INTRODUCERE

Fiind recunoscute la nivel mondial, mărcile şi emblemele au fost mereu folosite ca

unelte pentru atragerea clienţilor de către societăţile comerciale. Este într-un fel, un truc
psihologic destinatar al căruia trebuie să fie clientul, cumpărătorul, beneficiarul de
servicii, etc.

Interesul sporit în acest domeniu a cunoscut salturi gigantice, în special pentru companii
de genul Coca-Cola, BMW sau Ford, lista putînd continua cu cele mai mari societăţi
comerciale. În prezent, marca sau emblema reprezintă nişte atribute de identificare
aproape inerente pentru persoanele juridice, mai ales pentru marile companii, care le
folosesc, aşa cum menţionam anterior la atragerea şi „fidelizarea” clienţilor.

Nu în ultimul rînd, putem menţiona despre cele două că sunt, pe plan juridic, nişte
elemente cheie în identificarea cît mai uşoară a societăţii comerciale pe piaţa
economică.

Marile companii de succes precum Microsoft, Apple sau Samsung, alocă din bugetul
acestora sume destul de considerabile pentru dezvoltarea mărcii sau a emblemei,
conştientizînd astfel potenţialul economic şi valutar pe care acestea îl pot aduce.

O marcă sau emblemă puternică, cunoscută pe piaţa circuitului civil, are o importanţă
foarte mare, în ipoteza în care toate societăţile comerciale „agresează” clienţii cu noi şi
noi oferte. Este, dacă vreţi, o concurenţă destul de mare în acest sens, care vizează
atragerea acestora. Fiind un mijloc prin care societatea comercială îşi atrage clientela,
este foarte importantă cercetarea, definirea şi construcţia mărcii sau a emblemei, după
caz.

Acest lucru reprezintă un atu puternic pentru o companie, deoarece tot ceea ce se referă
la o marcă sau emblemă puternică înseamnă pînă la urmă, nu numai convigerea
clienţilor în calitatea şi diversitatea mărfurilor sau serviciilor prestate, ci şi convingerea
acestora că unica soluţie pentru problemele lor se găseşte la societatea comercială care
deţine emblema sau marca respectivă.

În lucrarea de faţă am încercat să analizez importanţa emblemei şi mărcii pentru

societatea comercială, am încercat să fac o încadrarea a acestora în ansamblul de
elemente identificatoare pentru o societatea comercială, evidenţiind principalele
trăsături şi diferenţe dintre acestea. La fel, am încercat să scot în evidenţă obligativitatea
sau facultativitatea celor două elemente de identificare.

În lucrarea de faţă am folosit atît literatură autohtonă, cît şi cea de peste Prut, pentru
titluri de comparaţie. Exact acelaşi lucru l-am făcut şi cu legislaţia. Resursele web au
fost şi ele o parte destul de importantă în cercetarea unei asemenea teme.
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE EMBLEMĂ ŞI MARCĂ

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţilor comerciale, a apărut şi necesitatea

reglementării juridice a acesteia, nevoia dată fiind instituită în raţiunea în care orice
societate implicată în circuitul comercial era obligată să achite careva impozite şi taxe
fiscale pentru activitatea pe care o desfăşura.

Necesitarea reglementării juridice a pus şi problema unor atribute de identificare a

societăţii comerciale, în ipoteza în care se impunea delimitarea acestora una de alta ceea
ce facilita această operaţiune.

În doctrina de specialitate, dar şi în legislaţie sunt enumerate un set de atribute de

identificare a societăţilor comerciale, participante la circuitul civil. Printre numeroasele
elemente se regăsesc emblema şi marca. Opiniile doctrinarilor la acest capitol s-au
împărţit. Unii consideră că emblema şi marca sunt atribute facultative de identificare,
alţii consideră că doar emblema este facultativă şi marca obligatorie, etc.

În fine, pentru a stabili importanţa sau elementul facultativ apropo de cele două
elemente de identificare, se impune mai întîi a da o noţiune acestora, capitol la care
literatura de specialitate „abundă” şi „este generoasă”.

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de

acelaşi gen.

Conform DEX-ului, emblema reprezintă un obiect, imagine (însoțită de o deviză) care

poartă în mod convențional un anumit înțeles, care simbolizează o anumită idee.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia română prevede următoarea definiţie pentru

emblemă: „Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o întreprindere de alta
de acelaşi gen”. Într-adevăr, emblema nu se confundă cu firma, ele fiind noţiuni
distincte.

Legea nr. 845/1992 prevede că firma poate fi utilizată şi în calitate de emblemă

comercială. Putem deduce din prevederile normei date, faptul că firma este un element
obligatoriu de identificare a societăţii comerciale, iar emblema – unul facultativ.

Legiuitorul moldav însă a modificat, prin legea nr. 183/1998, dispoziţia art. 24 din legea
nr. 845/1992, stabilind că emblema va fi protejată numai dacă se înregistrează în modul
stabilit de Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, anulîndu-se
astfel deosebirea dintre marcă şi emblemă.

Reamintindu-ne de obligativitatea emblemei ca atribut inerent de identificare pentru

comerciant, putem opina în favoarea următorului exemplu: în cazul apariţiei pe piaţă a
unui alt comerciant cu activitate de acelaşi gen, acesta pentru a-l putea deosebi de
comerciantul existent deja, are obligaţia să apeleze la emblemă. În acest sens emblema
devine obligatorie. Dacă pe piaţă nu mai există nici un comerciant de acelaşi gen, atunci
emblema devine un element de identificare facultativ.

Dacă este să ne referim la celălalt atribut de identificare – marca, putem începe prin a-i
da o definiţie, exact aşa cum am făcut şi la emblemă.

Potrivit doctrinei autohtone de specialitate, marca este semnul vizual care permite de a
distinge un produs sau un serviciu al unui producător de produsul sau serviciul similar
al altui producător.

Cu titlu de drept comparat, doctrina românească defineşte mărcile de fabrică, de comerţ

şi de servicii ca fiind „semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi
produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi şi
pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor”.

DEX-ul defineşte marca în următorul mod – semn distinct aplicat pe un obiect, pe un

produs, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc.

Dacă este să vorbim din punct de vedere juridic, marca este definită în legislaţia R. M.
ca fiind orice semn sau orice combinaţie de semne, susceptibile de reprezentare grafică,
ce serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de
produsele sau serviciile altei persoane fizice sau juridice.

Cu titlu de drept comparat, legislaţia României face şi ea trimitere la noţiunea şi

reglementarea juridică a mărcii. În anul 1998 a fost adoptată Legea nr. 84 privind
mărcile şi indicaţiile geografice, care reprezintă legea actuală ce se aplică în România în
domeniul protecţiei mărcilor şi a indicaţiilor geografice.

Conform spuselor doctrinarilor, prin această lege se revine la caracterul facultativ al

mărcilor, fiind totodată reglementat şi domeniul indicaţiilor geografice, fapt care
constituie o novaţie a legiuitorului român.
Conform aceleiaşi legi, art. menţionează faptul că indicaţia geografică reprezintă
denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau
localitate a unui stat în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice.

De asemenea, trebuie evidenţiat faptul că, Legea în cauză este corelată cu Tratatul
internaţional de armonizare al legislaţiilor naţionale, elaborat de Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Industriale (OMPI), cît şi cu Directiva UE adoptată în acest scop.

EMBLEMA CA ATRIBUT DE IDENTIFICARE A SOCIETĂŢII

COMERCIALE

Rezumînd cele spuse mai sus, putem ajunge la concluzia că atît marca, cît şi emblema,
reprezintă totuşi elemente distincte în identificarea societăţilor comerciale una de alta.
Fiind o persoană juridică, societatea comercială este practic impusă, prin lege, să aibă
unele atribute de identificare, aşa cum persoana fizică are şi ea anumite elemente
distincte de identificare care o individualizează.

Societatea comercială poate fi identificată prin emblemă (simbolică), dacă aceasta este
înscrisă în registrul de stat în care este consemnată şi persoana juridică. Emblema
(simbolica) este o imagine, cu un sens convenţional, care uneori este însoţită de o deviză
a titularului.

Emblema este utilizată, de regulă, de persoanele juridice cu scop lucrativ (întreprinderi)

şi are consacrare legislativă, aşa cum am menţionat anterior, în art.24 alin.(5) din Legea
nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Simbolica este utilizată de persoanele juridice fără scop lucrativ şi are consacrare
legislativă în Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti.

Simbolica este folosită în raport cu statul şi cu unităţile administrativ-teritoriale care pot

să aibă propria simbolică. Emblema se înscrie în Registrul de stat în care este
consemnată persoana juridică şi se protejează cu aceleaşi mijloace cu care se protejează
denumirea persoanei juridice. Din acest motiv, emblema (simbolica) nu trebuie
confundată cu marca, aceasta din urmă consemnîndu-se în Registrul de stat al mărcilor
după alte reguli. Emblema (simbolica) poate fi înregistrată şi ca marcă, în această
situaţie avînd o dublă protecţie[13].

În literatura de specialitate, mai găsim intabulat şi scopul emblemei. Acesta vizează

diferențierea unui comerciant față de alții existenți în piață, emblema putând fi prezentă
pe facturi, note de comandă, oferte, prospecte, panouri publicitare.

Literatura de specialitate autohtonă mai face precizarea precum că emblema face parte
din patrimoniul societăţii comerciale, reprezentînd totodată şi un drept incorporabil.
Dreptul asupra emblemei îl putem numi şi drept privativ, deoarece privează pe toţi
ceilalţi în favoarea celui care deţine dreptul asupra acesteia, şi este un drept exclusiv
pentru că exclude pe oricare altul şi investeşte doar pe unul cu un caracter de drept de
proprietate.

Emblema constă, de obicei, dintr-o figură, reprezentare grafică figurativă sau non
figurativă[17]. Denumirea ca emblemă poate fi însăşi firma reprezentată grafic într-un
mod special şi inconfundabil. Ea nu poate consta în reproducerea obiectului unei
activităţi comune, după cum nu poate fi nici o denumire generică. Emblema poate
consta dintr-o altă compoziţie sau indicaţie care serveşte la individualizarea unei
societăţi comerciale. Ea trebuie să constituie un semn distinctiv mai sugestiv decât
firma, fiind o etichetă a comerciantului, după cum marca este eticheta produsului.

În alegerea emblemei domină principiul libertăţii alegerii ceea ce presupune că fiecare

comerciant îşi poate alege emblema conform liberei sale convingeri şi dorinţe, în
dependenţă de activitatea pe care o desfăşoară sau unitatea de producţie şi desfacere.

Vorbind de principiul liberei alegeri şi de faptul că emblema este un atribut, chiar dacă
nu atît de important, de identificare, aceasta presupune şi unele reguli care trebuie
respectate între comercianţi la alegerea unei embleme, pentru a se evita confundarea şi
repetarea acesteia din urmă. Aceste reguli pot fi interpretate şi ca restricţii în domeniul
emblemelor. Acestea presupun:

Unicitatea, respectiv originalitatea emblemei. O emblemă trebuie să aibă caracter de

noutate, să se deosebească de altele;

Emblema se foloseşte numai împreună cu firma. Aceste semne vor putea fi folosite pe
panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă,
prospecte, tarife, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi folosite în mod
vizibil de firma comercială. Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă în
litere de mărimea a cel puţin jumătatea literelor cu care este scrisă emblema.

Conform Codului Civil al R. M., emblema este un rezultat protejat în urma activităţii
intelectuale.

Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale

(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei

fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de
identificare a persoanelor juridice, de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate
sau serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire
etc.).

Caracterele şi natura juridică a dreptului asupra emblemei. Emblema are aceleaşi

caractere ca şi firma:

Caracterul real, presupune că persoana comerciant îşi exercită dreptul asupra emblemei
fără vreo intervenţie activă a altor persoane;

Caracterul exclusiv, face trimitere la faptul că orice emblemă nouă trebuie să se

deosebească de cele existente;

Caracterul absolut, (opozabilitate faţă de toţi)

Caracterul patrimonial, adică emblema face parte din patrimoniul societăţii comerciale.

Dacă fondul de comerţ a făcut obiectul unei transmisiuni, fără să se fi prevăzut expres şi
transmiterea emblemei, se prezumă că şi emblema a fost transmisă odată cu fondul de
comerţ, cu excepţia unei convenţii anterioare sau concomitente cu privire la
transmiterea emblemei. Titularul dreptului la emblemă poate cere obligarea la
despăgubiri a celui care a folosit fără drept emblema sa, în conformitate cu legislaţia în
vigoare.

MARCA – ELEMENT IDENTIFICATOR AL SOCIETĂŢII COMERCIALE

Marca, este un semn care face ca produsele şi serviciile unor persoane juridice să se
deosebească de produsele şi serviciile similare ale altor persoane juridice. O persoană
juridică poate fi titulară a mai multe mărci. Deşi indirect, prin intermediul produselor şi
al serviciilor, marca identifică şi persoana juridică titulară.

Legea nr. 38 din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor, defineşte la art. 2 marca. Astfel,
marca reprezintă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la
deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor
persoane fizice sau juridice.

Pentru ca marca să fie protejată de lege contra posibilei utilizări de către alţi participanţi
la circuitul civil, persoana juridică trebuie să o înregistreze în modul stabilit. Cererea de
înregistrare se depune la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. După
examinarea cererii şi a mărcii, organul de înregistrare, dacă nu are motive de respingere,
decide înscrierea mărcii în Registrul naţional al mărcilor şi denumirilor de origine ale
produselor şi eliberarea unui certificat de înregistrare.

În contextul celor expuse de mai sus, aceeaşi lege, la art. 3 menţionează expres faptul că
drepturile asupra mărcii sînt dobîndite şi protejate pe teritoriul Republicii Moldova prin:

înregistrare în condiţiile legii;

înregistrare internaţională conform Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea

internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, denumit în continuare Aranjamentul de la
Madrid, sau conform Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internaţională a mărcilor din 27 iunie 1989, numit şi Protocolul referitor la
Aranjament;

recunoaşterea mărcii ca fiind notorie.

Aceeași lege, menţionează la art. 2 că marca notorie reprezintă o marcă utilizată de către
o asociaţie de fabricanţi, producători, prestatori de servicii sau comercianţi ori de către
alte organizaţii similare pentru a indica produsele şi/sau serviciile lor;
Scopul mărcii este eliminarea riscului de confuzie asupra produselor şi serviciilor
identificate prin respectiva marcă în faţa clienţilor, furnizorilor sau a oricăror alte
persoane interesate, altfel încît nu vor fi confundate cu altele aflate în piată.

Pentru a-şi îndeplini scopurile şi pentru a se diferenţia de celelalte, mărcile trebuie să

îndeplinească o serie de reguli:

simbolul cuprins (daca există) să fie simplu, atractiv;

sa aibă capacitatea de a fi rapid identificată, de a ieși în evidenţă;

sa fie ușor de memorat;

sa nu fie asemănătoare cu alte mărci existente.

Fiind şi el un atribut de identificare a societăţii comerciale, marca îndeplineşte

numeroase funcţii, cum ar fi:

protejează produsele şi serviciile titularului mărcii;

reprezintă o garanție a originii unui produs şi a calităţii sale;

identifică eficace şi uşor persoana juridică.

Sub aspectul compunerii lor, mărcile sunt diferite semne materiale constituite din
cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor
elemente, una sau mai multe culori (mărci figurative), forma produsului sau a
ambalajului acestuia (mărcii descriptive), prezentarea sonoră, numele sau denumirea
sub o formă deosebită (mărci nominale), sigiliile, reliefurile sau alte asemenea elemente.

Articolul 5. Semnele care pot constitui mărci

Pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv
nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme
tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice
combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau
juridice.
Clasificarea mărcilor. Literatura de specialitate, atît cea autohtonă, cît şi cea străină,
vine cu o clasificare a mărcilor, efectuată în funcţie de mai multe criterii. Clasificarea
este necesară şi se impune în ipoteza în care se cere evidenţierea între mai multe clase
de mărci.

Din punctul de vedere al destinaţie lor, mărcile se împart în:

mărci de fabrică – mărcile aplicate pe mărfurile industriale;

mărci de comerţ – mărcile aplicate pe mărfurile care se comercializează de către titularii

acestor mărci.

Din punct de vedere al obiectului, mărcile se împart în:

mărci de produse, aici intrînd mărcile de fabrică şi de comerţ, deoarece ele se referă la
produse;mărci de servicii.

Mărcile de servicii se împart în două categorii:

mărci de servicii care se aplică pe produse, pentru a-l identifica pe autorul serviciului, al
cărui obiect au fost aceste produse (de exemplu, „Nufărul” pentru curăţătorie), şi

mărcile de servicii „pure” care, sub forme diferite, sunt menite să identifice servicii care
nu ţin de obiecte materiale (servicii bancare, organizări de spectacole, asigurări etc.).

Marca de servicii are menirea să distingă serviciile prestate de o anumită întreprindere

de cele prestate de alte întreprinderi, de aceea semnul distinctiv trebuie să se aplice
serviciilor, să existe un raport direct între marcă şi servicii. În unele cazuri marca nu
poate fi folosită decît în documentaţia legată de prestările de servicii, pe chitanţe sau
facturi (în cazul băncilor, companiilor de asigurare) sau numai pe ambalajul produsului
în legătură cu care se prestează serviciile.

În funcţie de titularul dreptului de marcă, avem:

mărci individuale – titularul dreptului de marcă este o persoană fizică sau juridică
determinată;

mărci colective.

Mărcile colective nu pot aparţine decît persoanelor juridice şi se caracterizează prin:

marca colectivă nu aparţine celor care o folosesc, ci unei persoane juridice care
autorizează folosirea ei, întrucît nu exercită un comerţ sau o industrie;

folosirea mărcilor colective este reglementată;

mărcile colective sunt intransmisibile.

După numărul semnelor folosite, avem:

mărci simple – sunt alcătuite dintr-un singur semn: un nume, o denumire, o reprezentare
grafică etc.;

mărci combinate – compoziţii de diferite semne, susceptibile de protecţie.

După natura semnelor folosite:

mărci verbale – alcătuite din semne scrise, constînd din nume, denumiri, cifre, sloganuri
etc.;

mărci figurative – cuprind toate reprezentările grafice, susceptibile de protecţie, ca:

embleme, desene, amprente, sigilii, etichete, culori etc.;

mărci sonore – constituite din sunete.

De ce trebuie înregistrată marca? Marca reprezintă un element principal în strategia

firmelor, având rolul de a distinge produsele şi serviciile unei firme de cele ale
concurenţilor. Marca are o deosebită importanţă economică prin capacitatea de a atrage
şi păstra clientela. Pe de o parte, ea ajută deţinătorul mărcii să-şi comercializeze şi să-şi
promoveze produsele, pe de altă parte, marca ajută consumatorii să facă alegerea,
protejând şi încurajînd titularul mărcii să menţină şi să amelioreze calitatea produselor
care poartă această marcă.

Deţinătorul mărcii are dreptul de a folosi marca şi fără să o fi înregistrat, însă drepturile
sale asupra mărcii nu vor beneficia de o protecţie eficientă. Numai înregistrarea mărcii îi
conferă titularului dreptul exclusiv de a dispune de marcă, de a o folosi pe teritoriul
Republicii Moldova şi de a interzice persoanelor terţe să folosească, fără
consimţământul său, în operaţiunile comerciale semne identice ori similare pentru
produse sau servicii identice ori similare celor pentru care marca a fost înregistrată, în
cazul în care o astfel de folosire ar genera risc de confuzie.
Din prevederile Legii cu privire la protecţia mărcilor, art. 25 (1) menţionează expres
faptul că drepturile asupra mărcii pot fi transmise integral sau parţial prin cesiune, prin
contract de licenţă, precum şi prin succesiune. Astfel, din prevederile normei date,
concluzionăm faptul că marca este obiect al circuitului civil şi poate deveni obiect al
succesiunii, în condiţiile reglementate de către Codul Civil.

Acelaşi articol, la alin. 2 stipulează că marca poate face obiectul unui gaj, al altor
drepturi reale, precum şi al unei executări silite. Alin. 3 vine cu o completare şi spune că
gajul mărcilor se înregistrează în Registrul garanţiilor reale mobiliare conform
prevederilor Legii cu privire la gaj.

Alte drepturi asupra mărcilor se înregistrează în Registrul naţional al cererilor de

înregistrare a mărcilor sau Registrul naţional al mărcilor şi devin opozabile faţă de terţi
din momentul înregistrării.

Art. 26 (4) menţionează că contractul de cesiune a mărcii va fi perfectat în scris şi

semnat de părţile contractante, cu excepţia cazului cînd cesiunea rezultă dintr-o hotărîre
judecătorească. În caz contrar, cesiunea este nulă. De aici rezultă şi forma scrisă a
contractului.

Prin contract de licenţă, titularul mărcii înregistrate (licenţiar) transmite dreptul de

utilizare a acesteia oricărei alte persoane (licenţiat), rezervîndu-şi dreptul de proprietate
asupra mărcii (art. 27 alin. 1 al legii menţionate).
 BIBLIOGRAFIE

1. Băcanu, I. Firma şi emblema comercială. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998;

2. Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor, Vol. I. – Chişinău, F.E.P., 2004;
3. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998;
4. Vladislav Rusu, Ghenadie Focşa, Curs de drept comercial, Chişinău, 2006;
5. Georgescu, L., Ştefănescu, V. Norme metodologice privind examinarea şi
înregistrarea mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu. – Bucureşti: ALL
BECK, 1986;
6. Serbulescu Luminiţa, Bondrea A. Aurelian, Gârdan Daniel Adrian, Geangu
Iuliana Petronela, Managementul mărcii si imaginii de marcă, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 2006;
7. Vonica, R. P. Drept comercial: Partea generală, Bucureşti: Lumina Lex, 2000;
8. Legea nr. 845 din 01.1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;
9. LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind mărcile şi denumirile de origine a
produselor, nr.588-XIII din 22.09.95;
10. Legea nr. 38 din 02.2008 privind protecţia mărcilor.
11. Codul Civil al R. M.;