Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Finantele Firmei-Carte 2010
Finantele Firmei-Carte 2010
FINANŢELE FIRMEI
Ediţia a II-a
Bucureşti
2010
1
Referenţi ştiinţific: Prof. univ. dr. Camelia Cămăşoiu
Prof. univ. dr. Dorin Jula
Prof. univ. dr. Aurel Octavian Berea
2
CUVĂNT ÎNAINTE
Finanţele firmei s-au modificat profund în ultimii ani. Aşa cum s-a întâmplat
în multe ţări, România trece de la o economie fondată pe îndatorarea sistematică a
firmelor către intermediarii financiari la o economie bazată pe piaţa de capital
deschisă şi accesibilă cât mai multora dintre ele.
Rolul băncilor şi al altor intermediari financiari în finanţarea firmelor se
reduce în favoarea finanţărilor directe (neintermediate). Totuşi băncile rămân
actorii principali în plasarea fondurilor financiare,însă nu există o reală opoziţie
între aceste surse de finanţare, deoarece creditele oferite firmelor de intermediarii
financiari sunt în parte finanţate prin produse ale pieţei cum ar fi acţiunile,
obligaţiunile şi fondurile asimilate celor proprii.
Câmpul de manifestare al finanţelor firmei cuprinde două mari tipuri de
decizii, de investigaţii şi de finanţare. Altfel spus, funcţia financiară se preocupă de
căutarea şi de alocarea resurselor financiare. Obiectivul urmărit este crearea de
valoare sau, întro exprimare echivalentă, îmbogăţirea acţionarilor. Se creează
valoare dacă rentabilitatea investiţiilor este superioară costului resurselor
financiare din care acestea sunt efectuate.
Conţinutul finanţelor firmei a fost profund reânnoit în cursul ultimilor ani, în
urma dezvoltării pieţelor financiare şi a evoluţiei cercetărilor financiare. Iniţial
puţin structurate şi fondate în principal pe baze contabile şi juridice, finanţele
firmei nu ofereau decât un ansamblu de sfaturi practice şi tehnici rudimentare.
Astăzi finanţele firmei se sprijină pe o teorie financiară care a permis dezvoltarea a
numeroase instrumente, putând să ofere un mod de gândire care are ca dimensiuni
principale rentabilitatea şi riscul.
În această lucrare se realizează o abordare nouă a finanţării firmei, care pune
în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei gestiuni, contextul intern şi
extern propriu fiecărei firme şi se evidenţiază mutaţiile care se produc în finanţarea
firmei pe măsura evoluţiei sistemului financiar.
Activitatea financiară ce se desfăşoară la nivelul firmelor simte nevoia unor
reconsiderări teoretice şi aplicative pentru a deveni compatibilă cu exigenţele
economiei de piaţă ce se conturează în ţara noastră. Schimbările care au loc impun
reconsiderări în comportamentul general al economistului finanţist, în sensul
asumării unor responsabilităţi de manager al gestiunii financiare a firmei, pentru
conducerea prin finanţe a activităţii economice.
Mutaţiile deja intervenite (conturarea pieţei de capital, extinderea legăturilor
cu finanţatorii străini, apariţia unor raporturi noi cu proprietarii capitalului social
din întreprindere, modul de lucru cu sistemul bancar) au un impact major asupra
profesiei de economist.
3
Lucrarea face apel la modele şi procedee aplicate în munca financiară din
alte ţări, valorificând totodată experienţa firmelor noastre
Majoritatea şcolilor cu profil economic oferă o multitudine de cursuri de
finanţe. Deşi textul prezent priveşte finanţele firmei, acest domeniu nu reprezintă
decât unul dintre domeniile în care studenţii se pot specializa.
O listă a acestor domenii ar cuprinde:
◊ Gestiunea financiară: metode de analiză şi instrumente de lucru care
permit firmelor o încadrare eficientă în mediul lor financiar (numită şi „finanţele
firmei”);
◊ Gestiunea portofoliilor: analiza diferitelor variante de investiţii în
hârtii de valoare ale diferitelor companii şi administrarea investiţiilor de portofoliu;
◊ Instituţiile financiare: managementul băncilor, al companiilor de
asigurare şi al altor instituţii care au rol important pe pieţele financiare;
◊ Serviciile financiare: asigură servicii diferitelor persoane cu scopul
de a le ajuta să-şi îmbogăţească situaţia financiară. Aceste servicii includ: planul de
finanţare, impozitele ce trebuie plătite, investiţii, proprietăţi, asigurări etc.;
◊ Finanţele publice: managemetul aspectelor financiare ale
organizatiilor (instituţiilor) publice.
5
CUPRINS
I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI 10
1.1. Obiectul finanţelor firmei 13
1.2. Sarcinile finanţelor firmei 14
1.2.1. Maximizarea valorii firmei 17
1.2.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare 21
1.2.3. Riscurile financiare si dimensionarea globală a riscului 22
Studiu de caz 23
II. ANALIZA FINANCIARĂ 25
Analiza echilibrului financiar al firmei 27
2.1. Bilanţul şi noţiunea de patrimoniu 27
2.2. Abordarea financiară a bilanţului firmei 30
2.2.1. Pregătirea informaţiilor contabile pentru analiza 53
financiară patrimonială
2.3. Analiza pe baza bilanţului funcţional 62
2.3.1. Firma în concepţia funcţională 62
2.3.2. Conţinutul analizei funcţionale 65
Studii de caz 76
III. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI 84
3.1. Performanţa financiară. Contul de profit şi pierdere 84
Studiu de caz 89
3.2. Marjele de acumulare 91
Capacitatea de autofinanţare 99
3.3. Cash-ul, cash-flow-ul şi profitul net al firmei 103
Construcţia situaţiei fluxurilor de trezorerie 106
Cash-flow-ul pentru evaluarea firmei 112
Concluzii 116
IV. PERFORMANŢELE FIRMEI 125
4.1. Viziune generală. 125
4.2. Politicile în obţinerea performanţei de cǎtre firmǎ.
6
Organizarea timpului şi al relaţiilor interpersonale 134
4.3. Modalităţi de training ale angajaţilor si utilizării eficiente a 143
comunicării interne
4.4. Analiza responsabilităţii în muncǎ 147
4.5. Politici de creştere a performanţei 149
V. SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A FIRMEI 151
5.1. Importanţa deciziilor de finanţare pentru firme 151
5.1.1. Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică 151
5.1.2. Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare 153
5.1.2.1. Clasificarea după natura creanţelor 153
5.1.2.2. Clasificarea după termenul operaţiunilor 154
5.1.2.3. Clasificarea după originea fondurilor 155
5.1.2.4. Clasificarea după destinaţia fondurilor 155
5.1.2.5. Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor 156
de finanţare
5.2. Autofinanţarea 157
5.2.1. Măsurarea autofinanţării 158
5.2.2. Determinantele autofinanţării 158
Studiu de caz 162
Capacitatea de autofinanţare 163
5.2.3. Importanţa autofinanţării pentru finanţarea firmei 164
5.2.4. Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a datoriilor 165
5.2.5. Autofinanţarea şi autonomia financiară 166
5.3. Aportul la capitalul propriu 167
5.3.1. Diferitele tipuri de creştere al capitalului 167
5.3.1.1. Creşterea capitalului prin aport în numerar şi natură 167
5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve 170
Studiu de caz 170
5.3.1.3. Creşterea capitalului prin conversia datoriilor 171
5.3.2. Evaloarea capitalurilor proprii 172
7
5.3.2.1. Valoarea nominală a capitalului 172
5.3.2.2. Valoarea intrisecă 172
5.3.2.3. Valoarea de piaţă 173
5.4. Recurgerea la îndatorare 174
5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii 175
5.4.1.1 Emisiunea de titluri pe termen scurt 175
5.4.1.2. Emisiunea de obligaţiuni 175
5.4.2. Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari 176
VI. POLITICA FINANŢELOR FIRMEI 178
6.1. Analiza diagnostic a finanţelor firmei 178
6.2. Managementul general şi managenetul financiar al afacerii firmei 183
6.3. Planificarea utilizată în finanţele firmei 184
6.4. Alte modele utilizate în analiza politicilor finanţelor firmei 192
Indicatori de performanţă
VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE. FINANŢAREA PE
TERMEN LUNG 201
7.1. Fundamentarea deciziei de finanţare a exploatării. 203
Sursele durabile de finanţare a ciclului de exploatare. 204
Datoriile de exploatare (sursele atrase). 204
Creditele pe termen scurt pentru finanţarea ciclului de exploatare 207
Studiu de caz 208
7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor 211
7.3. Elemente pentru fundamentarea costului creditelor în fanţele firmei 212
Costul creditelor de trezorerie 213
7.4. Fundamentarea deciziei de finanţare pe termen lung 215
Planul de finanţare a investiţiilor 216
7.5. Leasing 218
Evaluarea contractelor de leasing. 220
7.6. Gestiunea ratei de dobândă 222
Definirea riscului de rată de dobândă 222
8
Măsurarea riscului de rată de dobândă 224
Modalităţi de acoperire contra riscului de ratǎ de dobândă 224
Concluzii 225
Bibliografie 232
9
I. CONŢINUTUL FINANŢELOR FIRMEI
Firma modernă îşi desfăşoară activitatea întrun spaţiu financiar care îi oferă
instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar care o supune unor constrângeri
deosebite. Se poate defini obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor firmei prin
raportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.
Această abordare a finanţelor firmei permite sublinierea unei orientări care
va reieşi din această lucrare, aceea de a pune în evidenţă influenţa pe care o
exercită asupra propriei activităţi financiare, contextul intern şi extern propriu
fiecărei firme.
Conţinutul şi condiţiile problemelor financiare la care trebuie să facă faţă
firma, precum şi soluţiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident de
caracteristicile mediului său financiar, precum şi de propriile sale caracteristici.
Finanţele firmei vor trebui adaptate sau cel puţin nuanţate în funcţie de situaţiile în
care se.aplică.
Astfel, problemele puse finanţelor firmei apar extrem de diferenţiate, după
cum este vorba, de exemplu:
- de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o ţară în curs de
dezvoltare, aproape lipsită de orice suprastructură financiară;
- de problemele de finanţare a unei firme multinaţionale, care are acces la
pieţele internaţionale de capital;
- de problemele de investiţii ale unei firme industriale mijlocii aflată pe o
piaţă bogată în lichidităţi şi în instituţii care o pot finanţa.
1) În primul caz, acela al microîntreprinderilor din ţările în curs de
dezvoltare, aspectele financiare ale activităţii firmei rămân embrionare. Ele se
limitează la realizarea unor tranzacţii monetare pentru cumpărarea utilajelor,
instalaţiilor, materiilor prime şi materialelor şi pentru vânzarea produselor.
Domeniul finanţelor firmei se limitează în acest caz la gestiunea plăţilor şi a
încasărilor monetare, cel mai adesea în sarcina unei persoane sau a unui grup
familial. Această concepţie „minimală" asupra gestiunii financiare se întâlneşte în
multe firme din ţările în curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui sistem
financiar puţin structurat şi puţin diferenţiat. Dar această concepţie poate fi
remarcată şi în unele sectoare economice care au apărut şi adesea prosperă în
anumite ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord.
2) În cazul marilor firme cu activităţi larg internaţionalizate, domeniul
finanţelor firmei se lărgeşte pentru a îngloba ansamblul problemelor financiare ale
firmelor şi cuprinde:
- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;
- căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, în propria
ţară sau în străinătate.
10
De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiţii şi de plasare a
disponibilităţilor băneşti în ţară şi în străinătate, se asigură urmărirea şi controlul
riscurilor financiare legate de toate operaţiunile efectuate pe piaţa naţională sau pe
pieţele străine. Această ultimă misiune a gestiunii financiare este legată de:
- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (în legătură cu
operaţiunile efectuate în moneda străină);
- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de împrumuturi, de
plasamente sau participaţii financiare);
- riscurile administrative şi politice.
Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra finanţelor firmei care
acoperă toate aspectele finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.
3) În sfârşit, în cazul firmelor mijlocii aflate întro ţară cu sistem financiar
dezvoltat, mediul financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, în
funcţie de mărimea ei, firma poate să nu fie interesată de anumite instrumente
financiare, pieţe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în considerare o
finanţare directă pe pieţele de capital şi trebuie să se îndrepte în mod necesar către
resursele propuse de bănci sau alte instituţii financiare. În plus, o firmă de acest tip
este adesea puţin interesată de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şi
ale investiţiilor financiare, în schimb, ea se preocupă în general de probleme de
finanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de achiziţionarea de
echipamente sau alte active de folosinţă îndelungată.
Aşa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menţionate, problematica
finanţelor firmei şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul intern
şi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară identificarea şi evidenţierea
aspectelor universale descoperite de teoria şi practica financiară, dar şi a aspectelor
circumstanţiale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui anumit context
naţional sau regional.
Elementele care ar putea constitui baza universală a teoriei şi practicii
financiare sunt legate de caracteristicile comune tuturor economiilor care practică
schimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel o firmă de orice fel, trebuie să
abordeze problemele de finanţe ale firmei de fiecare dată când efectuează sau are
în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani
sau de titluri financiare. În consecinţă, orice firmă care face parte dintr-o economie
în care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, este confruntată cu
oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct proceduri
adecvate de gestiune financiară.
În schimb, anumite aspecte ale finanţelor prezintă un caracter specific. Pe de
o parte, stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau
internaţional influenţează natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şi
mecanismelor de care depind finanţele firmei. Pe de altă parte, puterea şi
11
orientările fiecărei firme determină şi ele posibilităţile sale de acţiune în plan
financiar
În consecinţă, abordarea finanţelor firmei face necesară luarea în
consideraţie a influenţelor pe care aceasta le suferă, datorită caracteristicilor proprii
firmei şi caracteristicilor inerente sistemului financiar. Aceste influenţe privesc
obiectivul general şi scopurile recunoscute ale finanţelor firmei precum şi
responsabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.
Conţinutul finanţelor firmei poate fi abordat întrun mod mai riguros făcând
referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile
operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul finanţelor, aspecte ce
vor fi avute în vedere în continuare.
FINANŢELE
FIRMEI
12
1.1 Obiectul finanţelor firmei
13
În sfârşit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, şi
poate în special, de intervenţia anumitor variabile de reglare fixate pe pieţele
specializate.
Ansamblul acestor variabile, care influenţează modul de acţiune al
operatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul
între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează
schimburile între monedele naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor
financiare supuse tranzacţiilor.
Putem spune că obiectul finanţelorfirmei poate fi definit mai bine făcându-se
referire la aceste cinci componente ale sistemului financiar. Ajungem astfel, la o
reprezentare a celor cinci ramuri ale gestiunii financiare, astfel:
Instrumente de plată, de
finanţare si de acoperire (1)
14
Mai există şi alte obiective importante, dar acestea sunt în general subordonate
acestuia.
Autoritatea şi responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmă
revin acţionarilor. Cum cei mai mulţi investitori cumpără acţiuni la purtător în
special pentru a-şi mări averea şi cum managerii firmei lucrează pentru acţionari,
obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăţiei proprietarilor.
Directorii executivi ai companiilor, în general, fac declaraţii care confirmă acest
obiectiv ca fiind obiectivul principal.
Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pe
care le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă,
printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se vor primi în viitor.
Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţiei
acţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor
firmei. Obiectivul maximizării bogăţiei acţionarilor prin creşterea valorii acţiunilor
este tema centrală a fiecărui capitol al acestei lucrări.
Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea
de piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla
diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încearcǎ să maximizeze valoarea
acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor.
In condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă valoarea şi preţul acţiunilor
sunt identice.
Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desem-
nează acestei discipline un rol fundamental: maximizarea valorii firmei sau
maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări
pentru a ţine seama de forma juridică a firmei. Astfel, se va vorbi de maximizarea
avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de cea a cursurilor, când
titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar, dincolo de
aceste nuanţe, referirea la maximizarea valorii şi a avuţiei apare ca element
integrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza caracterului său general, această
referire la bogăţie şi la valoare trebuie precizată în ceea ce priveşte trei din
implicaţiile sale majore, pentru a ajunge la o formulare clară şi distinctă a
sarcinilor gestiunii financiare.
Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în
proiecte de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest
sens:, "analiza financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor
realizate de firmă în diversele sale proiecte şi activităţi. În plus, maximizarea
valorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca
scop să evite risipirea patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, să
vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al firmei. Dar riscul
falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar. Firma este
supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este
15
deci sarcina gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire
adecvate, pentru a asigura protecţia necesară contra acestor riscuri.
Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie
atingerea unor obiective cum ar fi: îmbunătăţirea vieţii angajaţilor, a clienţilor, a
comunităţii, a societăţii în general. Cu alte cuvinte, nu ar trebui ca responsabilitatea
socială să fie obiectivul pricipal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmă
care ignoră un număr de activităţi sociale. Costul acestora trebuie suportat de către
cineva. El ar putea fi suportat de clienţii firmei prin intermediul unor preţuri mai
mari la produsele oferite de firmă.
Întrun mediu competiţional firmele ce ridică preţurile se pot confrunta cu o
scădere a vânzărilor şi o micşorare a numărului angajaţilor firmei, o consecinţă
socială inacceptabilă, consecinţă ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzările
sunt afectate în mod serios.
Ca o alternativă, firma ar putea să menţină preţurile neschimbate şi să
opereze cu profituri mai scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi
suportate de acţionari. De obicei, orice investitor care este dispus să obţină un
profit mai mic va investi întro asemenea firmă.
Deşi publicul este generos în susţinerea organizaţilor de caritate, cei mai
mulţi oameni caută să investească în firme cu profituri mari şi riscuri scăzute. Într-
adevăr goana după profit face să funcţioneze economia capitalistă atât de bine.
Înseamnă că o afacere nu poate fi în acelaşi timp şi profitabilă şi
responsabilă social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socială
întro mulţime de feluri şi pentru diverse motive.
În primul rând statul şi autorităţile locale stabilesc un nivel minim de
comportament social acceptabil. Există legi, statute, ordonanţe care acoperă
domenii ca siguranţa socială, curăţenia, protecţia mediului etc. Acestea asigură
cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de responsabilităţi
sociale.
Al doilea aspect al responsabilităţii sociale constă în acţiuni voluntare de
responsabilitate socială.Aceste activităţi îmbracă numeroase forme:
◊ Programe de protejare a sănătăţii angajaţilor, programe ce depăşesc
limita impusă de lege sau de contractul de muncă;
◊ Donaţii făcute organizaţiilor de caritate;
◊ Sponsorizarea organizaţiilor non-profit locale sau naţionale;
◊ Sprijinirea artelor.
Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activităţi:
1. Unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de a
contribui la îmbunătăţirea comunităţii şi societăţii din care fac parte.
2. Al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăţi imaginea firmei în ochii
clienţilor săi.
16
Sumele cheltuite cu activităţi sociale sunt uneori substanţiale. Câteva din
numeroasele acţiuni caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susţinerea
programelor privind nevoile femeilor, combaterea sărăciei, susţinerea învăţă-
mântului superior, a sănătăţii, a culturii, susţinerea organizaţiilor civile şi a
grupurilor de asistenţă socială.
Un alt aspect al responsabilităţii sociale priveşte activitatea normală (de
bază) a firmei. Firmele de succes produc şi vând bunuri care satisfac nevoile
societăţii. Dacă produsul este de calitate proastă, iar preţul este prea mare sau
produsul nu este cerut de public (piaţă), firma nu va supravieţui. În activitatea de
producţie, firma angajează personal, asigură angajaţilor salarii şi alte beneficii şi în
cele mai multe cazuri asigură un mediu plăcut pentru angajaţi. Deşi aceste
contribuţii aduse societăţii sunt adesea ignorate, atunci când indiscreţiile şi
abuzurile pasagere ale diferitelor firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt importante
şi ar trebui să fie apreciate de societate.
17
Deci, valoarea unei firme nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei
prezent. Chiar dacă valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanţă,
trebuie luate în considerare alte trei aspecte:
18
Rezultatele preconizate ale
Mărimea patrimoniului
activităţilor şi proiectelor
acumulat în prezent
viitoare
(+V) (+V)
VALOAREA
FIRMEI
(V)
(-V) (-V)
Riscuri induse de Riscuri specifice firmei
mediul înconjurător
21
Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca obiectiv
principal al managementului firmei.
În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea nu este
obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda
creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă numai dacă
se aşteaptă să fie compensaţi printrun venit superior. Cu cât este mai mare riscul,
cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.
Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 3$ pe acţiune.
Managerii firmei pot sa obţină o creştere a venitului de 3,25$pe acţiune, dar cu
condiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce pierderi firmei şi acţionarilor.
Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte aceste riscuri. Dacǎ cei mai multi îşi
vor vinde acţiunile, preţul acţiunilor va scădea (nu doar pentru că au crescut
vânzările de acţiuni, ci pentru că mai puţini potenţiali investitori vor dori să
cumpere acţiunile respective). De aceea, deşi firma realizează venituri mai mari
per acţiune, riscul crescut al firmei a facut să scadă bogăţia proprietarilor ca
urmare a declinului preţului acţiunilor.
ṜM= Σ PjRj
j=1
σ2 (R) = √Σ j=1
Pj (Rj- Ṝ)2
Riscul obţinerii randamentelor preconizate este mai mare sau mai mic, după
cum sunt rezultatele acestor calcule.
Studiu de caz
O firmă vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiectele A
şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şi
rezultatele şi se atribuie fiecărui "proiect rate de rentabilitate aşteptate, în funcţie de
diverse ipoteze referitoare la firmă şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea.
Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla
firma, fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea
pentru fiecare ipoteză va fi P = 1:5 = 0,20). Pentru fiecare ipoteză H j probabilitatea
Pj, se preconizează o rentabilitate Rj.
23
Hj Pj Rj Pj R j Rj- Ṝ Pj (Rj- Ṝ)2
H1 0,20 -10 -2 -16 51,2
H2 0,20 -5 -1 -11 24,2
H3 0,20 +5 +1 -1 0,2
H4 0,20 + 15 +3 9 16,2
H5 0,20 +25 +5 19 72,2
σ (R) = 164
∑ 1 +6 σ (R) = 12,8
24
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a „stării de sănătate
financiară" a firmei, la încheierea exerciţiului contabil.
În sens larg, analiza financiară este un instrument managerial care ajută
conducerea firmei să înţeleagă trecutul şi prezentul în vederea fundamentării
viitoarelor obiective strategice de menţinere şi de dezvoltare a firmei, întrun mediu
concurenţial. De asemenea, analiza financiară face obiectul preocupărilor externe
ale unor parteneri economici şi financiar-bancari interesaţi în realizarea unor
acţiuni de cooperare cu firma respectivă.
Analiza financiară urmăreşte să pună în evidenţă punctele tari şi slabe ale
gestiunii financiare şi să ofere elemente de explicitare a cauzelor dificultăţilor
existente, dar şi să evalueze capacitatea firmei de a-şi asigura finanţarea dezvoltării
şi de a satisface exigenţele acţionarilor săi cât şi a celorlalte colectivităţi interesate
în buna sa funcţionare (creditori, consumatori, salariaţi etc).
Indiferent de poziţia analistului financiar (analiza pe plan intern sau extern),
obiectivele diagnosticului financiar sunt orientate spre evidenţierea rentabilităţii şi
a riscului.
Astfel, partenerii externi (băncile, deţinătorii de titluri, furnizorii etc.)
susceptibili de a fi afectaţi de riscul de faliment, sau de insolvabilitate, recurg
adesea la studiul echilibrului financiar încercând să detecteze principalele
simptome ale disfuncţionalităţilor, dat fiind că dezechilibrele fragilizează
stabilitatea firmei. Conducătorii firmei, precum şi anumiţi parteneri externi
interesaţi de rezultatele viitoare ale acesteia (deţinătorii de acţiuni sau potenţialii
investitori), orientează analiza către studiul performanţelor, evoluţia lor şi
perspectivele viitoare ale acestora.
Metodele şi tehnicile utilizate de analistul financiar sunt diferite, în funcţie de
obiectivele analizei. în acest sens, merită subliniată convergenţa care operează între
indicaţiile furnizate de diferitele metode şi tehnici de analiză financiară. De pildă,
noţiunile care permit evaluarea surplusului monetar de exploatare (excedentul brut
de exploatare, de exemplu) sau surplusului monetar global (capacitatea de
autofinanţare sau „cash flow global") furnizează o indicaţie referitoare la
performanţele economice ale firmei şi una referitoare la capacitatea sa de
reconstituire a resurselor proprii care pot ameliora autonomia şi echilibrul său
financiar. Însă, evoluţia lor are incidenţă şi asupra echilibrului financiar dinamic prezentat de
tablourile fluxurilor financiare, care permit integrarea analizei performanţelor asupra condiţiilor
de finanţare şi de apreciere a echilibrelor financiare pe termen lung şi scurt.
25
Mijloace nefinanciare
STRUCTURĂ FINANCIARĂ ANALIZA RENTABILITĂŢII
1.Analiza Mijloacelor MIJLOACE REZULTATE
2. Analiza coerentei
NEVOI
RENTABILITATE RENTABILITATE
Acţiune directă asupra formării rezultatului Cifră de afaceri (fără TVA)
Nevoi-Resurse -Mărfuri
- Consumuri externe
EXTERNE
-Materii prime Consumuri exterioare
-Servicii exterioare = Valoare adăugată
NEVOI - Cheltuieli cu personalul
-Forţa de muncă = Excedent brut de exploatare
INTERNE
sau sau
Activ > de un an Activ sub un an Acţiune indirectă asupra formării rezultatului =Rezultatul curent
+ Rezultatul excepţional
RESURSE
26
Mijloace financiare
RESURSE
Capitaluri proprii
Dividende
EXTERNE
3. Analiza resurselor: Împrumuturi
pasivul bilanţier (exigibilitate)
ECONOMICĂ
Demersul analizei financiare
FINANCIARĂ
27
Obiectivele analizei Metode şi tehnici utilizate
Studiul echilibrului • Analiza statică în funcţie de cele două concepţii de
financiar şi al riscului elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională
de faliment • Analiza dinamică prin tablourile fluxurilor financiare
(insolvabilitate) • Ratele structurii financiare, ratele privind rotaţia
capitalurilor
Studiul performanţelor • Analiza contului de profit şi pierdere -soldurile
financiare intermediare de gestiune -capacitatea de autofinanţare
• Ratele de rentabilitate
• Evoluţia efectului volumului de activitate asupra
rezultatelor
31
relevant, exprimând valoarea activului, realizabil la un moment dat. Acest indicator
interesează nu numai acţionarii şi proprietarii firmei,care vor să cunoască valoarea
pe care ei o posedă, dar, în egală măsură, şi creditorii pentru care activul realizabil
constituie gajul creanţelor lor. Astfel, situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni
asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare, dacă cesiunea elementelor de activ
(excluzând non-valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete
bilanţiere a acestora, şi dacă nu apar datorii necontabilizate.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă.
Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor
elemente de acumulări (de exemplu reporturi din exerciţiile precedente). Creşterea
situaţiei nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii
financiare, şi anume maximizarea valorii firmei, respectiv a valorii capitalurilor
proprii.
Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară.
Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare. Suma
acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită
rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al
firmei (figura 1.4.b). În această situaţie, datoriile totale contractate de firmă au
depăşit valoarea activului real.
Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar.
Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul
contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de pasiv după criteriile
de lichiditate-exigibilitate.
DATORII 70 30
CPR20
a. b.
SN=ACTIV-DATORII TOTALE
Bilanţul financiar
34
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două
dintre ele prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale
ale analizei financiare. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent, pe de o
parte, şi fondul de rulment propriu, pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar
(bilanţul lichiditate-exigibilitate), constituie un fond de rulment lichiditate sau fond
de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin două modalităţi:
a)
FRF = CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE
(excl. amortiz. şi proviz.) (în valoare netă)
FRF = Capitaluri permanente- Imobilizări nete
Sau
b)
FRF= CAPITALURI PERMANENTE - NEVOI PERMANENTE(plus
amortiz. şi proviz.) (în valoare brută)
2)
FRF=ACTIV CIRCULANT NET - DATORII MAI MICI DE UN AN Şl(cu
lichiditate mai mică de un an.)PASIVE DE TREZORERIE
35
NEVOI RESURSE
ACTIV
IMOBILIZAT CAPITALURI
NET 35 PROPRII
50
ACTIV DATORII MAI MARI
CIRCULANT DE UN AN 10
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele tempo-
rare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:
nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un
dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii
desfăşurate de firma respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie
periculoasă, alarmantă în cazul firmelor cu activitate industrială, fiind o situaţie
permisă firmelor cu activitate comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de
mărfuri (fiind în volum mare şi reînnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor
36
permanente. Situaţia firmelor industriale poate deveni critică, atât sub aspectul
nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care au finanţat parţial
imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcţiune, sau înainte de degajarea
surplusului monetar din vânzări (corespunzător amortizării imobilizărilor
respective), cât şi sub aspectul costului ridicat de procurare al creditelor pe termen
scurt renegociate în mod constant, uneori în condiţii de dobândă, rambursare şi
garantare mai puţin avantajoase, în raport cu cele pe termen lung.
NEVOI RESURSE
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PROPRII 30
NET 60
DATORII
MAI MARI
DE UN AN 10
DATORII
MAI MICI DE
ACTIV UN AN 60
CIRCULANT
NET 40
FRF = 40-60 = -20 ( FRF =Fond de rulment financiar = Activ circulant net –
datorii < 1 an)
FR propriu = 30-60 = -30 ( Fond de rulment propriu= capitaluri proprii – activ
imobilizat net )
FR împrumutat = -20-(-30) = 10 ( FR impr.= FRF – FR propriu )
Valori negative ale FRF şi FR propriu
NEVOI RESURSE
37
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PERMANENTE
NET 50 50
38
zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen (datoriile
faţă de furnizori fiind asimilate resurselor permanente).
c) Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
=> Capitaluri permanente = Activ imobilizat net
=>FRF = 0
În această ipoteză, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă
„strict" datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de
lichiditate.
Ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite, dar complementare, ale aceluiaşi indicator.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă
interes pentru faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema solvabilităţii
viitoare a firmei. Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile
previzibile pe termen scurt (activele circulante) şi angajamentele imediat exigibile
(datoriile pe termen scurt), indicatorul fond de rulment financiar capătă
semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale, sau marjă de securitate faţă
de riscurile activităţii economice.
Stabilirea fondului de rulment financiar pe baza maselor bilanţiere din etajul
superior al bilanţului financiar este importantă, deoarece pune în evidenţă
influenţa structurii de finanţare asupra constituirii fondului de rulment financiar.
40
NEVOI RESURSE
ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PROPRII 40
NET 45
DATORII MAI
MARI DE UN
AN 20
ACTIV
CIRCULANT
NET 55
DATORII MAI
MICI DE UN
AN 40
FRF = =55-40 = 15 ( Fond de rulment financiar = activ circulant net- datorii < 1
an)
FR propriu = 40-45 = -5 ( capitaluri proprii – activ imobilizat net )
FR împrumutat 15-(-5) = 20 ( FRF – FR propriu )
Echilibrul şi autonomia financiară a firmei
41
c) costul resurselor patrimoniale trebuie sǎ fie acoperite din capitalul social
al firmei;
d) ponderea profitului net în cifra de afaceri trebuie sǎ reprezinte cel puţin
50% iar raportul cost/venit sǎ fie de cel puţin 80%.
e) Fondul de Rulment trebuie sǎ fie inferior necesarului de Fond de Rulment.
42
exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea
încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de
resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante,
sau necesităţi temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării
rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-
au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile. Acesta este un caz frecvent întâlnit la
firmele cu activitate comercială, datorită creditelor-furnizor mult mai mari decât
creditele-clienţi. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă
temporară, care nu trebuie finanţată, ci dimpotrivă, ea finanţează fondul de rulment
şi trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidenţiază o
situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi
reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie.
Nevoia de fond de rulment, determinată potrivit metodologiei prezentate, are
un caracter static. De aceea, se recomandă completarea analizei patrimoniale cu un
studiu dinamic care evidenţiază nevoile „normative" ale ciclului de exploatare
determinate în funcţie de cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi financiare,
intensitatea fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie. Corelaţia
volumului de activitate cu mărimea nevoii de fond de rulment conferă acesteia din
urmă un caracter dinamic.
43
• Când Necesarul de Fond de Rulment este pozitiv şi Trezoreria Netă
este negativă:
a) furnizorii şi avansurile de la clienţi acoperă integral necesităţile de
finanţare pe termen scurt;
b) Fondul de Rulment echilibrează Necesarul de Fond de Rulment;
c) întreprinderea prezintă finanţatorului o bonitate corespunzătoare si are
acces necondiţionat la credite;
d) deoarece firma apelează la credit de trezorerie, va trebui urmărit ca
Fondul de Rulment să echilibreze Necesarul de Fond de Rulment, pentru
ca echilibrul lichiditate - exigibilitate să fie considerat corespunzător de
către finanţator;
e) resursele stabile sunt suficiente pentru a produce echilibrul general
lichiditate - exigibilitate.
CF = TN1 - TN0
în care : TN1 (TN0) = trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil.
Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei,
este pozitiv, acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a inves-
tiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a majorării
valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie
inversă.
Analiza lichiditate-exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul
financiar, prin faptul că pune în evidenţă, atât regulile vizând menţinerea
45
echilibrului structurilor financiare ale unei firme, cât şi riscul de insolvabilitate
cu care se pot confrunta acţionarii şi creditorii.
Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe trei reguli principale:
- regula echilibrului financiar minim;
- regula îndatorării maxime;
- regula finanţării maxime.
a) Regula echilibrului financiar minim, enunţată şi mai înainte, presupune
că resursele utilizate pentru finanţarea activelor să rămână la dispoziţia firmei pe
durata unei perioade care trebuie să corespundă aceleia de imobilizare. Având în
vedere decalajele care se pot produce în categoria elementelor mai mici de un an,
din bilanţ, firma trebuie să prevadă o marjă de securitate, sub forma fondului de
rulment - lichiditate pozitiv:
47
fi dimensionată în raport cu volumul de activitate al firmei (nevoia de fond de
rulment pentru exploatare).
O exprimare dinamică a echilibrului financiar al firmei ar fi mult mai
relevantă, dacă s-ar utiliza sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile .
Eliminând influenţa volumului specific de activitate asupra echilibrului financiar,
indicatorii având caracter dinamic sunt recomandaţi în calcule de previziune
financiară, în condiţii de relativă stabilitate economică a firmei.
Exemplele 1 şi 2 evidenţiază modul de calcul al indicatorilor de echilibru
financiar lichiditate-exigibilitate.
Studiul de caz
Determinaţi indicatorii de echilibru financiar patrimonial la începutul şi sfârşitul
exerciţiului N şi interpretaţi variaţia (creşterea sau reducerea indicatorilor la
sfârşitul perioadei faţă de începutul acesteia) pe baza rezultatelor obţinute. Datele
se preiau din bilanţul (după repartizare) prezentat în tabelul de mai jos.
BILANŢ LA 31.12.N
Mil.
Lei
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Activ imobilizat net 2400 2200 Capital social 2500 2500
Stocuri 1300 1800 Rezerve 400 500
Clienţi 670 1200 Rezultat net nerep. 600 620
Disponibilităţi 130 300 Datorii financiare 400 930
mai mari de un an
Datorii furnizori 550 850
Credite bancare 50 100
curente
TOTAL 4500 5500 TOTAL 4500 5500
Rezolvare:
1)Situaţia netă la începutul exerciţiului N-1 este egală cu capitalurile
proprii:
SN (N-1) = 4500 - (400+550+50) = 3500 mil lei
Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului N este egală cu capitalurile proprii
iniţiale (3500) majorate cu creşterea rezervelor şi a profitului net nerepartizat
(120=100 + 20):
48
Creşterea situaţiei nete, de la un exerciţiu la altul, indică o îmbogăţire patri-
monială a firmei, o creştere a valorii acesteia pe seama realizării şi reinvestirii unei
părţi din profitul net (creşterea capitalurilor proprii). ∆SN = 3620 - 3500 = 120 mil
lei.
49
3)Nevoia de fond de rulment la începutul şi sfârşitul exerciţiului :
NFR(N-1) = (1300+670) - 550 = 1420 mil.lei NFR = (Stocuri +Clienţi ) –
Datorii furnizori
NFR(N) = (1800+1200) - 850 = 2150 mil.lei
∆NFR = 2150 - 1420 = 730 mil. lei
Creşterea stocurilor şi a clienţilor (1030) este finanţată parţial de creşterea
datoriilor către furnizori (300), iar diferenţa (730) este acoperită din creşterea
fondului de rulment financiar (850) care permite, în plus, şi degajarea unei
trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (120).
50
Exemplul 2.
Pe baza bilanţului prezentat în tabelul de mai jos, calculaţi indicatorii de
echilibru financiar lichiditate - exigibilitate.
Bilanţ la 31.12 N
mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat net 918,1 Capital propriu 930,3
Stocuri 17,2 Proviz. pentru risc. şi 72,6
Clienţi 696,6 cheltuieli 513,2
Creanţe diverse 335,9 Împrumuturi pe termen 97,2
Valori mobiliare de 1.254,6 lung 1.586,7
plasament 350,5 Datorii furnizori 81,3
Disponibilităţi Alte datorii pe termen 291,6
scurt
Dividende datorate
Credite bancare curente
TOTAL 3.572,9 TOTAL 3.572,9
Rezolvare:
1) Determinarea FR financiar (FRF):
RT= datorii furnizori + dividende datorate + alte datorii pe termen scurt + credite
bancare curente
RT= 156.000 + 10.400 + 117.600 + 50.000= 334.000
2) Determinarea NFR:
NFR = 2654,8 - (1254,6 + 350,5) - (2056,8 – 291,6) = 1049 – 1765,2 = -715.5 mii
lei
3)Determinarea TN:
53
TN = FRF-NFR
TN = 598 - (-715,5) = 1313,5 mil lei
56
Pe orizontalǎ, partea de jos a bilanţului este formatǎ din:
a) activ imobilizat net;
b) nevoi şi, respectiv resurse temporare;
c) active circulante nete;
d) capitaluri proprii;
e) datorii cu scadenţe mai mari de un an.
Studii de caz
Realizaţi conversia bilanţ contabil - bilanţ financiar şi calculaţi indicatorii de
echilibru financiar lichiditate-exigibilitate, utilizând informaţiile din tabelul de mai
jos.
Bilanţul la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Imobilizări necorporale 100.000 Capital social 582.100
Imobilizări corporale 150.000 Rezultatul exerciţiului (3) 75.500
Imobilizări financiare (1) 33.000 Provizioane pentru riscuri 46.800
Stocuri 253.000 şi cheltuieli
Clienţi (2) 402.600 Datorii financiare (4) 154.900
58
Alte creanţe pe termen 21.200 Datorii furnizori 156.000
scurt 173.100 Alte datorii pe termen 117.600
Valori mobiliare de scurt
plasament
TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900
Rezolvare:
Corecţii referitoare la activul bilanţului:
- imobilizările financiare de 33.000 mii lei se vor diminua cu valoarea
imobilizărilor mai mici de un an (13.000 mii lei) şi se vor majora cu valoarea
clienţilor care au o lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) rezultând
imobilizări financiare de 42.600 mii lei (33.000 – 13.000 + 22.600);
- valoarea clienţilor de 402.600 mii lei se va diminua cu valoarea clienţilor cu
termen de lichiditate mai mare de un an (22.600 mii lei) şi se va majora cu valoarea
imobilizărilor financiare mai mici de un an (13.000 mii lei) rezultând un sold al
clienţilor sub un an în sumă de 39.300 mii lei (40.260 – 22.600 +13.000).
Bilaţ financiar
mii lei
59
ACTIV PASIV
Nevoi permanente 292.600 Capitaluri permanente 798.900
Imobilizări 100.000 Capitaluri proprii 631.200
necorporale 150.000 Rezultatul raportat 16.000
Imobilizări corporale 42.600 Proviz pentru riscuri şi 46.800
Imobilizări financiare 840.300 cheltuieli 104.900
Nevoi temporare 253.000 Datorii financiare pe 334.000
Stocuri 393.000 term. lung 156.000
Clienţi 21.200 Resurse temporare 10.400
Alte creanţe pe 173.100 Datorii furnizori 117.600
termen scurt Dividende datorate 50.000
Valori mobiliare de Alte datorii pe termen
plasament-active de scurt
trezorerie Credite de trezorerie
TOTAL 1.132.900 TOTAL 1.132.900
1) Determinarea FRF:
2) Determinarea NFR:
NFR = (Nevoi temp.-Active de trezorerie) -(Resurse Temp. - Pasive de
trezorerie)
NFR = (840.300-173.100)-(334.000-50.000) = 667.200-284.000 = 383.200 mii lei
( din activ ) ( din pasiv )
3) Determinarea TN ( Trezorerie Netă ) :
TN = FRF - NFR
TN = 506.300-383.200 = 123.100 mii lei
60
FRF pozitiv (506300 mii lei) reflectă excedentul capitalurilor permanente în
raport cu imobilizările nete pe care le finanţează, excedent ce va fi utilizat pentru
finanţarea activelor circulante din partea de jos a bilanţului. Se constată că firma
dispune nu numai de un FRF pozitiv, ci chiar de un FR propriu pozitiv, ceea ce
înseamnă că imobilizările sunt finanţate integral de capitalurile proprii, care permit
în plus şi degajarea unei părţi (401.400 mii lei) pentru constituirea FRF. FR propriu
are o contribuţie substanţială (79.3%) la constituirea FRF, în timp ce datoriile
financiare deţin un procent mai mic (20.7%). Această situaţie favorabilă pune în
evidenţă autonomia financiară a firmei.
Partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt se
regăseşte sub forma NFR pozitivă (383.200 mii lei). Această NFR pozitivă
evidenţiază decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şi creanţelor pe de o
parte (667.200 mii lei) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt (284.000 mii lei)
pe de altă parte.
Întrucât FRF este mai mare decât NFR, echilibrul financiar este realizat cu
degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (123.100 mii lei).
Bilanţ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat 2.161,2 Capital social 1.352,3
Stocuri 497,7 Proviz pentru riscuri şi 62,5
Clienţi 711,2 cheltuieli 641,0
Creanţe diverse pe 443,9 Împrumuturi pe termen 893,8
termen scurt 197,9 lung 747,1
Valori mobiliare de 656,5 Datorii furnizori 108,1
plasament Alte datorii pe termen 863,6
Disponibilităţi scurt
Dividende datorate
61Credite bancare curente
TOTAL 4.668,4 TOTAL 4.668.4
2. Pe baza situaţiei reprezentând bilanţurile a trei exerciţii succesive,
stabiliţi evoluţia indicatorilor de echilibru financiar lichiditate - exigibilitate şi
interpretaţi rezultatele obţinute.
Bilanţ la 31.12.N
mii lei
ACTIV N–2 N–1 N PASIV N–2 N–1 N
Imob. 150 143 650 Capital 1.134 1.134 1.134
necorp. brute 31.630 32.800 35.600 Social 15.387 16.020 16.560
Imob. corp. 530 1.364 2.423 Rezerve 633 540 -1.301
1
brute Rezultatul
2 Imobilizări 32.310 34.307 38.673 exerciţiului 3.880 4.803 1.410
financiare (2)
Activ 25.444 27.237 28.181 Provizioane
imobilizat reglementat
brut (1) e
Total
amortismente
TOTAL 21.034 22.497 17.803
CAPIT.
PROPRII I
I TOTAL ACTIV. 6866 7070 10492 PROV.PT. RISC 159 523 179
IMOB. şi CH.II
NET(1-2)din tabelul
de mai sus
Total stocuri 22034 24748 25271 împrumuturi 5099 5660 9175
3 Alte active circ. din 18907 19699 15981 bancare (3) 35 190 754
4 care Credite obligatare 12884 13546 12897
Creanţe-cl şi ct. 14544 15330 11058 Credite furnizori
asimilate. Alte datorii de
Creanţe diverse 7371 7206 6187
1189 1290 2275 exploatare
Titluri de plasament 2182 1510 Datorii asupra
2205 imobilizăr. (4) 0 0 1121
992 874 1361 2207 3773
Disponibilităţi 1138 Datorii diverse
II TOTAL ACTIVE 4094 4444 4125 TOTAL 2675 2880 3390
CIRC. (3+4) 1 7 2 DATORII 0 7 7
III
5 Ch. înreg. în avans 188 320 217 Ven. înregistrate 52 8 72
(5) în avans (6)
62
II CT. DE REG. şi 188 320217 CT. DE REG. 52 8 72
I ASIM. (5) şi ASIM. IV
TOTAL I+II+III 4799 5183 5196 TOTAL(I+II+III+ 4799 5183 5196
5 7 1 1V) 5 7 1
BILANŢ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Activ imobilizat 3257.0 Capital social 1550.5
Clienţi (1) 2187.8 Proviz pentru risc şi 71.7
Creanţe diverse (pe termen 514.9 cheltuieli Împrumuturi 4323.3
scurt) 984.0 bancare (2) 3028.3
Titluri de plasament (t.s.) 1478.1 Datorii furnizori 73.4
Disponibilităţi 625.4 Alte datorii pe termen
scurt
TOTAL 9047.2 TOTAL 9047.2
Fluxuri reale
şi
stocuri fizice
65
Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi Disponibilităţi
Fluxuri
monetare Cumpărări de Plată energie
şi materii prime Plată materiale Scont
stocuri cu plata în Salarii
financiare numerar
Costul materiei
prime
66
ACTIV = NEVOI PASIV = RESURSE
În optica analizei funcţionale, firma este vulnerabilă dacă recurge în cea mai
mare parte la finanţări prin credite bancare pe termen scurt. Acest aspect este
evidenţiat de studiul comparativ al variaţiei fondului de rulment.
Analiştii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul
cel mai relevant al echilibrului funcţional, întrucât pune în evidenţă acele nevoi
ciclice neacoperite financiar din resursele temporare şi reânnoibile permanent în
cadrul aceloraşi cicluri de exploatare. Această apreciere porneşte de la analiza
calitativă a activităţii de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de
exploatare de a-şi echilibra nevoile ciclice din resurse ciclice de capital. Partea
rămasâ nefinanţată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de
rulment funcţional, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare
conduce la un dezechilibru funcţional care va afecta trezoreria firmei.
Trăsăturile caracteristice echilibrului funcţional sunt evidenţiate de structura
bilanţului funcţional, aşa cum rezultă din figura de mai jos. Această schemă
exprimă un caz particular al echilibrului funcţional, reprezentarea schematică
putându-se face pentru fiecare situaţie în parte.
Nevoi stabile
Activ Pasiv
Active imobilizate în afara Resurse proprii (din care
exploatării (AIAE) amortismente si provizioane)
(RPR)
Imobilizări de exploatare (IE)
Împrumuturi (Scadenţe mai
mari sau mai mici de un an)
Fond de rulment funcţional
(ÎMPR)
(FRF sau FRNG)
Stocuri Datorii de
ACE
exploatare (DE) NFRE Fond de
rulment
Creanţe de Nevoia de fond de funcţional
exploatare rulment pentru (FRF sau
exploatare FRNG)
(NFRE) NFRAE Trezorerie
Nevoi
ciclice
netă
69
Datorii diverse
(în afara
Creanţe diverse exploatării)
ACAE (în afara (DAE)
exploatării) NFRAE
Nevoi de
trezorerie Disponibilităţi
(D) Credite bancare Resurse de
de trezorerie (CT) trezorerie
Trezorerie netă
sau
b)
FRNG=(ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)
71
NFRT = NFRE + NFRAE
unde:
Dar:
Adică:
NFRT + TN = FRNG
NFR 0 NFR 0
Structuri funcţionale
75
situaţie poate fi viabilă dacă firma continuǎ să beneficieze de resurse de trezorerie
de la partenerii săi financiari (de care este dependentă);
3) creditele bancare curente, dar şi resursele în fondul de rulment finanţează
o parte din activele fixe, nevoile de fond de rulment şi disponibilităţile. Situaţia
finanţării integrale a nevoilor de fond de rulment din credite de trezorerie este
critică.Dacă nu are caracter ocazional, impune reconsiderarea structurii financiare;
4) resursele induse de ciclul exploatării se adaugă surplusului de resurse
permanente (FR pozitiv), pentru a finanţa nevoile ciclice şi a degaja un important
excedent de lichidităţi;
5) resursele în fondul de rulment acoperă parţial activele imobilizate (FR-),
nevoile de fond de rulment, generând şi o trezorerie netă pozitivă. În acest caz,
furnizorii şi avansurile de la clienţi finanţând ciclul de productie şi o parte din
imobilizări, se impune examinarea şi consolidarea resurselor durabile;
6) resursele durabile finanţând parţial activul imobilizat (fond de rulment
negativ), insuficienţa lor este compensată de creditele furnizori, avansurile de la
clienţi şi creditele bancare curente. Dependenţa financiară externă a firmei fiind
mare, structura de finanţare trebuie revăzută;
Este interesant de prezentat câteva scenarii, care conduc la degradarea
echilibrului funcţional antrenând vulnerabilitatea firmei:
- creşterea foarte rapidă şi nestăpânită a cifrei de afaceri. Firma cunoaşte
o creştere a nevoii de fond de rulment paralelă eu cea a cifrei de afaceri. Fondul de
rulment creşte mai lent decât nevoia de fond de rulment, generând automat o criză
de trezorerie;
- creşterea insuficientă a cifrei de afaceri. În decursul mai multor exerciţii
financiare, firma beneficiază de o trezorerie satisfăcătoare. Ca o reacţie la creşterea
insuficientă a cifrei de afaceri, firma acceptă condiţii noi de reglemetare vis-a-vis
de clienţii săi, concretizate în creşterea creanţelor sale. Aceasta antrenează o
creştere bruscă a nevoii de fond de rulment, care degradează situaţia trezoreriei;
- întârzierea executării investiţiilor. Deşi firma beneficiază de, o structura
financiară echilibrată, nu promovează o politică de investiţii care să-i menţină rata
sa de creştere. Datorită evoluţiei slabe a cifrei de afaceri, ea decide să recupereze
întârzierile intervenite în nivelul investiţiilor. Va avea loc, eu această ocazie, o
scădere brutală a fondului de rulment funcţional care va antrena o trezorerie netă
negativă.
- acumularea pierderilor. Pierderile acumulate din mai multe exerciţii
diminuează în mod regulat fondul de rulment funcţional, antrenând o trezorerie
netă negativă.
76
- paradoxul reducerii activităţii. Cifra de afaceri scade în mod regulat.
Scăderea cifrei de afaceri antrenează o diminuare a creanţelor de exploatare, şi
uneori chiar a stocurilor, reducând astfel nevoia de fond de rulment. Va rezulta o
ameliorare temporară a trezoreriei. Dar, scăderea rezultatelor antrenează rapid o
diminuare a fondului de rulment funcţional, care se concretizează, de asemenea,
într-o trezorerie netă negativă.
Realizarea echilibrului funcţional ridică problema alegerii strategiei de
finanţare a nevoii de fond de rulment: finanţare integrală cu fonduri permanente
(care presupune o lipsă de flexibilitate) sau parţiale şi în completare cu resurse de
scurtă durată. Se poate afirma că există o parte stabilă (structurală) a NFR care
trebuie, în principiu, să fie finanţată de fondurile permanente şi o parte aleatoare
(conjuncturală, fluctuante) care poate fi finanţată de capitalurile provizorii (tip
credite bancare curente). Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel
mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
O politică eficientă de gestiune a ratelor de dobândă, în perioada de
instabilitate a acestora, trebuie să ia în considerare ansamblul finanţărilor
exterioare, deoarece structura ratelor de dobândă poate avantaja recurgerea la
finanţări pe termen scurt în detrimentul celor pe termen lung.
Studii de caz
La 31.12 N, bilanţul unei firme se prezintă astfel
Amortiz
ACTIV Brut Net PASIV SUMA
Proviz
Capital social 500
Imobilizări 80 60 20 Rezerve 100
necorporale
Imobilizări corporale 1.000 300 700 Rezultatul exerciţiului 60
Imobilizări financiare 400 50 350 Provizioane pentru 20
riscuri
Stocuri 320 20 300 Provizioane pentru 12
cheltuieli
Clienţi 180 30 150 Împrumuturi pe termen 800
lung
Efecte de primit 151 -- 151 Furnizori 50
Efecte de plată 120
Impozite şi taxe de 20 -- 20 TVA de plată 12
încasat
77
Debitori diverşi 7 7 Creditori diverşi 6
Disponibilităţi 2 2 Credite bancare 20
curente
TOTAL 2.160 460 1700 TOTAL 1.700
1) Calculaţi fondul de rulment net global prin cele doua metode (FRNG);
2) Determinaţi nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă (NFR, TN);
3) Descompuneţi nevoia de fond de rulment total în nevoie de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE) şi nevoie de fond de rulment în afara exploatării
(NFRAE);
4) Explicaţi cum este finanţată nevoia de fond de rulment.
Rezolvare:
1) Calculul FRNG:.
a)
FRNG = Resurse durabile - Activ imobilizat brut
FRNG = (Resurse durabile - Amortizări cumulate) - Activ imobilizat net
Resurse durabile: Activ imobilizat brut net
- Capital social 500 500 Imobilizări necorporale 80 20
- Rezerve 100 100 Imobilizări corporale 1000 700
- Rezultatul exercitiului 60 60 Imobilizări financiare 400 350
- Provizioane (20+12) 32 32 TOTAL 1480 1070
- Amortismente si proviz.
de activ 460 50
- Datorii financiare 800 800
TOTAL 1.952 1.542
b) FRNG = (ACE+ACAE+D)-(DE+DAE+CT)
ACE+ACAE+D DE + DAE + CT
Stocuri 320 Furnizori 50
Clienţi 180 Efecte de plată 120
78
Efecte de primit 151 TVA de plată 12
Impozite şi taxe 20 Creditori diverşi 6
Debitori diverşi 7 Credite de trezorerie 20
Disponibilităţi 2
TOTAL 680 TOTAL 208
NFRT=NFRE + NFRAE
a) NFRE = ACE - DE
Active circulante pentru exploatare Datorii de exploatare
Stocuri 320 Furnizori 50
Clienţi 180 Efecte de plată 120
Efecte de primit 151 TVA de plată 12
TOTAL 27 TOTAL 6
79
NFRAE = 27-6 = 21 mil lei
Verificare: 469 + 21 = 490 = NFRT
4) NFR totală este finanţată în principal (96.3%) prin FRNG, cât şi printr-o
îndatorare bancară pe termen scurt (pentru 3,75%). Se constată că NFRE este
finanţată integral de sursele stabile (FRNG pozitiv), care în plus acoperă şi o parte
a NFRAE (3 mil lei) diferenţa (până la 21 mil. lei) provenind din credite de
trezorerie .
NFRE FRNG
469 472
NFRAE 21 TN 18
490 490
Echilibrul funcţional
Bilanţ la 31.12.N
mii lei
80
ACTIV Brut Amortiz Net PASIV SUMA
şi
Proviz
Capital social 200
Imobilizări 40 20 20 Rezerve 20
necorporale 500 100 400 Rezultatul 10
Imobilizări 60 15 45 exerciţiului 4
corporale 500 40 460 Proviziuni pentru 6
Imobilizări 60 10 50 riscuri 75
financiare 13 -- 13 Proviziuni pentru 650
Stocuri 12 -- 12 cheltuieli 30
Creanţe de Datorii financiare 5
exploatare Furnizori
Creanţe diverse Datorii fiscale şi
Disponibilităţi sociale
Datorii diverse
TOTAL 1.185 185 1.000 TOTAL 1.000
FRNG = Fond de rulment net global ; NFR=Nevoia de fond de rulment
1) Calculaţi FRNG prin cele două metode, NFR şi trezoreria netă
2) Reprezentaţi schematic bilanţul cu cele trei elemente calculate şi explicaţi cum
este finanţată NFR
BILANŢ la 31.12.N
mii lei
ACTIV PASIV
Imobilizări nete 4.050 Capital social 2.000
Stocuri de materii prime şi 540 Rezerve 3.200
materiale 890 Rezultatul 933
Stocuri de produse finite 2.130 exerciţiului 190
Creanţe de exploatare 400 Datorii financiare 1.200
Alte creanţe 73 Furnizori 560
Disponibilităţi Alte datorii
TOTAL 8.083 TOTAL 8.083
BILANŢ la 31.12 N
82
ACTIV PASIV
Tmobilizări nete 4050 Capital social 2000
Stocuri de materii prime şi 540 Rezerve 3200
materiale
Stocuri de produse finite 890 Rezultatul 933
exerciţiului
Creanţe de exploatare 2130 Datorii financiare 190
Alte creanţe 400 Furnizori 1200
Disponibilităţi 73 Alte datorii 560
TOTAL 8083 TOTAL 8083
Studii de caz:
1.Calculaţi indicatorii de echilibru financiar pe baza bilanţului financiar şi a
bilanţului funcţional, interpretaţi rezultatele obţinute şi reprezentaţi schematic
modul de realizare a echilibrului financiar.
ACTIV PASIV
Imobilizări 13.000 Capital social 700.000
necorporale 1.848.000 Rezerve 645.000
Imobilizări corporale 303.000 Rezultat raportat 43.000
Imobilizări financiare 402.000 Rezultatul exerciţiului 113.000
Stocuri de materii 100.000 Provizioane ptr riscuri şi 129.000
prime 900.000 cheltuieli
Stocuri producţie în 1.416.000 Datorii financiare şi 2.263.000*
curs 444.000 asimilate 1.106.000
Stocuri de produse Datorii furnizori 427.000
83
finite Datorii fiscale şi sociale
Creanţe clienţi şi
asimilate
Disponibilităţi
TOTAL 5.426.000 TOTAL 5.426.000
BILANŢ la 31.12.N
mii lei
ACTIV Brut Amortiz Net PASIV SUMA
şi
Proviz
Imobilizări Capital social 200
necorporale – 40 20 20 Rezultat 20
cheltuieli de 360 60 300 nerepartizat (3) 60
constituire* 40 -- 40 Proviziuni ptr 160
Imobilizări 80 20 60 riscuri şi chelt 120
corporale 120 30 90 Datorii financiare
Imobilizări 34 -- 34 (4)
financiare (1) 6 -- 6 Datorii
Stocuri nefinanciare (5)
Clienţi 10 -- 10
Creanţe diverse (furnizori)
(2)
Disponibilităţi
Prime de
rambursare 84
privind
obligaţiunile
TOTAL 690 130 560 TOTAL 560
1)din care 20 mil. lei mai mici de un an;
2)din care 8 mil. lei mai mari de un an;
3)din care dividende de repartizat 10 mil. lei şi restul pentru fondurile proprii;
4)din care credite bancare curente 20 mil. Iei şi datorii mai mici de un an (în afara
creditelor bancare curente) 40 mil. lei;
5)din care 14 mii. lei mai mari de un an
S0 S1
Cont de
rezultate al
AE0CPR0 exerciţiului AE1CPR1
(fluxuri de)
DAT0 • venituri DAT1
• cheltuieli
Bilanţ la începutul • profit Bilanţ la sfârşitul exerciţiului
exerciţiului
solduri iniţiale solduri finale
85
În conformitate cu obiectul de activitate aprobat prin statut, firma are
libertatea sǎ desfăşoare operaţiuni de producţie, construcţii, prestări servicii,
operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi pe cea monetară, precum şi operaţiuni de
cesiune, de închiriere spaţii de producţie şi/sau comerciale etc. Drept urmare,
veniturile şi cheltuielile de gestiune sunt generate, în principal, de două domenii de
activitate curentă:
ACTIVITATEA FIRMEI
• Curentă • Non Curentă
(Ordinară) (Extraordinară)
CPP BILANŢ
Venituri Cheltuieli ACTIVE PASIVE
Curente
Exploatare Non Curente Non Curente Curente
+FinanciareMonetareFinanciar Extraordinare IMOCPRDTL ACRDCR
e
89
exerciţiului, dar nu va influenţa trezoreria (decât sub incidenţa unor aspecte
fiscale).
În concluzie, în raport cu influenţa asupra trezoreriei firmei, avem două
categorii de venituri şi de cheltuieli:
• monetare (încasabile/plătibile) care se vor concretiza întro încasare/plată
la termen determinat (vânzări de produse, servicii, aprovizionări cu materiale,
subansamble, cheltuieli cu salariile etc);
• nemonetare (calculate) care se înregistrează ca o rezervă financiară nu
neapărat încasabilă sau plătibilă la un termen determinat (cheltuielile/reluările de
amortizări, de provizioane şi de alte deprecieri).
Această clasificare are mare importanţă pentru calculului cash-flow-ului şi
explicarea diferenţierii acestuia de profitul net.
Studiu de caz
Bilant
La sfârşitul anului ( N+1)
N N+1 N N+1
Active imobilizate 68.000 80.000 Capitaluri proprii 52.000 61.176
90
Active circulante 102.000 120.000 Datorii > 1 an 50.000 58.824
Stocuri 42.500 50.000 Datorii <1an 68.000 80.000
Clienţi 38.250 45.000 Furnizori 46.750 55.000
Inv.fin. T.S. 11.050 13.000 Imprum.<1an 850 1.000
Casa&Ct-b-ci 10.200 12.000 Divid. de plăt. 7.300 8.600
Credite b-re 13.100 15.400
92
SIG = Solduri intermediare de gestiune ; MCV = marja asupra cheltuielilor
variabile.V= cheltuieli variabile;F= cheltuieli fixe; VA = valoarea adăugată ;
EBITDA = EBE=Profit înainte de dobânzi , de impozit şi de amortizare ; EBT =
PC = Profitul înainte de impozit ; EBIT = Profit înainte de dobânzi şi de impozit;
PE = Profitul din exploatare ; NI = PN = Profitul net ; R Extra= Elemente
extraordinare ; RF = Reluări asupra provizioanelor (+) si Amortizări şi provizioane
calculate ( - )
MARJE DE ACUMULARE
Venituri din exploatare
1. Marja asupra cheltuielilor = Venituri din exploatare.
– Cheltuieli variabile
variabile (MCV) INTERMEDIARE DE
SOLDURI GESTIUNE
= 180.000 (SIG)
– 135.000 = 45.000
2. Profit înainte
Venituri de dobânzi, de
din exploatare = Marja asupra cheltuielilor variabile
impozit şi de amortizare – Cheltuieli fixe (excl. amortizarea)
1.(EBITDA)
Valoarea adăugată (MCV) = Venituri din exploatare.
45.000-13.800 = 31.200
– Consumuri externe (de la terţi)
3. Profitul din exploatare = 180.000
= EBITDA- 70.000 = 110.000
+ Reluări asupra provizioanelor
–= Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
Valoarea adăugată
2. Excedentul brut din =
+ Alte venituri– din
31.200 + 0 8.000 = 23.200
exploatare
exploatare (EBITDA) – Cheltuieli de personal –Alte chelt. de
4. Profitul înainte de impozit = Profitul din exploatare
exploatare
+
= 110.000 financiare
Venituri +0 – 70.000 – 8.800 = 31.200
(EBT) – Cheltuieli financiare
= Excedentul
= 23.200 + 0 –brut6.000
din=exploatare
17.200
3. Profitul din exploatare
+ Reluări asupra provizioanelor
5. Profitul net = Profitul înainte
– Amortizări de impozitcalculate
şi provizioane
+ Elemente extraordinare (nete)
= 31.200 + 0 – 8.000 = 23.200
– Impozitul pe profit ( profit nedistribuit)
=
= 17.200
Profitul+din
0 –exploatare
4.300 = 12.900
4. Profitul înainte de impozit
+ Venituri financiare
6.(EBT)
Profit înainte de dobânzi şi = Profitul dinfinanciare
– Cheltuieli exploatare
+ Venituri
= 23.200 +financiare
0 – 6.000 = 17.200
de impozit (EBIT) – Cheltuieli financiare (exclusiv dobânzi)
+ Profitul
= Elementeînainte
extraordinare (nete)
de impozit
5. Profitul net = 23.200 + 0extraordinare
– 0± 0 = 23.200
+ Elemente (nete)
– Impozitul pe profit
7. EBIT • (1 – τ) = Profitul net + Dobânzi -.(1 - τ)
=
= 23.200
17.200 •+ (1
0 –– 4.300
0,25) =
= 17.400
12.900
τ – rata impoz. pe venit = 12.900 + 6.000 • (1 – 0,25)
93
8. EBIT – Impozit pe profit = Profitul net + Dobânzi = 23.200 – 4.300
= 18.900 = 12.900 + 6.000
Marja asupra cheltuielilor variabile (MCV) exprimă diferenţa dintre
veniturile din exploatare (VE = cifra de afaceri, variaţia stocurilor,producţia
imobilizată etc.) şi cheltuielile variabile (V):
MCV = VE-V.
Calcularea acestei marje presupune o contabilitate analitică a cheltuielilor în
funcţie de corelarea lor cu volumul vânzărilor:
• variabile.(V), direct proporţionale cu volumul vânzărilor: materiale
directe, subansamble, salarii etc;
• fixe (F), care nefiind corelate cu volumul vânzărilor, sunt
considerate ca nefiind aferente acestora: amortizare, cheltuieli administrative,
dobânzi etc. Ca urmare, ele sunt imputabile direct asupra rezultatului.
Distincţia dintre cheltuielile variabile şi cele fixe ne oferă informaţii
relevante (marjele de acumulare), dar separarea cheltuielilor în raport cu
sensibilitatea lor faţă de modificarea volumului vânzărilor „poate fi arbitrară
şi implică în,mod considerabil utilizarea raţionamentului profesional."
Din această marjă asupra cheltuielilor variabile urmează să se acopere
cheltuielile fixe (F), iar ceea ce rămâne să constituie capacitatea brută de
autofinanţare a dezvoltării firmei (amortizare, profit brut, rezultatul financiar
şi cel extraordinar, după deducerea dobânzilor şi a impozitului pe profit)
96
Excedentul (marja) brut(ă) a(l) exploatării exprimă acumularea brută din
activitatea de exploatare, ştiind că amortizarea şi provizioanele sunt doar
cheltuieli calculate, nu şi plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru
investiţii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea şi provizioanele calculate se
regăsesc în acumulările băneşti ale firmei. Excedentul brut de exploatare
exprimă capacitatea potenţială de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări,
provizioane şi profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului şi de
remunerare a investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii):
EBITDA = MCV - F (exclusiv Amo şi Proviz)
F=cheltuielile fixe; MCV=marja asupra cheltuielilor variabile
Preferinţa pentru această marjă brută de acumulare este determinată de
neutralitatea astui indicator în raport cu politicile financiare şi contabile din firmă.
Această marjă exprimă netrunchiat rezultatul brut al exploatării, înainte de
aplicarea politicilor specifice firmei de amortizare, de îndatorare şi de
impozitare.
Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii
de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi a celor calculate) din
veniturile exploatării (încasabile şi a celor calculate):
98
1.000; amortizǎri 800; reluǎri asupra provizioanelor 1.000. Sǎ se calculeze profitul
înainte de impozitare (EBT):
a) EBT= 22.200;
b) EBT= 24.200;
c) EBT= 25.200;
d) EBT= 31.200;
e) EBT= 12.000.
EBT= profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare
EBT= 23.200 + 2.000 – 1.000= 24.200
Capacitatea de autofinanţare
99
Aşa cum, pe baza bilanţului, s-a determinat un indicator care să evidenţieze,
la modul sintetic, potenţialul de dezvoltare şi de perenitate a firmei, respectiv cash-
flow-ul, tot astfel, în mod similar şi cu semnificaţie apropiată, se poate determina,
pe baza contului de profit şi pierdere, capacitatea de autofinanţare (CAF).
Aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică a firmei, respectiv
sursa financiară generată de activitatea industrială şi comercială a firmei după
scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadenţă. Capacitatea de
autofinanţare (CAF) se relevă prin diferenţa dintre veniturile monetare
(încasabile) şi cheltuielile monetare plătibile.
100
Metoda deductivă:
■ CAF = (Venituri totale - Venituri calculate) -
(Cheltuieli totale - Cheltuieli calculate);
■ CAF = EBE - Venituri calculate -
Alte cheltuieli monetare
Metoda aditivă:
■ CAF = Profit net + Cheltuieli calculate -
Venituri calculate
Studiu de caz
Societatea N
Calculul CAF prin metoda deductivă
101
CAF= excedentul brut de exploatare – cheltuieli financiare – impozitul pe profit
CAF= 31.200 – 6.000 – 4.300= 20.900
103
toate se regăsesc în noţiunea anglo-saxonă de cash. Nu este decât o singură
distincţie care se face în legătură cu noţiunea de cash, respectiv aceea de cash
efectiv şi cash echivalent:
• cash-ul efectiv se referă la disponibilităţile băneşti în casă şi în conturile
bancare curente: valorile de încasat, cum sunt cecurile şi efectele comerciale
depuse la bănci, disponibilităţile în lei şi valută, cecurile firmei, creditele bancare
pe termen scurt, precum şi dobânzile aferente disponibilităţilor şi creditelor
acordate de bănci în conturile curente;
• cash-ul echivalent se referă la disponibilităţi cvasilichide: acţiuni
deţinute la firmele afiliate, obligaţiuni emise şi răscumpărate, obligaţiuni
achiziţionate şi alte valori mobiliare achiziţionate în vederea realizării unui profit
întrun termen scurt.
Spre deosebire de imobilizările financiare (acţiuni deţinute,
împrumuturi acordate, interese de participare etc), care sunt alocări de
capital pe termen lung şi deci mai puţin lichide, valorile mobiliare de
plasament sunt reputate ca având o piaţă secundară activă şi deci o bună
lichiditate. Un deficit de cash efectiv ar putea să fie rapid acoperit prin lichidarea
în compensare a unui cash echivalent.
104
∆CPR =
∆NFR = ∆lmo = CPR1 -CPRo
NFR1 – NFR0 Imo1 - Imoo + Amo1 ∆DAT =
DAT1-DATo
_
♦ ∆FR ♦ ∆NFR
• FR1 –FRo • NFR1 –NFRo
• (CPR+DAT) – Imo • TO+CRL-DCR
Indicatori N-1 N
Fond de Rulment(FR) 5.000 5.500
Resurse temporare 2.000 2.500
Necesar de Fond de 300 100
Rulment(NFR)
Valoarea indicatorului cash-flow (CF) este:
a) 100;
b) 300;
c) 400;
d) -200;
e) 700.
CF = ∆TN = ∆FR - ∆NFR
∆FR= 5.500 – 5.000= 500
∆NFR= 100 – 300= -200
CF= ∆FR - ∆NFR= 500 – (-200)= 700
108
încasare). Invers, o scădere a soldului final este egală cu o plată suplimentară
pentru achitarea datoriilor respective din anul curent.
Studiu de caz
La firma N prin metoda indirectă, CFgest este acelaşi:
CFgest, = 4.300 + 8.000 - 0 - 2.250 = 10.050 (încasări),
109
( NFR in anul N = 42.500+38250) – 68.000= 12.750; NFR in
N+1=(50.000+45.000)- 80.000= 15.000 ) Dif. De NFR= 15.000- 12.750=2.250
în care variaţia nevoii de rulment (∆NFR) este egală cu:
[(50.000 + 45.000) - 80.000] - [(42.500 + 38.250) - 68.000] = 2.250.
50.000=stocuri în anul N;45.000=clienţi anul N;80.000=active
imobilizate anul N;42.500=stocuri anul N;38.250=clienţi anul N;68.000=active
imobilizate anul N
Dividendele plătite pentru exerciţiul financiar precedent pot fi considerate plăţi ale
activităţii de finanţare, reprezentând remunerări ale capitalurilor proprii
subscrise de acţionari. Alternativ, acestea pot fi considerate plăţi în cash-
flow-ul de gestiune, evidenţiind astfel capacitatea firmei de a plăti dividende
din cash-flow-ul de gestiune.
Studii de caz
La firma N s-au modificat soldurile capitalurilor permanente (proprii şi
împrumutate) pentru a face faţă efortului investiţional semnificativ în creşterea
imobilizărilor, cu mult mai mare decăt cash-flow-ul de gestiune. În consecinţă:
111
financiar, a variaţiei trezoreriei firmei care se regăseşte în conturi la bănci, în casă
şi în investiţii financiare pe termen scurt.
4.300=profit nedistribuit;8.000=amortizări;2.250=dif.NFR
CFD=cash-flow disponibil
CFD = Rezultatele gestiunii - Creşterea economică =
PN + Amo + Dob • (1 - ґ ) - ∆Imo - ∆ACRnete,
unde:
∆IMO = Imo1 - Imoo + Amo + VNC
∆ACRnete = ACRnetel - ACRnete0
unde:
113
VNC - valoarea netă contabilă a Imo vândute,
iar 1 şi 0 exprimă sfârşitul şi începutul exerciţiului financiar.
_
♦ CFgestiune ♦ Creştere economică
• PN + Amo + Dob (1 – τ) • ΔImo + ΔACRnete
• Operaţiuni de gestiune • ΔImo = Imo1 – Imo0 + Amo1
• ΔACR = ΔACR – ΔACR
nete nete1 nete0
Concluzii
Analiza financiară identifică starea de echilibru financiar (de risc) static şi
dinamic şi starea de profitabilitate (de rentabilitate) ale firmei pentru a măsura
creşterea valorii capitalurilor acesteia şi pentru a planifica activităţile viitoare de
exploatare, investiţii şi finanţare. Analiza financiară răspunde, în primul rând, unor
nevoi interne de informare şi justificare a modului de îndeplinire a obiectivelor
116
managementului financiar, dar şi a unor nevoi externe de informare şi motivare a
actualilor şi potenţialilor parteneri de afaceri (acţionari, împrumutători, furnizori,
cumpărători etc). Sursa de date pentru analiza financiară este furnizată de
contabilitate prin bilanţ, cont de profit şi pierderi, şi anexa la bilanţ, auditate
financiar, precum şi prin informaţii ale pieţei financiare privind evoluţia preţurilor,
a inflaţiei, a cursurilor bursiere, a dobânzilor etc.
117
stocurile, creanţele şi, în cele din urmă, cele mai lichide active: investiţii
financiare pe termen scurt, disponibilităţi băneşti în bancă şi în casă.
Toate activele cu o durată de lichiditate mai mică de un an se grupează în active
curente.
Exigibilitatea este însuşirea datoriilor de a deveni scadente la o anumită
dată de plată. În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii care nu sunt
scadente, ele rămân, în principiu, alocate pe toată durata de existenţă a firmei.
Urmează datoriile pe termen lung, cele pe termen mediu, inclusiv provizioanele
pentru cheltuieli şi riscuri în funcţie de scadenţa lor mai îndepărtată sau mai
apropiată. Toate pasivele cu exigibilitate mai mare de un an se constituie în pasive
(datorii) necurente. În sfârşit, bilanţul se încheie cu datoriile sub un an în funcţie de
iminenţa ajungerii lor la scadenţă. Între acestea se face o distincţie între capitalurile
atrase gratuit (de la furnizori, de la buget, de la salariaţi) şi cele contractate prin
plată de dobânzi (creditele pe termen scurt). Datoriile cu scadenţă mai mică de
un an formează datoriile curente.
Echilibrul financiar în partea de sus a bilanţului, dintre activele cu durată de
lichiditate mai mare de un an şi sursele permanente (durabile) de capitaluri proprii
şi împrumutate, se evidenţiază prin fondul de rulment (FR). Acesta este un
element de pasiv şi se determină ca diferenţă dintre capitalurile proprii (CPR) şi
împrumutate pe termen lung (>un an = DTL) şi imobilizările (activele cu durata
mai mare de un an) nete de amortizare (IMO):
FR = (CPR + DTL) - IMO
Activele circulante finanţate prin fondul de rulment sunt cele care exced
datoriile curente (pe termen scurt):
ACRnete = ACR - DCR sau, mai analitic,
ACRnet = Active circulante (B*) + Chelt. în avans (C*) - Datorii curente (D*)
- Ven. în avans (I)
Mărimea pozitivă a FR evidenţiază existenţa echilibrului financiar pe termen
lung, existenţa unei marje financiare de capitaluri permanente pentru finanţarea
activelor circulante (ACR) nete de datoriile curente(DCR). (ACR nete). Mărimea
negativă a FR evidenţiază dezechilibrul financiar pe termen lung, încălcarea regulii
de paritate a maturităţii (duratei) activelor şi pasivelor, respectiv alocările durabile
în active fixe care au fost finanţate, pentru completare dar incorect, din surse
temporare (pe termen scurt).
Echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi
creanţe, şi sursele ciclice (temporare) din decalajele de plăţi către terţi, este
evidenţiat de nevoia de fond de rulment, (NFR). Acesta este un element de activ şi
se determină ca diferenţă dintre stocuri şi creanţe, pe de o parte, şi datoriile curente
(de exploatare către furnizori, bugetul statului, salariaţi etc), pe de altă parte:
121
Profitul înainte de dobânzi şi impozit, după deducerea impozitului pe profit
(EBIT-Impozit), exprimă potenţialul (contabil) de remunerare a acţionarilor cu
dividende şi a creditorilor (a băncilor) cu dobânzi. Se impune o diferenţiere a
acestui rezultat în raport cu contribuţia activului economic al firmei, respectiv a
îndatorării la obţinerea lui:
• performanţa exploatării activului economic este apreciată după mărime:
122
Pentru calcule analitice se foloseşte fie metoda deductivă (din EBE a altor
cheltuieli plătibile: dobânzi, impozit etc), fie metoda aditivă (la PN a amortizării şi
provizioanelor).
6. Cash-ul se defineşte ca trezorerie, lichidităţi, disponibilităţi sau numerar
în bancă şi în casa (cash efectiv), precum şi ca investiţii financiare pe termen scurt
în titluri monetare şi financiare cu lichiditate mare (cash echivalent). Cash-flow-ul
se defineşte ca variaţie a trezoreriei nete (∆TN) de la începutul până la sfârşitul
anului:
∆TN = TN1 - TN0.
| Ca şi cash-ul, cash-flow-ul sintetizează influenţe ale operaţiunilor de
gestiune cu cele ale operaţiunilor de capital (de investiţii şi de finanţare). În
explicaţia dată de finanţiştii anglo-saxoni, acelaşi cash-flow este suma cash-flow-
urilor rezultate din operaţiunile de gestiune, de investiţii şi cele de finanţare:
CF = CFgest+ CFinv+ CFfin.
123
de dividende şi dobânzi încasate. În mod indirect, cash-out-flow-ul (plăţile) pentru
investiţii se determină astfel:
CFinv = Imo0- (Imo0 - Amo.şi proviz. nete) - Ven. Fin.
Cash-flow-ul de finanţare se calculează în mod direct, ca diferenţă dintre
încasările din majorări de capitaluri externe (proprii şi împrumutate) şi plăţile
pentru rambursări, răscumpărări de obligaţiuni sau de acţiuni proprii, precum şi
pentru dividende. În mod indirect,
CFfin = (CPR1 (exclusiv PN1) – CPR0) + (DAT1 - DAT0).
Cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se deosebeşte de
cel care rezultă din variaţia trezoreriei nete prin următoarele:
- dobânzile nu se scad, ci se adună ca remunerare a împrumutătorilor pentru
capitalurile împrumutate firmei;
- în cash-flow-ul de investiţii se cuprinde şi variaţia activelor circulante
(inclusiv a trezoreriei) nete de datoriile curente, la fel ca şi în evaluarea proiectelor
de investiţii;
- în cash-flow-ul disponibil (CFD) pentru evaluarea firmei se include numai
CFinv, nu şi replica acestuia pe pasiv, CFfin.
CFD = CFgest - Creşterea economică (CFinv)unde:
CFgest = PN + Amo (şi proviz.) + Dob • (1 -τ)
Creşterea economică (CFinv) = ∆Imo0 + ∆ACRnete, unde:
∆lmo = Imo1 - (Imoo - Amo)
∆ACRnete = ACRnete1- ACRnete0, unde:
ACRnete=ACR - DCR
CFD = CFDacţ + CFcr, cu:
CFDacţ = PN - (CPR1(exclusiv PNnedistrib) - CPR0)
CFDcr = Dob - (DAT1 - DAT0)
Pentru evaluare, se actualizează CFD şi valoarea patrimonială rămasă (Imo1
+ ACRnete1 = CPR1 + DAT1) la rata k de actualizare corespunzătoare clasei de risc
a firmei:
V0(CPR) ‗ CFDacţ+CPR1
1 + kc
V0(DAT) ‗ CFDcr +DAT1
1 + kd
124
IV.PERFORMANŢELE FIRMEI
.
4.1 Viziune generală.
125
alternative de distribuţie a produselor şi serviciilor şi creşterea ratei de lansare a
noilor produse în scopul reducerii substanţiale a timpului de înlocuire.
În condiţiile în care concurenţa firmelor comerciale pe piaţa romanească a
crescut substanţial, este necesară o noua abordare a performanţei finanţelor firmei
prin introducerea în cadrul strategiei firmei a unor politici comerciale adaptate la
noile cerinţe. Totodata, noul tip de firmǎ trebuie să-şi adapteze rapid şi cu
mare atenţie comportamentul astfel încat clientul să simtă ca are în acea
persoană un consilier profesionist.
Nu puţine sunt cazurile în care un client se deplasează la două sau mai
multe firme iar fiecare oferă soluţii diferite pentru aceeaşi situaţie. A fi o firmǎ
competitivǎ şi a câştiga interesul clientului constă în a-i oferi soluţia optimă la
problema acestuia. Unele firme se gândesc uneori numai la atingerea
propriilor ţinte stabilite de veriga superioara de organizare, ştiind că
săptămânal sau lunar va fi analizat gradul de atingere cantitativă al ţintelor
stabilite. Practic, în relaţia cu clientul acesta îi va îndruma spre produse mai
complexe care de multe ori se dovedesc mai scumpe pentru client în condiţiile
în care nu utilizează decât în mica parte componentele produsului complex.
Clientul va suporta în acest caz costuri suplimentare pentru acele componente
neutilizate şi, în mod cert va renunţa după o perioadă de timp şi la pachetul de
produse cumpărat dar şi la serviciile firmei.
Firma este cea care vine în întâmpinarea cerinţelor clientului iar
atitudinea sa trebuie să fie concentrată în primul rând spre satisfacţia
clientului în condiţii de costuri reduse pentru acesta fară a neglija însă ţintele
de vânzare şi, implicit obţinerea performanţei în activitatea sa şi a filialei a
cărei activitate o coordonează.
Să nu uităm ca rolul firmei şi, îndeosebi a finanţelor firmei nu mai este
unul de natură preponderent de birou şi de coordonare a activităţii
subordonaţilor. Intervine în plus noua calitate de ştiinţǎ a vânzărilor de
produse şi servicii pentru firmǎ. Nu este un rol uşor în condiţiile în care
calitatea clienţilor din punct de vedere comportamental este uneori atât de
diferită. Cunoaştem cu toţii din practica noastră ca de cele mai multe ori
clientul sau potenţialul client al firmei doreşte să obţină informaţii numai de
la conducerea acesteia, indiferent de complexitatea problemei pe care o are.
Uneori, pentru lucruri simple, ce pot fi foarte uşor soluţionate de către angajaţi cu
sarcini de vânzare a produselor şi serviciilor firmei, clientul nu are încredere decât
în discuţia cu managerul firmei.
Este o abilitate de a-1 accepta la o discuţie preliminară şi apoi fară ca acesta
să se simtă îndepărtat, managerul sa-1 îndrume către un subordonat al său care va
prelua şi rezolva problema clientului în condiţiile în care deja are punctate de către
manager câteva posibilităţi de abordare şi obţinerea succesului în vânzarea
produsului sau serviciului solicitat. Există multiple metode de abordare a clientelei
126
iar sarcina managerului este uneori deosebit de complexă. Atitudinea sa trebuie să
se adapteze la diversele situaţii iar soluţia aleasă să fie cea optimǎ. Numai în acest
context se poate vorbi despre un bun management şi o activitate eficientǎ a
finanţelor firmei.
Când ne referim la rolul finanţelor în noile condiţii concurenţiale
trebuie să luăm în considerare ca informatizarea activităţilor firmei a
determinat mutaţii importante în abordarea firmei şi în metodele utilizate de
către managerul firmei care intra în relaţie directă cu clientul.
Un bun rezultat în finanţele firmei se poate obţine prin aplicarea
modernismului utilizat de firmǎ, ceea ce înseamnă o bună cunoaştere a aplicaţiilor
informatice utilizate, în diminuarea timpului de servire al clientului, iar pe de altă
parte de promovarea cât mai rapidă şi pe o arie largă a noilor mijloace electronice
de platǎ.
O buna comunicare între manager şi subordonaţi dar şi în relaţia cu diferiţii
clienţi reprezintă o bazǎ de maximizare a performanţei muncii şi profitabilităţii
pentru firmǎ.
Perfecţionarea continuǎ a aplicaţiilor informatice precum şi a sistemului
informaţional constituie un avantaj competiţional concretizat întro nouă abordare a
clientelei şi anume cea de segmentare şi selecţie a acestora.
A trecut perioada în care firmele abordau clientela numai din punct de
vedere cantitativ publicând chiar periodic numărul acestora în continuă creştere
fară a lua în considerare şi aspectul calitativ. De altfel, şi acum mai există această
provocare în a alege politica de abordare a clientului din punct de vedere cantitativ
şi calitativ.
Tendinţa este însă destul de clară dacă se iau în calcul rezultatele aplicării
politicilor de marketing aplicate în firmele comerciale de succes.
O firmǎ cu o bună strategie de segmentare a clienţilor ţintǎ, de stabilire a
obiectivelor de vânzări în conformitate cu politicile comerciale moderne optează
pentru o selecţie a clienţilor.
A nu se confunda această politică de abordare a clientelei cu refuzul servirii
oricărui client sau potenţial client, pentru cǎ o firmǎ fară clienţi nu poate exista
întrucât aceştia sunt cei care permit utilizarea banilor ca marfă în obţinerea de
profit.
Există modalităţi şi abordări diferite pentru clienţi prin utilizarea cu abilitate
de către firmǎ a canalelor de distribuţie a serviciilor utilizând diferitele categorii de
echipamente care permit efectuarea de operaţiuni specifice de cele mai multe ori
timp de 24h/24h.
În abordarea acestei probleme de către firma modernǎ se observă că, deşi
unele firme au redus programul de lucru, spre nemulţumirea fireasacă a unor clienţi
care nu cunosc posibilităţile oferite de creştere a gradului de servire în România,
127
volumul de operaţiuni este în continuǎ creştere iar performanţa activităţii firmei
urmează acelaşi trend.
O firmǎ performantǎ, în condiţii de competitivitate accentuatǎ care are un
dialog cu un client trebuie să se realizeze o consiliere complexă a acestuia şi să nu
se rezume numai la rezolvarea strictă a solicitării punctuale a acestuia.
Este o oportunitate de promovare a noilor produse şi servicii şi un bun prilej
de vânzare a produselor complexe sub forma de pachete. În acest caz promovarea
şi vânzarea devin cu adevărat eficiente atât pentru client cât şi pentru creşterea
performanţei firmei.
Firmele moderne au standardizat organizarea atât din punct de vedere al
numărului de personal, categoriilor de personal, aplicaţiilor informatice şi a
modului de utilizare facilă a fişei produsului de către angajaţi, precum şi din alte
puncte de vedere precum semnalistică, reclama şi pubilicitatea prin monitoare LCD
logistica performantă pentru activităţile sale, ambientul civilizat şi plăcut, mobilier
în structura şi culori unitare utilizate în toate subsidiarele, conduita profesională,
tabele de afişaj electronice referitoare la produsele şi serviciile firmei, condiţiile
generale de afaceri, etc.
Ca exemplu, o acţiune de adaptare a politicilor comerciale ale unei firme la
practicile hypermaketurilor sau a magazinelor de vânzări de produse din toate
categoriile de a afişa pe monitoare LCD informaţii de ultima ora în domeniul
economic, apoi cu revenire temporizată la principalele avantaje ale produselor şi
serviciilor firmei la care se adaugă şi elemente de divertisment induc clientului o
stare de confort ambiental. În subconştientul sǎu va rămâne desigur ceea ce este cel
mai important pentru firmǎ şi anume finalizarea acţiunii de vânzări. Este o metodǎ
şi o artă să îmbini plăcutul cu utilul iar tehnicile de marketing devin din ce în ce
mai sofisticate, cunoaşterea psihologiei comportamentale constituind astfel o
adevarată ştiinţă aplicată în domeniu.
În altă ordine de idei, pentru ca o firmǎ sǎ fie performantǎ este necesarǎ
delimitarea unui cadru de lucru în care regulile sunt bine determinate astfel încat
acest cadru să nu fie rigid în relaţia cu clientul dar care să poată oferi posibilitatea
gestionării riscurilor pe categorii de operaţiuni care să protejeze clientul dar şi
firma în relaţiile cu aceştia
Orientarea către segmente de activităţi şi clienţi ţintǎ are consecinţe deosebit
de favorabile asupra performanţei firmei din punct de vedere al performanţei
financiare, asupra consolidării poziţiei firmei pe piaţa interna şi îndeosebi pe cea
internaţională, asupra îmbunătăţirii ratingului acesteia şi recunoaşterii sale ca
partener în structurile riguroase ale pieţei financiare internaţionale.
Ariile finanţelor fimei cuprind trei mari segmente, şi anume:
- Coordonarea proceselor
- Cunoaşterea sarcinilor
- Coordonarea activitǎţii angajaţilor
128
Această clasificare nu este unică dar are calitatea de a reda cât mai bine
modul în care se imbină cunoaşterea şi aplicarea proceselor în firmǎ, modul în care
o firmǎ alocǎ timpul în cadrul fiecărei categorii de management pentru a ajunge la
performanţa planificată precum şi pentru aplicarea cu suces a tehnicilor de
abordare a angajaţilor astfel încât randamentul în muncă al acestora să fie maxim.
Cunoaşterea sarcinilor
• Cunoaşterea operaţiunilor
Aceasta categorie utilizatǎ în finanţele firmei se organizează pe baza
programelor de activitate rezultate din regulamentul de organizare şi funcţionare al
firmei, cu luarea în considerare a tuturor activităţilor ce se realizează în cadrul unei
firme comerciale, atât la nivelul organizaţiei (în situaţia firmelor naţionale şi
multinaţionale), unde se concentrează activităţile centralizate ( contabilitate,
juridic, etc. ) ale firmei cât şi la nivelul fiecărei subsidiare din carul reţelei de
unităţi a firmei.
În acest context, coordonarea sarcinilor se poate realiza prin următoarele aspecte
calitative:
• Analiza diagnostic efectuatǎ de fiecare angajat în cadrul echipei pe baza
politicilor de vânzare ale firmei.
• Asigurarea unui suport în crearea unui catalog complet cu produsele şi
serviciile firmei şi îndeosebi a celor nou lansate pe piaţa de către departamentele
specializate pe segmentele ţintǎ de clienţi.
• elaborarea şi implementarea unor acţiuni de implementare a tipului de
suport IT cel mai adecvat şi proiectarea unor criterii cât mai precise în evaluarea şi
motivarea angajaţilor.
În economia timpului alocat realizării eficiente a sarcinilor, administrarea şi
pregătirea documentelor reprezintă o activitate ce implică un efort din ce în ce mai
mare pentru angajaţi, cu efecte asupra reducerii performanţei activităţii aducătoare
de venituri firmei. Este vorba de procesul de gestionare tradiţională a
documentelor, care, în afara faptului că necesită timp, ocupă şi din punct de vedere
132
fizic din ce în ce mai mult spaţiu. Este o problemă reală care ţine atât de domeniul
legislativ cât şi al dezvoltării insuficiente a mijloacelor electronice de arhivare al
documentelor. În plus, prin standardizarea dimensiunilor spaţiului necesar
desafăşurării activităţii în cadrul unei subsidiare, precum şi nivelul chiriilor,
aceasta situaţie devine o problemă din ce în ce mai acută. Managementul sarcinilor
va trebui să ţină seama şi de aceste realităţi. Performanţa nu se poate obţine decât
în condiţii de asigurare a unui ambient primitor pentru client şi eficient pentru
angajatul firmei.
Implementarea, înnoirea şi extinderea sistemelor de arhivare electronică a
documentelor necesită în general eforturi substanţiale din partea,organizatiilor, atât
în ceea ce priveşte perioada necesară, cât şi resursele utilizate. Având în vedere
complexitatea, volumul şi managementul aferent schimbării, factorul de risc este
deosebit de ridicat şi necesitǎ acţiuni specifice de realizat.
Noul concept al finanţelor firmei va trebui să stabilească obiective clare şi
precise ale căror calităţi să fie axate, în principal pe:
• Specificitate, respectiv să fie bine precizat astfel încât acesta să fie uşor de
atins comparativ cu un obiectiv exprimat vag sau cu caracter vădit general. Un
obiectiv clar şi precis exprimat, îndeosebi sub forma cantitativă se referă la acţiuni
concrete iar rezultatul din punct de vedere al performanţei este pe deplin realizabil.
• Cuantificabil, ceea ce permite a fi un obiectiv mâsurabil iar această cerinţă
va permite firmei să evalueze periodic starea de progres, stagnare sau regres a
procesului de vânzări pentru un produs sau serviciu la care s-au stabilit ţinte de
vânzări. Este o metodă de a da posibilitatea luării unor masuri corective fie de
naturǎ organizatorică, de realocare a forţelor de vânzare, de schimbare a politicii de
abordare a clientelei în funcţie de specificul segmentului ţintǎ de clienţi vizat de
produsul oferit, etc.
• Realizabil, atât din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ. Ştiinţa
finanţelor firmei este cea care sesizează dacă ţinta de vânzări stabilită ca obiectiv
general pentru un produs poate fi atinsă sau are caracter de oportunism. Din
practicǎ şi studiile efectuate rezultă ca la unele firme comerciale se stabilesc ţinte
greu de atins. Dar pentru ca angajaţii să nu fie criticaţi pentru neatingerea ţintelor
de vânzări la respectivele produse şi servicii procedează la a deveni propriii clienţi
ai firmei pentru respectivul produs care într-o anumită etapǎ este nevandabil.
Desigur, angajaţii firmei continuă acţiunile de promovare a produselor chiar
nevandabile în speranţa cǎ vor reuşi să convingă anumiţi clienţi "tradiţionalişti" de
a achiziţiona şi astfel de produse. De remarcat cǎ astfel de situaţii nu sunt foarte
rare mai ales la firmele comerciale care lansează deseori produse ale unor societăţi
comerciale membre ale grupului din care fac parte. Un lucru este cert. Eforturile pe
linie de marketing sunt necesare a fi intens amplificate în astfel de situaţii.
Produsele firmei se adresează atât angajaţilor cât şi clienţilor sau potenţialilor
clienţi ai firmei. A întâlni însă situaţii de genul în care marea majoritate a
133
cumpărătorilor produselor unei fime sunt proprii angajaţi ai firmei demonstrează cǎ
piaţa nu este încă pregătită pentru a asimila astfel de produse sau servicii.
•Reprezentativitate şi originalitate. Obiectivele stabilite trebuie să respecte
brandul firmei şi să ofere "ceva" în plus faţă de alte produse similare existente pe
piaţa. Nu puţine sunt firmele comerciale care lansează produse dacă nu identice,
măcar asemănătoare celor oferite de celelalte. Principalul scop al acestor categorii
de acţiuni este acela de a-şi menţine clienţii existenţi cu oferte la fel de atractive
sau chiar uşor îmbunătăţite, similare din punct de vedere al facilităţilor (rapiditate
în obţinerea produsului, categorii de clienţi la care produsul este adresabil,etc.) cu
noile produse şi servicii ale concurenţei. Este o politică ce nu poate fi criticată
având în vedere că nici clienţii nu renunţǎ atât de uşor la serviciile unei firme pe
care o cunosc şi s-au obişnuit cu practica de lucru a acestora însă doresc să le
fie acordat accesul şi la astfel de noi produse puternic mediatizate de firmele
comerciale care le lansează pentru prima dată pe piaţa romanească.
• Temporalitatea trebuie să fie luată în considerare la stabilirea obiectivelor
întrucât este absolut necesară o perioadǎ de timp pentru ca elementele de
coordonare a procesului care a fost prezentat mai sus să poată fi considerat obiectiv
şi să-şi atingă scopul. Controlul procesului reprezintă o acţiune care ia în
considerare în mod realist posibilităţile firmei de a avalua corect situaţia şi de a
efectua eventuale propuneri de ajustare a obiectivului în situaţia în care se
consideră o corecţie justă din punct de vedere economic şi cel de atingere a ţintelor
de vânzări.
136
condiţiile în care elemente ale sistemului se intercondiţioneazǎ reciproc din ce în
ce mai puternic.
Elementele de obţinere a performanţei corespunzǎtoare constau în principal în
aplicarea unor principii şi cerinţe esenţiale. Dintre condiţiile existenţiale se pot
enumera:
• Valoarea adăugată trebuie să stea la baza evaluării personalului, a nivelului
de salarizare şi acordării de stimulente. Indicatorii de performanţă sunt cei care
sintetizeza cel mai bine performanţa individuală sau a echipei din punct de vedere
al calităţii utilizǎrii finanţelor.
• Utilizarea unor pârghii de stimulare a personalului în funcţie de
performanţele obţinute, îndeosebi în domeniul vânzărilor reprezintă un factor de
creştere a performanţei în activitatea profesionala. Studiul concurenţei şi
încrederea în puterea brandului firmei reprezintă de asemenea factori importanţi în
obţinerea de rezultate de către fiecare angajat al firmei şi reflectă o calitate
superioara a utiliz[rii finanţelor firmei.
• Liderii firmelor cu potenţial financiar şi uman se confruntă cu numeroase
provocări determinate de dinamica şi schimbările profunde care se înregistrează cu
o viteză deosebit de ridicată în toate domeiile de activititate. Este necesară o altfel
de abordare "a politicilor comerciale pentru a obţine rezultate performante, o
modificare a strategiilor care să se limiteze la perioade mai scurte de timp şi să se
adapteze uşor la multiplele provocări. În situaţii de incertitudine şi instabilitate
financiară atât pe plan intern cât şi internaţional a elabora strategii pe termen lung
poate reprezenta de multe ori o risipǎ de resurse, îndeosebi din categoria celor
umane.
• Planificarea
Fiecare dintre zile, inclusiv zilele de sărbători legale îşi au propriile sarcini
care pot fi din categoria celor de serviciu sau de altă natură precum timpul alocat
familiei, distracţiei, lecturǎrii unei cărti, etc. Fiecare categorie îşi are rostul său în
economia timpului.
Cel mai important este însă să ştii a planifica timpul pentru că lucrurile nu se
fac întâmplător şi toate se desfăşoară, chiar dacă ne place sau nu după nişte regului
şi mai ales priorităţi. Pentru cei mai mulţi timpul este insuficient fie că doresc să
137
realizeze mult într-un timp scurt, fie nu au răbdarea necesară pentru a parcurge
toate etapele în realizarea unei lucrări, fie sunt superficiali şi alocǎ timp insuficient
pentru numeroase activităţi din categoria celor profesionale sau fac parte din cele
aferente timpului liber.
Pentru cǎ oranizarea timpului dedicat serviciului este cel mai important atât
din punct de vedere al performanţei cât şi al satisfacţiei unei munci bine realizate,
planificarea presupune întocmirea unei liste de priorităţi. Agenda de lucru este un
bun ajutor în planificarea timpului şi te ajută să nu se înregistreze suprapuneri de
întâlniri de lucru cu şedinţe în cadrul unor proiecte, acţiuni, etc. Organizarea
timpului începe întotdeauna cu punctualitatea indiferent de activităţile scadente.
• Stabilirea priorităţilor
Nu este uşor ca timpul să fie planificat în funcţie de priorităţi. Desigur un
criteriu în stabilirea priorităţilor ar fi ca lucrările cele mai grele să fie efectuate în
primul rând. Intervin însă pe măsurǎ ce timpul trece o serie de factori pertubatori
absolut inerenţi în utilizarea timpului. Aceasta se întâmplă pentru că lucrezi într-o
organizaţie împreună cu echipa din care faci parte şi nu este uşor să nu tratezi cu
seriozitate fiecare solicitare pentru că de cele mai multe ori în astfel de situaţii
timpul se poate întoarce împotriva ta. Esenţial este de a rezolva cât mai rapid
sarcinile urgente şi apoi sa va găsi timpul necesar şi pentru realizarea sarcinilor
importante, indiferent dacă orele de muncǎ se mai prelungesc.Timpul trece foarte
repede iar sarcinile neplanificate intervin destul de des pe parcursul unei zile. La
sfârşitul programului de lucru un bun angajat al firmei simte satisfacţia muncii sale
concretizată în rezultatele obţinute, la termen şi de calitate. Firma este eficientǎ iat
finanţele acesteia, în siguranţǎ.
• Măsurarea progresului
Chiar dacă de cele mai multe ori pare imposibilă cuantificarea rezultatelor în
funcţie de timpul alocat fiecărei activităţi există momente când o pauză reprezintă
un fel de premiu, un telefon dat celor dragi de asemenea şi timpul devine astfel mai
uşor de suportat. Este foarte bine cunoscut că în cadrul unei firme timpul este un
factor de stress şi trebuie să lucrezi în astfel de condiţii. În subsidiarele firmei intrǎ
diverse categorii de clienţi cu grade diferite de cultură, cu mai multă sau mai puţină
răbdare în rezolvarea proplemelor în relaţia cu firma. Alocarea timpului acestor
clienţi presupune calităţi de bun psiholog pentru ca persoana din faţa personalului
să fie mulţumită atât de serviciile solicitate cât mai ales de problemele ipotetice pe
care le are şi la care aşteaptă un răspuns competent. Nu este foarte dificil dacă
angajatul firmei cunoaşte codul de conduită, se aşteaptă la solicitări ale clienţilor
care de regulă devin rutină. Reclamaţiile fac şi ele parte din regula muncii dar cu
cât sunt mai puţine cu atât progresul în adaptarea la munca cu stress este mai mare.
138
• Refuzul politicos
În fiecare zi apar sarcini neplanifîcate care răpesc din timpul deja planificat
şi prioritizat. Sunt membri de familie care au nevoie de ajutor dar şi prieteni care
apelează la ajutor. O bunǎ utilizare a timpului înseamnă şi a selecta dintre aceste
sarcini suplimentare numai pe acelea care sunt absolut urgente. Sarcinile de
serviciu planificate nu pot fi anulate şi nici măcar amânate decât, bineânţeles în
situaţii de urgenţă. De aceea un o bunǎ alocare a timpului se poate realiza şi prin
ştiinţa de a refuza sau amâna anumite solicitări care nu sunt de maximă urgenţă în
economia timpului. Amânarea unor sarcini deja planificate înseamnă fie a renunţa
la executarea acesteia ceea ce nu ar fi deloc bine pentru organizaţie, fie a adopta o
atitudine de a te complace în a tot amâna lucrările cu efecte negative asupra
performanţei propriei persoane care va fi percepută la nivelul organizaţiei ca o
persoană necompatibilă cu responsabilităţile acordate. Sǎ nu uitǎm ca timpul
înseamnǎ bani iar finanţele firmei ştiu sǎ penalizeze alocarea necorespunzǎtoare a
timpului, inclusiv prin scǎderea gradului de autofinanţare a acesteia precum şi prin
alte efecte care se traduc în cele din urmǎ tot în elemente de natura finanţelor.
• Delegarea de sarcini
Este o metodă modernă de lucru în echipă fie că este vorba de un proiect fie
de realizarea unei sarcini de serviciu. Sunt des întâlnite situaţiile în care o firmǎ are
de rezolvat simultan mai multe probleme sau nivelul de competenţă pentru anumite
cheltuieli sunt delegate în mod pre riguros. Delegarea de sarcini este metoda care
poate elimina înregistrarea de evenimente nedorite în atingerea obiectivelor
financiare sau nonfinanciare planificate. Există în cadrul organizaţiei la nivel de
oranizaţie persoane care pot rezolva sarcini simultan cu acţiunile altor angajaţi sau
în locul acestora. Principala problemǎ o constituie abilitatea prin care firma îşi
constituie resurse financiare suficiente pentru formarea şi perfecţionarea
profesionalǎ a angajaţilor sǎi astfel încȃt prin delegare de sarcini orice problemǎ sǎ
fie soluţionatǎ în timp optim. Un bun angajat nu păstrează informaţiile şi planul de
activitate numai pentru el întrucât pentru organizaţie acesta poate deveni o piedică
în situaţia în care din diferite motive prezenţa acestuia la serviciu nu este posibilǎ
iar scadenţa rezolvării unei probleme este chiar în acea zi. Delegarea de sarcini este
o componentă esenţială în realizarea unui management performant în cadrul
activităţii în echipa, evitȃnd chiar probleme de naturǎ sǎ afecteze finanţele firmei.
143
4.3. Modalităţi de training al angajaţilor şi utilizării eficiente a
comunicării interne
146
Comunicarea internă reprezintă în cadrul unei firme procesul prin care are
loc schimbul de informaţii între membrii organizaţiei astfel încât să fie protejate
procesele care se desfăşoară în firmǎ dar şi ca acestea să fie standardizate şi
universal aplicabile, îndeosebi în cadrul firmelor care dispun de o reţea de
subsidiare bine dezvoltatǎ. Comunicarea internă devine o componentă din ce în ce
mai necesară având în vedere ca în prezent clientul poate fi servit on line de către
orice subsidiarǎ a firmei. Clientul cunoaşte de cele mai multe ori modul de
rezolvare al solicitării sale iar o schimbare în fluxul cunoscut al procesului
operaţional nu poate aduce beneficii de imagine firmei. În plus se pierd resurse
importante de timp şi de personal cu explicaţii ce pot fi uşor înlăturate printr-o
bună comunicare internă. De multe ori un caz deja înregistrat în care se acţionează
diferit faţă de standardul stabilit este bine să fie popularizat prin e-mail către toate
unităţile firmei, fără exemplificarea subsidiarelor la care s-a produs evenimentul.
Este o modalitate de comunicare internă deosebit de eficientă şi cu rezultate
imediate.
Comunicarea internă urmăreşte realizarea unei bune recepţii a solicitării
clientului, o înţelegere corectă, promptitudine în rezolvarea unei probleme reale,
reacţie rapidă, etc. prin care firma urmăreşte să-şi consolideze brandul şi să-şi
dovedească capabilitatea de adaptare la diversitatea de acţiuni întreprinse în scopul
satisfacerii cerinţelor clienţilor şi obţinerii performanţei scontate.
Raportările periodice reprezintă o altă componentă a comunicării interne iar
termenele de raportare sunt stabilite de fiecare firmǎ (zilnic, săptămânal, lunar,
trimestrial, anual). Rolul specialiştilor în finanţele firmei este de a dezvolta acest
sistem de raportări financiare necesare conducerii cu succes a afacerii.
Managementul general şi finanţele firmei au ca scop principal obţinerea de profit şi
de aceea trebuie cunoscute şi înţelese toate coordonatele generale ale rolului
performanţei în activitatea firmei.
Sistemul de raportări în domeniul finanţelor cuprinde două mari
componente: analize economice şi diagnosticul financiar al activităţilor firmei,
planificarea financiarǎ şi bugetele organizaţiei. Analizele economice şi diagnosticul
financiar al firmei realizat cu ajutorul rapoartelor se realizeză prin prisma relaţiei
dintre rezultatele obţinute şi resursele consumate într-o perioadă anterioară
predeterminată.
Pe baza analizelor se determinǎ punctele tari şi punctele slabe din activitatea
organizaţiei. De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte
periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii,
pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi etc.
Suplimentar, pentru analiza eficienţei vânzărilor vor fi evaluate politicile în
domeniul finanţelor firmei care au determinat aceste performanţe şi anume:
preţurile şi tarifele practicate, discount-urile acordate, termenele de încasare
stabilite, etc.
147
În concluzie, comunicarea internă are un rol deosebit de complex în
activitatea unei firme, astfel încât îmbunătăţirea performanţei finanţelor firmei să
se realizeze pe baza analizei diagnostic a indicatorilor economico-financiari, ca
sinteză a rezultatelor obţinute. Premisele de bază pentru dezvoltarea cu succes a
sistemului de raportări sunt de natura unui management performant prin precizarea
tipurilor de rapoarte, de natura tehnicǎ - programe informatice şi de naturǎ
financiarǎ prin comunicare interdepartamentală.
149
fără a lua în considerare resursele avute la dispoziţie şi, îndeosebi mediul
concurential.
Este rolul funcţiei de organizare de a stabili acele activităţi necesare
realizării ţintelor cantitative de vânzare a produselor şi serviciilor firmei dar şi
îndeplinirii obiectivelor financiare, delegararea de sarcini pînă la nivel de simplu
angajat cu cele mai puţine atribuţii conform fişei postului precum şi statuarea
tuturor acestora într-un cadru riguros controlat şi permanent monitorizat.
În fiecare componentă a sistemului este necesară asigurarea bazei adecvate
de informaţii cu caracter financiar sau de altă natură care să permită managerilor
ca, prin utilizarea indicatorilor economico-financiari de performanţă, să-şi poată
organiza activitatea, astfel încât raportul efort-efect să fie cel optim din punct de
vedere al performanţei, satisfacţiei clientului şi motivării personalului. Fără a
realiza acest echilibru, obiectivele şi sarcinile finanţelor firmei ramȃn la nivelul
unui deziderat, nedefinit şi plin de riscuri.
150
Necesitatea de a consolida tendinţa de reducere a inflaţiei în faţa
presiunilor crescânde din exterior. A fost atins un consens vizând necesitatea de
a consolida stabilitatea preţurilor în calitate de obiectiv prioritar al Băncii
Naţionale, de a permite o mai mare flexibilitate a ratei de schimb, şi a înăspri mai
mult politica monetară dacă se mizează pe atingerea unei inflaţii sub nivelul trei la
sută.
V. SELECTAREA MIJLOACELOR
DE FINANŢARE A FIRMELOR
151
În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări
resurselor firmei. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar
dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.
157
c) provizioanele calculate şi amortizǎrile imobilizǎrilor corporale şi
necorporale;
d) împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;
e) resursele permanente şi nevoile temporare.
5.2. Autofinanţarea
1. Vânzări
- Cheltuieli curente legate de prestaţii externe
2. Valoarea adăugată
- Cheltuieli de personal
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
159
Cash Flow net sau marja brută de
autofinanţare
- Dividende
Autofinanţare
162
Studiu de caz
- lei-
165
Ciclul de acumulare poate fi reprezentat în felul următor:
Finanţarea
Creşterea
investiţiilor
capitalurilor
proprii
Active
imobilizate Capitaluri
proprii
Datorii pe
termen lung şi Rambursarea
mediu împrumuturilor
Autofinanţarea
167
5.3. Aportul la capitalul propriu
168
Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:
__n__
DS = (B – E)
N+n
169
Studiu de caz
O societate cu un capital de 10.000 de acţiuni a 100.000 lei valoare nominală
unitară, cotate la 150.000 lei acţiunea, procedează la creşterea capitalului social
prin aport în numerar, emiţând 10.000 de acţiuni, având valoarea unitară de
emisiune de 130.000 lei.
Valoarea acţiunilor vechilor acţionari scade, în aceste condiţii, de la 150.000
lei la 140.000 lei.
DS=10000/20.000x20000=10.000 lei
Vechii acţionari pot fie să subscrie la creşterea de capital, fie să vândă
dreptul lor de subscriere, care este de 10.000 lei pentru fiecare acţiune .
Noii acţionari, care plătesc 130.000 lei pentru o acţiune care valorează
140.000 lei, câştigă 10.000 lei pe care-i plătesc vechilor acţionari, cumpărând un
drept de subscriere.
DS = 10.000 (150.000 - 130.000) = 10.000 lei
10.000 + 10.000
171
5.3.1.2. Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve
Studiu de caz
O societate comercială cu un capital social compus din 20.000 de acţiuni, având
valoarea nominală unitară de 200.000 lei, cotate la bursă cu 299.200 lei,
procedează la creşterea capitalul social cu 400.000 000 lei prin încorporarea de
rezerve.
Firma va emite astfel 2000 de acţiuni (400.000.000 : 200 000) şi îi va acorda
o acţiune gratuită pentru 10 acţiuni vechi deţinute
Valoarea bursieră a acţiunilor firmei este de 5.984.000.000 lei (20.000 x
299.200), dar acum există 22.000 de acţiuni. Noua valoare bursieră a unei actiuni
este de 272.000 lei (5.984.000.000 : 22.000)
Dreptul de atribuire va fi de 27.200 lei pentru fiecare actiune veche
(299.200-272.000).
175
În acest fel problema evaluării acţiunilor pe piaţă este o variabilă importanţă
a politicii de finanţare pentru o firmă care intenţionează să recurgă la creşterea
capitalului.
176
5.4. Recurgerea la îndatorare
O clasificare a diferitelor forme de îndatorare s-ar prezenta astfel:
- obligaţiuni
- titluri participative
-certificate de investitor
-împrumut prin apel direct - note pe termen mediu
- bonuri
- bilete de trezorerie
- certificate de depozit
- împrumuturi
prin
intermediari
financiari
-credite de mobilizare
(scontare, factoring)
- pe termen scurt -credite de trezorerie
(facilităţi de casă, credite
de campanie)
Acest tablou trebuie completat prin luarea în calcul a altor trei tipuri de
credite sau de împrumuturi enumerate în continuare.
Creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi exportul, crearea
firmei, descentralizarea. Aceste credite sunt în general acordate de intermediari
financiari şi trebuie deci cuprinse în această categorie.
Creditele firmei apar când o firmă acordă clienţilor săi termene de plată,
nefăcându-se deci apel la economiile publice sau la intermediari.
În sfârşit, se pot obţine credite pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de
la bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare
complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari firme publice sau
private.
177
5.4.1. Îndatorarea prin apel direct la economii
Emitent Împrumutător
................. .........................
(imprumutat) (Subscriitor)
..
Titluri reprezentând
un angajament de remunerare
şi de rambursare pe termen scurt
182
Stabilirea diagnosticului financiar al firmei se realizeazǎ prin:
a) determinarea resurselor de trezorerie cu gradul cel mai mic de
exigibilitate;
b) determinarea indicatorilor economico-financiari;
c) rezultatul financiar al firmei obţinut ca urmare a utilizǎrii capitalului
social;
d) compararea rentabilitǎţii economice cu cea financiarǎ;
e) impactul rentabilitǎţii financiare asupra costului capitalului împrumutat.
185
Managementul strategic al afacerii vizează dezvoltarea şi consolidarea,
afacerii pe termen lung şi are ca obiective fundamentale creşterea cifrei de afaceri,
realizarea investiţiilor programate şi promovarea firmei pe piaţa ţintă.
Pe baza acestor obiective strategice se elaborează diverse "scenarii de
acţiune", apoi se determină necesarul de finanţare şi se identifică structura optimă
de finanţare.
Pentru determinarea necesarului de finanţare sunt necesare informaţii legate
de valoarea anuală a investiţiilor, iar pentru stabilirea structurii de finanţare trebuie
cunoscută politica de distribuire a dividendelor.
Managementul curent al afacerii urmăreşte constant maximizarea vânzărilor
şi a profitului pe termen scurt, respectiv de panǎ la un an. Pentru maximizarea
vânzărilor trebuie identificate principalele coordonatele comerciale ale afacerii:
gama de produse şi servicii, piaţa ţinta, clienţii vizaţi, avantajele concurenţiale,
nivelul preţurilor şi tarifelor, planul de marketing.
Pentru maximizarea profitului trebuie analizate şi optimizate toate costurile
activităţilor din interiorul şi exteriorul firmei: costuri ale activităţii de
aprovizionare, depozitare, distribuţie şi desfacere, ale activităţii de producţie, de
marketing, de reclamă şi publicitate, ale activităţii administrative.
Dimensiunea profitului afacerii este rezultatul acţiunilor şi deciziilor
manageriale din fiecare departament al firmei. Performanţele financiare ale afacerii
sunt influenţate de obiectivele si de politicile anuale ale firmei şi anume: politici de
acordare a creditelor comerciale (credite-client şi credite-furnizor), politici de
acordare a discount-urilor şi de fidelizare a clienţilor, politici de stocare şi de
calculaţie a costurilor, politici de amortizare, politici de finanţare etc.
Pentru dezvoltarea echilibratǎ a afacerii, trebuie înţelese şi armonizate toate
aceste obiective şi politici sau strategii manageriale de firmă.
Rolul managementului financiar este de a crea un sistem de raportări
manageriale care să asigure dezvoltarea eficientă a afacerii. Acest sistem de
raportări manageriale cuprinde două mari componente: analize economice şi
diagnosticul financiar al firmei, planificarea financiara şi bugetele firmei.
186
De exemplu, pentru analiza vânzărilor firmei se pot elabora rapoarte
periodice privind evoluţia şi structura vânzărilor pe categorii de produse şi servicii,
pe canale de distribuţie, pe puncte de desfacere, pe categorii de clienţi.
Suplimentar pentru analiza eficientei vânzărilor se evaluaeaza politicile care
au determinat aceste performanṭe şi anume: preṭurile, discount-urile acordate,
termenele de încasare stabilite.
Pentru analiza costurilor se vor elabora rapoarte periodice care au ca
obiective analiza evoluţiei şi structurii costurilor după diverse cerinţe manageriale
în funcţie de interdependenţa faţă de volumul vânzărilor (costuri fixe şi variabile),
în funcţie de natura cheltuielilor (costuri materiale financiare, cu personalul), în
funcţie de modalitatea de generare, şi alocarea costurilor(costuri directe şi
indirecte).
Dar nu trebuie să se neglijeze faptul ca o analiză, economică este completă
şi corectă dacă prezintă şi contextul general ai mediului de afaceri în care firma îşi
desfăşoară activitatea: reglementările fiscale, evoluţia cererii pe diverse domenii de
activitate, rata inflaţiei, ratele de schimb valutar.
Pe baza rapoartelor de analize economice se calculează indicatorii
economico-financiari, care reprezintă o expresie sintetică a performanţelor firmei:
indicatori de profitabilitate, de lichiditate, de solvabilitate, de gestiune etc.
Cu ajutorul indicatorilor economico-financiari se poate elabora diagnosticul
financiar al firmei care reprezintă "starea de sănătate financiarǎ" a afacerii şi pe
baza căreia se pot elabora strategii de dezvoltare pentru viitor.
Din punct de vedere strict funcţional, cât şi din punct de vedere al aplicării
principiilor strategiei este necesară elaborarea mai multor planuri din care unele se
referă direct la elementele patrimoniale producătoare de venituri şi cheltuieli (cum
sunt planul de trezorerie, care este în fapt un plan de resurse şi plasamente, sau
planul de credite) ori se referǎ la categorii de activităţi ce sprijină realizarea
obiectivelor cuprinse în planurile elementelor patrimoniale (planul de investiţii,
planul de marketing, planul de orientare, şi perfecţionare profesională şi
normativele de cheltuieli de funcţionare).
Aplicarea asupra componentelor planurilor a cuantumului activelor şi
pasivelor ori a nivelurilor celorlalte categorii de venituri şi cheltuieli reglementate
de firmǎ generează nivelurile de venituri sau cheltuieli.
Planurile ce prelimină nivelurile programate ale componentelor bugetelor de
venituri şi cheltuieli se defalcă în planuri financiare şi planuri nonfinanciare,
cuprinzând:
187
Planuri financiare
Planuri nonfinanciare
188
acestora cu veniturile, face posibilă analiza elementului principal al activităţii
manageriale în firmǎ, circumscris conceptului de profitabilitate.
În cadrul strategiilor şi politicilor firmei, profitabilitatea este factorul
determinant, care condiţionează evoluţia viitoare, dezvoltarea şi consolidarea
poziţiei acesteia în cadrul sistemului economic. Profitul brut este indicatorul ce
reflectǎ eficienţa întregii activităţi, sintetizând influenţele tuturor factorilor
cantitativi şi calitativi care acţionează direct sau indirect asupra veniturilor şi
cheltuielilor.
Profitabilitatea este un concept managerial avand ca obiect evaluarea
rezultatelor activităţii firmei din punctul de vedere al eficientei atât pe ansamblu,
cât şi pe diferite componente manageriale. Privită conceptual, profitabilitatea
reprezintă modalitatea de realizare a scopului fundamental al activităţii firmei,
acela de maximizare a profiturilor în condiţii de minimizare a riscurilor.
Abordarea din punct de vedere calitativ a rezultatelor activităţii conduce la
evaluarea modalităţilor de aplicare a diferitelor componente ale conducerii,
comparativ cu elementele de strategie, astfel încât să rezulte gradul concret de
realizare a componentelor de politica şi strategie a firmei.
Din punct de vedere managerial, se determină astfel o profitabilitate a unităţilor
teritoriale ale firmei, o profitabilitate a produselor şi serviciilor, precum şi o
profitabilitate a clienţilor firmei. În această abordare, unităţile teritoriale, produsele
şi serviciile, respectiv clienţii firmei sunt definiţi ca fiind centre de profit.
În anul 2006 Eric Halfert a prezentat în lucrareaa tehnici de analiză
financiară un model de determinare a efectului de levier în determinarea
profitabilităţii, astfel.:
Acesta a examinat mai detaliat impactul modificării volumelor de activitate
asupra profitabilităţii, în condiţiile unui set de ipoteze legate de natura şi nivelul
elementelor fixe în cadrul structurii de cost a societăţii comerciale, ocupându-se şi
de implicaţiile acestora asupra structurării şi gestionarii segmentului operaţional al
sistemului.
Apoi, a efectuat o prezentare a impactului levierului financiar asupra
profitabilităţii companiei şi modul în care introducerea unor costuri fixe cu
dobânda în cadrul sistemului financiar al firmei poate să fie atât benefic pentru
rentabilitatea acesteia cât şi să crească variabilitatea acestor rentabilităţi, pe baza
unor alegeri economice bazate pe relaţia rentabilitate.
În cele din urmă, Eric Halfert a elaborat un model integrat care reliefează
vectorii de creştere ai sistemului şi implicaţiile financiare ale acestora. Accentul a
căzut pe testarea impactului financiar al modificărilor politicilor de bazǎ în ceea ce
priveşte investiţiile, operaţiunile şi finanţarea.
Mijlocul de realizare al acestui proces este modelul financiar de creştere de
bază, care oferă posibilitatea urmăririi corelaţiilor cheie, întrun format general,
între elementele financiare de bază care afectează creşterea şi performanţa
189
întregului sistem de activitate al unei instituţii. A fost efectuată o analiză asupra
următoarelor aspecte:
•Modelul financiar de creştere de bază
•Determinarea creşterii sustenabile şi obtenabile.
•Planul financiar integrat
190
a) scǎderea ponderii capitalului în totalul pasivului bilanţier şi creşterea pe
aceastǎ bazǎ a efectului de levier;
b) diminuarea reluǎrilor asupra provizioanelor şi creşterii cheltuielilor cu
amortizǎrile;
c) scǎderea profitului de exploatare şi creşterea nivelului impozitului pe
profit;
d) creşterea veniturilor din exploatare şi scǎderea cheltuielilor variabile;
e) scǎderea marjei asupra cheltuielilor variabile şi a cheltuielilor fixe,
exclusiv amortizarea.
Efectul de levier
Levierul se referă atât la condiţii favorabile cât şi la cele problematice, legate
de includerea în structura de cost a sistemului afacerii al unui element stabil care să
suporte o gamă largă de activităţi. Levierul de exploatare (operaţional) semnifică
faptul că o parte a costurilor permanente ale unei activităţi sunt fixe pentru o
perioadă lungă de exploatare a activelor.
Ca rezultat, profiturile sunt majorate sau diminuate mai mult proporţional
decât modificările date ale volumului vânzărilor. Acest fenomen este pozitiv atât
timp cât volumul este în creştere, însă când volumul se reduce datorită unor situaţii
nefavorabile ale pieţei, efectul negativ poate afecta semnificativ profitul
operaţional
În mod similar, levierul financiar apare în momentul în care structura de
capital a unei firme conţine obligaţii cu rate fixe ale dobânzii. Profiturile curente
(după deducerea dobânzilor) şi rentabilitatea financiară sunt majorate sau
diminuate mai mult decât proporţional pe măsurǎ ce volumul şi profitabilitatea
fluctuează. Oricum, existǎ diferenţieri în cadrul elementelor specifice şi a
metodelor de calcul a acestor leviere.
Atât levierul operaţional cât şi cel financiar pot fi prezentate pentru orice afacere,
în funcţie de opţiunile managementului în structurarea operaţiunilor şi a
necesarului,în mod reciproc. Este nevoie să întelegem impactul specific al efectului
de levier de a apare în cadrul unei afaceri, pentru că este un element important al
procesului de planificare financiară.
Levierul operaţional
Diferenţierea între costurile fixe şi cele variabile (acele costuri care variază
în timp şi cele care variază odată cu nivelul de activitate) nu este o idee nouă.
Această separare a costurilor în funcţie de comportamentul acestora este baza
analizei punctului-mort operaţional sau a levierului operaţional.
191
Ideea acestui „punct mort" se bazează pe o întrebare simplă: câte unităţi de
produs sau de servicii prestate sunt necesare pentru a acoperi costurile fixe, înainte
de a se obţine profit?
Se presupune, ca preţurile sunt stabilite la un nivel suficient pentru a asigura
costurilor variabile unitare şi există o marjă de costuri fixe şi de obţinere de profit.
O data ce s-au comercializat suficiente unităţi pentru a se acumula suma necesară
acoperirii tuturor costurilor, marja oricărei unităţi suplimentare valorificate devine
profit, în condiţiile în care nu există o suplimentare a costurilor fixe la un moment
viitor, necesare pentru a susţine volumul crescut de activitate.
Înţelegerea acestui principiu va creşte gradul de percepţie asupra aspectelor
operaţionale ale unei afaceri în ceea ce priveşte activitatea de planificare şi
previziune financiară. Aceste informaţii sunt de asemenea importante în stabilirea
politicilor operaţionale care, mai ales întrun mediu de afaceri volatil, poate, de
exemplu, să determine orientarea firmei spre minimizarea costurilor fixe pe seama
externalizării (outsourcing) anumitor activităţi cum se întâmplǎ în aceasta perioadǎ
la marea majoritate a firmelor comerciale.
Întrun sens mai larg, aceste informaţii permit să apreciem efectul perturbator
pe care levierul operaţional il poate exercita asupra mǎsurilor şi comparaţiilor
utilizate în analiza financiară.
Este necesară, totuşi, o "anumitǎ prudenţă”. Nu există noţiuni absolute în
legăturǎ cu costurile fixe, pentru că, pe termen lung, fiecare element de cost devine
variabil. Toate costurile cresc sau se reduc ca şi consecinţǎ a politicilor şi deciziilor
manageriale, putând fi astfel afectate. Ca şi rezultat, conceptul de levier (punct
mort) trebuie abordat cu flexibilitate şi inteligent.
După cum s-a menţionat, existenţa costurilor fixe în cadrul operaţiunilor
instituţiei tinde să amplifice nivelul profiturilor la nivele de activitate în creştere,
panǎ la nivelul la care un alt eşantion de costuri fixe sunt necesare pentru a susţine
creşterea volumului de activitate.
Acest lucru se datorează efectului incremental al contribuţiei aduse de
fiecare unitate de produs vândută la crearea profitului sau acoperirea costurilor
variabile. În funcţie de proporţia costurilor fixe şi a celor variabile în cadrul
structurii de cost a firmei, contribuţia totală incrementală a unităţilor suplimentare
poate să determine un „salt" semnificativ al profitului.
Analiza levierului operaţional (de exploatare) este una directǎ. Odată ce are
loc recuperarea costurilor fixe pe seama contribuţiei cumulative a unităţilor
individuale de produs sau serviciu a unui număr suficient de unităţi vândute,
vânzările suplimentare care depăşesc acest nivel generează profituri pentru
societatea comercială. Aceste profituri vor creṣte proporţional şi mai rapid decât
creşterea volumului fizic al vânzărilor.
Din păcate, acest efect se menţine şi în cazul în care are loc reducerea
volumului de vânzări, determinând o reducere a profitului şi o accelerare a
192
pierderilor disproporţionat faţă de reducerea volumului. Levierul operaţional este
în mod sigur o „sabie cu doua tăişuri
Se pot formaliza definiţiile de bazǎ ale acestei analize astfel:
I = V*P - (V*C + F)
Formula poate fi rescrisǎ astfel:
I = V*(P - C) - F
Aceastǎ rescriere reflectă faptul că profitul depinde de numărul bunurilor sau
serviciilor comercializate, înmulţit cu diferenţa între preţ şi costul variabil unitar,
care este contribuţia fiecărei unităţi la acoperirea elementului constant, adică
nivelul costurilor fixe.
Pe măsurǎ ce are loc o modificare a volumului, contribuţia (marja) unitară,
(P - C), multimplicată cu modificarea de volum va determina modificarea totală a
profitului. În condiţii normale, costurile fixe (F) ramân nemodificate.
Modificările relative ale profitului pentru o anumită modificare a volumului
va fi amplificată datoritǎ acestui element fix.
Planificarea financiară a dezvoltării unei firme presupune întocmirea
situaţiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichidităţi, a
reducerii incertitudinii care planează asupra viitorului societăţii dar şi pentru
necesităţile de informare ale acţionarilor şi ale altor investitori.
Pentru managementul de vârf al firmei şi pentru ceilalţi utilizatori de
informaţii financiare (acţionari, firme, etc.) necesitatea construirii unor situaţii
financiare previzionate este cu atât mai importanta cu cât interesul şi riscul asumat
în creditarea sau investiţia efectuată este mai ridicată. În general, contul de profit ṣi
pierdere este singurul document care se previzionează, bilanţul şi fluxul de
numerar constituind documente de raportare a situaţiei economice trecute.
Dupa cum se ştie, nicio firmă nu-si poate îndeplini obiectivele strategice şi
bugetare fără resursele necesare obţinute la momentul oportun., Nici un creditor
sau acţionar nu va investi dacă nu este sigur că-şi poate recupera investiţia la
momentul stabilit de el.
În practica firmelor comerciale, şi nu numai, se realizează investiţii fara a
exista profit curent sau investiţii peste limitele fondurilor disponibile, începând cu
193
anii '90, când nu s-au mai virat la bancă (întrun cont de investiţii) o sumă egală cu
fondul dezvoltare constituit, investiţiile au devenit libere pentru societăţi.
Sensul de "libere" trebuie înţeles că „managementul investiţiei, al
dezvoltării”,este pentru manageri o necesitate prin care trebuie să găsească sursele
de finanţare care să le asigure viitoarele plăţi pentru investiţiile necesare bunei
funcţionari a firmei şi, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri. Aici intervin
calităţile echipei manageriale de a atrage fonduri de finanţare şi de a construi
planuri de afaceri. Pentru a obţine fondurile necesare este nevoie de un plan de
afaceri care pe lăngă multe alte prognoze trebuie să cuprindă situaţii financiare
previzonate.
Principalele întrebări la care se află răspunsurile prin previzionarea
situaţiilor financiare (contul de profit şi pierdere, bilanţul şi fluxul de numerar)
sunt:
Care este necesarul de finanţare externǎ al firmei în condiţiile utilizării
capacităţilor disponibile la maxim ori la capacitatea doritǎ?
Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesară finanţarea
externă (credite ori emisiuni de capital)?
Va putea societatea să obţină o anumitǎ marjă a profitului menţinând
constant raportul datorii/capitaluri proprii şi capitalul social la acelaşi nivel?
Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii?
investitii/imprumutaţi?
Care sunt ratele de rotaţie (si alti indicatori) viitoare ale activelor şi datoriilor
în noile condiţii?
Etapele de construire a situaţiilor financiare previzionate sunt identice pentru
toate cele cele trei modele elaborate de autor, respectiv:
• stabilirea ipotezelor privind perioada viitoare;
• stabilirea unui obiectiv, în speţǎ, a unor indicatori financiari de atins şi a
pragurilor limitǎ de încadrare a acestora;
• elaborarea situaţiilor financiare previzionate;
• verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
Ipotezele privind mediul economic permit intalnirea unor niveluri posibile
de atins sau praguri limita impuse pentru diferiţi indicatori cum ar fi: cifra de
afaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri, profitul brut, stocurile limită, nivelul
îndatorării sau numerarul necesar unei anumite investiţii, etc. Indicatorii ṭintǎ de
atins sunt intervale de variaţie sau limite pentru anumiţi indicatori sau elemente de
patrimoniu.
Elaborarea situaţiilor financiare previzionate se realizează pe baza unor
planuri de marketing, de investiţii, de reducere a normelor de consum şi cheltuieli,
de reorganizare, etc.
194
Orice strategie, plan, prognoză sau activitate necesită o verificare la final
(eventual şi pe etape intermediare) pentru a fi siguri că au fost îndeplinite
obiectivele stabilite iniţial.
197
Probleme pentru test grilǎ:
Din bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiului N rezultă următoarea situaţie (u.m.):
Activ N Pasiv N
Imobilizări 1.360 Capital propriu 1.040
Active 1.400 Datorii financiare 1.500
circulante Datorii de exploatare 220
TOTAL 2.760 TOTAL 2.760
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Datorii/Active este:
a) 37,68%;
b) 54,34%;
c) 62,32%;
d) 18,1%;
e) 92,02%.
Datorii/Active= (datorii financiare + datorii de exploatare)/Active *100
Datorii/Active= (1.500 + 220)/2.760 *100= 62,32%
Din bilanţul încheiat la sfȃrşitul exerciţiului N rezultǎ urmǎtoarea situaţie
(u.m.):
Activ N
Imobilizări 1.500
Stocuri de materii
prime şi materiale 600
Stocuri produse
finite
Clienţi 900
Lichidităţi 400
100
TOTAL 3.500
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Creanţe/Stocuri
este:
33,33%;
198
37,14%;
42,85%;
66,66%;
26,66%.
Creanţe/Stocuri= Clienţi/(stocuri de materii prime şi materiale + stocuri de
produse finite) *100
Creanţe/Stocuri= 400/(600 +900) *100= 26,66%
199
Problemǎ pentru test grilǎ:
Bilanţul şi contul de profit şi pierderi al exerciţiului prezintă următoarele date
(u.m.): cifra de afaceri 550.000;. active 350.000; furnizori 8.800; stocuri 2.000.
Indicatorul utilizat în determinarea diagnosticului financiar Cifra de afaceri/Active
este:
a) 148,64%;
b) 157,14% ;
c) 158,04%;
d) 63,63%;
e) 66,00%.
Indicatori de performanţă
201
•Rata profitului se calculează ca raport procentual profitul net şi
veniturile totale.
a) 16,00%;
b) 21,60%;
c) 50,00%;
d) 15,43%;
e) 58,00%.
Rata profitului= Profitul net/veniturile totale*1000
Rata profitului= 54.000/350.000*100= 15,43%
203
VII. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE.
FINANŢAREA PE TERMEN LUNG
NFCE SFCE
Surse proprii şi
Stocuri împrumutate pe TL
ACRnete Creanţe FR
Surse atrase
Lichidităţi Credite pe termen scurt
208
d) acoperirea necesarului de plǎţi curente din capitalul social şi rezultatul net
al exerciţiului financiar;
e) constituirea de provizioane calculate în funcţie de riscurile asimilate
elementelor de activ la nivelul necesarului de plǎţi curente.
Datorii de exploatare
Coeficient de rotaţie = = constant în timp
Cifra de afaceri
sau
Datorii de exploatare
Durata medie a plăţilor = · 360 = constantǎ în timp
Cifra de afaceri
210
În completarea surselor proprii şi atrase, firma apelează la credite bancare de
trezorerie sau pe obiect. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau reducerea
nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase
de capitaluri circulante. Aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea soldului
creditelor bancare. Faţă de perioada precedentă, soldul creditelor planificate poate
fi diminuat cu excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă sau poate fi
majorat cu deficitul de trezorerie rezultat la finele perioadei precedente.Majorarea
soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită, şi anume, cea a unui
plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.
Studiu de caz: Determinarea creditelor de trezorerie se face conform
planului de trezorerie, care se întocmeşte pe baza bilanţului şi a contului de profit
şi pierdere previzionale.
Planul de trezorerie
c)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +1.0
(Sft) 00 -1.000 1.500 -2.000
d)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +1.000 +8.000 +7.500 +12.500
(Sft)
e)
Trimestrul I II III IV
Soldul final
de trezorerie +6.000 +6.000 +10.000 +9.000
(Sft)
b)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 5.000
c)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie -7.000 -12.000 +8.000 -5.000
d)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie -18.000 -8.000 +5.000 +7.000
e)
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +5.000 +8.000 -12.000 -7.000
213
Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie= Soldul final de trezorerie (Sft) –
Necesarul optim de trezorerie
Excedentul(+)/Deficitul (-) de trezorerie
Trimestrul I II III IV
Excedentul(+)/
Deficitul (-)
de trezorerie +7.000 -18.000 -8.000 +5.000
Soldul initial al fiecarui trim. coincide cu soldul final al trim. Anterior.
Soldul final, determinat ca diferenţă dintre încasările şi plăţile perioadei,
poate exprima un deficit de trezorerie (plăţile, inclusiv soldul de trezorerie al
anului/trimestrului precedent, mai mari decât încasările perioadei) sau un excedent
de trezorerie (încasările inclusiv soldul de trezorerie al anului/trimestrului
precedent, mai mari decât plăţile perioadei).
Deficitul de trezorerie determină nivelul noilor credite pe care firma le va
solicita în trimestrul respectiv pentru acoperirea plăţilor mai mari decât încasările.
Necesarul de credite a luat în calcul şi nevoia de formare a unui sold minim
permanent de cash ca un stoc de siguranţă pentru plăţi imprevizibile.
Excedentul de trezorerie determină volumul creditelor în sold care urmează
a se rambursa în trimestrul respectiv şi/sau volumul plasamentelor, de trezorerie
(dacă soldul trezorerie rămâne în cele din urmă excedentar).
Aşa cum se relevă şi în aplicaţia de mai sus, firmele, îndeosebi cele cu
oportunităţi de creştere, se confruntă în primele trimestre cu deficite între încasări
şi plăţi până la momentul în care acestea sunt absorbite din profitul net şi
amortizare. Acoperirea acestora se face, cel mai adesea, prin solicitarea de credite
de trezorerie şi, mai rar, prin scontarea de efecte comerciale (cambii, bilete la
ordin, cecuri) sau prin afacturarea (vânzarea) creanţelor de încasat (factoring) La
rândul lor, băncile analizează aceste solicitări de credite prin prisma „standing-
ului”, a bonităţii clienţilor săi în funcţie de care se fixează rata de dobândă,
comisioanele, condiţiile de garantare a rambursării creditelor etc. Analiza solicitării
de credite are ca scop identificarea clasei şi a subclasei de risc (rating) care va
fundamenta decizia de acordare a creditelor.
7.2. Elemente de clasificare (rating) a firmelor
Băncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare
consacrate pe plan internaţional, pe care le consideră cel mai bine adaptabile la
clientela lor. O analiză a dosarului de credit al unui client bancar cuprinde două
componente ale investigaţiei.
214
Ratingul riscului
Ra
Analiza managerială Analiza financiară
Organizarea Solvabilitatea
Activitatea Lichiditatea
Segmentul de piaţă ROE
Abilităţi manageriale Rotaţia activelor circulante
Perspective Dependenţa de pieţe
Garanţii
219
Cea mai mare parte a firmelor nu cotează la bursă şi, drept urmare, nu au
posibilitatea negocierii de titluri prin bursă. Acestora nu le rămân decât
autofinanţarea, împrumutul bancar obişnuit, leasingul sau vânzarea de active.
Chiar dacă este cea mai oneroasă sursă de finanţare, leasingul este de multe
ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor atenuate în timp, ce le
provoacă asupra trezoreriei firmei. În general, firma de leasing beneficiază de
asigurări şi garanţii suficiente pentru a se acoperi de riscul de faliment al
chiriaşului. De aceea, ea poate încheia un contract de leasing fără ca analiza
financiară a firmei cliente şi a proiectelor sale de investiţii să fie suficient de
acoperitoare pentru încheierea contractului. Dimpotrivă, banca, nu acordă
împrumut decât în condiţiile garantării certe a rambursării acestuia la scadenţă.
Cel mai adesea, leasingul şi împrumutul bancar tradiţional sunt alese ca
surse de capital de firmele care nu dispun de surse proprii şi care îşi asumă riscul
afectării fluxurilor de trezorerie viitoare cu plăţile de chirii, rate scadente şi
dobânzi.
În sfârşit, firmele pot face un arbitraj între diferitele obiective de investiţii
propuse şi sursele corespunzătoare posibile de mobilizat. În primul rând, va căuta
să afecteze prima resursă disponibilă şi mai puţin oneroasă, respectiv
autofinanţarea, pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe şi
de creştere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investiţiile de dezvoltare sau
strategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la acţionarii vechi
şi/sau noi, de la bănci şi alte instituţii de credit.
Rezultatul deciziei de finanţare a investiţiilor îl reprezintă bugetul
investiţiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de cinci
ani, prezintă situaţia echilibrării nevoilor de finanţare cu sursele de acoperire.
Acest buget al investiţiilor cuprinde atât date certe sau aproape certe, cât şi
date ipotetice. Astfel, investiţiile de înlocuire sau de modernizare sunt uşor de
prevăzut în funcţie de încheierea duratei de viaţă a activelor fixe. Rambursările de
datorii pe termen lung sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se
cunosc termenele de amortizare completă a activelor fixe, când acestea pot fi
valorificate prin vânzare. Capitalul subscris şi neapelat, încă, are date stabilite
pentru a fi vărsat în perioada următoare. Profiturile previzionate se stabilesc prin
celelalte bugete (ale exploatării) şi pot reprezenta date cu grad ridicat de
certitudine.
Dimpotrivă, sumele privind investiţiile strategice, împrumuturile noi,
creşterile de capital sunt prevăzute ca date ipotetice, depinzând de decizii şi
circumstanţe atât ale firmei înseşi, cât şi ale terţilor, din afara firmei. Acestea
privesc deciziile de diminuare a dividendelor viitoare, deciziile de temperare a
creşterii nevoii de active circulante nete, accesul la noile surse de finanţare
(conjunctura pieţei de capital) etc.
220
Bugetul investiţiilor este un document de gestiune internă, cu un rol
deosebit de important în ceea ce priveşte echilibrul financiar structural privind
raportul dintre activele fizice şi cele financiare, şi raportul dintre sursele proprii şi
cele împrumutate. El reprezintă, în cele din urmă, un mijloc de creştere a
motivaţiei personalului firmei, pentru participarea la realizarea strategiei de
dezvoltare a firmei.
Bugetul investiţiilor
Nr. Anii
Explicaţii
crt.
1 2 3 4 5
7.5. Leasing
221
Leasingul (lease, în engl. sau credit-bail, în franceză) este o formă specială
de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriaşul (utilizatorul)
obţine avantajele legate de folosinţa bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este făcută de către firma de
leasing (locatorul). În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa bunului,
firma care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă (chirie) care
cuprinde:
1.amortizarea bunului închiriat;
2.costul de oportunitate (dobânzile) aferent(e) fondurilor avansate de firma
de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv şi
3.marja de profit a societăţii de leasing.
Chiriaşul - (utilizatorul) poate intra în proprietatea bunului, închiriat la
încheierea contractului de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenită
dinainte. Pe durata contractului, redevenţa (chiria) se înregistrează ca o cheltuială
curentă, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.
La încheierea contractului se face şi alte două opţiuni:
•prelungirea leasingului cu negocierea unei noi redevenţe;
•restituirea bunului închiriat către firma de leasing.
Durata (m) a contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata
de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate
mai scurte. Firma de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului cu excepţia cazurilor (mai rare) când utilizatorul formulează o
ofertă fermă şi irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea
contractului de leasing. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Există trei tipuri principale de leasing: operaţional, financiar şi, respectiv
vânzare
Leasingul operaţional oferă atât închirierea bunului, cât şi serviciile de
întreţine asigurare şi asigurare (service-ul echipamentelor închiriate etc).
Costurile întreţinerii şi asigurării se includ în chiria echipamentelor. Din
aceste motive, leasingul operaţional este numit şi leasing de mentenanţă
(întreţinere).
Leasingul operaţional are, pe lângă serviciile de întreţinere şi asigurare
implicitei două caracteristici:
-o clauză de anulare care dă posibilitatea utilizatorului să renunţe la
închiriere. Restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de leasing;
-în mod frecvent echipamentul nu este complet amortizat pe durata
contractului de leasing. Durata „m" a contractului de leasing este mai mică decât
durata „n" de viaţă (de exploatare) a echipamentului închiriat. Locatorul se aşteaptă
să recupereze valoarea echipamentului prin reînnoirea contractului de leasing cu
vechiul utilizator sau cu alţi utilizatori, fie prin revânzarea echipamentului. În
consecinţă, locatorul păstrează riscul neutilizării bunului în aceste circumstanţe.
222
Leasingul financiar este o formă de finanţare a bunului intrat în folosinţa
chiriaşului pe toată durata „n" de viaţă a obiectului închirierii. În consecinţă,
leasingul financiar presupune:
1.selectarea de către utilizator a producătorului sau a distribuitorului de
bunuri;
2.negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare;
3.contactarea unei societăţi de leasing financiar pentru cumpărarea bunului
şi stabilirea condiţiilor locaţiei (ale contractului de leasing);
4.încheierea simultană a contractului de vânzare-cumpărare între furnizor şi
locator şi a contractului de leasing între locator şi utilizator.
În contractul de leasing financiar, de obicei, nu se asigură întreţinerea şi
asigurarea echipamentelor, nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei, iar
bunul va fi complet amortizat la încheierea contractului. Durata „m" a închirierii
bunului va fi egală cu durata „n" de exploatare a acestuia. La expirarea
contractului, utilizatorul leasingului financiar are posibilitatea de a reînnoi
închirierea (cu o redevenţă semnificativ mai mică) sau de a cumpăra bunul (la un
preţ rezidual prestabilit la un nivel modic).
Vânzarea şi leaseback-ul, prin care o firmă vinde unei societăţi de leasing
sau altui investitor (individual ori instituţional) bunuri din proprietatea sa la
valoarea lor de piaţă şi în acelaşi timp încheie un contract de închiriere a
respectivelor bunuri în condiţiile specifice ale leasingului financiar. De
altfel, vânzarea şi leaseback-ul sunt similare leasingului financiar şi chiar
ipotecii. Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă al bunurilor sale prin
care se transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe societăţii de
leasing pentru a rămâne în folosinţa bunurilor până la amortizarea lor
completă (m = n). La încheierea contractului de leaseback, firma de leasing
(locatorul) are drept de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunului închiriat.
223
încheierea contractului, taxa vamală, deductibilă fiscal, calculată la valoarea
iniţială, în baza declaraţiei vamale de import definitiv.
Autorităţile fiscale sunt deci motivate să verifice legitimitatea obţinerii
acestor avantaje fiscale. În principiu, acestea verifică dacă leasingul este veritabil
şi nu doar o simplă vânzare cu plata în rate (vânzare deghizată).
226
scadenţă. Ca şi în cazul gestiunii riscului valutar, firma se poate afla, pe diferitele
maturităţi ale creanţelor şi datoriilor, în poziţie dschisă lungă (creanţe şi
plasamente > datorii) sau invers, în poziţie deschisă scurtă (creanţe şi plasamente
< datorii
Acoperirea împotriva riscului de rată de dobândă constă în luarea unei poziţii
inverse în raport cu cea rezultată din bilanţ în vederea echilibrării creanţelor şi
datoriilor la fiecare scadenţă. În acest fel, pierderile ce vor fi înregistrate pentru
active vor fi compensate de câştigurile din datorii şi invers.
Plasamente şi Datorii la termen şi la Plasamente şi creanţe la Datorii la
creanţe la rată fixa de dobândă termen şi la rată fixă de termen şi la
termen şi dobândă rată fixă de
la rată fixă Poziţie lungă dobândă
Poziţie scurtă
de dobândă
228
Concluzii:
230
3.pe termen scurt se aplică o rată de dobândă proporţională (mai mare) şi nu
o rată echivalentă care să ţină cont de oportunitatea băncii de capitalizare a
dobânzii;
Pentru calculul costului total al creditelor de trezorerie (dobânzi, comisioane şi
speze) se întocmeşte un „decont de dobânzi şi cheltuieli" în care, pe lângă dobânda
explicită (D), se adaugă toate comisioanele de riscuri şi de cheltuieli. Din relaţia
prorata temporis, în care se cunoaşte mărimea totală a dobânzii şi a cheltuielilor
aferente creditului, se izolează rata dobânzii (Rd) care va exprima acum rata
globală (Rg) a costului creditului, mai mare decât rata iniţială a dobânzii.
4.Regula fundamentală a finanţării nevoii de capital este aceea a parităţii
maturităţii (scadenţei) surselor cu cea a alocărilor; la nevoi de capital pe termen
lung se mobilizează surse pe termen cel puţin la fel de îndelungat. Similar pentru
nevoi temporare se cer surse temporare.
Autofinanţarea (amortizări, provizioane, profit reinvestit, cesiuni active fixe
etc.) nu este gratuită.
•Amortizarea, ca recuperare treptată a capitalului propriu şi împrumutat, are un
cost egal cu costul mediu ponderat al capitalului net de impozitul pe profit;
•Profitul reinvestit rămâne "sursă gratuită până în momentul încorporării rezervelor
în capitalul social, moment în careva fi însoţit de costul de remunerare al
capitalurilor proprii,
•Cesiunea de active fixe este impozabilă la nivelul profitului egal cu plus valoarea
realizată peste valoarea contabilă rămasă neamortizată (la rândul ei generatoare de
economii fiscale prin deducerea din profitul impozabil).
Ca urmare a economiilor fiscale ale amortizării şi a gratuităţii temporare a
profitului reinvestit, autofinanţarea are un cost de oportunitate mai redus decât cel
mediu ponderat al firmei. Din păcate, această sursă ieftină de finanţare este limitată
firma fiind nevoită să apeleze la surse externe, oneroase de capital.
Majorarea capitalului social prin emisiuni suplimentare de acţiuni este, de
asemenea, limitată, fie din raţiuni de control al puterii de decizie în acţionariat, fie
din insuficienţa capitalurilor disponibile la vechii acţionari. Prezervarea structurii
acţionariatului se face prin atribuirea drepturilor (preferenţiale) de subscriere către
vechii acţionari în raport cu numărul de acţiuni deţinute.
Bugetul investiţiilor este instrumentul de previziune, pe un orizont de cel
mult cinci ani, a nevoilor de investiţii fixe şi circulante, şi a surselor previzibile (cu
mai multă sau mai puţină certitudine) de finanţare pe termen lung. Prin intermediul
lui se pune în aplicare strategia financiară privind investiţiile şi structura
capitalurilor firmei.
5. Leasingul este, în general, închirierea dreptului de folosinţă a unor bunuri
mobile (autocamioane, autoturisme, fond comercial), dar si imobile (echipamente,
construcţii, terenuri) contra plăţii anuale a unei redevenţe (chirii) sau a unei suite
de plăţi către firma de leasing (locator), respectiv aceea care a finanţat cumpărarea
231
respectivelor bunuri. La încheierea contractului, utilizatorul bunurilor în leasing
(locatarul) poate opta pentru: a)prelungirea contractului de închiriere;
b) pentru cumpărarea la un preţ rezidual a bunurilor sau
c) pentru restituirea bunului închiriat către locator. Pe toată durata leasingului,
utilizatorul se bucură de folosinţa exploatării bunului închiriat, dar nu şi de dreptul
de dispoziţie asupra lui. De asemenea utilizatorul răspunde de integritatea şi de
restituirea (dacă este cazul) în condiţii normale a bunului închiriat.
Leasingul operaţional (sau de mentenanţă) oferă utilizatorului închirierea
echipamentului, întreţinerea acestuia, posibilitatea de restituire prematură a
echipamentelor, o durată de închiriere mai mică decât cea normală de funcţionare
(m < n).
Leasingul financiar (sau de capital) oferă utilizatorului alegerea
producătorului distribuitorului, negocierea preţului şi a condiţiilor de livrare, şi
închirierea bunurilor pe toată durata normală de funcţionare (m = n), fără clauză de
restituire prematură, fără asigurarea întreţinerii (service -ului), dar cu opţiunea de
cumpărare sau de prelungire a închirierii la închirierea contractului.
Vânzarea şi leaseback constă în vânzarea de către o firmă de bunuri mobile
şi imobile către un investitor (individual sau instituţionalizat), încasarea
contravalorii şi apoi închirierea lor prin intermediul unei societăţi de leasing în
schimbul plăţii anuale a unei redevenţe (sau a unei suite de plăti).
Leasingul este adesea însoţit de economii fiscale ca urmare a deductibilităţii
redevenţelor din profitul impozabil, de posibilitatea amortizării terenurilor (altfel,
neamortizabile şi nedeductibile fiscal), de facilităţi vamale la bunurile mobile
importate din spaţiul economic extraeuropean.
Evaluarea leasingului, ca variantă de finanţare din surse împrumutate
garantate, pune urmǎtoarele probleme:
1.reconsiderării şi, pe cât posibil, a nemodificării ratei îndatorării (deci
capitalizarea în activ şi în pasiv a valorii bunurilor închiriate şi, respectiv, a valorii
actuale a redevenţelor de plătit) şi
2.a calculului valorii prezente a redevenţelor, nete de impozitul pe profit, a valorii
actuale nete (VAN) ca sursă de finanţare şi a comparării cu VAN( valoare actuala
neta) a surselor alternative de împrumut garantat (bancar şi/sau obligatar).
Pentru capitalizare, standardele contabile internaţionale recomandă
proceduri de ajustare a bilanţului cu operaţiile de leasing financiar (înregistrate în
afara bilanţului) şi de evidenţieri extrabilanţieră corectă a leasingului operaţional.
În alegerea surselor de finanţare pe termen lung apar şi alte elemente de
judecată în afara costului procurării lor:
•disponibilitatea (lichiditatea) pieţei de capital şi cheltuielile de intermediere;
•finanţarea specifică a firmelor necotate la bursă, a IMM-urilor;
•controlul puterii de decizie în cadrul acţionariatului şi motivarea personalului de
conducere;
232
•simplitatea şi solicitarea graduală a trezoreriei firmei prin contractele de leasing;
•„asortarea" riscului investiţiilor firmei cu riscul surselor de finanţare.
6. Riscul de rată de dobândă se defineşte ca posibilitate a deţinătorului unei
creanţe şi/sau a unei datorii prezente şi viitoare, la dobândă fixă sau la dobândă
variabilă de a înregistra o pierdere din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii de piaţă
(scădere, creştere sau modificare a structurii ratelor la vedere, şi la termen).
234
Bibliografie
235