Sunteți pe pagina 1din 36

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

NOTE DE CURS

CAP. I Noţiuni introductive privind finanţele publice

1.1. Noţiunea de finanţe publice

Apariţia şi evoluţia finanţelor publice este inseparabil legată de


existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice de realizare şi
repartiţie a produsului social. Termenul finanţe provine din expresia
latinească financia pecuniaria care însemna a încheia o tranzacţie prin plata
unei sume de bani.
În prezent, finanţele reprezintă instrumentul prin intermediul căruia
statul şi celelalte colectivităţi publice asigură fondurile băneşti necesare
dezvoltării economiei naţionale. Finanţele publice sau relaţiile financiare
sunt formate din totalitatea relaţiilor sociale de natură economică care apar
în procesul realizării şi repartizării în formă bănească a resurselor necesare
statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.
Noţiunea de finanţe publice sau de relaţii financiare nu trebuie
confundată cu cea de bani. Astfel, în timp ce banii reprezintă o marfă
specială care îndeplineşte funcţia de echivalent general, sfera finanţelor este
mai redusă şi reprezintă relaţiile de constituire şi repartizare a unor fonduri
băneşti.
Relaţiile financiare se realizează în cadrul unei activităţi complexe
desfăşurate de organele de stat şi agenţii economici denumită activitate
financiară. Activitatea financiară se desfăşoară în cadrul fiecărui palier al
sistemului financiar, remarcându-se forme specifice precum activitatea

1
bugetară, activitatea bancară, activitatea fiscală etc. Activitatea financiară se
realizează prin acte şi operaţiuni specifice fiecărei forme în parte (operaţiuni
de încasări şi plăţi, de finanţare bugetară, de creditare etc).1

1.2. Definiţia şi obiectul de reglementare al Dreptului financiar

Dreptul financiar poate fi definit ca fiind totalitatea actelor normative


care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice destinate
satisfacerii nevoilor social- economice ale societăţii.
Dreptul financiar, subramură a dreptului public, grupează toate
normele juridice care reglementează relaţiile financiare.
Reglementarea juridică a relaţiilor financiare are o însemnătate
deosebită, deoarece finanţele publice participă în mod direct la dezvoltarea
societăţii (se asigură, astfel, constituirea, repartizarea şi utilizarea cu
eficienţă a banului public pentru sporirea producţiei de mărfuri, dezvoltarea
forţelor de producţie, promovarea activităţii de cercetare ştiinţifică,
dezvoltarea învăţământului, culturii, protecţia socială etc).

1.3. Izvoarele dreptului financiar

Dreptul este alcătuit dintr-un ansamblu de norme generale de conduită


prin care sunt reglementate relaţiile social-economice din cadrul unei
societăţi. În esenţă, dreptul constituie un element de suprastructură alcătuit
din concepţii juridice precum şi instituţiile şi raporturile juridice
corespunzătoare lor.
1
Gelu Maruntelu, Drept financiar si fiscal, Editura Ovidius University Press, Constanta, 2005, pag.5

2
Dreptul, ca ansamblu coerent de norme generale de conduită, se
formează prin intermediul izvoarelor de drept.
În sens juridic, prin izvor de drept se înţelege forma specifică de
exprimare a normelor juridice. Astfel, normele juridice sunt exprimate într-o
diversitate de forme, proprii dreptului, care poartă denumirea generică de
acte normative şi care pot fi, în funcţie de organul de stat de la care emană:
legi, decrete, decrete-legi, hotărâri, decizii, ordine, instrucţiuni, norme
metodologice, etc. Aceste acte normative constituie izvoare de drept. Fiecare
ramură de drept este alcătuită din acte normative specifice care
reglementează o anumită categorie de raporturi juridice.
Izvoarele dreptului financiar sunt alcătuite din totalitatea actelor
normative care reglementează raporturile juridice financiare.
În raport de gradul de generalitate sau de specificitate, se disting:
- izvoare comune dreptului financiar şi altor ramuri de drept;
- izvoare specifice dreptului financiar;
Din prima categorie face parte, în primul rând, Constituţia , legea
fundamentală a ţării, care conţine dispoziţii referitoare la elaborarea,
aprobarea şi executarea bugetului public naţional, cu privire la politica
fiscală a statului, controlul execuţiei bugetare etc. În aceeaşi categorie a
izvoarelor comune intră legi, hotărâri care conţin dispoziţii şi în domeniul
financiar.
Din categoria izvoarelor specifice dreptului financiar fac parte actele
normative care cuprind dispoziţii referitoare exclusiv la relaţiile financiare:
Legea finanţelor publice nr. 500/2002, Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală, Legea 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale etc.

3
1.4. Normele dreptului financiar

Norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală,


stabilită sau recunoscută de stat şi a cărei respectare obligatorie este
garantată de forţa coercitivă a statului. Pornind de la noţiunea normei
juridice, norma de drept financiar se poate defini ca o regulă de conduită
stabilită de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi
la raportul de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată, la nevoie, de
forta coercitiva a statului.
Conţinutul normei de drept financiar are aceeaşi structură logico-
juridică ca a oricarei norme juridice – ipoteză, dispoziţie şi sancţiune,
precum şi o construcţie externă determinată de modul de exprimare a actelor
normative (capitole, secţiuni, articole, alineate şi paragrafe).
Ipoteza normei de drept financiar prevede împrejurările în care
urmează să se aplice dispoziţia, iar dispoziţia prevede chiar conduita ce
urmează a fi adoptată de subiecţii de drept.
Dispoziţiile cuprinse în normele financiare au un caracter
preponderent imperativ.
Elementul specific normei juridice financiare îl constituie sancţiunea.
Sunt stabilite sancţiuni specifice relaţiilor financiare şi anume: amenda
fiscală, dobânzile şi penalităţile de întârziere în caz de neplată la termen a
obligaţiilor bugetare, suspendarea finanţării, suspendarea creditării etc.
Sancţiunile se constată şi se aplică de organele financiare şi bancare
persoanelor fizice şi juridice, subiecţi ai raporturilor juridice financiare.

1.5. Raporturile de drept financiar

4
Raporturile juridice reprezintă relaţiile sociale supuse reglementarii
normelor juridice. Raporturile de drept financiar ocupă un rol însemnat în
cadrul raporturilor juridice, având în vedere importanţa acestor relaţii
precum şi interesul deosebit al societăţii faţă de finanţele publice.
Raporturile juridice financiare sunt reprezentate de relaţiile sociale
care iau naştere în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor
băneşti ale statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare.
Raporturile de drept financiar se particularizează prin urmatoarele elemente
specifice:
- subiecţii participanţi la raporul juridic şi poziţia pe care o au unii
faţă de alţii;
- obiectul de reglementare;
- modalitaea de realizare a formei de activitate în cadrul căreia îşi au
sorgintea;
Astfel, raporturile de drept financiar se nasc numai în cadrul activităţii
financiare înfăptuite de stat prin organele sale. În cadrul acestor raporturi,
fără excepţie, unul dintre subiecţi este, întotdeauna, statul reprezentat de un
organ de specialitate care intră în raportul juridic financiar de pe poziţia de
purtător al autorităţii de stat. Această particularitate îi creează o poziţie de
superioritate faţă de ceilalţi subiecţi participanţi la raportul financiar,
persoane fzice si juridice2.
Raporturile de drept financiar se nasc, se modifică şi se sting pe baza
manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute
de normele juridice financiare. Această particularitate oferă posibilitatea
executării directe de către organele statului a obligatiilor fiscale ale

2
Dan Drosu Saguna, Drept Financiar si Fiscal, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, pag.74

5
contribuabililor, fără a mai fi necesară, în acest sens, o hotărâre
judecătorească.
În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice, raporturile de
drept financiar pot fi: raporturi juridice bugetare, raporturi juridice fiscale,
raporturi juridice bancare, raporturi juridice de creditare, raporturi juridice
valutare, raporturi juridice de control financiar etc.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt
subiecţii, conţinutul şi obiectul.
Subiecţii participanţi la raportul financiar sunt, pe de o parte, statul
reprezentat printr-un organ de specialitate, iar pe de altă parte, persoanele
fizice sau juridice care au calitatea de contribuabil. Dintre persoanele fizice,
acestea pot fi: cetăţenii români, persoane fizice străine rezidente
(reprezentanţi diplomatici, comerciali, doctoranzi, studenţi, apatrizi) şi
persoane fizice nerezidente (artişti, sportivi, turişti, oameni de ştiinţă etc).
Conţinutul raporturilor de drept financiar îl constituie drepturile şi
obligaţiile subiecţilor participanţi, care diferă de cele ale altor raporturi
juridice, deoarece privesc necesitatea şi importanţa constituirii, repartizării şi
utilizării fondurilor băneşti ale statului. Astfel, organele financiare de stat au
dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp, de a elabora bugetele publice şi de a
adopta măsuri pentru executarea lor, de a acţiona pentru stabilirea şi
încasarea veniturilor publice şi de a le administra conform dispoziţiilor
legale. În ce-i priveşte pe contribuabili, aceştia au obligaţia de a exercita
obligaţia financiară ce le revine prin plata impozitelor şi taxelor pe care le
datorează, dar au şi dreptul de a pretinde organelor financiare aplicarea
corectă a legii, precum şi dreptul de a contesta măsurile considerate nelegale.
Obiectul raporturilor juridice financiare este diferit, fiind determinat,
în primul rând, de sfera largă şi complexă a finanţelor publice, iar în al

6
doilea rand, de fapte, acte şi operaţiuni specifice activităţii fiscale. Astfel,
obiectul raporturilor financiare este format din acţiunile de prognoză şi
organizare bugetară, din actiunile de control financiar, din sumele de bani
care se individualizează şi se încasează ca impozite şi taxe etc.

1.6. Aparatul financiar al statului

În sens larg, noţiunea de aparat financiar desemnează totalitatea


organelor statului care contribuie în mod direct sau care doar înlesnesc
înfăptuirea activităţii financiare prin care se aplică politica financiară a
statului.
În sens restrâns, aparatul financiar desemnează organele de
specialitate ale statului cu atribuţii exclusive în domeniul financiar.
În funcţie de interpretările date conţinutului aparatului financiar se pot
distinge două categorii de organe ale statului:
- organe ale statului cu competenţe generale care au importante
atribuţii şi în domeniul finanţelor publice: Parlamentul, Preşedinţia,
Guvernul, ministerele, consiliile locale etc;
- organe ale statului cu competenţe speciale, cu atribuţii exclusive în
domeniul finanţelor publice: ministerul economiei, ministerul
finanţelor publice, Curtea de conturi, Garda financiară, corpul de
control economico-financiar al primului ministru. Acestea sunt organe
centrale de specialitate ale statului.
La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale funcţionează
urmatoarele organe de specialitate: direcţiile generale judeţene ale
finanţelor publice care au în subordine administraţiile financiare

7
publice de la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, camerele de
conturi judeţene, secţiile din teritoriu ale Gărzii financiare.
Organele statului care fac parte din aparatul financiar au ca principale
atribuţii: administrarea finanţelor publice, realizarea şi menţinerea
echilibrului financiar, monetar şi valutar al ţării, asigurarea eficienţei
economiei naţionale, organizarea şi urmărirea încasării veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor bugetare, organizarea şi exercitarea controlului
financiar3.

CAP. II CONCEPTUL DE SISTEM BUGETAR


3
Dan Drosu Saguna, op. cit. pag.78

8
Sarcinile finanţelor publice sunt aduse la îndeplinire, în mare măsură,
prin intermediul bugetului de stat ca principal plan financiar al statului.
Bugetul de stat este format din relaţii financiare prin intermediul cărora au
loc constituirea şi repartizarea celui mai important fond bănesc al societăţii,
fondul bugetar.
Cuvântul buget provine din limba franceză veche de la cuvintele
bouge sau bougette care desemnau o pungă din piele sau o pungă de bani.
Termenul a fost preluat în Anglia odată cu cuceririle normande, de unde s-a
răspândit în toată lumea cu semnificaţia financiară de azi. În România,
termenul de buget apare pentru prima dată în Regulamentele Organice.
Astfel, în Regulamentul Organic al Moldovei se întâlneşte termenul bindge,
dar şi expresia închipuirea cheltuielilor anului viitor. Înainte de apariţia
Regulamentului Organic, în ţările române nu a existat un buget în sensul
actual al cuvântului. Totuşi, pot fi menţionate Codicele de venituri şi
cheltuieli apărute pentru prima oară în Moldova în timpul domniei lui
Gheorghe Ştefan Voda (1654) şi apoi în Muntenia în timpul domniei lui
Constantin Brâncoveanu (1694-1704). Aceste condici nu aveau un caracter
executoriu, ele fiind simple acte de gestiune care se refereau la venituri şi
cheltuieli trecute.
Prima încercare de realizare a unui act financiar de tip modern
aparţine lui Nicolae Mavrocordat (în cea de a doua domnie, 1712), când a
prezentat Sfatului domnesc aşa numita Samă sau Băncile visteriei. Acest act

9
reprezenta o dare de seamă cu privire la natura veniturilor şi cheltuielilor
ţării4.
În reglementarea actuală, sistemul bugetar al ţării este organizat într-o
concepţie nouă impusă de economia de piaţă, renunţându-se la formula
bugetului unic de stat derivată din Planul naţional unic, instrument al
centralismului excesiv, trecându-se la un sistem de bugete distincte,
elaborate, aprobate şi executate în condiţii de deplină autonomie: bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale.
Pentru elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor sunt stabilite
competenţe precise pentru Parlament, Guvern, Ministerul Finanţelor Publice
şi alte organe.
Sistemul bugetar poate fi definit ca fiind planul financiar al statului
prin care sunt prevazute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadă
determinată de timp, de obicei un an.
Importanţa sistemului bugetar în cadrul finanţelor publice poate fi
sintetizată astfel:
- participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor
statului;
- asigura autonomia reală a unităţilor administrativ-teritoriale;
- garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii
importante de persoane;
- asigură echilibrul financiar şi valutar al statului;
- are un important rol stabilizator al economiei naţionale;
În ce priveşte natura juridică a bugetului, în doctrină s-au exprimat
mai multe teorii. Conform unor teorii, bugetul ar avea natura unui act
administrativ, iar potrivit altora, bugetul ar fi un act legislativ. S-a impus,
4
Ibidem, pag.286

10
însă, opinia potrivit căreia bugetul are natura juridică de lege, deoarece
Parlamentul adoptă numai legi şi, prin urmare, şi legea bugetară anuală.

Conţinutul sistemului bugetar

Conţinutul sistemului bugetar este format din venituri şi cheltuieli


publice.
1.Venituri publice
Veniturile publice sunt formate din mijloace practice de constituire a
fondurilor băneşti ale statului. Sunt formate din venituri bugetare sau
venituri ordinare şi venituri extrabugetare sau venituri extraordinare.
Veniturile bugetare sau ordinare sunt considerate veniturile care se
încasează cu regularitate la buget constituind o sursă permanentă5. Din
această categorie fac parte taxele, impozitele directe şi impozitele indirecte,
precum şi veniturile de la întreprinderile şi domeniile statului. Impozitele
directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al
impunerii pamântul, clădirile, activităţile economice cu caracter neagricol,
mişcarea capitalui bănesc.
Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la
vânzarea diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii (TVA, accize).
Cotele de impozit sunt percepute în procente proporţionale asupra valorii
mărfii vândute şi a serviciilor prestate, ori în sume fixe pe unitatea de
măsură.
Veniturile de la întreprinderile şi proprietăţile statului reprezintă
prelevări cu caracter nefiscal. Acestea sunt legate de calitatea statului de
proprietar şi organizator al activităţii în întreprinderile şi domeniile sale.
5
Ibidem, pag.294

11
Această categorie de venituri are o pondere redusă în formarea veniturilor
bugetare.
Veniturile publice extraordinare sunt considerate veniturile la care
statul apelează numai în cazuri excepţionale şi anume, atunci când
mijloacele băneşti provenite din resursele curente nu acoperă integral
cheltuielile bugetare.
2. Cheltuieli publice
Cheltuielile publice reprezintă modalităţi de repartizare şi utilizare a
fondului bănesc bugetar în vederea atingerii obiectivelor generale ale
societăţii. Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
- acoperirea nevoilor militare;
- funcţionarea aparatului de stat;
- plata datoriei publice;
- acoperirea nevoilor social-culturale şi a celor de cercetare-
dezvoltare;
- acordarea de subvenţii;
Repartizarea cheltuielilor pe aceste domenii se face în funcţie de
nivelul de dezvoltare economico-socială al fiecărui sat.
Factorii care determină creşterea cheltuielilor publice sunt: sporirea
cheltuielilor militare, creşterea numerică a aparatului de stat şi înzestrarea
acestuia cu mijloace moderne de acţiune, extinderea reţelei de instituţii
publice de învăţământ, sănătate, cultură, organizarea asigurărilor,
asistenţei şi protecţiei sociale, dezvoltarea infrastructurii etc6.

6
Ibidem, pag.295

12
Părţile sistemului bugetar

Sistemul bugetar este format din anumite verigi care alcătuiesc un


ansamblu coerent denumit structura bugetară.
Organizarea bugetară corespunde cu structura organizatorică a
statelor. Acestea pot fi, din punct de vedere al structurii organizatorice, state
unitare şi state federale. Structura bugetară a statelor unitare cuprinde un
buget general al statului şi bugete locale autonome care sunt organizate la
nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. În statele federale structura
bugetară este formată din bugetul federaţiei, bugetele statelor, provinciilor,
landurilor, cantoanelor, membre ale federaţiei şi bugetele locale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între părţile componente ale
structurii bugetare din fiecare stat se face în funcţie de modul în care au fost
delimitate atribuţiile între aparatul de stat central şi cel local. De obicei,
veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli fac
obiectul bugetului central, iar la bugetele locale sunt trecute venituri şi
cheltuieli de importanţă secundară.
Schimbul de sarcini între organele centrale şi cele locale şi între
acestea din urmă se reflectă şi în structura veniturilor şi cheltuielilor
bugetare7.

7
Ibidem, pag.298

13
CAP. III ACTIVITATEA BUGETARĂ A STATULUI.
PROCEDURA BUGETARĂ

Conform dispoziţiilor legale, activitatea bugetară presupune mai multe


etape şi anume: elaborarea proiectelor bugetelor care alcătuiesc sistemul
bugetar, aprobarea, executarea şi încheierea exerciţiului bugetar.
Prima etapă a procedurii bugetare – elaborarea proiectelor bugetelor-
cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor sistemului
bugetar. A doua etapă – aprobarea bugetelor- presupune dezbaterea şi
votarea de către Parlament a legilor bugetare anuale şi a legilor de rectificare
bugetară.
Execuţia bugetară, a treia etapă şi cea mai importantă, constă în
realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumul prevăzut (obligaţii
minime) şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiilor prevăzute de lege
(obligaţii maxime ce nu pot fi depăşite).
A patra etapă, încheierea exerciţiului bugetar presupune, în baza
datelor furnizate de evidenţa execuţiei bugetare, o dare de seamă completă
privind modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor pentru
anul bugetar expirat.
Sintetizând cele arătate mai sus, prin procedură bugetară se înţelege
totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ înfăptuite
de organele specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării,
executării şi încheierii execuţiei bugetare.
Procedura bugetară se prelungeşte în timp pe o perioadă de trei ani,
deoarece elaborarea proiectului de buget începe în anul premergăor celui
pentru care se întocmeşte, continuă cu execuţia bugetară în cursul anului

14
respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în
anul următor.

Principiile execuţiei bugetare

Procesul întocmirii, aprobării şi execuţiei bugetului de stat este


guvernat de o serie de reguli pe care doctrina şi apoi legislaţia le-a ridicat la
rang de principii de bază ale procesului bugetar respectiv dreptului bugetar.
Aceste principii fundamentale definesc modul de reflectare a veniturilor şi
cheltuielilor publice în sfera de cuprindere a bugetului de stat, durata de timp
pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile şi să
efectueze cheltuielile bugetare stabilite, relaţia care trebuie să existe între
totalul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, informarea opniei publice asupra
limitelor împuternicirii date guvernului de a realiza venituri şi de a efectua
cheltuieli etc8.
În conformitate cu dispoziţiile actualei legi a finaţelor publice, la baza
elaborării şi execuţiei bugetului stau următoarele principii: universalităţii,
publicităţii, unităţii, anualităţii, specializării bugetare, unităţii monetare,
echilibrului bugetar şi cel al neafectării veniturilor bugetare.

a. Principiul universalităţii- art. 8 din Legea nr.500/2002


Conform acestui principiu, bugetul de stat trebuie să cuprindă toate
veniturile şi cheltuielile bugetare, ceea ce înseamnă că nici un venit sau
cheltuială bugetară nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar.
Aplicarea acestui principiu dă posibilitatea Parlamentului de a cunoaşte
veniturile totale ce urmează a fi încasate de stat precum şi destinaţia ce va fi
8
Gelu Maruntelu, op. cit. pag.28

15
dată acestora. Această îndrituire a Parlamentului este asigurată prin
adoptarea anuală a legii bugetare, precum şi prin normele juridice cuprinse
în legea finanţelor publice.

b. b. Principiul publicităţii- - art. 8 din Legea nr.500/2002

Conform acestui principiu, bugetul public, în toate componentele sale,


se aduce la cunoştinţa celor interesaţi, este supus atenţiei opiniei publice. Cu
ocazia dezbaterilor parlamentare care sunt publice, sunt aprobate
principalele prevederi bugetare. După adoptarea oficială a Legii privind
bugetul de stat, aceasta se publică în Monitorul Oficial, fapt ce conferă
posibilitatea cunoaşterii ei.

c. Principiul unităţii- art. 10 din Legea nr.500/2002

Acest principiu presupune elaborarea, în fiecare an, a unui buget unic


de stat în care vor fi înscrise toate veniturile şi cheltuielile bugetare anuale.
Acest lucru facilitează prezentarea clară a resurselor statului şi a destinaţiilor
acestora pe categorii de cheltuieli..

d. Principiul echilibrului bugetar

Potrivit acestui principiu, sistemul bugetar ar trebui să se prezinte


echilibrat în sensul ca veniturile publice trebuie să acopere integral
cheltuielile publice. Când veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile, se

16
creează un deficit bugetar care urmează să fie acoperit din venituri
extraordinare.

e. Principiul specializării bugetare -art. 12 din Legea nr.500/2002

Potrivit art. 12 din Legea 500/2002 privind finanţele publice,


veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de
provenienţă şi, respective, pe categorii de cheltuieli grupate după natura lor
economică şi destinaţie, conform clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară este un document tehnic elaborat de Ministerul
Finanţelor care grupează veniturile şi cheltuielile într-o anumită ordine pe
titluri, capitole, subcapitole, articole şi paragrafe precum şi aliniate atunci
când este necesară o si mai mare detaliere.
O clasificaţie bugetară ştiinţifică trebuie să dea răspuns următoarelor
întrebări:
a. care sunt sursele de venit ale bugetului şi cum se repartizează
povara fiscală pe clase sociale;
b. care este destinaţia dată resurselor bugetare şi in interesul cui se
folosesc mijloacele băneşti ale statului;
c. care sunt instituţiile publice prin care se realizează veniturile şi care
efectuează cheltuielile prevăzute în buget9;

9
Dan Drosu Saguna, op. cit. pag.303

17
f. Principiul realităţii bugetare

Potrivit acestui principiu, la elaborarea bugetelor trebuie avute în


vedere previziunile cele mai realiste şi variantele cele mai prudente în
realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

g. Principiul neafectarii veniturilor bugetare - art.8 alin. 2 din Legea


nr.500/2002

Coform acestui principiu înscris în art. 8 alin. 2 din Legea nr.


500/2002 veniturile publice prelevate la dispoziţia statului trebuie să se
depersonalizeze şi să servească la acoperirea cheltuielilor bugetare privite în
ansamblul lor. Cu alte cuvinte, se consideră neindicată afectarea unui
anumit venit pentru finanţarea unor cheltuieli bugetare anume, cu excepţia
donaţiilor şi a sponsorizărilor care au destinaţii distincte.

h. Principiul anualităţii bugetare - art.11 din Legea 500/2002

Potrivit art. 11 alin 2 din Legea nr. 500/2002 anualitatea bugetară se


referă la durata execuţiei bugetare, guvernul fiind obligat să încaseze
veniturile şi să efectueze cheltuielile aprobate de Parlament prin legea
bugetară în cursul anului bugetar la care se referă.
În practica financiară se întâmplă adeseori ca unele venituri aferente
anului bugetar să nu se realizeze până la sfârşitul acestuia, respectiv 31 dec.,
iar unele cheltuieli angajate în anul respectiv să se efectueze abia în anul
bugetar următor.

18
3. Elaborarea proiectelor bugetare

3.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat

Elaborarea proiectului bugetului de stat este asigurată de Ministerul


Finanţelor Publice pe baza proiectelor ministerelor şi a celorlalte organe de
stat precum şi a proiectelor bugetelor locale.
Ministerele şi celelalte organe centrale de stat sunt obligate ca, până la
data de 15 iulie a fiecărui an, să comunice Ministerului Finanţelor Publice
orice propuneri de cheltuieli suplimentare sau diminuări de venituri pentru
bugetul anului viitor faţă de anul în curs precum şi estimările pentru
următorii trei ani.
De asemenea, organele locale ale unităţilor administrative-teritoriale
au aceleaşi obligaţii în cazul solicitării de majorare a transferurilor faţă de
anul în curs.
Proiectele bugetare ale ministerelor, celorlalte organe centrale precum
şi proiectele bugetelor locale se depun la Ministerul Finanţelor cel mai târziu
pînă la data de 1 august al fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de bugete şi, în
termen de 10 zile, solicită modificările necesare pentru stabilirea echilibrului
bugetar. Divergenţele dintre Ministerul Finanţelor şi celelalte organe
centrale şi ministere se soluţionează de Guvern.
Proiectele de buget astfel modificate se depun la Ministerul Finanţelor
Publice până la 1 august al fiecărui an însoţite de documentaţii atât la
venituri cât şi la cheltuieli. Pe baza acestor proiecte de buget şi a bugetului
său propriu, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor

19
bugetare anuale şi proiectele bugetelor pe care le depune la Guvern până la
data de 30 sept. a fiecărui an. După însuşirea proiectelor legilor bugetare şi a
proiectelor bugetelor de către Guvern, acesta le supune spre adoptare
Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 oct. a fiecărui an –art. 35 din
Legea nr. 500/2002
Proiectul bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia
macroeconomică a ţării pentru anul bugetar pentru care se elaborează
proiectul de buget şi proiecţia acestuia în următorii trei ani.

3.2. Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat

Acest buget, care se întocmeşte distinct de bugetul de stat, cuprinde


relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti
necesare asistenţei şi protecţiei sociale. Elaborarea proiectului bugetului
asigurărilor sociale de stat este asigurată de Ministerul Finanţelor Publice în
conformitate cu prevederile Legii nr.500/2002 privind finanţele publice, a
legilor bugetare anuale şi ale altor acte normative privind protecţia socială.

3.3. Elaborarea contului general anual de execuţie

Elaborarea contului general de execuţie a bugetului de stat şi a


bugetului asigurărilor sociale de stat revine Ministerului Finanţelor Publice
si are loc in anul urmator celui la care se refera.

3.4. Elaborarea proiectelor bugetelor locale

20
Elaborarea proiectelor bugetelor locale revine organlor locale ale
unităţilor administrativ-teritoriale. Calitatea de ordonator principal de credite
la nivelul unităţilor administrativ teritoriale o au primarii comunelor,
oraşelor, municipiilor, si preşedinţii consiliilor judeţene la nivelul judeţelor.

4. Aprobarea proiectelor bugetare

4.1.Aprobarea bugetului de stat

Aprobarea acestui buget se face de către Parlament până cel mai târziu
la data de 31 dec. a fiecărui an. Aprobarea se face pe ansamblu pentru
ministere şi celelalte organe de stat. Dacă bugetul de stat nu se aprobă până
la 31 dec., guvernul este abilitat să-şi îndeplinească sarcinile ce-i revin
potrivit bugetului anului precedent, dar pe o perioadă de cel mult trei luni.
Dezbaterile asupra proiectelor legii bugetare şi a bugetului au loc separat în
cele două camere ale Parlamentului, eventualele divergenţe fiind soluţionate
de o comisie comună parlamentară. După aprobarea bugetului de stat şi
adoptarea Legii bugetare, aceasta din urmă este promulgată de preşedintele
României şi publicată în Monitorul Oficial.

4.2. Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat

Are loc odată cu aprobarea bugetului de stat, procedura fiind aceeaşi,


cu deosebirea că întocmirea şi aprobarea se fac distinct.

4.3. Aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului

21
Este de competenţa Parlamentului şi are loc, de regulă, odată cu
aprobarea proiectului bugetului de stat pentru anul următor. Această
opraţiune echivalează cu un control ulterior asupra modului în care
executivul a îndeplinit sarcinile aprobate de Parlament prin legile bugetare
anuale.

4.4. Aprobarea bugetelor locale

Aprobarea bugetelor locale se face de catre consiliul local al


comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor capitalei şi de consiliul
judeţean al judeţelor. Proiectele de buget sunt prezentate spre aprobare cu
cel puţin două luni înainte de începerea anului. Fiecare buget local se aprobă
pe ansamblu, pe capitole, articole şi ordonatori de credite bugetare.

5. Execuţia bugetară

Execuţia sau exerciţiul bugetar este cea mai importantă etapă a


procedurii bugetare şi constă, în esenţă, în realizarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor bugetare stabilite prin legile bugetare anuale. Procedura
execuţiei bugetare este formată din următoarele faze:
1. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
2. Execuţia de casă bugetară;
3. Realizarea veniturilor bugetare;
4. Efectuarea cheltuielilor bugetare;

22
5.1. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare-
art. 48 din Legea 500/2002

Veniturile şi cheltuielile bugetare se repartizează pe trimestre, în


funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care
este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea pe trimestre a veniturilor
şi a cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat se aprobă astfel:
- de către Ministerul Finanţelor Publice pe capitole de venituri şi
cheltuieli publice, la propunerea ordonatorilor principali de credite;
- de către ordonatorii principali de credite pentru bugetele de
venituri şi cheltuieli proprii şi ale unităţilor subordonate precum şi
pe celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare;
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite la
cererea ordonatorilor principali de credite numai după deschiderea de
credite sau alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a
conturilor bancare deschise pe seama acestora.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice este
justificată de faptul că, datorită specificului activităţilor şi acţiunilor social-
economice, indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe
semestrele, trimestrele sau lunile anului şi, deci, veniturile şi cheltuielile nu
se pot realiza ori efectua în mod uniform în cursul anului bugetar.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru, în
cadrul fiecărui trimestru, între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a
se evita eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor.
În cazul apariţiei, totuşi, în cursul execuţiei bugetare, a unor asemenea
diferenţe, ele se vor acoperi din fondurile de rezervă bugetara aflate la
dispoziţia Guvernului. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi a

23
cheltuielilor bugetare impune organelor financiar-bancare, organelor
centrale ale administraţiei de stat şi agenţilor economici, obligaţia de a
realiza la termen şi în cuantumul prevăzut a indicatorilor financiari, aceasta
fiind condiţia esenţială pentru realizarea unei execuţii echilibrate a
bugetului în cursul anului bugetar.

5.2. Execuţia de casă bugetară

Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se


realizează, potrivit art. 60 alin. 1 din Legea nr. 500/2002, prin trezoreria
statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor
Publice. Potrivit legii, BNR ţine în evidenţele sale contul curent al
Trezoreriei statului. Metodele de înregistrare a operaţiunilor privind
încasarea, păstrarea şi eliberarea creditelor în şi din acest cont sunt stabilite
prin convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor Publice şi BNR.
În execuţia de casă bugetară, Ministerul Finanţelor şi BNR sunt
sprijinite de societăţile bancare care funcţionează pe teritoriul statului nostru.
Veniturile bugetului de stat se desfăşoară pe subdiviziunile
clasificaţiei bugetare în conturi bancare deschise la sucursalele, filialele şi
agenţiile societăţilor bancare
Cheltuielile bugetului de stat se efectuează în limita creditelor
bugetare şi potrivit destinaţiilor aprobate prin conturi deschise la aceleaşi
societăţi bancare. Executarea bugetului asigurărilor sociale de stat se
realizează independent, veniturile şi cheltuielile evidenţiindu-se în conturi
deschise la sucursalele BCR.

24
Veniturile asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe capitole
conform clasificaţiei bugetare , în conturi deschise la sucursalele BCR pe
seama Direcţiilor Judetene de Muncă şi Protecţie Socială.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează în baza
creditelor repartizate Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială. Din aceste
conturi se efectuează plata pensiilor, ajutoarelor sociale şi ajutoarelor de
şomaj.

5.3. Realizarea veniturilor bugetare

La realizarea veniturilor bugetare trebuie avute în vedere următoarele


principii:
- niciun impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi
încasate dacă nu au fost stabilite prin lege;
- lista impozitelor şi taxelor precum şi a cotelor acestora se aprobă
prin legile bugetare anuale;
- este inadmisibilă perceperea sub orice titlu ori sub orice denumire
de contribuţii directe sau indirecte în afara celor stabilite de
Parlament;
Realizarea veniturilor bugetare constă în încasarea integrală şi la
termenele stabilite a acestora. Pentru realizarea veniturilor bugetare sunt
necesare o serie de acte şi operaţiuni:
1. identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile şi taxabile şi
stabilirea obligaţiilor faţă de bugetul de stat;
2. încasarea veniturilor bugetare ca urmare a plăţii de către
contribuabili a sumelor datorate bugetului de stat;

25
3. urmărirea realizării veniturilor bugetare care se face atât de
organele care au dreptul de a le încasa cât şi de alte organe
cum ar fi Ministerul Finanţelor Publice şi organele
financiare locale de pe lângă primării şi prefecturi;
În procesul încasării veniturilor bugetare pot apare venituri încasate
fără să se cunoască veriga bugetară căreia îi sunt destinate. Aceste venituri
se înregistrează provizoriu într-un cont de venituri neclarificate urmând ca
într-un anumit termen, cel mult o lună, situaţia lor să fie clasificată şi să fie
înregistrate în conturile bugetare respective. În cazul în care nu se reuşeşte
identificarea veniturilor în cauză, acestea vor fi trecute în contul încasări din
diverse alte surse ale bugetului de stat.
De asemenea, pot să apară sume încasate în plus faţă de cele datorate
legal sau încasate fără temei legal. Aceste sume se pot compensa cu alte
venituri datorate sau care vor fi datorate în viitor de acelaşi plătitor ori vor fi
restituite10.

Procedura efectuării cheltuielilor bugetare presupune un ansamblu de


acte şi operaţiuni alcătuit din:
- solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor a fondurilor
bugetare;
- repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale
cu capital public şi instituţiilor publice;
- transferul pentru unităţile administrative-teritoriale în cazurile în
care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii
stabilite în condiţiile legii;
- utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari;
10
Ibidem, pag.315

26
Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la
dispoziţia unor beneficiari, în limita cărora se poate decide efectuarea de
cheltuieli bugetare pentru finanţarea unor activităţi social-economice.
Aceste sume sunt primite cu titlu gratuit de către beneficiary, fiind
nerambursabile.
Schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este interzisă, fiind
calificată de legea penală ca infracţiune de deturnare de fonduri. Folosirea
creditelor bugetare este prevăzută numai în sarcina persoanelor care au
calitatea de ordonatori de credite. Această calitate este conferită de lege
conducătorilor instituţiilor publice cu personalitate juridică. Potrivit art. 21
al. 1 din Legea nr. 500/2002 ordonatorii de credite se împart în trei categorii:
principali, secundari şi terţiari.
În raport de calitatea şi poziţia instituţiei publice pe care o conduc,
ordonatorii de credite îndeplinesc două categorii de atribuţii:
- atribuţii de repartizare a alocaţiilor bugetare cuvenite unităţilor
subordonate;
- atribuţii de utilizare a fondurilor bugetare a sumelor aprobate
pentru unităţile pe care le conduc11;
Ordonatorii principali de credite ai bugetului administraţiei centrale
de stat sunt ministrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale
administratiei centrale, conducatorii altor autorităţi publice si conducătorii
institutiilor publice autonome- art. 20 alin. 1 din Legea 500/2002.
Ordonatorii principali pot atribui această calitate şi altor persoane
din conducerea instituţiei respective, care dobândesc astfel calitatea de
ordonator principal prin delegaţie. Delegarea calităţii de ordonator
11
Ibidem, pag.319

27
principal se comunică Ministerului Finanţelor Publice şi BNR.. Delegarea
poate fi generală (cu competenţă deplină) sau specială (numai pentru
anumite operaţiun).
De asemenea, delegarea poate fi temporară sau pe durată
nedeterminată. Delegarea poate fi revocata oricând, decizia de revocare se
va comunica Ministerului Finanţelor şi BNR.
Ordonatorii secundari sau terţiari de credite ai bugetului central de stat
sunt, după caz, conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din
subordinea ministerelor şi a celorlalte organe centrale finantate din acest
buget- art. 20 alin. 4 din Legea 500/2002.

Ordonatorii principali de credite repartizeaza creditele bugetare


aprobate pe unităţile ierarhic inferioare şi aprobă efectuarea cheltuielilor din
bugetul propriu conform dispoziţiilor legale.
Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din
bugetele proprii şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile
ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatorii terţiari de credite.
Aceştia din urmă utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru nevoile unităţilor pe care le conduc. Ordonatorii de credite răspund de
respectarea dispoziţiilor legale în ce priveşte utilizarea creditelor bugetare,
de integritatea bunurilor încredinţate unităţii pe care o conduc, de ţinerea la
zi a contabiliătăţii şi prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile
asupra execuţiei bugetare.

28
TEORIA GENERALA A IMPOZITELOR SI A TAXELOR

Cele mai importante surse ale veniturilor bugetare le constituie


impozitele si taxele.
In literateratura de specialitate12, impozitul a fost definit ca o
contributie baneasca obligatorie si cu titlu nerambursabil, datorata,
conform legii, bugetului de stat de catre persoanele fizice si persoanele
juridice pentru veniturile pe care le obtin sau bunurile pe care le poseda.
Din aceasta definitie se pot desprinde urmatoarele trasaturi ale impozitulu:

1) Este o contribuţie bănească, în sensul că persoanele fizice şi


juridice sunt datoare să participe, după anumite criterii, la formarea
fondurilor generale de dezvoltare a societăţii, necesare finanţării unor
trebuinţe social –economice în folosul întregii colectivităţi.
Spre deosebire de statele sclavagiste şi feundale care percepeau
impozite şi în natură, în prezent, în condiţiile statului modern, impozitele şi
taxele se percep exclusiv în bani.
2) Conform art. 56 alin.1 din Constituţie, cetăţenii au obligaţia să
contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Impozitul este o
contribuţie obligatorie, în sensul că toate persoanele fiizice şi juridice,
beneficiare ale acţiunilor şi obiectivelor finanţate din fondurile publice, sunt
obligate să participe la formarea acestor fonduri. Această obligaţie este
prevăzută în Legea fundamentală a României, în art. 56 alin.1 la Capitolul
III destinat îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.

12
Ibidem, pag. 370

29
3) Impozitul are caracter nerambursabil, deoarece statul nu este
obligat să restituie contribuabililor sumele percepute cu acest titlu. Odată
constituite fondurile generale ale societăţii, acestea trebuie utilizate numai
pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective de interes general, necesare
tuturor membrilor societăţii.
4) Impozitele se datorează în confomitate cu dispoziţiile legale,
deoarece nici un impozit al statului nu poate fi stabilit şi nu poate fi
perceput decât în „puterea unei legi” conform principiului ; „nullum
impositum sine lege” .
Potrivit art. 139 alin.1 din Constituţie ”impozitele, taxele şi orice
alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de
stat se stabilesc numai prin lege” , iar potrivit art.139 alin.2 „impozitele şi
taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi
condiţiile legii”.
5) Obligaţia plăţii impozitelor revine persoanelor fizice şi juridice
care au calitatea de contribuabili.
6) Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile
deţinute de contribuabili. Această trăsătură este strâns legată de caracterul
legal al impozitului, deoarece sunt supuse impozitării numai acele venituri
şi bunuri ale contribuabililor care, în conformitate cu dispoziţiile legale,
sunt impozitate; „per a contrario” este ilegala impozitarea unor bunuri sau
venituri ale contribuabililor, care nu sunt prevăzute în actele normative
care instituie astfel de obligaţii.

30
Perceperea abuzivă a impozitelor atrage restituirea de îndată
contribuabililor a sumelor plătite cu acest titlu, iar funcţionarii publici
vinovaţi vor răspunde, după caz, disciplinar,contraventional sau penal.13

CLASIFICAREA IMPOZITELOR

Cele mai importante criterii care stau la baza clasificării impozitelor


sunt următoarele:
1) După forma impunerii impozitele se clasifică în impozite în bani
şi în natură, acestea din urmă fiind caracteristice epocii sclavagiste feudale.
2) După obiectul impunerii; există următoarele categorii de impozite:
a) impozite pe avere, impozite pe venit şi impozite pe cheltuieli.
3) Cea mai importantă clasificare a impozitelor este determinată de
modul de percepere a acestuia. Se cunosc astfel, impozite directe şi impozite
indirecte.
4) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau
juridice Care trebuie să suporte, la anumite termene, sarcina fiscală stabilită
pe baza datelor de care dispun organele fiscale privind veniturile sau averea
fiecărui contribuabil şi a cotelor fixate prin lege.
Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra
contribuabilului, ci privesc vânzarea bunurilor sau prestarea unor servicii14.
Din categoria impozitelor directe fac parte: impozitul funciar,
impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi comerciale, impozitul pe venit,
impozitul pe tranzacţii imobiliare, impozitul pe profit, iar din categoria

13
Gelu Maruntelu, op. cit., pag.179
14
DAN DROSU SAGUNA, op cit., pag.376

31
impozitelor indirecte fac parte T.V.A., accize, taxe vamale (de import, de
export, de tranzit), taxe de timbru.

DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE TAXELOR

Alături de impozitele, taxele reprezintă o altă sursă principală de


venituri publice.
Potrivit art. 2 pct.40 din Legea 500/2002 privind finanţele publice,
prin taxă se înţelege o „sumă plătită de o persoanaă fizică sau juridică, de
regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o
instituţie publică sau un serviciu public”. Din această definiţie rezultă că
obligaţia de a plăti taxa revine persoanelor fizice sau juridice care solicită
un serviciu public. În categoria taxelor intră: taxele judiciare (taxele
notariale), taxele administrative (pentru eliberarea de autorizaţii, permise,
legitimaţii), taxele consulare etc.
Din definiţia de mai sus se pot desprinde următoarele trăsături
specifice taxelor:
1) Reprezintă o plată neechivalată pentru servicii sau lucrări
efectuate de instituţii sau organe ale statului, deoarece suma plătită poate fi
mai mare sau mai mică decât valoarea serviciului prestat.
2) Subiectul plătitor este precis determinat în persoana celui
care solicită efectuarea unei activităţi din partea unui organ sau instituţii
publice.

32
3) Reprezintă o contribuţie pentru acoperirea cheltuielilor
necesare serviciilor solicitate de diferite persoane, în timp ce impozitele
reprezintă contribuţii pentru acoperirea cheltuielile generale ale societăţii.
4) Reprezintă plăţi făcute de persoanele fizice şi juridice
pentru servicii efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe
sau instituţii de stat specializate.
La stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere următoarele principii:
- unicitatea taxării, în sensul că o persoană datorează o singură
dată o sumă cu titlu de taxă pentru serviciul prestat
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine
funcţionarului sau persoanei încadrata la instituţia sau organul respectiv, şi
nu debitorului
- actele nelegal taxate sunt lovite de nulitate absolută
- taxele au caracter anticipativ deoarece ele se datorează şi se
achită în momentul solicitării serviciilor ce urmează a fi efectuate de organe
sau instituţii de stat.15

15
DAN DROSU SAGUNA, op cit., pag.387

33
TITLURILE DE CREANŢĂ BUGETARĂ

Prin reglementarea fiecărei categorii de venituri bugetare (impozite şi


taxe) legea instituie o obligaţie cu caracter general, a cărei concretizare, ca
obligaţie bănească într-un anumit cuantum ce revine unui anumit
contribuabil (persoană fizică sau persoană juridică) se realizează prin titlul
de creanţă bugetară.16
Cu alte cuvinte, titlul de creanţă bugetară reprezintă actul juridic
întocmit sau confirmat de organele de specialitate ale statului prin care se
stabileşte întinderea obligaţiei de plată cu tilul de impozit sau taxă ce revine
unui contribuabil.

CLASIFICAREA TITLURILOR DE CREANŢĂ BUGETARĂ

Titlurile de creanţă bugetară se clasifică în două mari categorii:


1) titlurile de creanţă bugetară explicite
2) titlurile de creanţă bugetară implicite
1) Titlurile de creanţă bugetară explicite sunt acte juridice
întocmite în scopul exclusiv de a constata obligaţia unui contribuabil de a
plăti o sumă de bani cu titlu de impozit sau taxă în contul bugetului de stat
sau bugetului local.
În această categorie intră:
- procesul-verbal de impunere
- declaraţia vamală, declaratia de impunere
16
Ibidem, pag.394

34
2) Titlurile de creanţă bugetară implicite sunt acte juridice
întocmite cu un alt scop, însă în măsura în care conţine şi cuantumul
sumelor pe care un contribuabil le datorează bugetului de stat cu titlu
de impozit şi taxă, constituie titlu de creanţă bugetară.
În această categorie intră:
- documentele (statele) de plată a salariilor şi a altor drepturi
salariale impozabile;
-documentele ce constată plata către asociaţi sau acţionari a
dividentelor cuvenite acestora;
- actul constatator întocmit de organele de control financiar în
măsura în care constată şi obligaţii bugetare cu titlu de impozite , taxe,
dobânzi, penalităţi de intârziere în sarcina contribuabilului.

PARTICULARITĂŢILE TITLURILOR DE CREANŢĂ


BUGETARĂ

1) Titlul de creaţă bugetară este executoriu de drept, fără a mai fi


necesară obţinerea altui titlu executoriu, prevederile sale putând fi aduse la
îndeplinire fără nicio investire specială. Raţiunea acestei particularităţi
rezidă în necesitatea realizării veniturilor bugetare la termenele şi în
cuantumul prevăzut de lege, pentru a putea fi aduse la îndeplinire
obiectivele social-economice stabilite prin legea bugetară anuală. În
virtutea acestei particularităţi a titlului de creanţă bugetară, în cazul în care
se constată reaua-credinţă a contribuabilului în ce priveşte plata sumelor

35
datorate bugetului de stat sau bugetelor locale cu titlu de impozite şi taxe,
organele fiscale au dreptul să procedeze direct la executarea silită a acestor
sume fara a mai necesara obtinerea, in acest sens, a unei hotarari judcatoresti
definitive si investite cu formula executorie.
2) O altă particularitate a titlului de creanţă bugetară o constituie cea
de act declarativ de drepturi şi obligaţii. Importanţa practică a acestei
particularităţi rezidă în dreptul statului de a încasa sumele pe care un
contribuabil le datorează bugetului cu titlu de impozite şi taxe, de la data
naşterii obligaţiei în sarcina contribuabilului respectiv, care coincide cu
momentul realizării veniturilor impozabile şi a dobândirii bunurilor
impozabile sau taxabile. În virtutea acestei particularităţi , titlurile de
creanţă bugetară sunt acte juridice care produc efecte retroactiv, adica la o
data anterioara celei la care sunt emise..

36