Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Management Financiar
Management Financiar
MANAGEMENT FINANCIAR
ANALIZA FINANCIARA SI GESTIUNE
FINANCIARA OPERATIONALA
1
CUPRINS:
CUVANT INAINTE 5
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI 6
1.1 Conceptul de management financiar 6
1.2 Atributele managementului financiar 10
1.3 Functiunea financiara a intreprinderii 19
1.4 Obiectivele managementul finaciar 22
1.5 Relatiile managementului financiar cu alte discipline 25
CAPITOLUL II
MECANISME FINANCIARE 29
2.1 Piata financiara 29
2.2 Fluxurile financiare 34
2.3. Cicluri financiare 35
CAPITOLUL III
INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX 38
3.1 Ce este firma sau intreprinderea? 38
3.2 Universul financiar al intreprinderii 39
3.3 Managementul clientilor 42
3.4 Managementul furnizorilor 46
3.5 Relatia intreprindere – banca 47
3.6 Relatia intreprinderii cu societatile de asigurari 49
CAPITOLUL IV
ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII 53
4.1. Analiza financiara – definire, scopuri si utilizatori 53
4.2 Pregatirea informatiei contabile pentru analiza financiara 57
4.3 Fondul de rulment (capitalul de lucru) 63
4.4 Necesarul de fond de rulment 67
4.5 Trezoreria neta 70
4.6 Situatia neta a intreprinderii 75
2
CAPITOLUL V
ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII 77
5.1 Contul de profit si pierdere 78
5.2 Analiza marjelor de acumulare 82
5.3 Capacitatea de autofinantare 91
CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL SI ECHILIBRUL FINANCIAR AL
INTREPRINDERII 94
6.1 Rata rentabilitatii 94
6.2 Sistemul ratelor de aprecierea a echlibrului financiar 97
6.3 Rate de finantare 109
CAPITOLUL VII
RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR
INTREPRINDERII 110
7.1 Riscul de exploatare 111
7.2 Riscul financiar al intreprinderii 117
7.3 Riscul de faliment 121
CAPITOLUL VIII
SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII 128
8.1 Bugetul - instrument de planificare 128
8.2 Bugetul activitatii generale a intreprinderii 132
8.3 Bugetul vanzarilor 134
8.4 Bugetul productiei 138
CAPITOLUL IX
PREVIZIUNEA TREZORERIEI 144
9.1 Bugetul de trezorerie 145
9.2 Elaborarea bugetului de trezorerie 147
9.3 Previziunea incasarilor si platilor 149
9.4 Acoperirea soldurilor de trezorerie 150
CAPITOLUL X
GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT 152
10.1 Managementul stocurilor 152
10.2 Determinarea necesarului de finantare a ciclului de
xploatare 171
10.3 Finantarea ciclului de exploatare din surse imprumutate 175
3
CAPITOLUL XI
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL PROCESULUI
INVESTITIONAL 179
11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora 179
11.2 Elementele financiare ale unei investitii 182
11.3 Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investitii 183
11.4 Managementul formarii capitalurilor firmei 190
CAPITOLUL XII
SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII 207
12.1 Informarea si informatia 208
12.2 Sursele informatiilor 211
CAPITOLUL XIII
EVALUAREA INTREPRINDERII 213
13.1 Evaluarea intreprinderii- necesitate definire si clasificare 213
13.2 Evaluarea patrimoniala a intreprinderii 214
13.3 Evaluarea financiara a intreprinderii 218
13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii 218
BIBLIOGRAFIE 219
4
Cuvant inainte
Trecerea a mai mult de treisprezece ani de la deplasarea deciziei
de la nivel macroeconomic la nivel microeconomic a fost marcata de
un progres in planul teoriei managementului si o ignorare quasitotala a
practicii managementului.
Falimentul activitatii apare ca urmare a imposibilitatii
intreprinderii de a-si onora obligatiile de plata si este determinat de
lipsa de lichiditati, se poate afirme ca managementul activitatii
financiare este cauza succesului sau esecului intreprinzatorilor.
Conducerea prin finante a unei intreprinderi vine in sprijinul
fundamentarii politicii financiare la nivel microeconomic,
concretizandu-se intr-o multitudine de decizii financiare, cu impact
asupra performantelor financiare. In aceste conditii, intreprinderea
apare ca un centru autonom de decizie care detine putere economico-
financiara.
Daca managerii financiari doresc sa inregistreze succes, trebuie
sa cunoasca problemele financiare actuale si sa faca uz de conceptele
si instrumentarul oferit de managementul financiar.
Am urmarit prin aceasta lucrare o prezentare o managementului
financiar, astfel incat sa nu reflecte, pentru studenti sau alte persoane
interesate, imaginea unei ,, discipline in conserva".
Cartea incearca sa surprinda intr-un spatiu restrans o serie de
probleme teoretice, complexe si delicate, si totodata, nu ridica pretentia
de a prezenta, prin aceasta forma, o epuizare a subiectelor.
Autorul
5
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI
6
contextul realizarii unor obiective organizationale, formulate printr-o
strategie de firma.
Se poate aprecia ca decizia financiara devine actul
fundamental al managementului financiar, fiind rezultatul unui proces
rational de alegere constienta din mai multe variante posibile, a unei
solutii considerate optime in planul activitatilor si operatiunilor
financiare. Fundamentarea corecta a deciziilor financiare nu este
posibila fara o analiza financiara prealabila al carei obiectiv consta in
diagnosticarea starii de performanta financiara a intreprinderii la
incheierea exercitiului. Ea isi propune sa stabileasca punctele tari si
punctele slabe ale activitatii financiare, in vederea fundamentarii unei
noi strategii manageriale de mentinere si expansiune intr-un mediu
concurential. De asemenea, analiza financiara face obiectul
preocuparilor externe ale partenerilor economici si financiar-bancari
pentru fundamentarea unor posibile actiuni de cooperare cu respectiva
intreprindere. In fine, „bugetarea” oricarei actiuni a intreprinderii,
atragerea de capitaluri externe (proprii si imprumutate), pastrarea si
extinderea segmentelor de piata gasesc in analiza financiara o baza de
fundamentare ca premisa esentiala in efectuarea unei judecati
profesionale si adoptarii de decizii financiare optime.
Asadar, analiza financiara1 este integrata in activitatea de
conducere a intreprinderii si ofera cele mai bune solutii pentru
fundamentarea deciziilor financiare. Calitatea deciziilor financiare
adoptate va exercita un impact direct asupra gestiunii financiare care
reprezinta „ansamblul actiunilor de administrare (gospodarire- n.n.) a
resurselor banesti ale intreprinderii.”2 In linii mari putem distinge o
gestiune financiara pe termen scurt ( a activelor si pasivelor circulante
de trezorerie, localizate in partea de jos a bilantului) si o gestiune
financiara pe termen mediu si lung (a activelor si pasivelor permanente,
situate in partea de sus a bilantului).
Managementul financiar mai poate fi definit printr-un proces de
planificare, de identificare si de conservare a resurselor financiare. El
vizeaza mai multe dimensiuni si anume:
1
Isfanescu, A.; Stanescu, C.; Baicusi, A. - Analiza economico-financiara; editura Economica;
Bucuresti; editia a doua; 1999;
2
Stancu, I. – Gestiunea financiara; editura Economica; editia a II a; 1994;
7
-
planificarea si controlul;
-
trecutul si viitorul;
-
termenul scurt si termenul lung;
-
factorii interni si externi;
-
teoria si practica financiara.
Ca urmare, un management financiar adecvat in cadrul firmei va
contribui la oferirea unor produse mai bune la preturi scazute, a unor
salarii mai mari, atat pentru personalul productiv, cat si pentru cel de
conducere, si in acelasi timp, la realizarea unor venituri mai mari
pentru investitorii care au injectat capital in afacerea respectiva3.
Se poate afirma ca prin actiunile sale, managementul financiar
trebuie sa asigure, atat supravietuirea firmei, cat mai ales consolidarea
situatiei sale, probata prin obtinerea unor performante de piata notabile.
Managementul financiar vizeaza organizarea si conducerea
sistemica a activitatii financiare a unei firme prin urmatoarele cai4:
- prin previziunea financiara, pe baza bugetului de venituri si
cheltuieli;
- prin controlul realizarii obiectivelor financiare prestabilite;
- prin monitorizarea permanenta a modului de gestionare a
patrimoniului in vederea prevenirii riscului de faliment al
firmei.
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de
actiune favorabil, in care urmeaza sa se stabileasca conexiunile firesti
dintre obiectivele financiare ale firmei, valoarea de piata a acesteia,
mijloacele si instrumentele folosite pentru masurarea performantelor
sale financiare. Aceasta triada este absolut necesara deoarece odata ce
obiectivele firmei au fost identificate, definite si evaluate,
performantele obtinute la nivel microeconomic trebuie monitorizate si
analizate.
Managementul financiar presupune raspunsul la urmatoarele
intrebari:
- Cine utilizeaza documentele financiare?
- Intreprinderea creste (cifra de afaceri, cheltuieli, rentabilitate)?
3
P. Halpern, J.F. Weston, E.F. Brigham - Finante Manageriale, Editura Economica, Bucuresti, 1998
4
I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
8
- Functioneaza intreprinderea eficient?
- Este ntreprinderea stabila din punct de vedere financiar?
- Intreprinderea investeste pentru dezvoltare?
- Cum se obtin si cum se repartizeaza contul de profit si pierderi?
- Care este ,,averea neta si gradul de lichidare?
- De unde vin banii (bilantul)?
- Care este circuitul banilor (surse si utilizari)?
- Ce valoare adaugata realizeaza?
- Care este legatura dintre documente ( exemplu: armonizarea
raportului anual cu bilantul si contului de profit si pierdere)?
- Ce cuprinde raportul anual ( dezvoltare si pozitie, evenimente
importante, perspective probabile de achizitii de actiuni proprii
activitatii, detalii despre cifra de afaceri pe activitati, regiuni)?
Avantajele unui management financiar eficient sunt urmatoarele:
- controlul mai usor al fluxurilor de venituri si cheltuieli;
- adoptarea ĩn cunostinta de cauza a deciziilor financiare
importante pentru viitorul ĩntreprinderii;
- furnizarea catre investitorii potentiali, ĩn orice moment, de
informatii despre planurile financiare ale ĩntreprinderii;
- intocmirea de rapoarte si analize financiare profesioniste, bine
fondate, care iau ĩn considerare variabilele interne si externe
ale ĩntreprinderii;
- cresterea gradului de profitabilitate a afacerii.
Desfasurarea activitatii, de catre managerii financiari, in conditii
de performanta si calitate manageriala prezuma existenta urmatoarelor
conditii:
- conditie primordiala a conducatorilor compartimentelor
financiare este aceea de a fi instruiti din punct de vedere
managerial si de a fi motivati pozitiv in realizarea obiectivelor
stabilite;
- managerii financiari trebuie sa cunoasca obiectivele generale
ale intreprinderii;
- obiectivele particulare, stabilite la nivelul compartimentului
financiar trebuie sa fie corelate si fie convergente cu
obiectivele generale ale intreprinderii, in masura sa nu
determine angajari riscante cu efecte negative in domeniul:
9
asigurarii desfacerii, eficientei productiei, asigurarii resurselor,
calitatii debitorilor etc.;
- managerii financiari trebuie sa dispuna de mijloacele
indispensabile (resurse materiale - utilaje, tehnologii, resurse
informationale, resurse umane, resurse financiare) atingerii
obiectivelor stabilite;
- alegerea celei mai bune variante de decizie presupune ca
managerul financiar sa beneficieze de un anumit grad de
independenta in planul exploatarii;
- in cadrul compartimentul financiar trebuie sa existe anumite
forme de control, care pe de o parte sa nu limiteze
independenta decizionala, iar pe de alta parte sa nu produca
nesiguranta in ceea ce priveste ,, averea intreprinderii;
- angajarea comenzilor catre furnizorii sa tina seama de
capacitatea de plata a intreprinderii;
- asigurarea unei parti din active in forma lichida sau in forma
usor lichidabila, in functie de preferintele de plata ale
furnizorilor.
11
- Cum vor evolua activitatile firmei ?
- Ce impact vor avea schimbarile din mediul ambiant asupra
capitalurilor firmei ?
- Ce obiective strategice vizeaza firma pentru a se adapta
mutatiilor intervenite ?
- Care este locul acestor obiective in strategia de dezvoltare a
firmei ?
- Prin ce mijloace se pot indeplini aceste obiective strategice ?
- Care este prioritatea obiectivelor, in functie de resursele
disponibile ?
- Cum pot fi evitate abaterile de la prognoze, planuri,
programe?
- Care este locul acestor informatii in decizii?
- Prin ce mijloace sunt obtinute informatiile in celelalte functii
ale procesului managerial ?
Previziunea financiara are doua componente distincte:
pe de o parte, in prima faza este o prelungire si o concretizare a
previziunii de ansamblu a firmei, prelungire care reprezinta, in
fapt, cuantificarea in resurse financiare necesare realizarii
programelor firmei: produse, servicii, stocuri, investitii,
cercetare, rezerve de risc etc., toate cuantificate si evaluate cu
ajutorul indicatorilor de sinteza (si de performanta): cifra de
afaceri – costuri – profit; incasari, imprumuturi, plati etc.;
pe de alta parte, sarcina specialistului in previziunea financiara
abia acum incepe sa se manifeste, prin aceea ca el trebuie sa
propuna selectia obiectivelor in functie de sursele de finantare
(proprii, ale firmei, sau/si imprumutate), alegere care, prin
abilitatea sa, poate aduce avantaje considerabile pe planul
profitabilitatii activitatii firmei, in mod deosebit prin:
asigurarea finantarii obiectivelor cele mai
performante ca profit si piata;
apelarea la sursele de finantare cele mai
ieftine;
valorificarea profitabila, temporara a resurselor
financiare proprii disponibile (cumparari de actiuni si de
alte titluri de valoare sau prin alte plasamente);
12
programarea utilizarii cu eficienta maxima a
resurselor financiare proprii si imprumutate, apeland la
metode de analiza si control adecvate etc.
Previziunea financiara este o prelungire si o concretizare a
previziunii de ansamblu a intreprinderii si asigura cu ajutorul
indicatorilor de sinteza (cifra de afaceri, cost, profit, incasari, plati etc.),
o cuantificare in resurse financiare;
Specialistul in previziunea financiara trebuie sa propuna o
selectarea a obiectivelor in functie de sursele de finantare. In functie de
abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe planul
profitabilitatii activitatii firmei, prin:
- asigurarea finantarilor obiectivelor cele mai performante ca
profit si piata;
- utilizarea celor mai ieftine resurse de finantare;
- valorificarea profitabila, temporara disponibilitatilor;
- utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de
analiza si control corespunzatoare.
stabilirea si constituirea fondurilor financiare ale firmei;
repartizarea, in functie de prioritati si profitabilitati, a
fondurilor;
proiectarea circuitului si a rotatiei fondurilor pentru obtinerea
profitului maxim posibil;
alegerea, cu anticipatia necesara, a metodelor de evaluare si
control al rezultatelor firmei.
Previziunea financiara nu este o reflectare pasiva a celorlalte
activitati ale intreprinderii, ci este un instrument de promovare a
eficientei utilizarii resurselor financiare, a rentabilitatii, lichiditatii,
echilibrelor financiare si de tinere sub control al riscului de firma.
Organizarea desemneaza ansamblul proceselor de management
prin care se stabilesc si se delimiteaza procesele de munca fizica si
intelectuala, precum si componentele lor. Cuprinde atat organizarea de
ansamblu a intreprinderii, cat si organizarea principalelor sale
componente. Organizarea determina structurarea resurselor, structura
organizatorica, structura functionala, sistemul informational.
Organizarea financiara cuprinde ansamblul activitatilor necesare
indeplinirii obiectivelor financiare ale firmei, locul pe care il ocupa, ca
13
responsabilitati, pe salariati, structuri organizatorice si statuarea
acestora intr-un cadru precis conturat de luare si de urmarire a
deciziilor.
In fiecare componenta trebuie sa se asigure baza adecvata de
informatii cu caracter financiar, care sa permita managerilor acelei
structuri ca, prin utilizarea indicatorilor economico-financiari de
performanta, sa-si poata organiza activitatea, astfel incat sa poata
realiza acea determinare absolut necesara: diferenta dintre eforturi si
efecte. Fara a indeplini aceasta cerinta, actul managerial ramane la
nivelul unui deziderat, nedefinit si incarcat de riscuri.
Prin intermediul acestui atribut se armonizeaza resursele
necesare desfasurarii in bune conditii a activitatii si se stabilesc
raporturi optime intre obiective si resurse.
In domeniul financiar se realizeaza activitatile de cea mai mare
importanta pentru intreprindere, pentru actionari, clienti, ca de
exemplu :
bugetul firmei;
bilantul contabil;
contul de profit si pierdere;
evaluarea firmei;
stabilirea preturilor si tarifelor;
asigurarea capacitatii de plata a intreprinderii;
organizarea si exercitarea controlului si auditului financiar,
relatiile intreprinderii cu bugetul public national;
relatiile intreprinderii cu actionarii, bancile, piata financiara
etc.
Un domeniu, realmente, nou pentru managerii firmelor il
reprezinta organizarea relatiilor cu piata de capitaluri, relatie
hotaratoare pentru asigurarea, profitabil, a resurselor financiare
necesare activitatii si dezvoltarii firmelor.
Dupa cum se stie, atunci cand firmelor nu le sunt suficiente
resursele financiare proprii (si asemenea situatii sunt frecvente),
apeleaza la finantare din afara, care are ca surse:
piata financiara, care valorifica disponibilitatile (capitalurile)
pe termen lung (subscrieri de capital social sub forma de
14
actiuni, subscrieri la imprumuturi pe termen mediu si lung sub
forma de obligatiuni etc.);
piata monetara, care concentreaza si plaseaza capitalurile, prin
banci si alte institutii financiare.
Un alt domeniu cu noutati structurale si importante in
materializarea functiei de organizare a managementului financiar il
formeaza organizarea contabilitatii firmei.
Din ansamblul prevederilor legale (Legea contabilitatii,
Regulamentul de aplicare, Planul de conturi si instructiunile de aplicare a
acestuia), in a caror aplicare (organizarea activitatii) sunt implicati,
nemijlocit, managerii firmelor, ne oprim doar la cele mai importante, si
anume:
organizarea si efectuarea inventarierilor (inventarierea sustine
realitatea bilantului contabil, iar aceasta, credibilitatea firmei);
evaluarea si reevaluarea elementelor patrimoniale (valoarea
elementelor patrimoniale reprezinta o informatie esentiala in
procesul managerial, inclusiv si mai ales in procesul de
privatizare);
constituirea provizioanelor (care reprezinta una dintre cele mai
concrete materializari ale conceptului de previziune);
organizarea circuitului documentelor primare si de gestiune
(care, de asemenea, reprezinta cea mai concreta materializare
a organizarii, a relatiilor intre structuri si intre salariatii firmei)
etc.
organizarea punerii in practica a masurilor stabilite de catre
Ministerul Finantelor Publice pentru alinierea contabilitatii la
standardele europene si mondiale.
In concluzie, functia de organizare a managementului financiar,
tratata cu atentia necesara, reasaza intreg conceptul de organizare
structurala si functionala a firmelor, intreg procesul de management al
acestora, intr-un cadru de profitabilitate, de performanta certa.
Coordonarea consta in ansamblul proceselor de munca prin care
se armonizeaza deciziile si actiunile personalului firmei si ale
subsistemelor sale in cadrul previziunilor si sistemului organizatoric
fiind de fapt o organizare in dinamica.
Activitatile care formeaza functia de coordonare se divid in:
15
activitati de coordonare bilaterala;
activitati de coordonare multilaterala.
Se stie ca in cea de-a doua grupa se concentreaza activitatile cele
mai complexe, mai pretentioase si cu rezonantele cele mai ample si mai
profunde pe toate planurile activitatii firmei, mai cu seama a activitatii
de „producere a profitului“.
Calitatea coordonarii depinde, nemijlocit si determinant, de
calitatea comunicarii – forma concreta prin care se realizeaza coordonarea
unui grup de oameni la toate nivelurile structurilor firmei – care, la randul
ei, este conditionata de calitatea actului managerial, in ansamblu.
Factorii care determina calitatea comunicarii sunt deosebit de
complecsi si de mobili, mai ales cei care tin de calitatea factorului
uman, care, asa cum s-a aratat, are un rol-cheie.
Comunicarea este, in primul rand, un transfer de informatii,
transfer care trebuie sa aiba aceleasi conotatii atat la emitent, cat si la
destinatar.
Coordonarea inseamna unire, unirea devine forta, iar forta are
efecte multiplicate care, prin efectul sinergic, daca sunt bine realizate,
inseamna mai mult decat simpla aditionare a fortelor.
Toate, daca avem in vedere ca la originea lor sunt bani, fonduri,
costuri, au ca efect multiplicator profitul si economia relativa sau
absoluta de fonduri.
Pentru asigurarea unei coordonari eficiente este necesara
existenta unei comunicari adecvate la toate nivelurile managementului
firmei.
Coordonarea si comunicarea, in domeniul financia, trebuie sa fie
controlabile si controlate. Din acest motiv, sistemul de comunicatii
impune o constructie care sa permita o functionare corecta a feed-back
–ului, indispensabil oricarui proces managerial.
Antrenarea incorporeaza ansamblul proceselor de munca prin
care se determina personalul firmei sa contribuie la stabilirea si
realizarea obiectivelor.
Antrenarea determina implicarea operationala si efectiva a
resurselor firmei in realizarea obiectivelor.
Motivarea personalului, impletirea armonioasa a intereselor
firmei cu interesele personalului (angajati, actionari etc)constituie
16
motorul actiunilor de antrenare.
Toate aceste aspecte, pentru a fi percepute si insusite de catre
personalul firmei ca motivatie, trebuie demonstrate cu calcule, cu
solutii, cu strategii, cu proceduri tactice bine conturate, cu gradul de
certitudine a deciziilor etc. si nu doar declarate (cum, din pacate, se
intampla, frecvent, generand exact contrariul motivatiei).
In demonstratiile care se fac personalului pentru a-l motiva in
realizarea obiectivelor firmei, echilibrul economic si financiar in
dinamica, evolutia indicatorilor financiari, in perspectiva, reprezinta
argumentele forte.
Nici motivarea negativa nu trebuie facuta brutal, printr-o
impunere de dictat, ci tot prin demonstratii, in sensul ca, daca nu se vor
obtine rezultatele scontate, nu se pot crea conditiile pentru a se mentine
avantajele castigate, demonstratie care rezulta dintr-o articulatie
economico-financiara logica si nu doar dintr-un act administrativ.
Scopul antrenarii are un caracter operational, iar fundamentul sau
il reprezinta motivarea, adica corelarea satisfacerii necesitatilor si
intereselor personalului cu realizarea obiectivelor si sarcinilor stabilite.
Pentru o antrenare eficienta este necesar ca procesul motivarii sa
fie complex, diferentiat si gratuat.
Calitatea antrenarii conditioneaza concretizarea eficienta a
functiilor de previziune, organizare si coordonare.
Control evaluarea este definita ca ansamblul proceselor prin
care performantele firmei, subsistemelor si componentelor acesteia sunt
masurate si comparate cu obiectivele stabilite initial in vederea
eliminarii diferentelor constatate si integrarii abaterilor pozitive.
Controlul si evaluarea asigura finalitatea unui ciclu al procesului
managerial si reprezinta rampa de lansare a ciclului urmator.
Control - evaluarea determina evaluarea rezultatelor, vizeaza
controlul preventiv si analiza cauza-efect.
Prin valoarea lui teoretica si practica, acest atribut asigura
evaluarea intreprinderii pe ansamblu si pe elemente componente.
Procesul de control - evaluare cuprinde masurarea realizarilor,
compararea lor cu nivelul stabilit initial, determinarea cauzelor
generatoare de abateri si efectuarea corecturilor ce se impun. Prin
urmare, aceast atribut are un caracter preventiv si corectiv.
17
Revenind asupra celor aratate, si anume asupra faptului ca
functia de control si evaluare cuantifica finalitatea tuturor celorlalte
functii ale actului managerial, aducem in atentie un aspect
arhicunoscut, adica acela ca controlul si evaluarea trebuie sa se
realizeze, sub aspectul momentului derularii operatiilor financiare, in
toate cele trei forme ale sale: preventiv, concomitent si postfaptic.
In legatura cu rolul si sarcinile controlului, subliniez necesitatea
ca acesta sa elucideze toate problemele care tin de corectitudinea
gestiunii economico-financiare a firmei, sub toate aspectele ei si mai cu
seama:
constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor;
modul de intocmire si realizare a bugetelor firmei;
modul de elaborare si de realizare a bugetelor trezoreriei
firmei;
politica si gestiunea stocurilor;
gestiunea ciclului de exploatare;
gestiunea clientilor;
strategia financiara;
procesul investitional;
evaluarea riscului si a provizioanelor etc.
Evident, toate cerintele referitoare la functia de control si evaluare
fac din control o activitate pluridisciplinara, realizarea acestuia
impunand sa se apeleze la conceptele si instrumentarul mai multor
discipline: management, finante, analiza economica, planificare,
investitii, statistica etc. si, nu in ultimul rand, drept, legislatie
economico-financiara.
Cunoasterea rezultatelor firmei printr-un control performant este o
premisa esentiala determinanta pentru un management performant.
Supravietuirea firmei depinde de capacitatea ei de a se identifica
operativ, preventiv, chiar, cu mutatiile care se produc, de capacitatea ei
de a-si adapta functiile si activitatile de conceptie, productie,
comercializare, de personal si financiar-contabile in raport de aceste
mutatii, deziderate care nu pot fi atinse fara un control performant.
Proportiile optime in care se regaseste aplicarea atributelor
conducerii sunt:
18
- previziunea 36%
- organizarea 25%
- coordonarea 16%
- antrenarea 12%
- control evaluarea 11%
In corelatia dintre timpul afectat exercitarii atributelor conducerii
exista urmatoarea relatie de aur:
(Tp+To)>Tcoord + Tc+R
19
1.3. Functiunea financiara a intreprinderii
21
Din cele prezentate, rezulta caracterul activ al functiei financiare,
existenta in substanta sa a unui volum mare de actiuni de analiza si control.
Indiferent de dimensiune, intreprinderea trebuie sa ia decizii
financiare.
Principiile financiare fundamentale sunt identice pentru toate
intreprinderile.
Pierre Conso afirma ca ,, Functiunea financiara ocupa un loc, in
acelasi timp esential si ambiguu. Misiunea sa principala este de a
conduce poitica generala a firmei. De aceea directorul general nu
deleaga niciodata in intregime aceasta functiune8.
Insusi managerul se schimba, profilul sau este axat prin
excelenta pe marketing si negociere, piata financiara ocupand o parte
din ce in ce mai mare din timpul de lucru al acestuia.
Functiunea financiara a inregistrat evolutii semnificative, atat in
plan cantitativ cat si in plan calitativ.
Managerului finaciar ii revine sarcina de a depasi statutul de
cautator de fonduri si de a devini partener la conducerea efectiva a
activitatii economice din intreprinderea in care activeaza.
De asemenea, pentru atingerea scopurilor, managerii
compartimentelor financiare trebuie sa fie preocupati in mare masura
de alocarea eficienta a fondurilor intre multitudinea de bunuri si
strangerea de fonduri in termeni favorabili.
23
maximizarea profitului, maximizarea averii actionarilor, maximizarea
castigurilor pe actiune, obiective sociale, care uneori sunt
contradictorii. ,,Conflictele dintre obiective se amplifica deoarece
intreprinderea are un anumit numar de posesori de actiuni, salariati,
clienti, creditori, furnizori, etc ale caror dorinte nu sunt caracterizate de
convergenta in mod obligatoriu intre ele. Obiectivele contradictorii
ridica problema stabilirii prioritatilor. Responsabilitatea
managementului este de a satisface aceste doleante.
Maximizarea averii actionarilor este unul din obiectivele
majore ale managementului financiar. Exista doua posibilitati de a
maximiza averea actionarilor:
distribuirea dividendelor;
cresterea pretului actiunilor.
Pentru ca dividendele sunt platite de cele mai multe ori pentru a
influenta pozitiv pretul actiunilor, averea actionarilor depinde in
realitate de pretul de pe piata al actiunilor firmei.
Totusi maximizarea castigurilor pe actiune nu este cel mai
potrivit obiectiv.
Pentru a examina maximizarea averii actionarilor in mod detaliat
vom compara cele doua alternative: maximizarea averii actionarilor -
maximizarea castigurilor pe actiune.
Maximizarea averii actionarilor tine cont de termenul asteptat
pentru castiguri ,in timp ce maximizarea castigurilor pe actiune nu
tine cont de termenul asteptat9.
Consideram doua proiecte A si B care inregistreaza aceleasi
castiguri totale pe actiune de 100$. Se asteapta ca proiectul A sa
determine o sporire castigurilor pe actiune cu 30$ pe an pentru
urmatorii 3 ani. Pe de alta parte, planul B nu ar avea nici un efect
asupra castigurilor pe actiune pentru urmatorii doi ani, dar ar determina
cresterea castigurilor pe actiune cu 70$ in al doilea an.
Investitorii prefera sa realizeze venituri intr-un interval de timp
cat mai scurt, decat sa le obtina intr-un viitor indepartat. Investitorii
plaseaza o valoare mai mare pe actiunile companiei, aplicand
planul ,,A” in locul planului ,,B".
9
D. Tudorache - Finantele generale si finantele firmei, Editura Sylvi, Bucuresti,
2000
24
Maximizarea averii actionarilor ia in considerare riscul, pe
cand maximizarea castigurilor pe actiune nu recunoaste riscul10.
Sa presupunem ca planul ,,C” determina cresterea castigurilor cu
100 $ pe actiune, in timp ce planul ,,D” genereaza cresterea castigurilor
cu 150$ pe actiune. Sa presupunem mai departe ca proiectul ,,C ” este
aproape sigur in timp ce planul ,,D” este destul de riscant.
Daca presupunerea la planul ,,D” este corecta castigurile pe
actiune vor creste la 150 $, insa exista si posibilitatea ca acestea sa nu
creasca deloc, ceea ce ar diminua valoarea actiunilor firmei pe piata.
Proiectul ,,D” nu ia in considerare riscul. Daca se aplica planul ,,C”
castigurile pe actiune vor ajunge sigur la 100 $.
Maximizarea castigurilor pe actiune nu justifica efectul politicii
dividendului. Daca obiectivul unei intreprinderi este de a sporii
castigurile pe actiune prin retinerea profiturilor in bilete de trezorerie ,
ea nu ar trebui sa plateasca dividend.
Maximizarea pretului pe actiune este mai importanta decat
maximizarea castigurilor pe actiune. Valoarea de piata a actiunilor
firmei exprima valoarea curenta a firmei receptata de detinatorii
acestora, valoarea pietei in ceea ce priveste castigurile viitoare ale
firmei, riscul la care va fi supusa firma, politica dividendelor si
aspectele calitative ale activitatilor viitoare ale firmei.
Indicele de piata al performantei unei companii este pretul
de piata al actiunilor.
Cu cat pretul lor este mai mare cu atat managementul este mai
performat din punctul de vedere al posesorilor de capital.
Managerii financiari trebuie sa gaseasca raportul optim intre
profit si rentabilitate care sa conduca la maximizarea averii actionarilor.
10
Idem 9
25
1.5. Relatiile managementului financiar cu alte discipline
26
,,materia prima pentru managementul financiar.
Contabilitatea ajuta in sensul cunoasterii, starii financiare a unitatii
economice si urmareste desfasurarea cantitativa a fenomenului financiar.
Functiunea financiara a fost, o lunga perioada de timp,
confundata cu functiunea contabila, dar odata cu diversificarea
relatiilor dintre operatorii economici si mai ales a celor de pe piata
financiara, aceasta si-a recapatat locul bine definit in cadrul
intreprinderii.
Exista si astazi manageri care considera ca aspectele financiare
trebuie lasate in seama contabililor. Aceasta este o viziune limitata
intrucat trebuie efectuata o distinctie clara intre intelegerea
consecintelor financiare ale oricaror demersuri manageriale si
activitatea propriu-zisa de contabilitate a afacerilor firmei.
Actualmente, in intreprinderile de dimensiuni mici aceste
functiuni se afla in competenta aceleiasi persoane.
Managementul financiar se afla in relatii stranse cu economia
politica. El utilizeaza din domeniul economiei politice acele categorii
economice care exprima diferite aspecte ale fortelor de productie
cuantificabile si exprimabile in etalon banesc. Putem spune ca baza
teoretica sub forma de principii, concepte generale este asigurata de
economia politica.
Managementul financiar se afla in stransa relatie cu statistica,
intrucat o parte din datele sale sunt preluate si prelucrate de statistica,
care prin metode proprii determina caracteristicile dominante si
tendintele anumitor fenomene. Managementul financiar poate fi
considerat, alaturi de statistica, o sursa de date ale sistemului
informational economic.
Managementul financiar ofera o serie de date marketingului.
Studiile de marketing efectuate demonstreaza ca politicile de marketing
cu cele mai mari sanse de succes sunt cele fundamentate pe o buna
intelegere a aspectelor financiare.
Managementul financiar utilizeaza la rezolvarea problemelor
atat elemente si procedee matematice, cat si rationamentul matematic.
Managerul financiar modern poate folosi in mod extins tehnicile
matematice pentru solutionarea sistematica a problemelor financiare.
Putem afirma ca managementul financiar si matematica se afla in relatii
27
de colaborare organica si functionala.
Managementul financiar utilizeaza o serie de modele furnizate de
informatica, si de forma concreta a acesteia, birotica. Informatica
asigura metodele si tehnica pentru optinerea rapida a informatiilor de
natura financiara, ,,materia prima pentru deciziile financiare.
Factorii care influenteaza decizia financiara sunt numerosi, ei
trebuie individualizati si cuantificati, prin urmare managerul financiar
trebuie sa fie familiarizat cu acesti factori prin intermediul
informatiilor furnizate de disciplinele enumerate.
28
CAPITOLUL II
MECANISME FINANCIARE
2002
30
societatii comerciale.
Actiunile mai pot fi:
- privilegiate, atunci cand dau dreptul detinatorului la un
dividend fix, indiferent de marimea profitului realizat de
societatea emitenta;
- ordinare, atunci cand cota de dividend este variabila, in
functie de marimea anuala a profitului firmei emitente.
Obligatiunile sunt tot valori mobiliare emise de firme sau de stat
pentru procurarea fondurilor necesare sub forma de imprumut.
Proprietarul unei obligatiuni este o persoana care a imprumutat o
anumita suma de bani emitentului (statul, o colectivitate publica,
societate nationala sau privata) si de la care percepe o dobanda
proportionala cu totalul imprumutului. Imprumutul este rambursabil,
fie intr-o singura transe, fie in mai multe transe, care pot fi constante
sau variabile dar esalonate inca de la emisiunea titlului.
Dupa diferite criterii, obligatiunile se clasifica astfel:
1. Dupa modul de identificare a proprietarului, obligatiunile pot
fi:
a) la purtator, caz in care obligatiunea apartine posesorului;
b) nominative, daca au numele proprietarului inscris pe
certificat/ sau in cont.
2. Dupa forma de emisiune:
a) materializate, sunt emise in forma materiala, pe suport de
hartie;
b) dematerializate, emise prin inscriere in cont, pe suport de
hartie.
3. Dupa tipul de venit pe care il genereaza, obligatiunile emise de
organele administratiei publice centrale si locale pot fi:
a) obligatiuni cu dobanda, sunt emise la o valoare nominala,
valoare care se returneaza, de regula la scadenta, plus o
dobanda care se distribuie conform unui program de distribuire;
b) obligatiuni cu cupon zero sau obligatiuni cu reducere
(discount), sunt emise la un pret de emisiune mai mic decat
valoarea nominala care este platita la scadenta, nu se
plateste dobanda iar castigul consta in diferenta dintre pretul
de cumparare dat de investitor si pretul de rascumparare la
31
scadenta.
Riscurile detinatorului de obligatiuni sunt mai reduse in
comparatie cu cele ale detinatorului de actiuni. Ele se manifesta ca risc
de nerambursare si de lichiditate a firmei, caz in care creditorii au
prioritate in fata actionarilor.
Titlurile financiare primare, actiunile si obligatiunile, difera
in privinta rentabilitatii si riscului oferite investitorilor de capital,
astfel:
ACTIUNI OBLIGATIUNI
Avantaje conserva mai mai putin riscante, datorita
bine puterea de termenelor ferme de
cumparare a determinare si de plata,a
capitalului investit, prin dobanzilor si a valorii de
integrarea mai rambursat
operativa a inflatiei in
preturi;
Dezavantaj mai riscante mai putin conservative
e (volatile), datorita pentru puterea de
caracterului variabil, cumparare a capitalului
al dividendelor si al investit prin volatilitatea ca
pretului de pret la variatiile ratei dobanzii
rascumparare de piata
32
si jocului cererii si al ofertei.
Tranzactionarea acestor titluri se efectueaza prin intermediul
unor institutii specializate si autorizate sa actioneze pe aceste piete:
societati de valori mobiliare, burse de valori. In afara de burse de
valori, in lume exista burse de materii prime, burse de minereuri, burse
de imbracaminte, burse de piese auto, burse filatelice, burse de opera
de arta.
In Romania piata de capital a fost reglementata prin legea
privind valorile mobiliare si bursa de valori nr.52 din 27 iulie 1994, iar
institutiile principale ale pietei financiare sunt: Comisia Nationala a
Valorilor Mobiliare, Societatile de Valori Mobiliare, Societatile de
Investitii Financiare, Societatile de brokeraj, Bursa de Valori s.a.
Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare este un organism
guvernamental cu responsabilitati atribuite de puterea publica in
domeniul coordonarii pietelor de capital. Atributiile mai importante ale
acestei institutii sunt:
- confirmarea prospectelor pentru noi emisiuni de titluri
financiare;
- inregistrarea tuturor hartiilor de valoare ce se emit pe piata
primara;
- atestarea societatilor de intermediere a valorilor mobiliare si
urmarirea activitatii desfasurate de acestea;
- controlul activitatii burselor de valori;
- aprobarea, dupa consultarea cu autoritatea guvernamentala, a
infiintarii de noi burse de valori.
Titlurile financiare derivate sunt produsele burselor de valori si
rezulta din contractele incheiate intre emitent si beneficiar, care dau
beneficiarului drepturi asupra unor active ale emitentului, la o anumita
scadenta viitoare.
Titlurile derivate spre deosebire de titlurile primare nu dau
drepturi beneficiarului asupra veniturilor nete ale emitentului, ci asupra
unor active diverse ale acestuia (valute, marfuri) numite active derivate.
Titlurile financiare derivate pot fi grupate in doua categorii:
- contractele viitoare (futures);
- optiunile.
Contractul viitor imbraca forma unei intelegeri intre doua parti
33
de a vinde, respectiv de a cumpara un anumit activ ( instrument
monetar, titlu financiar) la un pret stabilit in momentul incheierii
contractului, transmiterea efectiva a activului catre cumparator avand
loc la o data viitoare.
Optiunile sunt contracte intre un vanzator si un cumparator de
active, care dau dreptul acestuia din urma de a vinde sau a cumpara un
activ pana la o anumita data in schimbul platii catre vanzator a unei
prime. Optiunea poate fi de vanzare (,, put option”) daca cumparatorul
prin contract, dobandeste dreptul de a vinde activul si de cumparare
(,,call option“), atunci cand acesta are dreptul de a cumpara active.
Produsele sintetice sunt rezultatul combinarii de catre institutiile
financiare a unor active financiare diferite, din care rezulta instrumente
de plasament noi, in special combinarea de contracte ,,futures “ de
vanzare si cumparare de optiuni ,,put” si ,,call”, precum si intre diferite
tipuri de ,,futures” si ,,option“. Intre activele financiare sintetice o
importanta deosebita o detin titlurile financiare de tip ,,cos”, care se
intemeiaza pe selectia titlurilor finaciare primare, din a caror
combinatie rezulta un produs bursier standardizat.
Cunoasterea mecanismelor de functionare a pietei de valori
mobiliare si a reglementarilor referitoare la acestea constituie o
conditie esentiala pentru orice manager financiar.
35
exploatare.
Ciclul de exploatare (aprovizionare-productie-stocare-vanzare)
cuprinde atat un flux fizic (de produse finite, respectiv marfuri),c at si
un flux financiar (intrare si iesire de moneda).
Pentru o intreprindere cu activitate de productie, acest ciclu de
exploatare comporta trei etape fundamentale care se deruleaza de
fiecare data cand intreprinderea lanseaza in productie o noua comanda.
Aprovizionare Distributie
Continutul etapelor ciclului de exploatare:
- etapa de aprovizionare in care se procura materiile prime,
materialele, etc. necesare desfasurarii activitatii, imbracand
forma materiala a stocurilor fizice;
- etapa de productie corespunde procesului de transformare a
stocurilor fizice, in productie in curs de fabricatie si respectiv in
produse finite;
- etapa de distributie presupune ca intreprinderea sa asigure, pe de
o parte, finantarea pe perioada cat produsele finite sunt in stoc,
iar pe de alta parte, sa dispuna de sursele financiare necesare
angajarii unor cheltuieli de comercializare pana in momentul
vanzarii respectivelor produse finite.
Vanzarea in numerar permite compensarea fluxurilor reale de
iesire cu fluxurile monetare de intrare. Daca vanzarea se face pe credit,
decalajul intre cele doua fluxuri, da nastere aparitiei creantelor asupra
clientilor. Incasarea creantelor echivaleaza cu stingerea debitelor.
Ciclul de investitii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia
achizitionarii unor active care raman la dispozitia intreprinderii o
perioada indelungata de timp. Durata depinde de caracteristicile
36
tehnologice ale activitatii, de performantele tehnice si de politica de
investitii a intreprinderii.
Ciclul de finantare cuprinde ansamblul operatiunilor ce au loc
intre intreprindere si proprietarii de capital (actionari si creditori) si
permite ca intreprinderea sa faca fata decalajului dintre fluxurile
monetare de intrare si iesire generate de ciclul de exploatare.
37
CAPITOLUL III
INTREPRINDEREA - SISTEM COMPLEX
16
Idem 14
39
F ig .3 .1 I n f lu e n ţ a u n o r v a r ia b ile P ro p rie ta te a a s u p ra firm e i
a s u p r a r e la ţiilo r d e m a n a g e m e n t* )
T ip u l firm e i
D im e n s iu n e a f irm e i S tru c tu ra
o rg a n iz a to ric ă
C o m p le x ita te a p r o d u c ţie i
C a ra c te ris tic i a le s is te m u lu i d e m a n a g e m e n t
C a ra c te ris tic ile r e la ţiilo r d e m a n a g e m e n t
R esu rse u m an e G ra d u l d e s p e c ia liz a re ş i d e c o o p e ra re
R e su rse u m a n e în p ro d u c ţie
S is te m u l
R Re se us u r rs s ee mu m a at en re i a l e D is p e rs ia te rito ria lă a s u b d iv iz iu n ilo r d e c iz io n a l
F irm a
P o te n ţia lu l u m a n
41
controlul;
conducerea activitatii economice;
informarea pietei financiare.
17
M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
42
In practica, clientii pot fi incasati ,,la vedere" (pe loc, odata cu
vanzarea bunurilor), imediat dupa livrare, la un interval de timp 3-5 zile
(are loc o incasare fara numerar in contul bancar) sau ,,la termen" (un
anumit termen de la livrare convenit de comun acord intre cei doi
agenti economici).
In functie de modul de respectare al scadentelor clientii pot fi
grupati astfel:
- clienti solvabili cei care efectueaza platile la termen;
- clienti intarziati care nu efectueaza platile la scadentele
convenite;
- clienti insolvabili cei care nu mai pot fi incasati.
Managementul clientilor reprezinta ansamblul metodelor si
tehnicilor, instrumentelor si actiunilor intreprinse in vederea utilizarii
cat mai eficiente a capitalurilor imobilizate in credite comerciale.
Creditele comerciale au o acceptiune mai larga decat cea a
clientilor si sunt formate din18:
- credite vanzator reprezentate de vanzarile de marfuri pe credit
(intreprinderea apare in doua ipostaze: cea de imprumutat prin
creditele furnizor si cea de imprumutator pentru creditele
clienti);
- creditele cumparator reprezentate de platile in avans (in aceasta
situatie intrepinderea se poate regasi fie ca beneficiara a
avansurilor platite de catre clientii sai pentru fabricatia
produselor, fie ca platitor de avansuri pentru platitorii sai de
echipamente sau materiale).
Obiectivele managementului clientilor se pot axa fie pe
reducerea volumului clientilor, respectiv reducerea capitalurilor alocate
acoperirii soldului clientilor si implicit restrangerea finantarii acestor
active circulante, fie pe o prelungire a perioadei de acordare a
creditelor clienti.
Creditele clienti sunt o investitie de capital a intreprinderii, care
poate aduce acesteia o anumita rentabilitate.
Pornind de la aceasta caracteristica se pot evidentia
componentele esentiale ale manegementului clientilor:
18
I. Stancu - Finante, Teoria pietelor financiare, Finantele intreprinderilor, Analiza
si gestiunea financiara; Editura Economica, Bucuresti, 1997
43
investitia de capital pentru constituirea soldului de credite clienti
Creditul acordat unui singur client reprezinta o alocare de fonduri
pe termen scurt, iar creditele acordate tuturor clientilor apar a o alocare
permanenta de capitaluri ale intreprinderii, reprezentand o investitie
care trebuie finantata in mod continuu. Dimensiunea acestei investitii
se poate stabili prin intermediul urmatoarei relatii:
45
Soldul mediu al clientului X 360
Durata medie d e incasare a clientului
Cifra de afaceri realizata de clientul X
In prezent atentia managerilor se concentreaza tot mai mult pe
relatiile cu clientii si pe dezvoltarea acestora in scopul maximizarii
duratei de viata a unui client (in relatia sa cu firma) si nu atat pe
obtinerea unor profituri pe termen scurt.
46
intre valoarea cumpararilor si perioada medie de plata. Perioada medie
de plata se stabileste in functie de politica de creditare comerciala a
firmei furnizoare. Plata ulterioara a cumpararilor de materii prime,
materiale, marfuri echivaleaza cu obtinerea unui credit pe termen scurt,
fara dobanda, fiind o sursa care permite realizarea unei investitii nete in
capitalul de lucru la valori scazute.
Prelungirea perioadei de plata nu reprezinta un scop in sine. In
cazul in care se poate beneficia de o reducere, nerealizarea platii la
respectivul termen echivaleaza cu atragerea de resurse temporare
costisitoare , decizia privind termenul de plata realizandu-se in functie
de avntajul comparativ al costurilor si beneficiilor aferente:
costul pierderii discountului prin nerealizarea platii la termen
de stabileste potrivit relatiei:
D T
:
1 D 360
T Pc Pcd
unde:
D = discount (exprimat procentual);
T = miscarea perioadei de plata necesara pentru a beneficia de
discount;
Pc = perioada de creditare;
Pcd = perioada de creditare cu discount.
beneficiul pierderii discountului este dat de rentabilitatea
obtinuta prin fructificarea sumei care s-ar fi platit in perioada
de creditare cu discount.
47
anul 1996 se inregistra un numar de 31 de banci, astfel incat in prezent
intreprinderile dispun de o paleta de alternative in domeniu (in anul
2003 exista peste 40 de tari)
Intrarea noilor banci in sistem a condus la cresterea concurentei
si a generat o modernizare a bancilor de stat prin introducerea unor
politici orientate spre clienti si a marketingului serviciilor financiare.
Bancile au fost obligate sa introduca servicii bancare noi pentru a
sporii eficienta operatiunilor si pentru a satisface diferitele cerinte ale
clientilor (carti de plata utilizate in Romania si in strainatate de catre
persoanele fizice si juridice, automate de plata, certificate de depozit cu
diferite scadente pe termen scurt, servicii de factoring, servicii de
corporate banking).
Desfasurarea relatiilor dintre intreprinderi si banci, in toate
operatiunile pe care acestea din urma le efectueaza si serviciile pe care
le presteaza sunt supuse unor reguli de comportament care ilustreaza
obligatiile reciproce sub aspectul lor cel mai concret.
In raportul cu intreprinderea banca are statuate anumite
drepturi19:
de a fi indemnizate de catre intreprindere pentru toate cheltuielile
si resursele angajate pentru a-l servi;
de a stabili si inscrie in conturi dobanzile si comisioanele
datorate de intreprindere la niveluri rezonabile;
de a se acoperii, la cerere de catre client, sumele ce revin din
desfasurarea relatiilor reciproce;
de a dispune de banii intreprinderii pentru a asigura onorarea
cecurilor valabile emise de intreprindere.
De asemenea, bancile au obligatia:
de a realiza operatiunile solicitate expres de catre intreprindere;
de a onora cecurile emise de catre intreprinderi, de a incasa
cecurile si alte instrumente bancare normale si primite in
favoarea lor;
de a oferi periodic sau la cererea intreprinderii extrase de cont;
de a nu oferii informatii cu privire la afacerile intreprinderii
decat la cererea si in interesul ei sau prin prevederea expresa a
19
V. Manole – Firma si banca, Editor Tribuna Economica, Bucuresti, 1999
48
legii.
Intreprinderile au posibilitatea de a alege din reteaua de servicii
oferite de catre banci urmatoarele categorii:
O prima categorie de servicii sunt reprezentate de serviciile de
afaceri – business services.
Pe linia promovarii metodelor de finantare, bancile au dezvoltat
sau au intermediat pentru clientii sai operatii de leasing, factoring sau
le-au deschis accesul la casele de emisiune de hartii de valoare si
participare la capital.
O alta categorie a obligatiilor anticipate decurge din circuitul
cambial si este cunoscuta sub denumirea de credite sub
semnatura.
De asemenea, au fost dezvoltate servicii in sfera afacerilor
internationale: incasarea operatiunilor de export, finantarea exportului
prin instititiile nationale de garantare a creditului pentru export,
negocierea si scontul cambiilor straine, facilitarea importului prin
credite documentare, angajarea in operatiuni in moneda straina.
O alta categorie o reprezinta serviciile de spijinire a afacerilor,
care ofera servicii de informare privind creditele, evaluari de
performante ale unor firme, cu perspective de a deveni partenere
in relatiile de afaceri.
20
V. Dragota – Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti. 2003
49
nedorite;
crearea de rezerve in vederea acoperirii prin resursele proprii
pagubelor;
trecerea riscului pe seama unei societati de asigurare.
Intreprinderea va adopta o politica de protejare impotriva
consecintelor nefavorabile ale producerii riscului, in functie de
avantajele si insuficientele modalitatilor mai sus prezentate.
Prevenirea riscului presupune adoptarea unor masuri de catre
intreprindere, astfel incat sa nu aiba loc evenimente nefavorabile. Daca
evenimentul are loc, inainte de incheierea acestuia, firma poate lua
masuri pentru limitarea pagubelor produse.
Crearea de rezerve proprii asigura independenta financiara sau
permite eliminarea unor sincope, in sensul reluarii mai rapide a
activitatii dupa producerea evenimentului negativ, care pot lua nastere
atunci cand fondurile sunt puse la dispozitie de catre o alta institutie.
Aceasta varianta prezinta dezavantajul de a nu putea acoperii integral
consecintele nefavorabile.
Atat prevenirea, cat si crearea de rezerve proprii prezinta
urmatoarele avantaje:
intreprinderea are asigurata independenta;
costul acestor surse este mai redus decat costul apelarii la
societatile de asigurari.
Asigurarea reprezinta un sistem de relatii economico-sociale,
care consta in crearea in comun, de catre persoanele fizice si juridice
amenintate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseaza
pagubele si se satisfac si alte cerinte economico-financiare
imprevizibile.
Asigurarea se materializeaza in contractul de asigurare, incheiat
intre asigurat si asigurator. Succesul sau esecul unei afaceri depinde de
modul in care se incheie contractul.
Din acest motiv, managerul financiar trebuie sa acorde o atentie
deosebita clauzelor contractuale si sa dispuna de cunostinte specifice
activitatii de asigurare.
Contractul de asigurare reglementeaza relatiile reciproce intre
asigurat si asigurator, obligand pe asigurat la plata primelor de
asigurare la anumite termene, asiguratorul avand obligatia sa acorde
50
beneficiarului asigurarii, la producerea cazului asigurat, despagubiri
pentru bunurile asigurate21.
Formarea contractului de asigurare presupune prezentarea de
catre asigurat, a unei cereri de asigurare, iar din partea asiguratorului,
eliberarea politei de asigurare avand urmatorul continut:
data la care incepe si la care expira asigurarea;
riscul asigurat;
limitele platii sumei asigurate sau a despagubirii in cazul
producerii riscului;
obligatia asiguratului de a apara si conserva bunurile
asigurate, de a lua masuri pentru prevenirea si limitarea
pierderilor;
situatiile in care asiguratorul are dreptul de a refuza plata
despagubirii sau a sumei asigurate.
Termenii specifici societatii de asigurare sunt asiguratul, riscul
asigurat, paguba, suma asigurata, despagubirea, contractul de asigurare,
principiile functionarii contractului de asigurare (acesta nu trebuie
stipulat in mod expres in contract, dar trebuie cunoscut si respectat de
ambele parti).
Transferul riscului asupra unei societati de asigurari prezinta
urmatoarele avantaje:
securitatea oferita de asigurare permite obtinerea unor credite,
de exemplu: credite de export, credite ipotecare etc.;
se poate preveni producerea pagubelor, datorita consultantei
oferite.
In functie de natura riscurilor, o intreprindere poate sa incheie:
asigurari de bunuri au drept obiect diverse valori materiale
apartinand intreprinderii ce pot fi expuse fenomenenelor
naturale sau accidentelor (asigurarea culturilor agricole,
asigurarea autovehiculelor, asigurarea activelor fixe si
circulante);
asigurari de raspundere civila - se acopera prejudiciul produs
de asigurat unor terte persoane, produs in anumite imprejurari si
21
D. Bivolaru – Contracte interne si internationale, Editor Tribuna Economica,
Bucuresti, 1999
51
pentru care persoana juridica raspunde conform legii;
asigurari de persoane – managerul are la dipozitie o serie de
asigurari de persoane pe care le poate incheia pentru angajatii
sai, in functie de obiectivul urmarit.
52
CAPITOLUL IV
ANALIZA FINANCIARA A INTREPRINDERII
22
I. Stancu - Finante, Editura Economica, Bucuresti, 1997
23
I. Mihai - Analiza economico-financiara, Editura Marineasa, Timisoara, 1999
24
M. Niculescu - Diagnostic global strategic, Editura Tribuna Economica,
Bucuresti, 1999
53
asigura redresarea sau ameliorarea performantelor25.
Evolutia analizei financiare vizeaza adaptarea obiectivelor sale
cerintelor diversilor utilizatori, in functie de aspectele specifice
domeniului de interes. Principalii utilizatori ai analizei situatiilor
financiare sunt: gestionarii, actionarii actuali si potentiali, creditorii,
personalul intreprinderii, organele fiscale, analistii financiari. Aceste
categorii de utilizatori pot adopta decizii privind: gestiunea
intreprinderii, cumpararea sau vanzarea de titluri, acordarea sau refuzul
unui credit, achizitia totala sau partiala a intreprinderii.
Finalitatea analizei financiare se concretizeaza in diagnosticuli
financiar, parte a diagnosticului economico-financiar, orientata in
special spre functiunea financiar-contabila a intreprinderii. Efectuata in
interiorul intreprinderii - analiza interna – sau din exterior de catre
organisme specializate, financiar-bancare, sau de specialisti
independenti (analisti financiari) - analiza externa – conduce la
diagnosticul financiar intern sau extern, cu obiective specifice
diversilor utilizatori interni sau externi26.
1. Analiza financiara si investitorii
Actionarii si consultantii acestora sunt interesati de
performantele curente ale investitiei realizate si rezultatele privind
rentabilitatea si performantele viitoare. De asemenea se intereseaza
cum managementul controleaza si orienteaza resursele firmei in
interesul lor.
Investitorii in obligatiuni au tinte diferite fata de cei
care participa la capitalul social al firmei. Principalele aspecte urmarite
de investitori sunt capacitatea de plata, adecvarea fluxului de lichiditati
la nivelul indatorarii iar profilul financiar al ramurii reprezinta un
indiciu important pentru estimarea riscului investitiei in obligatiuni
emise de companii.
2. Analiza financiara si creditorii:
Bancile si alti investitori sunt o categorie interesata in
principal de monitorizarea capacitatii de plata si de gradul de
indatorare al firmei. In momentul in care o banca finanteaza cu o mare
25
D. Margulescu, S. Margulescu , C. Caruntu - Analiza economico-financiara a
intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999
26
I. Batrancea - Analiza financiara, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000
54
parte din capital o anumita firma, este normal ca aceasta sa urmareasca
si sa se implice in performantele managementului firmei astfel incat sa
poata monitoriza si aprecia performantele obtinute de firma.
3. Analiza financiara si partenerii de afaceri
Furnizorii sunt interesati atat in dezvoltarea viitoare a
afacerilor cu partenerii comerciali, cat si de securitatea financiara a
clientilor lor. In anumite cazuri relatia dintre ofertant si client poate fi
de natura speciala, de exemplu atunci cand cea mai mare parte din
oferta companiei este directionata catre un singur client, analiza
financiara a acestui client devine deosebit de importanta.
Clientii au cea mai relaxanta atitudine fata de parteneri
desi ei nu scapa din vedere eventualele efecte negative ale problemelor
financiare ale furnizorilor (scaderea calitatii, discontinuitatea in
aprovizionare ca urmare a problemelor financiare etc.).
4. Analiza financiara si personalul intreprinderii:
Angajatii si organizatiile sindicale se bazeaza in
special pe siguranta locurilor de munca si negocierea salariilor. Ambele
categorii au nevoie de informatii financiare la nivelul firmei dar si la
cel al ramurii pentru negocieri sau pentru a previziona niveluri viitoare
ale somajului si ale salarizarii. In majoritatea statelor dezvoltate
relatiile salariati-organizatii sindicale-patronat sunt deosebit de stranse
si eficiente datorita faptului ca se bazeaza pe informatii economico-
financiare la nivelul firmei, al ramurii si economiei nationale.
5. Analiza financiara si administratia fiscala
Fiscul asigura o parte importanta din venituri prin
impozitarea firmelor (profit, valoare adaugata etc.). Din acest motiv,
profilul financiar al industriilor din cadrul economiei nationale este util
in stabilirea obiectivelor fiscale, precum si in comensurarea factorilor
care influenteaza veniturile bugetare.
Guvernul si organizatiile cvasiguvernamentale
trebuie sa formuleze politici economice, sa conduca economia si sa
monitorizeze anumite zone economice. Unul dintre elementele care
joaca un rol deosebit de important in realizarea obiectivelor sunt ratele
financiare medii ale industriilor. Printr-o evaluare si analiza corecta si
eficienta a informatiilor economico-financiare de la nivelul
microeconomic, guvernul poate evalua corect sanatatea si
55
performantele sectoarelor economice. De asemenea o atentie deosebita
trebuie acordata si sectorului bancar, de asigurari precum si operatiilor
care au un impact major asupra sanatatii financiare a economiei
(privatizarea, nationalizarea, divizarea, fuziunea etc.). Toate acestea au
un impact mai mare sau mai mic asupra economiei nationale si deci
trebuie sa fie analizate ca atare.
Autoritatile locale au ca interes principal industriile
care caracterizeaza zona pe care o administreaza, avand ca obiectiv
principal asigurarea unor performante economico-financiare cat mai
ridicate.
6. Analiza financiara si gestionarii:
Managementul firmei analizeaza si daca este cazul
utilizeaza propriile rezultate si performante financiare raportand totul la
situatiile existente in economie si la principalii concurenti, pentru a-si
stabili cu precizie pozitia si modalitatile de actiune. Monitorizarea
evolutiei si performantelor ramurii influenteaza nivelul, marimea si
momentul investitiilor, politica de cercetare–dezvoltare, politica de
marketing-promovare etc.
Managementul trebuie sa fie intotdeauna acela care sa asigure
expansiunea firmei pe cele mai bune si eficiente cai de dezvoltare si
promovare.
Organizatiile profesionale au drept scop sa reduca
interferentele statului in activitatile profitabile. Sunt organisme care se
autoregleaza si care pot castiga incredere importanta publicului, dar in
cele mai multe cazuri beneficiaza de o putere de influenta redusa.
7. Analiza financiara si analistul financiar:
Analistii si consultantii se regasesc fie ca firme de
consultanta pentru furnizorii de capital, fie ca agenti de rating care
produc si furnizeaza informatii economico-financiare. Aceasta
categorie este cea care intelege cel mai bine importanta existentei si
utilizarii profilului financiar al ramurii.
In lucrarea „Analiza situatiei financiare a agentilor economici”,
coordonata de profesor universitar doctor Ioan Mihai de la
Universitatea de Vest Timisoara, se arata ca „in ultimul timp importanta
analizei financiare este amplificata de numeroasele solicitari, de un
grad mare de sinteza, generat in special de:
56
necesitatea informatiilor financiare prelucrate pentru
imbunatatirea gestionarii intreprinderii si luarii deciziilor de
participare pe piata financiara;
dezvoltarea si diversificarea pietei financiare;
restructurarea intreprinderilor si privatizarea acestora;
posibilitatea achizitionarii de titluri emise de catre alte
intreprinderi;
interesul pentru studiul celorlalti parteneri si in special al
concurentilor;
necesitatea informarii actualilor si potentialilor actionari despre
performantele intreprinderii”.
Instrumentele analizei financiare sunt orientate spre viitor, in
timp ce instrumentele analizei contabile vizeaza cunoasterea trecutului.
Sursa de date pentru analiza financiara o constituie documentele
contabile de sinteza: bilantul, contul de profit si pierdere si anexa la
bilant.
58
drepturile de dispozitie achizitionate (marca de fabrica, marca
de comert etc.) si care au o lichiditate slaba;
- imobilizarile corporale neamortizabile (terenurile) care au o
lichiditate slaba;
- imobilizarile necorporale amortizabile (brevete, licente,
cheltuieli de infiintare etc.);
- imobilizarile corporale amortizabile care devin lichide pe
masura amortizarii lor;
- imprumuturile acordate filialelor sub forma de avansuri
permanente (rambursabile pe termen lung);
- participatiile sub forma de actiuni sau parti sociale;
- alte imobilizari financiare (dobanzi calculate si cu scadenta
amanata, imprumuturi catre terti, depozite).
Active circulante sunt mai lichide decat activele imobilizate,
putand fi rapid transformate in moneda. Gradul de lichiditate este
variabil in functie de diversitatea lor:
- stocuri materiale de produse in curs si de produse finite;
- creantele din activitatea curenta (din exploatare) cuprind
livrarile e produse si servicii in curs de incasare si efectele de
comert;
- alte creante pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate
filialelor);
- valorile mobiliare de plasament (active monetare si financiare)
cu un grad ridicat de lichiditate;
- conturi de regularizare de activ (cheltuieli anticipate);
- disponibilitatile banesti se refera la ansamblul mijloacelor de
plata in conturile bancare si in casa avand cel mai ridicat grad
de lichiditate.
Structura pasivului, dupa criteriul exigibilitatii, grupeaza
posturile de pasiv in doua mari categorii:
- capitalurile proprii;
- datoriile.
Capitalurile proprii au o exigibilitate nula, intrucat capitalul este
definitiv la dispozitia intreprinderii, pe toata durata ei de viata.
Analiza datoriilor, in functie de gradul de exigibilitate, are o
importanta majora in evaluarea riscului financiar pe care il implica
59
indatorarea intreprinderii. Gruparea datoriilor se face in functie de
scadenta obligatiilor si sunt:
- datorii financiare (pe termen lung si mediu);
- datorii de exploatare (pe termen scurt).
Pentru redactarea unui bilant financiar se porneste de la bilantul
contabil caruia i se aduc unele corectii necesare ce vizeaza atat
operatiuni de retratare si reevaluare a unor posturi de activ si de pasiv
cat si operatiuni de reclasare a acestora conform cu optica lichiditate-
exigibilitate, specifica noului instrument de analiza.
Modificarile activului contabil avute in vedere pentru intocmirea
bilantului financiar sunt:
eliminarea non-valorilor (activele fictive). Sunt inscrise in
activul bilantier, elemente care din punct de vedere al lichiditatii
nu au nici o valoare deoarece nu dau nastere la fluxuri de
numerar. Activele fictive (cheltuieli de constituire,cheltuieli de
cercetare-dezvoltare, fondul comercial) se deduc din activ iar in
pasiv se diminueaza capitalurile proprii cu valoarea activelor
fictive;
cheltuielile inregistrate in avans se includ la active imobilizate
daca privesc imobilizarile si sunt deci, aferente unei perioade
mai mari de un an, sau se inregistreaza la active circulante daca
vizeaza constituirea de stocuri si creante pe o perioada mai mica
de un an de zile;
majorarea sau micsorarea valorii unor active (cladiri, terenuri,
titluri de participare, stocuri) pentru a se obtine valoarea
actualizata a patrimoniului; in acelasi sens se corecteaza si
valoarea capitalurilor proprii (diferente din reevaluare);
includerea unor bunuri care nu fac parte din patrimoniu, dar care
se afla in locatie de gestiune, in activul bilantului financiar. Ele
sunt folosite de intreprindere o perioada mare de timp si produc
efecte ca si bunurile proprii. Activele imobilizate aflate in leasing
sau inchiriate se inregistreaza la imobilizari corporale cu
valoarea lor neta iar in pasiv vor figura la imprumuturi pe termen
lung, modificand capitalurile permanente;
activul circulant se diminueaza cu valoarea activelor circulante
avand termen de lichiditate mai mare de un an (exemplu creante
60
– clienti sau creante – creditori cu scadente mai mari de un an,
vor fi eliminate din activul circulant si transferate in grupa active
imobilizate) si se majoreaza cu valoarea imobilizarilor financiare
cu termen de lichiditate mai mare de un an.
includerea efectelor scontate neajunse la scadenta, elemente ce
semnifica un credit curent acordat intreprinderii, la postul
Disponibilitati banesti din activ iar in pasiv la Datorii pe termen
scurt.
In pasivul bilantului financiar, pe langa modificarile
corespunzatoare corectiilor activului mai apar si alte modificari in
grupele bilantiere:
sumele datorate asociatilor care raman o perioada indelungata de
timp la dispozitia intreprinderii, trebuie incluse in categoria
capitalurilor proprii;
subventiile pentru investitii si provizioanele vor fi inregistrate la
capitaluri proprii sau datorii cu o valoare micsorata cu impozitul
pe profit aferent, care la randul lui va fi inclus in categoria
datoriilor pe termen lung sau scurt in functie de perioada in care
subventiile sau provizioanele vor fi inregistrate ca venituri;
veniturile incasate in avans vor fi asimilate capitalurilor proprii
sau se vor inregistra in categoria datoriilor pe termen mediu sau
lung daca sunt aferente unei perioade mai mari de un an si in
categoria datoriilor pe termen scurt, cele corespunzatoare unei
perioade mai mici de un an. In optica lichidativa, veniturile
inregistrate in avans se diminueaza din capitalul propriu;
profitul nerepartizat din cadrul capitalurilor proprii va fi
diminuat cu valoarea dividendelor de plata, ce se vor trece la
datorii pe termen scurt;
capitalul subscris si nevarsat va diminua capitalurile proprii in
paralel cu diminuarea creantelor din activ. Modul de constructie
a bilantului financiar impune o reclasare a grupelor bilantiere in
functie de stricta lor lichiditate si exigibilitate:
titlurile sau creantele din categoria imobilizarilor financiare vor
fi trecute la active circulante daca scadenta lor este sub un an;
61
stocurile cu miscare lenta si cele de siguranta daca exista vor fi
trecute in categoria activelor imobilizate;
datoriile aferente unei perioade mai mari de un an, indiferent de
natura lor, vor fi incluse in capitalul permanent;
provizioanele in functie de perioada pentru care se constituie
sunt asimilate capitalurilor proprii (cele reglementate), datoriilor
pe termen mediu si lung sau datoriilor pe termen scurt.
Importanta bilantului financiar pentru aprecierea valorii reale a
firmelor se poate pune in evidenta pe baza situatiilor financiare depuse
de administratorii unei societati comerciale si a unor informatii
suplimentare rezultate din actiunea de reevaluare a activelor, situatia
mijloacelor fixe detinute in leasing, termenele de scadenta a datoriilor.
In sinteza, bilantul financiar cuprinde doua parti, cu o stransa
corespondenta a elementelor componente de activ cu cele de pasiv:
- partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe
termen lung, cu imobilizari in activ Ai , carora le corespund
capitalurile permanente C p in pasiv;
- partea de jos pentru reflectarea echilibrului financiar pe
termen scurt, cu activele circulante nonfinanciare Acn si
disponibilitati banesti Db in activ, in corespondenta cu
datorii pe termen scurt nonfinanciare DTSn si credite de
trezorerie C t in pasiv.
Activ Pasiv
Ai Cp Partea de sus
Acn DTSn
Partea de sus
Db Ct
62
Bilantul financiar in expresie algebrica se reflecta prin
urmatoarele relatii:
A Ai Acn Db
P C p DTSn C t
Mentinerea echilibrului financiar al intreprinderii presupune
respectarea urmatoarelor doua principii:
- nevoile permanente de alocare a fondurilor banesti se vor
acoperi din capitalurile permanente (capitaluri proprii);
- nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice
(temporare).
Abaterea de la disciplina financiara va determina o situatie
financiara critica.
FRN C p Ai
unde:
C p capital permanent;
Ai active imobilizate.
A doua formulare a fondului de rulment net pe baza partii de jos
a bilantului se determina ca diferenta intre activele circulante si datorii
63
pe termen scurt dupa relatia:
FRN Ac Dts
unde:
Ac active circulante;
Dts datorii pe termen scurt.
64
I. In functie de marimea celor doua mase bilantiere din partea de
sus a bilantului financiar, pot fi puse in evidenta urmatoarele trei
situatii.
66
FRS FRN FRP DTML
unde:
DTML = datorii pe termen mediu si lung.
68
unde:
UAE = utilizari in afara exploatarii;
RAE = resurse in afara exploatarii.
69
plasamantelor pe termen surt, aparute din evolutia curenta a incasarilor
si platilor, respectiv a plasarii excedentului monetar27.
Trezoreria are un rol fundamental intr-o intreprindere deoarece
caracterizeaza marimea disponibilitatilor banesti de care dispune
aceasta la un moment dat. In general, trezoreria este masa de
disponibilitati facuta disponibila din jocul platilor si incasarilor si care
trebuie sa faca fata permanent scadentelor8228. Prin urmare, trebuie
evaluate necesitatile in fluxuri monetare de iesire (-) si mijloacele
furnizate de fluxurile monetare de intrare (+). Suma algebrica a
necesitatilor si mijloacelor trebuie sa fie pozitive pentru a face fata
situatiilor neprevazute.
Pe baza bilantului patrimonial, trezoreria neta se determina
astfel:
trezoreria neta se determina ca diferenta intre disponibilitatile
banesti si creditele de trezorerie, relatia de calcul este
urmatoarea:
T = Db-Ct
Unde :
Db = disponibilitati banesti ;
Ct = credite de trezorerie.
T = FRN – NFR
unde:
T = trezoreria;
FRN = fond de rulment permanent;
NFR = necesarul de fond de rulment.
27
I. Mihai, A. Buglea, P. Stefea - Analiza economico-financiara, Editura
Marineasa, Timisoara, 1999
28
N. Feleaga, I.Ionascu , Contabilitate financiara, vol.3, Editura Economica,
Bucuresti, 1993, p.240
70
Trezoreria este expresia cea mai concludenta a desfasurarii unei
activitati echilibrate si eficiente.
Active Capitaluri
imobilizate permanente Cp
Ai
FRN = Cp – Ai
NFR = Acn- DTSn
T = Db - Ct
ACTIV = PASIV
Ai + Acn + Db = Cp + DTSn + Ct
Acn + Db- DTSn – Ct = Cp- Ai
(Acn - DTSn) + (Db- Ct) = Cp - Ai
NFR + T = FRN
FRN - NFR - T= 0
T = FRN – NFR
71
T = Db – Its
unde:
T = trezoreria;
Db = disponibilitatile banesti inclusiv plasamente;
Its = credite curente + soldul creditor al bancii
= soldul creditor al contului curent la banca (linie de credit)
Necesarul de fond de
rulment Fond de rulment
Trezoreria pozitiva
Fig 4.4.1 Reprezentarea trezoreriei pozitive
Trezoreria negativa
Fig 4.4.2 Reprezentarea trezoreriei negative
72
In acesta situatie intreprinderea este dependenta de resursele
financiare externe. Se urmareste obtinerea celui mai mic cost de
procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de capital
(credite de trezorerie, credite de scont etc.).
Situatia de tensiune asupra trezoreriei limiteaza autonomia
financiara pe termen scurt. Dependenta financiara nu trebuie
obligatoriu considerata o stare de insolvabilitate. Intreprinderea poate
sa functioneze si sa prospere, daca partenerii financiari ai acesteia
accepta mentinerea resurselor de trezorerie incredintate pentru
acoperirea pasivului exigibil.
Echivalenta intre fondul de rulment financiar si nevoia de fond
de rulment (FR = NFR) exprima un echilibru al trezoreriei perfect
asigurat.
Trezoreria reflecta echilibrul financiar al activitatii desfasurate
de o intreprindere si este determinata de o serie de factori: deciziile
manageriale cu actiune pe termen scurt si pe termen lung, politica de
credit comercial fata de clenti, relatiile cu furnizorii, politica
investitionala si asigurarea resurselor durabile sau stabile de finantare
in care actioneaza, politicile guvernamentale in care actioneaza
intreprinderea, etc.
Cresterea trezoreriei nete pe perioada exercitiului contabil
reprezinta fluxul monetar net al perioadei numit cash-flow:
CF = TN 1 -TN 0
in care:
CF = cash-flow-ul perioadei;
TN 0 = trezoreria neta la inceputul exercitiului contabil;
TN 1 = trezoreria neta la sfarsitul exercitiului contabil.
73
Starea trezoreriei intreprinderii reflecta sanatatea sa financiara si
poate fi pusa in evidenta cu ajutorul urmatorilor indicatori: trezoreria la
scadenta, trezoreria la vedere si trezoreria previzionala.
a) Trezoreria la scadenta consta in compararea mijloacelor de
plata disponibile pe termen scurt (disponibilitati si creantele sub forma
clientilor, debitorilor diversi si efectelor de primit) cu exigibilitatile pe
termen scurt (furnizori, creditori diversi si efecte de platit). Relatia de
calcul este redata de urmatoarea relatie:
VRts Db
TNs
Ets
Unde :
VRts = valori realizabile pe termen scurt ;
Db = disponibilitati banesti ;
Ets = exigibilitati pe termen scurt.
Pentru a fi favorabil, acest indicator trebuie sa fie mai mare sau
egal cu 1. In caz contrar, intr-un termen scurt, intreprinderea se va
confrunta cu un gol de trezorerie.
b) Trezoreria la vedere se exprima prin raportul intre
disponibilitatile si exigibilitatile pe termen scurt. Se considera ca o
valoare de 0,2 - 0,3 a acestui raport ar exprima rationalitatea unei
intreprinderi bine gestionata din punct de vedere financiar.
c)Trezoreria previzionala compara la inceputul unei perioade de
timp (de obicei o luna), fluxul monetar previzional de intrare si fluxul
monetar previzional de iesire, astfel:
VRts Db Ai V Re
TNp
Ets Ap Ep
Unde :
Ai = alte incasari prevazute ale perioadei ;
VRe = valori realizabile dupa expirarea perioadei ;
Ap = alte plati prevazute perioadei ;
Ep = exigibilitati dupa expirarea perioadei.
Se poate concluziona ca trezoreria este determinata de
rentabilitatea economica, intre rentabilitate si lichiditate existand relatii
de interconditionare. Profiturile suplimentare rezultate ale sporirii
rentabilitatii pot fi repartizate pentru finantarea actiunilor de
modernizare si de cointeresare a factorilor de productie. Munca,
74
pamantul si capitalul astfel stimulati vor determina a sporire a rotatiei
capitalurilor intreprinderii, iar gradul cel mai ridicat de lichiditate este
un factor de crestere a rentabilitatii.
Totodata se poate observa dependenta trezoreriei fata de
decalajele intre incasarile creantelor si platile datoriilor scadente. In
acest comtext o intreprindere rentabila nu are in mod obligatoriu si o
trezorerie neta pozitiva, acesta din urma fiind dependenta de variatiile
nevoilor de finantare si de variatiile termenelor de scadenta a
incasarilor si a platilor.
75
Situatia neta negativa reflecta o situatie prefalimentara,
consecinta a incheierii cu pierderi a exercitiilor financiare precedente.
Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria neta,
situatia neta sunt elemente de management financiar minimale care
trebuie sa faca parte din informatiile pe care managerii le primesc
periodic, mai ales ca implicatiile acestor evolutii pot fi negative.
76
CAPITOLUL V
ANALIZA REZULTATELOR INTREPRINDERII
77
5.1 Contul de profit si pierdere
78
(facturate clientilor), cresterea stocurilor de productie in curs
(neterminata) si a stocurilor de produse finite, reluari asupra
amortizarilor si provizioanelor, dobanzile (asupra plasamentelor),
subventii repartizate etc.
Interpretarea contabila si cea financiara a veniturilor si
cheltuielilor impune cateva precizari:
O vanzare de produs finit, din punct de vedere al
contabilitatii reprezinta un venit, chiar daca aceasta creanta
va fi incasata mai tarziu sau in exercitiul urmator. Incasarea
unei creante constituita in exercitiul precedent nu va genera
un nou venit.
Un consum de energie reprezinta un cost pentru intreprindere
chiar daca furnizorul va fi achitat pana la sfarsitul
exercitiului. Plata furnizorului, in urmatorul exercitiu, nu va
determina o noua cheltuiala pentru acest exercitiu, ci va
reprezenta doar plata unei datorii.
Amortizarea anuala a imobilizarilor se include in cheltuielile
de exploatare, dar nu au o influenta asupra trezoreriei, decat
in situatia in care intr-o zi se impune inlocuirea unei masini
complet amortizate, iar pentru aceasta se va efectua o plata.
Provizioanele constituite se vor include in cheltuieli si vor
micsora rezultatul exercitiului, fara a influenta trezoreria.
Daca riscurile devin efective atunci va avea loc o plata. Daca
riscul este in totalitate acoperit, provizionul se va inregistra
intr-un cont de venituri si va majora rezultatul exercitiului,
insa nu va consecinte asupra trezoreriei, cu exceptia unor
aspecte care intra sub incidenta fiscala.
Practica contabila contemporana permite conturarea unor
tipologii de prezentare a contului de profit si pierdere, care are la baza
doua criterii:
1. Clasificarea conturilor de rezultate dupa forma de
prezentare:
a) sub forma de tablou bilateral sau forma de cont: schema
orizontala, care prezinta in partea stanga cheltuielile si pierderile, iar in
partea dreapta veniturile si profiturile;
b) sub forma de lista: schema verticala care descrie formarea
79
rezultatului.
Cea mai utilizata forma de prezentare a contului de profit si
pierdere pe plan mondial este forma lista.
2. Clasificarea conturilor de rezultate dupa continutul
informational:
a) cont de rezultate cu prezentarea destinatiei cheltuielilor si
veniturilor, respectiv prezentarea pe functiuni ale intreprinderii:
productie, vanzare, administratie, cercetare – dezvoltare, financiara
etc.;
b) cont de rezultate cu prezentarea veniturilor si cheltuielilor
dupa natura (originea) economica.
Cheltuieli Venituri
II. Cheltuieli pentru exploatare I. Venituri din exploatare
Cheltuieli privind marfurile Venituri din vanzarea marfurilor (01)
Cheltuieli materiale Productia vanduta (02)
Cheltuieli cu lucrari si servicii executate Cifra de afaceri (01+02)
de terti Venituri din productia stocata (03)
Cheltuieli cu impozite, taxe si Venituri din productia de
varsaminte asimilate imobilizari (04)
Cheltuieli cu personalul Productia exercitiului (02+03+04)
Alte cheltuieli de exploatare Venituri din subventii de exploatare
Cheltuieli cu amortizarile si Alte venituri din exploatare
provizionanele Venituri din provizioane privind
activitatea de exploatare
A Rezultatul din exploatare (I-II)
IV Cheltuieli financiare III Venituiri financiare
Pierderi din creante legate de participatii Venituri din participatii, alte
Cheltuieli privind titlurile de plasament imobilizari financiare si creante
cedate imobilizate
Cheltuieli din diferente de curs valutar Venituri din titluri de plasament
Cheltuieli privind dobanzile Venituri din diferente de curs valutar
Alte cheltuieli financiare Venituiri din dobanzi
Cheltuieli cu amortizarile si Alte venituri financiare
provizioanele Venituri din provizioane
B Rezultatul financiar (III-IV)
C Rezultatul curent al exercitiului (I+III-II-IV)
80
VI. Cheltuieli extraordinare privind: V Venituri extraordinare privind:
Operatiile de gestiune Operatii de gestiune
Operatiile de capital Operatii de capital
Amortizari si provizioane Provizioane
I I.
- profitul brut de exploatare;
- profitul net de exploatare;
- profitul anului financiar.
II.
- surplusul brut creat de intreprindere;
- politici privind amortizarea, plata dobanzii, impozitul pe
profit.
III.
- cheltuieli;
- venituri.
IV.
- cheltuieli pe functiuni (costul vanzarilor, costul de
distributie);
81
- cheltuieli pe natura (costul acizitionarii bunurilor materiale,
costul personalului, provizioane si amortizare).
M c Vm Cm
unde:
M c marja comerciala;
Vm venituri din vanzarea marfurilor;
C m costul de aprovizionare al marfurilor vandute.
Aceasta marja masoara surplusul de valoare obtinuta peste costul
marfurilor vandute si reflecta pozitionarea intreprinderii pe piata sa
tinand cont de:
- natura produselor;
- formarea pretului de vanzare;
- intensitatea concurentei.
Rata marjei comerciale RMc este utila pentru analiza
comparativa a rezultatelor unor intreprinderi apartinand aceluiasi sector
sau pentru comparatii intersectoriale.
Mc
RMc 100
CA
sau
29
G. Vintila - Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 2000
83
Mc
RMc
Cm
Productia exercitiului
Qe Pv Ps Pi
Productia exercitiului este un indicator inevitabil, dar ambigu,
intrucat este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt
evaluate la pret de vanzare (productia vanduta), iar altele, la cost de
productie (productia stocata si productia imobilizata), ceea ce afecteaza
comparabilitatea30.
Valoarea adaugata
30
Margulescu D., Margulescu S., Caruntu C., Analiza economico-financiara a
intreprinderii, Editura Hermes, Bucuresti, 1999
84
Valoarea adaugata exprima cresterea de valoare rezultata din utilizarea
factorilor de productie, indeosebi a factorilor munca si capital, peste
valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumparate
de intreprindere de la terti. Ea reprezinta bogatia creata prin
valorificarea resurselor tehnice, umane si financiare ale firmei peste
valoarea consumurilor intermediare provenite de la terti.
IN PUT CONVERSI
E VALUE
VALUE
(resurse)
85
VA Qe Cm M c
VA S I Db A f Dv
unde:
S salarii;
I impozite si taxe;
Db dobanzi platite;
Dv dividende ;
A f autofinantarea.
86
Excedentul brut al exploatarii (EBE), exprima acumularea bruta
din activitatea de exploatare, stiind ca amortizarea si provizioanele sunt
doar cheltuieli calculate, nu si platite. De aceea, pana la solicitarea lor
(pentru investitii, riscuri sau cheltuieli), amortizarea si provizioanele
calculate se regasesc in acumularile banesti ale intreprinderii31.
E.B.E VA S e I t Ch p
unde:
VA valoarea adaugata;
S e subventii de exploatare;
I t impozite, taxe si varsaminte asimilate;
Ch p cheltuieli de personal.
Rezultatul exploatarii
RE E.B.E. Ave V pe Cha Ch pe Ace
RE Ve Che
Rezultatul financiar
R f V f Ch f
unde:
V f venituri financiare;
Ch f cheltuieli financiare.
Rezultatul curent
Rc Re R f
sau
Rc Vc Chc
sau
Rc Ve V f Ce C f
unde:
Vc veniturile curente;
Chc cheltuielile curente.
Rezultatul extraordinar
unde:
Vex veniturile extraordinare;
Chex cheltuielile extraordinare.
89
Rezultatul brut al exercitiului
Rb Re R f Rex
sau
Rb Vt Ct Ve V f Vex Che Ch f Chex
Rezultatul net al exercitiului
Rn Rb I p
unde:
I p impozitul pe profit.
I.M. Pantea, L.E Stark. - Analiza situatiei financiare. Studiu de caz, Editura
33
90
5.3 Capacitatea de autofinantare
93
CAPITOLUL VI
DIAGNOSTICUL SI ECHILIBRUL FINANCIAR
AL INTREPRINDERII
Pr ofit net
R re = 100
Activ total
Pr ofit curent
R re = 100
Capital permanent
37
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
95
Rata rentabilitatii financiare exprima rentabilitatea capitalului
propriu si se determina ca raport intre profitul net obtinut de catre firma
si capitalul propriu dupa relatia:
Pr ofit net
Rf 100
Capital propriu
sau
Pn V P P
Rf 100 t ex n 100
Cp C p Vt Pex
D Ci
R f Re ( Re Rd ) 1
C p 100
in care:
Rd rata dobanzii;
D = valoarea datoriilor;
Ci = cota de impozitare a profitului.
Acest model se utilizeaza in fundamentarea gradului de
indatorare a intreprinderii (daca R re <R d ), efectul de indatorare este
negativ).
96
Lichiditatea si solvabilitatea firmei
Active circulante
Rlg 100
Datorii pe termen scurt
38
A. Isfanescu - Ghid practic de analiza economico-financiara, Editor Tribuna
Economica, Bucuresti, 1999
97
daca Lg �1 , atunci exista o garantie fara probleme a obligatiilor
curente; literatura de specialitate apreciaza ca normal raportul 2/1,
respectiv Lg = 2;
daca Lg �1 , atunci inseamna ca activele circulante nu asigura
lichiditatile necesare stingerii datoriilor pe termen scurt, practic firma
se afla intr-o situatie financiara critica;
activele curente se stabilesc scazand din activele circulante stocurile
nevalorificabile si creantele incerte; pasivele curente cuprind datoriile
pe termen scurt (pana la 1 an), adica datoriile catre furnizori, creditele
bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen mediu si lung
scadente in perioada analizata, impozitele si taxele de platit, alte
cheltuieli platibile cum ar fi cheltuielile cu personalul.
O asemenea situatie poate avea o redresare probabila in conditiile:
reinnoirii scadentelor datoriilor;
asigurarii unui grad al lichiditatii activelor circulante care sa
devanseze exigibilitatea datoriilor;
accelerarea rotatiei activelor circulante in speta stocurilor–ca de
exemplu formarea optima a acestora, micsorarea celor greu vandabile
eventual si pe calea soldarii etc.
Rata lichiditatii intermediare ( Rl int erm ) ia in considerare in
cadrul activelor circulante numai activele cu gradul cel mai ridicat de
lichiditate, respectiv creantele si disponobilitatile banesti si datoriile pe
termen scurt.
98
in conditiile economiei romanesti cand titlurile de credit (cambia si
biletul la ordin) nu au o extensie deplina ca in tarile cu o economie de
piata functionala aceasta rata este utila, iar nivelul normal al ei este
considerat a fi intre 0,2 si 0,3.
Solvabilitatea poate fi exprimata prin intermediul mai multor
indicatori, astfel:
a) Rata solvabilitatii generale (R sg ):
Active totale
R sg = 100
Datorii totale
acest indicator masoara securitatea de care se bucura firma fata de
banca si de creditori; se considera o situatie normala atunci cand
activele totale sunt de doua ori mai mari decat datoriile totale.
b) Rata solvabilitatii patrimoniale (R p ):
Capital propriu
R p = Datorii pe termen mediu si lung Capital 100
propriu
Capital propriu
R sp Datorii pe termen mediu si lung
100
99
Datorii pe termen mediu si lung
Ridml 100
Capital propriu
1
Ridml 100
Capital propriu
Datorii pe termen mediu si lung
1
Ridml 100
Rsp
Active imobilzate
Rai 100
Activ total
39
V. Manole - Firma si banca, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1999
100
acest indicator masoara gradul de investire a capitalului in firma
respectiva;
nivelul normal al acestei rate difera de la o firma la alta, in functie
de ramura sau sectorul de activitate din care face parte;
dotarea tehnica variaza in functie de profilul, inzestrarea tehnica si
tehnologia moderna si este mult mai mica in firmele comerciale decat
in cele din industrie.
a 1 ) Rata imobilizarilor corporale ( Ric ) se determina astfel:
Im obilizari c orporale
Ric 100
Activ total
Im obilizari necorporale
Rin 100
Activ total
a 3 )Rata imobilizarilor financiare ( Rif ) reflecta intensitatea
legaturilor si relatiilor pe care o firma le stabileste cu celelate, mai ales
cu ocazia operatiilor de crestere:
Im obilizari financiare
Rif 100
Activ total
101
circulante in totalul bilantului si se determina astfel:
Active circulante
Rac 100
Activ total
Intre rata activelor imobilizate si rata activelor circulante exista
relatia:
Rai + Rac =1
Stocuri
Rs 100
Activ total
I ca I s
unde:
I ca = indicele cifrei de afaceri;
I s = indicele stocurilor.
Prin urmare, o crestere a volumului de activitate genereaza o
sporire justificata a stocurilor. Incetinirea rotatiei stocurilor, formarea
stocurilor fara miscare sau cu miscare lenta se apreciaza negativ
datorita dificultatilor de transformare in lichiditati si consecintelor
negative asupra solvabilitatii firmei.
stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime,
produse finite, marfuri, iar ponderea acestor elemente in patrimoniul
firmei si evolutia lor in timp reprezinta informatii indispensabile
fundamentarii politicii comerciale.
102
In acest scop se calculeaza urmatoarele rate:
Materii prime
1. rata materiilor prime: RMp �100
Active circulante
Pr oduse finite
2. rata produselor finite: RPf Active circulante �100
Mărfuri
4. rata stocurilor de marfuri: RSm Active circulante �100
Creante comerciale
Rcr 100
Activ total
Disponibilitati
Rd 100
Activ total
Valori mobiliare de plasament
Rp 100
Activ total
104
unor intrari foarte importante de fonduri, respectiv ca urmare a unor
plati foarte concentrate in timp.
Dimensiunea disponibilitatilor poate ilustra, in acelasi timp, o
situatie negativa sau pozitiva.
Astfel, o valoare ridicata a disponibilitatilor poate fi semnul
detinerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive
sau poate ilustra o situatie favorabila in termeni de echilibru financiar.
105
RPr-repartizarea profitului.
Totalul activelor minus datorii curente, minus datorii ce trebuie
platite intr-o perioada mai mare de un an, minus provizioane pentru
riscuri si cheltuieli coincide cu totalul capitalurilor proprii. In cazul in
care firma are si patrimoniu public, se insumeaza si acesta la totalul
capitalurilor.
Elementele principale in structura pasivului bilantier sunt:
capitalurile si rezervele;
provizioanele pentru riscuri si cheltuieli;
datoriile pe termen mediu si lung (mai mare de 1 an);
venituri in avans.
Ratele de structura ale pasivului sunt rapoarte intre elemente de
pasiv si grupele din care fac parte sau total pasiv si intre grupe si total
pasiv. Ratele structurale de pasiv bilantier permit aprecierea politicii
financiare a firmei prin ilustrarea aspectelor privind stabilitatea si
autonomia financiara.
Ratele considerate cele mai importante sunt rata stabilitatii
financiare, rata autonomiei financiare globale, rata de indatorare
globala.
a) Rata stabilitatii financiare ( Rsf ) scoate in evidenta legatura
dintre capitalul permanent de care dispune intreprinderea pe o perioada
de cel putin un an si patrimoniul total:
Capital permanent
Rsf 100
Pasiv total
106
o rata scazuta a acestui indicator pune in pericol stabilitatea
financiara a firmei; capitalul permanent este destinat sa acopere atat
activele imobilizate, cat si fondul de rulment.
Rata stabilitatii financiare pune problema delimitarii precise a
resurselor proprii sau imprumutate cu caracter durabil, permanent, de
cele stabile destinate consumului pe termen scurt.
b) Rata autonomiei financiare globale ( Rafg ) permite
determinarea gradului de acoperire a patrimoniului cu capital propriu si
se calculeaza astfel:
Capital propriu
Rafg 100
Pasiv total
Datorii totale
Rig 100
Pasiv total
Rig <1
40
G. Chareaux—Gestion financiere, Edition Litec, Paris,1991
107
O valoare cat mai indepartata de cifra unu semnifica o sporire a
autonomiei financire.
d) Rata de indatorare la termen (R it ) se poate stabili pornind de
la urmatoarele doua relatii:
Capital permanent
R fp 100
Valoarea activelor imobilizat e
rata de finantare proprie ( R fpr ):
Capital propriu
R fpr 100
Valoarea activelor imobilizat e
rata de finantare externa ( R fe ):
Fond de rulment
R fr 100
Active circulante
rata de acoperire a nevoii de fond de rulment ( Ran ):
Fond de rulment
Ran 100
Nevoia de fond rulment
rata de finantare a stocurilor ( R fs ):
Fond de rulment
R fs 100
Valoarea totala a stocurilor
109
CAPITOLUL VII
RISCUL SI GESTIUNEA RISCURILOR INTREPRINDERII
110
7.1 Riscul de exploatare
111
la o cat mai buna cuantificare si interpretare a actiunii riscului de
exploatare.
CA = CT = CF + CV
112
in care:
CA = cifra de afaceri in punctul critic;
CT = cheltuieli totale;
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile.
In intreprinderile monoproductive, pragul de rentabilitate in
unitati fizice se determina pornind de la ipoteza unui cost variabil
unitar constant (v) in raport cu cresterea volumului productiei.
Indiferent de volumul fizic al productiei vandute (Q), cheltuielile
variabile pe unitatea de produs sunt constante, variind in schimb
volumul total al acestora (CV).
CV = Q x v
CA = Q x p
unde:
Qcr volumul fizic al productiei vandute pentru a atinge punctul
critic;
Graficul ofera managerului posibilitatea de a analiza stabilitatea
profitului.
113
Costuri si CA = p x Q
cifra de afaceri
CT = CV + CT
CV = v x Q
CF
Q
Qcr
CA cr Qcr p
114
CF P
Qcr
p CV
CAcr
Pcr 360
CA
in care:
P cr = punctul critic exprimat in zile;
CA cr = cifra de afaceri in punctul critic;
CA = cifra de afaceri realizata sau prognozata a se realiza.
Analiza pe baza punctului de echilibru ofera avantaje, dar
prezinta si cateva limite.
Printre avantajele oferite de analiza punctului critic se pot enumera:
- stabilirea nivelului de activitate minimal necesar pentru a nu
inregistra pierderi;
- calculul productiei necesare a fi realizate pentru a antrena un
anumit nivel al profitului;
- ilustrarea corelatiei dintre dinamica productiei si dinamica
cheltuielilor;
- posibilitatea de a evidentia sub diferite ipostaze anticiparea
profitului;
- determinarea gradului de utilizare a capacitatii de productie, in
corelatie cu un anumit volum al profitului degajat, etc.
Printre limitele antrenate de analiza punctului critic se pot enumera:
- metoda presupune o cerere nelimitata, la un pret fix;
- analiza punctului de echilibru ia in calcul o relatie liniara intre
costuri si cifra de afaceri;
- orizontul luat in considerarea este unul pe termen scurt;
- nu tine seama de modificarea structurii productiei.
115
Coeficientul efectului de parghie a exploatarii (levierul exploatarii)
Re Q ( p CV )
Q ( p CV ) CF Q ( p CV ) CA CV Mcv
e Re
Q Q Q ( p CV ) CF CA CV CF Re
Q Q
unde :
Q = volumul productiei fizice ;
P = pretul unitar ;
CV = costul variabil unitar
116
exploatarii ca metode de masurare a riscului de exploatare scot in relief
doua legaturi importante.
Prima legatura rezida din faptul ca atunci cand pragul de
rentabilitate se afla la un nivel ridicat se va asigura un nivel sporit al
coeficientului efectului de parghie a exploatarii si invers.
Aceasta legatura deriva din structurarea cheltuielilor in fixe si
variabile. Pragul de rentabilitate se situeaza la un nivel ridicat, iar
sensibilitatea profitului este mai mare atunci cand exista o importanta
relativa a cheltuielilor fixe mai mare in raport cu cele variabile (asupra
activitatii desfasurata isi pune amprenta intr-o masura mai mare
cadenta tehnologica, decat forta de munca). Pragul de rentabilitate
inregistreaza un nivel moderat, iar sensibilitatea profitului este redusa
atunci cand exista o importanta relativa a cheltuielilor fixe mai mica in
raport cu cele variabile.
A doua legatura priveste corelatia care exista intre nivelul
coeficientului de elasticitate si pozitia volumului de activitate realizat
sau previzionat fata de pragul de rentabilitate.
In apropierea pragului de rentabilitate al exploatarii sensibilitatea
profitului este mai mare, iar riscul de exploatare ridicat.
Cu cat volumul de activitate al intreprinderii se indeparteaza de
pragul de rentabilitate cu atat sensibilitatea profitului este mai scazuta
si riscul de exploatare mai redus.
CF D
CF D
CA prg
1
CV =
Rmcv
CA
unde:
CF= cheltuieli fixe;
CV= cheltuieli variabile;
CA= cifra de afaceri totala;
D = dobanda ca o cheltuiala fixa;
R mcv = rata marjei cheltuielilor variabile.
CA-CA prg
CA CAprg
CAprg
coeficientul de elasticitate:
118
(PC / PC0 )
e
(CA / CA0 )
unde:
PC = profitul curent (dupa deducerea dobanzii);
CA = cifra de afaceri.
CA0
e
CA0 CAprg
119
Activ economic Capitaluri proprii
(Re) (Rf)
Datorii
(Rd)
Fig. 7.2 Structura bilantului si ratele de
rentabilitate corespunzatoare
Rex = Re – d
Re = Ae x Rec
unde:
D = indicatorul discriminant (scor);
= coeficientul de importanta;
R j = rata j;
n = numarul ratelor.
cifra de afaceri
r1
activ total
capitalizare bursiera
r2
total datorii
activ circulant
r3
activ total
profit reinvestit
r4
activ total
profit brut
r5
activ brut
123
iminent;
1,8 Z 3 – starea intreprinderii este dificila, cu performante
vizibil diminuate, insa adoptarea de masuri corespunzatoare pot
conduce la relansarea activitatii;
Z 3 – intreprinderea este solvabila, bancile si partenerii de
afaceri pot avea incredere in viabilitatea acestuia.
Modelul J. Conan si M. Holder a fost realizat in anul 1978 cu
scopul imediat de a analiza degradarea intreprinderilor mici si mijlocii
din Franta in perioada 1970-1975.
Pe un esantion reprezentativ format din 190 de intreprinderi
(jumatate falimentare) autorii au testat un numar de 31 de rate carora li
s-a studiat distributia si corelatia.
Modelul se aplica intreprinderilor industriale cu un numar de 10
pana la 500 de salariati si se bazeaza pe analiza lichiditate-exigibilitate.
Modelul este alcatuit pe baza a cinci variabile:
capital permanent
r2
pasiv total
cheltuieli financiare
r5
cifra de afaceri
125
-1,167r 7 - 1,255 r 8 -85,544
Investitii corporale
r2
Valoarea adaugata
Capital permanent
r4
Capital investit
Capacitatea de autofinantare
r6
Datorii totale
Cheltuieli financiare
r8
Excedentul brut de exp loatare
126
analiza altor cauze care au afectat activitatea acesteia41:
- modul de recuperare al debitorilor;
- modul de finantare al investitiilor si daca in acest proces se
folosesc si finantari pe termen scurt;
- sporirea stocurilor;
- retragerea imprumuturilor si cauzele acestor retrageri;
- plata fortata a unor creditori pentru a pastra nivelul
aprovizionarii si a increderii in firma;
- speculatiile financiare;
- politicile de pret neeconomice.
Analiza riscului poate fi completata cu anumite aspecte
nefinanciare ce caracterizeaza activitatea firmei.
41
Steve Robinson – Management financiar, Editura Teora, Bucuresti, 1998
127
CAPITOLUL VIII
SISTEMUL DE BUGETE AL INTREPRINDERII
128
Particularitatea acestei metode generale de management fata de
celelalte metode de conducere consta in faptul ca orice activitate se
exprima si se masoara in etalon banesc, astfel sunt ilustrate cheltuielile
ocazionate si rerzultatele inregistrate de catre fiecare compartiment al
intreprinderii.
Aplicarea metodei conducerii prin bugete impune respectarea
urmatoarelor cerinte42:
zonarea intreprinderii in centre bugetare ;
fiecare centru bugetar trebuie defalcat in functie de treptele
ierarhice si de compartimentele intreprinderii;
detaliile bugetelor trebuie sa corespunda treptelor ierarhice;
fiecare buget trebuie sa aiba un singur responsabil investit cu
autoritatea necesara;
elementele bugetelor trebuie sa fie astfel formulate incat sa
existe posibilitatea identificarii lor in conturile contabile;
toate activitatile desfasurate de catre intreprindere trebuie
cuprinse in buget;
odata elaborate bugetele raman valabile in masura in care pe
intervalul respectiv de timp nu intervin modificari privind
conditiile avute in vedere.
Bugetarea integreaza planurile operationale pentru exprimarea
indicatorilor de lichiditate, indicatorilor de echilibru financiar, a celor
de gestiune si rentabilitate, respectiv indicatorilor fondului de rulment.
Masurarea finala a performantelor economice depinde de consecintele
financiare totale rezultate din cumulul operatiunilor.
Bugetul este un tablou sintetic care cuprinde, pe de o parte,
indicatorii caracteristici si esentiali ai activitatii pe care o desfasoara o
intreprindere, iar pe de alta parte nivelul acestora fundamentat pentru o
perioada viitoare, care sta la baza deciziilor curente si viitoare ale
sistemului de management precum si la evaluarea acestuia. Pentru
majoritatea firmelor, perioada de bugetare este de un an, dar cu
segmentarea pe trimestre, luni, saptamani. Se mai foloseste si metoda
bugetelor alternative (diferite in functie de conditiile de productie).
42
T. Hobeanu – Management, Editura Universitaria, Craiova, 2000
129
Bugetele sunt standarde prestabilite la care operatiunile sunt
evaluate, comparate si reglate prin exercitarea controlului. Ele permit
un anumit grad de flexibilitate si de adaptibilitate, foarte necesare
pentru a fi in pas cu schimbarea rapida a conditiilor de desfasurare a
afacerilor.
Bugetul mai poate fi privit ca un sistem de informatii
manageriale. Teoria financiara a sintetizat numeroase tipuri de
bugete.
Dupa procesul economic pe care il bugeteaza exista:
bugetul exploatarii (productiei);
bugetul activitatilor de consum.
In functie de fenomenele la care bugetele se impart in:
bugete financiare;
bugetul trezoreriei;
bugetele fluxurilor financiare externe.
Bugetele se grupeaza si dupa perioada de timp avuta in vedere,
astfel:
bugete anuale;
bugete trimestriale;
bugete multianuale.
Tinand seama de amploarea activitatii reflectate, bugetele se pot
clasifica in:
bugetul intregii activitati economice;
bugete pe centre de responsabilitate (aporvizionare, desfacre,
sectii de productie, actiuni sociale etc.) in functie de scopul
urmarit, de fenomenul ce urmeaza a fi bugetat, de perioada de
timp pentru care se intocmeste bugetul respectiv, de centrul
de responsabilitate vizat.
Bugetele se mai pot grupa in bugete coordonatoare sau
principale si bugete secundare.
Bugetele coordonatoare sunt:
bugetul de venituri si cheltuieli;
bugetul vanzarilor;
bugetul productiei;
bugetul trezoreriei.
130
In bugetele secundaresunt incluse:
bugetul investitiilor;
bugetul administratiei;
bugetul publicitatii.
Obiectivele bugetului, ca instrument de planificare financiara,
urmaresc:
- orientarea intreprinderii in atingerea scopurilor pe care
aceasta si le propune: rentabilitate, lichiditate, reducerea
riscurilor, penetrarea unor piete tinta etc.;
- coordonarea eforturilor tuturor structurilor functionale ale
intreprinderii in vederea atingerii obiectivelor stabilite;
- controlul privind modul de realizare a bugetelor prin
compararea realizarilor cu prevederile acestora si adoptarea
unor masuri de corectare atunci cand aceasta se impune.
Indiferent de amploarea activitatii care se supune bugetarii,
operatiunea respectiva presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
- etapa premergatoare;
- etapa bugetarii efective;
- etapa reglarii bugetului.
Implicatiile etapei premergatoare
Aplicarea eficienta a principiilor bugetarii presupune
reorganizari in munca compartimentului financiar si a celorlalte
compartimente din firma. Compartimentul financiar trebuie sa dispuna
de un sistem informational operativ, in care partea de software si
hardware sa se afle in echitate, pentru a lucra in vederea furnizarii
informatiilor financiare care insotesc evenimentele tehnice, economice,
sociale, ecologice din viata curenta a firmei.
Celelalte compartimente ale intreprinderii trebuie sa-si
insuseasca exigentele bugetarii, sa evidentieze cat mai exact cheltuielile
si contributiilor la realizarea profitului si sa dea informatii precise si in
mod operativ pentru fundamentarea deciziilor financiare.
Bugetarea corecta a activitatii economice presupune angajarea
tuturor compartimentelor intreprinderii si ale conducerii intr-o actiune
de reorganizare, restructurare, uneori si de reprofilare pentru a se
incadra in restrictiile cantitative si de eficienta cerute de repartitia
financiara, de deciziile financiare.
131
Partea cea mai grea a etapei premergatoare revine serviciului
financiar intrucat trebuie sa motiveze factorii de conducere si
personalul de executie, in vederea acceptarii conducerii prin bugete si a
modificarilor de comportament ce le implica.
Succesul actiunilor din etapa premergatoare este cel care
transforma bugetarea dintr-o munca birocratica intr-un proces
managerial.
Bugetarea efectiva si reglarea bugetului
Activitatile de consum si de productie si fluxurile de fonduri
externe sunt transformate in informatii financiare si apoi in decizii
incorporabile in macheta bugetelor (bugetul general, al trezoreriei, al
centrelor de responsabilitate)43.
Pe parcursul realizarii bugetelor se impune o cercetare periodica
a deciziilor economice si a bugetelor intocmite, de regula, la inceputul
anului.
Abaterile de la indicatorii estimati sunt transformate in implicatii
financiare, se cauta fonduri in mod operativ, se adopta si se realizeaza
bugetele intermediare (decizii financiare privind investitiile, mijloacele
circulante, cercetarea stiintifica, actiunile sociale, refacerea mediului).
132
sistemic.
Acesta este un tablou sintetic care, cuprinde, pe de o parte,
articolele bugetare, sub forma cea mai sistematica a acestora, iar pe de
alta parte valorile acestor articole prognozate pentru anul la care se
refera, cu desfacerea pe trimestre.
Articolele bugetare sunt grupate pe cele trei dimensiuni
principale urmarite in vederea atingerii obiectivului fundamental
stabilit, respectiv: venituri, cheltuieli si rezultatul obtinut.
Sintetic elementele de venituri bugetate sunt:
Venituri din exploatare, detaliate pe cel putin urmatoarele
elemente:
- venituri din vanzarea productiei;
- subventii (detaliate pe produse si activitati);
- alte venituri (cu nominalizarea acestora).
Venituri financiare;
Venituri exceptionale.
Cheltuielile intreprinderii sunt structurate in bugetul activitatii
generale, astfel:
Cheltuieli de exploatare detaliate pe cel putin urmatoarele
elemente:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli de personal;
- amortizari si provizioane privind activitatea de
exploatare, etc;
Cheltuieli financiare;
Cheltuieli exceptionale;
Rezerve legale;
Acoperirea pierderilor din anii precedenti;
Impozitul pe profit.
Profitul este un element bugetar distinct si se determina ca
diferenta intre veniturile si cheltuielile totale.
Intocmirea acestui buget nu se poate realiza fara intocmirea in
prealabil, a altor bugete pe fiecarea segment al activitatii intreprinderii,
al naturii activitatii, etc.
Toate aceste bugete se bazeaza pe urmatoarele elemente:
133
nivelul indicatorilor bugetati;
mediul in care firma isi desfasoara activitatea;
studii de marketing;
concurenta;
produsele, cantitatea si calitatea acestora;
cota de de piata detinuta de intreprindere in sectorul sau de
activitate;
segmentele de piata pe care intentioneaza sa penetreze;
nivelul tehnologic al proceselor de productie, nivelul dotarilor
tehnice, precum si necesitatile viitoare de dotare si investitii.
Bugetul
vanzarilor
44
Figura 8.3 Schemar elaborarii bugetului vanzarilor
Elaborarea bugetului vanzarilor are in vedere urmatoarele etape:
efectuarea studiilor de marketing;
previziunea vanzarilor;
44
M. Petcu- Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
134
previziunea chletuielilor de desfacere;
definitivarea bugetului vanzarilor, aprobarea acestuia si
defalcarea pe intervale operative de timp.
Efectuarea studiilor de marketing presupune evaluarea pietei
potentiale:
se cerceteaza pietele, segmentele sau nisele de piata pe care
intreprinderea le are deja castigate oferind produse care
satisfac aceste piete din punct de vedere calitativ, cantitativ,
sortimental;
se identifica pietele potentiale si se evalueaza actiunile
promotionale si costurile necesare patrunderii pe aceste piete;
se testeaza noile produse, se studiaza comportamentul
consumatorului fata de produsele oferite;
se intreprind anchete, sondaje cu privire la gradul de
satisfacere al produselor oferite;
se analizeaza mediul extern in care actioneaza intreprinderea
(concurenta actuala, concurenta potentiala, calitatea si pretul
produselor oferite de concurenta, starea economiei, puterea de
cumparare, conjunctura economica, etc);
se studiaza flexibilitatea capacitatii de productie si
posibilitatea de adaptabilitate a fabricatiei in functie de
cerintele pietei, termenul de raspuns la ofertei, strategia
adoptata de catre intreprindere si flexibilitatea acesteia,
reteaua de distributie, calitatea factorului uman si tehnic de
care dispune intreprinderea, receptivitatea si adaptabilitatea
echipei manageriale la noile schimbari intervenite in mediul
ambiant al intreprinderii.
Previziunea vanzarilor este una dintre cele mai importante
operatii. Ea cuprinde ansamblul de studii si de evaluari ale pietei
potentiale de desfacere, precum si cota parte, pe care intreprinderea
urmareste sa o mentina si sa o cucereasca.
Cercetarea priveste mediul intern, mediul extern, produsele
existente pe piata si produsele noi.
Rezultatele unei cercetari iau forma unor estimari privind
volumul vanzarilor dezirabile si posibile si valoarea incasarilor
135
determinata prin intermediul pretului de vanzare unitar.
Previziunea vanzarilor presupune studii specializate de
marketing privind conjunctura economica, potentialul de absortie al
pietei, starea concurentiala, etc.
Pentru produsele aflate in fabricatie, ca si cele existente pe piata
se pot utiliza tehnici de previziune a vanzarilor, ca de exemplu,
estimarea vanzarilor prin extrapolare.
Estimarea vanzarilor prin extrapolare se poate realiza prin
urmatoarele metode:
ajustarea printr-o functie matematica;
ajustarea exponentiala;
ajustarea dupa media mobila.
Cele mai uzitate sunt ajustarile printr-o functie matematica, in
functie de tendinta observata, de forma unei drepte sau a unei curbe
exponentiale.
z ax b
sau
z b ax
unde:
y = cifra vanzarilor;
x = variabila explicativa a vanzarilor (puterea de cumparare,
consum
de un anumit material, productivitate, etc.)
a, b = parametri ai dreptei.
Previziunea cheltuielilor presupune separarea cheltuielilor in
fixe si variabile, in raport cu activitatea care le-a generat
Cheltuielile variabile (salariile distribuitorilor, comisioanele
reprezentantilor comerciali) sunt proportionale cu volumul vanzarilor.
Previziunea lor se realizeaza pe baza relatiei:
z mt
136
unde :
z = cheltuieli variabile;
m = coeficientul de proportionalitate al cheltuielilor in raport cu
vanzarile;
t = vanzarile.
Cheltuielile semivariabile (salariile personalului comercial) se
determina in raport cu vanzarile si se corecteaza cu o constanta de
proprotionalitate (n) care reda nivelul lor atunci cand vanzarile ar
inregistra valoarea zero.
z mt n
zn
Elaborarea bugetului vanzarilor
Previziunea vanzarilor trebuie sa se faca interdependent cu cea a
cheltuielilor de desfacere.
Bugetul vanzarilor fluctueaza in urmatoarele directii:
Bugetul vanzarilor da o baza pentru bugetul de productie care
reflecta folosirea materialelor, fortei de munca si a facilitatilor.
El reprezinta o cerinta prestabilita pentru elaborarea bugetului
de productie, care la randul lui determina cerintele de vanzare
si nivelurile de inventar dorite.
Dupa ce se estimeaza vanzarile se obtine produsul care sa
satisfaca cerintele vanzarilor, urmatorul pas in procesul
bugetar necesitand un buget de cheltuieli cu vanzarile. Atat
bugetul vanzarilor cat si bugetul productiei ,,se scurg’’ direct
in bugetul de cheltuieli cu vanzarile, care consta in diferite
bugete precum publicitatea, vanzarea si alte cheltuieli cu
vanzarile.
Cifrele de vanzare anticipate determina conducerea centrala si
cerintele executive, care se reflecta in bugetul general administrativ.
Bugetul vanzarilor este de asemenea folosit pentru estimarea
surselor de venit care se reflecta in bugetul pe venit.
137
8.4 Bugetul productiei
Stocuri
Norme de Bugetul
consum productiei
r
Figura 8.4 Schema elaborarii bugetului productiei46
Qf Qv Si Sf
unde:
Qf = cantitatea de produse de fabricat (in strucura
sortimentala);
Qv = cantitatea prevazuta a se vinde, conform bugetului
vanzarilor;
Si = cantitatea de produse aflate in stoc la inceputul
perioadei;
Sf = cantitatea de produse prevazuta in stoc la sfarsitul
perioadei.
139
CA1 Dr1 pc
Sf pc
360
unde:
CA1 Dr1 pf
SF pf
360
unde:
Soldul contului produse finite
Dr1 pf 360
Costul de productie
m du c m p a
s du c s t h
Asigurari sociale = s d 25%
Protectie sociala = s d 5%
C ipu s du K 1
unde:
C ipu = cheltuielilor indirecte de productie (unitare)
C pu m du s du apsu cipu
unde:
apsu asigurari si protectie sociala pe unitatea de produs;
cipu cheltuieli indirecte de productie unitare.
C gau C pu K 2
141
unde:
Total cheltuieli generale de ad min istratie
K2
Total cos t de productie
C du (C pu C gau ) K 3
unde:
Total cheltuieli de desfacere
K3
Total cos t de productie c ga
C cu C pu C gau CDu
143
CAPITOLUL IX
PREVIZIUNEA TREZORERIEI
Indicatori An Trimestre
1. Incasari din exploatare I II III
2. Incasari financiare, exceptionale
3. Subventii
4. Alte incasari
I. Total intrari
5. Plata salariilor
6. Plata obligatiilor financiare
7. Cheltuieli din rezultate
8. Alte plati catre salariati
9. Plata dividendelor
10.Rambursare credite, dobanzi
11.Cheltuieli cu investitiile
12.Alte plati
II. Total iesiri
III. Majorarea sau reducerea disponibilitatilor
banesti (I-II, respectiv II-I)
IV. Acoperirea reducerii
- credite de trezorerie
- alte credite
V. Plasamentul majorarii
Bucuresti, 2003
146
imprumuturi in situatia in care fluxurile banesti de iesire sunt mai mari
decat fluxurile de intrare.
In situatia in care apar disponibilitati ele pot fi pastrate in cont in
banca (incasand dobanda) sau pot fi investite in titluri (certificate de
depozit, bonuri de trezorerie etc.).
In functie de datele existente si de interesele gestiunii financiare
se pot realiza previziuni ale trezoreriei in bugete lunare, trimestriale,
semestriale sau anuale.
Intrucat gestiunea trezoreriei exercita o influenta puternica
asupra derularii proceselor economice din cadrul unei intreprinderi si
contribuie la sporirea sau deprecierea bonitatii se impune o previziune
pe luni a capacitatii de plata.
Previziune pe luni a capacitatii de plata este surprinsa in bugetul
operativ al trezoreriei.
In functie de luarea in calcul a incasarilor si platilor se poate
diferentia un buget brut de trezorerie (cuprinde totalitatea incasarilor si
platilor perioadei) si un buget net (obtinut prin ajustarea profitului net
cu veniturile si cheltuielile, care nu antreneaza incasari sau plati).
147
- variatia trezoreriei care se determina ca diferenta intre
fluxul de trezorerie disponibil si suma investitiilor nete si a
aportului la investitiile stabilite;
- excedentul de trezorerie disponibila reprezinta excedentul
de trezorerie global dupa scaderea dobanzilor, impozitului
pe profit, impozitului pe dividende si rambursarea ratelor
scadente la credite.
- soldul financiar arata variatia neta a datoriilor totale si
fluxurile obligatorii de iesiri ale firmei.
Aceste fluxuri influenteaza in fiecare zi valoarea conturilor
bancare ale intreprinderii antrenand decizii ale trezorierului
intreprinderii.
Acoperirea soldurilor de trezorerie, cea de a doua etapa a
elaborarii bugetului presupune acoperirea deficitului de trezorerie prin
credite pe termen scurt sau plasarea excedentului de trezorerie.
Orizontul de previziune al trezoreriei variaza in functie de
scadentele incasarilor si platilor intreprinderii, cat si in functie de
interesele acesteia.
Bugetul de trezorerie se realizeaza pe baza unor documente de
evidenta si previziune, respectiv: bilantul de deschidere al perioadei de
gestiune, contul de rezultate previzional si bilantul previzional.
Trezoreria va fi determinata in functie de fluxurile financiare ale
perioadei de previziune (stabilite la randul lor pe baza veniturilor si
cheltuielilor perioadei) si de variatiile soldurilor creantelor si datoriilor
de la inceputul si de la sfarsitul perioadei (bilantul de deschidere si
bilantul previzional) potrivit relatiilor:
148
Procesul bugetar implica participarea responsabililor comerciali,
tehnici si financiari, asigurandu-se la nivelul intreprinderii un
compromis bazat pe arbitrajul dinamism comercial - exigente tehnice –
risc financiar, concretizat in elaborarea contului de profit si pierdere,
precum si a bilantului previzionate pe perioada bugetata53.
Realizarea bugetului de trezorerie permite managerului financiar
identificarea necesitatilor si a oportunitatilor financiare pe termen scurt.
Constructia unui buget de trezorerie urmareste previziunea
incasarilor si platilor si determinarea si acoperirea soldurilor de
trezorerie rezultate din compararea incasarilor si platilor, indiferent de
orizontul de previziune (luna, trimestru, semestru).
Bucuresti, 2003
149
Previziunea platilor se face la fel ca cea a incasarilor, pornind de
la previziunea cheltuielilor si de la esalonarea previzibila a platilor
pentru aceste cheltuieli. Previziunea platilor se realizeaza tinand
seama de natura diferita a cheltuielilor, care vor determina o serie
de particularitati, in ceea ce priveste previziunea marimii anuale a
cheltuielilor si esalonarea scadentelor de plata.
Astfel, aprovizionarile materiale se planifica in functie de
stocurile existente si de previziunea aprovizionarilor, in functie de
programul de fabricatie sau cel de comercializare. Scadentarea la plata
a aprovizionarilor se face in mod asemanator cu previziunea esalonarii
incasarilor.
Previziunea cheltuielilor de personal se stabileste tinand seama
de politica intreprinderii, referitor la forta de munca, in contextul
obiectivelor financiare urmarite si al miscarii sindicale (angajari,
concedieri, pensionari, recalificari, promovari etc.). Scadenta la plata a
salariilor nete este, de obicei, chenzinala, in timp ce plata cheltuielilor
sociale este lunara.
Obligatiile fiscale (impozite si taxe) au termene fixe de plata (de
cele mai multe ori sunt lunare). Dimensiunea obligatiilor fiscale se
stabileste in functie de marimea profitului firmei.
Previzinea platilor ia in considerare si previziunea platilor din
celelalte bugete: de investitii (cesiuni, achizitii de mijloace fixe,
imprumuturi, rambursari datorii financiare), de exploatare (plata
dividendelor cuvenite pentru anul precedent etc.)
150
un interval redus de timp;
- incasari exceptionale (vanzarea unor active fixe sau circulante
disponibile etc.).
Soldul deficitar rezultat, poate fi acoperit din credite noi de
trezorerie sau de scont, a caror selectie si dozare tine de ,,arta"
trezorierului de a optimiza marimea costului real al acestora54.
Excedentul previzional al trezoreriei poate fi rezultatul unui
fond de rulment prea mare, determinat de angajarea pe termen lung a
unor datorii fara o intrebuintare imediata. Totodata excedentul de
trezorerie poate fi si consecinta unei nevoi de fond de rulment mai
redusa decat fondul de rulment. Pentru trezorierul intreprinderii va
prezenta interes numai un plasament al excedentului de trezorerie in
conditii de rentabilitate ridicata, risc redus si lichiditate crescuta.
Plasamentele de trezorerie genereaza venituri, care la randul lor
antreneaza o sporire a incasarilor, iar costul creditelor angajate pentru
acoperirea soldurilor de trezorerie genereaza plati suplimentare,
determinand o majorare a necesarului de finantat.
Activitatea trezorierului, in stabilirea previziunilor de finantare,
trebuie orientata in urmatoarele directii:
- evaluarea costului real al fiecarui credit;
- stabilirea unei ierarhizari a imprumuturilor;
- masurarea efectelor disponibile dupa natura lor;
- selectionarea surselor de finantare care genereaza cel mai mic
cost al finantarii.
Dezechilibrul permanent al bugetului de trezorerie presupune
revizuirea celorlalte bugete.
54
Idem 50
151
CAPITOLUL X
GESTIUNEA FINANCIARA PE TERMEN SCURT
152
siguranta (necesar daca aprovizionarile se realizeaza cu intarziere sau
in situatia in care cererea este mai mare decat cea previzionata)
Ca proces economic complex, managementul stocurilor are o
sfera larga de cuprindere, aceasta incluzand atat probleme de
conducere, dimensionare, optimizare a amplasarii stocurilor in teritoriu,
de repartizare a lor pe detinatori, de formare si evidenta a acestora, cat
si probleme de receptie, de depozitare si pastrare, de urmarire si
control, de redistribuire si mod de utilizare.
Problematica stocurilor ia in considerare cateva imperative de
interes major:
- Care este nivelul cererilor constante si cel al cererilor
potentiale?
- Ce influenta au acestea asupra nivelului stocului de materiale
sau produse?
- Ce servicii trebuie asigurate pentru cumpararea aducerea si
stocarea materialelor sau pentru livrarea – vanzarea din
stocuri?
- Care trebuie sa fie dimensiunea stocurilor?
- Poate fi suportat fenomenul de epuizare a stocurilor in
anumite perioade?
- Ce sistem de conducere-control al stocurilor trebuie adoptat?
- Aprovizionarea trebuie sa se realizeze in loturi de materiale
mari sau mici?
- Cand vanzarile de produse se abat de la previziuni, cum
trebuie ajustate stocurile?
- Cum programam fabricatia pentru a forma stocuri care sa
asigure ritmicitatea?
- Care sunt variantele de raspuns la aceste intrebari in cazul
productiei continue si discontinue?
Managementul stocurilor este important pentru55:
- asigurarea ritmica a vanzarilor si evitarea pierderii de vanzari
si chiar a increderii cumparatorilor;
- asigurarea cu materii prime si materiale a productiei si
evitarea golurilor de productie;
55
M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
153
- metinerea capacitatii de plata a intreprinderilor, un
management defectuos putand determina falimentul;
- performantele intreprinderii, avand in vedere relatia directa
dintre cheltuielile aferente stocurilor si profitul intreprinderii;
- implicatiile asupra ciclului de conversie asupra numerarului,
conversia stocului in lichiditati fiind o componenta
importanta a acestui ciclu.
Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este
necesar in mod obiectiv, sa se recurga la constituirea de stocuri (de
resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura ritmicitatea
productiei materiale si a consumului. Fara stocuri nu se pot utiliza
corespunzator capacitatile de productie, prin urmare nu sunt satisfacute
cerintele beneficiarilor, nu se pot desfasura o serie de operatii din
sistemele aprovizionare si desfacere cu cheltuieli rezonabile.
Rolul determinant al stocurilor este evidentiat de faptul ca
acestea asigura certitudine, siguranta si garantie in alimentarea continua
a productiei si /sau in ritmicitatea desfacerii.
154
intreprinderii;
c) stocuri speculative sunt mai putin legate de activitatea
agentilor economici si se refera in general la produse si
materiale rare, a caror valoare nu este fluctuanta.
Din punct de vedere al modului de gestionare exista:
a) stocuri cu gestiune normala;
b) stocuri cu “afectare directa” (comandate special pentru o
anume comanda);
c) stocuri “fara gestiune” (din magaziile intermediare, cu o
supraveghere globala);
d) stocuri de produse consumabile;
Dupa participarea la procesul de circulatie a marfurilor,
stocurile se grupeaza astfel:
a) stoc activ (stoc curent) exprimat prin cantitatea de marfuri
atrasa, consumata in procesul de vanzare si care a asigurat
continuitatea desfacerilor;
b) stocul pasiv, prin opozitie este reprezentat de cantitatea
ramasa dupa vanzare (echivalentul stocului de siguranta).
Natura pasiva este formala, reprezinta doar o stare.
Stocul se reinnoieste in permanenta. Marfa pasiva devine activa
in urmatorul proces sau ciclu economic. Nerealizarea acestei
metamorfoze denota reducerea vanzarilor la acel produs. Atenta
gestionare a stocurilor ia in consideratie asemenea fenomene, cauta sa
le previna si sa initieze actiuni de lichidare a marfurilor greu vandabile
(ex: initierea unor campanii publicitare, reduceri de pret).
In functie de nivelul atins de stocuri in procesul permanent de
reinnoire, stocurile se grupeaza in:
a) stoc minim;
Stocul minim reprezinta, dupa mai multe acceptiuni:
- cantitatea cea mai mica, exclusiv nula, intalnita de-a lungul
evolutiei dimensiunii stocului;
- cantitatea de marfuri existenta in momentul primirii unei
comenzi, trebuie sa fie mai mare decat zero, situatie ce ar
exclude problema stocarii;
- insumarea stocului de sigurata cu stocul de receptie si stocul
de conditionare.
155
Stocul minim este asadar, limita inferioara pe care o atinge stocul
fara a periclita continuitatea desfacerilor.
b) stoc de siguranta;
Stocul de siguranta este format din cantitatea de marfuri
necesara prevenirii rupturii de stoc (lipsei stocului) datorita
neritmicitatii livrarilor de la furnizor, sporirii neasteptate a cererii, a
desfacerilor medii zilnice si cresterii complexitatii sortimentale a
ofertei. Acest stoc are deci drept destinatie acoperirea intr-o anumita
proportie a cererilor exceptionale, ce depasesc pe cele normale intr-o
perioada data si prevenirea rupturii de stoc.
c) stoc de receptie;
Stocul de receptie depinde de durata receptiei si are o marime
determinata de cantitatea marfurilor ce urmeaza a fi receptionate si a
celor care sunt in proces de receptie.
d) stoc de conditionare;
e) stoc de alerta;
Stocul de alerta (alarma) are rolul de a declansa, atunci cand s-
au atins limitele sale, o noua aprovizionare (lansare de comenzi).
f) stoc maxim;
Stocul maxim are la randul lui mai multe acceptiuni :
- cantitatea de marfuri existenta dupa efectuarea aprovizionarii
(nivel de reaprovizionare);
- nivelul cel mai ridicat al stocurilor;
- cantitatea de marfuri rezultata din insumarea stocului minim
cu marimea lotului optim de aprovizionare.
g) stoc mediu;
Stocul mediu este in esenta un indicator rezultat din diverse
calcule statistico-matematice.
Totdeauna dimensiunea lui se refera la un interval de timp, la o
perioada. Marimea stocului mediu se poate exprima in unitati
cantitative, valorice sau temporale. De o mare importanta in cadrul
politicii de aprovizionare cu marfuri si de organizare a activitatii sunt
urmatorii indicatori relativi: rata stocului mediu, stocul mediu zile rulaj,
rata stocului, stocul zile rulaj, viteza de circulatie a marfurilor si
numarul de rotatii ale stocului mediu.
156
Din punct de vedere al motivatiei constituirii, stocurile pot fi:
a) stocuri sezoniere;
b) stocuri curente.
Dupa rolul detinut in procesul de gestionare a stocurilor curente,
se pot grupa in stocuri initiale si finale.
Din punct de vedere al caracteristicilor formarii si destinatiei
stocurile pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranta;
c) stoc de pregatire sau de conditionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarna.
157
materiale existente in stocuri;
- folosirea unui sistem informational simplu, operativ, eficient,
util si cuprinzator care sa evidentieze in orice moment starea
procesului de stocare;
- aplicarea unor metode eficiente de urmarire si control care sa
permita mentinerea stocului in anumite limite, sa previna
imobilizarile nerationale.
Solutionarea oricarei probleme de stoc trebuie sa conduca la
obtinerea raspunsului pentru urmatoarele doua chestiuni (si care
constituie de fapt obiectivele principale ale gestiunii):
1)determinarea marimii optime a comenzii de aprovizionare;
2)determinarea momentului (sau frecventei) optim de
aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele
statice) este suficient un singur raspuns si anume la prima problema.
Marimea optima a stocurilor este cea care minimizeaza
cheltuielile totale cu formarea structurilor concomitent cu
maximizarea rentabilitatii activitatii de exploatare.
Unul dintre modele de optimizare a stocurilor este modelul
Whilson-Whitin, care proneste de la urmatoarele considerente:
costul total pentru formarea stocului este este alcatuit din
cheltuielile cu aprovizionarea si cheltuielile de depozitare:
Ct = Ca + Cd
unde:
Ct = costul total;
Ca = costul aprovizionarii;
Cd = costul depozitarii.
- se presupune ca marimea cheltuielilor totale cu pregatirea
comenzilor intr-un exercitiu financiar va fi mai mica, daca
marimea comenzilor va fi mai mare, iar la nivelul fiecarei
comenzi se poate stabili un cost unitar fix (ca);
- dimensiunea cheltuielilor de depozitare variaza in functie de
marimea stocurilor si sunt ocazionate de transportul,
manipularea depozitarea, degradarea sau deteriorarea
stocurilor;
158
- stocurile sunt epuizabile fie prin consum, fie prin vanzare,
astfel cheltuielile de depozitare sunt o medie a cheltuielilor
din prima zi a constituirii stocului si a celor din ultima zi de
existenta, iar costul de depozitare pe unitatea de stoc (cd) sa
fie corectat cu un coeficient egal cu 1/2.
Operatiile de optimizare trebuie sa preceada definitivarea
relatiilor contractuale spre a se asigura o gestiune stiintifica si eficienta
a stocurilor.
Pentru stabilirea stocului optim la materii si materiale trebuie sa
se gaseasca o solutie matematica intre:
reintregirea stocurilor la intervale lungi, solutie care conduce
la scaderea cheltuielilor de transport aprovizionare, dar si la o
crestere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de pastrare si
depozitare;
reinnoirea frecventa a stocurilor, solutie ce are ca efect
cresterea cheltuielilor de transport-aprovizionare, dar si o
reducere a blocarii de fonduri si a cheltuielilor de pastrare-
depozitare.
Cresterea eficientei stocurilor reclama stabilirea nivelului optim
al stocului.
N S pa
Ct ca cd
S 2
unde:
N = necesarul anual din materialul produs sau marfa
aprovizionata;
S = marimea stocului;
ca = costul fix pentru pregatirea unei noi aprovizionari;
pa = pretul unitar de aprovizionare;
cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.
159
N 1 pa
Ct , 2
ca cd
S 2
N 1 pa
2
ca cd 0
S 2
N 1 pa
2
ca cd
S 2
2 N ca
S2
pa cd
2 N ca
S
pa cd
N
N rc
S
S T
i
N
unde:
T= intervalul de timp luat in considerare, exprimat in zile.
160
reducerea unor riscuri inerente oricarui proces de stocare;
obtinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale
intreprinderii (de exemplu, la produsele cu o durata de
depozitare a stocului de materii prime mai mare decat durata
ciclului de fabricatie);
descoperirea si valorificarea rezervelor interne etc.
In literatura de specialitate, alte abordari in domeniul
managementului
stocurilor a scos in relief zece obiective (zece zerouri) care trebuie
urmarite pentru atingerea unei eficiente corespunzatoare56:
- zero erori - sistemul informational, metodele si tehnicile
riguroase de evaluare, managementul trebuie sa asigure
eliminarea erorilor in domeniul stocurilor. Nivelul vanzarilor
si un volum al bunurilor comandate pentru desfacere
apreciate in mod eronat, pot cauza falimentul intreprinderilor,
mai ales in situatia in care s-a recurs pentru aceasta la resurse
externe;
- zero regrete – organizarea unui sistem de licitatii care sa
asigure intreprinderii procurarea celor mai bune produse din
punct de vedere calitativ, la preturile cele mai avantajoase si
cu facilitati cat mai substantiale, ceea ce va imbunatatii rata
marjelor proprii;
- zero defecte - acest obiectiv impune prezenta unui sistem de
control al calitatii, atat pentru produsele cumparate, cat si
pentru produsele fabricate de intreprindere, in vederea
asigurarii unui nivel constant al calitatii, evitarii unor pierderi,
cat si pastrarea unei imagini favorabile a intreprinderii;
- zero pierderi - asigurarea unor fluxuri regulate si continue,
perfect corelate cu nevoile productiei si vanzarii, fara sa se
ajunga la rupturi de stoc, dar si fara cheltuieli suplimentare
aferente suprastocarii, este un obiectiv de importanta maxima
in ceea ce priveste eficienta intreprinderii;
- zero diferente intre previziuni si realizari – obiectivele
sistemelor de procurare sunt masurabile, iar respectarea
56
M. Petcu - Analiza economico-financiara a intreprinderii, Editura Economica,
Bucuresti, 2003
161
programarilor, elaborate pe baza nivelurilor preconizate ale
vanzarilor si ale productiei, reprezinta o modalitate de evitare
a pierderilor;
- zero litigii - evitarea unor cheltuieli se pot realiza prin
existenta unor bune relatii cu furnizorii, distribuitorii,
respectiv cumparatorii;
- zero incompetenta – existenta unui personal cu pregatire de
specialitate cu privire la achizitia de marfuri, caracteristicile
produselor si operatiilor la care sunt supuse, a metodelor de
procedura si de gestionare a stocurilor;
- zero furturi – pastrarea stocurilor in conditii de siguranta,
utilizarea unor proceduri corecte de urmarire si asigurare a
produselor care sa evite existenta unor astfel de cazuri;
- zero stoc - presupune o politica a minimizarii stocului paralel
cu maximizarea vanzarilor si a productiei, in conditiile
rupturilor de stoc asigura intreprinderii o gestiune eficienta in
materie;
- zero costuri – acest obiectiv vizeaza minimizarea costurilor
legate de stocuri, in conditiile in care toate celelalte obiective
au fost realizate.
Managementul stocurilor reclama stabilirea de legaturi directe si
de durata cu furnizorii si alegerea acestora dupa criteriul distantei,
stabilirea si urmarirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea
intarzierilor in aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transport-
aprovizionare, reducerea blocarilor de moneda in stocuri inutile,
imbunatatirea conditiilor de pastrare si manipulare a resurselor,
reducerea pierderilor in timpul transportului si depozitarii, reducerea
cheltuielilor cu expansiunea si gospodarirea depozitelor.
162
temporali, gradul de prelucrare a produselor.
Cererea de consum este un element de baza in functie de care se
determina nivelul si ritmul iesirilor, volumul si ritmul necesar pentru
intrari si nivelul stocului.
Cererea de consum reprezinta numarul de produse solicitate in
unitatea de timp. Acest numar nu coincide intotdeauna cu cantitatea
vanduta deoarece unele cereri pot ramane nesatisfacute datorita
deficitului in stoc sau intarzierilor in livrare. Evident, daca cererea
poate fi satisfacuta in intregime, ea reprezinta cantitatea vanduta.
Dupa natura ei, cererea poate fi:
a) determinata - cererea pentru o perioada este cunoscuta si
poate fi constanta pentru toate perioadele sau variabila pentru diferite
perioade;
b) probabilista - cererea este de marime sau frecventa
necunoscute, dar previzibile si reprezentata printr-o repartitie de
probabilitate data.
Caracteristicile si tipul cererii se stabilesc pe baza de observatii,
prin studii asupra perioadelor trecute.
Stabilirea caracteristicilor si tipului de cerere pe baza
observatiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este
satisfacatoare, din cel putin doua motive:
- presupunand ca si in viitor cererea ar urma aceeasi repartitie
de probabilitate ca in perioadele trecute, parametrii ei nu se
mentin intotdeauna;
- se exclude posibilitatea influentei unor fluctuatii sezoniere
asupra cererii.
Cererea probabilista poate fi stabila din punct de vedere statistic
sau nestabila din punct de vedere statistic (sezoniera).
c) necunoscuta - cererea pentru care nu dispunem nici de datele
necesare stabilirii unei repartitii de probabilitate (de exemplu produsele
noi).
Costurile reprezinta cheltuielile ce trebuie efectuate pentru
derularea procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu
comandarea, contractarea, transportul, depozitarea, stocarea
materialelor etc.).
In calculul stocurilor se au in vedere:
163
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie
efectuate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc si anume:
- cheltuieli cu primirea-receptia;
- cheltuieli de transport intern;
- cheltuieli de manipulare, care cuprind costul fortei de munca
nece-sare pentru deplasarea stocurilor, a macaralelor,
carucioarelor, elevatoarelor si a celorlalte utilaje necesare in
acest scop;
- cheltuieli de depozitare propriu-zisa: chiria spatiului de
depozitare sau amortizarile, in cazul unui spatiu propriu;
- cheltuieli de conservare;
- cheltuieli cu paza;
- cheltuieli de evidenta care apar datorita faptului ca stocurile
sunt practic inutilizabile fara o evidenta bine pusa la punct,
care sa ne spuna daca produsul necesar se gaseste sau nu in
stoc;
- cheltuieli administrative;
- impozite si asigurari;
- cheltuieli datorate deprecierii, deteriorarii, uzurii morale care
sunt caracteristice pentru produsele “la moda” sau pentru cele
care se modifica chimic in timpul stocarii (alimente, de
exemplu); la care se adauga costul capitalului investit. Acest
cost reprezinta un anumit procent din capitalul investit, insa
determinarea cifrei exacte necesita o analiza atenta. Procentul
exact depinde, in primul rand de alte utilizari ce se pot gasi
pentru capitalul ”imobilizat” in stocuri.
Capitalul investit in stoc este neproductiv, costul sau este dat de
marimea beneficiului ce s-ar putea obtine daca acest capital ar fi fost
investit intr-un mod productiv sau de dobanda ce trebuie platita daca ar
fi fost imprumutat.
Costul stocarii depinde de marimea stocului si durata stocarii.
Aceste cheltuieli se pot grupa dupa cum urmeaza:
cheltuieli constante pentru durata totala a procesului de
gestiune (amortismentul cladirii, cheltuieli pentru intretinerea
depozitului, iluminat, incalzit etc.);
cheltuieli variabile proportionale cu cantitatea depozitata si cu
164
durata depozitarii (deci cu stocul mediu), exprimate prin
dobanda pentru fondurile imobilizate in stoc;
cheltuieli variabile neproportionale cu marimea lotului (salarii
ale fortei de munca, pierderi datorate uzurii reale si demodarii,
cheltuieli pentru chirie etc.) si cu durata de stocare.
De asemenea, intervin cheltuielile pentru surplus de stoc, atunci
cand, dupa satisfacerea cererii, ramane o anumita cantitate nevanduta
(de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). In modelele dinamice
unde se lanseaza mai multe comenzi in timpul unui sezon, penalizarea
pentru surplus se ataseaza numai ultimei comenzi nedesfacute complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit
atunci cand volumul cererii depaseste stocul existent. Referitor la acest
stoc, exista trei situatii. Prima apare atunci cand stocul (de materii
prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii si firma se
reaprovizioneaza de urgenta pentru a produce cantitatile solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, in acest caz,
urmatoarele:
cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii in conditii
neobisnuite;
penalizari primite de catre firma din partea beneficiarului, daca
termenele de livrare prevazute in contracte nu se respecta;
cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expeditie
etc.
A doua situatie are loc atunci cand desfacerea nu se poate realiza
(pierderea beneficiarului) din cauza nelivrarii imediate a unui articol.
Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de dificila si adesea
imposibila.
A treia, si cea mai dificila situatie, apare atunci cand firma este in
lipsa de materii prime (sau piese de schimb) ce afecteaza intregul
proces de productie, cu toate consecintele sale, reflectate in penalizari
si uneori chiar in costul productiei care ar fi rezultat in timpul stagnarii.
c) Cheltuieli datorate variatiilor ritmului de productie. Din
aceasta categorie fac parte:
- cheltuielile fixe legate de cresterea ritmului de productie,
de la nivelul zero, la un anumit nivel dat, daca este vorba
de achizitii (cheltuielile administrative legate de lansarea
165
comenzilor);
- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se
fac cu: intocmirea comenzii, trimiterea acesteia la
furnizor, pregatirea livrarii unei partizi de materiale,
cheltuieli de transport a lotului, deplasarii la furnizori,
telefoane, posta etc.. De obicei, aceste cheltuieli sunt fixe
pentru o comanda;
- cheltuieli legate de angajarea si instruirea unui personal
suplimentar sau de concediere a unor salariati.
d) Pretul de achizitie sau cheltuielile directe de productie. Daca
se acorda anumite reduceri de pret in functie de marimea comenzii,
preturile pe unitatea de produs pot depinde de cantitatea achizitionata,
Cheltuielile de productie pe unitatea de produs pot fi si ele mai scazute,
datorita unei eficiente superioare a muncitorilor si masinilor intr-o
productie de serie mare.
Alti autori grupeaza costurile aferente stocurilor astfel57:
- costuri de detinere (holding costs) – costuri aferente
capitalului imobilizat, depozitarii, deteriorarii fizice, uzurii
morale, asigurarii furtului;
- costuri de comanda (ordering costs) – cuprind ansamblul
costurilor ce apar la realizarea unei comenzi (telefon,
transport);
- costuri aferente lipsei de stocuri (shortage costs) – pierderea
unei comenzi de livrari de produse, costul suplimentar aferent
aprovizionarilor in regim de urgenta a unor stocuri la preturi
mai mari;
- pretul stocurilor – pretul unitar sau costul direct unitar, care
poate inregistra modificari daca furnizorul ofera discount
pentru aprovizionarile in cantitati mari.
Cantitatea de reaprovizionat reprezinta necesarul de
aprovizionat care se stabileste in functie de necesarul pentru consum
pentru intreaga perioada de gestiune.
Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrata in stoc) poate fi din
productia proprie sau obtinuta prin alte mijloace si se poate referii la
fiecare resursa separat sau la ansamblul lor.
57
V. Dragota – Management financiar, Vol I, Editura Economica, Bucuresti, 2003
166
Aceasta cantitate este conditionata de capacitatile de depozitare.
Lotul reprezinta cantitatea de aprovizionat la anumite intervale
in cadrul perioadei de gestiune stabilita (trimestru, semestru, an) si este
dependenta de caracterul cererii.
Parametrii temporali, specifici dinamicii proceselor de stocare.
sunt:
- perioada de gestiune - determina orizontul procesului de
gestiune (de obicei se considera a fi un an);
- intervalul de timp intre doua aprovizionari consecutive;
- durata de reaprovizionare - timpul ce se scurge din
momentul
calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare
pana
la sosirea in intreprindere a cantitatii de reaprovizionat;
- momentul calendaristic la care se emit comenzile de
reaprovizionare (data de reaprovizionare);
- coeficientul de actualizare.
Daca in modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor
temporali este obligatorie, unii dintre ei (de exemplu, durata de
reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezinta nici o
importanta in modelele deterministe. De asemenea, durata de
aprovizionare poate fi o constanta sau o variabila aleatoare,
determinand cheltuielile de penurie, in baza legaturii pe care o are cu
volumul si frecventa cererii,.
Gradul de prelucrare a produselor Comenzile pot fi satisfacute
rapid, in masura in care bunurile pastrate se afla intr-un stadiu avansat
de finisare, insa cheltuielile de stocare vor fi mai mici. Cu cat produsele
sunt mai putin finisate (cazul limita il constituie materia prima), cu atat
sunt mai mici cheltuielile de stocare, dar timpul necesar pentru livrarea
unei comenzi este mai mare. Erorile de previziune tind sa creasca pe
masura ce gradul de prelucrare a produselor este mai avansat. Pentru a
reduce influenta factorilor nefavorabili este necesar sa creasca si stocul
tampon. Numarul tipurilor de produse ce trebuie stocate creste rapid, pe
masura ce gradul de finisare este mai avansat.
Variabilele care influenteaza stocurile sunt de doua feluri:
- variabile controlabile: cantitatea intrata in stoc, frecventa sau
167
momentul achizitiilor, gradul de prelucrare a produselor;
- variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de
reaprovizionare, cantitatea livrata.
168
Stocurile tampon ale articolelor de valoare ridicata sunt
mentinute la un nivel destul de mic. Aceste articole trebuie sa fie
supuse unui control de gestiune foarte strans din partea personalului
aprovizionarii (articolele de mare valoare sunt adesea gospodarite cu
ajutorul unui sistem de reaprovizionare periodica si daca intervalele
sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai putin necesar).
Aceasta metoda da o atentie mai mica articolelor de valoare
mica, a caror epuizare se evita prin asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei ABC se pot reduce investitiile in stocuri,
micsorand in acelasi timp riscurile de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unitatilor economice rezulta ca
valoarea mare in stoc este detinuta de un numar relativ mic de
materiale, care nu numai ca influenteaza direct volumul de mijloace
circulante atras, dar joaca si rolul principal in desfasurarea procesului
de fabricatie.
Stocurile sunt impartite in trei zone:
- zona A: sunt cuprinse articolele cu valoare mare reprezentand
cantitativ 10 % din stoc si 60 % valoric;
- zona B: include articole reprezentand 30 % atat cantitativ cat
si valoric;
- zona C: sunt cuprinse articole ce reprezinta cantitativ 60 %
din stoc si valoric 10 %.
169
diferita.
Clasa A include putine articole, astfel incat se poate controla
zilnic nivelul stocurilor, pentru a observa variatia cererii si a
supraveghea de aproape respectarea termenelor de catre furnizori. Se
inlocuieste o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un
control al gestiunii mai strans. Reducere apreciabila a investitiilor in
stocuri face ca aceasta decizie sa fie eficienta.
Se poate apela la, modele economico-matematice exigente, care
sa aiba in vedere elementele concrete care conditioneaza nivelul
stocurilor si sa asigure constituirea lor la dimensiuni cat mai reduse,
determinand cresterea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante la
maxim.
Pentru materialele din clasa B se poate adopta o politica
intermediara, exercitand un oarecare control, dar baza ramane tot stocul
tampon, spre deosebire de politica dusa pentru categoria A. La
articolele mai ieftine este mai eficient sa se suporte sarcina stocurilor,
decat sa se plateasca salariile personalului care ar fi indispensabil
pentru marirea controlului.
Pentru articolele din categoria C se pot uzita procedee mai putin
exigente (chiar cu caracter statistic) si au in vedere factorii cu actiune
hotaratoare in optimizarea proceselor de stocare (cheltuielile de
transport, sursa de provenienta etc.).
Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinata, in
general, de felul in care acesta raspunde unor cerinte de baza, cum ar fi:
170
cheltuielile de conducere, organizare si desfasurare a
proceselor de stocare cat mai mici.
N pa
N am (i / 2 s c t r )
360
172
Pentru fiecare produs semnificativ in curs de fabricatie necesarul
mediu anual de finantat ( N ap ), se calculeaza sub forma relatiei:
Q Cuz
N ap kD
360
in care:
Cuz = costul de uzura unitar antecalculat;
D = durata unei rotatii in anul de baza;
k = coeficientul de corectare specific ritmului de avansare
a cheltuielilor de fabricatie (cuprins intre 0,5 - 1).
Q C uc
N pf d
360
unde:
N pf = necesarul mediu anual de finantat produse finite;
Q = productia fizica;
Cuc = costul complet unitar antecalculat;
d = durata de stationare in magazie a produselor finite.
Qc
N pc dc
360
unde:
N pc = necesarul mediu de finantare a productiei expediate;
173
Q = productia anuala;
c = costul complet;
dc = durata medie de incasare a clientilor
Ca
Nectrim Rc
90
in care:
Nectrim = necesarul trimestrial de finantat determinat pe
fiecare din elementele semnificative prezentate mai
sus;
Ca = cifra de afaceri trimestriala previzionata;
Rc = rata cinetica (durata de rotatie a activelor circulante
in raport cu cifra de afaceri).
Necesarul de finantare trimestrial se stabileste pe fiecare
categorie de stoc, in functie de ratele cinetice specifice si determinate
anterior pe baza executiei financiare din anul precedent.
Metode sintetice
Metodele sintetice se folosesc pentru determinarea necesarului
de finantat pe total mijloace circulante, dupa relatia:
Q C uc
Nectrim Dr k
90
in care:
Nectrim = necesarul trimestrial de finantat pe total active
circulante;
Q = productia fizica trimestriala;
174
Cuc = costul unitar complet antecalculat;
k = coeficientul prognozat de accelerare a rotatiei
activelor circulante;
Dr = durata unei rotatii din perioada anterioara,
determinata dupa relatia:
Sac
Dr 360
Qmf
in care:
Sac = soldul unitar al activelor circulante din anul
precedent;
Qmf = productia marfa fabricata in anul precedent.
Sursele proprii
Reinnoirea permanenta a stocurilor si creantelor, care sa permita
o continuitate a productiei si ritmicitatii vanzarilor, ridica problema
existentei unor surse permanente. Aceste surse sunt reprezentate de
fondul de rulment.
Fondul de rulment reprezinta surplusul de resurse permanente,
degajat din finantarea pe termen lung a nevoilor permanente.
175
etc.). Aceasta particularitate a stocurilor, creantelor si datoriilor de
exploatare este responsabila de manifestarea nevoii nete de capitaluri
pentru finantarea ciclului de exploatare la nivelul nevoii de fond de
rulment.
Sursele atrase
Sursele atrase (datoriile de exploatare) rezulta din relatiile
contractuale ale intreprinderii cu tertii (care asigura furnizarea de
materii prime, materiale, manopera, servicii) sau cu statul
(intreprinderea este obligata sa plateasca impozite si taxe acestuia), pe
perioada de la crearea unei obligatii de plata pana la plata efectiva a
acesteia.
In intervalul de timp de la nasterea unei obligatii de plata pana la
plata efectiva, intreprinderea beneficiaza de o sursa gratuita – pasive
stabile.
Pasivele stabile sunt, deci, datorii ale intreprinderii catre terti,
minime si reinnoibile permanent in termenele legate de scadenta.
Previzionarea pasivelor impune clasificarea acestora in doua
categorii:
datorii cu sold zilnic, crescator pana in ziua platii si cu
termene fixe de plata (datoriile rezultate din salarii, impozit
pe salarii, datorii cu asigurarile etc.);
datorii cu sold variabil, cu termene variabile de plata pe
interval de o luna de zile (datoriile pentru constituirea de
rezerve, garantii, preliminari pentru reparatii, plata
concediilor, datoriile fata de furnizorii de materii prime,
materiale).
Pasivele din prima categorie se fundamenteaza pe metoda
analitica si presupune parcurgerea urmatoarelor etape:
alegerea trimestrului cu activitate minima (calculul se va face
pe o singura luna din acest trimestru);
stabilirea datoriei medii zilnice pe fiecare element prin
raportarea obligatiilor trimestriale la numarul de zile dintr-un
trimestru (90 de zile);
stabilirea soldului la inceputul unei luni din trimestrul minim;
176
Pasivele stabile din cea de-a doua categorie se fundamenteaza pe
metoda sintetica. Previzionarea se realizeaza pentru fiecare trimestru al
anului de plan astfel:
Pt Dz D p
unde :
Pt pasive stabilite trimestrial ;
Dz datorii zilnice ;
D p durata medie a decalajelor de plati
unde:
At
Dz
90
Sursele imprumutate
Uneori, pentru finantarea stocurilor si cheltuielilor de exploatare,
nu sunt suficiente sursele proprii si atrase, iar intreprinderea apeleaza la
credite bancare de trezorerie sau de scont. Creditele de trezorerie se
acorda de catre banci, intreprinderilor, in limita unui plafon convenit
anterior.
Necesarul creditelor de trezorerie se stabileste trimestrial ( Nct trim
), in cadrul Planului de trezorerie:
177
intreprinderea va apela in trimestrul respectiv, peste nivelul celor aflate
in sold, in trimestrul precedent.
Excedentul de trezorerie reprezinta volumul creditelor, care se
vor rambursa in urmatorul trimestru.
Decizia de finantare prin credite de trezorerie sau de scont se
bazeaza pe o analiza temeinica, care sa tina seama de costul real al
fiecareia dintre aceste categorii de costuri.
178
CAPITOLUL XI
Managementul financiar al procesului investitional
11.1 Conceptul de investitii si tipologia acestora
181
investitii terminate.
Investitiile se clasifica, si in functie de forma de proprietate, in:
investitii private;
investitii private ale statului;
investitii publice.
Dupa modul de executie exista:
investitii executate in antrepriza;
investitii executate in regie proprie;
investitii executate mixt.
In functie de natura activelor create, investitiile sunt:
investitii reale;
investitii financiare
184
Re zultatul mediu anual
Rm
Suma medie a capitalulu i angajat
CF
t 1
t
Ip
I0
in care:
CF1 cash-flow-ul anual;
I 0 capitalul
investit
C
V an (1 a) n
V an C (1 a ) n
187
VAN R min
RIR Rmin ( Rmax Rmin ) VAN
R min VAN R max
in care:
R min , R max rata
minima sau maxima de actualizare utilizate
pentru calculul VAN.
188
acelui proiect se compara cu costul capitalului solicitat.
Rata interna de rentabilitate prezinta cateva limite:
- in situatia in care cheltuielile si veniturile perioadei pentru un
proiect isi schimba semnul mai mult decat o data, daca au loc
fluxuri de numerar neconventionale, nu poate fi adoptata o
decizie luand in considerare numai acest criteriu;
- in unele situatii rata interna de rentabilitate poate induce o
alta ordine pentru un anumit proiect, decat cea stabilita prin
intermediul valorii actualizate nete.
I0
Tr
CFact / an
n
CF1 VR n
(1 k )
t 1
t
(1 k ) n
CFact / an
n
V0 I 0 VAN
VAN I 0 VAN
deci IP I0
I0
1 (pentru ,,n” ani)
Firma trebuie sa retina acele proiecte de investitii care au un
indice de profitabilitate supraunitar, sa fie indiferenta in alegerea
proiectului daca acelasi indice este egal cu unu si sa respinga proiectul
daca indicele de profitabilitate este mai mic decat unu.
64
N. Hoanta- Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998
65
M. Francu – Piata de capital, Editura Tribuna Economica, Bucuresti, 1998
66
,,Economie Politica, editata de un colectiv al A.S.E., Bucuresti,1995
191
Mijloacele economice sunt grupate, fie dupa componenta si
modul de plasare in activ, fie dupa sursele de formare, proprii sau
imprumutate, in pasiv. In toate cazurile se impune relatia, care
reliefeaza, intotdeauna, o egalitate valorica permanenta:
M=R
192
Mijloacele economice isi modifica structura continuu, in functie
de operatiunile de aprovizionare, productie si desfacere.
Din punct de vedere al modului cum se cheltuiesc si se
recupereaza diferitele parti ale capitalului, miscarea de ansamblu a
acestuia poate fi reprezentata in felul urmator:
unde:
B = capital banesc investit in cumpararea de factori da productie
(M);
Dt = documentatie tehnica (inventii cu brevetele respective,
inovatiile cu documentele de caracterizare, licente straine cu
documentele de cesiune, proiecte refolosibile s.a);
K f = capitalul fix;
Kc = capitalul circulant;
L = forta de munca;
M' = produsele finite destinate vanzarii;
L' = veniturile banesti finale obtinute in urma vanzarii
productiei.
Aceasta schema constituie expresia cea mai concentrata a avutiei
pune in evidenta banii, ca forma initiala si finala a capitalului.
Trecerea continua a capitalului dintr-o forma de existenta in alta,
din sfera circulatiei in productie si din nou in sfera circulatiei,
constituie rotatia acestuia. Timpul de rotatie sau durata unei rotatii,
reprezinta suma timpului in care capitalul se afla in sfera circulatiei si a
productiei propriu-zise. Cu cat diferitele parti ale capitalului vor
193
stationa mai putin in circulatie si productie, cu atat viteza de rotatie va
fi mai mare, iar cantitatea de profit obtinuta va fi si ea mai mare.
In miscarea lor, mijloacele economice (capitalul), apar ca o
valoare care parcurge o serie de modificari legate una de alta, numite
forme functionale. Potrivit reprezentarii reproduse mai sus, din forma
baneasca in urma cumpararii diferitilor factori de productie, asistam la
transformarea capitalului in forma productiva, apoi in forma marfara,
pentru ca, in final sa isi recapete forma baneasca.
Viteza sub care au loc aceste transformari, depinde la randul ei,
de o serie de factori:
- structura tehnologica a capitalului fix;
- specificul proceselor de productie si gradul lor de
complexitate;
- conducerea si organizarea proceselor de productie pe baza
principiilor managementului modern, caracteristicilor
materiilor prime, cerintelor legate de protectia mediului
inconjurator si totodata tinand seama de situatia interna de pe
piata si conjunctura externa, de pe piata mondiala.
Intrucat structura tehnologica a capitalului fix ilustreaza
compozitia sa, se poate stabili compozitia tehnica a capitalului care
reprezinta cantitatea de capital fix, activ si pasiv, ce revine unui
lucrator, gradul de utilare a acestuia cu masini, utilaje, instalatii si alte
conditii materiale
Kf
Ct
L
unde:
Ct = compozitia tehnica a capitalului;
Kf = capitalul fix utilizat;
L = cantitatea de forta de munca utilizata.
O influenta deosebita o exercita gradul de intensivitate a
capitalului ( I c ) masurata ca un raport intre capitalul fix utilizat de o
anumita intreprindere si alte componente de cost, deci:
194
Kf
Ic
( L input de materii prime energie
195
neeficiente sau uzate fizic si moral;
- repunerea in circuitul economic a unor stocuri imobilizate;
- partea de profit utilizata pentru dezvoltare stabilita de comun
acord cu actionarii, dupa ce, acestia s-au convins de eficienta
acestei decizii, respectiv daca data recuperarii sumelor astfel
investite este superioara valorii dividendelor la care ei renunta.
Amortizarea provine din volumul acesteia, incorporat in
cheltuieli, acesta fiind dependent de volumul capitalului fix, de metoda
de amortizare, de politica de amortizare promovata de firma si de
volumul scoaterii din uz a activelor fixe.
Cele mai cunoscute metode de amortizare sunt urmatoarele:
b)Amortizarea progresiva.
Se realizeaza prin cresterea cotelor de amortizare in progresie
aritmetica sau geometrica. Aceasta metoda are ca argument evolutia, in
acelasi ritm, a uzurii fizice combinata cu uzura morala. Amortizarea in
crestere se poate calcula pe baza urmatoarei relatii:
Vp (1 p )
At
(1 p ) dn 1
unde:
At = amortizarea aferenta a anului t;
V = valoarea initiala a mijlocului fix;
p = procentul de crestere a amortizarii;
t = anul;
196
dn = durata normala de functionare.
Vp (1 p )
Expresia: (1 p ) dn 1 trebuie interpretata ca o medie a
amortizarii actualizate. Ea este multiplicata cu factorul (1 p )t 1 pentru
a evidentia cresterea in timp a amortizarii.
c)Amortizarea regresiva.
Aceasta metoda presupune stabilirea unor cote de amortizare
descrescatoare in timp. La randul ei, aceasta descrestere poate fi liniara
sau accelerata. Motivul principal pentru care se recurge la aceasta
metoda consta in preintampinarea efectelor uzurii morale a capitalului
fix cu precadere in prima parte a duratei lui de functionare. De
asemenea, acest tip de amortizare are in vedere si randamentul
descrescand al acestui factor de productie si preocuparea pentru
combaterea efectelor fenomenului inflationist.
Modelul de calcul al amortizarii regresive este urmatorul:
At pV (1 p )t 1
Contributia proprietarilor
La constituirea firmei, fondatorii aduc, in mod obligatoriu, un
aport minim de capital sub diverse forme.
Contributia proprietarilor poarta denumiri diferite: actiuni, parti
sociale, parti interese, in functie de tipologia firmei. Ea poate imbraca
urmatoarele forme:
- capital social subscris;
198
- capital social varsat;
- capital social nevarsat.
Dimensionarea acestor forme reprezinta o bogata sursa
informationala pentru managementul financiar:
- cererea de subscriere peste nivelul ofertei reflecta un semnal
benefic asupra imaginii si credibilitatii firmei;
- nesubscrierea volumului intreg de actiuni din oferta isi pune
amprenta asupra credibilitatii firmei;
- nevarsarea integrala a capitalului subscris, la un anumit
termen, reflecta o situatie nefavorabila, datorata scaderii
credibilitatii firmei sau situatiei financiare necorespunzatoare
a celor care au subscris.
199
scop promovarea unei imagini credibile. Documentatia pentru oferta
trebuie sa cuprinda:
- principalii indicatori de performanta ai firmei (cifra de
afaceri, valoarea adaugata, costul, profitul);
- demonstratii privind stabilitatea firmei, posibilitatile de
dezvoltare, etc.;
- bilantul contabil si contul de profit si pierderi;
- elemente de sustinere din raportul cenzorilor;
- dividendele acordate in ultimii ani;
- obligatiunile vandute si nerascumparate;
- felul actiunilor.
Pentru ca oferta publica de actiuni sa se desfasoare cu succes
trebuie indeplinite conditii, precum firma sa fie suficient de mare, cu
venituri pe masura dimensiunii, pregatita corespunzator pentru intreaga
procedura.
In caz contrar, in functie de scopurile urmarite de societate,
actiunile se distribuie in anumite limite.
Actiunile au o tipologie variata:
dupa forma:
- nominative;
- la purtator.
dupa drepturile conferite actionarilor:
- ordinare;
- preferentiale.
dupa alte criterii:
- cu valoare sau fara valoare;
- gratuite;
- populare.
In managementul capitalurilor firmei actiunilor pot fi intalnite la
diferite valori:
la valoare nominala:
Cs
Vn
Na
unde:
V n = valoarea nominala;
200
C s = capital social;
N a = numar de actiuni;
la valoare contabila sau patrimoniala:
An
Vp
Na
unde:
V p = valoarea patrimoniala;
A n = activul net;
N a = numar de actiuni.
la valoare intrinseca:
Anc
Vi
Na
unde:
V i = valoarea intrinseca;
A nc = activul net corectat;
N a = numar de actiuni.
la valoare financiara:
R div
V f Vn
R dob
unde:
V f = valoarea financiara;
V n = valoarea nominala;
R div = rata dividendelor;
R dob = rata dobanzii.
la valoarea de randament:
R pn
Vr Vn
R dob
unde:
V r = valoarea de randament;
V n = valoarea nominala;
201
R dob = rata dobanzii;
R pn = rata profitului net.
Emisiunea de actiuni noi presupune doua alternative: emisiunea
la valoarea nominala a vechilor actiuni (aceasta metoda este mai greu
de aplicat in situatia in care firma are un numar mai mare de actionari)
si emisiunea de noi actiuni.
Cresterea valorii nominale a actiunilor vechi presupune apelul la
economiile actionarilor existenti si acordul acestora de a subscrie.
Emisiunea de actiuni noi presupune emiterea si vanzarea de noi
actiuni, care pot fi cumparate de oricine doreste, vechii actionari avand
un drept preferential de subscriere.
Valoarea de emisiune a unei actiuni noi trebuie sa fie apropiata
de valoarea de piata a unei actiuni vechi pentru a limita "efectul de
diluare" a rentabilitatii actiunilor, prin impartirea profitului la un numar
mai mare de actiuni.
Prima de emisiune, diferenta intre valoarea de emisiune si cea
nominala, este folosita pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de
emisiune si este o rezerva in pasivul bilantier alaturi de capitalul social
sau se incorporeaza in acesta printr-o noua crestere de capital.
Diferenta dintre valoarea de piata inainte de cresterea de capital
si valoarea dupa cresterea de capital reprezinta dreptul de subscriere.
Dreptul de subscriere este de fapt pierderea de valoare a actiunii
vechi cu care trebuie recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi
afectat de suplimentarea capitalului social.
Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de
emisiune si a profiturilor nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da
posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de crestere a valorii
nominale a actiunilor vechi.
Drepturile pe care actiunile le confera detinatorilor sunt:
sa transfere actiunile detinute (in functie de felul actiunii)
liber, inclusiv prin vanzare, fara restrictii;
sa participe prin vot, la alegerea membrilor consiliului de
administratie al firmei;
dreptul de a participa la managementul firmei, in luarea
deciziilor de dezvoltare, divizare sau lichidare etc.;
dreptul de remunerare a actiunii;
202
dreptul de participare la majorarea capitalului social;
sa participe la profiturile si pierderile societatii, inclusiv la
impartirea activelor ramase in cazul in care societatea devine
falimentara.
Majorarea capitalului social se poate realiza printr-un aport in
natura sau prin aport in bani, prin convertirea unor noi creante, prin
fuziune.
204
anuitati constante este necesar ca rambursarile imprumutului
sa varieze crescator si compensator cu variatia descrescatoare
a dobanzii;
- rambursarea integrala;
- rascumpararea prin bursa.
Rata dobanzii este stabilita de catre intreprinderea, in functie de
conditiile pietei financiare si este inscrisa pe obligatiune. Dobanda se
stabileste si se poate ridica, de catre detinatori, anual sau semestrial
prin intermediul unui cupon atasat fiecarei obligatiuni.
Valoarea nominala este valoarea inscrisa pe obligatiune, functie
de care se stabileste dobanda.
Diferenta intre valoarea de emisiune si valoare nominala
reprezinta prima de emisiune, iar diferenta intre valoarea rambursata
(mai mare) si valoarea de emisiune reprezinta prima de rambursare.
205
comisioane, de conditii de angajare si rambursare etc.
Scopul final al acestui proces de negociere il reprezinta avantajul
reciproc client-banca, cresterea economica generala si progresul
economico-social.
Sursele externe mai pot imbraca forma:
- fondurilor nerambursabile
subventii si alocatii de la bugetul de stat;
din sponsorizari;
de la institutii bancare sau financiare
internationale.
- emisiunii si plasarii actiunilor straine pe piata nationala;
- emisiunii si plasarii obligatiunilor straine pe piata nationala.
206
CAPITOLUL XII
SISTEMUL INFORMATIONAL AL INTREPRINDERII
207
12.1 Informarea si informatia
INFORMATIE
DECIZIE ACTIUNE
209
- informatii valorice;
dupa criteriul structurii si a modului de folosire:
- informatii transmisibile sau folosite direct;
- informatii transmisibile sau utilizabile
numai dupa o prelucrare prealabila;
dupa forma de cuprindere:
- informatii sintetice;
- informatii analitice;
in functie de reflectarea in timp a proceselor si fenomenelor
economice:
- informatii active,
- informatii pasive,
- informatii previzionale;
tinand seama de locul in care sunt evidentiate si de unde se
extrag datele soliciate de conducerea intreprinderii:
- informatii contabile,
- informatii statistice;
- informatii tehnic-operative.
210
conciziunea si sinteza – exprimarea sintetica si clara a
mesajelor, a elementelor de noutate, a specificului situatiilor;
oportunitatea - prezentarea informatiei in volumul, structura
si nivelul de prelucrare cerute la un anumit moment,
asigurandu-se astfel derularea de procese decizionale si
operationale eficace;
dinamismul – in sensul ilustrarii situatiilor, faptelor in
evolutia lor si nu static, cu evidentierea permanenta a
tendintelor viitoare, a trendurilor acestora,
adaptabilitatea – este redata de adaptabilitatea informatiilor
la caracteristicile utilizatorului, la specificul problemelor de
rezolvat, a cerintelor emitentilor, a gradului de informare, a
nivelului de pregatire, a timpului care se dispune etc.
212
CAPITOLUL XIII
EVALUAREA INTREPRINDERII
13.1 Evaluarea intreprinderii - necesitate definire si clasificare
68
A. Isfanescu, A. Jutu – Practica evaluarii economice a intreprinderii, Buletin
economic legislativ nr.2/1995, Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1995
213
evaluarile de elemente intangibile;
evaluarile de active economice;
evaluarile de intreprinderi.
Dupa scopul pentru care se efectueaza evaluarea, se disting:
evaluarile contabile, efectuate in conformitate cu prevederile
Legii contabilitatii nr. 82/1991;
evaluarile administrative- efectuate ca urmare a unor decizii
administrative sau a unor reglementari speciale;
evaluarile economice – efectuate cu scopul de a
Tinand seama de metoda folosita, evaluarile se pot grupa in:
evaluari patrimoniale – abordeaza exclusiv latura
patrimoniala;
evaluari prin capacitatea beneficiara (prin randament, prin
rentabilitate);
evaluari combinate – abordeaza atat aspectul patrimonial, cat
si pe cel al afacerii;
evaluari pe baza cifrei de afaceri.
Dupa beneficiarul final al evaluarii, acestea se clasifica in:
evaluari pentru beneficiara directi;
evaluari pentru institutii financiar-bancare;
evaluari pentru institutii si organisme publice;
evaluari pentru instante judecatoresti;
evaluari pentru persoane fizice (salariati, mostenitori sau alte
persoane care intentioneaza sa achizitioneze pachete de
actiuni sau sa se asocieze);
evaluari pentru alte persoane juridice care doresc sa
achizitioneze actiuni, sa se asocieze, sa fuzioneze, sa aduca
port de capital etc.
Valoarea patrimoniala
214
Evaluarea patrimoniala permite masurarea situatiei nete a
intreprinderii, se stabileste valoarea globala tinand cont de bunurile din
activ si de datoriile de pasiv. Aceasta valoare se numeste valoare
matematica sau activ net.
Activul net contabil sau valoarea contabila a intreprinderii este
data de valoarea totala a activelor mai putin valoarea datoriilor:
An At Dt
unde:
An = activul net contabil (valoarea patrimoniala neta/situatia
neta);
At = active totale;
Dt = datorii totale.
Acest model se bazeaza pe analiza unor elemente
incontestabile, urmarite si verificate de catre contabilitate: valoarea de
origine a intreprinderii este echivalenta cu capitalul sau initial in
numerar, iar valoarea actuala este reprezentata de activul rezultat din
acest capital si din activitatea lui de exploatare, sub rezerva
reevaluarilor necesare, deoarece contabilitatea lucreza cu costuri
istorice.
Valoarea patrimoniala neta se mai poate detemina prin
adaugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin
actionarilor.
Astfel, se disting doua expresii ale valorii:
valoarea patrimoniala contabila direct reiesita din
documentele contabile, care sunt surprinse in costuri
istorice;
valoarea patrimoniala reevaluata – incorporeaza diferentele
ce pot exista intre valorile contabile si valorile economice
(supraevaluate sau subevaluate).
Valoarea patrimoniului net este recomandat a fi uilizat numai
intr-o economie de relativa stabilitate, intrucat aceasta valoarea nu
reflecta valoarea de piata a intreprinderii.
ANC ABC DA
unde:
ANC = activul net corectat;
ABC = activul brut corectat;
DA = valoarea actuala a datoriilor.
sau
217
ANC = Capitaluri proprii + Plus valoare – Subvaloare -
- Elemente de activ care nu au valoare (cheltuieli si
obligatii).
n
Prt R
VF
t 1 (1 r ) (1 r ) n
t
unde:
VF = valoarea financiara;
Pr = profituri anuale viitoare;
t = 1,2,3,…….,n ani de viata economica a intreprinderii
R = valoarea reziduala la dezinvestirea finala a intreprinderii
sau
valoarea de revanzare dupa ,,n" ani;
r = rata de actualizare.
In practica, daca presupunem ca intreprinderea pastraza
capacitatea ei productiva in viitor, se recurge la capitalizarea
rezultatelor prezente, astfel:
D1
rg , gr
unde:
D1 = dividendul pentru anul viitor;
g = rata constanta de crestere anuala a dividendului.
218
13.4 Evaluarea mixta a intreprinderii
V ANC GW
unde:
ANC = activul net corectat;
GW = goodwill-ul.
71
V. Troaca - Management financiar bancar, Editura Academica Brancusi, Tg-Jiu,
2002
219
peste valoarea de piata atribuita elementelor identificabile ale activelor
sale, la un moment dat. Excedentul de valoare are ca sursa bunele
relatii ale intreprinderii cu clientii sai, competenta tehnica, amplasarea
favorabila fata de reteaua de aprovizionare – desfacere, calitatea si
specializarea personalului, strategia firmei, calitatea si performanta
managementului, criterii financiare (fond de comert, lichiditatea,
capacitatea de indatorare) etc.
Goodwill-ul reprezinta capacitatea intreprinderii de a realiza
supraprofit, comparativ cu nivelul mediu al sectorului de activitate.
Goodwill-ul se poate determina astfel:
ca diferenta intre valoarea financiara si valoarea patrimoniala. (daca
diferenta este negativa atunci aceasta exprima un badwill);
prin actualizarea fluxurilor viitoare de supraprofituri:
P ANC i
GW
a
unde:
P = profitul net;
ANC = activul net corectat;
i = rata neutra de plasament a disponibilitatilor pe piata
financiara;
a = rata de actualizare.
220
BIBLIOGRAFIE
221
15.COJOCARU C., - Analiza economico-financiara, Editura
Economica, Bucuresti,2004;
16.CRECANA C., - „Analiza afacerilor”, Editura Economica,
Bucuresti,2002;
17.DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., -
Management financiar, Vol I. Analiza financiara si gestiunea
financiara operationala, Editura Economica, Bucuresti, 2003;
18.DRAGOTA V., CIOBANU A., OBREJA L., DRAGOTA M., -
Management financiar, Vol II. Politici financiare de
intreprindere, Editura Economica, Bucuresti, 2003 ;
19.DINU E.,: - Analiza economica si financiara a firmei, Editura
ASE, Bucuresti,2003;
20.DINU E.,: - Rentabilitatea firmei in practica, Editura All Beck,
Bucuresti,2004;
21.DOBROTA V., - Restructurare si dezvoltare economica, Editura
Teora, Bucuresti,2004;
22.ECOBICI N., - Sistemul documentelor contabile, Editura
Universitaria, Craiova, 2008 ;
23.EROS-STARK L., - Analiza situatiei financiare a firmei, Editura
Economica, Bucuresti,2001;
24.GHIORGHIU A., - Analiza economico-financiara la nivel
microeconomic, Editura Economica, Bucuresti,2004;
25.HOANTA N., - Capitalurile firmei, Editura Tribuna Economica,
Bucuresti, 1998 ;
26.HALPERN P., WESTON J.F., EUGENE F., BRIGHA M., -
Finante manageriale-modelul canadian, Editura Economica,
Bucuresti,1998;
27.ISFANESCU A.,. si colaboratorii - Evaluarea intreprinderii,
Editura Tribuna Economica, Bucuresti,1998;
28.ISFANESCU A., STANESCU C., BAICUSI A. - Analiza
economico-financiara, Ed.Economica, Bucuresti, Editia aII-
a,2004;
29.ISFANESCU A., (coordonator) - Ghid practic de analiza
economico-financiara, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti,1999;
30.ISFANESCU A. ROBU V. HRISTEA A.M., VASILESCU C.,-
Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti,2002;
222
31.MIHAI I. - Analiza situatiei financiare a agentilor economici,
Editura Mirton, Timisoara,1997;
32.MARGULESCU D., (coordonator) - Analiza economico-
financiara, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti,2000;
33.PETCU M.,: - Analiza economico-financiara a intreprinderii,
Editura Economica, Bucuresti,2003;
34.POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A. –
Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii, Editura
Sitech, Craiova, 2006;
35.POPESCU V.L., TANASOIU G.L., CARUNTU G.A. –
Gestiunea si managementul financiar al intreprinderii – sinteze,
aplicatii practice., Editura Sitech, Craiova, 2006;
36.ROMANESCU M.L., - Management general, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
37.ROMANESCU M.L., - Etica in afaceri, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
38.ROBINSON S., - Management financiar, Editura Teora,
Bucuresti, 1998;
39.RUSU C., ALBU M, - Diagnosticul si strategia firmei, Editura
Tribuna Economica, Bucuresti, 2005;
40.SPATARU J., - Analiza economico-financiara instrument al
managementului intreprinderilor, Editura Economica,
Bucuresti,2004;
41.STANCU I., - Finante (Teoria pietelor financiare, Finantele
intreprinderilor, Analiza si gestiunea financiara), Editura
Economica, Bucuresti,2000;
42.STEFEA P., - Analiza rezultatelor intreprinderii, Editura Mirton,
Timisoara,2002;
43.Toader C., - S.I.A.D., Editura Universitaria, Craiova, 2008;
44.Toader C., - Informatica economica, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
45.Toader C., - Birotica si baze de date, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
46.TROACA V., - Management financiar bancar, Editura
Academica Brancusi, Tg-Jiu, 2002;
47.TOLE M., - Analiza economico-financiara, Editura Universitara,
223
Bucuresti,2004;
48.VINTILA G. - Diagnostic financiar si evaluarea intreprinderii,
Editura Teora, Bucuresti,1998;
49.VALCEANU GH., - ROBU V., GEORGESCU N.,: „Analiza
economico-financiara, Ed. Economica, Bucuresti,2004;
50.VADUVA C. E., - Evaluarea si finantarea investitiilor. Editura
Academica Brancusi, Tg-jiu, 2007.
51.VADUVA C. E., VADUVA M., - Concurenta si preturi, Editura
Academica Brancusi, Tg-jiu, 2007.
224