Sunteți pe pagina 1din 12

PARAPLEGIA

Paralizia este o notiune generala care se refera la pierderea miscarii si/sau a senzitivitatii, ca urmare
a lezarii sistemului nervos. Cunoasterea precisa a gravitatii leziunii este foarte importanta pentru a face o
prognoza in legatura cu ce parte a corpului va fi afectata de paralizie si de pierderea functiilor.
Paraplegia descrie o paralizie completa sau incompleta, afectand picioarele, uneori si trunchiul, dar
nu si bratele. Gradul in care este afectat trunchiul depinde de cat de afectata este maduva spinarii. Paraplegia
este rezultatul traumei asupra maduvei spinarii la nivelul T1 si mai jos.

Paraplegie completa
Termenul de paraplegie completa descrie pierderea completa si permanenta a abilitatii de a trimite
impulsuri nervoase sensitive si motorii spre grupele de muschi si functiile corpului, care sunt controlate de
nervii care se intind de la coloana vertebrala la nivelul T1 sau mai jos. Persoanele cu leziuni la nivelul T1
pot sa-si foloseasca bratele, care au toate functiile motorice a unei persoane sanatoase. Functia senzitiva
mai jos de nivelul la care se afla leziunea este pierduta, iar functia intestinelor si cea sexuala nu functioneaza
in parametrii normali.
Unii dintre pacientii cu paraplegie completa in partea inferioara isi pot misca trunchiul partial si
pot sta in picioare cu ajutorul unor orteze lungi (care sustin picioarele paralizate) si un cadru, care sustine
masa corporala cu ajutorul bratelor, balansandu-se cu ajutorul ortezelor. Acestia sunt capabili sa se
deplaseze pe distante scurte folosind acele elemente ajutatoare, fiind insa supravegheati.
Pacientii cu leziuni la nivelul T6 - T12 au de asemenea forta musculara partiala la nivelul
abdomenului si se pot deplasa singuri pe distante scurte, cu ajutorul ortezelor, un cadru sau carje, care sustin
incarcarea corporala cu ajutorul bratelor, balansandu-se cu ajutorul ortezelor.
Incercarea acestei forme de deplasare este in mod normal o decizie luata de o persoana avizata
(medic). Este nevoie de multa determinare si putere de a reusi si multi, care au paralizie totala nu vor dori
nici macar sa incerce. Cea mai comuna solutie de deplasare pentru cei paralizati complet va fi un scaun cu
rotile autoprolpulsat manual.

Paraplegia incompleta (parapareza)


Fiecare persoana cu paralizie incompleta este un caz unic. Cei mai multi pacienti cu paraplegie
partiala au un nivel diferit al dizabilitatii.
Recuperarea fiecaruia depinde de de 3 factori esentiali:

 1. Cat de grav a fost afectata coloana vertebrala;


 2. Nivelul la care se afla leziunea;
 3. Regiunea precisa care a fost afectata.

Potentialul recuperarii se poate vedea in mod normal in primele 6 luni dupa producerea leziunii, cu
toate ca se pot inregistra rezultate pozitive pana la 2-3 ani dupa accidentare. Potentialul recuperarii variaza
foarte mult de la individ la individ.

Succesul recuperarii este determinat si de alti factori:

 1. Accesul la o recuperare/kinetoterapie si la terapie ocupationala de inalta calitate, in mod normal aceasta


reprezentand o unitate specializata in traume ale coloanei vertebrale.
 2. Starea de sanatate generala dupa leziune si atitudinea mentala corecta, care este foarte importata in
maximalizarea revenirii oricarei functii potentiale.

Traumele de la nivelul toracelui si mai jos de el pot duce la paraplegie, fara ca bratele sa fie afectate.
In cazul leziunilor de la nivelul T1 pana la T8, exista adesea control al bratelor, dar un control slab al
trunchiului, ca urmare a lipsei controlului muschilor abdominali, echilibrul in pozitia sezand fiind bun.
Traumele lombare si sacrale duc la scaderea controlului flexorilor soldului si a membrelor inferioare.
Pe langa pierderea sensibilitatii sau a functiei motorie, oamenii cu paraplegie incompleta
experimenteaza si alte schimbari. Ei pot experimenta o functionare proasta a intestinelor si vezicii urinare.
Functia sexuala este afectata adesea sau chiar pierduta. Fertilitatea barbatilor poate fi afectata, in timp ce
fertilitatea femeii este in general neafectata. Alte efecte pot fi: tensiunea arteriala scazuta, imposibilitatea
de reglare a presiunii sangelui in mod eficient, controlul redus al temperaturii corpului, inabilitatea de a
transpira in zona inferioara leziunii si durerea cronica.

Paraplegia flasca
 Paraplegia flasca centrala se caracterizeaza prin bruschetea instalarii si intensitatea ei; intr-o leziune dorsala,
paralizia este insotita de suferinta muschilor centurii pelviene, cu hipotonie musculara, flasciditate si
picioare balante.
 Reflexele osteotendinoase, reflexele cutanate, abdominale, sunt abolite, semnul Babinski in paraplegia
flasca fiind caracteristic unei leziuni centrale.
 Tulburarile senzitive intereseaza atat sensibilitatea superficiala, cat si sensibilitatea profunda.
 Totodata intalnim retentie de urina cu glob vezical, cat si mictiuni dupa revarsare prin spraplin, edeme mai
delicve cu escare (pe sacru sau calcai) si ulceratii necrotice care pot ajunge pana la os.
 Mai frecvente sunt localizarile dorsale mijlocii.
 Cand leziunea ajunge la C3, poate prinde membrele superioare, iar la C4 va produce o paralizie
diafragmatica, cu respiratie costala superioara.
 Paraplegiile joase produc leziuni de con terminal.
 Forma flasca poate evolua fatal, prin infectii urinare, escare, casexie.
 Paraplegiile flasce pot fi provocae de traumatisme vertebro-medulare, boala Pott, hematomielia, abcesul
rece, poliomielita anterioara acuta, poliradiculonevrita, polineropatiile toxice si paralizii prin diskaliemie.
Trecerea paraplegiei in stadiul spastic se face lent, prin aparitia motilitatii si a reflexelor
osteotendinoase.
In stadiul flasco-spasmodic apar reflexele de automatism medular: tripla retractie si extensia
controlaterala a membrelor inferioare. Sfincterele ajung la un automatism vezical si rectal cu mictiuni
automate, independente de vointa. Cand nu mai apare motilitatea, se ajunge la o grava paraplegie spastica
cutano-reflexa in flexie.

Paraplegia spastica
 In paraplegia spastica, bolnavii vor prezenta o impotenta a membrelor inferioare cu contractura piramidala,
hiperreflectivitate osteotendinoasa, clonus, semnul Babinski, reflexe de aparare, fenomene de automatism
medular si tulburari sfincteriene.
 Mersul este greoi, spastic, cu abductia coapselor. Bolnavul taraste picioarele, situate in varus ecvin,
putandu-se ajunge la un mers digitigrad, topaitor, cu picioarele proiectate inainte si sprijinite de carje.
 In contracturi foarte puternice, bolnavul ramane imobilizat la pat instalandu-se retractii fibro-tendinoase si
tulburari trofice.
 Paraplegiile spastice pot fi intalnite in leconevraxite, compresiuni medulare, sceroza laterala amiotrofica,
in traumatisme, rani ale rahisului la batrani, in tetraplegia spastica din pahimeningita cervicala hipertrofica
(Charcot - Joffrey), unde se produc tulburari de sensibilitate, dureri si amiotrofii Aran - Duchenne.

Paraplegia spastica are un diagnostic mai bun ca paraplegia flasca.


In cazul unei leziuni traumatice sau infectioase care afecteaza integritatea maduvei spinarii, si nu
apare nici un semn clinic de recuperare spontana, este greu de crezut ca se va mai putea recupera ceva in
continuare.
Pe de alta parte, un proces de recuperare spontana care debuteaza in primele doua luni, se poate
intinde pe distante mai mari de timp: 2-3 ani, timp in care bolnavul nu trebuie abandonat.

RECUPERAREA PARAPLEGICILOR
In cazul unei leziuni traumatice sau infectioase care afecteaza integritatea maduvei spinarii, si nu
apare nici un semn clinic de recuperare spontana, este greu de crezut ca se va mai putea recupera ceva in
continuare.
Pe de alta parte, un proces de recuperare spontana care debuteaza in primele doua luni, se poate
intinde pe distante mai mari de timp: 2-3 ani, timp in care bolnavul nu trebuie abandonat.
O alta neintelegere des intalnita este ca paraplegici sunt invalizi. Cert este ca, cu o reabilitare
corespunzatoare si antrenament, majoritatea paraplegicilor pot reveni complet la o viata independenta,
inclusiv sa se intoarca la scoala sau munca, sa conduca o masina si sa aiba o familie.
"Paraplegia" reprezinta examenul cel mai complet pe care il sustine un kinetoterapeut in fata unui
pacient, pentru ca trebuie sa dea dovada de un inalt profesionalism si de imensa rabdare si bunavointa.
Scopul recuperarii lui este "de a ajuta pacientul sa se ajute singur", ceea ce inseamna:

 a-l face sa-si utilizeze partea buna a corpului pentru a compensa partea paralizata;
 a-l face sa-si accepte handicapul, considerandu-se ca are multe resurse de a fi util lui si celor din jur si ca
viata poate sa-i ofere destule satisfactii.
OBIECTIVELE RECUPERARII:

1. reeducarea vezicii si a intestinului;

2. reeducarea motorie;

3. reeducarea sensibilitatii.

1. Reeducarea vezicii si a intestinului

Asistarea tulburarilor sfincteriene este un obiectiv de prima importanta, neglijarea lui aducand
complicatii serioase, putand pune in pericol chiar viata pacientului. Afectarea mictiunii in diverse grade
este aproape regula la paraplegici. In perioada socului spinal sondajul este obligatoriu. Daca leziunea
completa a interesat zona sacrata medulara, atat detrusorul cat si sfincterele sunt flasce. In aceste cazuri
evacuarea urinei se obtine prin posturare (in sezand), cu presiune pe abdomenul inferior, prin contractii ale
peretelui abdominal.

2. Reeducarea motorie

Controlul motor al paraplegicilor va fi realizat pe baza unei scheme de program care priveste cele
patru componente (mobilitate - stabilitate - mobilitate controlata - abilitate), la care urmarim pozitia si
miscarea, tehnici de contractie si elemente facilitatorii.

Aici intra:

- Mobilitatea (initierea miscarii)


- Stabilitatea
- Mobilitatea controlata
- Abilitatea

3. Reeducarea sensibilitatii
Evaluarea sensibilitatii este relativ dificila, caci comporta o totala participare din partea bolnavului,
un inalt grad de subiectivism, dar si un efort de concentrare care-l oboseste repede. Este de preferat sa
testam sensibilitatea in 2-3 sedinte de scurta durata. Trebuie create conditii ambientale favorabile care sa
nu perturbeze examinarea. Evaluarea si recuperarea deficitului somato-senzitiv este strans legata de
evaluarea si recuperarea motorie, facand parte din ea si cade in sarcina kinetoterapeutului care va organiza,
efectua si urmari programul reeducarii deficitului senzitiv.
Etapele reeducarii motorii a pacientului paraplegic

a) reeducarea paraplegicului la pat;

b) reeducarea paraplegicului din sezand;

c) reeducarea paraplegicului pentru ortostatism si mers;


A. Recuperarea bolnavului paraplegic la pat
Procesul de recuperare a bolnavului paraplegic la pat
Desi imobilizat la pat, pacientul a depasit deja "socul spinal" si isi incepe recuperarea in spital
pentru aceasta etapa. In aceasta perioada, familia trebuie bine instruita pentru a i se asigura bolnavului o cat
mai buna reeducare functionala. Reeducarea la pat se practica in primele doua stadii si implica:
Pozitionarea urmareste doua principale obiective:

 Evitarea escarelor datorate presiunilor prelungite pe aceleasi zone (fese, sacru, spate, calcai). Se vor
schimba alternativ pozitiile corpului, se evita cutele cearceafului, se va masa si talca pielea.
 Evitarea retracturilor cu instalarea pozitiilor vicioase.

Debutata ca o paralizie flasca, treptat paralizia devine spastica (interesarea neuronului motor
central), flexorii si adductorii fiind primii afectati de spasticitate.
Posturarea va fi deci: coapsele, gambele in extensie, piciorul la 90 grade fata de gamba, coapsele
in usoara abductie cu perna intre ele.

Mobilizarile pasive

 In toate articulatiile si pe toata amplitudinea de miscare, se executa pe segmentele paralizate pentru


mentinerea unei bune circulatii sangvine, pentru prevenirea anchilozelor articulare, a retracturilor musculo-
tendinoase, pentru revenirea pozitiilor vicioase. Miscarile pasive se executa lent, amplu, cu blandete,
progresiv, articulatie dupa articulatie, incepand cu cele distale.
 Fiecare membru se lucreaza timp de 15 minute - 1 ora, de doua ori pe zi in primele sase saptamani, apoi
odata pe zi.

Mobilizarile active

 Pentru cresterea fortei musculare la membrele superioare si trunchi, se incep, desigur, dupa iesirea din
stadiul I al socului spinal si sunt absolut necesare pentru a compensa jumatatea inferioara paralizata.
 Se executa exercitii active ample, ale membrelor superioare libere, cu baston, cu minge medicinala, etc.
 Tonifierea musculaturii se realizeaza pin exercitii izometrice si cu rezistenta, utilizand gantere, extensoare,
elastice, etc.
 O atentie deosebita se acorda marelui dorsal, muschiul care face legatura intre membrul inferior si bazin,
adductor si extensor al bratului, care intra in actiune la sprijinul in carje sau bare paralele, ridicator al
semibazinului homolateral, antreneaza si membrul inferior respectiv, permitand mersul in 4 timpi.
 Antrenarea lui se face din decubit lateral, pacientul inercand sa ridice bazinul contra opunerii realizate de
kinetoterapeut.

Alti muschi importanti de a fi tonificati sunt: pectoralul, marele rotund, marele dintat, tricepsul
brahial, toti intrand in actiune in momentul transferului din pat, in scaunul cu rotile si invers.

 Se utilizeaza tehnica de facilitate, "secventialitatea pentru intarire", dar pot fi utilizate si altele: contractiile
repetate, inversarea lenta cu oprire, inversarea agonistica.
 Tonfierea si ameliorarea mobilitatii controlate a trunchiului inferior, care prin metodologia sa, urmareste
promovarea influxului nervos, de la musculatura puternica a trunchiului superior, spre muscultura slaba a
celui inferior, utilizand cunoscutele tehnici de "despicare" (chop) sau de "ridicare" (lifting), care se vor
executa din decubit, din semisezand si sezand.
 Efectele se materializeaza in tonifierea musculaturii abdominale ca si a extensorilor trunchiului inferior.

Gimnastica respiratorie
Reprezinta, de fapt, educarea repsiratiei abdomino-diafragmatice si facilitarea evacuarii secretiilor
bronsice prin posturile de drenaj atunci cand este cazul. Pentru reeducarea miscarilor respiratorii, intre
exercitii se executa miscari de respiratie sub rezistenta.

 In inspiratie, rezistenta este opusa de kinetoterapeut, prin aplicarea mainilor pe fata anterioara sau laterala
a toracelui. Mainile se opun maririi volumului cutiei toracice.
 In expiratie, kinetoterapeutul schimba pozitia mainilor in asa fel incat, pe de o parte, sa opuna rezistenta
rebordurilor costale, iar pe de alta parte, cu primele trei degete ale mainii stangi sa opuna rezistenta
muschiului diafragm, sub apendicele xifoid.
 Respiratia cu rezistenta se foloseste pentru diminuarea activa a oboselii intre exercitii. Dupa Steyskal
Lubor, respiratia este un factor de facilitate.
 In respiratia profunda se produce o relaxare a spasticitatii. Acestui moment kinetoterapeutic trebuie sa-i
acorde atentie.

Autoposturarile in pat

 Respectiv antrenarea pacientului de a-si schimba singur, fara ajutor, pozitia in pat. Bolnavul isi va mobiliza
initial membrele inferioare cu mainile pe directia in care urmeaza sa-si rasuceasca apoi corpul.
 Se va trece din decubit dorsal in lateral, apoi in ventral.
 Dupa primele 2-3 saptamani de paralizie flasca, treptat se instaleaza spasticitatea. Spasticitatea este salutara,
deoarece fixand postura membrelor inferioare in extensie, permite stablitatea genunchilor in ortostatism,
ajuta expulsia urinara, mentine densitatea osoasaprin forta musculara aplicata pe os.

Trebuie luate masuri pentru a milita intensitatea spasticitatii cum ar fi:

 Evitarea excitarii tegumentelor (prezenta escarelor, procese algice ale tesuturilor moi, mainile reci si aspre
ale persoanei care-l ingrijeste, frigul, etc).
 Evitarea starilor de enervare, stresurile, etc.
 Evitarea (tratarea) infectiei vezicale.
 Promovarea cu grija a posturilor reflex-inhibitorii ale spasticitatii (pozitiile Bobath).

Amintim doua posturi dintre cele mai importante:

 Abductia cu rotatiei externa si usoara extensie a coapsei, extensia genunchiului, dorsiflexia piciorului si
extensia degetelor.
 Rotatia in sens invers a umerilor si pelvisului.
 Incalzirea usoara a tegumentelor jumatatii inferioare a corpului.

Diminuand in acest fel spasticitatea, se vor putea efectua cu usurinta exercitii kinetice si in plus, se vor evita
posturile spastice disfunctionale.
B. Recuperarea pacientilor paraplegici in sezand
Procesul de recuperare a pacientilor paraplegici in sezand
Aceasta etapa se deruleaza in spital sau la domiciliu. Ridicarea in sezut este conditionata de
gravitatea leziunilor vertebrale determinate de traumatism. Fracturile instabile sau persistenta durerilor
spatelui, pot intarzia ridicarea in sezut. Cel mai tarziu, dupa 8-12 saptamani dupa traumatism, se incepe
vertializarea.

PRIMA ETAPA va fi pozitia "sezand alungit" (membrele inferioare intinse, genunchii in extensie). Este
pozitie cu suprafata mai mare de sprijin, cu stabilitate si echilibru mai bun. Pentru inceput, sprijinul se va
face si posterior pe membrele superioare, trunchiul avand o pozitie usor oblica spre spate sau fiind sprijinit
de perne sau suporti.
Pozitia "sezand alungit", cu palmele in sprijin lateral la nivelul marelui trohanter, este mai dificila,
cerand un echilibru mai bun. Aplecarea capului mult inainte, aduce centrul de greutate mai inauntrul
poligonului de sustinere, deci mareste echilibrul. Treptat, trunchiul va fi adus la verticala fara vreun sprijin
suplimentar, doar pe bazin.
Din aceasta pozitie, bolnavul va fi ajutat sa execute un program kinetic format in principal din:

Mobilizari pasive ale segmentelor membrelor inferioare paralizate, cu aceleasi motivatii ca si in perioada
reeducarii la pat (din decubit).

 Deoarece se afla la cateva saptamani de la lezarea maduvii, si spasticitatea s-a instalat, se foloseste tehnica
mobilizarilor pasive, pentru a declansa reflexul de intindere "stretch-reflex", care duce la ameliorarea
spasticitatii musculare.
 Intinderea muschiului se face lent, se mentine timp mai indelungat, 14-20 secunde si se repeta de cateva ori
intr-o sedinta.
 Relaxarea spasticitatii care urmeaza, poate sa dureze de la 30 de minute, la cateva ore, interval de care se
profita entru alte tipuri de exercitii.
 Spasticitatea ischiogambierilor este un obiectiv important: se ridica membrul inferior cu gamba pe umarul
asistentului, care face priza deasupra genunchiului, pe fata anterioara a coapsei; sa trunchiul este ajutat sa
se flecteze mult spre coapsa, mainile prind gleznele, genunchii ramanand perfect intinsi.
 Eventuala spasticitate a cvadricepsului, in general se menajeaza, caci a ajuta la transferul din pat pe scaunul
rulant.

Mobilizarile active, cu si fara ajutorul kineterapeutului, reprezinta un grupaj de exercitii cu obiective


diferite.

 1. Cresterea fortei musculare la nivelul membrelor superioare, a adductorilor si abductorilor


umerilor (marele dorsal, marele rotund, marele pectoral si marele dintat), ca si a tricepsului brahial - muschi
absolut necesari sprijinului pe maini pentru ridicarea sezutului de pe pat in vederea transferului.
 Tonifierea se face cu extensoare, haltere, exercitii izometrice, etc.
 Contractiile izometrice constau in contractii repetate ale muschiului respectiv, avand o durata
aproximativ 3s, urmata de o perioada de repaus de aceiasi durata, segmentul ramanand
imobilizat.
 Ele se repeta periodic, 5-10 minute la fiecare ora.
 Exercitiul de ridicare a sezutului se face din pozitia "sezand alungit", mainile sprijinindu-se pe
palme lateral de marele trohanter, sau kinetoterapeutul ajuta impingand in sus cele doua fese: se
executa izometria, solicitand pacientului sa-si mentina aceasta pozitie ridicata, cateva secunde.
 O varianta a exercitiului: mainile se sprijina pe doua carti, ceea ce obliga la o forta de ridicare
mai mare si ofera posibilitati de manevrare a trunchiului inferior mai mari.
 Din pozitia de ridicare a bazinului in sprijin pe maini, se executa miscari de lateralitate, rotatie,
antero-posterioare.
 Se exerseaza acelasi exercitiu din pozitia "sezand scurtat" cu picioarele atarnate la marginea
patului.

 2. Pentru transfer o mana se sprijina pe pat, cealalta pe bara scaunului cu rotile si se execut ridicarea
bazinului si translarea corpului in scaun.
 Aceasta performanta este insa pregatita de o serie de alte exercitii, care au drept scop mentinerea
trnchiului la verticalitate in postura "sezand alungit".

 3. Mentinerea pozitiei corecte a trunchiului pe bazin din sezand alungit cere un anumit antrenament.
 Se exerseaza stabilitatea trunchiului, mentinand sprijinul mainilor in spatele corpului, pe lateral.
 Pozitionarea posterioara a bratelor mareste baza de sustinere, fiind mai usor de mentinut.
 Mainile in lateral scad baza de sustinere, fiind pozitia cea mai dificila.
 Pentru a o usura, se apleaca mult capul si in acest fel centrul de greutate cade in interiorul bazei
de sustinere.
 Din "sezand alungit" se executa balansuri antero-posterioare ale trunchiului, rotatii, lateralitati
la care kinetoterapeutul opune rezistenta.
 De asemenea, din aceasta pozitie sunt indicate si exercitiile cu mingea medicinala si bastonul.

 4. Deplasarea bazinului si membrelor inferioare din pozitia "sezand alungit" este o etapa importanta.
 Se urmareste deplasara greutatii corpului prin exercitii dinamico-statice.
 Se lasa corpul in sprijin pe o mana, se ridica bazinul opus, se roteste trunchiul si se incearca o
tarare inainte sau inapoi a hemibazinului ridicat si a membrului inferior corespondent.
 Se face apoi balans cu spijin pe cealalta mana.
 Ca tehnica de facilitare se recomanda "stabilizarea ritmica".
 Mai tarziu se incearca deplasarea inainte - inapoi prin impingerea bazinului si membrelor
inferioare cu sprijin pe maini.
 Astfel pacientul invata sa-si miste membrele inferioare prin miscarile bazinului.

 5. Adaptarea pacientului la scaunul cu rotile este o etapa intermediara, dar pentru multi paraplegici poate fi
una finala, deplasarea cu scaunul rulant ramanand definitiva.
 Dupa ce pacientul a invatat sa treaca din pat in carucior si invers, antrenamentul se complica
prin invatarea trecerii din carucior pe un scaun obisnuit, pe scaunul WC-ului, sau chiar pe podea,
etc.
 Concomitent se urmareste dobandirea unei independente cat mai mari a pacientului prin
antrenarea unor abilitati cerute de viata obisnuita, de executarea unor activitati utile.

 6. Imbunatatirea controlului balansului trunchiului se realizeaza din "patrupedie" - pozitie care necesita o
stabilizare a bazinului pe solduri.
 Se ridica alternativ cate un membru superior, transferand propria greutate pe cealalta jumatate a
corpului, apoi se va ridica membrul superior opus.
 Kinetoterapeutul sustine bazinul ajutand balansul, iar apoi contrand usor acest balans. Se trece
apoi la exercitiul de "tarare": pacientul se lasa pe o parte, flectand cotul, in timp ce membrul
superior opus paseste inainte, tragand hemicorpul si hemibazinul respectiv si antrenand astfel
membrul inferior.
 "Patrupedia" si "tararea" bine antrenate, pot deveni un mijloc de locomotie pentru paraplegic.

 7. Intensificarea exercitiilor de crestere a activitatii voluntare a musculaturii membrelor inferioare.

A DOUA ETAPA este pozitia "sezand scurtat", adica pozitia de stand pe scaun.
Este o pozitie care va fi antrenata cu toata atentia, pentru ca ea va fi pozitia din scaunul cu rotile cu care se
va deplasa pacientul. Din aceasta postura, mai putin stabila decat precedenta, cerand deci un mai bun
echilibru se vor relua toate tipurile de exercitii.

 Este recomandabil ca piciorele bolnavului sa se sprijine pe podea.


 Odata obtinut un bun echilibru din pozitia "sezand scurtat" se incep exercitiile de transfer din pat pe scaun
si invers, din pat sau scaun, in scaunul cu rotile si invers, din scaunul cu rotile pe WC si invers, etc.
 Instalat in scaunul cu rotile, paraplegicul va relua exercitiile descrise la pozitiile sezande, pe care le va
completa cu invatarea conducerii scaunului, precum si tot felul de activitati casnice: sa gateasca, sa spele
vase, sa lucreze la masa, sa faca ordine in casa, etc. Aceste activitati trebuie considerate ca terapie
ocupationala, nu numai ca activitati utile, necesare pentru viata din casa si independenta bolnavului.

Independenta paraplegicului in scaunul rulant, poate merge mai departe spre activitati recreative si sportive
in afara casei, participarea la bine-cunoscutele meciuri de baschet purtate intre echipe de paraplegici in
carucioare, condusul masinii, tenis de masa, tenis de camp, tir cu arcul, cusa cu obstacole pentru carucioare
ortopedice, etc.

C. Recuperarea pacientilor paraplegici in mers si ortostatism


Procesul de recuperarea pacientilor paraplegici in mers si ortostatism
Asa-zisul "criteriu Guttman" prevede ca in momentul in care paraplegicul isi mentine echilibrul
stand in sezut, cu ochii inchisi si cu bratele intinse inainte, se poate incepe programul de ortostatism si mers.
In unele cazuri, ridicarea in picioare a paraplegicului necesita aplicarea ortezelor de la treimea superioara a
coapsei pana la picior. Orteza trebuie sa asigure rigiditatea membrelor inferioare, dar la nivelul genunchilor
sa aiba o balama, care sa permita flectarea acestora cand pacientul sta pe scaun. Daca musculatura
abdominala si sacrolombara este deficitara, se adauga un corset de sustinere. Cu sau fara ortezarea
membrelor inferioare, pacientul va utiliza carjele pentru mers. Desi multi paraplegici isi vor organiza viata
si profesiunea ca dependenti de scaunul cu rotile, totusi se indica sa se depuna toate eforturile in exersarea
ambulantei, chiar daca aceasta practic nu va insemna pe viitor modalitatea de deplasare a bolnavului.
Exercitiile de ambulatie sunt necesare pentru ca:

 Reduc spasticitatea si previn contracturile.


 Pun in functiune toata musculatura voluntara capabila sa raspunda.
 Previn osteoporoza si pierderea calcica, cu fragilizarea oaselor.
 Previn formarea calculozei urinare.
 Pevin osificarea reflexa a tesuturilor moi.
 Sunt benefice pentru drenajul urinar.
 Permit accesul paraplegicului in unel locuri in care scaunul cu rotile nu poate patrunde.

Ambulatia necesita un efort enorm, apreciat ca fiind la fel de mare ca acela pe care il reclama
alergarea fata de mersul obisnuit la un individ sanatos.
Intensitatea cheltuielilor energetice este mai mare la pacientii spastici. Sunt mai usor antrenate la
ambulatie, cazurile cu paralizii flasce, decat cele cu paralizii spastice. In afara de spasticitate, pierderea
sensibilitatii este un alt factor care solicita un efort crescut pentr muschi de a mensine echilibrul. Obezitatea
este, de asemenea, o cauza de crestere a consumului energetic in ambulatie.
Antrenarea marelui dorsal si a centurii scapulare se face si intre barele paralele cu o instalatie de
scripeti. Pacientul se ajuta de brate si trage de pelvis inainte; treptat se creste greutatea de pe scripete. Se
exerseaza echilibrul si in afara barelor paralele, la zid, sprijinit de carje, deplasand cate o carje in lateral,
apoi inainte. Cu spatele la perete, cu sprijin pe carje,isi va ridica picioarele de pe sol. Va invata treptat sa
se ridice de pe scaun si chiar de pe sol, ajutandu-se de carje.
Mersul poate incepe cand muschii adductori si abductori ai umarului pot ridica o greutate de cel
putin 15 kg, pentru mersul in carje, sau cand cvadricepsul este in posesia unei forte de ridicare de 30-35 kg,
pentru mersul fara protezare - ortezare.
Reeducarea mersului se adreseaza unei miscari complexe care antreneaza lanturile cinematice ale
intregului organism. In cazul an care paraplegiile raman definitive, nu se pune problema mersului obisnuit,
ci a dezvoltarii unor mecanisme de compensare si a crearii unor noi stereotipuri dinamice. Miscarile
efectuate in vederea reeducarii echilibrului, in aceste conditii devin deosebit de importante.
Etapele principale ale reeducarii mersului sunt urmatoarele: ridicarea in pozitia ortostatica, mersul
intre bare paralele, mersul cu carje axilare, cu carje canadiene, mersul cu baston, mersul fara sprijin si
mersul pe teren accidentat. Uneori, in aceste programe sunt folosite si diverse aparate stimulatoare (vizuale,
auditive, excitatoare, electrice). Deosebit de important in reeducarea mersului, este nu numai momentul in
care se permite incarcarea membrului inferior ci si marirea progresiva a incarcaturii.
In programul de recuperare a paraplegicilor, un rol important il are pregatirea deficientelor, in
vederea prevenirii eventualelor caderi accidentale.
Exercitiile de cadere si ridicare se vor efectua trecandu-se prin etapele urmatoare: exercitii pe saltea,
fara carje, cu carje, cu si fara ajutorul kinetoterapeutului.
Deficientul va fi invatat cum sa cada, eliberand carjele in lateral si cum s se ridice folosind carjele.
Se executa apoi un exercitiu pe sol (fara saltea), cu si fara ajutorul kinetoterapeutului, exercitii pe teren
variat (scari, denivelari, diverse obstacole).
Recuperarea functionala a bolnavilor paraplegici este axata pe programul de kinetoterapie prezentat
anterior. Odata depasite primele doua stadii de evolutie a paraplegicilor recuperabili, pe langa aspectele
medicale, la fel de importante sunt si cele de resocializare, care sa permita in final incununarea programului
de recuperare si a efortului depus pe o durata de mai multi ani, prin redarea unor independente cat mai mari
acestor bolnavi.
BIBLIOGRAFIE

1. Dawnie, P., (1993). Neurology for physiotherapists, Ed. Cash’s Textbook, Ed. Medicală,Bucureşti
2. Mărgărit, M. Mărgărit, F., (1997), Principii kinetoterapeutice în bolile neurologice,
Ed.Universităţii din Oradea
3. Mărgărit, M., Mărgărit, F., Heredea, G., (1998), Aspecte ale recuperării bolnavului neurologic,
Ed.Universităţii din Oradea
4. Pendefunda, L., (1993), Neurologie Practica, Ed. Medicala, Bucuresti
5. http://www.elipetromed.ro/metodologia-de-recuperare-a-pacientilor-cu-paraplegie.html