1.

Metoda observaţiei sociologice (4h)

Una din metodele de bază în sociologie o constituie observaţia,

considerată fundamentală pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Ea completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică: interviul,
metoda sociometrică, experimentul etc., şi permite obţinerea de date şi
informaţii ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul
observaţiei.

Caracteristicile observaţiei directe de teren:

 Este tehnica principală de investigaţie sociologică întrucât ne
oferă informaţii cu valoare de fapte, fiind specifică unor analize
calitative;
 Este baza oricărei cercetări şi analize sociologice;
 Este sursă indispensabilă de date;
 Este proba decisivă a valorii concluziilor la care se ajunge.

Observaţia ştiinţifică asupra unui fenomen social impune:

- definirea precisă a temei şi a obiectivelor;
- elaborarea unor ipoteze adecvate (care să provină din obiective).
Rolul ipotezei este foarte important, întrucât în absenţa acesteia
observaţia nu este decât întâmplătoare şi nesistematică, iar datele
obţinute nesemnificative şi haotice.

Principalele tipuri de observaţie:

- observaţia sistematică (ştiinţifică);
- observaţia nesistematică (spontană).
Criteriul de clasificare în acest caz: dacă sunt sau nu urmate etapele
teoretico-metodologice şi respectate regulile unei investigaţii ştiinţifice de
teren.
Tipuri particulare ale observaţiei ştiinţifice:

1
 - observaţia participativă;
- tehnica „participantului observator”.
Observaţia este o metodă de colectare a informaţiilor prin observarea a ceea ce
oamenii fac, prin participarea directă şi/sau prin urmărirea atentă a unui grup
sau comunităţi. În conformitate cu această definiţie, se poate spune că într-o
cercetare se poate apela la:
 observatorul participant (observă şi se implică) realizează
studii sociologice de teren, mai ales cercetări de
antropologie culturală;
 observatorul non-participant (doar observă) realizează studii
de laborator (imposibilitatea, de exemplu, de a fi acceptat
ca membru în consiliul de administraţie al unei firme);
 participantul observator (un membru al grupului care
observă pentru cercetător).
Rezultatele unei astfel de investigaţii depind de personalitatea
observatorului de teren, de experienţa profesională, de talentul şi
pasiunea acestuia.
Având în vedere că această metodă se află la graniţa dintre intuiţie
şi raţionament, folosirea ei trebuie realizată cu mare grijă, ţinându-se cont
atât de avantajele cât mai ales de dezavantajele pe care le implică.
Dezavantaje:
 observaţia trebuie susţinută de alte metode şi instrumente, altfel
poate deveni sursă de eroare în analiza datelor;
 necesită timp îndelungat de folosire;
 se foloseşte pe eşantioane mici;
 la nivel de observaţie nu se recomandă încercarea de a identifica
relaţii cauzale;
Avantaje:
 această metodă este utilă atunci când este folosită împreună cu alte
metode;

2
  permite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea
socială;
 asigură un grad mare de obiectivitate şi complexitate a imaginii
rezultate;
 ne ajută să înregistrăm fenomenul studiat în condiţiile sale proprii
de desfăşurare;
 poate realiza atât înregistrarea comportamentelor individuale, cât şi
a celor colective.

1.1. Observatorul şi studiul obiectului de teren

Observatorul sociolog trebuie să posede:

a) însuşiri care vizează identificarea, descrierea, înregistrarea celor
mai semnificative fapte: intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de
sinteză, forţă de sistematizare a materialului cules;
b) însuşiri care vizează măsurarea şi cuantificarea datelor, cu alte
cuvinte capacitate de traducere cantitativă a informaţiilor calitative.
Experienţa de cercetare se obţine cu timpul, prin participare continuă la
investigaţii şi prin calificare profesională.

În legătură cu subiectul observat, cercetătorii au opinii

contradictorii:
a) unii sociologi consideră că subiectul este puternic implicat în
desfăşurarea observaţiei;
b) alţii, dimpotrivă, cred că subiectul, ca principală sursă de
informare în cadrul unei investigaţii, este un element pasiv.
În realitate, susţine V. Miftode, subiecţii nu trebuie să cunoască opiniile şi
„aşteptările observatorilor” pentru a nu-i fi sugerate reacţiile.

3
 1.2. Observaţie spontană – observaţie ştiinţifică

Cele două tipuri de observaţie se deosebesc prin gradul de

sistematizare, organizare.
În funcţie de gradul de cunoaştere a obiectului există:
a) observaţii de explorare a domeniului social respectiv;
b) observaţii diagnostic;
c) observaţii experimentale.
Cercetarea câştigă în rigoare şi precizie pe măsură ce se apropie de acest
ultim tip de observaţii.
Primele observaţii de explorare au fost întreprinse de etnologi.
Aceştia studiau în totalitatea lor societăţi „îndepărtate” istoriceşte (nu atât
cronologic, cât mai ales din punctul de vedere al mentalităţilor, al
comportamentelor). Deoarece este individualizată cultura şi societatea
„primitive”, înseamnă că concluziile rezultate din studierea unui caz nu
pot fi „transferate” sau generalizate asupra altor cazuri (chiar dacă par
asemănătoare). Ceea ce înseamnă că observaţiile de explorare sunt
specifice etnologiei.
Etnologii au identificat caracteristici ale societăţilor „primitive” cu
privire la familie, cultul morţilor, îmbrăcăminte, hrană, viaţă socială, toate
acestea fiind în legătură cu practica ceremonialului – prezentă în toate
domeniile vieţii social-culturale.
Experienţa etnologilor este utilă pentru sociologi. Regulile
observaţiei de tip etnologic se pot aplica aproape în întregime
investigaţiilor sociologice de teren. În amble cazuri, cercetătorul intră în
contact direct cu realitatea socială, observă şi descrie fenomene şi procese
în curs de desfăşurare, apelează mai mult la fapte decât la opinii.

4
 Observaţia spontană reprezintă genul de observaţie realizată la
nivelul simplului contact al cercetărorului cu realitatea. Acest tip de
observaţie prezintă atât dezavantaje şi cât şi avantaje.
Dezavantaje:
 se realizează, în general, pe o bază subiectivă (neavând pregătirea
teoretică corespunzătoare); ţine cont de opiniile şi interesele
observatorului;
 este necritică; rareori se poate repeta în aceleaşi condiţii;
 întegistrarea se face pe baza memoriei, deci există pericolul
trunchierii informaţiilor.
Avantaje:
 acest tip de observaţie este foarte util în găsirea de noi direcţii de
cercetare (de exemplu, descoperirea penicilinei de către Flemming).
Despre observaţia şiinţifică, Henri H. Stahl atrăgea atenţia asupra
următoarelor note definitorii:
 este fundamentată teoretic: are la bază o concepţie ştiinţifică despre
lumea înconjurătoare, o teorie sociologică;
 este sistematică şi integrală: vizează totalitatea aspectelor
fenomenului studiat; acesta este văzut ca un sistem de elemente
interdependente;
 este repetată şi verificată: asigură un grad mare de obiectivitate în
aprecierea fenomenelor;
 este analitică: procedează la descompunerea obiectului observat în
elementele lui componente şi apoi trece la evidenţierea întregului;
 este metodică: condusă după anumite reguli teoretice,
epistemologice, metodologice;
 datele şi informaţiile rezultate în urma observaţiei sunt înregistrate
într-o fişă de observaţie, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Totuşi trebuie remarcat că observaţia ştiinţifică devine mult mai bogată în
rezultate atunci când reprezintă o urmare a unei observaţii spontane.

5
 1.3. Instrumente utilizate în observaţia sociologică

În concordanţă cu complexitatea realităţii sociale, fiecare sociolog

trebuie să-şi construiască propriile instrumente de lucru, în funcţie de
obiectivele urmărite, resursele diisponibile şi particularităţile domeniului
investigat. În cazul observaţiei sociologice, ghidul de observaţie
constituie un instrument de lucru ce urmăreşte culegerea de informaţii.
Elementele din structura acestuia sunt:
 delimitarea temei şi a obiectivelor urmărite;
 ipotezele utilizate;
 populaţia sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organizaţie
etc.) supusă investigaţiei;
 timpul de observaţie preconizat a se utiliza;
 modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie, în funcţie de
natura acestora şi de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor
observate.
Un alt instrument destinat înregistrării efective a datelor observaţiei
îl reprezintă fişa de observaţie, ale cărei elemente sunt următoarele:
 locul desfăşurării observaţiei;
 timpul realizării observaţiei (cu precizarea momentelor de început şi
de încheiere a acesteia);
 consemnarea datelor observaţiei.
Datele şi informaţiile obţinute în urma observaţiei se referă la trei mari
categorii de probleme:
 fapte, manifestări, obiecte;
 acţiuni, activităţi, comportamente, reacţii;

6
  opinii, atitudini, mentalităţi.

În orice tip de observare, cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de

întrebări: ce va observa? Cum o va face? Cum să înregistreze faptele observate?
Cum să le interpreteze în vederea teoretizării? Un model al observării ne propun
Ruth Kohn şi Pierre Nègre (1991):

Cine ? Pentru cine ?

Pentru ce ?

Cum ? Ce ?

Când ?
Unde ?

Cine? – echipa care va realiza observaţia

Pentru cine? – beneficiarul cercetării
Pentru ce? – scopul observaţiei
Ce? – obiectul observaţiei
Cum? – participă, înregistrează, interpretează
Când? – timpul
Unde? - locul

Aplicaţie
Pierre Bourdieu studiază mentalul burgheziei contemporane în perioada 1967-
1968 asupra unui eşantion de 1217 persoane, în Franţa. Concomitent cu
aplicarea chestionarului, operatorii de interviu au completat şi o fişă de
observaţie despre locuinţa, îmbrăcămintea, frizura, vorbirea persoanelor
intervievate.

Fişă de observaţie privind studierea gustului estetic al claselor sociale

7
Locuinţa:
apartament
casă
casă (pentru o singură familie), în afara oraşului
Vechimea locuinţei
Calitatea:
locuinţă socială
de clasă de mijloc
veche
sărăcăcioasă
destul de prestigioasă
foarte prestigioasă
Numărul camerelor:
Decorarea:
Mobila:
Stilul predominant:
Pardoseala:
Alte observaţii:

Îmbrăcămintea
Pentru bărbaţi:
salopetă
costum
pulover
haine obişnuite (cămaşă, blugi)
haine moderne
Pentru femei:
haine de casă
costum
fustă şi bluză
rochie foarte şic
încălţăminte (cu tocuri înalte, papuci)
machiaj şi parfum:
îngrijite sau nu:

Părul
Pentru bărbaţi:
scurt, mediu, lung
dat cu briliantă
mustaţă
barbă (specificaţi tipul)
Pentru femei:
scurt, mediu, lung
cu coc
coafat (permanent)

8
 oxigenat
cu bucle
drept
vopsit

Vorbirea
cultivată
vulgară
standard
cu greşeli gramaticale (specificaţi)
Accentul:
puternic
slab
inexistent

Actualizaţi pentru condiţiile de azi din România această fişă de observaţie

utilizată de P. Bourdieu.

Ghidul de observaţie

Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate

pentru realizarea observaţiilor directe de teren, consideră Vasile Miftode în
Tratat de metodologie sociologică (Lumen, 2003). Acest fapt explică de ce
„cea mai sociologică tehnică” este cel mai puţin practicată de sociologi.
Astfel, lipsa unor „fişe sociologice” şi a unui ghid precis de desfăşurare a
observaţiilor sociologice determină pe cei mai comozi sociologi să practice
chestionaromania.
Pentru a concretiza „cadrul general” al unei observaţii sociologice
s-a încercat redactarea unui ghid şi a unei „fişe de observaţie” pentru o
cercetare anumită. Paşii sunt următorii:
1. Se presupune că echipa a ajuns la o anumită
întreprindere pe care doreşte să o studieze. Se stabileşte mai întâi tema
de cercetare: capacitatea de adaptare la munca industrială a
persoanelor provenite din mediul rural. Această temă priveşte un
anumit fenomen social (are un caracter abstract) care poate fi cunoscut

9
doar prin elementele sau semnele lui, prin expresiile lui exterioare,
adică prin:
a) fapte, manifestări, obiecte;
b) acţiuni, activităţi, comportamente;
c) opinii, atitudini, mentalităţi.
Munca sociologului constă în capacitatea acestuia de a observa aceste
expresii ale socialului, ale indivizilor şi colectivităţilor în viaţa lor
obişnuită, la locul de muncă, acasă, în locurile publice sau de petrecere
a timpului liber.
2. Ajunsă la întreprindere, echipa trebuie să urmărească şi
să înregistreze tot ceea ce se petrece potrivit temei, obiectivelor şi
unităţilor de observaţie stabilite în prealabil. Calitatea rezultatelor
finale depinde de calitatea observaţiei directe, deci de calitatea datelor
primare. Există tendinţa de a întreba subiecţii referitor la anumite
lucruri, deci de a afla opiniile lor cu privire la tema cercetării, deşi
cercetătorii au posibilitatea să vadă şi să noteze direct ceea ce îi
interesează, fără intermediari. Întotdeauna se va da prioritate faptelor
văzute direct şi nu celor spuse de alţii.
3. Totuşi, observaţia nu exclude dialogul cu subiecţii,
convorbirile mai scurte sau mai îndelungate cu populaţia investigată.
Dimpotrivă, în cursul observaţiei suntem nevoiţi să întrebăm şi să
ascultăm ce spun, şi mai ales cum spun, cum prezintă subiecţii observaţi
faptele şi evenimentele. Ce spun trebuie notat şi verificat. Cum spun
trebuie descris (mimica, gesturile, reacţiile spontane) în detaliu pentru a
nu se pierde elemente semnificative. Pentru realizarea tuturor acestor
observaţii este necesară elaborarea unui demers metodic de investigare.
4. Dacă în timpul cercetării un şef de echipă sau de
secţie justifică lipsurile compartimentului pe care îl conduce afirmând că
subordonaţii sunt indisciplinaţi şi/sau slab pregătiţi profesional,
cercetătorul trebuie să reţină opinia acestuia pentru ca apoi să o verifice
minuţios. De aceea, se va observa direct modul de a munci şi conduita

10
fiecărui membru al echipei. Dacă opinia şefului de echipă nu se confirmă
prin fapte, sociologul se va întreba de ce acesta a formulat opinia
respectivă. De exemplu, un specialist foarte priceput în domeniul său
poate să nu se bucure de opinii favorabile din partea subordonaţilor din
cauza unui deficit de comunicare, a unei proaste colaborări, a unei
atitudini arogante, a lipsei de înţelegere pentru problemele celorlalţi, în
concluzie, opiniile trebuie întotdeauna verificate şi confruntate cu faptele,
utilizând tehnici şi mijloace variate.
5. Dacă ne interesează gradul de calificare a oamenilor,
randamentul lor profesional, situaţia absenţelor de la program nu ne vom
bizui doar pe opiniile subiecţilor chiar dacă aceştia sunt persoane cu
funcţii de conducere şi coordonare. Observaţia directă a acestor situaţii
presupune consultarea obligatorie a documentelor primare (certificate de
calificare, situaţii şi rapoarte contabile, fişe de pontaj, state de plată).
Răspunsurile date de subiecţi ne prezintă, de regulă, situaţiile
respective „în general" apelându-se doar la datele „rămase în
memorie", fapt care-1 obligă pe sociolog să alcătuiască el însuşi unele
statistici, tabele şi situaţii care interesează investigaţia sociologică
sprijinindu-se pe datele obiective din întreprinderea respectivă. Nicio
informaţie nu poate fi înregistrată şi luată în consideraţie dacă nu a
fost verificată. În anumite situaţii, unele statistici şi rapoarte pot
denatura adevărul tocmai prin „hiperexactitatea" lor care nu ţine seama
de natura calitativă şi dinamică a fenomenelor studiate. Prin urmare,
contactul direct cu faptele, observarea nemijlocită a realităţii nu ne
poate înşela.
6. Informaţiile obţinute se înscriu într-o fişă de observaţie care
seamănă foarte mult eu cele etnografice, şi chiar mai mult cu cele medicale
(adaptând, desigur, antecedentele, manifestările, diagnosticul şi
„tratamentul" la specificul fenomenelor sociale). Se vor utiliza şi o
serie de instrumente care se anexează: tabele, liste, scheme, hărţi,
cartograme, filme, fotografii etc. Desigur, se vor realiza observaţii

11
repetate pentru reflectarea dinamicii şi identificarea sensului şi ritmului
de evoluţie a fenomenului studiat. Fişele sociologice de observaţie
reflectă întregul social, redau colectivitatea socială respectivă
(întreprindere, sat) ca totalitate şi ca sistem unitar de elemente, fapte,
procese şi relaţii sociale. Din această perspectivă, fişa de observaţie
cuprinde pe de o parte o structură alcătuită din spaţiul fizic, spaţiu social,
spaţiul umanizat, spaţiul afectiv şi spaţiul cultural, precum şi
multitudinea de inter-relaţii ce se realizează între acestea, iar pe de altă
parte o structură alcătuită din colectivitatea socială observabilă, poziţia
spaţială a acesteia, instituţiile şi elementele componente, funcţiile şi
raporturile sociale în colectivitate, structura fenomenului studiat şi
funcţionalitatea fenomenelor observate.
7. Observaţiile depind de gradul de cunoaştere prealabilă
a colectivităţii şi de scopurile urmărite pe de o parte, precum şi de
experienţa cercetătorilor şi de timpul acordat observaţiei.
Observaţiile vizează manifestările colectivităţii studiate în diferite
împrejurări: la muncă, în timpul liber, în mediul familial, în mediul
social (stradă, cartier), în microgrupuri — atât la nivel individual, cât şi
nivel de grup. Înregistrarea observaţiilor presupune o anumită
clasificare, iar clasificarea presupune o primă reflexie (şi chiar
conceptualizare) asupra materialelor de teren. Unele clasificări se
realizează potrivit codurilor stabilite iniţial în funcţie de variabile,
indicatori, itemi etc., în timp ce altele nu presupun un nivel adâncit de
elaborare (unele reacţii, conduite, atitudini). Adesea operatorii de teren
notează fapte brute care urmează a fi interpretate şi analizate de sociologi,
fără a se putea lipsi de folosirea anumitor coduri şi unităţi de observaţie
comune pentru toţi cercetătorii. Observaţiile sunt înregistrate în funcţie
de contextul general al universului investigat, iar descrierile rămân
întotdeauna globale. Nu putem nota un anumit fapt sau o anumită
atitudine fără a menţiona contextul psihosocial şi împrejurările concrete în
care s-a manifestat.

12
 8. Unităţile de observaţie constituie o problemă cheie pentru
orice cercetător de teren. Aceste unităţi de observaţie se împart în
unităţi verbale (cuvinte cheie, propoziţii), unităţi nonverbale
(gesturi, reacţii spontane) şi unităţi de semnificaţie. Unităţile de
observaţie pot fi urmărite şi notate de către acelaşi cercetător sau pot fi
repartizate la cercetători diferiţi.
9. Unităţile de observaţie specific sociologice sunt "unităţile
de semnificaţie", în cazul unui studiu sociologic. Obiectul de cercetare va
aparţine vieţii sociale şi va fi privit din punct de vedere sociologic.
Cu alte cuvinte, trebuie să aibă o semnificaţie socială. Dacă se constată
că există instalaţii electrice şi sanitare defecte într-un liceu de specialitate
(construcţii, energetic) care posedă ateliere special amenajate însuşirii
meseriilor de electrician, instalator, constructor. Acest fapt are mai multă
semnificaţie decât dacă se constată acelaşi lucru în alte şcoli, cu alt profil.
Imaginea unei şcoli sau a unei întreprinderi se conturează încă „de la
intrare", de la primul contact cu oamenii şi cu locurile lor de muncă
(ordine sau dezordine, spirit gospodăresc sau dezorganizare şi risipă). Pe
baza acestor prime observaţii ne formulăm primele ipoteze pe care le
verificăm prin alte date şi prin alte tehnici.
Observând un grup putem întâlni o serie variată de fapte sau
gesturi semnificative: de politeţe, de admiraţie, de repulsie, de bunăvoinţă
sau de ameninţare, de stimă sau de desconsiderare, prin îmbrăţişări,
strângeri de mână, semne de aprobare sau dezaprobare. Observaţia
trebuie să vizeze astfel toate expresiile şi manifestările vizibile şi mai puţin
vizibile ale subiecţilor investigaţi.
10. Echipa sociologică trebuie să fie dotată cu aparate foto,
aparate de înregistrat şi filmat, calculatoare etc.

Observaţia sociologică are nevoie de experienţă şi talent şi nu

poate fi redusă la câteva reguli şi scheme. În sens larg, observaţia
sociologică este definită ca cercetare de teren, şi în sens restrâns, ca

13
metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz,
miros etc.) pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie mediul
înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele
individuale şi colective, acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal,
obiectele fizice, produsele activităţilor creative ale persoanelor şi grupurilor
umane. Descrierea, în cazul observaţiei, implică o activitate de comparare,
o reperare şi ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor. Important este ca
din datele de observaţie să se extragă legi.

Aplicaţie
Henri Peretz Ghid de observaţie într-o biserică catolică (după Chelcea,
Metodologia cercetării sociologice, 2004)

1. Definirea situaţiei: miza observaţiei, concluzia, cultura specifică

Loc descris: rugăciune, slujbă, spovedanie, vizita turiştilor,
acţiuni sociale etc.
Numele locului:
Expresii verbale, gesturi, liniştea frapantă din primele clipe:
limbajul verbal şi expresiv utilizat în această biserică
2. Inventarul obiectelor, instrumentelor, uneltelor şi al elementelor de
decor necesar acţiunii: scaunele, băncuţele de rugăciune,
lumânările, agheasmatarul, confesionalul, cutiile pentru bani,
biroul de primire, tablourile.
Utilizarea lor:
Capacitatea de primire: nr. de locuri
Planul locului
Interdicţii, literatura oferită
3. Regulile formale (religioase) care definesc locul
Ora deschiderii, orarul slujbelor, spovedaniilor,
regulamentele afişate
4. Cine şi ce face? Cine sunt angajaţii locului: clerul, paracliserul,
paznicul, laicii voluntari
5. Utilizatorii locului: monitorizarea (în zile şi momente diferite: o zi a
săptămânii, în timpul slujbei, în afara orelor de cult, duminica)
persoanelor care intră şi care ies pentru a afla variaţia de flux şi
pentru a stabili un eşantion de momente şi persoane reprezentative
pentru fluxurile obişnuite (sunt pregătite tabele cu linii şi coloane
pentru a efectua calcule). Se notează:

14
 Sexul persoanelor, vârsta lor aparentă, ţinută vestimentară,
originea lor geografică, orice indiciu privind apartenenţa
socială.
Câţi fac semnul crucii când intră? Câţi în mod corect? Câţi
îngenunghează?
6. Diferite utilizări date locului: perioada la care se realizează
observaţia (ex., Crăciunul, Paştele)
Înregistrarea secvenţelor unei activităţi obişnuite (ex. a unei
rugăciuni – trebuie cronometrată)
Alte utilizări: turism, loc de întâlnire, retragere la căldură
(iarna)
Utilizări deviante: a fura, a urina, a scuipa
7. Situarea clădirii în mediul ambiant: biserica catolică cea mai
apropiată, acces la mijloacele de transport, tipuri de clădiri
apropiate (locuinţe, birouri, gară, magazine). Această biserică oferă
şi alte servicii: ajutor social, cămin, restaurant etc.?
Observatorul trebuie să meargă prin cartier şi să observe
clădirile şi persoanele.

Adaptaţi acest ghid pentru studiul ceremonialului religios dintr-o biserică

ortodoxă.

1.4. Tipuri particulare ale observaţiei ştiinţifice

1.4.1. Observaţia participativă
1.4.2. Tehnica „participantului observator”

1.4.1. Observaţia participativă

Caracteristici:
1. Observaţia participativă, ca şi observaţia de tip etnologic,
presupune contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile
studiate (mai multe luni şi chiar mai mulţi ani) şi o anumită integrare
(participare) la activităţile specifice acestora;
2. Această cercetare nu vizează indivizii izolaţi de grup sau
context (aşa cum se
întâmplă în cazul interviului sau chestionarului) şi nu se rezumă la un

15
simplu dialog între operatori şi subiecţi (dialog ce s-ar desfăşura pe
baza unor formulare cu întrebări precodificate şi a unor eşantioane);
3. Observaţia participativă vizează ansamblul grupurilor sau
populaţiilor, prin ceea ce au mai caracteristic şi semnificativ. Acest tip
de observaţie urmăreşte astfel ceea ce este relevant pentru viaţa de
ansamblu a colectivităţii: tendinţe majore, modele şi stiluri de
comportament;
4. Observatorul aduce date mai veridice decât operatorul de
interviu sau chestionar (este mai uşor a minţi un anchetator decât a
disimula ceea ce eşti faţă de un observator);
5. Pentru a putea observa şi înregistra cât mai exact „ceea
ce se petrece” în colectivităţile studiate este necesar ca prezenţa
observatorului să fie acceptată de acestea. Practica sociologică arată
însă că o asemenea prezenţă îndelungată în interiorul grupului este mult
mai puţin tolerată decât dacă se administrează formulare şi întrebări.
Experienţa antropologilor şi etnologilor este relevantă în acest sens:
rezultatele pe care le-a obţinut Margaret Mead (Moeurs et sexualité en
Oceanie) n-au fost acceptate de soţii Lynd care decid utilizarea observaţiei
etnologice în cercetarea localităţilor luate ca întreg. Studiul asupra lui
Middletown (Robert Lynd, Middletown: a Study in American Culture) a
rămas celebru în literatura de specialitate şi un model de investigaţie de
teren.
6. Pentru realizarea unei cercetări ştiinţifice asupra unei anumite
colectivităţi sociale nu este suficient un singur observator, ci o echipă
- poate fi chiar interdisciplinară - ajutată de „participanţi observatori",
adică de subiecţi selecţionaţi în funcţie de interesele şi capacităţile lor.

Tipuri de observaţii participative

În funcţie de gradul de participare a observatorului avem:
1. observaţii-reportaj în care cercetătorii sunt mai mult
spectatori şi se menţin în afara grupului. Este specifică ziariştilor dar poate

16
fi practicată şi de sociologi (când se studiază manifestări culturale,
ceremonii tradiţionale, serbări = fenomene şi activităţi „discontinui");
2. observaţii etnologice în care cercetătorii se amestecă în
colectivitate, se integrează în mod cât mai real în viaţa şi munca
colectivităţii pe o perioadă mai mare de timp.

Etapele observaţiei participative

1. etapa iniţială a observaţiei - stabilirea obiectivului
investigaţiei - este precedată de alegerea locului cercetării şi de
acceptarea de către locuitorii-subiecţi a cercetătorului; aceasta
presupune mai întâi o „inspecţie generală" a contextului de cercetare, în
care sociologul trebuie să apară fără prejudecăţi, scheme categoriale şi
ipoteze prealabile. Cercetătorul nu poate fi total în afara subiectului, ci
are ca punct de plecare anumite întrebări de genul: Ce se petrece de
fapt aici? Ce îi face pe oameni să se comporte astfel? Pe ce principii
implicite este organizat microuniversul lor social? De la observaţia de
ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizată pe anumite aspecte şi
dimensiuni ale practicilor şi interacţiunilor umane şi eventual, pe o
anumită categorie de subiecţi;
2. observarea şi conservarea minuţioasă a faptelor,
fenomenelor şi relaţiilor sociale studiate care să cuprindă referiri la:
- trăsăturile indivizilor, la acţiunile şi interacţiunile lor;
- aspecte ce ţin de rutină şi ritual social (elemente
tradiţionale);
- caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat.
Chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de înregistrare, rămân
indispensabile notiţele, consemnările de teren scrise, în această situaţie
se impun două cerinţe:
- a nota minuţios nu înseamnă a înregistra totul; un
asemenea material ar fi foarte greu, dacă nu imposibil, de

17
 prelucrat şi analizat;
- trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile, sau măcar
cele două paliere ar trebui să fie distincte.
3. testarea ipotezelor ce presupune precizarea şi
consolidarea categoriilor şi ipotezelor. În acest caz, testare semnifică
un proces flexibil de tatonări, completări şi reveniri.
4. construirea teoriilor care leagă conceptele şi teoriile într-
un întreg.
Aceste etape ale observaţiei participative se suprapun într-o
proporţie considerabilă. Iar pe de altă parte, această importantă metodă
de investigaţie de teren include şi o altă etapă ce ţine de elaborarea
raportului de cercetare.
Reguli stabilite de sociologi pentru desfăşurarea observaţiilor
participative:
a) să respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile
specifice colectivităţii respective;
b) să nu se izoleze, să nu facă opinie separată; să adopte un
comportament natural pentru a nu trezi suspiciuni şi resentimente care
ar îndepărta orice şanse de încredere şi cooperare;
c) să nu lase impresia că este o autoritate, să nu şocheze prin
vocabular şi cunoştinţe, să nu joace rolul de sfătuitor sau conducător -
ceea ce ar influenţa negativ raporturile cu subiecţii;
d) să evite a se impune în acţiunile şi conversaţiile la care
participă şi să manifeste „prea multă iniţiativă"; nu trebuie să ignore şi
nici să desconsidere nimic din ceea ce se întâmplă în populaţia
observată (din satul, cartierul sau întreprinderea studiată); trebuie să
participe „ca toţi ceilalţi" şi să manifeste un interes „mediu" pentru
evenimentele, faptele şi manifestările care au loc;
e) să nu fie indiscret, să nu forţeze nota în scopul obţinerii
datelor şi nici să nu pară „prea interesat" sau preocupat de ceea ce se

18
întâmplă în jurul lui;
f) să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi
în cercetare; să acorde o atenţie aparte „persoanelor cheie” (liderilor
formali şi informali), fără de care nu vor avea acces la numeroase
documente şi nu vor fi primiţi în numeroare instituţii.
Orice echipă de cercetare care s-a deplasat în teren pentru
realizarea unei investigaţii trebuie mai întâi să se prezinte factorilor locali
de decizie, să explice scopurile cercetării şi să solicite sprijin, fără de care
nu poate depăşi numeroasele dificultăţi organizatorice, administrative, de
natură materială şi chiar de natură socio-culturală, afectivă (vizând
raporturile cu populaţia locală, grupuri, asociaţii sau subiecţi). Locuitorii
unui sat sau oraş sau membrii unui grup urmează sfaturile,
recomandările şi exemplul şefilor lor. Dacă echipa de cercetare nu se
bucură de încrederea şi sprijinul conducătorilor locali sunt prea puţine
şanse să se bucure de încrederea şi sprijinul populaţiei respective. Orice
anchetă de teren presupune colaborarea observatorilor cu observaţii, şi
în primul rând cu liderii locali.
Există mai multe grade de participare a observatorilor la
viaţa colectivităţii studiate pe de o parte, şi a subiecţilor la
realizarea observaţiilor pe de altă parte. Nu este benefică integrarea pe
deplin a observatorului în universul uman şi social studiat, întrucât poate
neglija sarcinile pe care le are de îndeplinit. O integrare prea mare
diminuează gradul de obiectivitate şi capacitatea de a surprinde faptele
cele mai semnificative şi mai reprezentative. De aceea, observatorul
trebuie să se menţină pe o poziţie relativ neutră (mai ales faţă de micro-
grupuri şi de interesele acestora).
Observatorul trebuie să manifeste interes egal faţă de toţi
membrii şi faţă de toate grupurile existente în colectivitate pentru a-şi
asigura încrederea şi sinceritatea acestora. „Nu este vorba de a acţiona ca

19
toţi ceilalţi pentru a fi acceptat de ei, ci de a-i accepta aşa cum sunt pentru
ca, la rândul lor, ei să te accepte" - Whyte.
Observaţia participativă este reuşită în funcţie de:
- atitudinea cercetătorului faţă de populaţia studiată;
- durata observaţiei. Aceasta trebuie să fie destul de mare
pentru a permite observatorului să cunoască bine colectivitatea şi să
înregistreze datele cele mai importante şi destul de mică pentru a nu-şi
pierde obiectivitatea printr-o identificare cu observatul.

1.4.2. Tehnica „participantului observator”

Caracteristici:

1. În timp ce în observaţia participativă cercetătorul este din afara

grupului, în cazul tehnicii „participantului observator", cercetătorul
este membru al grupului studiat.
2. Există dificultăţi în cazul unei observaţii îndelungate, de aceea
sociologul desemnează unul sau mai mulţi subiecţi care îi transmit date
cu privire la viaţa şi activitatea propriului lor grup. În fiecare cercetare
„este bine a avea un aliat la faţa locului” (Madeleine Grawitz).
3. Utilizarea „participantului observator" este o formă de colaborare
între teoretician şi practician, cu condiţia ca participantul să
respecte rigoarea şi regulile impuse de un studiu ştiinţific.
4. Deşi există riscul unor interpretări subiective, cercetătorul este
interesat să apeleze la aceşti observatori ocazionali pentru a nu
pierde evenimente importante: o anumită festivitate, ceremonie,
tradiţie.
5. Tehnica „participantului observator” a fost utilizată cu succes în
sociologia românească de Dimitrie Gusti între cele două războaie
mondiale. Echipele acestuia îi foloseau pe săteni în calitate de membri
activi. Datorită acestei colaborări, problemele locale au putut fi mai
uşor depistate şi înţelese, mai ales pentru că erau explicate de săteni.

20
6. Colaborarea cu subiecţii (ţărani, muncitori, orăşeni, tineri sau
bătrâni, femei sau bărbaţi) favorizează dezbaterea rezultatelor
cercetării „la faţa locului” pentru a completa eventualele goluri din
informaţiile deţinute.
7. În felul acesta, pot fi experimentate sau puse în practică propunerile
formulate.
8. Eficienţa acestor investigaţii directe constă în finalitatea
practică, de intervenţie în ansamblul vieţii sociale: schimbări în
modul de viaţă, în mentalităţile, atitudinile şi comportamentele
localnicilor.
9. Utilizarea tehnicilor de investigare bazate pe participarea unui număr
mai mare sau mai mic de subiecţi observaţi presupune experienţă de
teren, aptitudini psihologice în selecţia şi antrenarea acestora în
cercetare, ca şi respectare strictă a unor reguli.
10. Este util să se aleagă „fruntaşii" satului— liderii sociali. Şefii locali
sau „autorităţile sociale" pot fi nu numai buni informatori ci şi adevăraţi
colaboratori care pot participa la toate etapele investigaţiei.
11. Cu toate acestea, trebuie întotdeauna realizată o selectare
atentă a acestora, cât şi o delimitare clară a atribuţiilor fiecărui
participant observator. În cunoscutele lui anchete şi studii monografice,
Fréderic Le Play a utilizat „autorităţile sociale" mai ales ca informatori
şi mai puţin ca veritabili colaboratori.

21
 2. Anchete bazate pe chestionar (4h)

Într-o investigaţie sociologică cele mai importante sunt datele care

au calitatea de fapte. Această condiţie nu este îndeplinită decât de datele
observaţiei, ale experimentului şi documentării - tehnicile principale de
cercetare sociologică.
În raport cu aceste tehnici, chestionarul sociologic ocupă un loc
secundar în sistemul de tehnici de teren. El nu ne pune la dispoziţie
fapte despre fenomenul investigat ci opinii, adică o imagine a obiectului
investigat.
Ancheta prin chestionar se delimitează de celelalte tehnici prin două
trăsături esenţiale:
 într-o asemenea anchetă se pun întrebări cu privire la domeniul
studiat şi nu se intră în contact direct cu realitatea, cu mediul pe care
vrem să-1 studiem, să-1 diagnosticăm;
 Subiecţii sunt chestionaţi, în majoritatea cazurilor, în afara
mediului „natural", adică social al problemei.
Aceste note specifice fac din chestionar un instrument secundar
de investigaţie, fiind considerat doar un simplu instrument printre altele.
Într-o anchetă prin chestionar - care este aproape întotdeauna o
anchetă de opinie - cercetătorul este de obicei străin mediului de muncă
şi de viaţă al subiecţilor. El pune întrebări unui om izolat de mediul său şi
de problemele sale cotidiene.

22
 În etapa actuală, sociologia n-a depăşit în întregime amatorismul şi
diletantismul, legate mai ales de tehnica chestionarului, extrem de
comodă, aflată la îndemâna oricui sau care pare astfel datorită „tradiţiei
în formularea şi administrarea întrebărilor", codificării etapelor ei
principale, caracterului cantitativ al informaţiilor şi mai ales datorită
mijloacelor de prelucrare mecanică sau electronică.
Tehnica chestionarului este mult mai complexă în realitate. Numai
că, în numeroase cazuri, se procedează mult mai simplu decât ar permite
o investigaţie sociologică. Se „împrumută" un chestionar sau se
„confecţionează" dintr-o sursă indirectă de date, se multiplică fără a fi
testat, se distribuie la întâmplare într-o populaţie dată, se trece la
recuperarea lui şi la calcularea şi traducerea cantitativă a răspunsurilor.
Se fac câteva tabele şi grafice, se „comentează" tipurile de răspunsuri şi se
redactează „raportul de anchetă". Se afirmă, în final, că a fost realizată o
investigaţie sociologică.
Organizarea unei cercetări sociologice nu se poate baza pe o singură
tehnică de lucru şi cu atât mai puţin pe tehnica chestionarului,
cercetătorul trebuie să fie înarmat nu numai cu date de teren, dar şi cu
intuiţie şi imaginaţie în întreaga desfăşurare a investigaţiei.

2.1. Etapele anchetei prin chestionar

1. stabilirea şi delimitarea temei; 2. formularea sarcinilor

(obiectivelor); 3. calcularea şi stabilirea mijloacelor materiale,
respectiv a instrumentelor tehnice auxiliare; 4. determinarea
populaţiei sau a „universului cercetării"; 5. preancheta; 6.
documentarea (teoretică şi faptică); 7. stabilirea ipotezelor; 8.
construirea eşantionului; 9. redactarea chestionarului; 10.
pretestarea şi definitivarea chestionarului şi ancheta pilot; 11.

23
administrarea pe teren a formularelor; 12. codificarea răspunsurilor;
13. analiza datelor: tabulări, scalări, corelaţii, reprezentări grafice, modele
etc. 14. redactarea concluziilor şi a raportului de anchetă (propuneri
de „intervenţie " în viaţa socială, în desfăşurarea fenomenlor studiate).
1. Stabilirea şi delimitarea temei
Precizarea obiectului nu se poate face fără o definire clară a
conceptului principal şi a sistemului iniţial de concepte, De aceea,
este absolut necesară o analiză prealabilă a datelor şi informaţiilor de
care dispunem.
De exemplu, la tema: „Utilizarea timpului liber în marile oraşe"
trebuie precizare câteva lucruri:

• Ce înţelegem prin timp liber? Dar prin marile oraşe?

• Ce populaţii şi ce medii sociale vom investiga?

• La care aspecte ale timpului liber ne vom referi?
Sfera tematică a „timpului liber", cât şi cea a „marilor oraşe" este prea
complexă pentru a putea fi studiată numai cu ajutorul chestionarelor.
Pe de altă parte, delimitarea obiectului ne ajută să stabilim populaţia ce
urmează a fi investigată şi să evităm formulare prea lungi, „chestionare
atotcuprinzătoare".

2. Stabilirea obiectivelor
Obiectivele pot fi teoretice, metodologice şi practice. Fiecare
cercetare trebuie să urmărească obiective precise în legătură cu populaţia
care va fi investigată.
3. Mijloacele materiale necesare anchetei
Mijloace documentare, mijloace de deplasare, mijloace de
redactare şi multiplicare a instrumentelor de lucru, aparate şi
instrumente tehnice auxiliare (reportofon, aparat foto etc.), echipe de
cercetare, timp material suficient pentru desfăşurarea tuturor etapelor,

24
mijloace financiare şi tehnice de analiză a datelor, operatori şi mijloace
pentru lucrările ajutătoare etc.
4. Determinarea populaţiei
Ancheta prin chestionar se realizează, de regulă, prin utilizarea
unui eşantion care este extras dintr-o populaţie mai largă, numită
„populaţie de referinţă" sau „univers" al cercetării. Stabilirea
„populaţiei de referinţă" pare simplă, dar în realitate ridică numeroase
probleme.
„Universul cercetării" reprezintă ansamblul populaţiei la care
se referă şi pe care o afectează scopul investigaţiei. Numai din
cadrul acestei populaţii vom extrage eşantionul căruia îi vom administra
chestionarul. „Populaţia cercetării" trebuie stabilită imediat după ce au fost
stabilite obiectul şi obiectivele investigaţiei sociologice.
Chestionarul va include întrebări de identificare pentru a
vedea dacă subiectul care răspunde la întrebări aparţine sau nu
populaţiei de referinţă.
5. Preancheta
Preancheta este acţiunea cercetătorului de a se deplasa în
„spaţiul social" al viitoarei investigaţii cu scopul de a prospecta şi
identifica problematica sociologică în vederea construirii ipotezelor şi
a instrumentelor de lucru. Preancheta nu trebuie identificată cu
documentarea (deşi ambele au un rol însemnat în formularea ipotezelor).
Preancheta este, de fapt, o operaţie care se realizează pe teren, prin
observaţie, interviu, chestionar ca şi ancheta propriu-zisă.
6. Documentarea
Această etapă se referă atât la culegerea informaţiilor cu privire la
temă, cât şi la culegerea informaţiilor cu privire la „populaţie" (informaţii
existente în literatura sociologică). Documentarea trebuie să vizeze mai
ales rezultatele obţinute de alte echipe de cercetare pe aceeaşi temă şi
în acelaşi „univers". Concluziile la care au ajuns ceilalţi sociologi vor

25
putea constitui ipoteze sau elemente ale unor ipoteze pentru ancheta care
se pregăteşte.
Documentarea serveşte, de asemenea, la stabilirea bibliografiei
temei (care trebuie să fie suficient de reprezentativă).
7. Stabilirea ipotezelor
Realizarea scopurilor anchetei presupune şi formularea unor
ipoteze care urmează a fi verificate pe teren. O ipoteză se poate prezenta
sub forma unei propoziţii de tipul: „ Reuşita şcolară este, printre altele,
funcţie de caracteristicile mediului cultural în care trăieşte copilul" - Pierre
Bourdieu. Pornind de la o asemenea ipoteză, se pot construi
variabilele, adică traducerea conceptelor şi noţiunilor în operaţii de
cercetare definite.
Exemple de ipoteze: „faptul de a fi crescut într-o familie autoritară
compromite dezvoltarea şi înflorirea personalităţii"; „deţinerea
unui televizor are drept efect reducerea contactelor şi relaţiilor
sociale".
Ipotezele pot avea o formă explicită sau o formă implicită. De exemplu, o
anchetă cu privire la „Imaginea societăţii contemporane în conştiinţa
adolescenţilor" unele ipoteze sunt implicate în obiectivele propuse:
a) Sunt adolescenţii favorabili evoluţiei societăţii de azi?,
manifestă ei o atitudine activă şi pozitivă faţă de această evoluţie?
(obiectiv direct şi ipoteza implicită);
b) Sunt adolescenţii interesaţi de problemele evoluţiei sociale
contemporane?, exprimă ei opinii şi atitudini pozitive sau negative faţă
de această problematică? (obiectiv indirect şi ipoteză implicită).
8. Construirea eşantionului
O anchetă se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui
eşantion şi foarte rar prin investigarea directă a întregii populaţii. Acesta din
urmă este cazul recensământului, destul de rar organizat, pe când
anchetele prin sondaj sunt extrem de frecvente şi atunci se selectează

26
un eşantion. A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei
populaţii de referinţă, printr-un procedeu de eşantionare, un anumit
număr de indivizi a căror grupare trebuie să întrunească în primul
rând însuşirea reprezentativităţii.
Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate stabilită prin
diferite procedee şi a cărei investigare ne conduce la concluzii care vor
putea fi extrapolate la ansamblul colectivităţii de origine.
Eşantionul trebuie deci să fie reprezentativ pentru populaţia din care a
fost extras.
Operaţia prin care stabilim sau extragem un eşantion reprezentativ
dintr-o anumită populaţie pe care vrem s-o studiem se numeşte
eşantionare. Există două procedee de eşantionare:
 Procedeul probabilist sau al alegerii prin hazard;
 Procedeul cotelor.
Procedeul probabilist satisface regula fundamentală a eşantionării:
asigură fiecărui element al populaţiei şanse egale de a figura în
eşantion. Populaţia este înscrisă în liste numerotate care vor fi
confruntate cu tabelele „numerelor aleatoare" (cifre de la 0 la 9 care pot să
apară în orice loc al tabelului). Există însă unele inconveniente în cadrul
acestui procedeu. Listele cu numele „în ordine alfabetică" nu pot fi
folosite ca „bază de eşantionare" decât în măsura în care sunt cu
adevărat repartiţii aleatoare, asemănătoare în principiu cu repartiţia din
tabele matematice. De exemplu, nu putem folosi ca bază de selecţie
anuarele telefonice întrucât abonaţii telefonici constituie o categorie
socio-economică diferită ca structură de cea a populaţiei totale şi deci
eşantionul respectiv nu mai este reprezentativ, iar concluziile nu mai pot fi
extrapolate. Prin urmare, nu putem folosi ca bază de eşantionare
anumite categorii de persoane: abonaţi telefonici, indivizi cu studii
superioare, locuitori ai cartierelor rezidenţiale centrale etc.

27
 Procedeul cotelor presupune atribuirea de „cote" fiecărui
operator de teren. Ele se referă la numărul de subiecţi ce urmează a fi
investigaţi de fiecare cercetător în parte în funcţie de anumite
caracteristici (variabile): sex, vârstă, profesie, grad de şcolarizare etc. (De
exemplu, dacă populaţia totală cuprinde 51% femei şi 49% bărbaţi,
atunci şi eşantionul trebuie să cuprindă 51% femei şi 49% bărbaţi.
Procedeul cotelor este criticat întrucât sociologul are libertatea de a
chestiona pe cine vrea, persoane care pot fi uşor de contactat sau
persoane cu care are el mai multe afinităţi, în felul acesta poate interveni
subiectivismul. Pentru a evita distorsionări ale rezultatelor, pot fi
introduse reguli suplimentare pentru operatori:
- să nu aleagă subiecţii din anturajul lor;
- să li se impună un itinerar (zona unde fiecare în parte va realiza
interviurile).
În legătură cu constituirea eşantionului, există două probleme esenţiale:
a) Care trebuie să fie talia eşantionului?
b) Care este procedeul adecvat de alegere a subiecţilor
cărora li se va administra chestionarul?
a) Talia eşantionului trebuie să fie suficient de mare pentru a
asigura reprezentativitatea şi valoarea răspunsurilor care vor fi date şi
suficient de mică pentru ca echipa de cercetare să poată chestiona pe
toţi subiecţii aleşi. În cazul eşantioanelor stabilite prin hazard, cu cât
eşantionul este mai mare cu atât mai mare va fi precizia cu care el redă
caracteristicile populaţiei-mamă. Valoarea datelor este în funcţie de talia
eşantionului şi nu de proporţia pe care eşantionul o reprezintă în
populaţia mamă (în afară de cazul în care reprezintă 20% sau mai mult
din această populaţie). Un eşantion prin hazard de l .000 de persoane
alese dintr-un oraş de 6.000 de locuitori nu se va dovedi mult mai precis
decât un eşantion de aceeaşi talie extras dintr-un oraş de 2 mii. de
locuitori.

28
 Teoria şi practica eşantionării se fundamentează pe teoria
matematică a probabilităţii şi mai ales pe legea numerelor mari,
descoperită de J. Bemoulli şi Poisson. Ei au arătat că atunci când extragi
eşantioanele prin hazard, erorile posibile sunt invers proporţionale cu
rădăcina pătrată a numărului de eşantioane extrase.

Volumul eşantionului Erori probabile

619 6%
2442 3%
21978 1%
219800 0,1%

Eşantionarea este o operaţie necesară în orice anchetă prin

chestionar şi ea nu poate fi întreprinsă decât cu ajutorul calculelor, al
legilor statistice şi matematice. În calcularea taliei eşantionului trebuie să
ţinem cont ca media aritmetică a distribuţiei principalelor variabile
(stabilite în prealabil în funcţie de temă, obiective, populaţie) să nu difere
în eşantion mai mult decât valorile stabilite, adică să nu depăşească
limitele unor procente de erori admise. După stabilirea taliei (care
trebuie calculată prin parcurgerea unor etape) se poate trece la
extragerea efectivă a eşantionului. Modul cel mai simplu îl constituie
„tragerea la sorţi":
 indivizii din populaţia totală sunt numerotaţi;
 numerele respective sunt introduse în urnă;
 se extrag numere din urnă până se satisface talia stabilită a
eşantionului.
Un procedeu mai modern de extragere a eşantionului îl constituie
utilizarea tabelelor cu numere aleatoare. Un alt procedeu îl constituie
aplicarea ,,pasului statistic'', calculat pe baza taliei eşantionului şi a
dimensiunii populaţiei totale, astfel:
- populaţia totală = 10.000 studenţi

29
 - talia eşantionului = 500 studenţi
- pasul stabilit = 10.000 : 500 = 20
- număr de eşantioane posibile = 20.
Înainte de a se aplica „pasul statistic" trebuie să tragem la sorti
numărul corespunzător primului subiect care va face parte din eşantion
şi de la care se aplică pasul stabilit. În cazul de mai sus (pasul statistic
20) trebuie să vedem cu care dintre numerele de la l la 20 trebuie să
începem.
De problema eşantionării este legată şi problema identificării şi
eliminării erorilor care apar în cazul utilizării tehnicii chestionarului.
Există două tipuri de erori:
1. Erori de eşantionare care depind de gradul de
reprezentativitate al eşantionului, adică de talia lui. Aceasta depinde,
la rândul său, de gradul de omogenitate a populaţiei eşantionate, în
raport cu variabila luată în calcul. Eroarea de eşantionare rezultă
din diferenţa dintre media distribuţiei variabilei studiate în eşantion şi
media distribuţiei aceleiaşi variabile în populaţia totală.
2. Erori de măsurare, care îşi au originea în imprecizia
chestionarului sau în greşelile profesionale ale operatorilor. Operatorul
poate face anumite greşeli în aplicarea formularelor pe teren sau
chestionarul are anumite întrebări care sunt eronat formulate.
Având în vedere importanţa eşantionării în aplicarea tehnicii
chestionarului este necesar să fie sintetizate principalele momente ale
stabilirii unui eşantion:
a) se stabileşte procedeul adecvat de eşantionare, în funcţie de
mărimea populaţiei, de gradul de omogenitate , de zona de anchetă, de
materialele disponibile etc.;
b) se calculează talia eşantionului optim, în funcţie de variabilele
studiate şi de obiectivele urmărite;
c) se stabileşte eşantionul propriu-zis: se constituie listele cu

30
subiecţii care vor face parte din eşantion ( prin aplicarea unui procedeu
menţionat); în liste vor fi precizate numele şi prenumele, adresa completă,
vârsta, profesia, starea civilă;
d) se stabilesc liste de rezervă, cu dimensiuni mult mai mici, în
funcţie de numărul estimat al absenţelor şi refuzurilor subiecţilor;
e) listele sunt împărţite în mod egal - ca număr de subiecţi - pe
operatori, care urmează să administreze pe teren chestionarul şi
întrebările formulate.
9. Redactarea formularului de chestionar
a) Reguli de redactare: întrebările trebuie să fie clare, simple,
concise, lipsite de orice ambiguitate. Deşi unele întrebări formulate
iniţial par inutile sau nu se integrează în problematică, doar pretestarea
şi ancheta pilot vor indica care din întrebări sunt adecvate şi care trebuie
eliminate.
b) Tipuri de întrebări - probleme
1. Cele mai răspândite întrebări şi cele mai comode sunt întrebările
închise. Acestea pot fi bipolare sau cu un evantai de răspunsuri
precodificate - dintre care subiectul trebuie să aleagă unul sau mai multe
răspunsuri, dar trebuie să se precizeze acest lucru. Aceeaşi întrebare poate
fi prezentată în forme diferite:

1. Vă place berea? Da.............................0

Nu..................................l
2.Vă place berea? Foarte mult...............0
Mult...............................l
Puţin...............................2
Foarte puţin....................3
Deloc...............................4
Nu-mi dau seama............5
3.Vă place berea?

31
 Foarte Foarte
puţin 2 3 4 mult
1 5

I se cere subiectului să-şi însemne poziţia în scala alăturată în care

1 înseamnă „foarte puţin”, iar 5 „foarte mult”. O întrebare de opinie care
implică în răspunsuri un mare grad de subiectivitate poate lua forma
următoare:
Cum apreciaţi tineretul de azi în raport cu tineretul de acum
jumătate de secol?
Mult mai matur.....................0
Puţin mai matur....................l
La fel de matur......................2
Ceva mai puţin matur............3
Mult mai puţin matur............4
Nu am nicio opinie.................5

2. Întrebări deschise: răspunsul nu este prevăzut, iar subiectul nu este

constrâns să aleagă un răspuns dintr-o serie de răspunsuri deja
codificate, ci este liber să se exprime cum vrea. În formular trebuie să se
rezerve un spaţiu pentru răspuns.
Ex. - Care este părerea dvs. despre filmul contemporan?
......................................................................................................
..........................................
Ex. - Care sunt filmele pe care le-aţi vizionat în ultimele două
săptămâni?
l....................... 4................................
2........................ 5.................................
3........................
Caracteristici şi avantaje:
 ne pot da informaţii valabile asupra oricărui subiect;

32
  sunt indispensabile dacă culegem informaţii cu privire le probleme
delicate (relaţii interpersonale, familie, dragoste, religie etc.);
 prelucrarea şi analiza răspunsurilor se realizează prin aplicarea
analizei de conţinut.

3. Întrebări semi-deschise (semi-închise): răspunsurile posibile sunt

redactate şi codificate ca şi în cazul întrebărilor închise, dar se lasă
posibilitatea de a adăuga răspunsuri libere.
Ex.: De ce v-aţi hotărât să urmaţi această facultate?
Pentru că îmi place profesia...................................0
Pentru că au dorit părinţii......................................l
Pentru că corespunde înclinaţiilor şi intereselor mele 2
Pentru că este o facultate „uşoară".........................3
Pentru că voi câştiga bine.......................................4
Alte cauze (care sunt acestea)
-........................................................................5
-........................................................................6
Avantaje şi dezavantaje:
 facilitează prelucrarea analizei răspunsurilor codificate deja;
 riscă să le sugereze subiecţilor răspunsurile care li se par
adecvate.
La asemenea întrebări trebuie introduse categorii noi: „Fără
răspuns", „Nu ştiu", „Nu vreau să răspund", „Fără opinie" care sunt
incluse în categoria „Non-răspunsuri'', care complică analiza şi
interpretarea acestora.
Raportul dintre întrebările deschise şi întrebările închise
Întrebările deschise solicită din partea subiecţilor să-şi amintească
de ceva iar apoi să redea spontan lucrurile de care îşi amintesc.
Întrebările închise solicită subiecţilor, dimpotrivă, să recunoască ceva
(din oferta de răspunsuri precodificate). Se ştie că „recunoaştem mai

33
uşor ceva decât să ne amintim". Întrebarea deschisă poate provoca
greşeli prin omisiune, iar întrebarea închisă prin influenţare.

4. Întrebările scalate (cu răspunsuri ierarhizate). Răspunsurile la

întrebările de opinie care vizează atitudinile, motivaţiile şi conduitele vizavi
de o situaţie se pretează cel mai bine operaţiilor de scalare. Există două
situaţii:
a) întrebări prescalate. Se construieşte în prealabil o scară în
care fiecare răspuns posibil ocupă o poziţie ierarhică între două extreme:
Ex. Studiul integrării socio-profesionale a forţei de muncă
dintr-o întreprindere:
1- integrare de nivel superior
2- integrare de nivel mediu
3- integrare de nivel inferior
4- în proces de integrare
5- slabă integrare sau integrare incipientă
6- dezintegrare sau integrare parţială
7- dezintegrare sau integrare totală
Se poate utiliza „linia gradată", care se poate introduce în chestionar
în locul unei întrebări scalate, astfel:

Atitudinea cea 4 3 2 1 Atitudinea cea mai

mai pozitivă negativă
b) întrebări post-scalate la care răspunsurile sunt
ierarhizate după administrarea chestionarului şi după analiza lor de
conţinut. În acest caz, întrebarea este înscrisă în chestionar în una din
formele precedente (închisă, deschisă, semi-deschisă).

5. Întrebări de opinie şi de intenţie - sunt cele mai frecvente

întrucât caracterizează ancheta de teren prin chestionar.

34
 6. Întrebări speciale - de exemplu, întrebări filtru sau de
control. Acestea au acelaşi conţinut dar diferă formularea şi sunt
amplasate în „zone" diferite ale chestionarului. Există şi derivate ale
întrebării principale care au funcţia de control al răspunsurilor şi al
coerenţei chestionarului. Ex. Ce studii aţi efectuat? (întrebare principală)
Care este ultima şcoală (facultate) urmată? (întrebare de
control)

c) „Punerea în pagină"
Chestionarul sociologic nu este o simplă listă de întrebări, ci
acestea trebuie aranjate într-o anumită ordine în funcţie de temă, de
obiective, de tipul întrebărilor şi de caracteristicile subiecţilor.
Scopul principal este acela de a evita pericolul contaminării
răspunsurilor, datorat asemănării sau înrudirii întrebărilor învecinate.
Ex. un sondaj efectuat în 1939 în SUA a cuprins două întrebări
(Franţa şi Anglia declaraseră deja război Germaniei):
1. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor
americani să se
angajeze în armata germană?
2. Credeţi că SUA ar trebui să dea voie cetăţenilor
americani să se
angajeze în armata franceză sau engleză?
Întrebările au fost aplicate atât în această ordine, cât şi în ordine
inversă, obţinându-se rezultate diferite, însă niciuna din cele două ordini
nu este mai justă decât cealaltă. Pentru a elimina acest pericol trebuie
să amplasăm întrebările înrudite şi deci contaminabile în ansamblul
chestionarului în aşa fel încât să fie cât mai „îndepărtate" una de alta.

Pentru a identifica existenţa contaminării avem la dispoziţie două

procedee:

35
  întrebările respective să fie aplicate când într-o ordin când în alta;
 eşantionul va fi divizat în două părţi şi apoi aplicăm întrebările
în ordini diferite celor două eşantioane.
Maurice Duverger propune, pentru evitarea contagiunii, ca
întrebările să fie aranjate în ordine, pornind de la întrebările cele mai
generale spre întrebările cele mai speciale, însă nici prin acest procedeu
nu se evită contaminarea pentru că răspunsurile la întrebările speciale
(particulare) din partea a doua vor fi sugerate (deci contaminate) de
răspunsurile date la întrebările generale din partea întâi a
chestionarului.
Reguli:
1. nu trebuie ca întrebările „să curgă" una după alta potrivit
conţinutului lor (subiectul controlează răspunsurile şi nu este spontan);
2. la începutul formularului trebuie incluse câteva întrebări de
pregătire, fără importanţă directă pentru temă, cu scopul de a câştiga
încrederea subiectului şi de a-1 deconecta;
3. întrebările cele mai dificile şi mai delicate trebuie puse în
partea a doua a chestionarului, când se presupune că subiectul este
pregătit şi are suficientă încredere pentru a da răspunsurile cele mai
sincere;
4. dacă există mai multe întrebări delicate, ele trebuie dispersate de-
a lungul formularului;
5. un formular nu trebuie să fie prea lung - nu trebuie să
depăşească 30 de întrebări, iar administrarea lui nu trebuie să
dureze mai mult de 40'-50'. Formularele care, prin forţa lucrurilor sunt
mult mai lungi trebuie administrate în etape şi în zile diferite;
6. pentru verificarea sincerităţii subiecţilor sau a corectitudinii
răspunsurilor, trebuie introduse întrebări filtru sau de control în
diferite zone ale formularului. Se poate utiliza şi un alt procedeu:
aceeaşi întrebare poate fi amplasată în locuri diferite în chestionar,

36
urmărindu-se conţinutul răspunsurilor;
7. proiectul de chestionar astfel stabilit trebuie supus pretestării,
înainte de a fi definitivat şi multiplicat în vederea anchetei propriu-zise.

c) Redactarea întrebărilor
Reguli:
- textul întrebării trebuie să fie cât mai simplu, concis, nesugestiv şi
netendenţios;
- termenii utilizaţi trebuie să fie obişnuiţi, familiari subiecţilor;
- unele întrebări pot fi personalizate sau individualizate
pentru a câştiga încrederea subiecţilor „Dvs. credeţi că...", Ce ştiţi dvs.
despre...?", „Care este părerea dvs. despre...?"
Nu există o schemă unică sau un model unic de formular
pentru toate anchetele. Succesiunea întrebărilor este în funcţie de tipul
de anchetă (sondaj de opinie, studiul datelor factuale etc.), de eşantion
(caracteristicile subiecţilor, de tehnica de administrare). Etape:
1. întrebările de identificare (sex, vârstă, şcolarizare, profesie,
mediu de origine...) sunt grupate la începutul formularului;
2. întrebările pregătitoare şi întrebările uşoare (care
urmăresc câştigarea încrederii subiectului) sunt amplasate la
începutul formularului;
3. întrebările de odihnă şi relansare sunt intercalate între
întrebările dificile. Ele îndeplinesc funcţii de relaxare, distragere
a atenţiei şi trecere de la o temă la alta, uneori de la întrebări mai
uşoare la altele mai grele;
4. independent de tehnica de administrare, orice chestionar trebuie să
aibă un text introductiv iar unele dintre ele trebuie să includă şi
texte scurte pentru unele capitole(„grupuri de întrebări").

10. Pretestarea şi definitivarea chestionarului

37
 Pretestarea urmăreşte să evalueze eficacitatea instrumentului
construit. Pretestarea va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate,
nivelul de înţelegere şi de interpretare a întrebărilor de către subiecţi.
Pretestarea constă în administrarea formularului unui micro-eşantion (20-
30 subiecţi) care are aceleaşi caracteristici ca şi „populaţia" anchetată.
11. Aplicarea chestionarului pe teren
Dintre procedeele de aplicare menţionăm cele mai frecvent utilizate:
a) auto-administrarea (aplicare directă de către subiecţi); în
acest caz, formularul (instrumentul de lucru) trebuie să aibă text
introductiv, explicaţii şi lămuriri suficiente.
b) administrarea indirectă (aplicare prin intermediul
operatorilor); în acest caz, operatorul trebuie să respecte anumite reguli:
- să câştige încrederea subiecţilor;
- să dea explicaţii într-o formă cât mai clară şi mai concisă;
- să noteze complet răspunsurile şi eventualele reacţii observate la
subiect;
- să nu influenţeze şi să nu orienteze în niciun fel opţiunile
subiecţilor.
c) „administrare colectivă" - tip extemporal, în prezenţa
cercetătorului (deci auto-administrare supravegheată). Formularele sunt
distribuite direct subiecţilor convocaţi într-o sală corespunzătoare, la
aceeaşi oră şi sunt completate în acelaşi timp de către toţi subiecţii.

12. Codificarea răspunsurilor

Codificarea este operaţia prin care cercetătorul stabileşte tipurile
de răspunsuri şi atribuie fiecărui tip o cifră sau o literă, adică un cod.
În cazul în care formularele cuprind întrebări închise - cu evantai
de răspunsuri - înseamnă că avem de-a face cu formulare precodificate,
întrucât răspunsurile sunt numerotate, au primit deja codurile. Cele mai
multe chestionare cuprind şi întrebări deschise sau întrebări semi-

38
deschise ale căror răspunsuri vor trebui analizate şi codificate. În
cazul unor formulare scurte şi a unor eşantioane mici, codificarea este o
operaţie simplă sau poate fi omisă.
Codificarea este o operaţie intermediară între administrarea
formularului şi analiza răspunsurilor, constând în transcrierea
informaţiilor într-un limbaj determinat - în coduri -fiecare cod
corespunzând unei singure categorii de date.

13. Analiza datelor

Analiza de conţinut nu poate fi condusă decât de sociolog -
persoana care a stabilit tema, conceptele şi ipotezele.
Sunt realizate două tipuri de operaţii:
1. gruparea răspunsurilor de acelaşi tip: (Da, Nu ...) şi calcularea
frecvenţei absolute şi a frecvenţei relative (%);
2. stabilirea corelaţiilor între diferite răspunsuri la diferite întrebări.
A doua operaţie este mai dificilă şi constă în a stabili măsura în
care două sau mai multe grupuri de răspunsuri sunt legate între ele. Se
construiesc tabele de corelaţii pe baza răspunsurilor primite. Asemenea
operaţii sunt prezentate pe larg în lucrările de statistică.

39
 3. Interviul (4h)

Interviul, una dintre cele mai frecvent aplicate metode de cercetare,

este utilizat în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, dar şi în
desfăşurarea diverselor activităţi profesionale.

3.1. Precizări terminologice. Definirea interviului

Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză

(interview, întâlnire, întrevedere) şi are ca echivalenţi, în limba franceză,
entretien (convorbire, conversaţie) şi entrevue (întâlnire între două sau mai
multe persoane). Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe
plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei
germani (în limba germană interview, befragung sau unterredung
înseamnă a întreba, a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu
cineva).
În limba română, termenul de interviu este folosit alături de cel de
„convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat termenul de
„convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
Pentru a facilita transmiterea rezultatelor şi realizarea comparaţiilor
între cercetători, majoritatea sociologilor, indiferent de limba lor maternă,
utilizează termenul englez interview, primul care a intrat în vocabularul
sociologic.

Definirea interviului
Interviul nu este o simplă discuţie în doi (ca în ziaristică), ci o
tehnică de investigaţie ştiinţifică, aplicată de echipe mai mult sau mai
puţin numeroase, în scopul cunoaşterii sociologice şi pluridisciplinare a

40
unui anumit fenomen. Interviul sociologic este astfel „un procedeu de
investigaţie ştiinţifică care utilizează procedul comunicării verbale pentru
a culege informaţii în scopul urmărit” (R. Pinto şi M. Grawitz, 1964). În
Dicţionarul de sociologie (1998), interviul este prezentat ca o„tehnică de
obţinere prin întrebări si răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi
grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”. Spre deosebire de interviul
ziaristic, interviul sociologic presupune deci o bază teoretică şi mai multă
precizie tehnică, iar datele obţinute urmează să fie valorificate potrivit unui
sistem conceptual şi a unui set de ipoteze, după ce aceste date au fost
prelucrate prin procedee ştiinţifice, inclusiv statistico-matematice.
Etimologic, termenul de interviu semnifică întâlnirea şi conversaţia
între două sau mai multe persoane. Acestea sunt, de fapt, şi caraceristicile
definitorii ale acestei metode de cercetare: interviul este o conversaţie faţă
în faţă, în care o persoană obţine informaţii de la o altă persoană. Deşi în
viaţa cotidiană utilizăm interviul, acest lucru nu înseamnă că orice
conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează
cu un interviu, în special cu un interviu de cercetare stiinţifică. În general,
interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare
de tip special, în care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar
cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana intervievată).
Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica
interviului, dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi
el pe întrebări şi răspunsuri). În primul caz este vorba de obţinerea de
informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimate liber despre
problema pusă în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi
răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea obligatorie a
răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului
răspunsurile sunt scurte, clare, precise).

3.2. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane

41
 Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane
duce, aşadar, la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la verificarea,
testarea ipotezelor. Acesta se deosebeste de comunicarea verbală obişnuită
prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează.
Chestionarul şi interviul sunt cele mai utilizate tehnici de cercetare
în ştiinţele socioumane. În general, se recomandă utilizarea interviului
când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se
desfăşoară în locuri private, când se cercetează credinţele şi atitudinile,
neexistând documente scrise despre acestea (M. Stacey, 1970).
Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:
 Identificarea variabilelor şi a relaţiei dintre variabile (scop
explorator); astfel, se pot formula ipoteze interesante şi valide;
 Poate constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în
vederea testării ipotezelor; fiecare întrebare reprezintă un item în
structura instrumentului de măsurare;
 Recoltarea unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte
metode.

Schema situaţiei de interviu

Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe
conversăm (respectiv, punem întrebări, dăm răspunsuri), ar trebui
clarificat modul în care se realizează situaţia de interviu ca relaţie dintre
două persoane sau un operator de interviu şi un grup de persoane, din
punct de vedere psihosociologic. Interviul personal faţă în faţă (face-to-face
interview), cel mai utilizat procedeu de intervievare, presupune
interacţiunea dintre două persoane, pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Prin întrebări care determină
răspunsuri din partea lui Y. Aceste răspunsuri vor declansa la X anumite

42
reacţii specifice (fie prin faptul că X trece la o altă întrebare, fie că repetă
întrebarea, fie că oferă explicaţii suplimentare sau reacţii etc.). Aşadar,
relaţia dintre X şi Y nu este simetrică (rolurile sociale nu se schimbă între
ele şi nici sensul transmiterii informaţiilor nu poate fi schimbat) şi o
putem reda grafic astfel:

X Y

Persoana intervievată Y îi transmite lui X (operatorul de interviu) un volum

mai mare de informaţii, comunicarea fiind unilaterală (de la Y la X). X
conduce discuţia. Relaţia dintre X şi Y depinde de statusul social al
persoanelor care interacţionează (vârstă, sex, nivel de instruire, rasă,
religie, venituri) şi de modul de desfăşurare a interviului (debutul,
derularea şi finalul convorbirii).
.
3.3. Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului

Dintre principalele avantaje, pot fi menţionate:

 Posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
 Se pot obţine răspunsuri şi de la persoane care nu ştiu să citească
şi să scrie;
 Posibilitatea de a observa comportamente non-verbale, ceea ce
sporeşte calitatea şi cantitatea informaţiilor;
 Asigură condiţii standard de răspuns (spre deosebire de cazul
chestionarelor poştale);
 Asigură controlul asupra succesiunii întrebărilor (ceea ce
influenţează pozitiv acurateţea răspunsurilor);
 Colectarea unor răspunsuri spontane (primele reacţii sunt cele mai
semnificative);
 Asigurarea unor răspunsuri personale (fără intervenţia altora);
 Asigurarea răspunsului la toate întrebările;
 Precizarea datei şi locului convorbirii;

43
Limite şi dezavantaje ale utilizării interviului:
 Costul ridicat al orelor de intervievare şi al celorlalte
etape ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
 Timpul îndelungat necesar pentru identificarea
persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi
desfăşurarea convorbirii;
 Erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce
priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor;
 Imposibilitatea consultării unor documente în vederea
formulării unor răspunsuri precise;
 Inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să
răspundă indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.
 Neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi
numărul de telefon al persoanei intervievate;
 Lipsa de standardizare în formalarea întrebărilor, ceea
ce limitează compatibilitatea informaţiilor;
 Dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Concluzii
Interviul:
 Culege informaţii despre modul în care oamenii acţionează sau
gândesc direct de la aceştia (pe baza a ceea ce aceştia spun);
 Caracter mai degrabă nestandardizat (poate varia);
 Instrument – ghidul de interviu;
 Număr mic de indivizi;
 Nu se urmăreşte reprezentativitatea;
 Colectează informaţii complexe;
 Contact direct, de scurtă durată cu terenul;
 În prelucrarea datelor, rareori se folosesc proceduri statistice;

44
  Culegerea datelor: operatori de interviu (presupune o pregătire de
specialitate);
 Se suprapune parţial cu cercetarea calitativă.

3.4. Tipuri de interviu

În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale

interviului ca tehnică de cercetare. Septimiu Chelcea (2004) propune
următoarea clasificare a interviurilor:
A. După conţinutul comunicării, distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei,
trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică
informaţii imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi si centrat pe un anumit
domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc. De exemplu, un
interviu de cercetare a opiniilor politice e diferit faţă de un interviu de
sondare a intereselor culturale.
Dacă în cazul interviului de opinie subiectul este întrebat şi studiat
cu privire la ceea ce este şi la ceea ce face, în cazul interviului documentar
subiectul este întrebat cu privire la ceea ce ştie. De exemplu, un director
de întreprindere este intervievat – conform tehnicii interviului documentar
– cu privire la situaţia întreprinderii, situaţia forţei de muncă, a
investiţiilor etc. şi oferă astfel informaţii care nu privesc direct persoana
lui. Acelaşi director poate fi intervievat însă şi din punctul de vedere al
tehnicii interviului de opinie şi astfel va răspunde la întrebări referitoare
direct la persoana sa, la opiniile, atitudinile şi activităţile care îl
caracterizează (V. Miftode, 2003).
B. După calitatea informaţiilor, vizând nu numai volumul
informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor (în funcţie de durata convorbirii):

45
 • Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-
un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de
profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect
intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite
abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.
În interviurile extensive sunt excluşi din cercetare subiecţii atipici,
prea originali, cazurile ieşite din comun. Dimpotrivă, în interviurile
intensive, utilizându-se studiul de caz, sunt incluşi în cercetare şi astfel
de subiecţi (oameni deosebiţi, personalităţi). În raport cu cele extensive,
interviurile intensive au reguli mai puţin rigide şi se bazează în cea mai
mare măsură pe experienţa şi tactul cercetătorului (V. Miftode, 2003).
C. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în
abordarea diferitelor teme de investigare, în ceea ce priveste formularea,
numărul şi succesiunea întrebărilor, precum si după nivelul de
profunzime a informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu,
de la interviul nondirectiv (nedirecţionat de către operator, cu număr redus
de întrebări, formulate spontan, răspunsuri complexe, durată nelimitată,
centrat pe persoana intervievată), până la interviul directiv (structurat
rigid, întrebări prestabilite, durată limitată, centrat pe problema de
studiu), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie
psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este
utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în
activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă
socială în vederea cunoaşterii personalităţii. Acesta presupune
comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe
înţelegere şi încredere. În cercetarea socioumană, interviul clinic este
folosit de multe ori în scop explorator, în faza iniţială a investigaţiilor,
pentru găsirea acelor informaţii care să orienteze demersul de cercetare.

46
 • Interviul în profunzime – centrat asupra persoanei ca şi interviul
clinic, însă vizează doar un aspect, un fenomen, nu persoana în întregul
ei. Aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de
informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur
aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea
unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o
anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu,
rezolvarea situaţiilor conflictuale etc.)
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în
profunzime, ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât si în cercetările
socio-psihoculturale. Ele variază doar în funcţie de nivelul de profunzime
sau de amploarea fenomenelor abordate.
• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost
propusă pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956. Este un
interviu semistructurat şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte
(ca în interviurile structurate), deşi întrebările şi succesiunea acestora nu
sunt prestabilite (ca în interviurile nestructurate). Tehnica propusă de R.
Merton stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor (ce
va fi mai întâi analizată de cercetător pentru a evidenţia elementele
semnificative şi structura situaţiei, modelele de acţiune etc.). Ulterior,
cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după această
experienţă trăită în comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la
o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate (privind
consecinţele implicării persoanelor în situaţia dată), va elabora apoi un
ghid de interviu (în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în
convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a implicării subiecţilor în
situaţia respectivă) ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi. Ceea ce este
important în cazul acestui tip de interviu este faptul că cercetătorul a
studiat anterior experienţa trăită de subiecţi, selectând aspectele ce vor fi
puse în discuţie.

47
 • Interviul cu întrebări închise şi interviul cu întrebări deschise – fac
parte din categoria interviurilor structurate şi sunt frecvent utilizat în
cercetările sociologice şi psihologice. În cadrul lor, cercetătorul (sau
operatorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor. Ambele
constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul
interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate),
gradul de libertate a subiectului în elaborarea răspunsului este redus,
variantele de răspuns fiind limitate. De exemplu, interviul poate conţine
întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da…………...0;
- Nu…………..1;
- Nu stiu……..2.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană…………………..0;
- Mâncarea chinezească…………….1;
- Mâncarea românească……………2;
- Mâncarea mexicană………………3;
- Alte preferinţe…………………….4.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau
postcodificate), acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a
răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar care
oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.
Astfel, ghidul de interviu nu reprezintă altceva decât o listă de
întrebări sau de probleme ce urmează a fi discutate în cadrul interviului.
D. După gradul de repetabilitate a convorbirilor, interviurile pot
avea loc o singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:

48
 • Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi
persoana cuprinsă în eşantion, care răspunde la întrebări, spre deosebire
de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între
cercetător şi subiectul intervievat, cu scopul de a studia evoluţia unui
fenomen social (evoluţia atitudinilor şi opiniilor într-o perioadă de timp).
Acest tip de interviu este utilizat mai ales în ancheta panel. Paul
Lazarsfeld (1940) l-a utilizat pentru prima dată şi constă în a intervieva un
grup de subiecţi de mai multe ori, pe aceeaşi temă, la diverse intervale de
timp.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta
poate fi:
• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi
subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor
psihosociale, de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul
grupului, indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de
grupul lor de apartenenţă ( astfel se formează opinia majoritară, exprimată
prin liderul grupului), în timp ce reacţiile lor proprii sunt dezvăluite cu
precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în
interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la
întrebările puse de către anchetator.
Interviul de grup - poate fi structurat, semistructurat sau
nestructurat. Este o metodă calitativă care presupune schimbul de idei,
replici sau comentarii, în cadrul unui grup, condus de un moderator, pe
marginea unor întrebări deschise.
a. Brainstorming-ul;
b. Discuţiile terapeutice de grup;
c. Interviul de grup focalizat (Focus-group).

49
 F. După statutul social si demografic al participanţilor, interviul
poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând
vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din
diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea
şi aplicarea interviului.
G. După modalitatea de comunicare, distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi
intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu
se formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat
problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu este folosit
pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi
telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade
reprezentativitatea eşantionului naţional.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării,
distingem:
• Interviul de explorare – este utilizat în prima fază a cercetării şi are
drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate,
cu ajutorul altor tehnici de cercetare (chestionarul).
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică
principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de
teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi
completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de
investigaţie.

Desfăşurarea interviului de cercetare

Desfăşurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea
obligatorie a unor etape. Orice operator de interviu trebuie să se asigure

50
că interlocutorul său acceptă (sau nu) să participe la interviu. Pentru
aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte si să explice scopul şi obiectivele cercetării;
– să prezinte instituţia care l-a delegat pentru efectuarea
interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selecţionat subiectul;
– să asigure subiectul de confidenţialitatea răspunsurilor şi de
păstrarea anonimatului.
– să arate persoanelor selecţionate în eşantion articolele din
ziarele şi revistele în care s-au publicat rezultatele studiilor
anterioare.
Există câteva precizări de care trebuie să se ţină cont pe parcursul
intervievării. Prin modalitatea de punere a întrebărilor şi de înregistrare a
răspunsurilor, anchetatorul poate denatura rezultatele cercetării. Vorbim
astfel de efectul de operator de interviu, de erorile generate de interviu.
Totodată, operatorul de interviu trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe
esenţiale pentru cercetare (C.A. Moser, 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
– obţinerea acordului pentru interviu;
– punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor.
În acest sens, după cum concluzionează şi Septimiu Chelcea (2004),
„calitatea unui interviu poate fi evaluată şi după observaţiile făcute de
operatorii de anchetă cu privire la comportamentul nonverbal al
persoanelor intervievate sau referitoare la momentele (întrebările) care au
generat reacţii emoţionale.” Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii,
operatorul de interviu devine sursă potenţială de eroare în cercetarea
sociologică.

51
 4. Analiza documentelor sociale (4h)

Alături de observaţia directă, tehnica documentară constituie, după

V. Miftode, una din principalele surse de date şi informaţii sociologice.
Primele lucrări sociologice semnificative au fost realizate pe baze
documentare, prin studiul statisticilor, al arhivelor oficiale sau
particulare. Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă în munca de
cercetare a socialului, documentarea nu poate constitui o sursă unică în
acest sens şi nu poate suplini celelalte tehnici de investigaţie sociologică.
Sociologia ca stiinţă, utilizează, în primul rând, metoda observaţiei directe
a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale. Analiza documentelor sociale
nu constituie decât o metodă complementară de investigaţie.
Prin natura şi complexitatea lor, documentele asigură o diversificare
a informaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale
fenomenelor sociale. Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest
lucru, oamenii produc documente într-un anumit context social, le
analizează şi le interpretează în conformitate cu personalitatea lor. Se
impune, deci, elaborarea unei teorii a documentelor sociale (Chelcea,
2004), cu evidenţierea valorii dar şi a limitelor acestora.

4.1. Specificul documentelor sociale

52
 În limbajul comun, termenul de document are înţelesul de act
oficial, susţine S. Chelcea. În sens sociologic, însă, el este utilizat cu
înţelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite informaţii, imagini
asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date despre contextul social în
care a fost construit; documentele sunt marcate atât de specificitatea
(particularităţile istorice) epocii în care au fost elaborate, cât si de
personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor, precizează V. Miftode (2003,
142).
Documentele sociale sunt „urme” directe sau indirecte ale faptelor
sociale. Pornind de la aceste „urme”, sociologul încearcă să reconstituie în
plan teoretic viaţa socială, relaţiile interumane, procesele sociale. „Actele
oficiale, ziarele şi revistele, cărţile şi foile volante tipărite, afişele,
fotografiile, benzile imprimate, casetele video, însemnările zilnice, jurnalele
personale, scrisorile, biografiile si autobiografiile, dar şi uneltele de muncă
tradiţionale sau moderne, produsele muncii, bunurile de consum, ca şi
creaţia artistică (pictura, sculptura, arhitectura etc.) reprezintă documente
sociale, importante surse de informaţii în sociologie”. (C. Zamfir, L.
Vlăsceanu, 1993, 183).

4.2. Tipuri de documente

Bogăţia surselor de informare, varietatea documentelor utilizate de
sociolog pentru reconstituirea vieţii sociale, pentru descrierea şi explicarea
proceselor şi fenomenelor sociale impun necesitatea elaborării unui sistem
de tipologizare a documentelor. Criteriile după care se pot clasifica aceste
documente sunt numeroase şi, din această cauză, este greu de elaborat o
schemă integratoare, care să le cuprindă pe toate.
De-a lungul timpului, documentele au fost clasificate de diversi
autori după conţinutul lor (documente individuale şi de grup), după
originea lor (personale şi oficiale), după formă (statistice-în cifre- şi
literare-în cuvinte) sau după natura lor (directe şi indirecte, originale şi

53
reproduse) etc. V. Miftode (2003, 153) preia un model al lui Maurice
Duverger şi elaborează o schemă operaţională în care reuşeşte să
reunească mai multe criterii într-o singură clasificare:
Tipuri de documente:
I. Scrise: 1. Oficiale
2. Personale-particulare
3. Presa şi literatura
II. Statistice
III. Alte documente: 1. În imagini: - Iconografice
- Fotografice
- Cinematografice
2. Fonetice
3. Material– tehnice
Din prima categorie de documente, cele scrise, fac parte arhivele
(oficiale), memoriile, jurnalele personale, biografiile, scrisorile (ca
documente particulare) sau presa, care poate fi privită, atât ca sursă de
date, cât şi ca fenomen social, ce reflectă anumite tendinţe şi aspecte ce se
manifestă într-un anumit context.
Pe măsură ce societatea şi ştiinţa se dezvoltă, documentele
statistice vor juca un rol tot mai important printre sursele de date
ştiinţifice utilizate în domenii dintre cele mai diverse: economie, sociologie,
drept psihologie, medicină etc. (Miftode, 2003, 161). Datele cuprinse în
astfel de documente sunt obţinute prin două tipuri de înregistrări:
selective (prin sondaje) şi exhaustive. Acestea din urmă se realizează, fie
periodic (cum este cazul recensământului), fie continuu (atunci când se
înregistrează accidentele de circulaţie, căsătoriile, decesele, forţa de
muncă sau situaţia infracţională).
Având în vedere varietatea documentelor, există, pe lângă aceste
exemple, şi alte tipuri de documente, care, în concepţia aceluiaşi autor,
constituie o sursă importantă de informaţii, deloc neglijabilă: documente

54
fonetice (înregistrările sonore de orice tip), documente fotografice si
cinematografice, documente iconografice (sculpturi, tablouri, gravuri etc.).
De asemenea, presa şi literatura constituie pentru diferite ramuri ale
sociologiei (de exemplu, sociologia opiniei publice sau sociologia literaturii)
surse indispensabile de date.
Un punct de vedere complementar asupra analizei documentelor
sociale este susţinut de S. Chelcea, care propune o altă schemă de
clasificare (Chelcea, 2004, 498) în care sunt reţinute patru criterii: forma
(natura documentelor), conţinutul, destinatarul şi emitentul, ultimele
două fiind aplicabile doar pentru documentele scrise. Din intercorelarea
acestor criterii, a rezultat următoarea schemă:
Documente:
a) Publice: -Oficiale (Recensăminte, Anuarul Statistic, Dări de
seamă statistice)
1. Cifrice: -Neoficiale (Cărţi, Studii statistice tipărite)
b) Personale: -Oficiale (Acte de proprietate, Decizii de
salarizare, Impozite)
I. Scrise: -Neoficiale (Bugetul de familie,
Însemnări privind veniturile şi cheltuielile individuale)

a) Publice: -Oficiale (Constituţia, Buletinul oficial)

2. Necifrice: -Neoficiale (Cărţi, articole de presă, afişe etc.)
b) Personale: -Oficiale (Acte de identitate, Decizii judecătoreşti)
-Neoficiale (Biografii, jurnale, scrisori)

1. Vizuale: a) Aparţinând culturii materiale (Unelte de muncă,

Produsele muncii)
b) Aparţinând culturii spirituale (Simboluri, Iconografie)
II. Nescrise: 2. Audiovizuale a) Filme (Documentare, Artistice)
b) Emisiuni TV (Documentare, Artistice)

55
 3. Auditive: a) Producţii orale (povestiri, cântece, legende, emisiuni
radio etc.)
b) Discuri, benzi imprimate (Documentare, Artistice)

Septimiu Chelcea consideră că trebuie făcute unele precizări privind

terminologia folosită în descrierea diferitelor tipuri de documente:
 documentele „publice” sunt acele acte care privesc viaţa economică,
socială, politică, administrativă a societăţii şi interesează întreaga
populaţie a ţării;
 documentele „personale” sau private sunt individuale, aparţin
cuiva;
 documentele exprimate în „cifre” trebuie denumite documente
„cifrice” şi nu documente „cifrate” - care se referă la existenţa
unui cod, a unui cifru;
 documentele „oficiale” sunt documentele emise de
autorităţile de stat sau de guvern;
 documentele „oficioase” (denumire pe care o întâlnim
uneori) sunt cele care exprimă o anumită poziţie oficială a
unor organisme (spre exemplu, ziarele partidelor politice).

Vasile Miftode (2003, 144) clasifică bibliografia sociologică şi sursele

bibliografice după cum urmează:
4.3. Bibliografia sociologică
1. Generală (tratate, lucrări de sinteză, manuale)
a. teoretico-epistemologică
b. metodologică-tehnică
2. Specifică (articole şi studii apărute în presă, statistici locale)
a. privind tema
b. privind populaţia

56
Sursele bibliografice
1. Instituţii specializate
a. Centre de documentare (academice, universitare, internaţionale
etc.)
b. Biblioteci (municipale, universitare, specializate etc.).
2. Organe de presă
a. Publicaţii generale, cu referiri indirecte;
b. Publicaţii specializate, cu referiri directe (reviste de specialitate,
buletine ştiinţifice etc.).

4.1. Descrierea documentelor sociale

Descrierea documentelor sociale are ca punct de plecare clasificarea

realizată de S. Chelcea (2004), expusă în cursul precedent.

I. Documente scrise
Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către
cercetători în cadrul investigaţiilor ştiinţifice sunt cele scrise.

1. Documentele cifrice publice oficiale sunt acele documente

emise de către autorităţile de stat, care privesc întreaga colectivitate
umană şi sunt exprimate prin expresii numerice, cifrice.
De exemplu, statistici economice, juridice, culturale etc. (Anuarul statistic
al României), statistica stării civile, unele acte administrative,
recensămintele populaţiei, ale locuinţelor şi animalelor, dările de seamă
statistice, documente de evidenţă a activităţii economice şi financiare a
întreprinderilor etc.

57
 În cercetările sociologice sunt foarte importante datele cu privire la
structura pe vârste, sex, numărul populaţiei, indicatori socio-economici,
repartizarea pe localităţi a populaţiei etc. De aceea, recensământul
populaţiei este o formă de observare statistică de bază ce presupune
înregistrarea populaţiei la un moment dat împreună cu o serie de
caracteristici demografice şi socio-economice : domiciliul, vârsta, sexul,
starea civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, categoria
socială, ocupaţia etc. Recensămintele moderne sunt iniţiate de autoritatea
administrativă supremă de stat; de asemenea, se referă la întreg teritoriul
asupra căruia se exercită suveranitatea statului respectiv; în plus,
înregistrarea populaţiei se face în baza unei metodologii unice pentru
întreg teritoriul cuprins în recensământ. Această metodologie s-a
perfecţionat continuu de-a lungul timpului. Fiind realizat în baza unui act
normativ de stat, înregistrarea populaţiei devine obligatorie.
Volumul de informaţii obţinute în urma unui recensământ depinde
de numeroşi factori, cum ar fi resursele materiale şi umane, cerinţele şi
necesităţile la nivelul societăţii, gradul de instruire al populaţiei etc. Pe
baza înregistrărilor realizate, se elaborează documente statistice veridice,
deoarece datele se consemnează la faţa locului. Există două tipuri de
recensăminte:
a) generale (prin care se urmăreste înregistrarea întregii populaţii,
cu principalele caracteristici sociodemografice şi economice) ;
b) parţiale (care privesc doar anumite zone, localităţi, caracteristici
sau doar anumite structuri socio-demografice şi economice: forţa de
muncă, locuinţe, animale etc.).
Prin această formă de observare statistică, recensământul, se
înregistrează situaţia populaţiei la un moment bine determinat, care
trebuie să fie acelaşi pentru toată populaţia cuprinsă în recensământ şi
care este numit momentul critic al recensământului. Chiar dacă
recensământul se derulează pe mai multe zile, întotdeauna se are în

58
vedere acest moment, asigurându-se astfel condiţia de simultaneitate a
înregistrării.
În prezent, recensămintele au un caracter sistematic, înregistrările
realizându-se la anumite intervale de timp (la fiecare 10 ani), deoarece se
consideră că structurile şi caracteristicile de bază ale populaţiei nu se
schimbă în mod fundamental. Prin intermediul recensămintelor, se culeg
date în legătură cu principalele caracteristici demografice, rezidenţiale,
profesionale, sociale şi culturale ale populaţiei.
Recensămintele se organizează de către o instituţie specializată,
desemnată de către autoritatea de stat şi presupun o amplă mobilizare de
forţe umane şi materiale (Zamfir şi Vlăsceanu, 1993, 497). Ca urmare,
efectuarea lor implică costuri ridicate, legate de elaborarea instrumentelor
de înregistrare (chestionarele), multiplicarea lor într-un număr suficient,
instruirea persoanelor care realizează înregistrarea (recenzori), informarea
populaţiei în legătură cu această operaţiune, deplasarea recenzorilor la
domiciliul fiecărei persoane, completarea chestionarelor (pe bază de
declaraţie), remunerarea lor etc.
Datele obţinute în urma recensămintelor servesc apoi la adoptarea
unor decizii în procesul conducerii sociale, la urmărirea evoluţiei unor
fenomene, aplicarea eventualelor măsuri corective etc. „Pentru sociolog, datele
cuprinse în publicaţiile ce conţin rezultatele recensămintelor sunt esenţiale în înţelegerea
unor procese macrosociale, pe care, cu mijloacele individuale de cercetare, nu le poate
procura. Totodată, datele de recensământ servesc sociologului pentru a-şi fundamenta
propria activitate de cercetare ...” (Ibidem, 497).

2. Documentele cifrice publice neoficiale cuprind informaţii şi

date statistice, rezultate ale cercetărilor sociologice anterioare, tabele,
grafice. Toate acestea sunt incluse în cărţi, reviste, studii statistice
tipărite, ziare, alte publicaţii etc. Deoarece recensămintele sunt foarte
costisitoare, ele se fac la intervale mari de timp, deci există perioade în
care nu dispunem de date actualizate. În aceste condiţii, se apelează la

59
cercetări pe bază de eşantioane, cu valoare generală, microrecensăminte,
care îl ajută pe sociolog în cercetarea de teren. Publicarea
microrecensămintelor realizate în cercetările sociologice de teren dă
naştere unor documente cifrice publice neoficiale, ce pot fi utilizate pentru
comparaţii sau ca bază pentru noi cercetări.

3. Documentele cifrice personale oficiale şi neoficiale sunt

acele acte care oferă informaţii semnificative cu privire la evoluţia în
carieră profesională, în calitatea vieţii, statut social etc. Documente cifrice
personale oficiale pot fi considerate actele de proprietate, impozitele,
deciziile de încadrare, deciziile de salarizare sau de trecere de la o
categorie de salarizare la alta. Documente cifrice personale neoficiale sunt,
spre exemplu, bugetele de familie, însemnările privind veniturile şi
cheltuielile individuale etc.
Astfel de documente sunt mai rar utilizate în cercetările sociologice.
Însă, dacă sunt colectate în număr suficient, ele constituie o sursă de
informaţii extrem de valoroasă.

4. Documentele necifrice publice oficiale sunt documente care

interesează întreaga comunitate, pe toţi membrii societăţii. Ele sunt de
foarte mare însemnătate, atât pentru reconstituirea vieţii sociale trecute,
cât şi pentru descifrarea celei prezente. Documentele istorice, actele
judecătoresti, registrele vamale, regulamentele de ordine interioară ale
instituţiilor, diverse rapoarte, legile, hotărârile guvernului, ordonanţele de
urgenţă, Monitorul Oficial al României, Constituţia – sunt documente
necifrice oficiale, care îl ajută pe cercetător să înţeleagă viaţa socială,
fenomenele şi structurile sociale.

5. Documentele necifrice publice neoficiale constituie o sursă

importantă de informaţii pentru toate societăţile. Acest tip de documente

60
surprinde specificul unei anumite epoci sau regiuni geografice. În această
categorie se includ revistele, ziarele, cărţile (de stiinţă sau beletristice),
programele de spectacole, afişele, reclamele comerciale etc., dar cele care
trebuie să reţină în mod deosebit atenţia cercetătorului de teren sunt
lucrările cu caracter monografic. Monografiile sociologice sunt lucrări de
mare complexitate care încearcă să surprindă un fenomen social dintr-o
multitudine de aspecte: social, economic, politic, moral, cultural etc. După
C. Zamfir (1993), monografia sociologică este „o metodă de studiere
multilaterală şi intensivă a unor unităţi sociale (sat, oraş, cartier, regiune,
familie, întreprindere, instituţie)”.
La noi în ţară, metoda a fost practicată cu succes de „Şcoala
monografică de la Bucureşti”, aflată sub conducerea şi îndrumarea lui
Dimitrie Gusti, care a pus bazele „monografiilor rurale ca unităţi sociale
complexe”.
6. Documentele necifrice personale oficiale oferă date
importante cu privire la forma de organizare a vieţii sociale, dinamica
structurilor sociale existente, informaţii legate de individ dar şi de
colectivitate. Ele sunt foarte rar utilizate de către sociolog în anchetele
directe, care preferă să cerceteze arhivele oficiale, unde se păstrează
duplicatele acestor documente (S. Chelcea, 2004, 514). Dintre acestea,
merită a fi menţionate: cărţile de identitate, certificatele de naştere, de
căsătorie, toate documentele eliberate de autorităţi, actele de proprietate,
testamentele etc.

7. Documentele necifrice personale neoficiale sunt acte

confidenţiale ce reflectă experienţa de viaţă a individului. Ele sunt
produse spontan de cel care le realizează. Acest tip de documente oferă
date despre obiceiurile ţării, despre modul de organizare a societăţii, a
familiei, informaţii cu privire la starea materială a unor categorii sociale
etc. Din această categorie fac parte foile de zestre (inventarul a ceea ce

61
primeau tinerii căsătoriţi şi care furnizează informaţii despre viaţa socială
din trecut, despre obiceiurile juridice ale poporului nostru, despre situaţia
materială a diferitelor categorii sociale etc.), jurnalele personale, spiţele de
neam (care reflectă sistemul de rudenie pe mai multe generaţii), scrisorile.
Dintre documentele personale necifrice, biografiile sociale au atras
atenţia cercetătorilor în mod special.
Biografiile sociale înregistrează experienţa de viaţă a individului şi,
de aceea, sunt utilizate în „studierea faptelor, activităţilor, aspiraţiilor, a
universului de gândire şi simţire proprii individului, dar şi a condiţiilor
social-economice concrete, în care acesta trăieşte” (C. Zamfir şi L.
Vlăsceanu, 1993, 68). Aceste documente sunt foarte importante în
studierea unor fenomene psihosociale, cum ar fi: integrarea şi adaptarea
socio-culturală a indivizilor, destructurarea vechilor obiceiuri şi cutume,
internalizarea unor norme si valori noi etc., fapt dovedit de W. Thomas şi
F. Znaniecki în lucrarea The Polish Peaseant in Europa and America.
Monograph on an immigrant group (1918-1920).
S. Chelcea (1985) realizează chiar o clasificare a biografiilor sociale
şi face, astfel, distincţie între biografiile provocate şi neprovocate,
biografiile spontane (în care individul relatează experienţa de viaţă aşa
cum o percepe el însuşi) şi cele dirijate (în care individul este îndrumat,
urmăreşte un ghid pentru biografiile sociale, răspunzând la anumite
întrebări formulate de cercetător), biografii vorbite (înregistrate audio sau
video) şi scrise.
Valorificarea datelor din biografiile sociale, atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ, se face prin desprinderea
unor idei generale despre problematica studiată, stabilirea unor ipoteze în
vederea verificării lor etc.

Avantajele şi dezavantajele utilizării unor tipuri de documente

scrise

62
 Utilizarea documentelor în investigaţiile sociologice, ca orice altă
metodă sau tehnică de cercetare, are atât avantaje, cât şi neajunsuri.
 Documentele scrise ocupă un loc important din punctul de
vedere al gradului lor de răspândire. În cadrul lor, arhivele oficiale se
detaşează de alte tipuri de documente, întrucât ele cuprind atât
documente calitative (analize, procese verbale, rapoarte de activitate etc.),
cât şi documente cantitative (statistici). Arhivele oficiale cuprind un volum
mare de informaţii, din diferite domenii şi au o importanţă deosebită
(Miftode, 2003, 153). Cu toate acestea, utilizarea lor este uneori dificilă,
deoarece ele nu sunt accesibile în orice moment şi oricărui individ (unele
documente au un caracter secret) şi nu întotdeauna sunt complete (unele
documente se distrug, altele se pierd).
 Documentele cifrice asigură o măsurare a fenomenelor, faptelor şi
proceselor sociale, o determinare cantitativă a lor şi o descriere complexă
a acestora, cu singura observaţie că informaţiile trebuie verificate din
punctul de vedere al autenticităţii lor. Totuşi, unele fenomene şi procese
sociale sunt reflectate (mai bine sau nu) în documentele cifrice, în special
în documentele
statistice, în funcţie de natura si gradul lor de vizibilitate; spre exemplu,
fenomenele demografice sau criminalitatea sunt reflectate mai bine decât
credinţele religioase.
 Documentele statistice sunt necesare în studiul celor mai multe
fenomene sociale.
Utilizarea lor în stiinţele sociale are la bază nevoia de informaţie şi nevoia
de precizie, dar nu întotdeauna aceste condiţii sunt îndeplinite. Există
numeroase statistici care cuprind date incorecte, înregistrări fictive,
aproximări ale celor care realizează statisticile. Valoarea unor astfel de
documente depinde de gradul de responsabilitate şi de profesionalismul
statisticienilor care le elaborează, de sistemul de organizare a serviciilor
care ţin de evidenţa statistică.

63
  Documentele personale, alt tip de documente scrise, au început
să fie utilizate din ce
în ce mai mult în cercetările sociologice, fapt ce a impus evidenţierea, atât
a valorii, cât şi a neajunsurilor acestora. Cu toate că permit reconstituirea
faptelor sociale prin studierea lor, documentele personale sunt doar o
reflectare a vieţii sociale. S. Chelcea (2004, 532) sublinia faptul că studiul
acestor documente „are, într-un anume sens, aceeaşi valoare şi aceleaşi
limite ca şi interviul sau chestionarul”, cu precizarea că uneori,
informaţiile conţinute în documente sunt mai bogate.
În concluzie, documentele sociale contribuie la reconstituirea vieţii
sociale, fiind o reflectare a tuturor fenomenelor şi proceselor desfăşurate.
Ele pot fi utilizate ca sursă pentru elaborarea de noi teorii şi ipoteze sau
ca ghid orientativ pentru alte cercetări. Oricare ar fi valoarea utilizării unei
astfel de tehnici, nu trebuie uitat faptul că ea nu se poate constitui într-o
sursă exclusivă de date, ci ca o sursă complementară, alături de alte
metode şi tehnici.

1. Foloseşte informaţii/date culese anterior

2. Analiza de conţinut: codarea sistematică şi obiectivă a unui set de
date, ghidată de o anumită intenţie.
 Înregistrări ale unor întâlniri publice, şedinţe, demonstraţii;
 Documente instituţionale (regulamente, organigrame, fişe de
post, cataloage)

3. Surse de date:
 Recensăminte;
 Statistici ale infracţiunilor;
 Statistici demografice;
 Ziare, reviste;
 Emisiuni radio, TV;
 Jurnale, e-mail-uri, scrisori
 Pagini web
 Discursuri publice
 Manuale, cărţi

64
 5. Experimentul (4h)

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot

mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările
fenomenelor sociale sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datele
de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative (Chelcea,
2004, 423).

5.1. Specificul metodei experimentale

În cercetarea ştiinţifică a realităţii sociale, valoarea experimentului
este dată de posibilitatea acestuia de a verifica cu exactitate ipotezele
cauzale, iar rezultatele experimentului se prezintă ca fapte ştiinţifice.
Metoda experimentală se întemeiază deci pe teorie (întrucât nu există
experiment relevant care să nu pornească de la teorie), începând cu
verificarea relaţiilor de cauzalitate şi sfârşind cu formularea unor noi

65
ipoteze. Spre deosebire de alte metode de cercetare sociologică, specificul
experimentului constă în posibilitatea de a controla situaţiile
experimentale (de a controla factorii introduşi în experiment, de a menţine
constanţi sau de a elimina alţi factori exteriori experimentului).
Ernest Greenwood (Ibidem, 432) identifică două caracteristici ale
experimentului:
- testarea ipotezelor cauzale;
- controlul situaţiei experimentale (sunt controlaţi toţi factorii în
afara celui care interesează, acesta fiind considerat cauza
ipotetică).
Leon Festinger consideră că experimentul constă în „observarea şi
măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra
variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (Ibidem, 432). Sunt
subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale ale
experimentului:
a) experimentul este observaţie provocată;
b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării
variabilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţie
experimentală controlată.
În calitate de „observaţie provocată”, experimentul presupune, ca şi
în cazul observaţiei, urmărirea, respectiv înregistrarea obiectivă şi
sistematică a manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de
metoda observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a
cercetătorului. Spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul
psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor
sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor
cauzale. Intervenţia cercetătorului ar putea fi sintetizată astfel:

1. provoacă intenţionat fenomenul;

66
 2. „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori
care pot perturba cercetarea; în afara variabilelor manipulate de
cercetător, se urmăreste ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală
să rămână constanţi, să fie controlaţi;
3. cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a
fenomenelor pentru a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
4. compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se
intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la
grupul martor („grupul de control” în care nu acţionează variabila
independentă).
O altă definiţie a metodei experimentale este dată de Septimiu
Chelcea: „În stiinţele socio-umane experimentul psihosociologic constă în
analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor
dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor
cauzale” (Chelcea, 2004, 433). În plus, observarea şi manipularea efectivă
a variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de
experimente (în cazul experimentului natural, nu cercetătorul este cel care
provoacă fenomenele, ci acestea sunt determinate de cauze naturale).

5.2. Conceptele de bază ale experimentului psihosociologic

Pentru o înţelegere adecvată a acestei metode de cercetare, este
necesară o definire a conceptelor de bază din metodologia experimentului
(Ibidem, 434): variabilă (independentă, dependentă), control, grup
(experimental, „martor”), moment experimental, situaţie experimentală.

A. Variabila. Leslie Kish stabileste patru categorii de variabile:

explicative (experimentale, interne), care la rândul lor pot fi variabile
independente şi variabile dependente, exterioare controlate şi exterioare
necontrolate care dau erori întâmplătoare.
Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător
în experiment pentru a produce variaţia celor dependente. Variabilele

67
dependente sunt variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii
asupra lor a variabilelor independente) sunt observate şi înregistrate de
cercetător. Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul
experimentului depind de factorii introduşi de cercetător. De exemplu,
într-un experiment psihosociologic, sporirea salariului poate fi variabilă
independentă (nu în raport cu factorii politici sau economici), pentru a
vedea cum influenţează absenteismul (variabilă dependentă). Într-un alt
experiment, salariul ar putea fi variabilă dependentă dacă s-ar urmări
modul cum este influenţat de o anumită modalitate de normare a muncii
(variabila independentă).
În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi
dependente), pot interveni şi alţi factori (variabile exterioare):
a) unii dintre aceştia sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi
(variabile exterioare controlate); de exemplu, pentru a vedea cum
influenţează coeziunea grupului (variabila independentă) starea de
sănătate mintală a individului (variabila dependentă), o serie de factori
legaţi de condiţiile de viaţă şi de muncă ale indivizilor cuprinşi în
experiment ar trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul
alimentar şi de odihnă, programul de muncă etc.
b) alţi factori sunt necontrolaţi (datorită multitudinii lor şi a
dificultăţii de a-i menţine constanţi) şi pot introduce erori sistematice
(variabile exterioare necontrolate); de exemplu, greutatea corporală nu este
controlată de cercetător în studierea sănătăţii mintale (nu vede legatura
dintre variabile), ceea ce poate genera unele erori;
c) o altă categorie de factori generează erori aleatoare a căror
influenţă se anulează reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau
erori întâmplătoare).

68
 B. Controlul reprezintă elementul indispensabil metodei
experimentale, definind specificul şi gradul de fidelitate al acesteia.
Controlul urmăreşte întreaga situaţie experimentală:
- controlul acţiunii variabilei independente asupra variabilelor
dependente (de fapt, factorii introduşi în experiment pentru
declanşarea unor comportamente specifice);
- controlul variabilelor exterioare (factorii a căror influenţă
urmează a fi eliminată fie prin menţinerea lor constantă, fie prin
suprimare).
Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a grupelor
experimentale şi „martor”, pentru a face posibilă, în final, compararea lor.

C. Grupul. În experimentul sociologic distingem între grupul

experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor
acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat –
variabile independente) şi grupul de control (sau grupul „martor” – asupra
căruia nu acţionează variabila independentă, ajutând astfel la compararea
rezultatelor, a efectelor introducerii variabilei independente la grupul
experimental). Subiecţii din grupul de control rezolvă individual sarcinile
experimentului şi de aceea nu interacţionează.

D. Momentul experimental reprezintă momentul în care se

măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei
independente (t1) şi după introducerea variabilei independente (t2). Achim
Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th): perioada de
timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce
variabila independentă X.

E. Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor

(cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor

69
(aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.),
precum şi condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul” (Chelcea,
2004, 437). În funcţie de tipul de experiment, există situaţii experimentale
naturale (în cazul experimentului natural, situaţia experimentală fiind
reprezentată de însăşi viaţa socială) şi situaţii experimentale artificiale,
create de cercetător (în cazul experimentului de laborator). În ambele
cazuri, elementele constituente ale situaţiei experimentale interacţionează,
facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente.

5.3. Tipuri de experimente

În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de

clasificare a experimentului psihosociologic (gradul şi specificul
intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor, nivelul controlului
variabilelor etc.). Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
experimentul de laborator şi experimentul natural.
Experimentul de laborator, a cărui caracteristică o reprezintă
situaţia artificială în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în
experiment le este creată o ambianţă artificială; aceştia ştiu că sunt
obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al experimentului.
Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de
desfăşurare a experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub
forma controlului variabilelor cercetate (explicative – independente şi
dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar şi controlul factorilor
exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către
experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea
acestora – pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de
cauzalitate dintre variabilele cercetate.
Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe
metodologice:

70
 a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină
constante de cele modificabile;
b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori
de câte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau
infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru
compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui)
(Golu Mihai, 2000).
De asemenea, importantă este şi problema participării la
experiment: cercetătorul trebuie să câstige încrederea subiecţilor
participanţi la experimentele de laborator şi să-i motiveze – tocmai datorită
faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi (comportamente,
reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin
explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura,
reprezintă o etapă importantă a realizării experimentului de laborator.
Este necesar, în acest sens, un instructaj corect, pentru ca fiecare subiect
să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce are de făcut într-o
astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator.
În consecinţă, experimentul de laborator presupune :
 un cadru artificial (situaţie experimentală artificială);
 un control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii
măsurării şi expunerii rezultatelor experimentului.
Avantajele experimentului de laborator:
 controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe
de o parte, şi menţinerea constantă a acţiunii factorilor
exteriori, pe de altă parte);
 măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită
tocmai de situaţia experimentală artificială.
 producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în
conformitate cu obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai

71
 fie necesară asteptarea apariţiei fenomenului în cadrul
natural.
Dezavantajele experimentului de laborator:
 „ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi
introducerea într-un mediu nou, artificial – ceea ce poate crea o
discrepanţă între comportamentul în condiţii normale, naturale şi
comportamentul în condiţii artificiale al subiectului;
 prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de
artificialitate a situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce
aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se
prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa experimentatorului.
Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii
sociale reale. Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambiental
natural, participarea subiecţilor la experiment este determinată tocmai de
situaţia socială concretă, iar cercetătorul nu influenţează, prin prezenţa
sa, situaţia experimentală. Experimentul natural, desfăşurându-se în
condiţii sociale reale (naturale), se aseamănă cu cercetarea sociologică de
teren (de aceea este numit şi experiment de teren), elementul specific
constituindu-l acţiunea variabilei independente asupra variabilei
dependente (într-o situaţie reală, naturală).
Frecvent, experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar:
modificarea programei de învăţământ, introducerea unui procedeu nou de
predare sau de examinare a elevilor etc. Maurice Duverger distinge
următoarele forme ale experimentului de teren: experimentul pasiv şi
experimentul activ (Maurice Duverger, 1961, după S. Chelcea, 1998). În
cazul experimentului de teren pasiv, cercetătorul observă şi înregistrează
schimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele
cercetării („observaţie provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre
factorii care au produs o anumită situaţie – analizăm consecinţele unui

72
factor care a acţionat, dar care nu a fost introdus deliberat în vederea
cercetării (experimentul ex post facto).
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri:
experimentul activ direct şi experimentul activ indirect. În cazul
experimentului activ direct, factorii experimentali sunt introduşi de
cercetător (de ex. experimentul psihopedagogic), în timp ce experimentul
activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie
naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu,
cutremur de pământ etc.) – efectele sociale ale unor evenimente naturale
devin obiect de studiu.
Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează
consecinţele modificărilor produse independent de cercetare şi
experimentator; astfel, controlul variabilelor cercetării este dacă nu
imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat. Este recomandat ca,
atunci când este posibil, o problemă socială să fie analizată atât prin
experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator, ţinând cont că
avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt
reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al
variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj), însă presupune o situaţie
experimentală artificială; experimentul de teren are tocmai avantajul de a
păstra neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat, însă
întreaga situaţie experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor
experimentale şi menţinerea constantă a variabilelor externe, în condiţii
naturale este extrem de greu de realizat).

Etapele cercetării experimentale în psihosociologie

La începutul realizării oricărui tip de experiment în psihosociologie,
ca de altfel în orice stiinţă socială, trebuie să stabilim cu precizie etapele
cercetării, după cum urmează:

73
 Stabilirea temei de cercetare a obiectivelor cercetării şi a
problemei;
Elaborarea ipotezei (sau a ipotezelor);
Stabilirea variabilelor experimentale (variabila independentă şi
variabila dependentă);
Stabilirea situaţiei experimentale;
Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control;
Manipularea şi măsurarea variabilelor;
Prelucrarea datelor experimentale;
Redactarea raportului de cercetare.
În realizarea etapelor cercetării experimentale se va pune accentul
pe momentele specifice metodei experimentale, fără a zăbovi pe etapele
clasice ale unei cercetări sociologice, desfăşurate prin utilizarea şi a altor
metode de cercetare (de exemplu, prin ancheta pe bază de chestionar,
interviu etc.).
Aşadar, orice cercetare sociologică se derulează prin parcurgerea
unor momente cheie, experimentul distingându-se prin câteva etape
specifice:
a) Stabilirea temei de cercetare, a obiectivelor cercetării şi a
problemei. Cu acest pas începe orice cercetare psihosociologică, deci şi
experimentul. Alegerea temei de cercetare se face în funcţie de necesităţile
practicii, de cea a dezvoltării ştiinţei, dar nu numai. Nu trebuie omişi nici
factorii de natură ştiinţifică, socială sau personală, care pot modifica (sau
nu) rezultatele experimentului, ducând, în final, la verificarea ipotezelor
cauzale (la confirmarea sau infirmarea lor). Important este faptul că
cercetătorul se implică efectiv în desfăsurarea şi realizarea
experimentului, gradul de implicare al acestuia putându-l apropia sau,
dimpotrivă, distanţa de problemele esenţiale ale societăţii în care trăieşte.
„Problema” este, aşadar, fie sugerată, fie gândită personal de către
cercetător, fie elaborată pe baza unei idei venite la întâmplare. Cel mai

74
adesea însă, problema de cercetat reprezintă rezultatul cunoaşterii ariei
(temei) de cercetare dintr-un anumit domeniu. Pentru un specialist,
cunoaşterea ariei determină în final (după efectuarea unui anumit tip de
experiment) problemele rămase netratate. În acest caz, stabilirea temei se
face pornind de la o listă de teme netratate sau tratate prea puţin.
Urmează apoi:
– alegerea temei celei mai importante din punct de vedere al
semnificaţiei;
– analiza temelor deja abordate din punct de vedere al problemelor
netratate (în prelungire).
Oricum, în fixarea pe o anumită temă de cercetare, în stabilirea unei
anumite probleme, trebuie să ţinem seama de importanţa ei şi de
posibilitatea de a o realiza sub raport uman şi material. De exemplu, în
cazul cercetării grupurilor de muncă de către E. Mayo, problema a fost
„ordonată” de conducerea întreprinderii. În acel caz, problema era să se
stabilească parametrii optimi de luminozitate pentru a avea o
productivitate maximă (cercetare care, la rândul ei, a ridicat şi o altă
problemă şi anume cea a relaţiilor dintre oamenii din grupurile de
muncă).
b) Elaborarea ipotezelor. Unele cercetări se referă la fenomene foarte
noi, fapt pentru care nu putem formula decât ipoteze vagi, caz în care
cercetările se rezumă la colecţii, descrieri de fenomene, colectare de date
etc. Condiţia esenţială a elaborării unei ipoteze este aceea de a avea
semnificaţie pentru temă, fapt pentru care trebuie făcută diferenţa între
raţionamentul ipotetic general şi raâionamentul ipotetic utilizat în
cercetare. În finalul experimentului, ipoteza (sau ipotezele) de la care am
pornit va fi confirmată (sau infirmată).
c) Stabilirea variabilelor experimentale (sau explicative: variabila
independentă şi variabila dependentă). Alegerea variabilelor experimentale
se va face în funcţie de:

75
 – alegerea temei;
– stabilirea obiectivelor;
– elaborarea ipotezelor cercetării.
Variabila independentă acţionează asupra componentei „dacă”, iar
variabila dependentă acţionează asupra componentei „atunci” a ipotezelor.
Pentru verificarea aceloraşi ipoteze cauzale, pot fi alese mai multe
variabile experimentale. Vorbim acum, din nou, de priceperea şi intuiţia
cercetătorului, care prin pregătirea sa teoretică, a experienţei sale, prin
condiţiile concrete de stabilire a experimentului, va şti să aleagă acele
variabile (independente şi dependente) care să acţioneze adecvat asupra
conceptelor reunite în ipoteza „dacă...atunci...”.
Un exemplu în acest sens sunt cercetările experimentale de tip
sociometric, efectuate pe grupuri de muncitori, în care s-a presupus că
„dacă” vor fi scoase dintr-un grup de muncitori „nodurile negative”, sau
indivizii care, prin poziţia lor, creează situaţii negative, „atunci” este de
aşteptat ca randamentul în muncă să crească.
Însă, pentru asigurarea corectitudinii demersului cercetării
experimentale se poate recurge la pretestare (după S. Chelcea, 1982), care
trebuie făcută pe un grup de subiecţi foarte asemănători cu subiecţii
participanţi la experimental propriu-zis şi aceasta pentru ca
experimentatorul să se asigure că instructajul experimentului a fost corect
recepţionat de către fiecare din subiecţii implicaţi. Tocmai prin
introducerea variabilei independente în experiment se verifică
recepţionarea corectă a instrucţiunilor de către subiecţii experimentului,
ceea ce înseamnă că cercetătorul trebuie să formuleze instrucţiunile clar,
precis, cu rigurozitate, pentru a se încredinţa că indicaţiile au fost pe
deplin înţelese de către subiecţi.
d) Stabilirea situaţiei experimentale. Se realizează în funcţie de
stabilirea variabilelor experimentale, ceea ce ne permite să optăm pentru
alegerea unui experiment de teren sau unul de laborator. În cazul

76
experimentului de laborator, necesitatea organizării unui laborator de
psihosociologie rezidă în posibilitatea pe care acesta o oferă cercetătorului
de a produce, el însuşi, situaţia de observat, de a măsura cu rigurozitate
variabilele experimentale (datorită izolării fenomenelor) şi creării unui
ansamblu de aparaturi care să asigure obiectivitatea şi corectitudinea
măsurării. Totodată, laboratorul oferă cercetătorului (şi studenţilor)
posibilitatea de a observa subiecţii în timpul derulării experimentului,
deci, în timpul rezolvării sarcinii experimentale, fără a fi observaţi, dar şi
să conducă direct activitatea acestora. În ceea ce priveşte experimentul de
teren, vorbim de înregistrarea comportamentelor, fără ca cercetătorii să fie
observaţi.
e) Stabilirea subiecţilor în grupe experimentale şi de control. Subiecţii
aleşi pentru experiment trebuie să fie foarte asemănători cu subiecţii din
grupul de control. Este vorba despre o relativă omogenizare între unităţile
sociale alese pentru experiment. De exemplu, dacă se efectuează cercetări
în întreprinderi şi stabilim o fabrică de confecţii ca grup experimental, nu
putem alege ca grup de control o fabrică de fontă. Vorbim deci, de o
omogenizare atât din punct de vedere uman (aceleaţi caracteristici fizice,
vârstă, sex etc.), cât şi din punct de vedere al condiţiilor externe (nivel de
pregătire, educaţie, grad de înzestrare, climat socio-profesional, material
etc.).
Alegerea unităţilor experimentale şi de control se poate face prin
intermediul eşantionării sau prin aşa-numita selecţie conştientă.
f) Manipularea şi măsurarea variabilelor. Avem în vedere derularea
cercetării în vederea determinării valorilor (cantitative şi calitative) ale
variabilelor dependente. Această măsurare se face atât înainte de
începerea experimentului propriu-zis, cât şi după realizarea acestuia.
Amploarea cercetării, metodele si tehnicile utilizate diferă de la un caz la
altul, în funcţie de gradul de complexitate al proceselor de cunoaştere
dintr-un domeniu, a variabilelor dependente ca atare.

77
 Manipularea variabilelor se referă la introducerea variabilei
independente în funcţie de natura specifică a procesului (faptului) social
care se defineşte ca fiind variabilă dependentă (aceasta este în relaţie
directă cu ipoteze de la care s-a pornit). În manipularea variabilelor,
cercetătorul trebuie să ţină seama de:
– natura fenomenelor, care, în plan metodologic, pot avea funcţia de
variabilă independentă;
– modul în care controlez sistemul în care s-a introdus variabila
independentă, pentru ca acesta să fie ferit de influenţa altor factori de
schimbare şi pe care nu le-am luat în calcul în procesul de stabilire a
variabilelor experimentale (de exemplu, cercetătorul trebuie să aibă grijă
ca subiecţii să nu ştie că sunt supuşi unui experiment, condiţie care, de
cele mai multe ori, creează cheia succesului experimentului);
– variabila independentă trebuie aleasă astfel încât să determine
modificări reale în structura psihosociologică a subiecţilor de acţiune.
A manipula înseamnă ca cercetătorul să urmărească desfăşurarea
procesului experimental, pentru ca pe parcursul derulării lui să poată
introduce şi alţi stimuli, chiar dacă aceştia, iniţial, nu au fost concepuţi ca
fiind variabile independente (de schimbare). Totodată, cercetătorul
urmăreşte finalitatea actului experimental (o mai bună calitate a actului
muncii, a creaţiei etc.). El nu trebuie să manifeste rigiditate faţă de
schemele experimentale folosite ca atare, ci să aibă o viziune amplă
asupra „jocului” experimental.
A manipula corect mai înseamnă şi a urmări dacă nu apar
consecinţe negative în alte planuri pe care cercetătorul nu le-a luat în
considerare în schemele experimentale elaborate (de exemplu, pot apărea
consecinţe negative în planul vieţii psihosociale a oamenilor, să le afecteze
interesele, drepturile lor etc.). După opinia lui Septimiu Chelcea (2004)
cercetătorul poate manipula variabilele prin:

78
 – instrucţiunile pe care le dă subiecţilor experimentali, diferite de
instrucţiunile date grupului, tocmai în vederea obţinerii de variaţii în
îndeplinirea sarcinii experimentale;
– prin aprecierea superlativă a activităţii subiecţilor, procedeu
denumit „raport fals”;
– prin folosirea de subiecţi „complici” şi limitarea comportamentelor.
Important este faptul că manipularea variabilelor presupune cu
necesitate măsurarea lor. Variabilele experimentale pot reprezenta:
– fie fenomene fizice, iar măsurarea lor se face cu ajutorul aparaturii
psihometrice;
– fie procese psihice (elementare sau complexe) măsurate prin
instrumente si aparate de înaltă fidelitate;
– fie fenomene psihosociale, care, de cele mai multe ori, nu se pot
înregistra direct şi imediat (de exemplu mentalităţi, conflicte etc.).
g) Prelucrarea datelor experimentale. După măsurarea variabilelor
experimentale se obţin valori ce urmează a fi prelucrate statistic. Această
etapă este absolut necesară în realizarea unui experiment, deoarece, în
mod decisiv, ajută la verificarea (confirmarea versus infirmarea) ipotezelor.
h) Redactarea raportului de cercetare. Acest raport se întocmeşte
către cel care a fixat problema de cercetat: fie către sponsorii cercetării
(caz în care rezultatele experimentului ocupă ponderea cea mai
însemnată), fie publicului larg, mass-mediei, specialiştilor, oamenilor de
ştiinţă etc.
- Situaţie creată artificial (în laborator) ce permite cercetătorului să
manipuleze variabilele.
 A controla variabilele ce ar putea influenţa rezultatele;
 A modifica variabila independentă.
- Grup:
 Experimental: expus la variabila independentă (sau la variaţia
ei);

79
  De control: nu este expus variabilei independentă (sau
variaţiei ei);
- Efectul Hawthorne: influenţa neintenţionată a observatorilor sau
experimentelor asupra subiecţilor (indiferent care a fost
variabila modificată, productivitatea a crescut – E.
Mayo)

6. Tehnica sociometrică (4h)

80
 6.1. Analiza tehnicii sociometrice
Tehnica sociometrică are un caracter controversat, dar în
acelaşi timp instrumentele sale de lucru exercită o mare atracţie
asupra cercetătorilor. Caracteristicile principale ale acestei tehnici
sunt:
1) tehnica sociometrică joacă un rol secundar într-o
investigaţie sociologică deoarece concluziile şi propunerile
practice nu pot fi elaborate înainte ca datele pe care ni le
furnizeazăsăfieverificate prin tehnicile observaţiei, documentării şi
experimentului;
2) are o aplicaţie restrânsă, limitată numai la acele
investigaţii care vizează „câmpul afectiv" şi relaţiile interindividuale ale
populaţiei studiate;
3) sociometria este atât o teorie, cât şi o tehnică de cercetare;
4) sociometria se plasează din punct de vedere teoretic pe o poziţie
psihologizantă punând în prim plan factorii psihici şi subordonând
factorii obiectivi, socio-economici;
5) sociometria este un domeniu atractiv de studiu şi de
investigaţie cu o mare forţă de comunicare.
Sociometria este legată de numele psiho-sociologului american de
origine română Jacob Levi Moreno (născut la Bucureşti în 1892). încă în
timpul primului război mondial, Moreno a observat că oamenii îşi găseau
mai uşor echilibrul psihic dacă se organizau în mod liber, pornind de la
alegeri spontane, decât atunci când trebuie să urmeze un plan sau directive
din afară. El a intuit astfel o tehnică a grupurilor mici prin care să
identifice şi să măsoare relaţiile interindividuale, de unde şi numele de
tehnică sociometrică.
Principalul instrument de lucru al acestei tehnici este testul
sociometric. El ne poate ajuta să stabilim discordanţa/concordanţa
dintre asociaţiile prescrise şi asociaţiile preferate, dintre relaţiile formale
(oficiale) şi relaţiile informale (afective) prezentându-ne astfel câmpul afectiv

81
din cadrul microgrupurilor. „Alegerile sociometrice" sunt reprezentate - în
plan descriptiv - în sociograme (figuri imaginare) şi în matrice
sociometrice (tabele cu dublă intrare). Se pot „citi" astfel alegerile
reciproce, alegerile unilaterale, respingerile reciproce sau unilaterale,
cazuri de izolaţi, şi putem avea imaginea unui câmp de relaţii socio-afective
între membrii grupurilor studiate. Testul sociometric ne redă statutul
fiecărui individ în grupul din care face parte, „expansiunea" lui afectivă şi
popularitatea de care se bucură, în funcţie de numărul de alegeri şi
respingeri, de locul ocupat în „clasamentul voturilor" obţinute. El ne oferă,
totodată, imaginea coeziunii grupului mai mult sau mai puţin exactă.
Pornind de la aşa-zisul „caracter eliberator al spontaneităţii
individuale", Moreno a dezvoltat o serie de tehnici terapeutice.
Psihodrama este metoda de a căuta adevărul prin procedee dramatice, iar
sociodrama constă în improvizarea unor scene cu grupe de subiecţi în
care se pun în joc „complexele" sau „conflictele" interindividuale dintre
membrii acestora. Efectul terapeutic poate fi înţeles ca rezultat al
socializării afectivităţii „ascunse" şi al supunerii faţă de legile
comunicării a tot ceea ce izola individul de ceilalţi.
Lucrările lui Moreno au avut un puternic impact asupra diferitelor
ramuri ale sociologiei: sociologia muncii, sociologia industrială.
Sociogramele sunt utilizate în constituirea echipelor de muncă în funcţie
de „afinităţile" dintre muncitori, cu scopul de a asigura armonia lor. Ele
sunt aplicate şi în vederea selecţionării cadrelor pentru posturile de
conducere. Sociogramele ne ajută să identificăm indivizii-problemă, cei
care se adaptează greu într-un mediu social sau de muncă, „inadaptaţii",
„izolaţii", „respinşii". în felul acesta, ele ne pot orienta spre cauzele acestor
fenomene şi sugerându-ne totodată ipoteze pentru noi investigaţii.
Sociograma poate fi un instrument eficace pentru a reduce tensiunile intra-
grupale şi a ameliora moralul personalului.

6.2. Aparatul conceptual şi tehnic

82
 Tehnica sociometrică dispune de un important set de mijloace şi
instrumente de lucru: simboluri, grafice, tabele, procedee etc.
Răspunsurile obţinute prin aplicarea testului sociometric pot fi reprezentate
atât grafic (prin sociograme), cât şi prin tabele (adică prin ceea ce numim
matrice sociometrică) „cu dublă intrare", sub formă de pătrat, fiecărui
subiect revenindu-i o linie şi o coloană pe care sunt înscrise „alegerile",
„respingerile" sau poziţiile de indiferenţă emise, respectiv alegerile,
respingerile sau indiferentele primite (se pot înscrie şi aşteptările de alegere
sau respingere emise -pe linii - şi primite - pe coloane). Totalul de pe
coloane ne permite să evaluăm statutul social al individului, poziţia lui
în sânul grupului, iar totalul de pe linii ne permite să evaluăm
„expansiunea afectivă" a fiecărui membru al grupului studiat. TABEL
Pentru a înţelege datele unei sociomatrici trebuie să avem în vedere
următoarele reguli:
a) alegerile mutuale stau la baza constituirii subgrupurilor (ce se observă
în spaţiul figurii);
b) importanţa conflictelor latente între subgrupuri este exprimată de
proporţia respingerilor care le afectează;
c) stabilitatea relativă a structurii unui grup este asigurată şi „buna-
delimitare" a sub-grupurilor şi de absorbţia sateliţilor;
d) liderii sunt indicaţi prin numărul mare de alegeri pozitive pe
coloanele lor (+), iar izolaţii şi respinşii prin numărul mare de
alegeri negative (-) pe coloanele corespunzătoare acestora. TABEL
Testul sociometric este instrumentul de lucru cu ajutorul căruia
putem culegedatele reflectate în sociograme şi sociomatrici. Trebuie definite
câteva noţiuni de bază ale testului sociometric.
1. Tele (la distanţă în lb. greacă) reprezintă o empatie în două
direcţii ca şi „telefonul cu cele două extremităţi" (Moreno). Sunt necesare
două persoane pentru constituirea unui tele-element, una care emite şi
alta care recepţionează. Tele este cea mai mică unitate de sentiment
transmisă de la un individ la altul, este deci un element de natură

83
dominant afectivă, psihologică, dar care se constituie şi funcţionează
numai într-un cadru social. Subiectul X poate fi ales, respins sau situat
pe o poziţie de indiferenţă faţă de subiectul Y. în toate aceste trei situaţii
avem de-a face cu un teleelement (în raporturile dintre X şi Y). Dacă X
nu-1 cunoaşte pe Y sau îl ignoră pur şi simplu atunci în direcţia X—»Y nu
există niciun teleelement. Există posibilitatea ca Y să-1 cunoască pe X şi să
manifeste faţă de el atracţie, respingere sau indiferenţă, caz în care
teleelementul apare în direcţia Y—»X. Teleelementul poate fi deci pozitiv,
negativ sau neutru, exprimând din punct de vedere calitativ fie atracţie,
fie repulsie, fie indiferenţă.
2. Atomul social este centrul relaţiilor „tete" care se constituie în
jurul unei persoane, adică individul în situaţia de emiţător şi de receptor
de teleelemente. O reţea afectivă există numai prin indivizii sau
microgrupurile purtătoare de tele elemente (aşa cum o reţea telefonică
există numai între abonaţi care să emită şi să recepţioneze răspunsuri).
Elaborarea unuiatom social are în vedere numai interrelaţiile cu o
anumită stabilitate care au forţa de a cimenta raporturile microsociale.
Relaţiile dintre atomii sociali nu sunt fenomene manifeste, întrucât nici
atomul fizic, nici atomul social nu se pot vedea cu ochiul liber. Este vorba
de un atom, adică de cea mai mică unitate vie care face
partedinrealitateamanifestă reprezentată de familie, şcoală, naţiune.

4. Conceptele de empatie şi transfer.

Empatia este definită drept „penetraţia unei conştiinţe A într-o altă
conştiinţă B, penetraţie psihică suficient de adâncă pentru ca A să
resimtă aceleaşi sentimente, să probeze aceeaşi afecţiune ca şi B", în
sociologia franceză se folosesc doi termeni:
a) simpatie care presupune acelaşi sentiment simultan avut de două
conştiinţe distincte dar unite prin acest sentiment;
b) empatia - înţeleasă ca un efort de a participa la un sentiment real al
altuia.

84
 Empatia este înrudită cu teleelementul întrucât nu poate exista
decât printr-un cuplu de conştiinţe, una care emite şi una care
recepţionează, cu deosebirea că în cazul empatiei transmiterea are loc într-
un singur sens, nu este reciprocă. Transferul este un caz particular al
empatiei, proiecţia inconştientă a unor experienţe imaginare asupra
persoanei medicului (în psihanaliză se utilizează mai ales). Noţiunea de tele
sintetizează întregul proces psihic. Pe când empatia şi transferul sunt
aspecte ale unui proces elementar, în schimb, teleelementul este o noţiune
susceptibilă a răspunde nevoilor psihologului, psihiatrului şi sociologului
(prezintă o arie mai largă de raporturi).
„Câmpul afectiv" este însă mult mai vast şi mai complex decât îl
arată testul sociometric întrucât acesta cuprinde doar patru categorii de
întrebări:
I. întrebări care se referă la alegeri (emise sau primite);
II. întrebări care se referă la respingeri (emise sau primite);
III. întrebări care se referă la alegeri aşteptate;
IV. întrebări care se referă la respingeri aşteptate;
Sociogramele pot evidenţia existenţa în cadrul colectivităţilor a unor
sub-grupuri sau a unor „clici" detaşate, mai mult sau mai puţin, prin
raporturile interpersonale şi prin preferinţele emise şi primite de ceilalţi
indivizi studiaţi. Condiţiile apariţiilor clicilor sunt următoarele:
a) când există situaţii conflictuale, tensiuni în sânul grupului respectiv;
a) când grupul este prea mare, astfel încât raporturile directe sunt
greu de stabilit între toţi membrii;
b) când grupul este prin natura lui eterogen;
b) când grupul nu este structurat în jurul unui lider de opinie, când
există o inegalitate sau restricţii privind posibilităţile de comunicare;
c) când există opinii divergente privind obiectivele urmărite;
d) când membrii grupului se raportează la sisteme de referinţă diferite.
Tehnica sociometrică joacă un rol secundar în cadrul investigaţiei
sociologice dar poate ajuta în rezolvarea unor probleme concrete, de pildă,
în organizarea muncii, în stabilirea echipelor şi a şefilor de echipă în orice

85
domeniu de activitate. Pentru cunoaşterea profundă a colectivităţilor umane,
a tuturor realităţilor sociale şi afective, manifeste sau lente, care într-o
formă sau alta influenţează desfăşurarea vieţii sociale, este util să se
construiască pentru fiecare colectivitate umană sociograme şi sociomatrici.
în felul acesta pot fi cunoscute alegerile, respingerile, frecvenţa
contactelor directe, diferitele microgrupuri ce sunt ignorate uneori în
demersul educaţional.

6.3. Instrumente specifice tehnicii sociometrice

Tehnicile sociometrice reprezintă un ansamblu de instrumente

folosite pentru investigarea şi cunoaşterea relaţiilor inter-personale (de
atracţie, respingere sau indiferenţă), precum şi pentru a studia
sociabilitatea în cadrul unui grup social.

În categoria tehnicilor sociometrice sunt incluse următoarele

instrumente:

- testul sociometric;

- matricea sociometrică;

- indicii sociometrici;

- sociograma.

Testul sociometric

Testul sociometric este instrumentul cu care debutează

cunoaşterea sociometrică a grupului social. Elaborarea unui test
sociometric constă în formularea unor întrebări, potrivit cărora subiecţii
sunt puşi în situaţia de a-şi exprima afinităţile faţă de ceilalţi parteneri.

Datele obţinute se prelucrează, în scopul obţinerii de

informaţii cu privire la:

- poziţia fiecărui membru în interiorul grupului;

- structura grupului;

- trăsăturile de sintalitate/personalitate ale grupului.

86
 Pentru o înţelegere profundă a rezultatelor sociometrice se
impune şi o analiză privind mobilurile interne care determină pe subiect
să aleagă sau să-i respingă pe unii din colegii săi, care constituie
suportul motivaţional al raporturilor dintre membrii colectivului, în
cadrul căruia se pot distinge: componenta psihosocială şi componenta
axiologică.

Exemplu de test sociometric

Numele si prenumele…………………….

a……………………………………

Data………………………………………

1. Cu care dintre colegii tăi preferi să lucrezi în echipă?

a.………………………….

b…………………………..

c.…………………………..

d…………………………..

2. Cu care dintre colegii tăi nu doreşti să lucrezi în echipă?

a.………………………….

b…………………………..

c.………………………….

d…………………………..

3. Dacă ai putea să-ti formezi un grup de lucru de 4 persoane,

numeşte-i mai jos în ordine ierarhică descrescătoare.

a.………………………….

b…………………………..

c.………………………….

d…………………………..

4. Cu care dintre colegii tăi comunici cel mai bune, numeşte-i în

ordine crescătoare?

87
 a.………………………….

b…………………………..

c.………………………….

d…………………………..

5. Cu care dintre colegii tăi comunici cel mai greu, numeşte-i în

ordine descrescătoare!

a.………………………….

b…………………………..

c.………………………….

d…………………………..

Matricea sociometrică

Matricea sociometrică este un tabel cu dublă intrare, în care

sunt trecute datele testului sociometric.

Pe verticală şi orizontală se află membrii grupului. În dreptul

fiecărui subiect se consemnează preferinţele (pozitive şi negative).

Prin totalizare se obţin două grupe de date:

- pe orizontală, dreapta, figurează date privitoare la

expansiunea socială (alegeri exprimate, respingeri
exprimate);

- pe verticală, jos, apar date privitoare la incluziunea

socială (alegeri primite, respingeri primite).

Exemplu de tabel cu două intrări în care se exprimă alegerea situaţiilor de

lucru între colegi. Realizarea ei se bazează pe baza unui mic chestionar –
test sociometric - în care cei intervievaţi sunt puşi în situaţia de a alge.
Pentru analiza alegerilor sau a respingerilor se întocmesc doua tabele
separate:

Angajat F.V. G.D. H.J. T.R. R.D. Total

88
 F.V.
G.D.
H.J.
T.R.
R.D.
Total

Indicii sociometrici se calculează prin prelucrarea cantitativă a datelor

brute din partea dreaptă şi din partea de jos a matricei, cu ajutorul
formulei

Is =

unde: Is = indicele sociometric;

x = date brute din matrice;

N = numărul membrilor din grup.

Semnificaţia acestor indici este concludentă pentru aprecierea

poziţiei şi contribuţiei fiecărui membru al grupului la constituirea
configuraţiei interacţionale din interiorul său, atât prin prisma atitudinii
faţă de grup, cât şi a grupului faţă de el.

Fiecare indice oferă informaţii despre un aspect concret al acestei

configuraţii, iar prin compararea lor imaginea se întregeşte cu detalii
privitoare la tensiunea internă ce caracterizează statusul individului în
grup.

Rezultatele cuprinse în matricea sociometrică, precum şi indicii

sociometrici calculaţi, confirmă sau infirmă părerile sociologului sau
datele obţinute prin alte metode (observaţia, convorbirea, chestionarul
ş.a.).

Sociograma

89
 Sociograma este instrumentul care redă sub formă grafică
ansamblul relaţiilor interpersonale din interiorul grupului. Se poate
folosi în reprezentare diferite tipuri de sociograme, de exemplu
sociograma „ţintă” se bazează pe trei cercuri concentrice.

Pornind de la datele de jos ale matricei sociometrice, se iau în

considerare valorile extreme (maximă şi minimă), apoi se delimitează
celor trei intervale, de amplitudine relativ identică. Subiecţii cu valorile
cele mai mari se plasează în cercul interior, cei cu valorile cele mai mici
în cercul exterior, iar cei cu valori medii în cercul din mijloc.

Orientându-ne după preferinţele exprimate în matrice, se

consemnează, cu ajutorul săgeţilor, relaţiile dintre membrii grupului
social, obţinând o imagine vizuală a relaţiilor interpersonale din cadrul
acestuia.

Spre deosebire de celelalte instrumente, sociograma cuprinde

constelaţia structurală a grupului, cu diferitele sale variante (de
comunicare, formală, informală etc.), cât şi poziţia fiecărui membru în
cadrul acestei constelaţii.

Tot cu ajutorul acestui instrument se pot depista liderii informali

ai grupului (persoanele preferate), cât şi originea acestui status.
Sociograma evidenţiază, de asemenea, membrii grupului cu tendinţă
spre marginalizare sau izolare, latentă sau manifestă. Se pot face
aprecieri despre liderii formali urmărind modul în care concentrează
relaţiile socio-afective din grup şi care este ponderea acestora în
comparaţie cu cea a liderilor informali.

Exemplu de sociograme: Sociograma individuală

Pentru construcţia ei se au în vedere următoarele:

1. Se trec iniţialele subiectului în centrul unui cerc

90
 2. Se trec iniţialele celorlalţi membrii ai grupului în jurul
iniţialelor subiectului pentru care se realizează sociograma

3. Se simbolizează cu săgeţi pline alegerile unilaterale,

alegerile reciproce sau respingerile unilaterale si respingerile
reciproce cu săgeţi fragmentate care apar între membrii
grupului.

Sociograma colectivă – sociograma „ţintă”

Pentru construcţia ei se au în vedere următoarele:

1. Subiecţii se numerotează de la 1 la X unde X reprezintă

numărul total de subiecţi care sunt prinşi în sociogramă.

2. Subiecţii sunt cuprinşi în trei cercuri concentrice

3. Fiecare cerc concentric corespunde unui grad de

popularitate, corespunzător numărului de alegeri primite de
către un subiect.

4. Cercurile cuprind subiecţii în ordine descrescătoare, de la

interior la exterior., corespunzător alegerilor primite.

5. Daca există un subiect care nu a ales pe nimeni din grupul

respectiv şi nu a fost ales de nimeni el este reprezentat în
exterior.

91
 6. Se simbolizează cu săgeţi pline alegerile unilaterale, alegerile
reciproce sau respingerile unilaterale si respingerile reciproce
cu săgeţi fragmentate care apar între membrii grupului.

TEMĂ 4 1. Realizaţi un test sociometric la nivelul anului I de studiu,

sociologie. Analizaţi-l cu ajutorul lui 7 colegi/ colege.

2.Realizaţi o sociogramă colectivă a relaţiilor din interiorul grupului de

studiu, după exemplul teoretic prezentat în curs. Punctul de plecare
este testul sociometric.

DESENAŢI-L ÎN SPAŢIUL DE MAI JOS!

92