Sintagma Fiul Omului nu a fost nici pentru primii comentatori iudei, nici pentru primii

creştini, un simbol pentru a marca o entitate colectivă. Cu toate acestea ea a fost încă de la
început considerată drept simbol pentru o individualitate sau pentru o persoană. Din punct de
vedere al interpretărilor rabinilor textul din cartea profetului Daniel (7:13) pare a fi o trimitere
directă la Mesia. Caracterul mesianic este incontestabil dominant în ceea ce priveşte acest
text. Acelaşi lucru au înţeles mai târziu majoritatea comentatorilor evrei medievali.

Trebuie totuşi să evidenţiem că tradiţia de interpretare iudaică nu este deloc uniformă

în decursul timpului. Ca exemplu, cele două figuri din cartea profetului Daniel (7:9-14) au
fost considerate ca două manifestări ale lui Dumnezeu (aparent ca răspuns la tendinţele
eretice, din punct de vedere iudaic, ce încercau să considere aceste figuri exclusiv două puteri
nepersonale prezente în Rai). Însă interpretarea aceasta, pe care o putem numi colectivă,
fiindcă ia în considerare două entităţi distincte, ca şi cum ar fi vorba de una singură, care stă
în dubla determinaţie, sau ca şi când în spatele acestor două prezenţe ar sta altceva, nu apare
decât o dată cu perioada medievală.

Analizând modul în care apare textul de la Daniel (7:13) în tradiţia iudaică, un teolog
modern precizează: “The midrash juxtaposes quotations from Dan. 7:13 (“they brought him
before himt”) and Jer. 30:21 (“and I will bring him neart”) and goes on to reconcile them :
The angels will bring them to their region and the Holy One, blessed be he, will stretch forth
his hand and bring them near to him.” Din acest punct de vedere o altă viziune asupra acestor
texte – interpretarea lui care identifică Fiul Omului cu poporul lui Israel şi care a fost emisă de
un alt teolog – nu mai are acoperire.

Considerând analiza iudaică a textului ca întreg putem afirma că, în general, interpreţii
văd în pasajul din cartea lui Daniel (7:13) un text mesianic, chiar dacă au existat şi voci care
au pledat pentru identificarea sintagmei cu poporul lui Israel sau cu unele manifestări ale lui
Iahve.

Primii interpreţi creştini, referindu-se la textul danielic despre Fiul Omului, au

identificat încă de la început aici o trimitere directă la persoana lui Hristos sau, mai exact, au
presupus şi au argumentat că avem aici o referire directă la cea de-a doua venire.

Ca excepţie ce întăreşte regula, observăm ceea ce poate fi numit şcoala siriacă de

interpretare care acceptă raportările iudaice de vreme ce siriacii vor susţine, în marea lor
majoritate, că Fiul Omului este poporul lui Israel. Preluând sau nu viziunea iudaică asupra
textului, exegeţii din această parte a lumii au văzut evident o referire la Hristos. Pentru aceşti
teologi textul priveşte pe Mesia care va mântui poporul Său.

În sprijinul aserţiunilor de mai sus menţionăm operele lui Teodor bar Koni (sf. sec. 8)
şi Ischodal de Meru (sec. 9) Opiniile lor au fost susţinute şi de Sf. Efrem Sirul care, trăind
înaintea lor, pare să fi impus în şcoala exegetică siriacă acest mod de interpretare.

Cu toată această influenţă, totuşi, nu toţi scriitorii de limba siriacă vor fi acceptat
această interpretare. Un exemplu de neacceptare a fost scriitorul siriac Afraate care,
respingând teza că iudeii ar putea fi cei sfinţi (deci respingând interpretarea colectivă a celor
ce vor veni după el) se va fi întrebat: “au pretins copiii lui Israel regatul celui Prea Înalt?
Doamne fereşte! Sau au venit oamenii pe nori din ceruri?” (Demonstraţii 5:21)

După opinia lui Afraate se respinge ipoteza că Fiul Omului ar putea veni pe nori la
iudei. Nu ştim şi nici nu ne interesează motivele care au condus la această poziţie
intransigentă. În cazul acesta doar remarcăm deosebirea fundamentală dintre Afraate şi ceilalţi
exegeţi sirieni.

În afara cadrului creştin filosoful Porfiriu a avut o interpretare interesantă pe marginea

textului din cartea lui Daniel (7:13), care a fost criticată de către creştini. Printre primii
martori ai tradiţiei siriace, Porfiriu va prelua (va fi influenţat) unele părţi din ea şi chiar
interpretarea colectivă care va face carieră după Sf. Efrem Sirul. Pentru a putea observa
poziţia filozofului este nevoie să cunoaştem comentariul Fericitului Ieronim la Cartea lui
Daniel pentru că de aici se pot evidenţia atât aserţiunile celui ce l-a respins pe Hristos cât şi
reacţia creştină la poziţia intelectuală a lui Porfiriu.

Referindu-se la textul cărţii lui Daniel (7:14) Fericitul Ieronim spune: “Să răspundă
Porfiriu… cine poate fi această persoană atât de puternică încât să sfarme şi să distrugă în
bucăţi cornul cel mic pe care el îl interpretează ca fiind Antiohia? Dacă răspunde că regii
Antiohiei au fost înfrânţi de Iuda Macabeul, cum poate el explica atunci cum despre Iuda s-ar
putea spune că vine pe norii cerului ca şi Fiul Omului?” De aici rezultă faptul că Porfiriu îl
identifica pe “cineva ca Fiul Omului” cu Iuda. Afirmaţia lui Porfiriu nu putea avea în vedere
aşa ceva (de aceea apare în text “dacă răspunde”) şi în consecinţă acel cineva trebuie să fie nu
Iuda Macabeul ci, foarte probabil, poporul lui Israel. Dată fiind lipsa de precizie a textului nu
putem decât arăta ceea ce au spus comentatorii acestui text deşi această poziţie nu ar fi în
cadrul investigaţiei noastre.
 Interpretările moderne, au în vedere că exegeza tradiţională recunoaşte caracterul
mesianic al textului. Argumentările teologilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost
reluate recent de numeroşi exegeţi. Astfel textul de la Daniel (7:13) a fost legat deseori de
psalmul 8 şi această legătură de idei a prilejuit punerea sintagmei Fiul Omului aproape de
termenii regali daţi de iudei conducătorilor deosebiţi ce au fost sau vor veni.

Plecând de la interpretarea tradiţională, mesianică, prin raportare la ea, se observă o

tendinţă evidentă de interpretare pe care o putem numi exegeză colectivă, adică o interpretare
ce vede în textul din Cartea lui Daniel nu un om sau o persoană, ci un grup omogen. Aceasta
interpretare pledează în primul rând pentru un triumf al poporului evreu ca entitate şi, de aici,
ar rezulta caracterul anti-mesianic al acestei analize a texului.

Unii dintre interpreţi se raportează la exegeza tradiţională, mesianică şi, abandonând

tendinţa de abordare din punct de vedere colectiv a sintagmei, ei încearcă să argumenteze că
Fiul Omului ar fi nu o masă de oameni ci un individ (mai bine spus o persoană).

Această persoană nu este pentru ei Mesia, ci un înger. Ei înţeleg pe “cineva ca Fiul

Omului” într-un mod foarte simbolic şi ajung în general la finalul că Mihail, arhanghelul, este
obiectul de referinţă al acestui verset. Iniţial având puţină credibilitate, această ipoteză a fost
serios luată în considerare mai ales după recentele descoperiri de la Marea Moartă care au
aruncat o nouă lumină în ceea ce priveşte forţele angelice, îngerii în general, în religia iudaică
din perioada numită în general epoca elenistă. Această grilă interpretativă se bazează şi pe
faptul ca Sfinţii Celui prea înalt sunt şi cetele îngereşti.

O variantă a acestei interpretări se evidenţiază doar prin punerea îngerului Gabriel în

locul lui Mihail. După această interpretare se aduce în prim plan textul de la Daniel (9:21) şi
se spune că “un om” este chiar arhanghelul Gavriil. Analiză care se poate aplica la un alt text
profetic (7:13). Potrivit acestui interpret vedeniile profetului Daniel (8:15) se referă la acelaşi
arhanghel. În capitolele finale se poate accepta aceeaşi interpretare după care Fiul Omului
înseamnă tot un înger, Gavriil, şi nu Mesia.

Acestea sunt trei mari tendinţe de interpretare ale teologiei contemporane şi a celei
moderne. Accentul, nu numai ca număr al exegeţilor şi cantitate de volume, ci şi ca
importanţă, cade pe prima intepretare, adică pe aceea care îl consideră pe Fiul Omului drept
Mesia. În ordinea apariţiei această lectură a versetului de la Daniel 7:13 a fost prima (a apărut
odată cu primele interpretări creştine) şi toate celelalte serii de interpretări s-au născut dacă nu
prin raportare la ea, măcar referindu-se la aceasta şi căutând să o combată.

Această interpretare poate părea exagerată în ceea ce priveşte comentariul textului de

la Daniel 7:13, iar diferenţele de comprehensiune a expresiei ţin în primul rând de un spaţiu
cultural. Creştinii interpretează tradiţional sintagma Fiul Omului în sens mesianic pentru că
sunt obligaţi să o facă astfel în primul rând de către Hristos, Cel Care – Mesia – S-a referit la
Sine prin aceste cuvinte.

Pe de altă parte, putem afirma că interpretările care neagă nu mesianitatea versetului

de la Daniel, ci identificarea lui Iisus Hristos cu acest Mesia, dacă nu sunt legate, pot cel puţin
fi puse în legătura cu exegeza iudaică, fie ea rabinică tradiţională sau rezultând din apocrife.
Problema mesianităţii textului este incontestabilă iar respingerea acestei grile de interpretare
poate fi considerată o preluare mai mult sau mai puţin voalată a presupoziţiilor considerate
adevărate de către rabini.

În concluzie, putem afirma că la Profetul Daniel sintagma Fiului Omului are un

caracter evident mesianic. Rămâne aşadar clară identificarea Fiului Omului cu Mesia aşa cum
ne transmite Sfânta Scriptura şi Sfânta Tradiţie. Acest fapt, susţinut chiar şi de unii exegeţi
iudei, trebuie văzut prin prisma Noului Testament unde Iisus Hristos manifestă o predilecţie
pentru afirmarea firii sale omeneşti. Ca Fiu al Omului, Hristos este foarte aproape de noi, iar
această denumire conţine în sine şi demnitatea Sa eshatologică.

Viziunea despre "Fiul Omului" din cartea Profetului Daniel (7, 13-14)

Menirea principala pe care au avut-o profetii Vechiului Testament a fost aceea de a

pregati momentul sosirii lui Mesia, de a-I netezi drumul si de a determina lumea sa-L
recunoasca si sa-L primeasca. Profetii au fost chemati de catre Dumnezeu dintre oameni sa
faca cunoscuta in lume vointa si planurile Sale in legatura cu destinul omenirii. Duhul Sfant i-
a ales, i-a chemat la misiunea lor, i-a insuflat si le-a descoperit ceea ce trebuiau sa predice
adica i-a inspirat in asa fel incat sa poata, arata semenilorlor care este vointa lui Dumnezeu,
precum si unele taine ale viitorului. Numarul profetilor care au aparut pe parcursul timpului in
sanul poporului Israel este mare, imposibil de cunoscut cu exactitate. Binecunoscuti ne sunt
mai ales cei 16 profeti de la care ne-au ramas scrieri care au fost incluse in canonul biblic.
Printre acestia se numara - in randul celor patru profeti mari, ale caror scrieri sunt mai extinse
- si profetul Daniel.

Este adevarat ca opera acestui profet nu este trecuta printre cele profetice in canonul
ebraic, ci in grupa "ketubim" (a scrierilor), dar Biserica 1-a socotit intotdeauna pe Daniel intre
profetii mari, alaturi de Isaia, Ieremia si Iezechiel. La prima vedere s-ar putea crede ca cei
care au stabilit limitele canonului biblic ebraic n-au considerat cartea lui Daniel drept scriere
profetica, dar mai plauzibila este opinia unor exegeti care afirma ca aceasta pozitie a cartii se
datoreaza faptului ca la data aparitiei ei in forma actuala corpusul scrierilor profetice era deja
inchis.

Locul cartii profetului Daniel in canonul ebraic este important pentru aflarea datei
aparitiei ei. Parerea aproape unanima a specialistilor in Studiul Vechiului Testament este ca
aceasta carte, asa cum se prezinta ea astazi, a fost scrisa in timpul regelui Antioh IV Epifanes
(175-163 i.Hr.), cand Palestina se afla sub dominatia Seleucizilor sirieni.

Asa cum remarca prof. G. A. Barrois, literatura profetica din/si de dupa epoca
exilului babilonic a suferit o transformare substantiala fata de perioadele anterioare. Daca
inainte de exil fusese accentuata mai cu seama, demnitatea regala, descendenta davidica a
lui Mesia si rolul national-politic pe care-L va juca Acesta, acum, in noua situatie cand
dinastia regala se stinsese, restaurarea lui Israel era privita tot mai mult ca o reinstaurare
a teocratiei prin intermediul unui Mesia . trascendent, fara a mai tine seama de conditiile
pamantesti, de istoria politica a lumii in care traia poporul ales.

In acest curent profetic se inscrie si Cartea profetului Daniel. Ea ocupa un loc aparte
in istoria dezvoltarii spirituale a omenirii mai ales prin viziunile clare ce privesc viitorul ei.
Intre aceste viziuni, care au ca tema generala instaurarea imparatiei vesnice si universale a
lui Dumnezeu pe pamant, un loc central il ocupa cel din capitolul 7, unde "Fiul Omului" este
prezentat drept Capetenie a imparatiei lui Dumnezeu. Trebuie sa mai mentionam aici ca
simbolismul si atmosfera de taina a Cartii profetului Daniel sunt unice si o diferentiaza fata de
celelalte carti profetice. De fapt aceasta carte realizeaza trecerea de la profetie la genul
apocaliptic.
Desigur, tranzitia a fost gradata : in viziunile lui; Iezechiel si in cap. 24-27 din Cartea
profetului Isaia gasim inceputurile acestei tendinte, dar partea a doua a Cartii lui Daniel poate
fi considerata prima Apocalipsa concreta Dupa cuprins, Cartea profetului Daniel poate fi
impartita in doua mari parti :

I. Cap. 1-6 : Relatari in care eroul principal este Daniel (apartin genului didactic) si

II. Cap. 7-12 : Viziuni profetice (apartin genului apocaliptic)

In acest ansamblu, cap.7 joaca un rol-cheie pentru ca el apartine ambelor parti si

menirea sa este de a le uni. Acesta este motivul pentru care se considera ca elementele de baza
ale cap. 7 au existat in traditia orala inca din timpul exilului babilonic, dar au primit o
semnificatie cu totul speciala (si au suferit o oarecare transformare), in timpul persecutiei
siriene. Mesajul central al cap. 7 si al intregii carti este - dupa cum am aratat - acela al
credintei in triumful final al imparatiei lui Dumnezeu, a vointei Lui in lume.

Imaginea statuii din cap. 2, care este legala de cea a Fiului Omului din cap. 7,
reprezinta puterile lumii vechi cu stralucirea si decadenta lor, iar piatra cea netaiata de mana,
care vine din cer si, dupa ce doboara acea statuie, devine un munte si umple tot pamantul, este
simbolul imparatiei lui Dumnezeu care va lua locul tuturor puterilor lumesti devenind
universala. Observam asadar, peste tot in acea carte ca autorul tine sa evidentieze actiunea
divina directa, singura care poate asigura triumful pianului lui Dumnezeu in lume. Aceasta
interventie a lui Dumnezeu in -istorie se va petrece la sfarsitul timpurilor cand El va pune
capat faradelegilor si isi va instaura domnia asupra intregii creatii. Aceasta este ideea
principala care reiese mai ou seama din partea a doua a operei lui Daniel.

Identificarea Fiului Omului din cap. 7

Este cea mai importanta si, totodata, cea mai controversata problema legata de exegeza
Cartii profetului Daniel, fiindca de rezolvarea ei depinde perspectiva interpretarii intregii
carti.

Dupa ce prezinta succesiunea temporara a imperiilor lumii vechi si judecarea lor de

catre Dumnezeu (7, 1-12), profetul se refera la o alta problema legata de perspectiva
eshatologica a omenirii, afirmand ca vede o figura omeneasca ce se pogoara pe norii cerului
pentru a primi domnia universala : "Am privit in vedenie de noapte, si iata pa norii cerului
venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile, si a fost dus in fata Lui.
Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia, si toate popoarele, neamurile si limbile li slujeau
Lui. Stapanirea Lui este vesnica, stapanire care nu va trece, iar imparatia Lui nu va fi nimicita
niciodata" (7, 13-14).

Pentru inceput trebuie precizat ca exista mai multe probleme legate de acest text. Sa
vedem mai intai care este intelesul expresiei : "Fiul Omului". Ea este traducerea aramaieului
"Bar eraas" si este intalnita nu numai in cartea profetului Daniel, ci si in cateva
scrieri apocrife cum iar fi "Cartea etiopiana a lui Enoh" (Proverbele lui Enoh) si "Cartea a IV-
a a lui Ezdra".

In Vechiul Testament atat aramaioul "bar enas" cat si echivalentul sau ebraic "ben
adam" (sau "ben is"), este folosit de regula intr-un sens figurat. Se spune, spre exemplu, in loc
de "mincinos", "fiul minciunii" ; in loc de "pacatos", "fiul pacatului" ; in loc de "bogat", "fiul
bogatiei". In aceste constructii genitivul care-l urmeaza pe "bar" indica specia careia ii
apartine persoana in cauza, de aceea se poate spune ca "bar enas" este - in limba aramaica -
cel care apartine speciei umane si inseamna pur si simplu mora". Exista trei texte vetero-
testamentare care contin expresia "Fiul Omului" (Daniel 7; psalmii 8 si 79). Dintre aceste
texte psalmul 8 vorbeste despre soarta omului drept (care-l poate prefigura pe Mesia), cu
slabiciunile si lipsa lui de importanta, asuprit si umilit de dusmani, dar cercetat in cele din
urma de Dumnezeu si daruit cu cinste si slava. Vedem, asadar, ca intelesul primar, imediat, al
notiunii de Fiul Omului este cea de om ca atare.

O alta problema este aceea a aproximatiei identificarii personajului .misterios din

viziunea profetului cu un Fiu al Omului, adica cu un om. Profetul afirma ca vede o figura
omeneasca "ca Fiul Omului". Acest "ca" indica o asemanare imperfecta, o fiinta care apare ca
avand numai o asemanare omeneasca. In Cartea profetului Iezeehiel, din care se crede ca s-a
inspirat Daniel intalnim adeseori aceasta particula "ca" sau expresia ei echivalenita "a carui
infatisare seamana cu...". Raportand viziunea lui Daniel ou cea a lui Iezeehiel (din cap. I), se
poate afirma ca Fiul Omului este - ca si in acel caz - un mod de manifestare vizibila a slavei,
lui Dumnezeu, o intrupare a acesteia.

Ultima problema a acestui text este legata de deosebirea dintre textul original aramaic
si textul Septuagintei. Potrivit textului original Fiul Omului vine -"cu norii cerului" - expresie
in care particula "im" marcheaza, probabil, coexistenta temporala, in timp ce traducerea
greaca foloseste prepozitia km, deci Fiul Omului venea "pe norii cerului". De aici rezulta un
lucru foarte important, si anume ca "Septuaginta aduce cu sine o traditie foarte veche despre
dumnezeirea Fiului Omului" fiindca, potrivit relatarilor vetero-testamentare, numai
Dumnezeu umbla pe norii cerului. Intre cele mai des intalnite interpretari date "Fiului
Omului" amintim :

1) Interpretarea mitologica.

2) Interpretarea simbolica.

3) Interpretarea personala-mesianica.

1. Interpretarea mitologica

Vede in acest personaj o figura specifica mitologiei antice. Multi autori au facut
referinte la influentele paganismului antic asupra autorului Cartii Daniel. H. Gunkel spre
exemplu, face apel la mitul babilonian in care se vorbeste despre originile lumii, despre
creatie, in care Oceanul primordial (Tiamat), da nastere unor monstri (oare ar corespunde
celor patru fiare din cartea profetului Daniel), invinsi in final de zeul Marduk (de origine
Cereasca), ce apare sub o infatisare omeneasca.

Potrivit credintei babilonienilor ceea ce s-a intamplat la inceputul timpurilor se va

intampla si la sfarsit. In opinia acestor cercetatori Daniel ar fi aplicat acest mit stravechi
situatiei evreilor oprimati de natiunile pagane mai puternice (reprezentate de cele patru fiare),
si "Fiul Omului" este, in acest caz fie poporul Israil a carui dominatie asupra lumii este
garantata de bunavointa lai Dumnezeu, fie Mantuitorul acestui popor pe care li va trimite
Dumnezeu pentru a-l elibera si a-i oferi stapanirea pamantului. O alta explicatie extrabiblica
face unele referiri: la mitologia iraniana pentru a explica originea notiunii de "Fiul Omului".
Acesta, este identificat cu Omul primordial care reprezinta Cosmosul conceput intr-o forma
omeneasca (maerocosmosul fiind oarecum echivalent cu microcosmosul). Acest om
primordial va juca un rol determinant si in timpurile din urma, va veni - potrivit- mitologiei
persane - ca mantuitor eshatologic (Saosiant).

Ambele ipoteze mitologice au insa, slabiciunile lor pentru care nu pot fi acceptate, si
cei mai multi exegeti socotesc, ca este mai indicat sa cautam chiar in Vechiul Testament
originea acestei expresii pentru a-i afla adevarata semnificatie. in favoarea acestei pozitii
exista mai multe argumente dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

a) Epoca lui s-a caracterizat prin exclusivismul religios, prin respingerea influentelor
straine in materie de credinta- si prin accentuarea responsabilitatii lui Israel fata de
Legamantul incheiat in Sinai.

b) Eshatologia iudaica - asa cum reiese ea din scrierile profetice -il prezinta pe
Mesia ca pe o fiinta de esenta divina dar cu infatisare omeneasca (Isaia 42, 2 ; 49, 2 ; 7, 14 ;
Mihea 5, 1).

In special Isaia 9, 5 ii atribuie lui Mesia prerogative divine numindu-L chiar

"Dumnezeu tare" astfel ca putem crede ca Daniel nu a facut altceva decat ca, a subliniat
mai pregnant caracterul dumnezeiesc al "Fiului Omului" care vine "pe norii cerului".

Psalmii 8 si 79 vorbesc, despre Mesia, chiar daca in Psalmul 79 tipul lui Mesia este
Israel, aratand ca El sta in dreapta puterii lui Dumnezeu, iar Daniel prezinta aceleasi imagini
dar la timpul trecut aratand ca rugaciunea psalmistului (ca Dumnezeu sa vina in ajutorul celor
drepti), a fost ascultata si implinita prin intermediul Fiului Omului.

A. Bentzen considera ca al saptelea cap. din Cartea lui Daniel nu este altceva decat o
prezentare eshatologiea a Psalmului 2. Viziunea profetului - considera acest autor - urmeaza
chiar si structura psalmului, iar cele patru fiare care ies din mare ar corespunde "imparatilor
pamantului" din Psalm, care se razvratesc impotriva Domnului si a Unsului Lui. Privind
problema din acest unghi este clar ca Fiul Omului nu poate fi altcineva decat Mesia.
 Interpretarea simbolica

Este foarte des intalnita, in cele mai multe comentarii la Cartea profetului Daniel.
Potrivit acestei interpretari "Fiul Omului" este identificat fie oa poporul ales al Vechiului
Testament, fie ca intelepciunea divina ipostasiata.

a) Identificarea cu poporul ales.

Este datorata faptului ca in explicarea viziunii (Dan. 7, 17-27) "Fiul Omului" pare a fi
asociat cu Israel fiind interpretat intr-un sens colectiv, ca intrupare a '"Sfintilor Celui
Preainalt". Este adevarat ca unii exegeti inteleg prin 'cuvantul "sfinti" pe ingeri: (socotind ca
Fiul Omului nu este altul decat Arhanghelul Mihail dar, dupa cum au sesizat alti cercetatori
"un inger nicidecum nu poate fi Fiul Omului caci nicaieri nu se spune in Vechiul Testament ca
ingerii conduc o imparatie oarecare, fie aceea materiala sau de ordin spiritual"). Ramane
majoritara parerea ca Fiul Omului reprezinta poporul (sau poporul ideal) lui, Israel "fiindca
daca fiarele reprezinta imparatiile opuse Legii lui Dumnezeu, El ("Fiul Omului"), reprezinta
Imparatia care accepta aceasta Lege, poporul in care suveranitatea lui Dumnezeu se manifesta
perfect". O opinie apropiata de aceasta il identifica in ceruri , si chiar cu Mesia in virtutea
relatiei interne care exista intre El si comunitatea mesianica

Numai ca si aceasta interpretare are punctele ei slabe pentru care nu poate fi acceptata.
Am aratat mai sus ca Fiul Omului care vine pe norii cerului este o fiinta transcendenta. Pentru
aceasta interpretare pledeaza si legatura (literar-teologica), dintre viziunea lui Iezechiel (cap.
1) si viziunea lui Daniel. Ambele fiinte - din -cele doua profetiii sunt ceresti, se afla
inconjurate de norii slavei dumnezeiesti, dar mai exista si alte asemanari (Dan. 2, 35 ; Iez. 17,
22-23 ; Dan. 8 ; Iez. 34, 17 ; 39 etc) Aceste paralelisme, dovedesc influenta operei lui
Iezechiel asupra autorului cartii Daniel si permit identificarea unor teme teologice cum este si
cea a Fiului Omului. Tinand cont si de faptul ca in majoritatea teofaniilor vetero-testamentare
Dumnezeu apare inconjurat de ingeri sau de norii slavei Sale (I Regi 8, 10-11 ; II Cron. 5,
14 16 ; Iez. 1, 4 ;. 10, 3-4 ; Isaia 4, 5), rezulta ca Fiul Omului nu poate fi un simplu
om sau un inger si cu atat mai putin simbolul poporului ales al Vechiului Testament, ci o
aparitie dumnezeiasca plina de slava de aceeasi natura ca si cu "Cel vechi in zile" (asa cum
apare si in Iez. 1, 26), de la care primeste domnia universala.
 De altfel, Fiul Omului, spre deosebire de cele patru fiare nu apare ca un simbol, ci ca o
fiinta reala ca si "Cel vechi in zile" eu care se afla intr-o relatie intima. Ingerul care-i explica
vizionarului simbolurile precizeaza ca cele patru fiare sunt patru regi dar nu spune nicaieri ca
Fiul Omului este poporul Israel, multumindu-se sa se arate doar ca Sfintii Celui Prea inalt vor
mosteni imparatia vesnica. Nu trebuie sa consideram insa, nici ca Fiul Omului este un Mesia
dupa conceptia nationalista traditionala evreiasca pentru ca - dupa cum arata autorul - "la
sfarsitul timpurilor El va primi stapanirea universala si toate stapanirile ii vor sluji Lui si pe El
II vor asculta" (cap. 7, 27). Autorul cartii Daniel ignora total opinia clasica potrivit careia
Mesia va fi un om deosebit, prezentandu-L ca pe o fiiinta cereasca, dumnezeiasca.

Acest caracter transcendent al Fiului Omului ne impiedica sa-I identificam cu poporul

ales al Vechiului Testament sau cu un Mesij politic. Daca examinam cu atentie viziunea
profetului si explicatia ingerului vom constata ca este gresita opinia exegetilor, care considera
ca ele se completeaza perfect: scena judecatii si a investirii Fiulu Omului cu puterea
universala sunt ceresti, pe cand distrugerea popoarelor pagane si miluirea ramasitei
credincioase (sfintii), sunt scene pamantesti. De aici reiese ca Fiul Omului este o fiinta
cereasca, vesnic ca o garantie a perenitatii imparatiei Sale si nu un simbol al poporului Israel.

b) Identificarea cu intelepciunea dumnezeiasca ipostasiata.

Unii cercetatori au incercat sa evidentieze influenta scrierilor sapientiale ale Vechiului

Testament asupra autorului Cartii Daniel. Pentru a descoperi sensul originar al expresiei "Fiul
Omului", ei au presupus ca originea acestei notiuni trebuie cautata in Cartea Proverbelor (in
special in cap. 8), in Cartea Iov si in Eclesiasit. Desigur aici este vorba de identificarea Fiului
Omului cu intelepciunea divina ipostasiata care, dupa cum s-a remarcat, l-a inlocuit pe Mesia
asumandu-si atributele Acestuia (in scrierile sapientiale).

Acest transfer al calitatilor, lui Mesia s-a realizat dupa toate probabilitatile, in timpul
exilului cand, speranta unei restaurari nationale, sub conducerea unui descendent davidic,
parea pierduta. Literatura sapientiala a Vechiului Testament nu este nicidecum straina de
sperantele mesianice si se mai poate afirma si ca opera profetului Daniel "este impregnata" de
teme specifice cartilor de intelepciune. De aici ar putea rezulta ca intelepciunea conceputa ca
Ipostas divin a putut contribui la nasterea tabloului danielic despre Fiul Omului.
 La fel ca si intelepciunea divina (Proverbe 8) Fiul Omului este investit cu demnitatea
regala, este preexistent si se vorbeste despre rolul pe care-L va juca fiind chemat sa conduca
imparatia vesnica a lui Dumnezeu. Adaugand la aceasta si faptul ca intelepciunea isi
revendica permanent o origine si o filiatie dumnezeiasca (care pot fi comparate cu calitatile
atribuite lui Mesia), (Proverbe 8, 22-31 ; Ps. 2, 7 ; Ps. 109, 3), se poate stabili un paralelism
intre atributele Fiului Omului si cele ale intelepciunii.

Totusi, concluzia finala a exegetilor care au formulat aceasta ipoteza este aceea ca
literatura sapientiala - si chiar recursul la intelepciunea ipostasiata din Proverbe cap. 8 - nu
poate explica satisfacator geneza viziunii profetului Daniel, despre Fiul Omului. Parerea
generala este ca mai curand scrierile profetice decat cele sapientiale ne pot ajuta sa descifram
sensul autentic al cap. 7 din Cartea profetului Daniel.

Interpretarea mesianica

Sfintele Evanghelii, Cartea Faptelor Apostolilor, Apocalipsa si unele carti apocrife

cum ar fi "Parabolele lui Enoh" si "Cartea a IV-a Ezdra" au vazut in Fiul Omului din Cap. 7 al
Cartii lui Daniel o persoana sau o figura mesianica. Aceasta interpretare ca si cea a Sfintilor
Parinti ai Bisericii si chiar a unor rabini cum ar fi de exemplu Rabi Akiba si Rabi Iosua Ben
Levi nu poate fi rezultatul intamplarii sau al unei greseli. Dupa cum arata preotul prof. N.
Neaga, daica expresia ebraica "Ben Adam" desemneaza in Iezechiel cap. 2 si in Daniel cap. 8,
17 pe om ca atare, echivalentul ei "bar enas" il indica pe Omul prin excelenta "are un inteles
mai inalt referindu-se la Mesia".

Fiul Omului din: Daniel cap. 7 nu este asadar, un simplu om. "El are toate atributele
lui Mesia si este chiar Mesia". Acest adevar reiese mai cu seama din faptul ca El se pogoara
pe norii cerului, vine din cer, deci este un personaj transcendent. Este adevarat ca dupa traditia
profetica clasica Unsul Domnului trebuia sa provina din familia Regelui David din Betlehem
(Mih. 5, 1) si nu din ceruri, dar aceste, douaperspective nu se anuleaza una pe cealalta, ci sunt
complementare si "nu exista nici o indoiala ca. Fiul Omului din Daniel 7, 13 este o figura
mesianica in cel mai deplin sens al cuvantului".

Bazandu-se pe Sfintele Evanghelii, Sfintii Parinti chiar au echivalat cele doua numiri :
Fiul Omului cu Fiul lui Dumnezeu iar Sfantul Ioan Hrisostom indica faptul ca din Daniel cap.
7, 13, rezulta urmatoarele invataturi de credinta :
 a) Fiul este de aceeasi cinstire cu Tatal.

b) El vine in lume dupa Tatal.

c) Fiul este preexistent

Interpretarea mesianica a versetelor 13-14 din cap. 7 al Cartii profetului Daniel nu este
arbitrara si se sprijina pe numeroase dovezi biblice, extrabiblice si pe vechea traditie a
Bisericii.

Intre marturiile biblice pe primul loc se situeaza Sfintele Evanghelii. Mantuitorul Iisus
Hristos S-a numit foarte adesea pe Sine "Fiul Omului" descoperindu-ne prin aceasta natura
demnitatii Sale mesianice caci daca Mesia avea pentru Israel un inteles limitat, numele de Fiul
Omului avea un inteles mult mai larg : El evoca atat smerenia naturii Sale omenesti cat si
maretia Sa eshatologica.

Mantuitorul Hristos mu S-a numit pe Sine "fiu al omului", ci "Fiul Omului", articuland
substantivul nominal, lasand sa se inteleaga ca, este vorba de un om unic cu totul deosebit,
-mai precis ca este Mesia. Aceiasi inteles al expresiei il avem si in Faptele Apostolilor cap. 7,
in cuvantarea Sf. Stefan precum si la Sf. Apostol Pavel. Expresia "Fiul Omului" este deosebit
de bogata in continut si in Noul Testament are o semnificatie strict hristologiea. Ea reda in
principal trei caracteristici fundamentale ale Mantuitorului :

a) natura omeneasca ;

b) mesianitatea ;

c) demnitatea de judecator (aspectul eshatologie).

M. Dalman a afirmat ca in vremea Mantuitorului expresia "Fiul Omului" nu era un

titlu mesianic obisnuit, dar alti cercetatori, sunt de parere ca ea primise un sens mesianic
evident chiar inainte de crestinism.

Acest lucru reiese mai ales din cartile apocrife unde interpretarea individuala,
mesianica a "Fiului Omului" din Daniel cap. 7 este atestata cu certitudine : Cartea a IV-a a lui
Ezdra, Parabolele lui Enoh - alaturi de cateva texte rabinice toate datand din sec. I i.d.Hr. ii
aplica lui Mesia trasaturile date de Daniel 7, 13-14.
 In Parabolele lui Enoh Fiul Omului care vine pe norii cerului apare ca o fiinta bine
determinata, cu existenta personala si independenta dar si ca o persoana transcendenta si
vesnica. Intr-un mod asemanator, "Cartea a IV-a Ezdra" Fiul Omului este conceput ca
persoana individuala si transcendenta al carei rol esite acela de amantui lumea (M. J.
Lagrange priveste pericopele apocrife in care apare Fiul Omului drept interpolatii
crestine, dar aceasta parere este contrabalansata de afirmatiile altor exegeti care sustin
originea lor pur iudaica).

Elementele tabloului din Daniel 7, 13-14, sunt preluate de catre Sfintii Evanghelisti
mai ales in legatura cu misiunea eshatologiea a Mantuitorului Hristos (Matei 10, 23 ; Marcu
13, 26 ; Luoa 22, 69 si Ioan 5 22). Daca Daniel schitase numai cateva elemente legate de
aceasta misiune a lui Mesia, in Sfintele Evanghelii ne vorbeste despre Sine insusi Fiul Omului
aratandu-ne ca la a doua venire se va descoperi intreaga lui slava care a inceput a se arata la
inviere si ca la Judecata finala va sta in dreapta Tatalui ca Judecator suprem (Marcu 14, 62).

Pe langa aceste referinte ale Mantuitorului in calitatea Sa de Mesia Fiul Omului, in

Sfintele Evanghelii mai avem si marturiile celor din jurul Sau : minunile savarsite ide El,
invatatura si viata Sa dumnezeiasca reprezinta implinirea tuturor asteptarilor mesianice.
Dandu-si numele de Fiul Omului mai ales atunci cand vorbeste despre patimi si moarte,
Mantuitorul a mai afirmat si identitatea dintre Ebed Iahve-cel care sufera si moare pentru
faradelegile poporului - si Fiul Omului.

Sfintele Evanghelii dovedesc cu prisosinta ca Fiul Omului din Cartea profetului Daniel
este Hristos, Cel prin care vine in lume imparatia lui Dumnezeu (Matei 4, 17).

Intre prima venire a Domnului si Parusie este Biserica, Trupul cel tainic al Domnului,
care trebuie sa-si asume rolul de Fiu al Omului in "momentul" dintre inviere si Parusie.
Numai in acest sens se poate afirma ca Fiul Omului are si o valoare colectiva ca profetia lui
Daniel nu se refera numai la Hristos, ei si la Biserica lui, la noul Israel, la noul popor a lui
Dumnezeu (Daniel 2, 44 ; conf. Marcu 14, 58 ; Ioan 2, 19-21 ; Gal. 6, 16 etc).

In concluzie putem spune ca, textul Daniel 7, 13-14 este o profetie mesianica deosebit
de importanta care a contribuit la adaugarea a numeroase elemente de credinta inedite la
tezaurul doctrinar al Vechiului Testament. Semnificatia ei reala a fost lamurita o data pentu
totdeauna de scrierile Noului Testament, prin care speranta domniei universale a lui Mesia, a
viitorului eshatologic al omenirii - mesajul central al cartii profetului Daniel - a devenit o
certitudine. Cartea Daniel este una aparte în Vechiul Testament, pentru că dezvoltă o temă
destul de rară, apocaliptica. În ea se găsesc numeroase viziuni, vise simbolice, profeţii
ermetice. Într-un text din partea secundă a cărţii, se vorbeşte despre două personaje
misterioase, primul numit „Fiul Omului“, iar celălalt - „Cel vechi de zile“, pe care profetul
Daniel le zăreşte într-o vedenie nocturnă (Daniel 7:13). „Am privit în vedenia de noapte şi,
iată, pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de zile şi a
fost dus în faţa Lui.“ În versetul următor se arată că Fiului Omului I s-a dat împărăţia asupra
întregului pământ, toate popoarele Îi slujeau, iar stăpânirea Sa este veşnică.

Întâlnirea Fiului Omului cu Cel vechi de zile

Întâi de toate, trebuie să facem o mică precizare în legătură cu denumirile personajelor.

Acestea sunt de fapt idiomatice, adică reprezintă o formulare specifică aramaizantă (originalul
din Vechiul Testament este aici scris în arameică). „Fiul Omului“ (bar enaş) ar însemna la
modul general un bărbat, eventual în floarea vârstei, şi s-ar putea chiar traduce cu „bărbat“,
„om“, „cineva“, iar „Cel vechi de zile“ (attiq yomayya) desemnează un „bătrân“. Episodul
pare un veritabil transfer de putere dintre două personaje distincte, petrecut însă dincolo de
limitele pământului. Cei doi nu sunt deloc oameni obişnuiţi, ci ţin mai degrabă de sfera
cerească, fapt ciudat din perspectiva monoteismului biblic. Care să fie semnificaţia acestei
„întâlniri în ceruri“ dintre Bătrân şi Bărbatul respectiv?

Unii cercetători au interpretat textul comparându-l cu aspecte din religia popoarelor

antice vecine Israelului. J. A. Emerton, într-un studiu incitant („The Origin of the Son of Man
Imagery“, în: Journal of Theological Studies 9, 1958, pp. 225-242), a considerat că în spatele
scenei din Daniel 7:13-14 se află ideea transferului (sau uzurpării) de putere petrecut între zeii
din Canaan. Bătrânul este zeul El (Ilu), divinitatea creatoare a Canaanului, care însă după
efortul creaţiei se „pensionează“. Se pare că este o idee comună în istoria religiilor ca marii
zei să se retragă din prim-plan după ce îşi epuizează forţele la creaţie şi să lase loc, de
bunăvoie sau nu, „lupilor tineri“. Tipul acesta de zeu „obosit“ este numit în istoria religiilor
deus otiosus „zeul ascuns“. Să ne amintim că Zeus îl înlăturase pe Cronos, care la rândul său
îl lichidase pe Uranus. În Canaan, El se retrage şi îl lasă să administreze treburile universului
pe Baal, zeul furtunii aducătoare de fertilitate. Emerton crede că „tânărul“ este chiar Baal, cu
care Iahve se identifică.
Ipoteza aceasta, rod al abordării istorico-religioase, ar putea da o explicaţie la nivelul originii
imaginii. Poate explica forma, nu însă şi conţinutul, pentru că în perioada când cartea Daniel a
fost scrisă (sec. II î.Hr.) monoteismul era indiscutabil.

Fiul Omului - idealul regelui israelit?

O altă ipoteză asupra interpretării textului la nivel strict istoric se concentrează pe

datul propriu al teologiei Israelului, fără influenţe externe. Fiul Omului ar putea fi o
întruchipare a regelui israelit ideal, a macabeilor (cartea Daniel a fost scrisă în preajma
revoltei macabeilor împotriva stăpânirii străine din 164 î.Hr.), poate chiar a Israelului adevărat
care rezistă în faţa succesiunii regatelor lumii reprezentate de cele patru fiare. Dar suntem pe
tărâmul ipotezelor şi e bine să ne oprim aici. Repet, ne aflăm la nivelul istoric al textului;
observăm însă că nu am aflat mare lucru. Părinţii Bisericii, cu unele mici excepţii, nu
cunoşteau ebraică sau arameică pentru a avea acces la original, iar pentru cartea Daniel au
folosit traducerea literară a lui Theodotion (sec. II d.Hr.), pe care au preferat-o Septuagintei.
În cazul de faţă, Theodotion consună cu textul arameic. Evident deci că la nivelul de
interpretare duhovnicesc, Părinţii Bisericii au văzut în Fiul Omului pe Mântuitorul Hristos, iar
în Cel vechi de zile pe Dumnezeu Tatăl. Într-adevăr, Fiul primeşte toată judecata (Matei
28:18). În Evangheliile sinoptice, El este numit „Fiul Omului“, dar şi domn (kyrios) ca şi
Iahve.

Această distingere este subliniată de Sf. Iustin Martirul şi Filosoful. Pentru Sf. Iustin
este unul dintre numeroasele pasaje vechi-testamentare care certifică prezenţa unei „alte“
persoane divine pe lângă Dumnezeul suprem (Dialogul cu iudeul Trifon, 31). Sugerarea
alterităţii trimitea la prefigurarea lui Hristos încă din Vechiul Testament. La fel, Sf. Ioan Gură
de Aur scrie că episodul certifică egalitatea de cinstire a Fiului cu Tatăl; Fiul avea stăpânirea
şi înainte, dar acum o primeşte de Tatăl (Comentariu la Daniel 7, 7). Observăm că şi Părinţii
înţeleg că este vorba de două persoane distincte.

Două personaje sau două momente?

Septuaginta însă surprinde printr-o perspectivă extraordinară. Iată cum traduce: „Am
privit în vedenia de noapte şi iată pe norii cerului venea şcinevaţ ca Fiul Omului şi ca Cel
vechi de zile a stat şi cei de faţă au stat în faţa Lui“.
Atenţie! Ceea ce este cel mai frapant, Septuaginta lasă deschisă posibilitatea de a înţelege nu
două personaje, ci două momente, realizând o paralelă între cele două ipostaze, pe care le
introduce cu conjuncţia ca (în greacă hos). Aceeaşi persoană merge pe norii cerului ca Fiul al
Omului, dar ca Cel vechi de zile stă alături de alaiul ceresc. Apoi, Septuaginta nu are în partea
finală a versetului indicaţia că unul se prezintă în faţa celuilalt, ci că alţii („cei de faţă“) au stat
în faţa aceluia. Dar este vorba de unul şi acelaşi.

La cartea Daniel, ediţia critică a Septuagintei a lui Ralfs reţine în paralel ambele
variante, adică atât Theodotion, cât şi Septuaginta propriu-zisă. Alte ediţii critice au încercat
să corecteze Septuaginta după Theodotion. Din păcate, aceeaşi întâietate acordată lui
Theodotion se observă şi în traducerile româneşti. Biblia din 1914, Biblia sinodală urmează
aici lui Theodotion, şi implicit textului masoretic, nu Septuagintei. Traducerea de la Polirom
care le pune în paralel pe amândouă traduce totuşi la Septuaginta unilateral, neamintind nici
măcar în notă această posibilitate reală ca Septuaginta să identifice personajele.

Dintre traducerile englezeşti ale Septuagintei, Brenton nu o reflectă, însă

Pietersma/Wright (A New English Translation of the Septuagint, Oxford, 2007) o traduce în
spiritul indicat mai sus: „he came as far as the ancient of days“. Într-adevăr, studii despre
textul grecesc al lui Daniel şi particularităţile Septuagintei au arătat că, deşi nu este exclusă o
corupere a textului, aceasta ar fi cea mai bună traducere. Gramatical vorbind, fie hos este
înţeles temporal (ceea ce ar sprijini citirea masoretică şi pe Theodotion), fie, mai logic,
îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi înaintea termenului „Fiul Omului“, arătând de fapt două
manifestări ale aceleiaşi persoane (cf. F. F. Bruce, „The Oldest Greek Version of Daniel“, în:
H. A. Brongers (ed.), Instruction and Interpretation, OTS 20, Brill, Leiden, 1997, p. 25). Într-
un excelent articol recent, Benjamin E. Reynolds, deşi nu identifică cele două persoane, arată
totuşi - şi acest aspect este important pentru noi - că în textul din Daniel Fiul Omului seamănă
în patru aspecte importante cu Cel vechi de zile: paralelismul „ca… şi ca“, sosirea pe norii
cerului, adorarea care i se cuvine (v. 14), poziţionarea alaiului ceresc faţă de el (v. 10/v.13)
(„The One Like a Son of Man According to the Old Greek of Daniel 7,13-14“, în: Biblica 89
(2008), nr. 1, pp. 70-80).

Întâlnirea celor două firi în Persoana Mântuitorului

Ceea ce mi se pare însă cel mai interesant, Noul Testament a reţinut exact această interpretare
spectaculoasă (R. Timothy McClay, The Use of the Septuagint in New Testament Research,
W.B. Eerdmans, Grand Rapids, Michigan/ Cambridge, 2003, pp. 157-158). În Apocalipsă 1
Hristos numit Fiul omului este reprezentat ca bătrân, asemenea Celui vechi de zile. Descrierea
lui în Apocalipsă 1:14 („capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada“) coincide
cu descrierea Celui vechi de zile din Daniel 7:9 („S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea
Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său, curat ca lâna“).

Cu alte cuvinte nu este o întâlnire dintre Fiul şi Tatăl în ceruri, ci o întâlnire între cele două firi
ale Mântuitorului: Fiul Omului -firea omenească, iar Cel Vechi de zile - firea dumnezeiască.

Pe lângă interpretările patristice menţionate mai sus, care presupun două personaje, regăsim şi
în Tradiţia Bisericii identificarea Celui Vechi de zile cu Fiul, nu doar cu Tatăl. De exemplu, s-
a spus: „Cel Vechi de zile S-a făcut copil“ (Pseudo-Atanasie, Cuvânt la Naşterea lui Hristos,
în: PG 28 961). De altfel identificarea cu Fiul este cea care în final s-a impus. Impunerea s-a
făcut însă mai târziu, în sec. XVII, când au existat dispute legate de reprezentarea
iconografică a Persoanelor Sfintei Treimi. Sinodul de la Moscova dintre 1666-1667, care s-a
bucurat şi de prezenţa altor biserici ortodoxe pe lângă cea rusă, a tranşat o problemă care trena
de un secol în legătură cu modalitatea de reprezentare iconografică. În Rusia existau icoane
numite ale paternităţii, în care Dumnezeu Tatăl reprezentat ca un bătrân Îl ţinea în braţe pe
Fiul, reprezentat tânăr, care la rândul Lui Îl ţinea pe Duhul reprezentat ca un porumbel.
Sinodul hotărăşte definitiv ca reprezentarea ca bătrân, Cel vechi de zile, nu mai trebuie
raportată la Tatăl, ci doar la Hristos (cf. Steven Bigham, The Image of God the Father in
Orthodox Theology and Iconography and Other Studies, Oakwood Publications, 1995, p. 58).

Vă mai amintiţi de axioma pe care am discutat-o acum câteva săptămâni, anume că

orice teofanie a Vechiului Testament este de fapt o hristofanie? Iată că, neaşteptat, din
perspectiva Septuagintei din Daniel 7:13, se confirmă.