşi şi odihniţi
d. O linişte plăcută mă înconjoară
e. Calmul mă imundă
f. Nimic nu-mi tulbură liniştea
g. Simt o linişte şi o pace interioară
h. Întregul meu corp zace greu,fără vlagă,inert
i. Întregul meu corp este greu.

140
j. Trupul meu este cuprins de o greutate copleşitoare
k. O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
l. Tot trupul este scăldat într-o căldură plăcută şi liniştitoare.
m. Răsuflarea mea este liniştită şi rară.
n. Respir liber şi aproape de la sine.
o. Aerul este foarte limpede în jurul meu.
p. Trupul meu respiră calm şi liniştit
q. Mă scald într-o albie de aer plăcută,înviorătoare.
r. În preajma mea totul respiră lin,lin ca un aer tonic şi proaspăt de înălţime.
s. În preajma mea este numai linişte şi pace,ca într-o amiază caldă de vară,un cer bucolic mă
acoperă,zumzet de gâze în lanuri de grâu;desupra mea seninul cu nori de vată.
t. O toropeală plăcută mă năpădeşte ca o boare marină,precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare
...
u. O lumină diafană mă împresoară,încet,încet se stinge orice zvon din jurul meu . . .
v. Lumina se pierde treptat,ca umbrele estompate în noaptea polară . . .
w. Culorile sunt mereu,mereu mai stinse . . .
x. Linişte,greutate,echilibru . . . .
y. Liniştea şi echilibrul mă impresoară . . .
z. Mă las cuprins în voie de tihna şi necontenitul echilibru din jurul meu.
Mişcaţi braţul în sus şi în jos de 3 ori !
Strângeţi pumnii !
Respiraţi profund . . .încă odată . . .încă odată . . .
Deschideţi ochii.!

141
 BIBLIOGRAFIE

1. Atkinson R. L., Atkinson R. C., Smith E. E., Bem D. J., Introducere în psihologie, Bucureşti:
Editura Tehnică, 2002;
2. Brânzei P., Psihiatrie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981;
3. Cosmovici A., Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996;
4. Crivoi A., Sîrbu A., Electroencefalografia, USM, Chişinău, 2002;
5. David D., Psihologie clinică şi psihoterapie, Iaşi, Polirom, 2006;
6. Delay J., Pichot P., Abrege de psychologie. Paris: Masson, 1969;
7. Enăchescu C., Tratat de psihopatologie, Bucureşti: Editura Tehnică, 2005;
8. Enăchescu C., Tratat de igienă mintală, Iaşi:Polirom, 2004;
9. Enăchescu C., Unele aspecte psihopatologice în literatură şi în arta plastică, în „Neurologia”,
17,2, 1972;
10. Ey H., Conştiinţa, Bucureşti: Ştiinţifică, 1983;
11. Freud S., La psychopathologie de la vie quotidienne, Paris: Payot, 1926;
12. Georgescu M., Psihiatrie. Ghid practic., Editura Naţional, Bucureşti, 1998;
13. Goldberg R.J., Ghid clinic de psihiatrie, Imprimeriile Media Pro, Braşov, 2001;
14. Golu M., Bazele psihologiei generale, Bucureşti: Editura Universitară, 2002;
15. Janet P., Nevroses et idee fixes, Vol.I-II, Paris: Alcan, 1925;
16. Jeican R., Psihopatologie, Cluj – Napoca, 1996;
17. Jeican R., Psihiatrie în scheme logice, Cluj – Napoca, 1993;
18. Mărginean I., Patologie neurologică, Cluj – Napoca, 1997;
19. Mitrofan I., Psihopatologia, Psihoterapia şi consilierea copilului (abordare experienţială),
editura SPER, Bucureşti, 2001;
20. Oprea N., Nacu A., Revenco M., Psihiatrie, Ştiinţa, Chişinău, 1994;
21. Păunescu- Prodeanu A., Bazele clinice pentru practica medicală, Vol.-I, Bucureşti: E.M., 1981;
22. Porot A., Manuel alphabetique de psychiatrie, Paris: PUF, 1965;
23. Predescu V., Psihiatrie, vol.1, Editura Medicală, Bucureşti, 1989;
24. Ribot Th., Les maladies de la personnalite, Paris: Alcan, 1924;
25. Ribot Th., Memoria şi patologia ei, Bucureşti, 1998;
26. Ribot Th., Problemes de psychologie affective, Paris: Alcan, 1922;
27. Ribot Th., Voinţa şi patologia ei, Bucureşti, 1998;
28. Schneider K., Psychopatologie clinique, Paris: Nauwelaerts, 1957;
29. Stănică C., Vrăşmaş E., Terapia tulburărilor de limbaj, Bucureşti: Universul, 1994;
30. Trifu S., Căpraru N., Teste-grilă de psihopatologie, psihiatrie şi psihodinamică, Iaşi: Polirom,
2009;
31. Tudose F., Tudose C., Dobranici L., Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Infomedica,
Bucureşti, 2002;
32. VuzitasGh., Anghelescu A., Neurologie şi psihiatrie, Societatea Ştiinţă & Tehnică,
Bucureşti,1996;
33. Блейхер В.М., Патопсихологическая диагностика, Киев, 1986;

142
 CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................................2
SEMIOLOGIA SENZAŢIEI ŞI PERCEPŢIEI..................................................................................4
SEMIOLOGIA ATENŢIEI..............................................................................................................20
SEMIOLOGIA MEMORIEI............................................................................................................23
SEMIOLOGIA GÂNDIRII..............................................................................................................35
DESCRIEREA TULBURĂRILOR DE GÂNDIRE.........................................................................36
SEMIOLOGIA IMAGINAŢIEI.......................................................................................................49
SEMIOLOGIA EXPRESIEI VERBALE ŞI NONVERBALE.........................................................55
SEMIOLOGIA AFECTIVITĂŢII....................................................................................................74
SEMIOLOGIA VOINŢEI ŞI ACTIVITĂŢII...................................................................................88
SEMIOLOGIA CONŞTIINŢEI........................................................................................................95
ANEXA 1. MODEL DE ELABORARE A UNUI STUDIU DE CAZ...........................................104
ANEXA 2. PARTICULARITĂŢILE ATENŢIEI ÎN DIVERSE PERIOADE ALE COPILĂRIEI ŞI
METODE DE INVESTIGARE ALE ACESTEIA.........................................................................107
ANEXA 3. STUDIU DE CAZ CLINIC - SCHIZOFRENIE LA DEBUT.....................................109
ANEXA 4. TIPURILE DE FOBII..................................................................................................111
ANEXA 5. STUDIU DE CAZ........................................................................................................112
ANEXA 6. DISLALIILE. TERAPIA CU CARACTER GENERAL.............................................113
ANEXA7 TULBURĂRILE GRAFICE..........................................................................................125
ANEXA8. EXEMPLE CLINICE DE TULBURĂRI ALE EXPRESIEI GRAFICE....................126
ANEXA 9 PORTRETELE UNOR BOLNAVI PSIHICI..............................................................127
ANEXA 10. DISCUŢIE CRITICĂ PRIVIND DEPRESIA ŞI FENOMENUL SUICIDAR........128
ANEXA 11 MODEL DE TRAINING AUTOGEN.......................................................................131
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................141

143