ALEXANDRU MACEDONSKI

CURS DE ANALIZĂ CRITICĂ

Despre logica poeziei [II], 1880

Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba, dacă poezia comportă o logică deosebită de a
prozei, şi vom stabili de aceea imediat, un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l
stabilească şi anume că proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Din 5 cursul acestei scrieri
se va putea vedea dar, cât de mare lacună există în această privinţă în literatura noastră. Ne vom sili
s-o facem să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face să se convingă chiar cei diametralmente
opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dintâiu sgârietor de
hârtie. Pentru a se critica, şi prin critică înţelegem a se analiza, trebuieşte ca mai înainte de orice, să se
aibă în vedere că poezia îşi are logica ei aparte.
Câţi din domnii noştri critici ştiu aceasta? Câţi au avut această regulă în vedere de câte ori au luat
condeiul?... Răposatul Laerţiu era un critic bun dar superficial; d-l Maiorescu are un gust poetic 15
greoiu; d-l Haşdeu muşcă dar nu aprofundează, şi până şi chiar dintre amici ai noştri, vedem pe unii
sacrificând mai adesea prea mult spiritului şi prea puţin fondului.
În asemenea condiţiuni este natural a se vedea pe fiecare zi, luându-se condeiul criticei în mână
până chiar şi de cei mai nedibaci. Publicul, înmărmurit subt un asemenea potop de cerneală, începe să
reclame.
A-l desmetici e greu; însă ca revistă literară această încercare cade în sarcina noastră.
Logica după care se conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică cel mai important rol.
Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată nelogică. Aplicaţi poeziei logica după care se
conduce proza, poezia poate fi logică, dar nu mai e poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din
momentul ce într-o critică nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie, devine
cea mai nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei.
S-a zis şi s-a crezut până acuma că a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă
ni se pare falsă. Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie, deoarece atât
versurile cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru a scrie versuri trebuie ca cineva să fie
deplin stăpân peste limbă şi să cunoască în mod amănunţit toată armonia sau toată nearmonia ce
rezultă din întocmirea literilor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara
alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constitue o adevărată scară muzicală şi arta versurilor
nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicei. A scrie poezie însemnează de asemenea a te
conduce după nişte anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mai
înfrumuseţat decât modul întrebuinţat spre acest scop în proză. Din aceasta rezultă negreşit şi faptul că
logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de a prozei. O poezie este prozaică când modul de
exprimare logică a ideilor nu diferă de acela al prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţie socoteala
de aceasta.
« Era o noapte nebună » a zis un tânăr dintre cunoscuţii mei în şirul unei bucăţi de versuri puţin
nemerită, şi toţi s-au grăbit a critica, nu însăşi fondul şi forma acelei bucăţi de versuri, ci expresiunea
citată, invectivând pe bietul autor în toate felurile. –Cum?... O noapte nebună! şi-au zis ei. Dar poate să
fie ceva mai absurd decât aceasta? Nebunie mai mare nici nu s-a văzut! etc., etc., etc...
La prima aparenţă, sunt puţini, precum presupunem, cari să nu dea dreptate criticilor în contra
autorului.
Ei bine, adevărul, cu toate aceste, este altfel, şi acei cari n-au nici dreptate, nici simţ poetic sunt
criticii.
Din punctul de vedere al logicei aplicată prozei acel care n-ar avea dreptate e autorul; din punctul
de vedere însă al logicei ce regisează poezia, tot ce autorul a scris mai poetic şi mai ales este acel
emistih. Fără a cugeta, şi prin instinct poate, s-a ridicat prin acea expresiune la înălţimea cutezătoarelor
trăsături de maestru.
 Cine va tăgădui că a zice în franţuzeşte: «C’était une foile nuit» ar fi un ce nepermis?
Acei cari judecă cu uşurinţă zâmbesc pentrucă ignoranţei trebuie să i se puie întotdeauna punctul pe
i! Hazul ce-l vor face nu va fi însă de lungă durată, deoarece am adunat atâtea arme convingătoare,
încât vor trebui să-şi plece fruntea dinaintea lor.
Înainte de a întrebuinţa pe cele de căpetenie, fie-ne permis a ne întreba de ce nu este logic, după
dumnealor, a se zice: «Era o noapte nebună».
Răspunsul le va fi lesnicios.
– Această expresiune e absurdă, vor striga sbârlindu-se, deoarece noaptea poate să fie întunecoasă
sau luminoasă, dar nebună, nu.
Pentru a-i sdrobi, răspunsul nostru este însă mult mai lesnicios decât al dumnealor, căci:
După cum nu poate fi «o noapte nebună», tot aşa nu poate să fie «o frunte înnorată», «o inimă
sângerândă», «buze de flăcări», «ochi de peruzele» sau «de azur», «un păr de aur», «o lună cu raze de
argint», inima femeiei, «un cuib de amor şi de otravă», şi aşa mai încolo, pentru cuvântul că fruntea
poate să fie încreţită dar înnorată nu, şi înorat poate să fie numai cerul; buzele pot fi arzătoare, dar nu
pot fi de flăcări; ochii pot să aibă culoarea peruzelor sau a azurului dar nu pot fi de peruzele, nici de
azur; inima femeii nu poate fi un cuib, deoarece nu este decât un organ; şi, în fine, luna poate să aibă
raze albe cum e argintul, dar nu raze de argint.
Cu toate aceste, nimeni nu protestează, şi pe drept cuvânt. Dacă cineva ar voi să excludă din poezie
asemenea expresiuni, cu totul nelogice în proză, atuncea poezia ar deveni proză şi totul ar fi zis.
Aceasta este atât de adevărat, încât s-au găsit geniuri mari, cari să fi cutezat şi mai mult. Cum că era o
noapte nebună nu e nimic. Cine nu-şi aduce aminte de nopţile nebune ale frumoasei sale
adolescente?... Plâng şi pe acei cari le-au uitat şi pe acei cari nu le-au avut! A fi poet însemnează a fi
poet, şi logica poeziei este, dacă ne putem exprima astfel, nelogică într-un mod sublim.
Ca dovadă în sprijinul afirmaţiunilor noastre, să deschidem pe Dante. Iată ce găsim în diferite
locuri ale poemei sale: «Divina Comedia», «Soarele care tace», «un loc mut de lumină», «o lumină
răguşită», aceste sunt proprii expresiuni ale nemuritorului poet şi ele revin adesea ori în versurile sale
cu o cutezanţă crescândă.
Mulţi vor zice în faţa acestora că Dante formează o excepţiune. Ca să-i domirim, luăm pe Virgiliu
şi găsim pe: «silentia lunae»; şi pe «clarescunt sonitus» cât şi pe multe altele tot atât de cutezătoare, şi,
precum se exprimă un autor francez, un asemenea stil atât de nelogic în aparenţă, nu este decât o
fericită preschimbare de cuvinte pe care simţurile o fac între ele. Ochiul judecă despre sunet zicând:
«Un sunet strălucitor» şi gâtlejul, despre lumină, zicând: «O lumină răguşită». Racine a zis de
asemenea: «Voiu vedea drumurile parfumate» (Je verrais les chemins parfumes) şi este evident că, la
el, simţul vederii a încălcat în acest vers asupra simţului odoratului. Sunt experienţe medicale care au
dovedit că un om, orb din naştere, auzind sunetul unei trâmbiţe, strigă: «Aceste sunete sunt roşii!». În
acel moment acel om vorbea limbajul poeţilor, deoarece vedea prin ureche. Sunetul era strălucitor
pentru auzul său, precum este strălucitoare culoarea roşie pentru ochii noştri.
Sunt de sigur mulţi cari îşi închipuiesc că introducerea unor expresiuni ca cele citate nu poate
figura cu succes în limba noastră. Acelora le voiu răspunde că de când există poezia în inima
poporului român, ele sunt introduse, scrise şi cântate, fără ca nimeni încă să cuteze a le numi nelogice,
căci, în poezie, se numeşte logic tot ce este frumos. Cântecele noastre populare sunt dovada cea mai
pipăită că nu ne înşelăm şi valoarea acelor cântece nu o poate tăgădui nimini, fiind apreţuite ca nişte
adevărate pietre scumpe de toată lumea adevărat literară. Meritul de fond al acestor poezii stă însă mai
cu seamă în forma lor poetică şi cu totul nelogică pentru proză.
Astfel, de exemplu,– prozaic vorbind, – nu putem admite ca logice nici chiar aceste versuri:
Sus la munte, ninge, plouă,
La Craiova pică rouă,
Dintr-ai nopţii ochi cereşti
Şi din ochii omeneşti.
În adevăr, în proză nu s-ar putea zice în niciun chip că «noaptea are ochi din care pică rouă».
Ce-ar fi devenit însă aceste admirabile versuri, dacă autorul ar fi rămas logic şi nu s-ar fi înălţat pe
aripa poeziei până a ajunge să exprime cu ajutorul acestui stil figurat, prin personificarea nopţii, că:
Sus la munte ninge, plouă
 La Craiova pică rouă
Dintr-ai nopţii ochi cereşti
Şi din ochii omeneşti!
Pentru ca să arătăm acuma, că însăşi expresiunile pe care le-am extras din Dante şi Virgiliu, oricât
de cutezătoare s-ar părea, pot să intre şi în cadrul unei poezii române, dăm aci câteva versuri pe care
le-am compus spre acest finit, adăugând într-însele şi expresiuni proprii nouă. Iată-le:
Tu ai încă în suflet credinţa. Mai poţi încă
Să mai trăieşti, şi’n locu-ţi adesea voi să fiu:
În sufletul meu însă e jale atât de-adâncă,
Şi-atât e de pustiu!
Analiza prozaică a acestor versuri ne va da ca rezultat nelogica până la absurd, deoarece credinţa e
un rezultat al combinaţiunii cugetărilor în creier, care e un organ material şi pipăit; credinţa nu poate fi
prin urmare un rezultat al unei ficţiuni ca aceea numită suflet. De asemenea un om poate să fie
«cuprins de jale» dar nu se poate zice în mod strict logic că acea jale rezidă în sufletul său, şi încă, – ce
este şi mai mult, – că jalea sa e adâncă, deorece, jalea poate să fie mare, pe câtă vreme adâncă nu poate
fi decât o apă sau o prăpastie etc. A zice apoi despre suflet că este atât de pustiu, este a fi tot atât de
nelogic. Trecând la strofa a doua, vom da peste mai multe:
De ce mă-ndemni la viaţă? Nu simţi că pentru mine
S-a isprăvit pământul şi soarele-a tăcut?
Ce bine mai aşteaptă, ce rău mai mă reţine
Când traiul meu e mut?
Expresiunile din strofa acesta sunt ale mele, dimpreună cu cele ca: «S-a isprăvit pământul» şi ca
«traiul meu e mut». Expresiunea: «Soarele a tăcut» este însă proprietatea lui Dante.
Nimica, precum vedem, nu este logic nici în această strofă, judecând negreşit din punctul de vedere
al prozei, şi din acest punct, fireşte, că suntem şi noi de acord cu uşureii critici, cari caută în poezie
logica prozaicelor dumnealor fierturi, asupra faptului că ideile enunciate în versurile de mai sus sunt
cu desăvârşire absurde, dimpreună cu modul lor de exprimare cu tot.
Şi cum ar putea să se isprăvească pământul, să tacă soarele şi să amuţească traiul?... Ei bine, nu
poate să fie cu toate aceste ceva mai logic! Pentru omul în a cărui inimă este dezastru şi-n al cărui
ochiu nu mai pot să fie nici chiar lacrămi, pământul se isprăveşte, soarele tace, şi traiul nu mai are
limbă. Pentru acel om s-a isprăvit pământul, deoarece fericirea lui s-a isprăvit! Soarele a tăcut,
deoarece, cu toate că razele sale luminează, razele sale nu-i mai vorbesc de amor, de vieaţă, de
petreceri, de aspiraţiuni pierdute; traiul său este mut, deoarece, ziua care trece se aseamănă cu ziua
care vine. Numai o asemenea amuţire a traiului, o asemenea tăcere a soarelui, şi o asemenea isprăvire
a pământului poate să aibă, după părerea mea, toată conciziunea şi poezia, cerute pentru a putea să
exprime dezastrul din inima care nu mai are nicio credinţă. Această părere, împărtăşită sau nu, e
părerea mea, şi n-aşi emite-o tocmai asupra unor versuri alcătuite de mine, dacă nu m-aşi rezema tot pe
modul de exprimare al celor doi mari maeştri: Virgiliu şi Dante.
Fără a mai analiza dar, voiu cita pur şi simplu, o a treia strofă, menţionând numai că expresiunea:
«fanfare colorate de-o purpură aprinsă» nu-mi aparţine mie, ci autorului Divinei Comedii. Iat-o:
Odinioară Muza, fanfare colorate.
De-o purpură aprinsă, vărsa ’mprejurul meu
S-au stins şi-acele note de îngeri inspirate:...
Mă pierd în Dumnezeu!
Afară de observaţiunile pe care le făcurăm asupra socotelii ce criticul trebuie să ţie că în poezie nu
este nelogic tot ce în proză ar fi absurd, vom spune că logica poeziei se mai deosebeşte de a prozei şi
în mai multe alte puncte.
În proză, de exemplu, nu se va putea zice niciodată: «ai ochi dar având şi ochi şi vedere eşti orb»,
ci se va zice: «Ai ochi, dar n-ai dreptul să vezi».
Ei bine, pentru a exprima asemenea idei, poezia procedează într-un mod cu totul nelogic pentru
proză. Ea zice:
Iar tu, sărac, ai voie să nu poţi a voi:
Ai ochi dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte;
Ai inimă ’nfocată dar nu poţi a iubi.
 (Bolintineanu, Sorin)
Conform logicei s-ar fi zis în proză astfel:
«Iar tu, dacă eşti sărac, poţi să aibi voinţă dar n-ai dreptul ca să voieşti; poţi să aibi ochi dar n-ai
dreptul să vezi; poţi să aibi gură, dar n-ai dreptul să vorbeşti; poţi în fine, să aibi inimă înfocată, dar
n-ai nici chiar dreptul să iubeşti».
Aşa ar fi zis negreşit proza şi ar fi zis bine; dar poezia, într-un mod în aparenţă nelogic, înlocueşte
cu o logică fundamentală deplină, «dreptul de a voi», «de a vedea», şi «de a vorbi» al prozei, – prin
neputerea de a îndeplini aceste toate. A zice în adevăr: «nu poţi» este acelaşii lucru ca şi cum ai zice:
«n-ai dreptul», deoarece, dreptul, judecându-se drept, nu este decât un rezultat al puterii. De aci
urmează dar, că cine e sărac n-are nici putere şi că cine n-are putere n-are nici drept şi nici chiar
dreptate. Logica este astfel cu desăvârşire satisfăcută şi ea devine aci cu atât mai tare cu cât vedem că
ea procedează printr-un şir de deducţiuni strâns legate împreună. Am putea să zicem chiar că în
poezie, ea nu constă aproape decât din deducţiuni.
Astfel, de exemplu, în proză s-ar zice: «Ninsoarea roşeşte de sânge». În poezie: «de sânge» poate fi
suprimat dacă lucrul ar putea rezulta din deducţiuni trase din alte versuri, ca, de exemplu, în
următoarele:
O ploaie de gloanţe în vânt vâjâieşte,
Îneacă pandurii, ninsoarea roşeşte.
(Bolintineanu: Andrei)
Nu avem pretenţiunea de a crede că am zis tot ceea ce se poate zice asupra acestui subiect atât de
important şi pentru al cărui studiu deplin ne-ar trebui spaţiul unui in-folio. Am voit numai să
întredeschidem criticei adevăratul orizont în care trebuie să graviteze când voieşte să se ocupe şi să
judece în mod serios şi imparţial de valoarea unei opere poetice. Ca să fim mai lămuriţi, vom spune
dar că critica, ori de câte ori se află pe un asemenea tărâm, trebuie să facă abstracţiune de faptul că ea
se exprimă în proză şi să ţie astfel socoteală că ceea ce nu poate trece ca logic în proză este primit în
poezie. Critica, prin urmare, nu trebuie să strivească, între tâmplele strâmte ale logicei după care se
conduce proza, divinul sbor al poeziei. În acelaşii timp, am voit să stabilim şi pentru poeţi, că poezia
este în ceartă perpetuă cu logica prozei şi că poetul trebuie să se ferească întocmai ca de foc de a
merge de acord cu ea. Poetul care nu-şi deosibeşte logica sa de aceea a prozei poate deveni un
Molière, ale cărui versuri sunt, însăşi pentru acest cuvânt, curată proză rimată, – poate deveni un
Voltaire chiar, – care cade ca poet tocmai pentru acelaşii motiv, – dar nu va deveni niciodată
descatenatul Shakespeare, furtunosul Byron, divinul Dante sau incomparabilul Musset.
Să fie în consecinţă bine stabilit că orice săritură, oricât de neraţională ar fi, este permisă adevăratei
poezii. Ceea ce nu i se iartă este tocmai prozaismul, adică logica.
Ştiţi pentru ce o poezie nu vă impresionează şi vă pare mediocră?... Versurile ei sunt frumoase,
imaginele logice, înlănţuirea ideilor, logică;
Într-un cuvânt, ea n-are niciun defect. Ei bine, cauza care o face să fie mediocră, este că dacă i s-ar
rupe ritmul şi i s-ar scoate rimele, ea n-ar mai rămâne decât o simplă bucată de proză.
Poezia este cu totul altfel. Poezia sboară, aleargă, fuge despletită, aci în nori, aci pe pământ, şi puţin
îi pasă ei de compasatele regule care constituesc logica prozei.
Un nou exemplu ce vine în ajutorul adevărului pe care îl amintim, îl găsim în prima poezie de care
ne vom aminti.
Astfel, ce este oare mai nelogic şi mai sublim decât aceste câteva versuri:
M-am suit la munte’n zori
Ş-am prins fulgerul din nori,
Şi de sus din înălţime
L-am izbit în ungurime!
– Cum, domnule? va zice prozatorul, sastisit; ce bazaconii mai sunt şi astea? Nu vezi că ai căzut în
absurdul absurdului, deoarece, dumneata, om, puteai în adevăr să te urci la munte în zori, dar nu puteai
să prinzi fulgerul din nori, necum de sus, din înălţime, să izbeşti în Ungurime cu el!
Acestea le va zice de sigur logicul prozator şi logicul prozator va avea de sigur dreptate, dar el va
rămâne, cu toată logica lui, jos pe pământ, pe când poetul, cu toată nelogica lui, va sbura în ceruri, iar
cântecul său absurd şi nelogic va răsuna din veac în veac, repetat de românime:
 M-am suit la munte ’n zori
Ş-am prins fulgerul din nori,
Şi de sus din înălţime
L-am izbit în Ungurime!
Prevăd însă că sunt mulţi cari vor voi să lupte cu argumentele mele corp la corp, şi că, prin urmare,
mulţi îmi vor cere să le dau pe scurt şi cu conciziune definiţiunea logicei poeziei.
Îi voiu satisface. Iat-o: Logica poeziei este ne-logică faţă de proză, şi tot ce nu e logic, fiind absurd,
logica poeziei este prin urmare însăşi, absurdul.
Fireşte că cei cari nu şi-au dat osteneala să studieze subiectul vor rămânea uimiţi în prezenţa unei
atât de cutezătoare definiţiuni; luăm însă asupră-ne a convinge pe cel mai încarnat logician, fără a ne
depărta cât de puţin de la regulele unei logice stricte, că eroarea nu este de partea noastră, şi că ea este
din contră de partea criticilor sau poeţilor cari n-au putut încă să ajungă a înţelege acest mare adevăr.
Pentru ca să ne atingem dar rezultatul propus, fie-ne permis a ne pune câteva întrebări, la care luăm
angajamentul a răspunde cu raţionamente necontestate: Ce este Dumnezeirea? Dumnezeirea, va zice
de exemplu amicul meu Bonifaciu Florescu, este pentru un catolic un împărat al Universului care
rezidă în Rai şi are de portar pe Sfântul Petru, iar de Ministru de Război pe Sfântul Ilie; pentru un
Ortodox, Dumnezeu este aproape acelaşii lucru, cu diferenţa că n-a deslegat încă să se mănânce ouă şi
lapte Vinerea şi Miercurea; pentru un Turc este un Sultan care-şi are de Ministru Preşedinte al
Consiliului pe Mahomet: Dumnezeirea poartă în cap cialma, rezidă tot în Rai şi are un întreg harem de
hurii pe care nu le-a avut încă niciun Padişah pământesc; pentru un Indian, Dumnezeirea este Vischnu,
o altă speţie de satrap care s-a făcut peşte şi mai ştiu eu ce; pentru Pieile Roşii ea este Soarele sau chiar
pur şi simplu Focul; pentru un Papuaş este cea dintâi buturugă de copac sau chiar cea dintâi piatră a
drumului şi aşa mai încolo. Trecând la cei vechi, găsim că la Romani şi la Greci, Dumnezeirea era
Jupiter sau Joe cel căsătorit cu Junona, ceea ce nu-l împiedeca însă nicidecum a se transforma
câteodată în ploaie de aur, spre a veni ca un pişicher, să tenteze pe Danae; la Egipţieni, o găsim sub
diferite forme, când Isis, când Osiris şi aşa mai departe; la Ovrei o vedem reprezentată prin bătrânul
Iehova, având de Ministru-Preşedinte pe perciunatul Moise, până a venit Hristos să-l răstoarne şi să-i
ia portofoliul, în faţa unei mari părţi a omenirii.
Aşa este! dar în fine:
– Ce este Dumnezeirea?
Ce este Dumnezeirea! Aceasta este universala întrebare, veşnicul that ist the question al lui
Shakespeare, adânca cercetare a lui Socrates şi a tuturor filozofilor vechi şi noi, cât şi a tuturor
oamenilor mici sau mari, învăţaţi sau proşti!
Şi învăţaţii cei mai mari, după ce s-au urcat mai sus de vânturile turbate, după ce au regulat toate
lucrurile din haos şi au botezat toate materiile, tocmai când au crezut că au pus mâna pe ea, au văzut că
Dumnezeirea e Nesfârşitul, şi fiindcă tot ce nu se sfârşeşte nu poate nici să înceapă, au văzut că
Dumnezeirea este Neânţelesul şi că nu se poate judeca de oameni care au şi început şi sfârşit şi cari nu
sunt decât o infimă părticică dintr-însa.
Prin urmare, şi după cei cu carte, şi după cei fără carte, Dumnezeirea este:
– Neînţelesul.
Întrebat într-o discuţiune asupra acestui subiect aş fi răspuns şi eu tot astfel, dar am mers şi mai
departe şi m-am întrebat:
– Ce este Neînţelesul?
Şi fiindcă un lucru neînţeles, după toate regulele logice din lume, se numeşte absurd, deoarece tot
ce nu poate fi înţeles cade sub această denominaţiune, mi-am zis că Neînţelesul, este Absurdul, şi prin
urmare, Dumnezeirea fiind Neînţelesul şi Neînţelesul Absurdul, am răspuns la întrebare că
Dumnezeirea este o absurditate sublimă.
Să vedem acum:
– Ce este şi Poezia?
– Poezia, va răspunde de exemplu spiritualul meu amic, d-l Pantazi Ghica, este o umbră, două
capete ce se împreună, două mâini ce se strâng, sgomotul unor uşoare şoapte care seamănă cu
freamătul frunzelor adiate de vânt, şi armonia unei sărutări îndelungă şi pasionată.
Răspunsul este foarte poetic, dar el nu ne dă, cu toate astea, definiţiunea Poeziei.
 Unii au zis că Poezia este muzica sufletului, alţii au zis alta, dar nimeni nu a putut s-o definească
încă într-altfel decât că ea este o schinteie divină.
Poezia, prin urmare, este o schinteie a Divinităţii.
Ei bine, acuma când ştim că Divinitatea este Neînţelesul şi Neînţelesul este absurdul, ce alt voiţi să
fie logica ei, decât aceea ce este însăşi Divinitatea şi Poezia însăşi?
În asemenea condiţiuni însă partea grea de explicat este cum poezia poate să convingă cu logica ei
nelogică, mult mai bine, mai decisiv şi mai repede decât proza.
Asupra acestui punct avem foarte puţine de zis: Poezia convinge, pentru că tot ce este frumos ni se
impune fără ca nimeni să-şi poată da seama în ce mod şi pentru ce.
Ridici ochii către spaţiurile cereşti şi fără să poţi concepe posibilitatea Infinitului, îi simţi sublimul
şi rămâi convins de existenţa unei puteri superioare, eternă şi imutabilă, care rezidă în tot şi din care
însăşi faci parte ca o intimă atomă.
Culoarea roşie îţi înveseleşte privirile fără să ştii pentru ce şi seninătatea albastră a cerului se
răsfrânge în inima cea mai turburată vorbindu-i în modul cel mai elocuent de fericirea de a fi, de a
vedea, de a simţi.
Un cer înnorat şi întunecos îţi schimbă din contra dispoziţiunile sufletului, şi în această privinţă, de
asemenea, nu-ţi poţi da seama de cauzele care dau naştere unei atât de puternice influenţe.
Poezia are aceeaşii putere suverană, tainică şi neschimbată, convingând prin însăşi esenţa ei divină,
domnind în toţi timpii şi peste toate inimile, fără ca cineva să-şi poată da seama de modul ei de
înrâurire. Accentele ei se impun inimei şi raţiunei fără a pleda, şi omul cel mai împietrit se înmoaie în
faţa lor. Ea suscită lacrămile, mângâie sau reprobă, dă naştere zâmbetului de bucurie sau încreţeşte
buzele prin ironia sa, şi când voieşti să te opreşti şi să-ţi dai seama de cauze printr-o strictă analiză,
rămâi uimit în faţa golului aproape total pe care ea ţi-l dă ca rezultat.
Şi învăţaţii cei mai mari, după ce s-au urcat mai sus de vânturile turbate, după ce au regulat toate
lucrurile din haos şi au botezat toate materiile, tocmai când au crezut că au pus mâna pe ea, au văzut că
Dumnezeirea e Nesfârşitul, şi fiindcă tot ce nu se sfârşeşte nu poate nici să înceapă, au văzut că
Dumnezeirea este Neînţelesul şi că nu se poate judeca de oameni care au şi început şi sfârşit şi cari nu
sunt decât o infimă părticică dintr-însa.
Prin urmare, şi după cei cu carte, şi după cei fără carte, Dumnezeirea este:
– Neînţelesul.
Întrebat într-o discuţiune asupra acestui subiect aş fi răspuns şi eu tot astfel, dar am mers şi mai
departe şi m-am întrebat:
– Ce este Neânţelesul?
Şi fiindcă un lucru neînţeles, după toate regulele logice din lume, se numeşte absurd, deoarece tot
ce nu poate fi înţeles cade sub această denominaţiune, mi-am zis că Neînţelesul, este Absurdul, şi prin
urmare, Dumnezeirea fiind Neînţelesul şi Neînţelesul Absurdul, am răspuns la întrebare că
Dumnezeirea este o absurditate sublimă.
Să vedem acum:
– Ce este şi Poezia?
– Poezia, va răspunde de exemplu spiritualul meu amic, d-l Pantazi Ghica, este o umbră, două
capete ce se împreună, două mâini ce se strâng, sgomotul unor uşoare şoapte care seamănă cu
freamătul frunzelor adiate de vânt, şi armonia unei sărutări îndelungă şi pasionată.
Răspunsul este foarte poetic, dar el nu ne dă, cu toate astea, definiţiunea Poeziei.
Unii au zis că Poezia este muzica sufletului, alţii au zis alta, dar nimeni nu a putut s-o definească
încă într-altfel decât că ea este o schinteie divină.
Poezia, prin urmare, este o schinteie a Divinităţii.
Ei bine, acuma când ştim că Divinitatea este Neînţelesul şi Neînţelesul este Absurdul, ce alt voiţi să
fie logica ei, decât aceea ce este însăşi Divinitatea şi Poezia însăşi?
În asemenea condiţiuni însă partea grea de explicat este cum poezia poate să convingă cu logica ei
nelogică, mult mai bine, mai decisiv şi mai repede decât proza.
Asupra acestui punct avem foarte puţine de zis: Poezia convinge, pentru că tot ce este frumos ni se
impune fără ca nimeni să-şi poată da seama în ce mod şi pentru ce.
 Ridici ochii către spaţiurile cereşti şi fără să poţi concepe posibilitatea Infinitului, îi simţi sublimul
şi rămâi convins de existenţa unei puteri superioare, eternă şi imutabilă, care rezidă în tot şi din care
însăşi faci parte ca o intimă atomă.
Culoarea roşie îţi înveseleşte privirile fără să ştii pentru ce şi seninătatea albastră a cerului se
răsfrânge în inima cea mai turburată vorbindu-i în modul cel mai elocuent de fericirea de a fi, de a
vedea, de a simţi.
Un cer înnorat şi întunecos îţi schimbă din contră dispoziţiunile sufletului, şi în această privinţă, de
asemenea, nu-ţi poţi da seama de cauzele care dau naştere unei atât de puternice influenţe.
Poezia are aceeaşii putere suverană, tainică şi neschimbată, convingând prin însăşi esenţa ei divină,
domnind în toţi timpii şi peste toate inimile, fără ca cineva să-şi poată da seama de modul ei de
înrâurire. Accentele ei se impun inimei şi raţiunei fără a pleda, şi omul cel mai împietrit se înmoaie în
faţa lor. Ea suscită lacrămile, mângâie sau reprobă, dă naştere zâmbetului de bucurie sau încreţeşte
buzele prin ironia sa, şi când voieşti să te opreşti şi să-ţi dai seama de cauze printr-o strictă analiză,
rămâi uimit în faţa golului aproape total pe care ea ţi-l dă ca rezultat.
(Literatorul, an. I nr. 8, 9; 9, 16 martie 1880.)

POEZIA VIITORULUI, 1892

Rolul de căpetenie în poezia modernă, îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism.

Acest gener, cel mai înalt, provoacă râsete. Cu toate acestea, astăzi când simbolismul numără geniuri
ca Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck, ca Mallarmé, ca Joséphin Péladan, ca Moréas şi alţii,
simbolismul, fie el în proză, fie în versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare în ajun să
triumfe. Se impune dar a se pune cititorul inteligent în curent cu noul pas pe care poezia îl realizează
în domeniul artei.
Simbolismul, în greceşte sumbolon, altfel zis senin, este numele modului de a se exprima prin
imagini spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii. Astfel, crucea este o imagine înfăţişată inteligenţii,
spre a reaminti suferinţele lui Isus. Faunul este imagina lubricităţii bestiale ce-şi are sediul în fiecare
om. Albeaţa crinilor poate să fie altceva decât simbolul inocenţei?
Precum se vede, simbolismul este apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează
întocmai ca dânsa, – cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagine ce se transformă
la urmă în cugetări.
Instrumentalismul nu este iar decât tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în
instrumentalism rolul imaginelor. Este evident pentru oamenii ce nu sunt lipsiţi de cultură muzicală, că
sunetele închise, precum: î, u, ă, cât şi sunetele grave ca: a şi chiar o, sunt menite să deştepte
sensaţiuni, dintre care, cele întâi vor fi note triste şi întunecate, iar cele de-al doilea sonore dar
solemne.
Din datele definiţiunii, rezultă că poezia modernă a început să graviteze către un ideal cu totul
superior şi că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi, de
succesele de bâlci ale antitezei, şi că şi-a creat, în fine, un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte
în largul ei, şi pe care burghezimea sufletelor, nearipate către aristocraţia în arte, nu va ajunge, – din
fericire pentru poezie, – să-l înţeleagă niciodată.
Ca şi wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului omenesc.
Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagină, aceste două eterne şi principale sorginţi ale ideii.
Şi iată cum poeţi zişi cu idei se vor trezi în secolul al XX-lea că n-au avut niciuna.
(Literatorul, 1892 nr. 2, 15 iulie.)
 SIMŢURILE ÎN POEZIE, 1896

Puţini cunosc rolul pe care simţurile îl au cu privire la naşterea, la formarea şi la felurile cugetării
omeneşti. Mulţi chiar îşi închipuesc că cugetarea naşte dela sine şi că simţurile-i sunt subordonate.
Mai puţini încă ştiu că poezia nu este decât o manifestaţiune a lor. Poezia, ca şi cugetarea, va fi sau nu
va fi, după cum simţurile lor există sau nu. Dacă s-ar face abstracţiune de ele, n-'ar mai fi nimic. În
adevăr, ideea coloarei nu ne-o dă decât simţul vederii. Fără ajutorul ochilor, creerii n'ar mai primi
sensaţiunea luminii, prin urmare forma şi coloarea lumii externe n-ar mai exista. Sunetul, este, –
fiindcă auzul este. Şi tot aşa cu mirosul, cu gustul, cu sensaţiunile tactile, pe care le primim dela
obiecte. Negreşit că lipsa simţurilor n-ar nimici lumea externă în sine. Lumina, şi când se zice lumină
se zice şi coloare, parfumul cât şi celelalte vibraţiuni diferite ale obiectelor, ar continua să fie ce sunt,
dar n-ar mai fi nimic pentru noi. Este uşor de înţeles că, în aşa condiţiuni, cugetarea n-ar mai exista, şi
cu atât mai puţm simţirea, altfel zis, poezia.
Cugetarea şi simţirea sunt astfel nişte simple rezultante ale impresiilor pe care anumiţi nervi sunt
susceptibili să le primească şi să le transmită creierilor cu o vioiciune mai mult sau mai puţin mare.
Rolul pe care simţurile îl au în poezie este dar de căpetenie. Dela buna lor condiţiune atârnă Poezia
însăşi; se poate zice chiar că Poezia nu este decât o exagerare a lor. Pentru acest cuvânt oamenii
ne-poeţi o numesc nevroză. Şi în adevăr cei care n'au simţurile destul de cultivate, cei cari prin natura
organismului lor fizic, nu pot să fie impresionaţi decât grosso modo, sunt cu totul logici când zic că
Poezia este o boală de vreme ce acest fel de a simţi nu este dăruit decât excepţiunilor. S-a dovedit, – şi
nu odată, – că zadarnic vei da ţăranului să guste din bucatele cele mai rafinate. El va înălţa din umeri.
Mămăliga, ceapa, usturoiul, brânza mucedă, ardeiul şi basamacul l-au pus în veci în neputinţă de a se
mai dilecta cu bucătăria delicată a celor cari încă de când au fost născuţi, s-au aflat în alte condiţiuni
de trai. Tot aşa, în coloare, nuanţa nu va avea asupra lui aproape nicio întipărire. Căci, după cum va
prefera mămăliga şi ceapa, de asemeni nu va fi simţitor decât coloarei vii, roşului arzător şi albastrului
crud, verdelui sau galbenului hotărât. În forme, ce i se va întâmpla va fi analog. Brutalul, necioplitul,
tot ce va fi din popor, ţeapăn, îi va plăcea, va fi pentru el arta supremă, frumuseţea supremă.
Dimpotrivă, Rafael sau Panselinos, cu toată divinitatea ce li se acordă, nu vor obţine cu tablourile lor,
nici cel puţin întâietatea asupra unei gravuri violent colorate din Universul Ilustrat.
Este de prisos a se insista asupra celorlalte impresiuni ale omului din popor. Ele stau într'un raport
perfect cu cele arătate. Auzul, mirosul, pipăitul, sunt la ţăran, – simţuri cu desăvârşire grosolane.
Majorităţile, oricare ar fi ele, sunt bestii.
În artă, mai cu seamă, minorităţile singure au dreptate. Dacă veţi supune unui plebiscit popular
universal, pe Goethe şi pe cel mai nătâng versificator, Goethe va cădea cu o majoritate sdrobitoare.
Aceasta nu împiedecă de loc, ca la noi, să se facă plebiscite dese cu privire la scriitori şi la artişti.
Sistema însă are un merit: ea explică unele reputaţiuni, cât şi unele impopularităţi.
Poezia, artele, precum şi preţuirea lor, depind exclusiv de acuitatea simţuală, căci numai ea este
creatoare în domeniul intelectual şi opera va fi, ce va fi fost simţul ce i-a dat naştere. Cugetarea însăşi
nu este, nu fiinţează decât fiindcă avem posibilitatea de a percepe lumea externă, de a defini coloarea,
forma şi natura obiectelor prin diversitatea de sensaţiuni pe care ele ni le transmit şi de a stabili
raporturi de diferenţiere între dânsele.
Dar, spre a se statornici şi mai mult că aşa este, nu este nefolositor a se urmări desvoltarea
intelectuală a unui prunc dela naşterea sa chiar.
Pare în adevăr sigur că un nou născut, în cele întâi ore ale intrării sale în vieaţă, nu posedă altceva
decât viaţa.
La dânsul, cele cinci simţuri, dacă vor fi existând, îşi trădează foarte puţin existenţa. În adevăr, pe
dinaintea ochilor noului născut o lumină poate să fie trecută, fără ca el să-şi dea seama de dânsa.
Sgomotul nu-l impresionează, atingerea aproape de loc. Ombilicul îi este tăiat fără ca durerea să se
manifeste hotărât, iar negreşit că şi celelalte două simţuri, – al odoratului şi al gustului, – se află în
aceeaşii stare. Inteligenţa noului născut este şi ea nulă. El nu ştie să distingă nici colorile, nici formele
şi nici nu-şi dă seama de distanţe. Pentru el, obiectele, ori pe ce plan s-ar afla, se prezintă de front.
Experienţe numeroase au dovedit veracitatea acestei afirmaţiuni. În primele sale faze, el nu zâmbeşte
nici nu plânge, pentru că nici nu vede şi nici nu simte. Primul lui zâmbet şi prima sa lacrimă arată
singure că sistemul său nervos a început să funcţioneze. De aci încolo, inteligenţa pruncului se va
desvolta în raport cu educaţiunea pe care simţurile sale va fi susceptibilă să şi-o facă ele sau s-o
primească dela alţii, iar cugetătorul viitor va fi ce-l va fi făcut această educaţiune. Importanţa pe care
simţurile o au în poezie poate fi uşor dedusă. O imagină viu transmisă creierului, ca formă şi ca
coloare, va produce o întipărire adâncă, va da naştere unui produs intelectual puternic. Şi ce se va
întâmplă cu imagina se va întâmpla şi cu celelalte sensaţiuni.
De aceea se încheie zicându-se:
Poezia nu este în om ci în afară de el.
Poezia este sensaţiunea directă.
Cugetarea nu este decât un produs al ei.
Cuget, – sunt om.
Simt, – sunt poet.
(Liga ortodoxă – Supliment literar, an. I nr. 4, 1896.)

LITERATURA MODERNĂ, 1897

De la 1830 până azi, spiritul omenesc a săpat o prăpastie între ce a fost – între secolul actual şi
cel trecut. S-a ajuns la o complexitate de simţiri şi la un rafinament fără margini. Atât în fond cât şi în
formă, toţi, e adevărat, caută frumosul, dar cei mai mulţi, caută frumosul nou. Aceste tendinţe, aceste
cercetări, au dat naştere la opere artistice de valoare – nu se poate tăgădui. Din nefericire, cele eterne
aproape nu s-au produs decât la cei şi prin cei mai apropiaţi de trecut, de natural, de simplu, de clasic.
O excepţie, şi aceasta cu enorme rezerve, se poate face cu privire la Verlaine. Dar Verlaine n-a
aparţinut nici unei şcoli. N-a fost nici clasic, nici realist, nici simbolist, nici decadent, nici
instrumentist. El şi-a reprezintat, pur şi simplu, şi uneori, în mod genial, nevroza sa psihică. Modernii
– şi aproape toţi – au evoluat în acest sens – cei care l-au imitat pe el şi pe alţi câţiva – din nenorocire,
n-au făcut-o în mod natural, ci numai în mod tendenţios.
Din această cauză, literatura modernă a intrat pe un pripor periculos.
La noi mai cu seamă, unde un poet prea cunoscut, spre a mai fi necesitate să fie numit – s-a
revoltat, lătrat cum era de toţi câinii şi, revoltându-se, s-a lăsat în voia liberei exprimări a idealului său
artistic, altfel zis: simbolismul şi muzicalismul – transcedentalităţi –, o droaie de copii nepregătiţi
pentru această urcare, nici prin cultură, nici prin suferinţi sau prin simţuri, s-a umflat, se umflă, se bat
pe denumirea de poet simbolist, căci fiecare caută nou, îşi închipuieşte că deschide un drum nou. Unii
dintre aceştia sunt chiar plini de talent, dar, precum a zis-o un critic: „Sunt culmi radioase de şire
strălucite, însă, când umbli pe ele, abisurile sunt aproape, abisuri negre, haotice de demenţă şi
câteodată de noroi“.
Se scrie acest studiu, sau această schiţă de studiu, pentru a se lămuri definitiv o chestiune, şi
anume că literatura modernă nu ţine nicăieri ce a făgăduit.
În genere, această literatură este superficială, voită, pretenţioasă. Inima nu vorbeşte în ea, şi
deci ea nu va trăi. Operile de artă eterne n-au nevoie de forme noi, nici de gândiri şi simţiri noi, ci de
forme sculpturale, de muzica sufletului, de sinceritate şi pasiune.
A face versuri şchioape şi ridicole sub pretext de simbolism, de instrumentism şi de altele este
ca şi cum ai juca şotron într-un picior şi ai avea pretenţiunea să fii admirat de lume. Aglomerarea în
vers de rime, în primul şi în al doilea emistih, nu este nici instrumentism, nici euritmie, ci cacofonie.
Neînţelesul nu este simbolism, ci aberaţiune, smintenie. Verlaine, de [la] care unii ca aceştia
şi-ar închipui că se pot reclama, n-a fost, în versurile lui, nici un idiot, nici un nebun. A fost poate un
dezechilibrat, dar pe acest dezechilibru al lui ne-a făcut să-l înţelegem: El este clar, este artistic,
armonios, demn de milă, câteodată însă, şi foarte des, divin.
Când Verlaine adună într-un vers asonanţe, când în corpul versului chiar, împleteşte rime în
mod voit, aceasta se cunoaşte, se simte, după cum se cunoaşte la ceilalţi contrariul. La noi, cât şi în
străinătate, câţiva au adoptat procedeul exterior al lui Verlaine şi au crezut că i-au surprins geniul.
Ce-au ajuns însă? Ce vor ajunge? De unde unii dintre ei – nomina odiosa – erau însufleţiţi de talent
natural, ei cari s-au mecanizat, sărmani automaţi, au înlocuit talentul prin artificialitate şi s-au nimicit.
Însă ce importă nimicirea oamenilor? Dacă per unii, alţii se ridică.
În domeniul artei, ce importă este ca curentele să nu fie falşe şi nesincere. Literatura modernă a
ajuns deja, sau tinde să ajungă la un rezultat nefericit, dezastruos pentru spiritul omenesc.
În contra acestui rezultat sau în contra acestor tendinţi, din toate puterile, toţi câţi au bun simţ
trebuie să se ridice.
Şi pentru acest cuvânt, trebuie a se aplica ferul roşu, deoarece sunt cangrene ce nu se pot vindeca
altfel.
Căci cine nu simte, în fond, că cei vechi au fost şi rămân cei mari[?]
Şi ce erau cei vechi decât cei simpli prin excelenţă, cei neîntortocheaţi – dar cei cinstiţi?
În rezumat, în literatură şi în artă, în afară de caracter şi cinste nu există frumos, nu există adevăr.
Către aceasta trebuie să evoluţioneze românii.
Şi…
S-a zis.
(Revista modernă, an I. nr. 4, noiembrie 1897.)

ÎN PRAGUL SECOLULUI, 1899

Decăderea sentimentelor ce-a trecut peste Europa ca un vânt pustiitor pare în ajun de a-şi fi încheiat
ciclul. Un reviriment literar însemnat se schiţează de câtva timp în spiritul neo-latinilor.
Naturalismul, adeseori josnic, alteori anostitor din cauza frazei ce se târăşte şi nu aleargă decât rar,
din cauza amănuntelor plictisitoare, începe să fie lăsat la o parte. Neândoeinic că naturalismul îşi are
capetele lui de operă; el nu trebuie şi nu poate să fie neţinut în seamă. Zola, în le Rêve, – suav duet de
amor, – în la Faute de l’abbé Mouret, – admirabilă poemă în care rozele cântă o simfonie neuitată, –
în numeroase alte pagini ca, de exemplu, unele din l’Assomoir, altele din l’Oeuvre şi aşa mai departe,
este şi rămâne nemuritor. Însă discipolii au stricat şcoala, şi sunt foarte mulţi aceia cari au redus-o la
banalităţi greoaie, la grosolănii. Nevoia de a se părăsi calea apucată se simţea încă de câţiva ani.
Bourget, şi alţii, au încercat să reînvieze aşa zisa literatură psihologică; dar abia un geniu ca Stendhal
isbutise să facă citibile pagini din această direcţiune. Tot ce poate să facă un autor, – şi nici aceasta nu
o poate face în total, – este să psihologizeze numai cu privire la dânsul. Germanii, dela care derivă
tendinţele de impresionalism sau de obiectivism, au dovedit de ajuns superficialitatea şi falsitatea unei
astfel de literaturi. Zadarnic autorii lor nu se pun pe ei în joc. Sub numele eroilor ce născocesc, nu
vorbesc nimeni alţii decât ei înşişi. Totul se reduce deci la o simplă chestiune de ipocrizie şi la o
pretenţiozitate ridicolă. Pe lângă acestea, literatura lor, când nu este un reflex al spiritului latin, din
care, – de altminteri ar fi şi imposibil a se tăgădui aceasta, – izvorăşte întreaga cultură germană; când
nu este dar un reflex al acestui spirit, se pierde în nebulosităţi, în abstracţiuni, – fraze de câte o poştă şi
cuvinte deşarte cum este bunăoară faimoasa înşirare a lui Schopenhauer: Despre împătrita rădăcină a
raţiunii suficiente prin ea însăşi.
Este evident că mai cu seamă în Franţa, literatura psihologică şi a altor abstracţiuni nu putea să
prindă rădăcini. N-au mai rămas decât oarecari cucoane să se prăpădească după nesărăturile lui
Bourget ce te fac să-ţi rupi fălcile cu căscatul. A ieşit vorba prin saloane, şi de acolo la mahala, că
Bourget e grozav, şi iată acum, leliţele şi cucoanele l-au pus la inimă. Nu că pricep ceva din ce scrie
Bourget, dar fiindcă unora le place apa dulceagă ori sălcie, iată-le şi pe ele că nu se mai adapă dela alt
izvor. Tot aşa odinioară se duceau ele la apele dela Văcăreşti ca să se curarisească la numărul eins sau
la numărul drei, fiindcă, aşa le spusese medicul Fontanei, Penescu cel de celebră memorie. Acel medic
zicea în adevăr că clociturile şi murdăriile cu pricina sunt mai abitir decât apele dela Karlsbaden,
declaraţiuni ştiinţifice făcute în temeiul celor o mie de lei pe lună pe care i-a primit ani lungi dela
primărie, până s'a constatat că pretinsul izvor mineral nu era decât scârba detrituselor dela turnătoria
Lemaître. Apoi, unde mai pui că Bourget e băiat nostim, cum o fi fost pe vremea aceea şi Medicul
Fontanei, şi că portretul cu mustăţile sbârlog apare prin toate publicaţiunile ce răsbesc prin Bucureşti.
Pentru a ieşi dintr-o aşa situaţiune, Francezii, care se află până acuma tot ei în fruntea mişcărilor
intelectuale, nu aveau de făcut altceva decât să evoluieze. În poezie, – ramură ce şi dânsa se
îmburghezise prin François Coppée, care o alăturase adesea de proza rimată şi ce se materializase cu
desăvârşire prin unele din versurile lui Richepin şi ale celor cari derivă dela ambii, – s-a căutat un
drum nou, iar el este aproape descoperit. Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre unii
din Români, dacă n'au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din~vreme
întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinck, Rodenbach,
Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Sevérin şi alţii încă,– cei patru întâiu citaţi, astăzi deja iluştrii,
– au avut onoarea împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liège de
revista Wallonie, al cărei energic şi valoros director era d-l Albert Mockel, unul dintre distinşii
colaboratori actuali ai marei reviste pariziene Mercure de France. Dintre români, Bogdan-Piteşti,
Charles A. Cantacuzène, A. Sturdza şi alţii au evoluat în acelaşii sens. Acea mişcare, îndrăsneaţă,
avântase spre ideal, a întrupat într-însa închiderea pentru profani a porţilor templului sacru; crearea
unei limbi şi a unor formule speciale acestor mari sacerdoţii, ce se numesc: Poezie şi Artă; ţinerea
socotelii de valoarea de muzică şi de coloare a semnelor grafice; deşteptarea de imagini, de sensaţii şi
cugetări, cu ajutorul formei; crearea de ritmuri noi, flexibilizarea şi înavuţirea formelor existente, spre
a se ajunge la muzică, imagine şi coloare, singura poezie adevărată. Chiar în acest număr al
Literatorului se află bucăţi de versuri, ai căror poeţi, deşi tineri, pot să fie priviţi ca premergători în
această direcţiune. Dar despre micile poeme citate aci în treacăt, se va vorbi pe larg cu o apropiată
ocaziune. Deocamdată este sigur că împrejmuirea în care excesul vulgarităţilor Naturalismului sau
Realismului prozaic, închisese poezia modernă, cade de toate părţile ruinată. Orizontul începe să
reapară larg şi frumos. Este o zare artistică plină de lumină... Dar din imensitatea răului n-a născut însă
binele numai în domeniul poeziei. Prozatori francezi, fie că au prins de veste că publicul e obosit de
ticăloşiile şi murdăriile vieţii zilnice, fie că erau ei obosiţi, s-au împărţit în două tabere, tinzând însă
amândouă deodată, şi cu toate că pe căi diferite, la atingerea unuia şi aceluiaşi scop. Dintre aceste
tabere, una face din frazări admirabile melopee, cizelări artistice, giuvaeruri rare sau tablouri de preţ.
Cealaltă, – iar în această privinţă reînvierea pare a fi început din teatru, – urmând instinctului propriu,
dă naştere, în mod inconştient, unui ilustru dramaturg, lui Edm. Rostand. Cyrano de Bergerac este
reînvierea strălucită a Romantismului. Operele de imaginaţiune cu care mulţi dintre contimporani
ne-am făcut educaţiunea sufletească în Victor Hugo, în Dumas-père, în Theophile Gautier şi în o
mulţime de alţii; avântarea departe de real, de păcătoşiile traiului; sacrul entuziasm pentru tot ce e
mare, nobil, frumos; tot ce făcuse splendoarea unei epoci şi tot ce nu mai era, – se reîntregesc, încep să
reapară în suflete şi în scrieri, iar în curând va curge Dunăre largă. Psyche, cea care ajunsese o babă
hârcă, cu fălcile căzute, sulemenită şi ridicolă, reîntinereşte; sprâncenele i se rearcuesc, blonde; ochii i
se fac peruzele şi adâncesc cerurile în ei; buzele îi sunt floarea de rodiu. Crini şi viorele renasc sub
obrajii feciorelnici. Şi aripile de azur cu care sbura aşa de sus, reîncep să-i freamăte la umeri. Spre a-şi
lua avântul din nou, în lumea idealului, în zarea visului, răsar deja, ici-colo, feţi frumoşi. Dar aceştia
nu sunt întârziaţi în Nirvanism, nici stupefacţi ce batjocoresc frumosul în toate manifestările lui: în
formă, în limbă, în coloare... Sunt îndrăsneţi sublimi, cari se aruncă în cer ca într-un abis şi pierd
lumea din vedere... O pierd atât de bine din ochi încât ei, zei superbi, sunt mai sus de vieaţă şi de
moarte...
Această evoluţiune e spre îndeplinire şi duce sufletul spre perihelia lui. Ea va fi ca o reînviere şi
învierea va fi dumnezeiască. Căci ce va învia şi va fi sublim atunci, va fi inima tinerimii, pe care
zadarnic s-au cercat s-o usuce şi s-o omoare. Şi ce va mai învia, – vor fi generozităţile, astăzi moarte.
Şi ce nu va mai fi mort, – va fi simţul artistic, – simţ ce este astăzi fără graiu şi fără licărire de vieaţă.
Şi ce va fi nobil, – va fi cel sărac!... Nu se va mai râde de el cum se râde astăzi.
 A fi rămas sărac, într-un timp de corupţiune, va fi considerat ca cea mai mare virtute. Săracului nu i
se va mai zice: prost şi tâmpit, cum i se zice. Avuţia nu va mai fi un merit, – sau supremul merit.
Femeile nu vor mai fi insultate, sau chiar şi pălmuite în stradă, după cum au fost, de cavaleri ai spadei,
– ofiţeri, cari odinioară nu ştiau cum să le înconjoare cu mai multă curtenire şi cu mai mult respect.
Cazul cu d-na dr. Thör nu se va mai reproduce. Mulţumirile nu se vor mai da de partea celui tare. Ele
vor ocroti pe cei cari, eroi, luptă cu vieaţă, cu restriştea din destinele lor, cu ei înşişi. Curentele
oficiale, oricât de puternice, vor fi covârşite de geniul poporului, de voinţa lui, de forţa şi de
frumuseţea lui. Cei isbiţi, cei năpăstuiţi, victime sublime ale credinţei lor în izbânda finală a luminii
asupra întunerecului, îşi vor avea în curând ziua lor.
Romantismul a însemnat şi a însumat aceste toate. El a fost o şcoală. În cărţile ce-au trăit din el şi
prin el, bunătatea, adevărul sfârşeau prin a triumfa. El ne învăţa să ne respectăm mamele, soţiile,
amantele, femeile, – şi chiar pe femeia căzută. El râdea de Burtăverdism. El vibra de patriotism şi de
iubirea aproapelui. Poate că uneori nu nuanţa destul şi se avecina câteodată cu ridicolul. Însă, aşa cum
era, era un soare, rodnic. Lumina încălzea şi, ca soarele, îşi avea petele lui. Acele pete însă n-au
împiedecat niciodată pe astrul vieţii să facă să crească grânele, să albăstrească cerurile, să şoptească
izvoarele, să cânte frunzele, pasările şi inimile noastre, – să iubim, – să le iubim, – să ne iubim.
Abstragere de vieaţă reală, reîntoarcere şi urcare nouă către frumos, triumf al poemei simţurilor,
fantaziei şi cugetării, iată nevoia ce, în stare manifestă sau încă latentă, trăeşte azi în toţi. Simple
consecinţe ale acestei nevoi, sunt: aristocratizarea poeziei; ascensionarea spre ideal; regravitarea
împrejurul a ce se va numi neoromantism, idealism sau altfel, în fine toată mişcarea intelectuală a
timpului.
Cu ochi schinteietori se poate privi viitorul.
(Literatorul, an. XX nr. 1, 20 februarie 1899.)