Sunteți pe pagina 1din 28

APA POTABILĂ

1. INTRODUCERE

Apa este cel mai important aliment. Nu poate fi înlocuit. Aceste afirmaţii nu sunt figuri de stil, ci citate din
standardele de apă din ţări dezvoltate. Omul se poate lipsi in extremis de apă pentru alte folosinţe, dar nu
şi de apa de băut. Rezistă timp destul de îndelungat fără mâncare, dar foarte puţin fără apă. Şi găseşte
apă în diverse alimente, dar nu se poate lipsi de apa lichidă. De aceea pentru om cea mai importantă apă
a fost, este şi va fi APA POTABILĂ. Pentru a o cunoaşte vom vedea mai întâi de ce este aşa de
importantă apa în organismul uman, apoi care sunt necesităţile omului şi ce influenţă are apa asupra stării
lui de sănătate. În continuare vom trece în revistă sursele de apă potabilă, standardele şi reglementările în
domeniu, alimentarea cu apă potabilă - prelevare, tratare, transport, stocare şi distribuţie.

2. APA ÎN ORGANISMUL UMAN

Apa este un constituent fundamental şi indispensabil al organismului uman. Modificări mici produc
tulburări grave iar insuficienţa aportului de apă este mult mai puţin tolerată decât carenţa în alte elemente.

2.1 Cantitate şi repartizare

Proporţia de apă din organism variază după vârstă: de la peste 97 % la embrionul de 7 zile, scăzând
treptat la 80 % la nou-născut, 60-65 % la adult şi 50-55 % la vârstnic. Procentul de apă variază după
intensitatea proceselor metabolice. Acest fapt se reflectă şi în proporţia diferită a apei în ţesuturi: smalţ
dentar 0,2 %, dentină 10 %, ţesut osos 22 %, ţesut adipos 20 %, ţesut cartilaginos 55 %, muşchi striat 75
%, ficat 75 %, rinichi 80 %, creier (substanţă cenuşie) 85 %, plasmă sangvină 90%. Femeile având o
proporţie mai ridicată de ţesut adipos (relativ sărac în apă), procentul de apă din organism depinde de
sex: în medie 52 % la femei şi 63 % la bărbaţi. La obezi, procentul de apă poate scădea astfel până la 40
%.
În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai multe
compartimente: Apa intracelulară (40 %) şi apa extracelulară (20 %), aceasta la rândul ei reprezentată de
apa circulantă = intravasculară (4- 4,5 %), apa interstiţială (15 % - majoritatea legată în geluri) şi apa
transcelulară (1%).

2.2 Rolul apei în organismul uman

Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind:


- rolul structural, ca şi principal component al organismului;
- rolul de mediu de reacţie pentru şi intervenţia în toate procesele metabolice; - contribuţia la menţinerea
homeostaziei (fiind esenţială pentru variate procese, ca absorbţia, transportul, difuzia, osmoza,
excreţia...);
- rol în metabolismul macronutrienţilor (din a căror degradare rezultă apă);
- sursă de Ca, Mg, Na, K şi alte substanţe utile pentru organism, dar uneori şi de elemente nedorite
(toxice, agenţi patogeni...).
Dinamica apei în corpul uman şi bilanţul hidric al organismului au fost îndelung studiate în fiziologie şi sunt
astăzi binecunoscute, având largi aplicaţii medicale. Deshidratarea respectiv hiperhidratarea, cu
numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor afecţiuni şi pun serioase probleme de
diagnostic şi tratament.

2.3 Necesităţi şi surse de apă pentru organismul uman

Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia fundamentală, alimentară
(2,5 litri pentru băut şi 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru spălat vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70
de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini şi faţă, duş, apa pentru clătirea toaletei etc.).
Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcţie de disponibilitatea şi preţul apei, de obiceiuri etc. Unde
nu există apă curentă şi consumul casnic e mai mic, iar unde trebuie cărată de la mari distanţe sau e
foarte scumpă se face economie. Sunt şi situaţii, chiar ţări întregi, unde consumul este sub minimul
acceptabil şi duce la consecinţe negative asupra igienei şi sănătăţii publice. A face baie în vană în loc de
duş duce automat la un consum mult mai mare de apă, la fel şi utilizarea frecventă de maşini se spălat
haine, veselă etc. sau dacă aceste au eficienţă redusă din punct de vedere al consumului de apă.
Pe plan mondial, în 1980, problema asigurării necesarului de apă pentru populaţie era oficial rezolvată în
procent extrem de diferit: Belgia 95%, Finlanda 79%, Sudan şi Bangaldesh 40%, Sri Lanka 37%, Angola
28%, Paraguay 25%, Uganda 16%, Mozambic 9%, Mali 6%.... Ţările socialiste pretindeau că situaţia lor e
cea mai favorabilă - Ungaria 84%, Albania 92% şi URSS chiar 100%, exagerare evidentă...
Având în vedere caracterul limitat al resurselor de apă în general şi de apă potabilă în particular,
consumul acesteia se normează şi uneori chiar se raţionalizează.
Pentru nevoile populaţiei, consumul admis în România pentru nevoi gospodăreşti şi publice este prevăzut
în STAS 1343 / 77 (valori în litri / zi / locuitor):
Se prevăd 2,5 l/om/zi pentru băut, 2-4 l/om/zi pentru spălarea mâinilor şi feţei, 20-25 l/om/zi pentru duş şi
200-250 l/om/zi pentru baie.
Un om poate rezista în medie 30 de zile fără hrană, dar numai 4-5 zile fără apă. De fapt intervalul diferă
foarte mult în funcţie de starea de sănătate, vârstă, efort fizic etc. dar în primul rând de temperatura
mediului ambiant. La climat răcoros se poate rezista peste o săptămână şi chiar două, în schimb la climat
uscat şi cald abia 2-3 zile. Deshidratarea organismului determină un sindrom complex, ce afectează toate
organele şi sistemele şi în final produce moartea prin diverse mecanisme.
Apa poate fi ingerată de om ca atare, în formă de diverse băuturi sau prin intermediul alimentelor. În
acestea, procentul de apă variază foarte mult. Astfel avem procente de 2% în untul de arahide, 4% în
floricele, 14%în margarină, 29% în gem, 38% în caşcaval, 38% în pâinea integrală, 60 % în puiul fript, 74
% în banane, 75% într-un ou fiert, 88% în lapte, 90% în ciuperci, 94% în roşii.....
În situaţii extreme, omul poate de supravieţui şi cu apă procurată din plante, din condens, cu lichid din
diverse animale etc. dar în mod normal indiferent de aportul de apă prin alimente are nevoie şi de apă în
formă lichidă liberă, în cantitate şi calitate corespunzătoare, pe care o numim apă potabilă.

3. INFLUENŢA APEI ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

Apa poate avea o mare influenţă asupra stării de sănătate a organismului uman. Sunt teorii care afirmă
chiar că succesul civilizaţiei moderne nu se trage în principal din revoluţia industrială ci mai mult din
redescoperirea igienei...
3.1 Patologia hidrică infecţioasă
Pe primul plan al acţiunii apei asupra sănătăţii omului stă patologia hidrică infecţioasă. Ea este astăzi un
concept firesc, dar a fost acceptat public târziu şi nu uşor. Prima demonstraţie oficială şi practică a relaţiei
apă - epidemii a făcut-o dr. John Snow la Londra în 1854, probând corelaţia dintre epidemia de holeră
consumul apei din fântâna de pe Broad Street şi o latrină din vecinătate, folosită de bolnavi de holeră,
determinând oficialităţile să realizeze primele canalizări.
Patologia hidrică infecţioasă a scăzut semnificativ în prima parte a secolului XX, dar în ultimele decenii
este statistic în creştere, acest fapt datorându-se includerii în categoria celor transmise hidric a unor boli
virale şi parazitare, care stau tot mai mult în atenţia specialiştilor. Bolile cu transmitere hidrică continuă să
facă în lume zilnic peste 25.000 de victime.
O statistică americană pe 60 de ani (1920-1980) indică 1405 epidemii hidrice, din care 5 cu peste 10.000
cazuri, 5 între 5-10.000 cazuri, 9 între 3.5000 cazuri, 31 între 1-3000 cazuri, 39 între 500-1000 cazuri, 44
cu 300-500 cazuri, restul cu sub 300 de cazuri / epidemie. Din aceste 1405 epidemii, 603 au survenit în
sisteme comunitare, 500 în sisteme non-comunitare şi 302 în sisteme individuale. Spectrul de boli a
cuprins zeci de afecţiuni diferite. Germania a înregistrat multe epidemii hidrice, unele de mare amploare
cum este cea din 1882 de la Hamburg care a făcut 8500 de morţi....
În România au fost înregistrate oficial în perioada 1985 - 1995 un număr de 75 de episoade de epidemii
hidrice, cu un total de 10238 persoane afectate. Maximul s-a înregistrat în 1993. Se estimează însă că
aceste date sunt mult subevaluate faţă de situaţia reală, din cauza raportării deficitare.
Principala cale de transmitere este cea prin ingestie (directă, sau a alimentelor contaminate prin apă), dar
este posibilă infectarea şi prin spălare şi îmbăiere (leptospiroză, schistostomiază, tularemie) şi prin
inhalare (aerosoli cu Legionella). Principalele boli cu transmitere (predominant sau posibil ) hidrică sunt:
boli microbiene; boli virale; boli parazitare.
Dacă anumite boli sunt specifice zonelor tropicale, iar altele au fost cvasieradicate în România, multe au
încă o frecvenţă ridicată în ţara noastră. La nivel mondial, boala diareică este a doua cauză de deces
după bolile cardiovasculare, iar studii în ţări dezvoltate arată că incidenţa bolilor diareice este puternic
subestimată, ele fiind, contrar părerii generale, mai frecvente la vârstnici decât la copii, iar efectele socio-
economice foarte importante. Un studiu pe 10 ani în Cleveland (SUA) indică boala diareică de etiologie
virală ca a doua cauză de boală după rinofaringită.
Mari diferenţe în patologia hidrică vid din diverse cauze, din care unele legate de agentul patogen. Unii
agenţi patogeni trăiesc doar în anumit climat (de regulă tropical), alţii au nevoie pentru ciclul lor biologic de
anumite insecte sau alte organisme vii ca să se înmulţească.... Acelaşi tip de sursă de infecţie face să
ajungă în apă cantităţi diferite de infectant. Astfel, în cazul impurificării fecaloide, într-un gram de fecale
există Escherichia coli şi Salmonella typhi de ordinul miliardelor, Amoeba dizenteriae, Vibrio cholerae şi
Shigella şi Enterovirusuri de ordinul sutelor de milioane, Giardia de ordinul milioanelor, ouă de tenii şi
ascarizi de ordinul zecilor de mii etc. Timpul de supravieţuire în apă a agentului patogen diferă mult şi el.
De aceea, unele ape contaminate masiv nu produc epidemii deoarece prin diluţie scade doza c ajunge
într-un anumit om sau animal, sau agenţii patogeni liberi în apă mor repede. Astfel, supravieţuirea în apă e
în medie de un an la ascarizi, 9 luni la tenii, 3 luni la enterovirusuri şi Escherichia coli, 2 luni la Salmonella
typhi, 1 lună la Shigella şi Vibrio cholerae, 25 de zile la Amoeba dizenteriae şi Giardia, 10 zile la
Hymenolepis....
Doza infectantă diferă şi ea enorm de la o boală la alta. Astfel, pentru a se îmbolnăvi, statistic un om
trebuie să ingere în medie (Doza infectantă 50%) miliarde de Escherichia coli, sute de milioane de vibrioni
holerici, zeci de milioane de Salmonella typhi, zeci de mii de Shigella, dar numai câteva sute de
enterovirusuri, câteva zeci de Amoeba sau Giardia sau Balantidium câţiva ascarizi sau leptospire... şi în
fine ajung pentru infectare un singur Hymenolepis sau Tenia.... Desigur doza depinde ţi de orgaismul-ţintă
- vârstă, stare de sănătate etc.
Evoluţiile recente sunt foarte îngrijorătoare. Succesele obţinute în prima parte a secolului în combaterea
bolilor infecţioase cu transmitere hidrică a dus la o reducere a atenţiei şi fondurilor alocate în acest sector,
iar autorităţile sunt adesea ignorante. 2 milioane de copii mor anual prin boli diareice transmise hidric, iar
numărul anual de astfel de îmbolnăviri se estimează la 900.000.000. Astfel, în ţările în curs de dezvoltare,
se înregistrează anual amibiaze (400 milioane infectaţi, 30.000 morţi), poliomielită (80 milioane infectaţi,
10.000 morţi), febră tifoidă (1 milion infectaţi, 25.000 morţi), ascaridoză (1 miliard infectaţi, 20.000 morţi),
schistostomiază (200 milioane infectaţi, 500.000 - 1.000.000 morţi), trepanosomiază (1 milion infectaţi,
5.000 morţi), malarie (800 milioane infectaţi, 1.200.000 morţi) etc.
Calitatea microbiologică a apei este în scădere în majoritatea ţărilor, iar germenii sunt tot mai rezistenţi la
dezinfectante. Scăderea imunităţii populaţiei, în principal prin îmbunătăţirea generală a igienei, a produs o
creştere a susceptibilităţii la boli hidrice. Se preconizează că securitatea microbiologică a apei va fi o mare
problemă a secolului viitor.

· Boli virale.

Peste 100 de tipuri de virusuri patogene pot fi vehiculate de către apă. Multe virusuri pot supravieţui în
apele de suprafaţă timp îndelungat: V.poliomielitic până la 180 zile, V.Echo până la 115 iar V.Coxackie
peste doi ani. Boli virale transmise hidric pot fi induse de regulă de enterovirusuri (poliomielitic, Coxackie A
şi B, Echo, v.hepatitic A, altele), rotavirusuri şi calicivirusuri, v.hepatitic C şi E, parvovirusuri, dar şi
torovirusuri, coronavirusuri şi picobirnavirusuri.
În ţările dezvoltate, gastroenteritele de etiologie virală tind să le surclaseze, ca frecvenţă, pe cele
bacteriene. Incriminate sunt în principal rotavirusurile, adenovirusurile enterice, calicivirusurile şi
astrovirusurile. Rotavirusurile (în special tipul A) afectează mai ales nou-născuţii şi copii mici, iar la cei cu
imunitate redusă poate produce diaree cronică. Adenovirusurile enterice (subgrupul F - serotipurile 40, 41,
mai rar 31) produc gastroenterite mai ales la copii sub vârsta de 6 luni, diareea putând persista până la 12
zile. Infecţiile cu calicivirusuri, în particular cu Agentul Norwalk, afectează mai ales comunităţi temporare şi
sunt indicii că ar fi la originea unui foarte mare procent de boli diareice acute nonbacteriene.
Astrovirusurile sunt incriminate în unele ţări ca al doilea agent cauzal de boli diareice virale după
rotavirusuri.
Se estimează că epidemiile virale cauzate de apă contaminată sunt subevaluate: O epidemie virală cu
transmisie hidrică este rar recunoscută, din cauză că mulţi oameni au imunitate, procentul de infecţii clinic
manifeste este redus, acelaşi virus poate da tablouri clinice diferite iar două virusuri diferite pot produce
simptomatologie identică. Excepţie face hepatita virală A, a cărei transmitere hidrică este binecunoscută şi
producătoare de mari epidemii, cum a fost cea din Delhi (India, în 1955-1956), cu peste 30000 cazuri.

· Boli bacteriene

Transmiterea hidrică este incriminată pentru febra tifoidă, dizenteria, holera, boala diareică a copilului mic,
gastroenteritele, bruceloza, tularemia etc. În trecut, epidemiile microbiene cu transmisie hidrică au făcut
ravagii. Epidemia de holeră din 1849 din Anglia a produs peste 110000 decese. Era holerei nu a apus:
Pandemia debutată în 1961 în Indonezia a produs în America peste 1000000 de cazuri de boală şi peste
10000 de decese. Bolile diareice bacteriene continuă să fie o ameninţare pentru sănătatea publică, chiar
şi în ţările dezvoltate. Astfel, o shigelloză cu transmitere hidrică a afectat peste 1000 de locuitori în
regiunea Havre (Franţa), epidemia fiind stăpânită printr-o amplă mobilizare a tuturor factorilor responsabili.
Şi în SUA s-au înregistrat contaminări bacteriene (Shigelle, Yersinii) ale unor reţele de apă potabilă, ce au
produs epidemii cu mii de cazuri de boală. În 1966, în California, o salmoneloză apărută prin
contaminarea reţelei de apă potabilă a produs peste 15000 cazuri. În Germania, în 1978, la Ismaning,
Shigella sonnei a provocat o epidemie hidrică cu 2450 de cazuri (din totalul de 12.000 de locuitori!).
Legionella pneumophila a devenit celebră din 1976, când 221 din participanţii la o reuniune la Philadelphia
a "Legiunii Americane" s-au îmbolnăvit de o boală necunoscută şi 34 au murit. S-a descoperit că infecţia
venea din apa contaminată din instalaţia de aer condiţionat. Şi acum boala apare cu mii de cazuri anual în
ţări dezvoltate iar circa 20% din bolnavi mor.

· Boli parazitare

Pot fi transmise hidric un mare număr de boli parazitare:


- produse de protozoare: amibiaza, giardiaza, trichomoniaza, coccidioza, balantidioza;
- produse de cestode: cisticercoza, echinococoza, cenuroza, himenolepidoza;
- produse de trematode: fascioloza, dicrocelioza, schistotomiaza;
- produse de nematode: ascaridoza, trichocefaloza, oxiuroza, strongiloidoza, ankylostomiaza, filarioza.
În ultimul timp se acordă importanţă tot mai mare giardiazelor, a căror prezenţă în zona temperată a fost
multă vreme ignorată. Actualmente, lambliaza este cotată ca cea mai răspândită parazitoză cu transmitere
fecal-orală la om, calea hidrică fiind cert dovedită. Ea poate provoca epidemii importante, cu mii de cazuri.
În SUA, pe un studiu extins pe 35 ani, cel mai frecvent agent etiologic pentru boli transmise hidric a fost
unul parazitologic - Giardia, cel mai frecvent agent microbian (Salmonella) fiind abia pe locul doi. Uneori,
epidemiile de giardiază transmise hidric au afectat mii de oameni, cum a fost cea din Rome (SUA, statul
New York) din 1974, cu 5300 de cazuri. Rezervorul este reprezentat de om şi peste 40 de specii de
animale.
Criptosporidioza cu transmitere hidrică este pe cale să devină o mare ameninţare la adresa sănătăţii
publice. A fost diagnosticată prima dată la om în 1976. În 1984 s-a consemnat prima epidemie hidrică, iar
În ultimii ani frecvenţa şi amploarea acestora a devenit dramatică. În 1993, la Milwaukee (Wisconsin,
SUA), Criptosporidium a produs cea mai mare epidemie hidrică cunoscută: peste 400000 de cazuri !

3.2 Patologia hidrică neinfecţioasă

Diversele substanţe chimice dizolvate în apă pot avea importante efecte asupra sănătăţii organismelor vii
în general şi asupra omului în particular. Sunt substanţe care pot să fie dăunătoare peste o anumită
concentraţie. Altele crează probleme la concentraţii prea mici. În fine, sunt substanţe care pot dăuna la
orice concentraţie. Pe această bază putem grupa efectele biologice ale substanţelor din apă în trei
categorii:
· Substanţe toxice cu efect de prag: Sunt toxice numai peste o anumită concentraţie (prag); sub aceasta
nu se observă efecte asupra sănătăţii. Toxicitatea poate fi acută, la aportul unei doze mari, sau la
atingerea unei concentraţii toxice în urma unui aport repetat sau continuu în doze mici de toxic care nu e
eliminat sau neutralizat de metabolismul organismului viu şi deci se acumulează. Astfel de substanţe sunt
cianurile sau nitraţii, care devin toxice peste o anumită concentraţie şi pentru care e nevoie de doză
crescută deoarece nu se acumulează, sau diverse metale care sunt toxice peste concentraţia-prag,
aceasta putând fi atinsă şi treptat prin fenomenul de bioacumulare.
· Substanţe genotoxice: Sunt substanţe toxice ce produc efecte nocive: carcinogene (produc cancer),
mutagene (produc mutaţii genetice) sau teratogene (produc malformaţii) posibil la orice concentraţie, deci
pentru care nu s-a putut stabili existenţa unui prag sub care să nu fie nocive. Organismele vii au
mecanisme de reparare a efectelor genotoxice, dar acestea nu fac faţă oricărei sau oricâtor asemenea
agresiuni şi deci prezenţa unei substanţe genotoxice nu înseamnă automat apariţia efectului ci a riscului
ca un asemenea efect să se producă, risc cu atât mai ridicat cu cât e şi substanţa genotoxică are
concentraţie mai mare (şi deci are şansa să atace mai multe gene). În categoria substanţelor genotoxice
pentru om intră arsenul, unele substanţe organice sintetice, mulţi compuşi organici halogenaţi, unele
pesticide etc.
· Elemente esenţiale: Sunt substanţe care trebuie să facă parte obligatoriu din dieta organismului. Unele
din acestea sunt aduse predominant sau exclusiv prin apă şi de aceea lipsa lor sau cantitatea prea redusă
afectează sănătatea respectivului organism viu. Totodată însă şi concentraţiile prea crescute sunt nocive,
la fel ca la substanţele toxice cu efect prag. Astfel de substanţe esenţiale sunt la om seleniul, fluorul, iodul
etc.
La baza patologiei hidrice neinfecţioase stau trei mecanisme:
- modificarea conţinutului de micro şi macroelemente chimice în apă;
- contaminarea apei cu substanţe chimice toxice;
- contaminarea apei cu elemente radioactive.

· Modificarea conţinutului de micro- şi macroelemente

Carenţa de iod poate produce distrofia endemică tireopată (“guşa endemic㠔). Apa este o sursă relativ
minoră de J (majoritatea provenind din alimente) dar carenţa este indusă nu doar de cantitatea
insuficientă ingerată, ci şi de interferarea absorbţiei iodului de către cantităţile prea ridicate de Ca, F sau
Mn.
Carenţa de fluor ( caracterizând majoritatea surselor de apă din România) favorizează caria dentară,
explicând parţial marea ei incidenţă la noi în ţară. Fluorul poate contracara şi efectele
methemoglobinizante ale nitraţilor. Exces de fluor există în mai multe zone (din cauze naturale sau
artificiale - poluare) şi provoacă fluoroză, iar la doze mari osteoscleroză şi osteofluoroză anchilozantă.
Fluorizarea apei este foarte controversată. Se practica în diverse ţări ca Elveţia, USA etc. Majoritatea
ţărilor au renunţat şi chiar au interzis-o.
Duritatea apei afectează negativ procesul de spălare (inclusiv a corpului uman) (39), dar influenţează
pozitiv patologia cardiovasculară, apa dură fiind considerată factor protector. Studii mai recente consideră
că nu duritatea în sine este benefică, ci calciul (Ca) şi magneziul (Mg), ai căror compuşi sunt factorul
major determinat al durităţii.
Studii clinice indică un efect favorabil al calciului (Ca), magneziului (Mg), cromului (Cr), vanadiului
(Vn), manganului (Mn) şi zincului (Zn), în schimb sodiul (Na), cuprul (Cu) şi cobaltul (Co) sunt
incriminaţi pentru efecte defavorabile.

· Contaminarea apei cu substanţe chimice toxice

Dintre toxicele vehiculate prin apă, o parte au origine naturală, dar majoritatea provin din poluarea
acviferelor.
· Nitraţii (NO3-) pot constitui o problemă majoră, concentraţia lor în apa potabilă peste limitele admise fiind
frecventă la noi în ţară. În legume, nitraţii sunt puternic concentraţi. Azotaţii sunt propriu-zis nocivi numai la
concentraţii foarte mari, ce rareori sunt atinse în apă. Nocivi sunt în fapt nitriţii ce rezultă din nitraţi în
anumite condiţii, în organism dar şi abiotic în rezervoare şi ţevi zincate, unde nitraţii sunt reduşi la nitriţi
generând o toxicitate secundară a nitraţilor.
· Nitriţii (NO2-) rezultă din nitraţi fie înaintea consumului (reducere în fântâni etc.) fie în lumenul tubului
digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre stomac şi intestinul subţire a elementelor
reducătoare din biocenoza intestinală. Consecinţa este methemoglobinemia, ce afectează vârstele mici,
dar uneori şi adulţi (cum ar fi cei cu rezecţii gastrice). Ţara noastră are o incidenţă ridicată a
methemoglobinemiei, cu mortalitate semnificativă. În 1984-1995, s-au înregistrat 2346 cazuri de
methemoglobinemie la copii sub 1 an şi 80 de decese. Sunt indicii că cifra este mult subestimată, din
cauza dificultăţii diagnosticului. Sursa este şi contaminarea fecaloidă a apei, dar morbiditatea a crescut
puternic în principal prin utilizarea pe scară largă a substanţelor fertilizante în agricultură. În 1988, 36 %
din fântânile din România aveau concentraţii de nitraţi de peste 45 mg / l. În judeţul Iaşi, de la cazuri
sporadice de methemoglobinemie în urmă cu două decenii, s-a ajuns la sute de cazuri anual. Nitriţii sunt
incriminaţi şi pentru cancer gastric, prin intermediul nitrozaminelor pe care le formează în anumite condiţii
("toxicitatea terţiară a nitraţilor")....
· Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori semnificativ peste normele admise. As este
mai toxic în formă trivalentă decât în stare pentavalentă şi în compuşi anorganici decât în formă organică.
În forma metalică e puţin toxic. Are şi un rol biologic în organism, de aceea nici absenţa totală nu e
dezirabilă. El poate da intoxicaţii acute sau hiperkeratoză, hiperpigmentaţie şi cancer al pielii. Intoxicaţii
colective s-au semnalat în Taiwan, Argentina şi Chile, în special în zone cu activitate vulcanică, şi în Mexic
şi Japonia din cauza contaminării cu ape industriale cu arsenic.
· Seleniul (Se) este prezent uneori în concentraţii crescute în anumite surse de apă. Este element
esenţial pentru om, necesarul fiind de 0,05 - 0,2 mg / zi. Deficitul afectează sănătatea (de exemplu boala
Keshan). În doze excesive produce afecţiuni dermatologice, gastroduodenale, respiratorii etc. Seleniul
poate fi foarte toxic pentru plante. El reduce toxicitatea pentru animale a mercurului şi arsenului, iar la
rândul său e mai puţin toxic în prezenţa zincului.
· Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de victime. Limitele
admise se depăşesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat în principal la om este
rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc în care se găseşte ca impuritate cadmiu. Este
şi el suspectat pentru posibile efecte cancerigene.
· Mercurul (Hg) anorganic se absoarbe puţin din apă, dar poate fi metilat de bacterii, iar metil-mercurul se
absoarbe în proporţie de 95% . Ca şi alte metale grele, mercurul se acumulează în organism şi poate fi
absorbit pe cale hidrică indirect, prin consumul de peşte şi alte produse. Printre altele, Hg generează
grave efecte asupra nou-născutului, fiind celebru cazul Minamata (Japonia). De asemenea a rămas de
tristă amintire dezastrul din 1972 din Irak, unde circa 500.000 oameni au rămas cu sechele pe viaţă pentru
că în loc să-l semene au mâncat grâul de sămânţă tratat cu fungicide pe bază de mercur.
· Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate genera intoxicaţii mai ales cronice -
saturnism, din cauza fenomenului de bioacumulare. OMS recomandă neadmiterea vreunei cantităţi pentru
copii sau gravide. Multe conducte de apă mai sunt încă din plumb. Apa dacă stagnează sau are anumite
caractere fizico-chimice poate dizolva plumb şi duce la intoxicaţii. Cunoscute sunt cele din Leipzig sau din
Franţa din zona Vosgilor, cu sute de intoxicaţi. De asemenea este suspectat pentru efecte cancerigene.
· Cromul (Cr), este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de 0,05-0,2 mg / zi pentru om. În
concentraţii mari, are efecte toxice. Forma metalică e netoxică, dar sărurile sunt toxice. Cromul hexavalent
este de 100 de ori mai toxic decât cel trivalent. Unele săruri sunt suspectate a fi cancerigene. Cr se
acumulează în organismele vii (de 10000 ori în peşte), rezultând riscuri sporite. A fost găsit în 1979 în apa
Tokyo-ului într-o concentraţie de peste 2000 de ori limita maximă admisă.
· Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. A făcut victime omeneşti în Germania. El nu se
bioacumulează în organismul uman. Poate proveni din ţevile de cupru, care sunt atacate de apele moi sau
acide.
· Cianurile (CN-) sunt săruri ale acidului cianhidric. ŞI acidul şi sărurile sale (cianurile , mai ales cele de
sodiu, potasiu...) sunt deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea este acută, prin blocarea
respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este de 0,57 - 1 mg / kilogram corp. Pentru
peşti concentraţia letală în apă se estimează la 0,05 mg / litru ion cian. În cazul cianurilor nu există
bioacumulare şi nu sunt dovezi clare despre o eventuală toxicitate cronică.
· Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În organismul uman există
circa 300 mg aluminiu. Rolul şi metabolismul lui nu este complet cunoscut. În mod normal e puţin solubil,
dar la pH foarte acid sau alcalin solubilitatea creşte puternic. Biodisponibilitatea e influenţată şi de
prezenţa altor substanţe.
· Nichelul (Ni) se pare că are şi el rol biologic, dar în cantităţi mai mari este toxic. Sărurile de nichel pot
provoca alergii şi chiar cancer.
· Azbestul este un grup de minerale de silicaţi cu structură filamentară, care se folosesc la realizat
materiale rezistente la foc şi căldură şi foi şi conducte de azbociment, multe folosite pentru apă. În foarte
multe ţări este interzisă utilizarea azbestului, deoarece fibrele de azbest sunt cancerigene. Ajunge în apă
din mineralele de pe sol şi subsol, din poluări diverse şi din conductele de azbociment dacă apa are
duritate redusă, fapt ce a determinat renunţarea la utilizarea de conducte de azbociment pentru apa
potabilă.
· Pentru elemente cum sunt Ba, Be, Ni, Ag, etc. OMS nu consideră necesară stabilirea unor limite.
· Poluanţii organici din apă sunt de o enormă diversitate, în concordanţă cu spectaculoasa înmulţire a
spectrului de substanţe sintetizate de industria actuală. Există peste 10.000.000 de substanţe chimice, din
care peste 100.000 se comercializează şi deci au răspândire tot mai largă. Din punct de vedere al
toxicităţii doar circa 3500 sunt studiate relativ complet, din care 600 au fost declarate ca prezentând risc
pentru sănătatea omului. Există şi compuşi toxici organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, ce
pot fi hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate etc. şi care au fost găsite chiar şi în conducte de
alimentare cu apă potabilă!
Determinările substanţelor organice toxice nefăcând parte din analizele uzuale privind calitatea apei,
contaminările ne- sau tardiv descoperite sunt frecvente. În SUA, într-un număr foarte mare de surse
subterane de apă s-au decelat concentraţii de poluanţi organici (îndeosebi derivaţi halogenaţi) peste
normele admise, fiind necesară în sute de cazuri renunţarea la utilizarea respectivei surse. Şi în Europa,
compuşii chimici de sinteză apar adesea în concentraţii neadmisibile în apele de suprafaţă şi pot fi puţin
sau deloc eliminate în cadrul proceselor de potabilizare, ajungând în reţelele de alimentare a populaţiei. În
România, situaţia este îngrijorătoare: În oraşele de pe Dunăre, 86% din probele de apă de reţea indică
depăşiri ale concentraţiilor maxime admise la insecticide organoclorurate. Dintre fântâni, erau depăşite
concentraţiile maxime admise pentru insecticide organoclorurate în 64 % din cazuri şi pentru erbicide
tiazinice în 73% din cazuri. OMS pune mare accent pe supravegherea şi limitarea lor.
Probleme deosebite ridicate de poluanţii organici. Substanţele poluante organice, în special cele de
sinteză, pun probleme mai deosebite, câteva fiind amintite în continuare.
· Substanţe teoretic puţin poluante pot fi în practică un greu balast, prin mecanisme neprevăzute. Astfel,
mulţi detergenţi neionici, teoretic biodegradabili, s-a constatat că se transformă adesea în nedoriţi derivaţi
stabili, rezistenţi chimic şi biochimic.
· Multe substanţe nu pot fi suspicionate organoleptic sau proprietăţile în cauză pot deruta. De exemplu, la
clorinarea apei, dacă ea conţine fenol, apar derivaţi tip clor-fenol (mono-, di-, tri-, tetra-, pentaclorfenoli).
Cei inferiori modifică puternic gustul apei, dar pe măsură ce procesul de clorurare avansează se ajunge la
policlorfenoli care nu mai au gust specific.
· O atenţie mărită se caută să se acorde poluanţilor cu efect carcinogenetic, cum sunt benzenul,
substanţele poliaromatice HAP (de exemplu benzpirenii), clorura de vinil, derivaţii polihalogenaţi,
deoarece sunt potenţial periculoase la orice doză, efectul carcinogenetic neavând prag, iar sursele de
contaminare a apei sunt multiple, inclusiv endogene (sinteză de către organisme acvatice).
· Detergenţii sunt foarte persistenţi, afectează proprietăţile organoleptice, produc spumare (îngreunând
oxigenarea, prelucrarea apei) şi, deşi nu sunt toxici în sine, favorizează mult absorbţia toxicelor prin
mucoase, perturbând în plus oxigenarea apei, autoepurarea şi posibilităţile de prelucrare în scop de
potabilizare.
· Unii compuşi organohalogenaţi sunt mai greu solubili în apă dar sunt solubili în alte medii, inclusiv în sol
în straturi impermeabile. Astfel ei pot pătrunde până la acvifere protejate faţă de ape poluate şi
substanţele dizolvate în acestea, pe care le puteam crede "la adăpost" de asemenea poluări.
· Uneori, poluarea este chiar consecinţa nedorită a măsurilor luate în scop de depoluare. Astfel, la
clorinarea apei se formează şi trihalometani, incriminaţi pentru efecte cancerigene.
· O altă situaţie unde concentraţia poluantului organic în apă nu este relevantă se întâlneşte în cazul
compuşilor liposolubili, în particular derivaţii halogenaţi utilizaţi pe scară largă în agricultură ca insecticide /
ierbicide. Ei se concentrează în organismul uman, în ţesutul adipos (şi nu numai), dozele cumulându-se
de-a lungul vieţii. Asemenea substanţe pot ajunge din apă în organismul uman nu doar prin ingestie, ci şi
percutan, şi de asemenea pot prezenta risc indirect, dar chiar mai grav, prin consumul de peşte sau alte
produse acvatice, din cauza mecanismului amintit în continuare:
Concentrarea de-a lungul lanţului alimentar. Unele vieţuitoare acvatice, plante, animale sau
microorganisme, din cauza modului şi mediului de viaţă, al particularităţilor metabolice ale organismului lor
şi al farmacodinamicii unor substanţe, ajung să realizeze în cadrul ecosistemului acvatic respectiv o
enormă concentrare a poluantului de-a lungul lanţului alimentar. De exemplu, într-un studiu, dieldrinul,
nedozabil în apă, ajungea la 0,001 ppm în fitoplancton, 0,02 ppm în zooplancton, 0,1 ppm în peşti şi peste
1 ppm la cormorani. Pentru DDT, concentrarea este şi mai intensă: Factorul de concentrare este de 100 în
plancton, 10.000 în peşte şi 250.000.000 în ihtiofage!
Se estimează că cercetările indică deocamdată numai partea vizibilă a aisbergului, deoarece procentul de
surse de apă monitorizate pentru poluanţi organici este încă redus (deşi în creştere) şi multe necesită
pentru detectare şi mai ales identificare metode foarte complexe şi costisitoare.

· Contaminarea apei cu elemente radioactive

Contaminarea radioactivă a apei este de luat în seamă în principal prin expunerea internă pe care o
produce din cauza absorbţiei şi fixării în organism a radionuclizilor. Apa poate conţine uraniu (U), prezent
în numeroase minereuri, zăcămintele fiind însoţite de Radon (Rn). Acest gaz nobil poate fi prezent şi el în
apa contaminată radioactiv şi se degajă uşor, putând fi contaminant prin inhalare când apa respectivă se
foloseşte la duş, pentru vaporizatoare şi umidificatoare. Radiul (Ra) ajunge în unele ape minerale la
concentraţii foarte mari, dar apare şi în surse obişnuite. Astfel, peste 500000 de americani din statele Iowa
şi Illinois consumă apă ce depăşeşte norma maximă admisă în SUA de 5 pCi / litru. În ape mai găsim
frecvent thoriu şi potasiu radioactiv. Apa mării este în medie de 100 de ori mai puţin radioactivă ca
sedimentele din râuri, dar unele ape termale sunt puternic radioactive. A existat o modă de cură de
îmbăiere în ape radioactive, supralicitându-se efectele benefice. Grav a fost faptul că s-a ajuns să se
producă chiar apă radioactivă artificială prin punerea în contact a apei cu săruri de radiu, care însă cu
timpul treceau în apă şi astfel ajungeau să se fixeze în organism. Comercializarea sărurilor de radiu
pentru producerea de apă radioactivă de îmbăiere a încetat după un mare scandal generat de moartea
unui senator american care apelase excesiv la acele băi.....
Alături de sursele naturale de contaminare radioactivă au apărut în ultimii 60 de ani masive surse
antropice de poluare radioactivă a apei, de la testele nucleare atmosferice şi submarine până la
descărcarea sistematică de deşeuri radioactive în mări şi oceane, ape radioactive, butoaie cu deşeuri
radioactive diverse sau chiar zeci de întregi reactoare nucleare cu durata de utilizare expirată! Se mai
adaugă armele nucleare pierdute în ocean din accidente de bombardiere sau submarine de atac nuclear
prăbuşite sau scufundate în ocean, de care s-a aflat abia după decenii sau poate de multe nu ştim nici
acum....
Radionuclizii suferă şi ei procese de concentrare de-a lungul lanţurilor trofice. Astfel, fosforul radioactiv din
apa unui râu, de la factorul de concentraţie 1, ajungea succesiv la factor 35 în nevertebrate, 2000 în peşti,
7500 în raţe şi 200000 în ouăle de raţă. În apă se întâlnesc tot mai frecvent poluanţi radioactivi produşi
artificial, cu dezintegrare de tip b . Aceştia pot fi şi ei periculoşi prin faptul că, deşi puţin penetrante,
radiaţiile b sunt puternic ionizante, atacând moleculele organice direct sau prin compuşii rezultaţi din
radioliza apei, proces complex în care apar ionizări, recombinări etc. , radicalii liberi de oxigen sau hidroxil
fiind neutri dar foarte reactivi chimic. În plus, unii izotopi de Sr şi Cs au timp de înjumătăţire de ordinul
deceniilor, fixarea lor în organism ducând la expunere de durată, cu riscurile corespunzătoare. În
organism, este important şi “timpul de înjumătăţire biologic ” într-un anumit organ, timp ce depinde mai
ales de starea fizico-chimică a radionuclidului absorbit Dacă efecte somatice se produc numai la doze
mari de radiaţie, efecte cancerigene sau genetice pot apare la orice doză, neexistând prag.

· Alte influenţe ale apei asupra sănătăţii umane

Poluarea şi gospodărirea neraţională a apei poate produce numeroase efecte indirecte asupra
organismului uman.

Poluarea termică

Poluarea termică a apei produce perturbări ecologice importante. Multe organisme acvatice fiind
poichiloterme, încălzirea apei le modifică temperatura organismului spre nivele pentru care nu sunt
adaptate. Prin apartenenţa lor la lanţurile alimentare este afectat secundar întreg ecosistemul.
Temperatura ridicată atrage scăderea concentraţiei de oxigen, precum şi proliferarea masivă a diverselor
clase de microorganisme, inclusiv a germenilor patogeni. De exemplu, temperatura apelor de răcire
evacuate de la centralele nuclearoelectrice este de 37-38 oC, ideală pentru multe bacterii saprofite dar şi
patogene pentru organismul uman. Astfel, creşte în emisar concentraţia bacteriilor şi virusurilor patogene,
dar şi a toxinelor produse de acestea. Toxine puternice produc şi o serie de alge, care proliferează
puternic în apele calde.
Eutrofizarea.

Deversările ridicate de compuşi conţinând fosfor şi azot pot provoca fenomenul de eutrofizare. Înmulţirea
excesivă a algelor duce la scăderea concentraţiei de oxigen, reducându-se autoepurarea şi ajungându-se
până la virarea proceselor biochimice spre anaerobioză, cu producerea de substanţe toxice şi moartea
vieţuitoarelor, cu consecinţe indirecte grave (economice, ecologice...) asupra comunităţilor umane La
nivelul instalaţiilor de tratare se produce corodare, colmatare sistematică a filtrelor, precipitarea Fe şi Mn şi
alterarea proprietăţilor organoleptice.

Influenţa altor modificări ale calităţii apei

Suspensiile, (organice şi anorganice) a apei, chiar şi în absenţa unei acţiuni negative directe asupra
sănătăţii umane, tulbură major folosinţa respectivei ape (potabilizare, îmbăiere, utilizare în industrie, irigaţii
şi agrement etc.), colmatează acumulările, afectează navigaţia etc.
Poluarea cu substanţe în suspensie plutitoare (ţiţei) şi cu substanţe tensioactive (detergenţi, alte
substanţe spumante) se interpun la suprafaţa liberă a apei şi împiedică oxigenarea, cu efecte anterior
amintite. Coloranţii afectează şi ei fotosinteza şi autoepurarea, alături de prejudiciul estetic. Duritatea
mare a apei duce la depuneri în conducte şi multiple alte efecte nedorite, făcând apa adesea improprie
utilizării fără dedurizare.
Substanţele puternic acide sau alcaline afectează pH-ul apei, cu consecinţe negative multiple. Peştii mor
de regulă la pH 4,5. Pe această linie, a apărut în ultimele decenii marea problemă a ploilor acide, ce au
dus nu doar la moartea pădurilor, ci şi la “moartea ” multor lacuri, în special în nordul Europei, fenomen
dificil de combătut.

Exploatarea neraţională a resurselor

Exploatarea neraţională a resurselor de apă (subterane şi de suprafaţă) şi modificările artificiale ale


fluxurilor naturale (devierea cursurilor, lanţuri de acumulări, modificarea nivelului normal al oglinzii apei )
se repercutează, mai devreme sau mai târziu, direct sau indirect, pe comunităţile umane - secarea
fântânilor, coborârea nivelului pânzei freatice, sau dimpotrivă - ridicarea nivelului apei freatice, sărăturarea
şi înmlăştinirea terenurilor etc., perturbând alimentarea cu apă, asigurarea hranei sau ducând chiar la
dispariţia în timp a comunităţii respective.

4. SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai rar din alte surse.
Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din apa dulce de pe
Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele, deoarece diminuarea lor
ar însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.

4.1 Apele de suprafaţă

Întreaga problematică a apelor de suprafaţă a fost prezentată în fasciculului omonim din prezenta serie de
broşuri ECOAQUA.

4.2 Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă, cele subterane
sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu
dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Astfel, în Germania în 1990 circa 60% din apa potabilă furnizată
provenea din surse subterane şi nu trebuia supusă dezinfecţiei!

· Noţiuni de hidrologie a apelor subterane


Volumul de apă conţinut într-o anumită formaţiune geologică depinde de procentul de spaţii libere într-un
anumit volum de rocă, element definit ca porozitate. Nu toată apa conţinută în aceste spaţii e disponibilă.
Procentul care poate fi drenat sub influenţa gravitaţiei este productivitatea specifică (specific yield). În
solul şi roca de aproape de suprafaţă, spaţiile libere sunt umplute parţial cu aer şi parţial cu apă, ceea ce
definim ca zonă nesaturată, care se întinde uneori zero metri (băltire la suprafaţă) uneori până la zeci de
metri adâncime sau chiar mai mult. Mai adânc, toate spaţiile sunt pline de apă, fiind zona saturată. Dacă
săpăm până aici o fântână / puţ, apa se adună înăuntru şi se stabilizează la un nivel numit nivel freatic. În
zona nesaturată, mişcările apei sunt de regulă pe verticală în jos, timpul de rezidenţă variind de la zero la
câteva zeci de ani. Apa de regulă curge prin straturile respective ale subsolului, în funcţie de
permeabilitatea acestora, care e dată de numărul şi dimensiunile porilor din rocă şi nivelul lor de
interconectare. Straturile de roci suficient de poroase pentru a stoca apă şi suficient de permeabile pentru
a permite curgerea de cantităţi de apă ce pot renta a fi exploatate economic se numesc acvifere. Apa ce
se scurge prin ele iese uneori la zi pe cale naturală, în izvoare, devenind apă de suprafaţă, sau uneori
trece în apele de suprafaţă sub oglinda acestora, ca izvoare submerse (în râuri, lacuri sau chiar în ocean).
Dispersia se petrece în acvifere atât datorită difuziei moleculare cât şi curgerii mecanice şi are o mare
importanţă legată de răspândirea în acvifer a eventualilor poluanţi.
Acviferele pot fi contenţionate sau libere, în funcţie de existenţa sau nu a unui strat impermeabil deasupra
lor în locul zonei nesaturate, cu nivel mai coborât decât cel la care s-ar stabiliza normal nivelul freatic dacă
nu ar exista acel strat impermeabil ce contenţionează acviferul. La acviferele libere, limita superioară a
zonei de saturaţie, adică nivelul freatic, e la presiune atmosferică, pe când în cele contenţionate apa e
între două straturi impermeabile şi în orice punct are presiune superioară celei atmosferice. Săparea unui
puţ duce la ascensionarea apei până la un nivel corespunzător de echilibru cu presiunea din acvifer. Acest
nivel este numit suprafaţă potenţiometrică. Dacă presiunea din acvifer e destul de mare ca această
suprafaţă să fie deasupra nivelului solului, apa va ţâşni din subteran sub forma unui izvor artezian.
Datorită stratului impermeabil de deasupra lor, acviferele contenţionate sunt mult mai bine protejate decât
cele libere. Săparea de puţuri, mine etc. străpunge această protecţie şi scade nivelul de siguranţă al
acviferului faţă de poluarea de la suprafaţa solului.
Un caz particular de acvifere sunt cele carstice. Ele pot avea volume foarte mari dar şi permeabilitatea
poate fi extrem de ridicată şi deci vulnerabilitatea la poluare pe măsură. Atunci când există debite mari,
peşteri inundate sau cu râuri subterane, este greu să trasezi limita între un acvifer şi o apă curgătoare
care o poţi numi apă de suprafaţă cu parcurs temporar subteran, fiind asimilabilă din aproape toate
punctele de vedere unui râu de suprafaţă.

· Probleme de calitate a apelor subterane

Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce influenţează
calitatea apelor de suprafaţă, descrişi în capitolul omonim din fasciculul "Apele de suprafaţă". Apele
meteorice aduc aport de gaze dizolvate atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.)
şi minerale dizolvate (bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de
sodiu, potasiu, calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din tancuri septice sau
canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă, detergenţi, azotaţi, sulfaţi şi alţi
produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni dizolvaţi din reţeaua de apă potabilă, precum
şi compuşi organici solubili.
Utilizările industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri dizolvate în
ape uzate industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc aport de produşi
organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri provenite din cenuşă.

· Probleme de cantitate a apelor subterane

Supraexploatarea

Pe lângă poluare, supraexploatarea este principala ameninţare la adresa apelor subterane.


De exemplu în mari părţi din SUA nivelele piezometrice au coborât cu metri sau zeci de metri, chiar până
la 200 de metri în zona Chicago. În Israel, la Tel Aviv, supraexploatarea apei subterane a coborât nivelul
freatic sub cel al mării şi acviferele erau în pericol de a fi invadate de ape sărate, ceea ce a impus
construirea unei "linii defensive" formată din puţuri de reîncărcare cu apă dulce a pânzei freatice paralel
cu ţărmul, pentru a bara intruziunea apei sărate.

Refacerea rezervelor: Reîncărcarea acviferelor

Acviferele pot fi reîncărcate sau îmbogăţite artificial, fapt necesar mai ales la exploatare intensă. În acest
fel de fapt folosim litosfera ca filtru în loc de staţie de tratare a apei. Desigur reîncărcarea artificială a
acviferelor nu este lipsită de riscuri, trebuind vegheat la calitatea apei utilizate şi ţinut cont de natura rocii
gazdă, permeabilitatea straturilor superficiale etc.
O metodă este îmbogăţirea prin infiltrare din ape de suprafaţă. În acest sens se pot realiza serii de bazine
de mică adâncime paralel cu cursul râurilor şi alimentate cu apă din acestea. De asemenea se pot face
şanţuri paralele cu un capăt deschis în râu în care apa să stagneze şi să se infiltreze, sau se poate
modifica chiar albia râului pentru a lungi cursul prin praguri sau baraje temporare parţiale ce prelungesc
cursul apei sau reduc viteza de curgere, favorizând infiltrarea.
A doua metodă este reîncărcarea prin pomparea de apă în puţuri săpate în acvifer, aplicabilă la cele de
adâncime sau unde permeabilitatea straturilor dintre suprafaţa solului şi acvifer nu ar permite infiltrarea de
la suprafaţă sau asemenea bazine nu se pot realiza.
Ridicarea exagerată a nivelului freatic: Dacă o coborâre a nivelului freatic este dăunătoare, nici o
creştere excesivă nu este de dorit, putând avea numeroase consecinţe, dintre care amintim: creşterea
debitelor în izvoare şi râuri; apariţia de noi izvoare); inundarea suprafeţei solului; poluarea apelor de
suprafaţă respectiv antrenarea poluanţilor de la suprafaţă în apa subterană; creşterea infiltraţiilor în
subsoluri, tunele etc. până la inundarea lor; favorizarea alunecărilor de teren; slăbirea stabilităţi fundaţiilor
şi deci periclitarea siguranţei construcţiilor; agresiune chimică sau hidrostatică asupra fundaţiilor etc.

· Poluarea apelor subterane

Anual în SUA trebuie abandonate sute de surse de apă subterană din cauza contaminării lor cu poluanţi.
La fel şi în Germania. În România avem un procent foarte mare de surse care nu ar trebui folosite, dar
ignoranţa şi lipsa de alternative perpetuează folosirea de fântâni şi izvoare necorespunzătoare.
Principalele poluări ale apei subterane nu se deosebesc ca tip şi efecte de cele ale apelor de suprafaţă,
din cauza strânsei legături. Doar dinamica e diferită, prin caracteristicile rezervoarelor şi curgerii apelor
subterane.

· Cercetarea şi monitorizarea resurselor de apă subterană

Studiul calitativ Calitatea apelor subterane se urmăreşte prin foraje din care se prelevează probe de apă
care sunt supuse analizelor de laborator.
Studiul cantitativ Găsirea acviferelor şi cercetarea lor se face cu metode variate. Se pot face unele
deducţii din observarea vegetaţiei, geomorfologiei etc. dar în principal apa se caută activ, instrumental. De
la imaginea legendară a omului cu băţul de alun, trecând prin foraje de probă, s-a ajuns la metode
avansate, cum sunt de exemplu cele geofizice: gravitaţionale (măsurarea gravitaţiei, mai intense deasupra
rocilor saturate de apă), electrice (măsurarea conductivităţii şi rezistivităţii - metoda polarizării spontane,
metoda măsurării sarcinilor, metoda măsurării rezistenţei geoelectrice etc.), cu radiaţii (raze gamma,
neutroni etc.), sonice / seismice, termometrice (pe baza temperaturii din roci), magnetice, forare şi
studierea eşantioanelor prelevate, marcare radioactivă, colorare sau alte marcări pentru determinarea
vitezei de curgere subterană etc. Vârsta unei mase de apă poate fi determinată prin dozarea tritiului.
Acesta se formează în atmosfera înaltă prin lovirea azotului de către neutronii rapizi din radiaţia cosmică.
Are un timp de înjumătăţire de 12,5 ani şi este în atmosferă în cantitate constantă (circa 3,5 - 8,5 kg).
Nivelul tritiului a crescut de peste 1000 de ori în perioada 1945 - 1963 de la testele nucleare în atmosferă,
acum fiind iar în scădere. Cantitate mare de tritiu înseamnă că apa e relativ recentă, absenţa însemnă
ape vechi, fosile, respectiv gheaţă foarte veche.
Productivitatea anumitor acvifere se studiază cu calcule hidrogeologice, cu sondare pentru determinarea
stratificaţiei solului şi cu foraje de probă. Acestea pot fi de scurtă durată (24 h) sau de zile/ săptămâni.
Randamentul maxim al acviferului se obţine la pomparea de la 1/3 din adâncimea lui.
Forajele situate aproape de malul apelor de suprafaţă trebuie verificate pentru a vedea dacă nu e fluxul
prea rapid dinspre acelea, caz în care nu mai avem apă subterană propriu-zisă ci filtrat de mal. De
asemenea izvoarele trebuie supravegheate dacă la ploi nu îşi cresc rapid debitul sau nu se tulbură, ceea
ce ar indica un caracter de ape ce nu sunt cu adevărat subterane (caz frecvent în zone carstice).

4.3 Alte surse de apă potabilă

Desalinizarea. Multe ţări din zone aride folosesc pentru oraşele de coastă apa mării ca sursă de apă
potabilă, supunând-o la costisitoare procese de desalinizare. Primele procedee au fost descrise deja din
Grecia şi Egiptul antic! Evident, cea mai veche şi mare uzină de desalinizare e natura însăşi prin
evaporaţia din mări..... Se cunosc peste 30 de procedee de desalinizare a apei, printre care condensarea,
congelarea, extracţia, electrodializa, osmoza inversă, schimbătorii de ioni etc. Preţul apei desalinizate se
ridică în lume în medie la circa 0,4 USD / m 3, dar cu mari diferenţe de la o regiune la alta şi o uzină la
alta....
Reciclarea apei uzate. În mai multe ţări se experimentează utilizarea ca sursă de apă potabilă chiar a
apelor uzate orăşeneşti, după un proces avansat de epurare şi tratare. Unul din oraşele cu asemenea
instalaţie-pilot este chiar Washington DC! Reciclări complete se fac în staţiile orbitale, unde apa de la duş,
transpiraţia, condensul atmosferic, urina etc. sunt complet epurate şi transformate în apă potabilă.
Apă din gheţari. Este în studiu utilizarea apei din aisberguri, care se preconizează să fie remorcate până
la ţărmurile însetate ale Americii, Australiei, Africii etc. Deşi teoretic apa rezultată ar fi ieftină, practic este
tehnic extrem de dificilă remorcarea şi mai ales ecologic sunt mari semne de întrebare asupra posibilelor
efecte, atât pe traseul şi la locul unde vor fi remorcaţi gheţarii plutitori, cât şi pe plan global, dacă se
prelevează prea multă gheaţă şi scade cantitatea totală se ajunge la influenţe climatice şi mai ales la
creşterea nivelului oceanului, cu inundarea zonelor costiere.
Apele meteorice sunt folosite în Malta şi în ţări din sudul Europei ca apă potabilă, deşi au multe calităţi
necorespunzătoare şi trebuie atent filtrate. Se experimentează şi provocarea de ploi artificiale în scopul
obţinerii de apă potabilă din surse atmosferice, dar impactul ecologic potenţial este şi în acest caz foarte
ridicat şi prin urmare trebuie extremă precauţie.
Apa din topirea zăpezii este folosită de alpinişti dar şi de cabane şi alte rezidenţe umane iarna sau în
zone polare sau la mare altitudine, unde nu există apă lichidă. În România ţărani din cătunul Gheţar din
Munţii Apuseni tăiau blocuri de gheaţă din peştera Gheţarul de la Scărişoara şi o topeau pentru a obţine
apă potabilă.
Apă din ceaţă. În anumite zone de "deşert umed" unde există ceaţă dar nu se ajunge la precipitaţii, s-au
putut amenaja panouri de condensare ce furnizează apă lichidă.
Alte surse. În situaţii de survival, apă în mici cantităţi se poate obţine şi din seva sau transpiraţia
plantelor, din umorile unor animale şi peşti şi din alte asemenea surse.

5. STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI

Norme calitative pentru apa potabilă există de mult timp. Pe măsură ce a progresat ştiinţa dar şi poluarea
s-a intensificat şi diversificat, a crescut exigenţa şi complexitatea standardelor, metodelor de analiză şi
control. Se afirmă astăzi că de regulă apa este cel mai bine cunoscut şi monitorizat factor de mediu. Dar
chiar în ţările dezvoltate s-a dovedit că nu s-a făcut încă destul şi că standardele şi reglementările trebuie
periodic reconsiderate şi actualizate, pentru a asigura sănătatea populaţiei.
Fiecare ţară sau regiune dintr-o ţară are propriile norme de calitate. Totuşi pe plan mondial se tinde spre o
bază comună, rezultată din experienţa şi necesităţile tuturor. În acest sens Organizaţia Mondială a
Sănătăţii a emis şi reeditează periodic "Directivele pentru calitatea apei potabile" iar organisme
internaţionale precum Uniunea Europeană promovează şi ele norme comune detaliat sau cel puţin
orientative, cum sunt Directiva 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman.
În România, norma de calitate pentru apa potabilă în anii '80 a fost STAS 1342/84, iar în ultimul deceniu, a
fost STAS 1342 / 1991, din care reproducem în continuare prevederile esenţiale:
STAS 1342/91 APĂ POTABILĂ

(Extras)

Acest standard de stat s referă la apa potabilă furnizată de instalaţiile centrale sau sursele locale de
alimentare apă, de rezervoarele de înmagazinare transportabile, precum şi la cea folosită pentru apă
caldă menajeră (baie şi bucătărie). NU se referă la apele minerale.

Acest STAS se mai aplică în continuare, dar nu pentru mult timp, deoarece la 29 august a intrat în vigoare
Legea nr. 458 / 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 552 din 29 iulie 2002. Anexa I la noua lege indică o altă listă de parametri de calitate a apei
potabile ce trebuie îndepliniţi şi pe viitor va putea fi modificată prin Hotărâri ale Guvernului. Unii parametri
din noua listă sunt identici cu cei din STAS 1342-91 alţii diferă. Noua lege însă are nevoie de numeroase
norme de punere în aplicare şi conformarea la noile standarde se prevede a se eşalona pe o perioadă
lungă, dincolo de anul 2010. Oricum ea trebuie să fie pe viitor baza de lucru în materie de calitate a apei
potabile. Ea dă şi importante definiţii oficiale şi desemnează autorităţi responsabile. Reproducem în extras
în continuare principalele prevederi:

Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile

Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 29 iulie 2002

- EXTRAS-
Art. 1. - Prezenta lege reglementează calitatea apei potabile, având ca obiectiv protecţia sănătăţii
oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a apei potabile prin asigurarea calităţii ei de apă
curată şi sanogenă.
Art. 2. - În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:
1. Prin apă potabilă se înţelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:
a) orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea hranei ori pentru
alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este furnizată prin reţea de distribuţie, din
rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;
b) toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea, conservarea
sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman, cu excepţia cazului în care
Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor aprobă folosirea apei şi
este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea şi salubritatea produsului alimentar în forma lui
finită.
2. Prin sistem de distribuţie sau instalaţie interioară se înţelege totalitatea conductelor, garniturilor şi
dispozitivelor instalate între robinete de apă utilizată în mod normal pentru consumul uman şi reţeaua de
distribuţie exterioară, dar numai atunci când acestea nu intră în responsabilitatea furnizorului de apă, în
calitatea sa de producător şi/sau distribuitor de apă, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Art. 3. - (1) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică următoarelor tipuri de ape:
a) apelor naturale minerale, recunoscute ca atare de către autorităţile competente, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
b) apelor care au proprietăţi terapeutice, în sensul prevederilor stabilite prin lege, reglementări sau
procedee administrative referitoare la produsele farmaceutice.
(2) Se exceptează de la prevederile prezentei legi:
a) apa destinată exclusiv utilizărilor în condiţii speciale, pentru care Ministerul Sănătăţii şi Familiei se
declară satisfăcut de calitatea acesteia, şi care nu influenţează, direct sau indirect, sănătatea
consumatorilor cărora le este destinată;
b) apa potabilă provenind de la producător de apă individual, care furnizează mai puţin de 10 m3 în
medie/zi sau care deserveşte mai puţin de 50 de persoane, cu excepţia cazului în care apa este produsă
ca parte a unei activităţi comerciale sau publice. [............]
Art. 4. - (1) Apa potabilă trebuie să fie sanogenă şi curată, îndeplinind următoarele condiţii:
a) să fie lipsită de microorganisme, paraziţi sau substanţe care, prin număr sau concentraţie, pot constitui
un pericol potenţial pentru sănătatea umană;
b) să întrunească cerinţele minime prevăzute în tabelele 1A, 1B şi 2 din anexa nr. 1;
c) să respecte prevederile art. 5-8 şi 10. [........]
Art. 5. - (2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei aprobă valori pentru parametrii suplimentari, care nu sunt incluşi
în anexa nr. 1 [........]
Art. 6. - (1) Calitatea apei potabile este corespunzătoare când valorile stabilite pentru parametri sunt în
conformitate cu anexa nr. 1, în următoarele puncte de prelevare a probelor:
a) la robinetul consumatorului şi la punctul de intrare în clădire, în cazul apei potabile furnizate prin
reţeaua de distribuţie;
b) la punctul de curgere a apei din cisternă, în cazul apei potabile furnizate în acest mod;
c) în punctul în care apa se pune în sticle sau în alte recipiente, în cazul apei potabile îmbuteliate;
d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producţie, în cazul apei utilizate în industria
alimentară.
(2) Dacă în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. a) se constată că valorile parametrilor nu se încadrează în
valorile stabilite pentru parametri, în conformitate cu anexa nr. 1, din cauza sistemului de distribuţie
interioară sau a modului de întreţinere a acestuia se consideră că au fost îndeplinite obligaţiile ce revin
producătorului, respectiv distribuitorului, cu excepţia situaţiei în care apa este furnizată direct publicului,
precum: unităţi de învăţământ, unităţi de asistenţă medicală, instituţii socioculturale şi cantine. [........]
Art. 7. - (1) Monitorizarea calităţii apei potabile se asigură de către producător, distribuitor şi de autoritatea
de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti. [........]
(3) Producătorii, distribuitorii sau utilizatorii de apă potabilă, prin sistem public colectiv ori individual, prin
îmbuteliere în sticle sau alte recipiente, pentru industria alimentară, vor asigura monitorizarea curentă, de
control al apei potabile, conform unui program care trebuie să cuprindă cel puţin controlul eficienţei
tehnologiei de tratare, îndeosebi a dezinfecţiei, şi al calităţii apei potabile produse, distribuite şi utilizate.
[........]
(7) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, poate decide efectuarea
unei monitorizări suplimentare dacă există dovezi care atestă prezenţa în apă a unor substanţe sau
microorganisme, care nu au fost stabilite ca parametri în conformitate cu anexa nr. 1 şi care pot constitui
un pericol potenţial pentru sănătatea umană. Monitorizarea suplimentară se realizează individualizat
pentru fiecare substanţă sau microorganism în cauză. [........]
Art. 8. - (3) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, dispune
interzicerea sau restricţionarea utilizării apei potabile, fie că s-au înregistrat sau nu neconformităţi faţă de
valorile parametrilor, dacă apa potabilă constituie un pericol pentru sănătatea umană şi verifică dacă au
fost luate toate măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii umane. În astfel de cazuri consumatorii
trebuie să fie informaţi de îndată şi primesc toate recomandările ce se impun.
(4) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, împreună cu alte instituţii
şi servicii publice competente vor decide ce tip de măsură dintre cele prevăzute la alin. (3) se aplică,
ţinând seama de riscurile pentru sănătatea populaţiei generate de întreruperea aprovizionării cu apă
potabilă sau de restricţii în utilizarea acesteia. [........]
(7) În orice situaţie în care sunt luate măsuri de remediere autoritatea de sănătate publică judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, dispune informarea consumatorilor, cu excepţia cazurilor în care
nerespectarea valorilor parametrilor nu are însemnătate pentru sănătatea acestora. [........]
Art. 9. - (1) Ministerul Sănătăţii şi Familiei poate aproba, la solicitarea autorităţii de sănătate publică
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, derogări pe o perioadă determinată de la valorile parametrilor
stabiliţi în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) sau cu tabelul nr. 2 din anexa nr. 1 până la o valoare
ce va fi stabilită şi aprobată de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, luându-se în considerare riscul pentru
sănătate şi alternativele de aprovizionare cu apă potabilă a populaţiei din zona respectivă.
Derogările vor fi limitate la o perioadă cât mai scurtă şi nu vor depăşi o durată de 3 ani. În situaţia în care
autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, solicită prelungirea derogării,
se va înainta Ministerului Sănătăţii şi Familiei analiza situaţiei şi motivarea solicitării de obţinere a celei de-
a doua derogări. Pentru o a doua derogare nu se va depăşi termenul de 3 ani.
(2) În cazuri excepţionale Ministerul Sănătăţii şi Familiei poate aproba o a treia derogare pentru o
perioadă care, de asemenea, nu va depăşi 3 ani. Decizia pentru o astfel de cerere va fi luată de către
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în termen de 3 luni de la depunerea solicitării. [........]
(6) Autorităţile de sănătate publică şi autorităţile administraţiei publice locale din teritoriul pentru care s-a
recurs la derogările prevăzute în acest articol vor informa populaţia afectată despre aceste derogări şi
despre condiţiile de gestionare a acestora, în termen de 48 de ore de la confirmare. Autoritatea de
sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, împreună cu autorităţile administraţiei
publice locale vor asigura acordarea de asistenţă grupurilor de populaţie vulnerabile, pentru care
derogarea implică un risc special. Aceste obligaţii nu se vor aplica în cazurile prevăzute la alin. (4), cu
excepţia situaţiilor în care autorităţile implicate decid contrariul. [........]
Art. 10. - (1) Nici o substanţă sau material utilizat în instalaţiile de producere, distribuţie, îmbuteliere,
transport sau stocare a apei potabile nu trebuie să se regăsească în concentraţii mai mari decât este
necesar scopului pentru care a fost utilizat şi nu trebuie să lase în apa potabilă, direct sau indirect,
compuşi ori impurităţi care să diminueze protecţia sănătăţii. . [........]
Art. 11. - (1) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, trebuie să
asigure disponibilitatea informaţiei în ceea ce priveşte calitatea apei potabile, avizarea consumatorilor
despre posibilele efecte asupra sănătăţii şi despre măsurile de remediere luate sau care se impun a fi
luate de către autorităţile competente ori de către consumatorii în cauză. Informaţia trebuie să fie corectă,
clară, furnizată la timp şi actualizată.
(2) În scopul informării consumatorilor Ministerul Sănătăţii şi Familiei, prin Institutul de Sănătate Publică
Bucureşti, întocmeşte şi publică, o dată la 3 ani, Raportul naţional asupra calităţii apei potabile, care va
cuprinde cel puţin [........]:
(6) Producătorii de apă potabilă distribuită prin sistem public trebuie să asigure accesul populaţiei la datele
privind calitatea apei potabile produse, să permită inspecţia de către reprezentanţii populaţiei la orice oră
acceptabilă, la cel puţin un birou de relaţii cu publicul, să afişeze programul şi numărul de telefon la care
se pot obţine date despre calitatea apei potabile produse şi distribuite.
(7) Datele privind calitatea apei potabile sunt disponibile fără plată pentru populaţia deservită de
producător, respectiv de distribuitor. Pentru persoanele fizice sau juridice, altele decât cele din zona de
aprovizionare a producătorului, respectiv a distribuitorului, se pot percepe taxe pentru obţinerea
informaţiilor privind calitatea apei potabile.
(8) Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, împreună cu
producătorii, respectiv distribuitorii de apă potabilă, întocmesc şi publică anual, Raportul judeţean,
respectiv al municipiului Bucureşti, privind calitatea apei potabile, care va cuprinde[........]:
Art. 12. - (1) Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă, disciplinară,
contravenţională sau penală, după caz.
(2) În perioada de implementare a prevederilor prezentei legi neconformarea la unii dintre parametrii de
calitate a apei potabile de către un producător, respectiv distribuitor de apă potabilă prin sistem public, nu
se sancţionează conform Legii nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele
legale de igienă şi sănătate publică, cu modificările şi completările ulterioare, decât în situaţia în care nu
au fost respectate planul şi calendarul activităţilor de conformare a respectivului producător ori distribuitor.
Neconformarea la parametrii respectivi nu trebuie să pună în pericol starea de sănătate a consumatorilor.
[........].
Art. 13. - (1) Ministerul Administraţiei Publice va lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea
parametrilor de calitate a apei potabile produse şi distribuite prin sisteme publice, respectiv colective, până
în anul 2020. [........]
(2) Ministerul Sănătăţii şi Familiei va lua toate măsurile necesare pentru a asigura monitorizarea de audit
al calităţii apei potabile, conform cerinţelor prezentei legi, în termen de 3 ani de la data publicării acesteia
în Monitorul Oficial al României, Partea I. [........]
(4) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă în sistem individual, vor lua măsurile necesare pentru
asigurarea parametrilor de calitate prevăzuţi în prezenta lege, în termen de 10 ani de la data publicării
acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(5) Producătorii de apă îmbuteliată vor lua măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate
prevăzuţi de lege, în termen de un an de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
(6) Producătorii, respectiv utilizatorii de apă din industria alimentară, care au surse proprii, vor lua
măsurile necesare pentru asigurarea parametrilor de calitate prevăzuţi în prezenta lege, în termen de 2
ani de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(7) Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor va întocmi şi va centraliza planul şi calendarul
activităţilor de conformare la prevederile prezentei legi a producătorilor, respectiv utilizatorilor de apă din
industria alimentară, în termen de 180 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Art. 14. - (1) În situaţiile excepţionale şi pentru zonele geografice bine definite se va înainta Comisiei de
igienă a Ministerului Sănătăţii şi Familiei o cerere specială pentru prelungirea perioadei de conformare.
Perioada de prelungire nu trebuie să depăşească 3 ani. La sfârşitul perioadei de prelungire se va efectua
evaluarea situaţiei, care va fi înaintată Comisiei de igienă a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, care poate
decide, pe baza acestei evaluări, o altă perioadă de prelungire, de maximum 3 ani.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică apei potabile îmbuteliate în sticle sau în alte recipiente. [........]
Art. 17. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziţii contrare.
. [........]
ANEXA Nr. 1
PARAMETRI DE CALITATE ai apei potabile
1. Parametri de calitate
Parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.
2. Valorile concentraţiilor maxime admise pentru parametrii de calitate ai apei potabile sunt cele prevăzute
în tabelele 1A, 1B, 2 şi 3.
Tabel 1A Parametri microbiologici
Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |
Escherichia coli (E. coli)/100 ml | 0
Enterococi (Streptococi fecali)/100 ml | 0
Tabel 1B Parametri microbiologici pentru apa îmbuteliată în sticle sau alte recipiente
Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă |
Escherichia coli (E. coli)/250 ml | 0 |
Enterococi (Streptococi fecali)/250 ml | 0 |
Pseudomonas aeruginosa/250 ml | 0 |
Număr de colonii la 220C/ml | 100 |
Număr de colonii la 370C/ml | 20
Tabel 2 Parametri chimici
Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea admisă CMA |
Acrilamidă1) (ľg/l) | 0,10
Arsen (ľg/l) | 10
Benzen (ľg/l) | 1,0
Benz(a)piren | 0,01 |
Bor (mg/l) | 1,0 |
Bromaţi2) (ľg/l) | 10 |
Cadmiu (ľg/l) | 5,0 |
Clorură de vinil1) (ľg/l) | 0,50 |
Crom (total) (ľg/l) | 50
Cupru3) (mg/l) | 0,1
Cianuri (totale) (ľg/l) | 50 |
Cianuri (libere) (ľg/l) | 10 |
Dicloretan (ľg/l) | 3,0 |
Epiclorhidrină1) (ľg/l) | 0,10
Fluor (mg/l) | 1,2 |
Hidrocarburi policiclice aromatice4) (ľg/l) | 0,10 |
Mercur (ľg/l) | 1,0 |
Nichel3),5) (ľg/l) | 20 |
Nitraţi6) (mg/l) | 50
Nitriţi6) (mg/l) | 0,50
Pesticide7),8) (ľg/l)/ clasă | 0,10 |
Pesticide7),9) (ľg/l)/ Total | 0,50 |
Plumb3),10) (ľg/l) | 10 |
Seleniu (ľg/l) | 10
Stibiu (ľg/l) | 5,0 | -*) |
Tetracloretan şi Tricloretenă (ľg/l) (| 10 |
Trihalometani11) (ľg/l)/Total 100 |
NOTĂ:
1) Valoarea se referă la concentraţia în apă a monomerului rezidual, calculată conform specificaţiilor
privind concentraţia maximă eliberată de către polimer în contact cu apa. Staţiile de tratare vor notifica
autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, utilizarea compusului în
procesul de tratare a apei pentru potabilizare.
2) Unde este posibil, valoarea concentraţiei trebuie să fie cât mai joasă, fără a compromite eficienţa
dezinfecţiei. Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în practică a valorii se va
realiza în maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o
valoare de 25 ľg/l.
3) Valoarea se aplică la o probă de apă prelevată de la robinetul consumatorului printr-o metodă de
prelevare adecvată, astfel încât să fie reprezentativă pentru cantitatea medie săptămânală ingerată de
către consumator. Metoda de monitorizare trebuie să ţină seama şi de frecvenţa concentraţiilor maxime
care pot cauza efecte asupra sănătăţii.
4) Pentru cupru se acceptă valoarea 2,0 mg/l, dacă reţeaua de distribuţie are componente din cupru, cu
respectarea celor menţionate la pct. 3.
5) Compuşii specificaţi sunt: benzo(b)fluorantren, benzo(k)fluorantren, bezo(ghi)perilen, indeno(1,2,3-
cd)piren.
6) Se va aplica următoarea formulă:
[nitrat] [nitrit]
-------- + -------- <= 1,
50 3 în care concentraţiile de nitraţi şi nitriţi sunt exprimate în mg/l.
7) Prin pesticide se înţelege: insecticide, erbicide, fungicide, nematocide, acaricide, algicide, rodendicide,
slimicide organice, compuşi înrudiţi (ca de exemplu: regulatori de creştere) şi metaboliţii relevanţi, produşii
de degradare şi de reacţie. Se vor monitoriza numai pesticidele presupuse prezente în sursa de apă.
8) Concentraţia se referă la fiecare compus individual. Pentru aldrin, dieldrin, heptaclor şi heptaclor
epoxid, concentraţia maximă este 0,030 ľg/l.
9) Prin Pesticide-Total se înţelege suma tuturor compuşilor individuali, detectaţi şi cuantificaţi în urma
procedurii de monitorizare.
10) Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în practică a valorii se va realiza
în maximum 15 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o valoare de 25
ľg/l.
11) Concentraţia totală a THM trebuie să fie cât mai mică, fără a compromite dezinfecţia.
Compuşii individuali specificaţi sunt: cloroform, bromoform, dibromoclormetan, bromdiclormetan.
Pentru apa la care se referă art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) respectarea în practică a valorii se va realiza în
maximum 10 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, în primii 5 ani acceptându-se o valoare de 150
ľg/l pentru concentraţia totală a THM.
Tabel 3 Parametri indicatori
Parametrul/Unitatea de măsură | Valoarea CMA
|Aluminiu (ľg/l) | 200 |STAS 6326/90 |
|Amoniu (mg/l) | 0,50 |STAS 6328/85 |
|Bacterii coliforme1) număr/100 ml) | 0 |STAS 3001/91 |
|Carbon organic total (COT)2) |Nici o modificare anormală | |
|Cloruri3) (mg/l) | 250 |
Clostridium perfringens4) |(număr/100 ml) | | 0 |
Clor rezidual liber (mg/l):
- la intrarea în reţea | 0,50 |
|- la capăt de reţea | 0,25 | |
Conductivitate3) ľS cm-1 la 200C) | 2500 |
Culoare | |Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală | |
|Duritate totală minim (grade germane), | 5 |
Fier (ľg/l) | 200 |
Gust | Acceptabilă consumatorilor şi nici o modificare anormală |
Mangan (ľg/l) | 50 |
Miros | |Acceptabil consumatorilor |şi nici o modificare anormală | |
Număr de colonii la 220C/ml |Nedetectabili la 100 de ml
Oxidabilitate5) (mg O2/l) | 5,0 |
pH3),6) (unităţi de pH) | >= 6,5; <= 9,5
Sodiu (mg/l) | 200 | -*) |
Substanţe tensioactive - Total (ľg/l) | 200 |
Sulfat3) (mg/l) | 250 |
Sulfuri şi hidrogen sulfurat (ľg/l) | 100 |SR
Turbiditate7) (UNT) | <= 5 |
Zinc (ľg/l) | 5000 |
Tritiu (Bq/l)8) | 100 |
Doza efectivă totală de referinţă (mSv/an) 8),9),10) | 0,10 | -
Activitatea alfa globală (Bq/l)11) | 0,1 |
Activitatea beta globală (Bq/l)11) | 1 |
NOTĂ:
1) Pentru apa îmbuteliată unitatea de măsură este număr/250 ml.
2) Acest parametru va fi măsurat numai pentru sistemele de aprovizionare care furnizează mai mult de
10.000 m3 pe zi.
3) Apa nu trebuie să fie agresivă.
4) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixtă, iar în
situaţia în care este decelat trebuie investigată şi prezenţa altor microorganisme patogene, ca de
exemplu: criptosporidium.
5) Acest parametru se va analiza când nu se poate sau nu este prevăzută determinarea COT.
6) Pentru apa plată îmbuteliată valoarea minimă poate fi redusă până la 4,5 unităţi de pH. Pentru apa
îmbuteliată care conţine în mod natural sau este îmbogăţită cu bioxid de carbon, valoarea pH poate fi mai
mică.
7) Pentru apa rezultată din tratarea unei surse de suprafaţă nu se va depăşi 1,0 UNT (unităţi
nefelometrice de turbiditate) înainte de dezinfecţie.
8) Frecvenţa, metodele şi localizările pentru monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2 pct. 1.3.
9) Doza efectivă totală de referinţă acceptată pentru un adult corespunde unui consum zilnic de 2 litri apă
potabilă pe o durată de un an. Monitorizarea tritiului şi a radioactivităţii în apa potabilă se face în cazul în
care nu există datele necesare pentru calcularea dozei efective totale. În situaţia în care este demonstrat
pe baza unor monitorizări efectuate anterior că nivelurile de tritiu la doza efectivă totală de referinţă sunt
cu mult inferioare valorii parametrice, se poate renunţa la monitorizarea tritiului.
10) Exclusiv tritiu, potasiu-40, radon şi descendenţii radonului. Frecvenţa, metodele şi localizările pentru
monitorizare vor fi stabilite conform anexei nr. 2 pct. 1.3.
11) Caracterizarea calităţii apei din punct de vedere al conţinutului radioactiv se face prin măsurarea
activităţii alfa şi beta globală. În cazul în care valoarea de referinţă este depăşită, este necesară
determinarea activităţii specifice a radionuclizilor, conform Normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi
monitorizare a calităţii apei potabile.
ANEXA Nr. 2
MONITORIZAREA DE CONTROL ŞI DE AUDIT
1. Monitorizarea de control
1.1. Scopul acestei monitorizări este de a produce periodic informaţii despre calitatea organoleptică şi
microbiologică a apei potabile, produsă şi distribuită, despre eficienţa tehnologiilor de tratare, cu accent pe
tehnologia de dezinfecţie, în scopul determinării dacă apa potabilă este corespunzătoare sau nu din punct
de vedere al valorilor parametrilor relevanţi stabiliţi prin prezenta lege.
1.2. Pentru monitorizarea de control sunt obligatorii următorii parametri:
Aluminiu1)
Amoniu
Bacterii coliforme
Culoare
Concentraţia ionilor de hidrogen (pH)
Conductivitate
Clorul rezidual liber2)
Clostridium perfringens3)
Escherichia coli
Fier1), 4)
Gust
Miros
Nitriţi5)
Oxidabilitate6)
Pseudomonas aeruginosa7)
Sulfuri şi hidrogen sulfurat8)
Turbiditate
Număr de colonii dezvoltate7) (220C şi 370C)
NOTĂ:
1) Numai acolo unde este folosit cu rol de coagulant.
2) Clorul rezidual liber trebuie să reprezinte minimum 80% din clorul rezidual total.
3) Acest parametru trebuie monitorizat atunci când sursa de apă este de suprafaţă sau mixtă, iar în
situaţia în care este decelat trebuie investigată şi prezenţa altor microorganisme patogene, ca de exemplu
criptosporidium.
4) Se vor determina ferobacteriile la staţiile de tratare unde se practică deferizarea apei.
5) Se va determina numai acolo unde este utilizat clorul sau substanţele clorigene pentru dezinfecţie.
6) Se va determina în situaţia în care dotarea tehnică nu permite determinarea COT.
7) Se va determina numai pentru apa îmbuteliată.
8) Se va determina numai în situaţia în care se practică desulfurizarea apei.
[.........]
1.4. Autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, poate completa lista de
la pct. 1.2 cu alţi parametri relevanţi pentru condiţiile locale şi/sau pentru tehnologiile de tratare.
2. Monitorizarea de audit
2.1. Scopul monitorizării de audit este de a oferi informaţia necesară pentru a se determina dacă pentru
toţi parametrii stabiliţi prin prezenta lege valorile sunt sau nu conforme.
2.2. Pentru monitorizarea de audit este obligatoriu să fie monitorizaţi toţi parametrii prevăzuţi la art. 5, în
care autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, a stabilit că, pentru o
perioadă determinată de către ea, un anumit parametru dintr-un anumit sistem de aprovizionare cu apă
potabilă nu ar putea fi prezent în asemenea concentraţii încât să conducă la modificarea valorii lui
stabilite.
2.3. Monitorizarea de audit se va efectua de către autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a
municipiului Bucureşti, conform Normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii
apei potabile.
3. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză a apei potabile, distribuită prin sistem public, rezervor mobil
sau folosită ca sursă în industria alimentară se face conform tabelului 1A.
3.1. Probele trebuie prelevate din punctele de conformare definite la art. 6 alin. (1) pentru a se asigura că
apa potabilă îndeplineşte cerinţele prezentei legi. Prelevarea probelor din reţeaua de distribuţie dintr-o
zonă de aprovizionare sau de la staţia de tratare, pentru determinarea unui anumit parametru, se face
numai dacă se poate demonstra că prin prelevare nu are loc nici o modificare adversă a valorii măsurate
pentru parametrul în cauză.
Tabel 1A [.......]
NOTĂ:
1) Prin zonă de aprovizionare se înţelege o suprafaţă geografic delimitată în care apa potabilă provine din
una sau mai multe surse şi în care calitatea apei poate fi considerată ca fiind aproximativ uniformă.
2) Volumele de apă sunt calculate ca medii pe perioada unui an. Pentru determinarea numărului minim de
probe de apă ce trebuie prelevate dintr-o zonă de distribuţie poate fi utilizat numărul locuitorilor în locul
volumului de apă produs sau distribuit, luându-se în considerare un consum de 200 l/cap de locuitor/zi.
3) În situaţii de distribuţie intermitentă de scurtă durată şi în cazul apei distribuite din cisterne numărul de
probe va fi stabilit de către autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.
4) Numărul de probe şi parametrii stabiliţi în anexa nr. 1 pot fi reduşi de către autoritatea de sănătate
publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, dacă:
a) rezultatele analizelor efectuate pe probele prelevate pe o perioadă de cel puţin 2 ani succesivi sunt
constante şi semnificativ mai bune decât cele prevăzute în anexa nr. 1;
b) nu a intervenit nici un factor suplimentar cu potenţial de a afecta calitatea apei.
Frecvenţa de prelevare şi analiză nu poate fi redusă atât cât să conducă la prelevarea a mai puţin de 50%
din numărul total de probe prevăzute în tabel, cu excepţia situaţiei de la pct. 6.
5) Punctele şi frecvenţa de prelevare, atât cât este posibil, vor fi alese şi distribuite uniform în timp şi
spaţiu.
6) Frecvenţa de prelevare şi numărul de probe vor fi decise de către autoritatea de sănătate publică
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.
4. Frecvenţa minimă de prelevare şi analiză pentru apa potabilă îmbuteliată se face conform tabelului 1B.
Tabel 1B [.....]
ANEXA Nr. 3
SPECIFICAŢII pentru analiza parametrilor
Laboratoarele în care se efectuează analiza probelor de apă pentru monitorizare trebuie să aibă asigurat
controlul calităţii analitice şi să fie supuse periodic unui control efectuat de un laborator aprobat de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru acest domeniu. [.........]
NOTĂ:
1) Acurateţea este eroarea sistematică şi este exprimată ca diferenţa dintre valoarea medie a unui număr
mare de determinări repetate şi valoarea adevărată (definiţie ISO 5725).
2) Precizia este eroarea aleatoare şi este exprimată ca deviaţia standard a dispersiei rezultatelor faţă de o
valoare medie (definiţie ISO 5725).
3) Limita de detecţie este considerată a fi:
a) o valoare de 3 ori mai mare decât deviaţia standard asociată unui număr de determinări, pentru o probă
simplă de apă conţinând o concentraţie mică a parametrului; sau
b) o valoare de 5 ori mai mare decât deviaţia standard a unei probe martor pentru fiecare serie de probe.
[.........]

6. ALIMENTAREA CU APĂ POTABILĂ

Alimentarea cu apă potabilă a stat dintotdeauna pe primul plan când s-au ridicat noi aşezări umane sau s-
au extins cele existente. Unde vezi o casă sau un sat ştii că trebuie să existe în apropiere şi un izvor sau o
fântână. În lumea modernă această regulă nu mai este strict valabilă deoarece s-au realizat alimentări
centralizate cu apă pentru întregi localităţi sau lanţuri de localităţi, cu apă din surse aflate uneori la sute de
kilometri distanţă. De asemenea s-a răspândit masiv consumul de apă îmbuteliată - plată, minerală sau
sub forma diferitelor băuturi. Totuşi alimentrea oricărei locuinţe sau instituţii cu apă potabilă rămâne un
standard de la care nu se poate abdica.

6.1 Prelevarea apei din surse

· Zone de protecţie

Zonele din care se captează apa ce va fi folosită ca apă potabilă trebuie îngrijite astfel încât să se evite
încă de aici poluarea lor, motiv pentru care se institui e "zone de protecţie sanitară". Ele sunt reglementate
prin Hotărârea Guvernului nr. 101 din 3 aprilie 1997 pentru aprobarea Normelor speciale privind caracterul
şi mărimea zonelor de protecţie sanitară, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62 din 10 aprilie 1997.
Există trei nivele ce se dispun în principiu concentric în jurul sursei de apă:
· Zona de protecţie sanitară cu regim sever;
· Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie;
· Perimetrul de protecţie hidrogeologică.
Zona de protecţie sanitară cu regim sever cuprinde terenul din jurul captării, unde este interzisă orice
folosinţă sau activitate care, punând apa în contact cu factorii externi, ar putea conduce la contaminarea
sau la impurificarea acesteia. Ea se extinde în toate direcţiile în jurul punctului de prelevare a apei - foraj
sau dren.
Zona de protecţie sanitară cu regim de restricţie cuprinde teritoriul din jurul zonei de protecţie sanitară cu
regim sever, astfel delimitat încât prin aplicarea de măsuri de protecţie, în funcţie de condiţiile locale, să se
elimine pericolul de alterare a calităţii apei. Limitele zonei se marchează prin borne sau semne vizibile, cu
menţiunea "zonă de protecţie sanitară".
Perimetrul de protecţie hidrogeologică, cel mai îndepărtat de punctul de prelevare a apei, are rolul de a
asigura protecţia faţă de orice substanţe greu degradabile sau nedegradabile şi regenerarea debitului de
apă prelevat prin lucrările de captare.
Dimensiunile lor se stabilesc individual pentru fiecare captare de apă subterană sau priză de apă de
suprafaţă în parte, pe baza unor studii hidrogeologice, care ţin seama de factorii locali - naturali şi artificiali
- care pot interveni în contaminarea sau în impurificarea apei, şi anume: obiectivele social-economice
existente în vecinătatea captărilor şi potenţialul de impurificare pe care îl reprezintă; dispoziţia şi
caracteristicile geologice şi geotehnice ale straturilor situate deasupra acviferelor captate; adâncimea
stratului acvifer şi caracteristicile sale hidrogeologice; caracteristicile morfologice ale zonei; regimul
debitelor de apă preluate din captarea respectivă; condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă, în cazurile în
care acviferele sunt îmbogăţite artificial cu astfel de ape; utilizarea suprafeţelor de teren aferente captării.
Criterii hidrogeologice ce trebuie avute în vedere sunt: capacitatea de purificare asigurata de formaţiunile
acoperitoare; extinderea ariei in care se înregistrează scăderi ale nivelurilor apelor subterane in timpul
exploatării; timpul de tranzit si viteza reala de curgere in acvifer; distanta rezultata din calcule
hidrodinamice; condiţiile la limita ale acviferului.
Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape subterane. În practică se selecţionează
criteriile relevante fiecărei captări, astfel încât ariile delimitate să asigure protecţia corespunzătoare
gradului lor de risc. De aceea, la dimensionarea zonelor de protecţie sanitară cu regim sever şi cu regim
de restricţii se utilizează, de regulă, criteriul timpului de tranzit al unei particule de apă astfel încât durata
de parcurgere de la intrare în zona severă până la captare să fie de minimum 20 de zile, pentru orice
picătură de apă, presupusă contaminată, care s-ar infiltra. Pe acelaşi criteriu se ia în calcul o durată
minimă de 50 de zile a unei particule de apă de la intrarea în zona de restricţii până la intrarea în zona cu
regim sever. (Această normă de 50 de zile este tot mai contestată din cauza apariţiei multor substanţe
poluante care sunt mult mai lent biodegradabile). În fine, perimetrul de protecţie hidrogeologică se va
întinde până la limita zonei de regenerare a acviferului respectiv, care poate fi uneori până la cumpăna
apelor!
Dimensiunile zonelor de protecţie sanitară stabilite conform criteriilor de mai sus au următoarele condiţii
de dimensiune: minim 50 metri în amonte şi 20 metri în aval de captare pentru zona severă.
Se indică şi delimitarea unei zone suplimentare de protecţie şi o subîmpărţire a perimetrului de protecţie
hidrogeologică (zona III), în zonele III A si III B, în caz de extindere mare a acviferului, grosime mică a
zonei de aeraţie şi viteze mari de curgere a apei în acvifer.
Pentru acviferele de adâncime la care depozitele acoperitoare conferă o protecţie naturală bună
antipoluare, zonele de protecţie sanitară pot fi reduse numai la zona de regim sever.
Zona de regim sever trebuie împrejmuită, pentru oprirea accesului necontrolat al populaţiei, animalelor şi
utilajelor de orice fel.
Delimitarea zonelor de protecţie în cazul captărilor de ape de suprafaţă
Zona de protecţie sanitară cu regim sever şi zona de protecţie sanitară cu regim de restricţii se
delimitează şi ele de la caz la caz, în funcţie de condiţiile locale. Pentru râuri se ţine cont în principal de
caracteristicile albiei. Dimensiunea minimă a zonei de regim sever va fi de minim 100 metri spre amonte,
25 spre aval şi 25 lateral de priză. Când dimensiunea laterală nu poate fi respectată se iau măsuri
constructive compensatorii. Pentru captările din lacuri, zona severă va avea o dimensiune minimă de 100
de metri radial, de la mal, pe suprafaţa lacului, şi de minim 25 metri radial pe mal. Zona de protecţie
severă se împrejmuieşte pe maluri iar pe oglinda de apă se marchează prin geamanduri sau prin alte
asemenea.
Regimul terenurilor din zonele de protecţie. Ca ele să-şi atingă scopul, activităţile pe aceste terenuri sunt
condiţionate. Astfel:
· In zona III B de protecţie se interzice: evacuarea de ape pluviale din zone urbane sau din zone de trafic
rutier; amplasarea de centrale nucleare sau de unităţi care evacuează ape radioactive; amplasarea de
unităţi industriale care evacuează ape reziduale cu risc mare de poluare, precum rafinării, industrie
siderurgica, industrie chimica, pielărie, uzine militare, daca apele evacuate de acestea nu sunt in totalitate
epurate; depozitarea, staţionarea sau introducerea in subteran a substanţelor radioactive sau a altor
substanţe poluante provenite din activitatea industriala, ca: fenoli, gudroane, detergenţi, substanţe
fitosanitare, petrol si reziduuri de petrol, uleiuri, combustibili lichizi, coloranţi, cianuri, metale toxice etc.;
efectuarea de irigaţii cu ape uzate, neepurate sau insuficient epurate.
· In zona III A de protecţie se interzice: toate activităţile menţionate ca restricţii pentru zona III B de
protecţie; amplasarea de unităţi zootehnice, abatoare; depozitarea pe sol şi întrebuinţarea de stimulenţi de
creştere, substanţe fitosanitare pentru protecţia plantelor şi pentru lupta împotriva dăunătorilor in
agricultura si silvicultura; amplasarea de staţii de epurare si infiltrare de ape reziduale; amplasarea de
locuinţe, spitale, staţiuni turistice, chiar daca dispun de canalizare, daca apele reziduale nu sunt epurate in
totalitate si evacuate din zona III A de protecţie in condiţii depline de siguranţa; depozitarea de substanţe
poluante, cu excepţia depozitelor de combustibili pentru încălzirea locuinţelor si pentru unităţile agricole,
cu condiţia respectării măsurilor de siguranţă pentru prevenirea poluării, amplasarea de puncte de transfer
şi comercializare a combustibililor lichizi sau a oricăror substanţe poluante ce pot vicia calitatea apelor
subterane; amplasarea de aeroporturi, unităţi militare şi efectuarea de manevre militare; amplasarea de
platforme de gunoi, conteinere cu deşeuri, cimitire de maşini; vidanjarea cisternelor ce transportă ape
fecaloid-menajere; infiltrarea sau injectarea de ape de răcire; executarea de decopertări prin care stratul
acoperitor, protector, al acviferului este îndepărtat; amplasarea de cimitire umane sau pentru animale;
amplasarea de triaje de cale ferata; executarea de foraje si lucrări miniere pentru prospecţiuni, explorări si
exploatări de petrol, gaze, ape minerale, sare, substanţe radioactive etc.
· In zona de protecţie cu regim de restricţie se permit activităţi agricole dar cu interzicerea utilizării
ingrăşămintelor naturale; utilizarii substanţelor fitofarmaceutice care nu se degradează intr-un timp mai
scurt de 10 zile; irigării cu ape uzate, chiar epurate complet; crescătoriilor de animale si depozitarii de
gunoaie animale. În plus se mai interzic toate activităţile menţionate ca restricţii pentru zonele III B si III A
de protecţie; executarea de construcţii pentru activităţi industriale şi agricole, precum: grajduri, silozuri de
cereale, depozite de ingrăsăminte şi de substanţe fitosanitare etc.; amplasarea de şantiere de construcţii
si depozite de materiale aferente; amplasarea de cai rutiere, linii de garare, parcări si alte unităţi de
transport de mărfuri; amplasarea de campinguri, terenuri de sport, ştranduri; spălarea maşinilor si
efectuarea schimburilor de ulei; balastiere, exploatări de turba, cariere de piatra si orice alte lucrări prin
care se diminuează stratul acoperitor; realizarea de activităţi miniere prin care se îndepărtează stratul
protector, se produc explozii ce produc fisuri sau se creează posibilitatea acumulării de apa; păşunatul
animalelor si însilozarea nutreţurilor; folosirea ingrasamintelor naturale sau de sinteza, precum si
depozitarea lor in spatii deschise, unde pot fi spalate de apele din precipitatii si antrenate in subteran;
amplasarea de sere; depozitarea de carburanti, lubrifianti, combustibili solizi - lemne si carbuni; transportul
pe conducte de ape uzate si substante poluante de orice fel; amplasarea de bazine pentru ape reziduale,
puturi absorbante, haznale cu groapa simpla; executarea de lucrari de canalizare si drenaje; amplasarea
de iazuri piscicole.
În condiţii speciale se pot admite unele excepţii, cu aprobarea autorităţilor sanitare.
Terenurile cuprinse in zona de protectie sanitara cu regim sever vor putea fi folosite numai pentru
asigurarea exploatarii si intretinerii sursei, constructiei si instalatiei de alimentare cu apa.
· In zona de protectie cu regim sever sunt interzise toate activitatile mentionate pentru zonele III B si III A
si pentru zona de restrictie, precum şi: constructii sau amenajari care nu sint legate direct de exploatarea
sursei si a instalatiilor; efectuarea de explozii si de excavatii de orice fel; depozitarea de materiale, cu
exceptia celor strict necesare exploatarii sursei si a instalatiei; traversarea zonei de catre sisteme de
canalizare pentru ape uzate, cu exceptia celor ce se colecteaza prin canalizarea aferenta obiectivului
protejat. Dacă e vorba de o captare de suprafaţă sunt interzise şi deversarea de ape uzate, chiar daca
sunt epurate complet; navigarea si acostarea de ambarcatiuni, cu excepţia unor cazuri special
reglementate; pescuitul si scaldatul; recoltarea ghetii si moraritul pe apa, precum si adaparea animalelor.
În zonele de regim sever se iau măsuri speciale constructive si de exploatare: Nu trebuie să fie probleme
de proprietate a terenului, nu se admit nici un fel de interventii asupra stratului de sol activ si depozitelor
acoperitoare ale acviferului; se iau măsuri de protecţie antiinundaţie; toate lucrarile vechi de excavatii
deschise si galerii, canale, puturi, pilnii de explozii trebuie astupate sau luate alte măsuri pentru a preveni
infiltrarea de posibili poluanţi. Se admite folosinţa agricolă dar numai cu culturi de plante perene, păioase
sau pomi fructiferi, dar fără utilizarea ingrasamintelor animale sau chimice si a substantelor
fitofarmaceutice, fără irigare cu ape care nu sunt potabile; fără culturi care necesita lucrari de ingrijire
frecventa sau folosirea tractiunii animale. Nu e admis păşunatul.

6.2 Prepararea apei potabile

Apele subterane sunt adesea de o calitate care permite utilizarea directă ca apă potabilă, fără prelucrare.
Apa provenită din alte surse, cum sunt apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în scopul potabilizării,
complex de procese numite curent preparare sau tratare a apei.
Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii, indienii....
Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint... Evul mediu a dus la o decădere tehnologică şi în
acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-a introdus în Franţa sterilizarea
apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la Londra folosirea "filtrului lent" utilizat şi astăzi.
Metode convenţionale de tratare a apei sunt : sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi
dezinfecţie. Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare, floculare
mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă, filtrare cu presiune şi cu vid,
cu microsite şi membrane.... Demineralizarea poate viza dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea...
De şi remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni. Dezinfecţia se face de regulă prin clorinare (cu
clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar şi prin ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint,
permanganat de potasiu etc.
Metodele avansate de tratare a apei cuprind: Adsorbţie, aerare, cartuş filtrant, electrodializă, osmoză
inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc.
Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare, coagulare), fizico-chimice
(absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare).
Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare suntem nevoiţi
să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei toxici, ceea ce duce şi la
îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi muncă multă, consum mare de reactivi,
schimbare frecventă de filtre etc.
În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 s-au definit
următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de suprafaţă de
categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă:
· Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie).
· Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare, coagulare,
floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].
· Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de exemplu: clorinare
intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie
(ozonizare, clorinare finală)].
Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de aluminiu, clorul,
hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu, sulfatul feros şi sulfatul feric,
cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu, polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de
cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţii, clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte
diverse, elementul activ şi mecanismul e comun mai multor categorii.

· Procedeele şi etapele de tratare a apei

Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni, complexitate, tehnologii
folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuşi, etapele de
tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi principiile la fel.
Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecţie sanitară. Faptul
că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la staţia de tratare, numită curent
uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o
preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în multe ţări, unde apa prizată se injectează
în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată în staţia de tratare
propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă
potabilă:
Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei succesiv prin site cu ochiuri
mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii
grosiere.
Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staţionează un anumit
timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic.
Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin
floculare şi coagulare. În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul
sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai
mari, neutre electric, care precipită.
Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai multe tipuri de filtre, care
folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtru lent (englez) şi filtrul rapid
(american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind
limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurităţi reţinute. La "filtrul rapid" procesul
de filtrare este mecanic, dar la "filtrul lent" este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal
la suprafaţa filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la
reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore. .
Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante, care nu se aplică la orice
staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl 2O. Ozonul distruge clorfenolii şi
alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată.
Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt
prezenţi acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de
suprafaţă este greu, pentru că sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi,
dar poate genera alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc.
Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe răşini adsorbante sau
pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ).
Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între preparare şi utilizarea de
către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau precipitării / depunerilor în conducte. Ideal
contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta
depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc. Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi
corozive. Se face prin aerare mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline.
Deferizarea sa demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în
conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2 + se transformă în hidroxid de
fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă sunt
prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi
demanganizare, la care se folosesc bacterii.
Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii de calciu şi magneziu) şi
necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi magneziu). Apa dură nu e favorabilă
sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat, gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea,
pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe
tehnice specifice, cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la
care se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si
hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau
precipitare.
Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai frecvent se folosesc
schimbătorii de ioni.
Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din soluri fisurate,
carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi
paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a
unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau
trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De
aceea metoda trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie,
dintre care prezentăm cele mai utilizate:
Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie. Asigură şi oxidarea
diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se formează compuşi secundari
toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul) , incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen.
O soluţie de evitare a formării lor este prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat
deoarece şi ozonul dă produşi secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest,
altfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor.
Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii infime
de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce
mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în exces deoarece alterează apa
organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii.
Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează utilizarea lui; are gust şi
miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl 2; nu reacţionează cu fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa
prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe
direcţii nedorite; formează mai puţini trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că
reacţionează cu acizii humici rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi
alţi compuşi, mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău
decât clorul gazos.
Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje şi dezavantaje faţă de
clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea
bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu
dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul.
Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor
organice, care "concurează" bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt
ozonidele, greu de dozat...
Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind de
transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă
numai pentru volume relativ mici de apă. Se formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă
derivaţi toxici, deci nici tratarea cu UV nu e perfect "curată".
Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu plăcile de argint. Este
un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă sterilă după ce a fost deja
dezinfectată.
Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecţie.
Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide microorganismele. Sunt rar
folosite.
La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile coliforme, dar mai
puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca
metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O 3 > Cl2O > HClO > ClO- >
cloramine.

· Tratarea apei la nivel casnic

Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au alimentare centralizată cu
apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz
casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru
dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la instalaţii complexe ce imită cele "industriale" de
tratare a apei. Totuşi, cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în
continuare:
Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin care plantele
extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi schimbă anioni ( azotat, sulfat şi metale
grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează în apă) sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi
cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe "de
unică folosinţă" ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni
care nu sunt chiar inofensivi (sodiul). De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană
masei filtrului. Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul
de a ceda substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.).
Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în interiorul masei poroase
de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m 2 / gram. Adică 5-12 g cărbune activ are suprafaţa
unui teren de fotbal! El reţine acizii humici, hidrocarburile, compuşii organici halogenaţi, pesticidele
nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile şi performante. Procesul de adsorbţie pe cărbunele
activ este foarte complex şi incomplet cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică
desorbţia, uneori imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de
purificat sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot să îi
dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar
rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi
de asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, EDTA, unele săruri, pesticide polare...
Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa, eliminând şi
compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reuşesc să depăşească cele
mai bune membrane, inclusiv compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de
microorganisme.

Filtrele de apă - prieten sau duşman?


Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de performante ar fi. Ele nu fac
bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca tehnica tot mai performantă s
ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un
filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se schimbă mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun
la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un
dezastru pentru scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce
ar trebui apoi remineralizată.
Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul calciu şi magneziu,
introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană.
Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană. Filtrele cu
cărbune activ au riscul de "străpungere" (să lase poluanţii să treacă) şi prezintă risc de contaminare
bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă, care în plus demineralizează apa, dau debit
mic şi au randament redus, consumând multă apă brută pentru a obţine apa "purificată".
"Testarea" clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi reclamelor, este un
nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute ce se supune filtrării. Un test ar
trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese, rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus
pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele de carbon activ.
Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie urmărit ca acesta să
îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii: să nu îndepărteze complet calciul şi
magneziul; să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele; să poată elimina azotaţii chiar când creşte
brusc concentraţia lor; să reţină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte
asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă mult sodiu în
apă.

Sfaturi practice pentru cei siliţi să utilizeze filtre casnice:

- Respectaţi cu stricteţe durata de funcţionare înscrisă pe cartuş şi faceţi schimbul la timp, altfel nu doar
că nu mai reţine poluanţii, dar posibil să îi reintroducă în apă pe cei reţinuţi anterior!
- Apa filtrată nefolosită imediat trebuie fiartă şi apoi pusă la frigider, altfel e mediu excelent de dezvoltare a
microorganismelor.
- După schimbarea cartuşului / setului filtrant, primii litri de apă produsă trebuie aruncată.
- Regeneraţi sau schimbaţi cartuşele filtrante dacă au stat nefolosite zile / săptămâni întregi, deoarece
riscul de contaminare bacteriană este foarte ridicat.
- Nu încercaţi să reutilizaţi cartuşe vechi
- Nu lăsaţi cartuşele să se usuce. Ca să funcţioneze, schimbătorul de ioni trebuie să fie "umed".
- Evitaţi filtrele ce folosesc argint ca mijloc de dezinfecţie
- Colorarea apei în gri înseamnă carbon activ fabricat prost, dar este nepericulos pentru sănătate. Înlocuiţi
cartuşul.
- Afectarea gustului sau mirosului apei este indiciu clar că ceva nu e în regulă!

· Tratarea apei în condiţii de teren

În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană dubioasă, se recurge
la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni relativ mici (câţiva litri) cu care
se poate obţine apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt pastile de dezinfecţie (permanganat,
perogen) dar trebuie mare atenţie la dozaj. Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi
fierbe pentru dezinfecţie.

· Fântânile

Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu este contaminată şi
fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens. Fântâna trebuie amplasată
departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din
tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor. Fântâna
trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să atârne în timpul nefolosirii şi
lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei
din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor.

6.3 Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile

Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii, dar în Europa s-a
reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor debite importante şi lungimi de
zeci de kilometri.
La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; ape pentru New York este adusă de la
190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la 500 km!
În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi poziţie urbanistică. La
noi multe rezervoare sunt mai "anonime" în mediul urban, subterane sau la nivelul solului. Rezervoarele
clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi industrial sunt cele suspendate sferice sau
tronconice inverse.
Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă sau
ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu apa sau nu
cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb, şi pentru riscul de
poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se dovedeşte că apar
concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că reţeaua e cu ţevi de plumb. În
alte ţări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX. De asemenea nu se admit ţevi de
azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu de
cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut inert din punct de vedere biologic.
Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel
inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat privarea de apă a tuturor
celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la
alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi
contaminări.
Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională (bazată pe
pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanşietăţi apa să iasă
din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante. Presiunea se asigură în reţea
suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent protejate,
curăţate periodic etc.
Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se
prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţi ai consumatorilor.
Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme
de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.
Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce contaminarea.
După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată un timp să curgă pentru
a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată.
În scop de evidenţă, consumul de apă se contorizează cu apometre.

· Aparate de stabilizare a apei?

Diverse firme au lansat aparate ce pretind că previn efectele negative ale apei dure, "stabilizând"
carbonaţii de calciu şi magneziu în apă astfel încât să nu se mai depună în conducte. De fapt aceste
aparate obţin asta prin adăugare de fosfaţi, silicaţi şi polifosfaţi, ceea ce înseamnă o importantă poluare.
În plus nu funcţionează la temperaturi ridicate sau dacă apa în cauză rămâne mai mult timp în acele
conducte / recipienţi. Soluţia mai simplă este ca apa dură caldă să nu treacă de 65 0C, şi atunci nu se
depune. Se studiază şi metode fizice de stabilizare, cum sunt tratarea cu ultraviolete, câmpuri
electromagnetice, ultrasunete etc. rezultatele sunt încă neclare şi puţin concludente, unele aparate
lansate cu mare pompă pe piaţă dovedindu-se fără efect notabil.

· Apa îmbuteliată - o alternativă?


În ultimele decenii a crescut masiv consumul de apă minerală carbogazoasă, apă plată, apă de masă,
băuturi răcoritoare etc. în locul apei potabile de la reţea, a cărei calitate a scăzut sau în care oameni nu
mai au încredere. Omul de fapt nu are nevoie de apă minerală. O alimentaţie corectă asigură aportul
suficient din toate microelementele necesare. Consumul de apă minerală în sine nu e în principiu
dăunător, deşi apa plată ar fi preferabilă celei carbogazoase. În plus trebuie atenţie la diverşi factori, în
special compoziţia acelei ape: Să aibă cât mai puţin sodiu, că oricum prin alimentaţie ingerăm exces; să
nu aibă radioactivitate ridicată sau arsen mai mult dacă o consumăm ani în şir; ambalajul să fie din
material perfect inert, căci sunt unele mase plastice care pot ceda substanţe nedorite în apă sau sunt
mediu bun pentru microorganisme.... Bioxidul de carbon are efect conservant, de aceea apa plată are
termen de garanţie mai redus. Sticlele destupate trebuie ţinute la frigider pentru a evita înmulţirea
microorganismelor. pentru sugari şi bolnavii hipertensivi sau cu afecţiuni renale etc. trebuie mare atenţie la
alegerea apei minerale.

7. ÎNCHEIERE

În această lucrare am trecut pe scurt în revistă aspecte esenţiale ale relaţiei apei cu sănătatea omului şi
alte informaţii despre apa potabilă. Detalii mai multe se găsesc în tratate de igienă şi în lucrări tehnice de
profil.