REFERAT

Management

Tema: Şcolile de management

Efectuat: Dorofti Corneliu

Profesor: Andreea Baranga
 Evoluţia managementului. Şcolile de management.

Managementul empiric a apărut odată cu diviziunea muncii şi traiul omului în

grupuri organizate. Înainte de a se cristaliza ca ştiinţă, drumul parcurs de
„management” a fost de la o formă embrionară manifestată o dată cu constituirea
primelor colectivităţi umane în comuna primitivă, până la începutul secolului XX când
Henry Fayol şi Frederich Taylor prin lucrările „Administraţia industrială şi
generală”, respectiv „Principiile managementului ştiinţific” au analizat de o manieră
ştiinţifică, pentru prima dată, procesul de management şi sistemul de management,
elaborând un set de reguli, principii şi metode de conducere ştiinţifică.
Studiul literaturii de specialitate în domeniul managementului reliefează
existenţa unor multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile
şi natura conceptelor utilizate cu precădere. În opinia specialiştilor români, sunt
considerate 5 curente sau şcoli principale: clasică (tradiţională), sociologică
(behavioristă sau comportistă), cantitativă, sistemică şi contextuală.
1. Şcoala clasică (tradiţională) este reprezentată de F.W. Taylor,
considerat fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa „The Principles of
Scientific Management” publicată în anul 1911 arăta că „sistemul managementului
ştiinţific implică o revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o
revoluţie a stării de spirit a celor care sunt de partea conducerii”, identificând
următoarele principii fundamentale ale managementului:
* Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi
transformarea acestora în legi ştiinţifice;
* Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor
acestora;
* Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;
* Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între
muncitori şi manageri;
* Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.
Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: H. Fayol, G. Barth, H.
Gantt, Frank şi Lillian Gilbreth, E. Filene, H. Koontz, C. O'Donnel.
Unii autori îl consideră pe pe Henry Fayol adevăratul „părinte” al
managementului, un industriaş francez care a scris lucrarea „Administration
Industrielle et Générale”, în care a delimitat funcţiile managementului şi funcţiunile
firmei, a formulat un set de principii ale managementului şi a identificat atributele
managerului. În opinia sa, funcţiile managementului, funcţiunile organizaţiei şi
atributele managerilor sunt:
a. Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a
organiza (a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse
umane pentru a putea funcţiona), a comanda („a trage cele mai mari foloase de la cei
care formează unitatea în interesul întreprinderii”), a coordona (a realiza armonia între
toate componentele întreprinderii, pentru a-i facilita funcţionarea şi succesul) şi a
controla ( a verifica dacă totul se petrece conform programului adoptat şi principiilor
amise);
b. Funcţiunile organizaţiei: tehnică, financiară, comercială, contabilă, de
securitate şi managerială;
c. Atributele managerilor: calităţi fizice (sănătate, vigoare), mentale
(abilitatea de a înţelege şi a învăţa, judecată, vigoare mentală şi adaptabilitate),
morale (fermitate, responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate),
educaţionale (autoperfecţionare) şi experineţă (vechime în muncă).
d. Principiile managementului1:
* Diviziunea muncii bazată pe specializarea pe care economiştii o consideră
necesară pentru creşterea eficienţei;
* Autoritate şi responsabilitate. Fayol consideră autoritatea ca o combinaţie
între competenţa dată de poziţia managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii
(inteligenţă, experineţă, trăsături morale);
* Disciplină, ordine, echitate, iniţiativă, stabilitate, echilibru, spirit de echipă;
* Unitatea de comandă – prin care înţelege ca fiecare salariat să primească
ordine de la un singur superior;
* Unitatea de conducere – presupune ca toate deciziile să pornească din vârful
ierarhiei;
* Subordonarea intereselor individuale celor generale;
* Remunerarea – care trebuie să aducă un maximum de satisfacţii atât
executanţilor cât şi managerilor;
* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice – care presupune circuite scurte între nivelul
superior şi cel inferior al managementului.
În concluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la
conturarea ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor
organizaţiei şi elaborarea unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost pus
pe cercetarea funcţiunilor de organizare şi producţie, neglijându-se elementele de
natura resurselor umane şi a relaţiilor firmei cu mediul ambiant.
2. Şcoala sociologică (behavioristă, comportistă) este reprezentată de
D.Mc. Gregor, E. Mayo, Ch. Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează
1
prin situarea resurselor umane ale firmei pe primul plan în procesul de management,
stabilind un set de principii, reguli şi metode care să asigure valorificarea superioară a
potenţialului uman. Caracteristica dominantă studiilor comportiste este utilizarea
conceptelor şi metodelor sociologice şi psihologice, cum sunt: sistemul de valori,
comportament individual şi organizaţional, aptitudini, personalitate, caracter,
temperament, leadership, cultură organizaţională, sociogramă, studiul grupurilor,
dinamica de grup, etc.
Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în
considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a
acesteia, şcoala sociologică investighează aspectele informale ale managementului,
bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.
În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem
motivaţional, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ,
cu scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice
prin stimularea şi motivarea resursei umane.
Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea că în
exercitarea funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie
asupra naturii şi comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi Y2:
Teoria X are la bază următoarele premise:
• Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care
ar evita-o dacă ar putea;
• Datorită delăsării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi,
controlaţi, ameninţaţi sau pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;
• Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amiţie relativ
redusă şi mai presus de orice vrea să fie liniştit;
• Omul mediu este egoist şi indiferent la necesităţile organizaţiei din care face
parte;
• Omul mediu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele materiale, neglijând
nevoile psihosociale.
Teoria Y se bazează pe următoarele premise:
• Consumul de efort fizic şi intelectual în muncă este tot atât de necesar ca
odihna şi distracţia;
• Omul mediu învaţă nu numai să accepte, să îndeplinească sarcini şi să-şi
asume responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie iniţiativă;
• Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe
cele de natură psihosocială;

2
 • Controlul extern şi ameninţarea nu sunt singurele mijloace de atragere a
executanţilor la realizarea obiectivelor.
Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de
management autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de management
democratic, folosind metode participative de conducere.
Pornind de la cele două teorii, un alt reprezenatnt al şcolii sociologice, Octav
Gélinier a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.
În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:
• Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;
• Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra
creşterii performanţelor organizaţiei;
• Promovarea unui stil de management participativ;
• Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi
organizării informale.
3. Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C.
Afanisiev, F. Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi
proceselor de management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor
folosind instrumentarul matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă
s-au concentrat asupra activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare,
meritele principale constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la
cerinţele practicii economice, conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor
manageriale şi soluţiilor strategice propuse.
4. Şcoala sistemică – reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind
un rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice,
manageriale şi nu numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de „sistem”, care
reprezintă un „ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de
intercondiţionare, a cărui funcţionare permite atingerea unor obiective”. Aşadar,
organizaţia de tip economic, firma, este văzută ca un sistem complex (productiv,
social, economic) aflat în strânsă interdependenţă cu mediul ambiant.
Dintre reprezentanţii acestei şcoli, enumerăm: P. Drucker, H. Mintzberg, M.
Porter, J. Child, H.A. Simon, C. Barnard, etc.
Aportul major al acestei şcoli este abordarea firmei într-o viziune sistemică,
multidisciplinară şi identificarea unor modalităţi de creştere a eficienţei economice
prin structurare, adaptare la mediul ambiant şi nu în ultimul rând prin accentul pus pe
relaţiile dintre elementele de bază ale sistemului.
5. Şcoala contextuală
Deşi multţi autori consideră contemporană şcoala sistemică, un grup de
manageri, consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală
care are la bază premisa că nu există „reţeta succesului” în management, respingând
cu fermitate ideea formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal
valabile.
Şcoala contextuală recomandă fiecăru manager să identifice contextul în care
evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să
respecte acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă.
Cu alte cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor
reguli stricte pe care le recomandă ştiinţa managementului. Chiar dacă de exemplu,
un stil de management participativ este recomandat de ştiinţa managementului în
defavoarea unui stil autoritar, adoptarea sa în orice situaţie nu garantează succesul.
Într-un anumit context, un stil de management autoritar poate fi eficient – de exemplu
în condiţiile în care angajaţii unei firme nu-şi asumă responsabilităţi, nu au iniţiativă,
sunt delăsători şi sunt antrenaţi doar de stimulente materiale.
În concluzie, acelaşi stil de management practicat în contexte diferite, poate
avea consecinţe diametral opuse.

SCOLI, CURENTE SI METODE DE CONDUCERE

1. Scoli in managementul contemporan

2. Curente in managementul contemporan

3. Metode de conducere in managementul contemporan

1. Scoli si curente in managementul contemporan

Scolile de conducere se disting anumite componente manageriale cum ar fi:

conceptele si metodele de conducere; raporturile conducatorilor cu subordonatii si cu
mediul socio-economic; modul de funadamentare si de luare a deciziei, astfele avem:

a) Scoala conducerii functionale:

Avantaje – repartizarea riguroasa a sarcinilor pe compartimente carora le da

autonomie;

Dezavantaje – subestimeaza relatiile dintre aceste compartimente si, in plus,

izoleaza unitatea condusa de mediul socio-economic in care functioneaza.

b) Scoala conducerii empirice:

Avantaje – se bazeaza pe studierea realitatii, a succeselor si al esecurilor, dand

posibilitatea alegerii unei tehnici in situatii comparabile;

Dezavantaje – in conditiile unui mediu schimbator comporta riscuri numeroase

in momentele de restructurare, de ramuri de produse, abordare de piete noi.

c) Scoala conducerii prin folosirea metodelor matematice

 Avantaje – abordarea prin analiza matematica a unor probleme de conducere,
managerul isi defineste problemele précis, recurge la simbolurile pentru datele
cunoscute

Dezavantaje – accentuarea aspectelor cantitative duce la pierderea aspectelor

calitative.

a) Scoala sistemelor de comunicare

Avantaje – promovarea metodelor moderne de comunicare si astfel inscrierea intr-

un progress tehnico-economic al zilelor noastre

Dezavantaje – riscul pierderii din vedere a unor componente cum ar fi: resursele
materiale, financiare, umane etc.

d) Scoala deciziei

Avantaje – atentie prioritara a momentului essential al conducerii – decizia.

Dezavantaje – suprasolicitarea semnificatiei deciziei duce la negrijarea celorlalte

componente manageriale cepot duce la conflicte de ordin social sau unele tendinte
autocrate.

e) Grupul scolilor relatiilor umane

Cuprinde mai multe scoli: marxista, pluralista, rationalista, subiectivista, a

sistemelor sociale etc.

Particularitati ale acestor scoli:

- scoala sistemelor sociale - trateaza relatiile prin prisma raporturilor sociale;

- scoala subiectivista (psihologica) – acorda importanta elementelor

psihologice;

- scoala contingentei – atentie prioritara tangentei cu mediul exterior (opusa

scolii functionale);

- scoala pluralista (trataeaza grupurile ca pe entitati amorfe, influentand

conducerea in diverse moduri – diversificat, dezordonat.

Avantaje – asezarea in prim plan a relatiilor interumane, accent punandu-se pe

relatiile sociale, psihologice etc)

Dezavantaje – subestimarea progresului stiintifico-tehnic, capitalul, profitul etc.

2. Sisteme (curente) in managementul contemporan

a) Sistemul de management tehnicist – un sistem mai riguros, bazandu-

se pe disciplina, neglijand satisfacerea unor libertati individuale si de grup
(reprezentativa pentru managerii autocrati, autoritari)

b) Sistemul de management bazat pe relatiile umane. – un system mai

permitiv, acordand o atentie sporita relatiilor umane. Acest system presupune un grad
sporit de civilizatie, atat al conducatorilor cat si al celor condusi si presupune un
comportament correct in relatiile cu semenii (reprezentativa pentru managerii
democrat, populist)

3. Metode de conducere in managementul contemporan

a) Conducerea prin obiective – definirea clara a obiectivelor.

Aceasta metoda presupune urmatoarele etape principale:

- stabilirea obiectivelor prin elaborarea de planuri si programe de dezvoltare pe

termen mediu si lung;

- stabilirea obiectivelor derivate ce intregesc strategia unitatii respective;

- adaptarea prin schimbari ale structurilor organizatorice;

- urmarirea realizarii obiectivelor prin conexiune inverse;

- evaluarea periodica a realizarii obiectivelor, recompensarea individuala sau

colectiva a personalului ori sanctionarea lui in functie de rezultate.

Avantaje:

- intarirea responsabilitatilor fata de realizarea sarcinilor;

- motivarea personalului si crearea unui climat creative;

- corelarea nivelului salarizarii functie de rezultatele obtinute;

- optimizarea folosirii timpului de catre managerii generali prin distribuirea

catre adjuncti si alti sefi;

- crearea premiselor pentru efectuarea autocontrolului ce duce la cresterea

eficientei activitatii managerilor ai a firmei;

- evitarea situatiilor in care adjunctii se socotesc inutili, astfel evitandu-se

crearea de stari conflictuale.

Limitele managementului prin obiective:

- banalizarea ideii de conducere prin obiective;

- scopurile nerealiste ducand la cause nerealizabile;

- necitarea unui studiu atent si o activitate deosebit de compententa pentru a

nu se ajunge la pierderi catastrofale;

- tendinta de stabilire pe termen scurt a obiectivelor si neglijarea celor pe

termen lung

b) Conducerea prin proiecte (conducerea previzionala) – folosita in cazul

ivirii unor probleme noi si complexe, antrenandu-se specialistii din compartimentele
unitatii cat si din afara ei. Realizeaza o legatura stransa intre activitatea stiintifica si
activitatea practica (se investeste astazi pentru ziua de maine)
 c) Conducerea prin inovare sau dinamica – efortul de innoire
continua a activitatii unitatii: crearea de ceva “nou si diferit” si inlaturarea a ceea ce
este “vechi si depasit”. Necesitatea majora este documentarea temeinica deoarece
astfel de scambari pot duce la dezastre.

d) Conducerea prin rezultate - specifica scolii manageriale empirice. Are la

baza realitatea exista=enta la un moment dat, dar se risca prin neadaptabilitatea la
schimbarile ce au loc in lumea contemporana.

e) Conducerea colectiva- o metoda democratica de conducere prin faptul

ca toata lumea participa la conducerea unitatii. Este greu de pus in practica asa ceva,
eventual pentru strategii ce se iau la intervale mai mari de timp.

f) Conducerea participative – porneste de la idea participarii directe sau

prin collective cat mai largi de reprezentare la fundamentarea deciziei. Este un model
de motive a salariatilor in activitati sustinute pentru cresterea performantelor
intreprinderii.

g) Conducerea prin exceptie – corespunde pe deplin principiului piramidal

de conducere. Marele avantaj al acestei conduceri este acela ca decongestioneaza
lucratorii de problemele marunte, oferindu-le posibilitatea elaborarii de proiecte
viabile. Diferitele niveluri ierarhice sunt informate numai de neideplinirea la
standardele propuse, urmand ca masurile de corectare a abataerilor sa fie luate la
nivelul ierarhic ce are competenta respectiva.

Dar sa vedem care este situatia concreta in Romania.

Este clar si evident pentru oricine ca in conditiile trecerii tarii noastre de la o

economie centralizata excesiv, riguros planificata, dominata de monopolul de stat, cu
multe intrprinderi nerentabile si mari dezechilibre intre ramuri la o economie de piata
reglata de legea cererii si ofertei, autonomia agentilor economici, pluralism economic
si competitiv conduc macro ,dar in special microeconomic, nu numai ca are un rol
determinant in procesul de tranzitie dar si suporta multiple influente corespunzatoare
noilor mutatii economice ce au loc in sfera economica, politica, sociala, culturala.

Asa ca putem spune ca in evolutia stiintei se remarca in structurarea acesteia in

scoli, curente, miscari si tendinte cu abordari diferite. Toate aceste miscari au la
origine teorii si concepte, adunate in curente de gandire, pe care literatura de
specialitate le-a numit scoli.

Si asa cum spuneau Florin Tomescu, Constantin Bob si Cristina Bucur: „ceea
ce este mai important si mai presus de aceste nuantari legate de gruparea si
caracterizarea scolilor de conducere este faptul ca stiinta si practica managementului
au cunoscut mai ales in cea de-a doua jumatate a secolului nostru o evolutie
remarcabila.”

Potrivit unei opinii mai generale, in stiinta conducerii se pot delimita in functie de
natura conceptelor si metode de utilizare cu precadere, in raport cu functiile
conducatoare si ale firmei carora li se ofera prioritate, urmatoarele scoli: scoala clasica
(traditionala), scoala relatiilor umane, scoala cantitativa si scoala sistematica.