Erving Goffman și “ordinea

interacțională”
1.Erving Goffman: scurtă biografie
2.Conceptul de ordine interacțională
3.Modelul dramaturgic în sociologie
4.Posibile utilizări ale abordării dramaturgice
“Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani şi descoperiserăm de
curând ironia – sau ceea ce am înţeles mai târziu că ar fi ironia: nu ne
dădeam în leagănele, roţile şi celelalte chestii pentru copii care
rugineau pe-acolo decât dacă o puteam face cu un fel de detaşare
ironică şi conştientă de sine. Asta presupunea fie să mimăm neatenţia
(de obicei fluierând, sporovăind sau făcându-ne de lucru cu un chiştoc
sau cu o cutie de chibrituri), fie să ne jucăm cu pericolul, aşa că săream
din leagăne atunci când ajungeau în punctul cel mai înalt, săream pe
roată când ajungea la viteza maximă, ne ţineam de capătul bărcilor
până ajungeau într-o poziţie aproape verticală. Dacă erai în stare să
dovedeşti cumva că distracţiile acestea copilăreşti puteau să-ţi
zobească creierii, atunci joaca devenea oarecum OK”.

(Hornby, N. [1995](2005), High Fidelity. Iași: Editura Polirom, p. 10)

1.Erving Goffman: scurtă biografie
• Erving Goffman (1922-1982) – o persoana discretă (Winkin, 1999, pp. 19-20)
• Este considerat cel mai reprezentativ sociolog al vieții cotidiene, cu o contribuție
foarte importantă la dezvoltarea microsociologiei
• Este cunoscut drept autorul modelului dramaturgic în sociologie
• Nu i-a placut sa fie incadrat în interactionalismul simbolic, desi cei mai multi dintre
autori în acest curent îl plasează.
• Conceptul umbrelă ce exprimă sintentic viziunea sa despre viața socială este
“interaction order” (ordinea interacțională). Erving Goffman a făcut această
precizare în discursul său transmis la finalul de mandat ca președinte al Asociției
Americane de Sociologie
• Cărți:

Viaţa cotidiană ca spectacol (1959/2003);

Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate (1961/2004):
Behavior in Public Places. Notes on the Social Organization of Gathering (1963);
Stigma: Notes on the Management of Spoiled Identity (1963);
Interaction Ritual. Essays on Face-to-Face Behavior (1967);
Strategic Interaction (1969);
Relations in Public: Microstudies of the Public Order (1971);
Frame analysis: An Essay on the organization of experience (1974);
Gender Advertisements (1979);
Forms of Talk (1981).
2. Conceptul de ordine interacțională
• „Ordinea interacţională” (interaction order) este o realitate sui-generis, un tip de
ordine socială ce derivă nu atât din structura socială, cât mai ales din nevoia de
prezentare a sinelui în cadrul interacţiunilor cotidiene.

• Influența lui Emile Durkheim: ce-i face pe oameni să fie impreună și să formeze o
societate? „Ordinea interacţiunii” trebuie privită dintr-o perspectivă similară cu cea
a noţiunii de „fapt social” a lui Émile Durkheim

• Influența lui Georg Simmel. Ideea caracterului aparte al interacţiunilor directe

(face-to-face) este întâlnit înaintea lui Erving Goffman, la Georg Simmel (1858-
1918).

• Michel Lallement (1997, p. 258) îi consideră pe „sociologii care au reînsufleţit

tema interacţiunii” ca fiind „moştenitori ai lui Georg Simmel şi George H. Mead şi
ai primei Şcoli din Chicago”.
• În 1953 sociologul îşi susţine teza de doctorat la Universitatea din Chicago. La
pagina opt a disertaţiei sale, numită Communication Conduct in an Island
Community, Erving Goffman afirma: „Acesta nu reprezintă studiul unei comunităţi.
Este un studiu despre ce se întâmplă într-o comunitate”.

• În capitolul final al tezei sale de doctorat, el a numit acest domeniu de interes

„ordinea interacţiunii”.(Smith, 1999, p. 1).

• Howard S. Becker (2003, p. 662) : „n-a inventat concepte noi, cu rădăcini în limba
latină sau greacă”; „dezinteresul său în problema metodei” (ibidem, p. 660).

• Erving Goffman (1982/1983, p. 2): „ca aceea care transpare în mod univoc în
situaţii sociale, medii în care doi sau mai mulţi indivizi se află în prezenţa fizică a
reacţiei celuilalt”.

• „Ordinea interacţiunii” are o funcţie socială fundamentală: face ca viaţa socială să

devină previzibilă. În viziunea sa, orice întâlnire faţă în faţă dintre indivizi are un
pronunţat caracter de „promisiune”, aceasta funcţionând ca „o condiţie
fundamentală a vieţii sociale”, care le permite interactanţilor să transforme viaţa
socială în ceva previzibil (Goffman, 1982/1983, pp. 2-3).
3. Modelul dramaturgic în sociologie
• Modelul dramaturgic de analiză a vieţii sociale a fost lansat odată cu publicarea lucrării
Presentation of Self in Everyday Life (Viaţa cotidiană ca spectacol, 1959/2003). Pentru
dezvoltarea modelului, autorul a utilizat bine-cunoscuta metaforă shakesperiană „viaţa
ca teatru”.

• “Când un individ se află în prezenţa altora, aceştia încearcă în general să obţină

informaţii despre el sau să scoată la lumină informaţii pe care deja le deţin. Interesul lor
va viza statutul său socioeconomic general, viziunea sa despre sine, atitudinea pe care o
are faţă de ei, competenţa sa, dacă e de încredere etc. […] Informaţiile despre un
individ ajută la definirea unei situaţii, dau posibilitatea celorlalţi să ştie de la bun
început ce aşteaptă individul de la ei şi ce pot aştepta la rândul lor de la el” (Goffman,
1959/2003, p. 29).

• Interactiunile directe din viața de zi cu zi sunt guvernate de principiul prezerntării

sinelui. Acesta constă în nevoia permanentă a indivizilor de a fi percepuţi favorabil de
ceilalţi. În acest sens, indivizii ca actori pe scena vieţii apelează la o serie de strategii pe
care Erving Goffman (1959/2003) le încadrează în conceptul de „management al
impresiei”.
3. Modelul dramaturgic în sociologie
• expresivitatea individului şi capacitatea lui de a oferi impresii implică două tipuri de
mecanisme fundamentale: 1) ceea ce dă individul în termeni de expresivitate; 2) ceea
ce el transmite în aceiaşi termeni.

• Erving Goffman şi-a centrat analiza mai ales asupra „expresiilor transmise”, acestea
determinând caracterul teatral al interacţiunilor cotidiene.

• Scenă și culise: „regiunea din faţă” (front stage) și „regiunea din spate” (back stage)

• Diferența dintre scena și culise are caracter de universalitate (Ilut, 2001).

• Raportul dintre scenă şi culise nu trebuie privit ca fiind fix, ci trebuie interpretat în
contextul spaţiilor sociale multiple în care individul îşi derulează interacţiunile,
metafora „păpuşii ruseşti” exprimând foarte bine această relaţie (Petitat, 1998/2003).

• Erving Goffman (1959/2003) diferenţiază performerii oneşti de cei cinici.

• Inselăciuni și disimulări: înşelăciunea este expresia dezinformării realizate prin

utilizarea primului canal de gestionare a impresiilor, iar disimularea este expresia
dezinformării realizate prin utilizarea canalului ascuns de comunicare.
3. Modelul dramaturgic în sociologie
• Performarea : „toată activitatea unui anumit participant, dată fiind o ocazie anume, şi
care serveşte în influenţarea în orice fel a oricăruia dintre ceilalţi participanţi”.

• Rutinele: Pentru a controla acest fapt, interpretul social poate folosi moduri de acţiune
prestabilite, numite „rutine”, constând în moduri de a acţiona pe care actorul social le
poate adopta şi în diverse alte ocazii.

• „Faţa” constă în „acel aspect din performarea individului care funcţionează de regulă
într-un mod general şi fix, pentru a defini situaţia în ochii celor care observă
performarea […] este deci echipamentul expresiv standardizat, angajat intenţionat sau
nu de individ în timpul performării” (Goffman, 1959/2003, p. 50).

• Componentele “feței”: 1. “cadrul” (setting), care constă în acele elemente componente

relativ fixe ale scenei pe care are loc performarea (locul performării cu toate elementele
componente);2. „faţa personală” – reprezintă acele elemente din cadrul
„echipamentului expresiv” al interpretului social pe care observatorii-spectatori le
presupun a fi legate în mod nemijlocit de performer, conferindu-i acestuia
individualitate.
• Componentele „feţei personale”: „înfăţişarea” şi „atitudinea” .
3. Modelul dramaturgic în sociologie

Elemente componente ale ordinii interacţionale sunt:

1. persoana, care poate fi privită ca entitate sau ca parte a unei

echipe;
2. contactul – „orice ocazie în care individul este în prezenţa
comportamentului celuilalt, fie prin coprezenţă fizică, conexiune
telefonică sau schimb de scrisori”;
3. aranjamentele – acele mize care îi determină pe oameni să fie
unii în prezenţa celorlalţi;
4. formatul, platforma – „aranjamentul universal în care este
organizată o activitate cu public”;
5. ocazia socială de celebrare.
“Aveam vreo doisprezece sau treisprezece ani şi descoperiserăm de
curând ironia – sau ceea ce am înţeles mai târziu că ar fi ironia: nu ne
dădeam în leagănele, roţile şi celelalte chestii pentru copii care
rugineau pe-acolo decât dacă o puteam face cu un fel de detaşare
ironică şi conştientă de sine. Asta presupunea fie să mimăm neatenţia
(de obicei fluierând, sporovăind sau făcându-ne de lucru cu un chiştoc
sau cu o cutie de chibrituri), fie să ne jucăm cu pericolul, aşa că săream
din leagăne atunci când ajungeau în punctul cel mai înalt, săream pe
roată când ajungea la viteza maximă, ne ţineam de capătul bărcilor
până ajungeau într-o poziţie aproape verticală. Dacă erai în stare să
dovedeşti cumva că distracţiile acestea copilăreşti puteau să-ţi
zobească creierii, atunci joaca devenea oarecum OK”.

(Hornby, N. [1995](2005), High Fidelity. Iași: Editura Polirom, p. 10)

 4. Posibile utilizări abordării dramaturgice
a) În sfera metodologiei
• Acest model sociologic are o mare putere explicativă mai ales pentru interacţiunile
directe ale indivizilor din viaţa de zi cu zi, interacţiuni derulate în contexte sociale
precise: „acel tip de viaţă socială organizat în interiorul limitelor fizice ale unei clădiri
sau uzine” (Goffman, 1959/2003, p. 27).
• Proiectarea anchetelor calitative
• Realizarea interviurilor de cercetare
• Realizarea cercetărilor etnografice
• Interpretarea raspunsurilor la intrebările de cercetare

a) In sfera teoriei

• Sociologia emoțiilor
• Sociologia corpului
• Psihologia socială sociologică