SEMINARUL NR.

1
„Introducere în studiul dreptului penal”

I. Plan de seminar:
IA.Generalităţi privind dreptul penal
24 definiţia dreptului penal
25 caracteristicile dreptului penal
26 obiectul dreptului penal
27 scopul dreptului penal
28 subramurile dreptului penal
29 funcţiile dreptului penal
30 necesitatea dreptului penal
31 locul dreptului penal în sistemul dreptului
IB. Ştiinţa dreptului penal
32 definiţie
33 obiectul ştiinţei dreptului penal
34 sarcinile ştiinţei dreptului penal
35 ştiinţele penale (criminale)
36 ştiinţa dreptului penal român

IA. Generalităţi privind dreptul penal

a. Definiţia dreptului penal:
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format
din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la
răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate
sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice sau juridice,
care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori
sociale ale statului de drept, democratic şi social.

b. Caracteristicile dreptului penal:

Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi
anume:
1. termenul de “drept penal” cunoaşte două accepţiuni:
♣ ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o totalitate de norme juridice cu
acelaşi obiect de reglementare,
♣ ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi concepţiilor
despre dreptul penal ca disciplină de studiu,
2. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
3. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această
autonomie îmbracă trei aspecte:
37 autonomie normativă, în sensul că dreptul penal îşi creează singur
normele de conduită. Totuşi, dreptul penal nu poate incrimina o faptă
care potrivit unei alte ramuri de drept reprezintă exercitarea
legală a unui drept,
38 autonomie conceptuală, dreptul penal folosind termeni specifici altor ramuri de
 drept, dar dându-le noi sensuri (ex. art. 147 C. Pen.),
39 autonomie procedurală, în sensul că procesul penal se bucură de o
independenţă completă în raport cu procedurile nepenale.
4. dreptul penal are o structură unitară (art. 362 C. pen.),
5. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
6. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile
de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum
şi sancţiunile aplicabile,
7. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale,
8. are instituţii specifice, acestea fiind:
♣ infracţiunea
♣ răspunderea penală
♣ sancţiunile
9. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre
subiectele raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă,
fiind cel care realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor şi
aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile sociale apărate de dreptul
penal sunt de interes public,
10. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când
protecţia valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul
altor norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de protecţie este
inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când alte ramuri se
dovedesc ineficiente.
11. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad
doar anumite categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub
protecţia normelor morale, religioase sau sub protecţia normelor altor
ramuri de drept. În acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate
acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita
existenţa unei valori protejate.

c. Obiectul dreptului penal:

Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce
se nasc între membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a
relaţiilor sociale ce se creează şi se dezvoltă în jurul şi datorită acestor
valori. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea de a
nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.
Respectarea acestor îndatoriri asigură existenţa normală a societăţii,
ducând la existenţa unor raporturi de cooperare.
Dacă nu se respectă aceste norme, raporturile de cooperare se
transformă în raporturi de conflict între Stat şi cei care nu respectă
ordinea de drept impusă prin preceptele legale. Astfel, cele două tipuri de
raporturi, reprezintă obiectul dreptului penal.
În doctrină există opinii diferite privind obiectul dreptului penal şi anume: unii
autori consideră că ar face parte din obiectul dreptului penal numai
relaţiile sociale ce apar în urma săvârşirii infracţiunii (deci, numai
raporturile de conflict), alţii consideră că, din sfera dreptului penal fac
parte ambele tipuri de raporturi, întrucât prima opinie restrânge sfera
dreptului penal, dându-i un caracter strict represiv.
În concluzie, relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de
reglementare al dreptului penal, au o existenţă obiectivă, anterioară
încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie forma unor relaţii
de conflict ce apar după încălcarea legii. Astfel, iniţial, normele dreptului penal
ne arată ceea ce nu avem voie să facem, prin interzicerea acestor fapte
ca infracţiuni, şi numai după încălcarea lor (prin săvârşirea unei
infracţiuni) intervine latura represivă a dreptului penal.

d. Scopul dreptului penal:

Acesta este prevăzut în art. 1 Cod penal potrivit căruia: “legea penală apără,
împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea
şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu,
membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad
sub incidenţa legii penale.
Enumerarea valorilor sociale, din art. 1 C. pen. are un caracter exemplificativ şi nu
limitativ, dreptul penal ocrotind şi alte valori sociale ce nu sunt prevăzute
expres în acest articol.
Ex. apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.
Trebuie menţionat că nu există valori sociale consacrate expres de
dreptul penal, toate valorile pe care acesta le apără fiind create de alte
ramuri de drept. Astfel, se observă că protecţia penală a unei valori
sociale intervine doar atunci când protecţia conferită de alte ramuri de
drept se dovedeşte insuficientă, dreptul penal venind aşadar ca o
“ultima ratio” în protejarea, conservarea şi apărarea unei valori sociale.
Ex. denumirea de bun mobil ce aparţine altuia este întâlnită frecvent în
domeniul dreptului civil. Când acest bun este luat pe nedrept din pesesia
sau detenţia unei persoane de către altă persoană cu scopul de a şi-l
însuşi pe nedrept, dreptul penal intervine pentru sancţionarea
respectivei persoane şi redarea bunului posesorului sau proprietarului.
Se poate astfel observa că dreptul penal a avut şi are o poziţie exclusivă în
domeniul apărării celor mai importante valori sociale.

e. Subramurile dreptului penal:

Acestea sunt:
40 dreptul penal internaţional format din totalitatea tratatelor internaţionale şi
convenţiilor în materie de drept penal la care România este
parte (Convenţia Europeană de Extrădare – Paris 13 decembrie 1957);
41 dreptul internaţional penal cuprinde norme privitoare la reprimarea
infracţiunilor contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni
internaţionale (terorismul, traficul de stupefiante);
42 drept penal intern şi drept penal extern sau internaţional;
 43 dreptul penal al afacerilor;
44 dreptul penitenciar sau drept execuţional penal (în ultima vreme tinde să
devină o ramură de drept autonomă, unii autorii făcând şi
comparaţii între cele două ramuri, oferindu-i dreptului penitenciar
un caracrer independent);
45 dreptul penal al mediului înconjurător;
46 dreptul penal al minorului;
47 în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi
ramuri de drept şi anume drept penal european, idee dezvoltată în
cadrul Consiliului Europei şi Uniunii Europene.

f. Funcţiile dreptului penal:

48 previne săvârşirea infracţiunilor prin incriminarea faptelor
periculoase (prevenţia generală);
49 asigură cadrul legal de realizare a funcţiei de apărare socială;
50 asigurară dezvoltarea noilor valori şi relaţii sociale;
51 orientează conduita umană în spaţiu şi timp privind respectarea
normenlor penale;
52 intimidează atitudinea destinatarilor legii penale, prin caracterul aflictiv al
sancţiunilor aplicabile;
53 reeducă comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse;
54 protejează atât valorile sociale pe care se clădeşte o societate, dar şi
persoana care a încălcat legea penală împotriva unei represiuni
abuzive din partea celor care aplică legea (protejarea sub un
dublu aspect);
55 motivează comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea
legii penale, prin existenţa unor instituţii ca desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului sau prin denunţarea faptei
de către autor în cazul anumitor infracţiuni;
56 funcţia normativă – ce constă în sarcina statului, îndeplinită prin
intermediul legiuitorului, să reglementeze toate relaţiile de
apărarea socială esenţiale. Legiuitorul este obligat să identifice
în realitate care fapte trebuie incriminate, sistemul de sancţiuni
aplicabil făptuitorului şi să disciplineze relaţiile sociale
referitroare la reacţia statului prin organele sale competente.
Astfel, se poate observa că funcţiile dreptului penal se împart în două:
♣ una protectoare, cu un aspect preventiv
♣ una educativă, având un aspect represiv.

g. Necesitatea dreptului penal:

Aceasta este determinată de:
57 necesitatea apărării tuturor valorilor sociale (se realizaează astfel o
securitate a sistemului de valori pe care o societate se bazează
şi se dezvoltă la un momentdat);
58 existenţa fenomenului infracţional şi combaterea lui (criminalitatea);
59 necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor
 sociale (aceasta trebuie făcută în interesul societăţii şi cu
respectarea drepturilor omului).

h. Locul dreptului penal în sistemul dreptului:

Cu toate că dreptul penal are un caracter autonom, totuşi, el are legături şi
cu alte ramuri de drept în vederea apărării cât mai bine a tuturor valorilor
sociale.
Astfel, acesta interacţionează cu:
60 dreptul constituţional – pe considerentul că în art. 1 din Constituţie
sunt prezentate principalele valori sociale pe care statul le
apără, Astfel, potrivit unor autori parametrii constituţionali de control
asupra legislaţiei penale se pot grupa în două categorii:
♣ principiile constituţionale ale dreptului penal, (adică acele reguli
edictate de Constituţie cu referire specială la dreptul penal) - în
art. 22 alin. 3 se prevede că pedeapsa cu moartea este interzisă,
art. 19 face o prezentate generală a extrădării şi expulzării, art.
15.alin. 2 prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, etc.
♣ principiile constituţionale incidente în materia dreptului penal,
(adică acele reguli nespecifice dreptului penal, dar care influenţează
obiectul protecţiei penale) – art. 16 alin. 2 care consacră
principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii,
61 dreptul procesual penal – întrucât infracţiunile stabilite de dreptul
penal se urmăresc şi se judecă prin normele dreptului procesual
penal;
62 dreptul execuţional penal – acesta având ca obiect de studiu modul în care
se execută pedepsele stabilite de dreptul penal;
63 dreptul civil – care reglementează relaţiile privind patrimoniul, dreptul
penal cuprinzând infracţiuni îndreptate împotriva acestuia
(furtul, tâlhăria, abuzul de încredere);
64 dreptul familiei – dreptul penal incriminând faptele de bigamie, abandon de
familie, fapte reglementate prin normele dreptului familiei;
65 cu dreptul contravenţional – ambele ramuri de drept incriminează fapte
ilicite, vătămătoare pentru valorile sociale. Totuşi, dreptul
contravenţional incriminează fapte de o gravitate mai mică şi
are un sistem sancţionator mai blând. Aceeaşi faptă nu poate
constitui contravenţie şi infracţiune în acelaşi timp. Dreptul
contravenţional împrumută anumite reguli şi principii de la dreptul
penal: principiul legalităţii, caracterul personal al răspunderii.

IB. Ştiinţa dreptului penal

a. Definiţie: Aceata reprezintă o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă
totalitatea conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la dreptul
penal, prin care se justifică şi se explică necesitatea, sarcinile şi scopul
dreptului penal ca ramură de drept distinctă.
b. Obiectul ştiinţei dreptului penal:
66 ştiinţa dreptului penal trebuie să explice care este originea, conţinutul şi
structura normele juridice penale,
67 să analizeze condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor
ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal,
68 să stabilească măsurile ce sunt necesare a fi adoptate pentru prevenirea şi
combaterea infracţionalităţii,
69 ştiinţa dreptului penal are rolul de a studia atât dreptul penal în
vigoare, dar şi normele abrogate, făcând un studiu comparativ şi
evolutiv al dreptului penal.

c. Sarcinile ştiinţei dreptului penal:

70 studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi
dinamismul lor;
71 cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre
principiile exprimate în norme juridice penale;
72 analizează evoluţia fenomenului infracţional.

d. Ştiinţele penale (“criminale”):

73 criminologia – studiază geneza infracţionalităţii;
74 penologia (ştiinţa penitenciară) – studiază pedepsele şi celelalte
sancţiuni de drept penal;
75 criminalistica – studiază metodele, mijloacele şi tehnicile în vederea
descoperirii, cercetării infracţiunii şi descoperirii infractorilor;
76 medicina legală – studiază cauzele producerii morţii violente,
stabilesşte numărul zilelor de îngrijire medicală în cazul
infracţiunilor contra sănătăţii şi integrităţii persoanei;
77 psihologia judiciară – studiază persoana umană implicată în drama
săvârşirii unei infracţiuni.

e. Ştiinţa dreptului penal român

Se poate afirma, pe drept cuvânt, că întemeietorii ştiinţei dreptului penal
român sunt: Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz, care sunt autorii primelor
tratate de drept penal din România. O contribuţie deosebită a avut-o şi Vespasian
V. Pella – membru fondator al “Asociaţiei internaţionale de drept penal” (Paris
–1924).

II. Idei fundamentale:

1. Dreptul penal se bucură de o “popularitate” în rândul şriinţelor juridice prin
existenţa şi folosirea unor termeni precum: infracţiune, infractor,
recidivă, crimă, pedeapsă, etc.
2. Dreptul penal este supranumit “câinele de pază” al ordinii sociale, revenindu-i cea
mai grea misiune, aceea de a apăra întreaga societate împotriva tuturor faptelor
periculoase.
3. Valorile sociale pe care legea penală le apără au un puternic caracter moral şi
religios: să nu ucizi!, să nu furi!
4. Cu toţii suntem subiecţii de drept penal, prin faptul că legea penală
ne este adresată tuturor spre strictă respectare, dar în acelaşi timp
suntem protejaţi de normele dreptului penal impunându-le tututor
obligativitatea ne a nu ne vătăma în nici un fel.

III. Vocabular specific:

78 abatere – acţiunea de a se îndepărta de la o regulă de conduită.
79 abolire – acţiunea de a desfiinţa o instituţie, o stare sau un obicei.
80 abuz de drept – faptă prin care se încalcă legea.
81 antropologie criminală – ramură a antropologiei care studiază
criminalitatea ca fenomen biologic; fondatorul acestei ramuri a fost
italianul Cesare Lombroso,
82 caracter represiv – caracter sancţionator.
83 constituţionalitate – însuşirea unui act normativ de a fi conform
Constituţiei.
84 doctrină penală – literatura de specialitate în domeniul dreptului penal.
85 drept penal – denumire ce derivă din cuvântul latin “poena” cu înţelesul de
pedeapsă.
86 faptă periculoasă – act prin care se vatămă ori se lezează o anume
valoare socială.
87 jus puniendi – dreptul statului de a pedepsi pe cel care a violat o normă penală.
88 politică penală – modalitatea de abordare şi rezolvare din partea puterilor
statului, prin prisma instrumentelor penale a anumitor probleme
juridice. Cu ajutorul politicii penale putem stabili forma de
guvernământ a unui stat a cărei legislaţie penală o analizăm. Politica
penală este parte a politicii generale, a statului ce cuprinde
mijloacele de prevenireşi combatere a afenomenului infracţional.
89 ramură de drept autonomă – componentă a sistemului de drept
independentă, cu un obiect specific şi instituţii proprii;
90 ştiinţa dreptului penal român – ramură a ştiinţelor juridice ce cuprinde
totalitatea cunoştinţelor despre fenomenele juridico-penale.
91 valoare socială – însuşirea unui bun de a satisface o anumită trebuinţă
individuală sau socială; astfel, omul creează valori şi se creează prin
aceste valori

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 1 din Codul Penal coroborat cu art. 1 din Constituţie.
- Art. 2 din Codul Penal coroborat cu art 23 alin. 12 şi art. 73 lit. h) şi i) din
Constituţie.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Noţiunea de drept penal: concept şi caracterizare;
2. Importanţa şi nesecitatea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice;
3. Caracterele dreptului penal;
4. Obiectul dreptului penal: definiţie şi opinii;
5. Scopul dreptului penal;
6. Subramurile dreptului penal.
7. Funcţiile dreptului penal;
8. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional;
9. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal;
10. Legătura dreptului penal cu dreptul civil;
11. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei;
12. Ştiinţa dreptului penal: concept şi importanţă
13. Obiectul ştiinţei dreptului penal;
14. Scurtă prezentare a ştiinţelor penale;
15. Ştiinţa dreptului penal în România: apariţie, figuri de marcă;
16. Analiza art. 1 din C. pen. în raport cu art. 1 din Constituţia României.
17. Analiza art. 2 din C. pen. coroborat cu art 23 alin. 12 şi art. 73 lit. h) şi i) din
Constituţie.

VI. Grile
1. Scopul legii penale îl reprezintă:
a) prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către cei obligaţi să respecte
legea penală
b) apărea suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului
român, a persoanei cu drepturile şi libertăţile sale împotriva infracţiunilor
c) formarea, de către destinatarii legii penale, a unei atitudini corecte faţă
de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială.

2. Dreptul penal:
a) este o ramură de drept autonomă
b) este o ramură de drept privat
c) este o ramură de drept public.

3. Dreptul penal:
a) apără toate valorile sociale, morale şi religioase
b) incriminează toate faptele periculoase
c) are un caracter pur represiv.

4. Sunt instituţii specifice dreptului penal:

a) infracţiunea
b) procesul penal
c) răspunderea penală.

5. Caracterul subsidiar al dreptului penal reiese din:

a) subordonarea sa faţă de alte ramuri de drept
b) interdependenţa sa cu alte ramuri de drept
c) faptul că protecţia valorii sociale apărate nu mai poate fi realizată prin
intermediul altor norme, astfel că recurgerea la mecanismul penal de
protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când
alte ramuri se dovedsc ineficiente.
6. Obiectul dreptului penal este format din:
a) numai din relaţii de conflict ce apar ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni
b) din relaţii de conflict şi de conformare
c) numai din relaţii de conformare.

7. Sunt subramuri ale dreptului penal:

a) dreptul penal al afacerilor
b) dreptul penal al mediului înconjurător
c) dreptul execuţional penal.

8. Misiunea principală a dreptului penal este:

a) de a orienta conduita uman ă în spiritul respectării legilor şi al promovării
valorilor sociale
b) de a motiva comportamentul indivizilor de a se abţine de la încălcarea legii
penale, prin existenţa unor instituţii ca desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului sau prin denunţarea faptei de către autor în cazul
anumitor infracţiuni
c) de a reeduca comportamentul persoanelor ce au încălcat preceptele impuse.

9. Prin faptă periculoasă, în înţelesul legii penale, se înţelege:

a) orice faptă care periclitează una din valorile sociale prevăzute în art. 1
C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei
pedepse
b) actele prin care se vatămă o valoare ce beneficiază de protecţie juridico-
penală
c) actele prin care se lezează o valoare morală, religioasă sau de orice altă
natură.

10. Valoarea socială, în înţelesul legii penale, reprezintă:

a) caracteristica unui bun de a satisface nevoile esenţiale ale membrilor unei
societăţi la un momentdat pe un teritoriu determinat
b) atributul acordat unor stări, situaţii, împrejurări în măsura în care acestea
sunt de natură să satisfacă cerinţele oamenilor
c) au o existenţă abstractă, nematerială.

Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-a,c ; 3-nici un răspuns corect; 4-a,c; 5-b,c; 6-b; 7-
a,b,c; 8-nici un răspuns corect, 9-a,b ; 10-a,b,c.
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce este dreptul penal ?
2. Care sunt instituţiile fundamentate ale dreptului penal ?
3. Cum caracterizaţi dreptul penal ?
4. Ce categorii de relaţii sociale formează obiectul dreptului penal ?
5. Care sunt subramurile dreptului penal ?
6. Care sunt funcţiile dreptului penal ?
7. Care profesori sunt consideraţi întemeietorii dreptului penal român?
8. Ce se înţelege prin “caracter represiv” şi “jus puniendi” ?
9. Ce reprezintă ştiinţa dreptului penal ?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Importanţa şi justificarea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice.
2. Conceptul de valoare socială în dreptul penal.
3. De ce nu trebuie să confundăm scopul dreptului penal cu funcţiile
acestuia?
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Ştiinţa dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice.
C. Temă de licenţă:
1. O nouă abordare privind constituţionalitatea normelor juridico-penale.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 2
„Evoluţia, principiile şi izvoarele dreptului penal”

I. Plan de seminar:
IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal român
- Epoca prestatală (antichitatea)
- Evul Mediu
- Perioada modernă
- Codul Penal de la 1865
- Codul Penal de la 1937
- Dreptul penal român în perioada 1910-1969
- Codul Penal de la 1969
IB. Principiile dreptului penal român
- p. legalităţii
- p. egalităţii în faţa legii penale
- p. umanismului
- p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
- p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale
- p. personalităţii răspunderii penale
- p. individualizării sancţiunilor de drept penal
- p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
- p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori
- p. subsidiarităţii.
IC. Izvoarele dreptului penal român
- Constituţia României
- Codul penal
- Legile penale speciale
- Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
- Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului
- Decretele prezidenţiale
- Tratatele şi convenţiile internaţionale.

IA. Apariţia şi evoluţia dreptului penal.

a. Epoca prestatală (antichitatea):
În această perioadă nu se poate vorbi despre o legislaţie juridico-
penală, ci existau doar forme embrionare de represiune penală. Relaţiile de
apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul. Astfel:
92 o primă formă de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării,
care putea fi individuală sau colectivă;
93 a doua formă o reprezintă principiul talionului, conform căruia riposta
trebuia să fie proporţională cu agresivitatea : “ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte”;
94 a treia formă o constituie regula compoziţiunii, adică o înţelegere ce
intervenea între agresor şi victimă.
Noţiunea de “vinovăţie” nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici
reguli scrise.

b. Evul Mediu:
Nici în această perioadă ne se poate vorbi despre un sistem închegat
de norme, însă odată cu evoluţia societăţii s-a simţit tot mai mult nevoia
apariţiei unor reguli de conduită ştiute şi respectate de toată lumea,
astfel:
95 apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă;
96 apar codurile scrise, iar pedepsele erau crude, grele şi intimidante;
97 Montesquieu în lucrarea sa De l´esprit des lois şi Cesare Beccaria în lucrarea sa
Dei delitii e delle pene au avut, în această perioadă, un rol deosebit în
formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să
înlăture aplicarea pedepsei cu moartea, precum şi utilizarea
torturii;
98 sub influenţa dreptului canonic se recunoaşte caracterul retributiv al
pedepsei;
99 nu exista principiul legalităţii incriminării şi sancţionării, acest lucru
fiind un atribut exclusiv al judecătorului, motiv de arbitrariu şi mari
abuzuri din partea acestora;
100noţiunea de criminalitate şi infractor erau necunoscute;
101spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu Marea Revoluţie Franceză
din 1789, începe să se schimbe radical modalitatea de abordare
a faptelor şi persoanelor ce aduc atingere valorilor sociale.

c. Perioada modernă:
102în istoria dreptului penal român prima lege cu dispozi ţii penale a fost
“Legea ţării”, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut
multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal.
De asemenea, ea marchează modernizarea gândirii juridice
penale în perioada feudalismului dezvoltat;
 103în perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost
“Pravilniceasca Condică”, “Codul Calimach”, “Legiuirea Caragea” şi
“Criminaliceasca Condică”. Istoria dreptului penal cunoaşte până în
prezent succesiunea a trei Coduri penale:

1.Codul penal de la 1865 (“Codul Cuza”):

104realizează unificarea legislativă penală şi marchează începutul
dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859;
105izvoarele acestuia sunt: Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusac
(1859);
106consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în
faţa legii penale, umanizarea pedepselor;
107nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă;
108infracţiunile erau clasificate în trei categorii în funcţie de
gravitatea lor: crime, delicte şi contravenţii;
109noţiunea de recidivă, concurs de infracţiuni şi tentativă nu erau
cunoscute, tentativa fiind asimilată infracţiunii consumate, iar
complicele se pedepsea ca şi autorul.

2. Codul penal de la 1937 (“Codul penal Carol al II-lea”):

110acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de la
1 Decembrie 1918;
111se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de
siguranţă şi măsurile educative (pentru minori),
pedepsele complementare şi accesorii;
112iniţial nu se prevedea pedeapsa cu moartea;
113se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia
individualizării pedepsei;
114acesta era structurat in trei parti :
♣ dispoziţii generale;
♣ dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
♣ dispoziţii privind contravenţiile;
115asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri: pentru crime,
pentru delicte şi pentru contravenţii;
116fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta
rămâne în vigoare până în 1969;
117a fost considerat cel mai sever Cod Penal al României.

d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969:

118prima lucrare de sinteză în domeniul dreptului penal este scrisă de Ion
Tanoviceanu 1912, urmat de Vintilă Dongoroz în 1939;
119s-au remarcat de asemenea în această perioadă profesorii Traian Pop de
la Cluj şi Nicolae Buzea de la Iaşi;în
120personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă
Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1939;
121la un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod – 1938, se instaurează
 dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu
moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a
menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr.
6/1990;
122s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii
răspunzând penal de la vârsta de 12 ani;
123în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia
infracţiunii prin analogie, încălcându-se astfel principiul
legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956;
124în anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul
penal al Republicii Populare România;
125în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un
instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca
instrument de apărare a societăţii împotriva criminalităţii;

3. Codul penal de la 1969:

126adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în
evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi;
127cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a
consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de
drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor;
128acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după
revoluţia din anul 1989;

IB. Principiile fundamentale ale dreptului penal român

a. Definiţie: Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor
care călăuzesc şi străbat întrega legislaţie penală.

b. Caracterizare:
129acestea se împart în trei categorii:
♣ fundamentale
♣ generale
♣ instituţionale.
130ele îşi găsesc aplicarea în toate instituţiile dreptului penal
(infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile);
131principiile dreptului penal trebuie respectate în cele două etape în care
jus puniendi se exercită: în momentul elaborării legii penale şi în
mnomentul aplicării acesteia de către organele abilitate.
132alţi autori împart principiile astfel:
♣ p. specifice întregului sistem de drept (p. legalităţii, al democraţiei, al
separaţiei puterilor în stat),
♣ p. de ramură, specifice numai anumitor ramuri de drept (p. umanismului),
♣ p. instituţionale sau specifice numai anumitor instituţii (p. răspunderii
penale personale).

c. Cadrul principiilor:
 1. p. legalităţii
2. p. egalităţii în faţa legii penale
3. p. umanismului
4. p. prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
5. p. infracţiunea – unic temei al răspunderii penale
6. p. personalităţii răspunderii penale
7. p. individualizării sancţiunilor de drept penal
8. p. incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
9. p. instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii minori
10. p. subsidiarităţii.
!!! Menţionăm că, unele dintre acestea sunt fie principii fundamentale,
fie principii generale, fie instituţionale, noi urmând să le analizăm pe
toate.

1. Principiul legalităţii
133nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează întreg
sistemul de drept, principiu conform căruia elaborarea şi aplicarea
dreptului trebuie să aibă loc numai în temeiul legii. Statul de
drept presupune ca toţi cetăţenii, toate organele statului şi orice
altă persoană fizică sau juridică să se supună numai legii;
134principiul legalităţii presupune ca legiuitorul, în opera sa legislativă,
să respecte toate procedurile legale, să ţină seama de voinţa socială,
să permită pluralismul politic;
135conform acestui principiu interpretarea şi aplicarea normelor juridice
trebuie să se facă ţinând seama de ierarhia ce există între
acestea, în funcţie de sursa lor formală (în sensul că toate actele
normatice trebuie să fie în conformitate cu Constituţia);
136prima abordare concretă a principiului legalităţii o regăsim în
opera lui Cesare Becaria „Dei delitti e delle pene” din 1764 şi a fost
formulat pentru prima oară expresis verbis în timpul Revoluţiei Burgheze
din Franţa în anul 1789, fiind apoi reafirmat în 1948 în “Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului”;
137acesta constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva
abuzurilor, astfel că legea penală se aplică numai pentru
faptele prevăzute de aceasta;
138acest principiu a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956 când exista
instituţia analogiei;
139acesta este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2 fiind completat şi
de art. 11, dar şi în Constituţia României care prevede că
“Parlamentul României reglementează prin lege organică
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora” acest
principiu fiind prezent în toate Codurile penale româneşti;
140de asemenea, el îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului
penal astfel:
141“nullum crimen sine lege”(instituţia infracţiunii);
142“nulla poena sine lege” (instituţia sancţiunii);
 143“nullum judicium sine lege” (orice judecată să se facă în
conformitate cu legea)
144respectându-se acest principiu nu va fi trasă la răspundere penală
persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi totodată nu va fi trasă la
răspundere penală o persoană, care a săvârşit o faptă ce nu
era considerată la aceea vreme infracţiune; tot astfel, infractorului
nu i se va aplica o sancţiune care nu era prevăzută de lege pentru
fapta comisă;
145principiul legalităţii se adresează atât legiuitorului cât şi
judecătorului.
- în activitatea legislativă, conform acestui principiu, legea trebuie
să prevadă toate infracţiunile şi sancţiunile aplicabile; astfel, principiul
legalităţii impune ca textul de lege să fie clar, pe înţelesul tuturor.
- în activitatea jurisdicţională, conform acestui principiu,
judecătorul trebuie să facă o interpretare strictă a legii, fără analogii
şi să nu aplice legea retroactiv.
146principiul legalităţii presupune ca organele statului să
sancţioneze numai acele fapte interzise a se săvârşi şi să aplice
numai acele sancţiuni prevăzute exact în norma de incriminare;
147principiul legalităţii are patru aspecte:
1- nullum crimen sine lege scripta (legea penală are un caracter scris),
2- nullum crimen sine lege carta sau certa (fapta interzisă să fie clar
explicată). În doctrinăs-a arătat că există două principale tehnici de
formulare a legilor penale:
♣ descriptivă – ce presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră
în conţinutul constitutiv al infracţiunii,
♣ sintetică – respectiv utilizarea unor termeni generici care să includă
toate modalităţile faptice a infracţiunii. Aceasta este cel
mai des uzitată, deparece prima ar duce la o supradimensionare a
normei penale.
3- nullum crimen sine lege praevia (interzicerea faptei să fi existat înaintea
comiterii infracţiunii). Acest principiu este consacrat expres în art. 15 alin. 2
din Constituţie: „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale şi contravenţionale mai favorabile”.
4- nullum crimen sine lege stricta (neaplicarea legii penale prin analogie).
*Acest aspect al principiului legalităţii nu are un caracter absolut.
Analogia se realizează prin aplicarea unei norme penale cu privire la o
situaţie nereglementată expres, dar care se aseamănă cu o altă normă
reglementată. Aplicarea legii în această manieră aduce o atingere
gravă securităţii juridice a cetăţeanului printr-o aplicare arbitrară a
legii.
*Întreaga legislaţie penală română susţine că prin existenţa şi prin
respectarea riguroasă a principiului legalităţii nu este posibilă aplicarea
legii prin analogie. Totuşi, doctrina europeană, la care tindem să ne
aliniem, este de părere că această interdicţie are un caracter relativ, după
cum analogia este în favoarea sau în defavoarea inculpatului.
 *Analogia în defavoarea inculpatului (analogia in malam partem) este
considerată de ca fiind inadmisibilă. Art. 7 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului consacră interdicţia aplicării legii penale prin
analogie în defavoarea inculpatului.
*Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) este considerată
de unii autori ca fiind admisibilă. În sprijinul acestei opinii se arătă că
principiul legalităţii are ca principală finalitate protejarea libertăţii
individuale împotriva unei aprecieri abuzive a legii penale. Dacă este
strict interzisă extinderea pe cale de analogie a dispoziţiilor care
incriminează o faptă sau agravează răspunderea penală, nu acelaşi
lucru se poate spune în cazul în care este vorba de cauze care
atenuează sau sting răspunderea penală.
De ex. art. 23 alin. 12 din Constituţie prevede că: „nici o pedeapsă nu
poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii ”. După
cum se poate observa textul se referă doar la stabilirea şi aplicarea
unei pedepse , nu şi la situaţia în care ar fi vorba de o cauză de
neaplicare a pedepsei.
Un alt exemplu în care legiuitorul recurge la clauze de analogie în favoarea
inculpatului ar fi cel de la art. 74 alin. 2 C. pen.: „împrejurările enumerate în
prezentul articol au caracter exemplificativ”; cu alte cuvinte instanţa are
posibilitatea să reţină ca circumstanţe atenuante judiciare şi alte
împrejurări care seamănă cu cele enumerate.
Se observă că analogia in bonam partem este utilizată în caz de
lacune a legii penale. Dar, şi în aceste cazuri trebuie să se
îndeplinească trei condiţii:
1. norma legală existentă să nu acopere ipoteza examinată în nici
una din interpretările ce s-ar putea face (nici măcar printr-o
interpretare extensivă)
2. lacuna în reglementare să nu fie intenţionată.
3. norma interpretată să nu fie una de excepţie (lege de amnistie sau
de graţiere), căci acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare
„exceptio est strictissime interpretationis et aplicationis

2. Principiul egalităţii în faţa legii penale

148egalitatea în faţa legii sau egalitatea în drepturi este un principiu
general al dreptului ce constă în reglementarea aceloraşi drepturi şi
obligaţii pentru persoanele aflate în sitiaţii similare;
149este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un
principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia
României – “cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări”;
150a fost înscris pentru prima dată în Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului;
151el subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale,
indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică, etc.;
 152acesta nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din
întreaga legislaţie penală.
153nerespectarea acestui principiu poate conduce la săvârşirea unor
infracţiuni precum abuzul în serviciu prin îngrădirea unor
drepturi, prevăzut în Codul Penal în art. 247;
154drepturile şi libertăţile sunt simple iluzii dacă nu există egalitate
juridică între titularii acestora;
155egalitatea în faţa legii îmbracă două especte:
♣ egalitate privind modul de elaborare a legii,
♣ egalitate privind modul de aplicare a acesteia fără nici o discriminare,
156acest principiu nu trebuie confundat cu principiul echităţii şi justiţiei,
deşi în anumite cazuri soluţionarea unei cauze se face prin
aplicarea simultană mai multor principii.

3. Principiul umanismului
157este un principiu prevăzut expres în Constituţia României, cu referire
specială la dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că:
♣ “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”;
♣ “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”;
♣ “pedeapsa cu moartea este interzisă”.
158conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman, cu rol de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (o
răzbunare din partea statului);
159în baza acestui principiu, întreaga reglementare penală trebuie să
pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului.
160Acest principiu are un dublu rol:
♣ protecţia pe care dreptul penal trebuie să o acorde
persoanei fizice incriminând fapte îndreptate împotriva
vieţii şi sănătăţii persoanei, dar şi
♣ caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei
la umilinţe şi badjocură, acest principiu opunându-se
adoptării unor sancţiuni penale inumane sau degradante;
161umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a
operei de creare şi aplicare a dreptului penal, acesta fiind
consacrat în izvoarele interne şi externe ale dreptului penal;
162conform acestui principiu, regimul executării sancţiunilor trebuie să
aibă ca scop reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor;
163nu în ultimul rând, principiul umanismului obligă legiuitorul şi
practicienii să adapteze sancţiunile penale în conformitate cu
situaţia specifică infractorilor. De ex. minorii nu pot fi
condamnaţi la detenţiunea pe viaţă.

4. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

164acesta reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 Cod
penal;
165el presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure
 prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare
(prevenţie generală), cât şi prin constrângere (prevenţie
specială);
166pentru a putea preveni comiterea de fapte periculoase, trebuie mai întâi ca
legile să fie clare şi bine cunoscute de destinatarii acesteia;
167prevenirea constă în incriminarea faptelor periculoase, dar şi în
pedepsirea celor care nu respectă legile;
168prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul
pedepsei (art. 52 C. penal).

5. Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale

169este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art. 17
al. 2 C. pen;
170funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei căci fără
săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea
penală - cea mai gravă formă de răspundere juridică;
171conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa–zisa răspundere
obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o
faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii
prevăzute de lege.

6. Principiul personalităţii răspunderii penale

172acesta nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din
condiţiile privind răspunderea penală;
173este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare
trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu
se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei
persoane şi nu se poate executa o sancţiune în locul altei
persoane;
174acest lucru decurge din prevederile art. 2 C. pen. “pedepsele ce se aplică
infractorilor”, art. 72 C. pen. „persoana infractorului”;
175unii autori sunt de părere că acest principiu nu guvernează
întreaga legislaţie penală, ci numai o instituţie şi anume
instituţia răspunderii penale, fiind deci un principiu instituţional;
176totuşi acest principiu are un caracter relativ, cel puţin pentru
următorul considerent:
- terţii care nu au participat la comiterea faptei nu ar trebui să
sufere de pe urma aplicării şi executării unei sancţiuni. Totuşi, în
cazul în care un membru de familie este condamnat la amendă
penală, acest lucru va fi resimţit de întreaga familie.

7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

177este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal şi art. 53 alin. 2 din
Constituţie, fiind de sorginte constituţională;
178presupune aplicarea sancţiunilor proporţional:
♣ cu gravitatea faptei săvârşite şi a urmărilor acesteia
 ♣ cu periculozitatea infractorului
♣ condiţiilor în care a fost sâvârşită infracţiunea.
179 această individualizare este de trei feluri:
1) legală: este specifică fazei de elaborare a legii penale şi se face de către
legiuitor. Este prima etapă de adapare a răspunderii penale raportată
la fapta comisă. De ex. o faptă săvârşită din culpă se va sancţiona mai blând
decât o faptă comisă cu intenţie. Această individualizare se realizează prin stabilirea
naturii pedepsei aplicate, prin limitele minime şi maxime, precum şi prin
indicarea unor circumstanţe de atenuare şi agravare a pedepsei;
2) judiciară: specifică fazei de judecată şi este realizată de către organele
judiciare. Aceasta presupune mai multe etape:
a) stabilirea naturii sancţiunii aplicabile, în cazul în care norma
prevede pedepse alternative (ex. art. 176 C. pen.),
b) stabilirea cuantumului pedepsei, dacă este vorba despre amendă sau
închisoare,
c) stabilirea aplicării vreunei pedepse complementare care să însoţească
pedeapsa principală,
d) stabilirea modalităţii de executare (loc de detenţie comun,
închisoare militară sau dacă se dispune suspendarea).
3) administrativă: specifică fazei de executare a pedepsei şi se realizează după
ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Astfel, condamnaţii
majori execută pedeapsa separat de cei minori, femeile separt de bărbaţi,
infractorii primari separt de cei recidivişti.

8. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de

pericol social
180este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17 al. 1
C. pen;
181el constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care
prezintă un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se
astfel de contravenţii şi alte forme de ilicit;
182se ştie că infracţiunea este fapta ilicită care prezintă gradul de
pericol social cel mai ridicat;
183incriminarea se relizează de către legiuitor prin stabilirea expresă
a infracţiunilor, fie în partea specială a Codului Penal, fie în
legi speciale penale sau nepenale.

9. Principiul regimului special de sancţionare pentru infractorii minori

184este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art. 109 în
cadrul Titlului V al Codului penal, partea generală;
185acest principiu se referă în special la:
♣ limitele pedepselor (închisorii şi amenzii) care se reduc
întotdeauna la jumătate (art. 109 al. 1 C. pen);
♣ condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul
minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi (art. 109 al. 4 C.
pen);
 ♣ condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii
nu atrag starea de recidivă (art. 38 lit. a) C. pen);
♣ termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate (art. 129 C. pen);
♣ minorilor nu li se aplică pedepsele complementare (art. 109 al. 3 C.
pen);
♣ liberarea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai
avantajoase decât pentru majori (art. 60 al. 2 C. pen);

10. Principiul subsidiarităţii (minimei intervenţii)

186acest principiu este în strânsă legătură cu caracterul subsidiar al
dreptului penal şi constă în restrângerea pe cât posibil a
recurgerii la instrumentele penate de protecţie a valorilor
sociale;
187acest principiu impune legiuitorului alegerea valorilor sociale cărora le
asociază protecţia penală şi a tuturor faptelor periculoase
pentru respectivele valori.
188astfel, nu se justifică intervenţia dreptului penal pentru
sancţionarea unor fapte considerate imorale (de ex. actele
homosexuale între persoane majore într-un cadru privat).
189toate valorile sociale pe care legiuitorul penal le ocroteşte trebuie să fie
în concordanţă cu prevederile constituţionale, chiar dacă
acele valori nu sunt prevăzute în Constituţie. În acelaşi timp,
prevederea unei anumite valori în Constituţie nu obligă
legiuitorul la instituirea unei protecţii penale a acesteia.

IC. Izvoarele dreptului penal român

a. Definiţie: Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce
constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile răspunderii
penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de
respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal. Ele pot
fi:
190naturale (realitatea obiectivă), constitutive (sursa politică) şi formale (sursa
juridică)
191interne şi externe
192directe şi indirecte
Specificul lor constă în faptul că acestea pot îmbrăca numai forma legii –
ca voinţă a organelor legislative.

b. Cadrul izvoarelor:
1. Constituţia României
2. Codul penal
3. Legile penale speciale
4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale
5. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului
6. Decretele prezidenţiale
7. Tratatele şi convenţiile internaţionale.
 1. Constituţia României
193aceasta este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al
dreptului penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv
dreptul penal:
♣ art. 1 prevede cele mai importante valori sociale
♣ art. 15 -“legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
şi contravenţionale mai favorabile
♣ art. 22 –“pedepsa cu moartea este interzisă”
194unii autori includ în această categorie şi deciziile Curţii
Constituţioale prin care se constată neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe şi sunt obligatorii şi opozabile erga omnes.
Aceste decizii sunt izvoare de drept penal deoarece au capacitatea de a scoate
din vigoare o normă. De ex. Decizia 463/1997 prin care s-a declarat
neconstituţional alin. 4 al art. 81 C. Pen.

2. Codul Penal
195este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două părţi ale sale
(generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii
penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere
penală, aplicarea pedepselor, incriminarea unui număr mare de
infracţiuni, etc

3. Legile penale speciale

196acestea nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile
Codului penal. De exemplu:
 Legea nr. 302/2004 – privind extrădarea
 Legea nr. 275/2006 – privind executarea pedepselor.

4. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

197acestea nu au caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale,
conţinând astfel incriminări separate faţă de Codul penal.
198de exemplu:
199Legea nr. 26/1996 – codul silvic
200Legea nr. 56/1992 – privind frontiera de stat a României.

5. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului

201ordonantele de guvern sunt simple si de urgenta
202ordonanţele simple nu pot fi izvoare de drept penal, deoarece
potrivit art. 115 din Constituţie „abilitarea se poate face doar cu
privire la domenii care nu fac obiectul legilor organice”
203caracterul de izvor de drept al OUG nu mai poate fi contestat, deoarece sub
controlul strict al Parlamentului Guvernul poate, în situaţii excepţionale, să
reglementeze anumite relaţii sociale.

6. Decretele prezidenţiele
 204este adevărat că preşedintele ţării nu poate, prin intermediul
decretelor, că incrimineze să abroge vreo faptă
205totuşi, în exercitarea atribuţiilor sale acesta poate prin
intermendiul decretelor individuale să graţieze anumiţi condamnaţi
206astfel, putem spune că decretele prezidenţiale individuale de
graţiere pot constitui izvoare de drept penal, deoarece acestea au
aptitudinea de a stinge un raport juridic penal.

7. Tratatele şi convenţiile internaţionale

207acestea devin izvoare de drept penal în urma ratificarii
208nu toate tratatele internaţionale sunt izvoare de drept penal, ci
numai acelea care interesează această ramură de drept, cum ar
fi:
♣ Tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să
incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de
grave
♣ Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa
juridică internaţională în materie penală.

* În opinia profesorului Florin Streteanu şi cutuma poate fi considerată izvor de

drept penal cu următoarele precizări:
209cutuma constă în respectarea uniformă, constantă şi generală a
anumitor norme nescrise într-un anumit mediu social sau
teritorial, cu convingerea obligativităţii ei juridice.
210nu se poate vorbi astăzi despre o cutumă incriminatoare, deoarece
aşa cum am mai precizat, opera de incriminare aparţine
exclusiv legiuitorului.
211tot astfel, nu i se poate recunoaşte cutumei un rol abrogator, legea penală
necunoscând desuetudinea. Atâta vreme cât legiuitorul nu
intervine, instanţele pot oricând judeca o faptă care se
consideră desuetă.
212totuşi, cutuma poate reprezenta izvor de drept penal, cel puţin
pentru următoarele considerente:
♣ în practica cotidiană nu se recunosc anumitor fapte violente,
care implică un act de suferinţă fizică, caracterul de
infracţiuni cum ar fi circumciziile sau perforarea lobului urechii
fetiţelor pentru a purta podoabe. Aceste fapte cu toate că
îndeplinesc condiţiile de la art. 180 C. pen, nu atrag
răspunderea penală fiind procedee general acceptate.
♣ în acelaşi plan putem încadra şi actele de violenţă uşoară
ale părinţilor asupra copiilor lor minori în scop de
reeducare.
♣ o altă cutumă o reprezintă şi comportamentul gălăgios al
suporterilor şi adunarea acestora în pieţele publice după o
demonstraţie sportivă. Cu toate că fapta se încadrează
perfect în dispoziţiile legii penale, aceste acte nu atrag
 răspunderea penală, organizarea lor fiind deja o cutumă
bine consolidată.
213cutuma poate ajunge să joace un rol important şi în interpretarea legii
penale când aceasta face referire la normele unei ramuri de drept în care cutuma
este izvor de drept aşa cum se întâmplă în cazul dreptului civil sau
comercial.

II. Idei fundamentale:

1. Normele juridico-penale au apărut şi s-au dezvoltat odată cu statul.
2. Legislaţia penală română a cunoscut până în prezent trei Coduri penale:
C.Pen. de la 1865, C.Pen. de la 1937 şi C.Pen. de la 1969.
3. Principalii fondatori ai şcolii de drept penal din România sunt Ion
Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.
4. Dreptul penal, ca ramură de drept, este guvernat de o serie de principii,
care reflectă modul în care legea penală se elaborează, se aplică şi se
modifică în raport cu cerinţele socio-politice.
5. Dreptul penal îşi găseşte sursa într-o serie de izvoare interne şi externe,
principale şi secundare.

III. Vocabular specific:

214cutuma (obiceiul) – respectarea uniformă şi constantă a unor reguli
nescrise, într-un anumit spaţiu sau grup social, având convingerea
că au un caracter obligatoriu.
- echitate (lat. aequitas) – dreptate, justiţie. În domeniul dreptului acţionează
un principiu – principiul echităţii şi justiţiei. Acesta constă în
realizarea dreptului prin luarea în considerare a tuturor intereselor
sociale, astfel încât să se satisfacă cât mai multe dintre ele în
vederea asigurăeii armoniei sociale. Echitatea este o categorie
morală ce presupune o conduită ce concordă cu voinţa socială,
acceptată de societate. Ideal este ca dreptul să reuşească
armonizarea tuturor intereselor sociale „jus est ars boni et aequi” – dreptul
este arta bienelui şi a echităţii,
215izvor de drept – sursa normelor juridice.
216jurisprudenţă – practică judiciară (sau dreptul pretorian), ştiinţa
dreptului (lat. jurisprudentia).
217jurisprudenţă penală – totalitatea hotărârilor judecătoreşti în materie
penală (practică judiciară).
218principiu – element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o
teorie,
219răzbunare – reacţia unei persoane, sub imperiul unui sentimet de ură,
împotriva unei alte persoane.
- sistem inchizitorial – sistem procesual utilizat de Inchiziţie în Evul Mediu.
Inchiziţia a fost o instituţie a bisericii catolice menită să judece
persoanele vinovate de erezie sau orice altă manifestarea contra
religiei catolice. În acest sistem se foloseau metode inumane de
investigaţie.
220a tortura – a schingiui, a chinui pe cineva în diferite scopuri; este în acelaşi timp o
infracţiune distinctă incriminată în Codul Penal în art. 267¹
221umanism – atitudine umanitară sau umană.
222vindicta – răzbunare.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- art. 2 şi 11 C. pen., art. 1 coroborat cu art 52 C.pen.
- art. 16 Constituţie coroborat cu art. 247 C. pen.
- art 22 din Constituţie,
- art. 17 alin. 2, art. 72 C.pen.
- art. 109, 38 lit.a), art. 129, 60 alin.2 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

Subiecte teoretice
223Precizaţi apariţia şi evoluţia dreptului penal pe diferite perioade istorice;
224Analizaţi în comparaţie cele trei Coduri Penale româneşti;
3. Noţiunea de principiu în dreptul penal: enumerare şi specific;
4. Principiul legalităţii;
5. Principiul egalităţii în faţa legii penale;
6. Principiul umanismului;
7. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală;
8. Principiul infracţiunii ca unic temei al răspunderii penale;
9. Principiul personalităţii răspunderii penale;
10. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal;
11. Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol
social;
12. Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru infractorii
minori.
13. Noţiunea de izvor de drept penal;
14. Specificul izvoarelor de drept penal;
15. Izvoarele dreptului penal: enumerare şi analiză;

VI. Grile
1. Prima formă de realizare a justiţiei penale a îmbrăcat forma:
a) compoziţiunii,
b) răzbunării,
c) talionului.

2.”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” desemnează:

a) regula răzbunării,
b) regula talionului,
c) nu a existat niciodată o astfel de regulă în gândirea penală.

3. Care a fost considerat cel mai sever Cod penal al României:

a) C. pen. Cuza,
b) C. pen. Carol al II-lea,
c) C. pen. De la 1969,
d) nici un cod penal nu a avut o astfel de calificare.

4. Prima lege cu dispoziţii penale în dreptul penal român a fost:

a) „Legiuirea Caragea”,
b) „Pravilniceasca Condică”,
c) „Legea Ţării”.

5. Care a fost primul Cod penal care a consacrat principiul legalit ăţii incriminării şi al
sancţiuniilor:
a) C.pen. Cuza,
b) C. pen. Carol al II- lea,
c) C.pen. actual.

6. Când se introduc pentru prima dată măsurile de siguranţă, măsurile

educative, pedepsele complementare şi accesorii:
a) în C.pen. Cuza,
b) în C. pen. Carol al II- lea,
c) în C.pen. actual.

7. Care personalităţi sunt considerate ca fiind întemeietorii dreptului penal român:

a) Vespasian Pella şi Vintilă Dongoroz,
b) Vintilă Dongoroz şi George Antoniu,
c) Ion Tanoviceanu şi Nicolae Buzea.
d) Traian Pop şi Nicolae Buzea.

8. Aplicarea legii prin analogie:

a) nu a existat niciodată în legislaţia penală română,
b) a existat în perioada Codului penal Carol al II- lea,
c) constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării,
d) a existat în perioada Codului penal Cuza,
e) este sinonim cu interpretarea legii prin analogie.

9. Noţiunea de principiu de drept desemnează:

a) o regulă de conduită,
b) totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat întregul
drept penal şi activitatea de luptă împotriva infracţiunilor,
c) o regulă cu caracter şi aplicabilitate generală în cadrul ramurii de
drept penal.

10. Principiul umanismului semnifică faptul că:

a) legea penală se adresează numai oamenilor,
b) aplicarea legii şi a sancţiunilor de drept penal nu trebuie să înjosească
persoana omului,
c) pedeapsa cu moartea este strict interzisă,
d) cel condamnat trebuie să sufere de pe urma executării sancţiunilor
aplicate.

11. Justificarea sancţionării diferite a infractorilor minori are la bază:

a) vârsta mică a acestora,
b) lipsei totale de discernănânt,
c) lipsei de maturite şi a experienţei de viaţă.

12. „Nullum crimen sine lege”:

a) semnifică principiul umanismului,
b) semnifică principiul legalităţii incriminării,
c) este prevăzut expres în Codul penal,
d) nu este prevăzut expres în Codul penal.

13. „Nullum crimen sine lege stricta”:

a) semnifică aspectul scris al legii penale,
b) constă în neaplicarea legii penale prin analogie,
c) desemnează ca fapta interzisă să fie clar explicată.

14. Prevenţia este:

a) generală şi specială,
b) specifică numai dreptului penal,
c) un principiu de bază în dreptul penal.

15. Individualizarea sancţiunilor de drept penal este:

a) numai legală şi judiciară,
b) legală şi judiciară,
c) specifică dreptului penal,
d) judiciară şi administrativă.

16. Izvoarele dreptului penal pot fi:

a) scrise,
b) pot fi şi nescrise,
c) interne şi externe,
d) directe şi indirecte.

Răspunsuri grile*: 1-b ; 2- b; 3- b; 4-c; 5- a; 6-b; 7-nici un răspuns corect; 8-

b,c; 9- b,c; 10-b,c, 11-c, 12-b,c; 13-b; 14-a,c; 15-b,d; 16-a,c,d;

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Caracterizaţi dreptul penal în Evul Mediu.
2. Câte Coduri penale au existat în legislaţia penală română?
3. Care sunt principiile ce guvernează dreptul penal?
4. Ce se înţelege prin analogie?
5. În ce constă principiul subsidiarităţii dreptului penal?
6. Enumeraţi izvoarele dreptului penal.
7. Cum influecţează cutuma reglementările juridico-penale?
8. Ce se înţelege prin „jurisprudenţă”?
9. Analiza art. 22 din Constituţia României.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Importanţa operei lui Cesare Beccaria în evoluţia şi dezvoltarea
dreptului penal.
2. Personalitatea lui Ion Tanoviceanu şi Vintilă Dongoroz.
3. Aspecte critice ale principiilor ce guvernează ramura dreptului penal român.
4. Tratatele şi convenţiile internaţionale ca izvoare de drept penal.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Ponderea cutumei privind legiferarea în domeniul dreptului penal.
C. Temă de licenţă:
1. Instituţia analogiei în dreptul penal român.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 3
“Raporturile juridice de drept penal, legea penală, normele penale şi
interpretarea legii penale”

I. Plan de seminar:
IA. Raporturile juridice de drept penal român
- definiţie şi feluri
225raportul juridic penal de conformare (definiţie, naştere, structură)
226raportul juridic penal de conflict (definiţie, naştere, structură)
IB. Legea penală
227definiţie
228categorii de legi penale
IC. Normele penale
229definiţie şi caracterizare
230funcţiile normei penale
231structura normei penale
232categorii de norme penale
ID. Interpretarea legii penale
233definiţie şi necesitate
234formele interpretării
235metode de interpretare
236rezultatul şi limitele interpretării

IA. Raportul juridic de drept penal român

a. Definiţie: Acesta reprezintă legătura juridică dintre stat şi toţi ceilalţi
membrii ai societăţii, raport în care statul, prin organele sale
specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale,
ocrotite de lege şi trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit
infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi
a suporta sancţiunile penale.

b. Feluri:
♣ de conformare sau cooperare
♣ de conflict sau de contradicţie

Raportul juridic penal de conformare

A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal

care ia naştere în momentul intrării în vigoare a legii penale impunând
conformarea cu normele juridice impuse şi constă în dreptul statului de a pretinde
respectarea tuturor valorilor sociale ocrotite de lege şi obligaţia destinatarilor
legii de a respecta conduita impusă.

B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic de conformare:

B1. Naşterea: acesta apare în momentul intrării în vigoare a legii penale.
B2. Modificarea: aceasta intervine ori de câte ori în structura legii penale apare o
schimbare (o abrogare parţială sau un nou text este introdus).
B3. Stingerea: are loc în momentul în care legea penală iese din vigoare.

C. Structură:

237Subiectele raportului juridic penal de conformare sunt:

238statul - ca titular al tuturor valorilor sociale şi singurul în măsură să impună o
anumită conduită destinatarilor legii penale – ca subiect bine determinat.
239persoanele fizice şi/sau juridice – destinatarii legii penale - ca subiec ţi
nedeterminaţi.
240Conţinutul raportului juridic penal de conformare este format din:
241dreptul statului de a pretinde o anumită conduită prin intermediul normelor de
incriminare
242obligaţia destinatarilor legii penale de a respecta acea conduită.
243Obiectul raportului juridic penal de conformare:
244este reprezentat de conduita ce urmează să o adopte subiectele
raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile lor, prin conformarea cu
obligaţia impusă.

Raportul juridic penal de conflict

A. Definiţie: Reprezintă acea specie a raportului juridic de drept penal

care ia naştere în momentul săvârşirii unei infracţiuni şi constă în
dreptul statului de a aplica sancţiunea stabilită în cuprinsul normei încălcate
şi obligaţia infratorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a suporta prin
executare sancţiunea stabilită de instanţă.

B. Naşterea, modificarea şi stingerea raportlui juridic de

conflict:
B1. Naşterea: raportul juridic penal de conflict ia naştere ca urmare a săvârşirii
de către destinatarul normei a faptei interzise ca infracţiune. Aşadar,
singurul fapt juridic ce dă naştere raportului juridic penal de conflict
este săvârşirea infracţiunii.
B2. Modificarea: aceasta poate interveni când se constată existenţa unei cauze
care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură
executarea pedepsei sau de modificare a executării.
B3. Stingerea: se realizează în următoarele situaţii:
♣ când s-a finalizat executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită,
♣ când a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistia,
lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia, împăcarea părţilor),
 ♣ când a intervenit o cauză care înlătură executarea pedepsei (graţierea
totală, prescripţia executătii pedepsei, decesul făptuitorului),
♣ când este incidentă o cauză de impunitate (desistarea, împiedicarea
producerii rezultatului, denunţarea faptei de către mituitor)
♣ când a intervenit o lege dezincriminatoare.

C. Structura:
1. Subiectele raportului juridic penal de conflict sunt:
245statul (ca reprezentant al societăţii);
246infractorul (persoana fizică/juridică determinată care a săvârşit
infracţiunea).
2. Conţinutul raportului juridic penal de conflict este format din:
247dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi de a
impune executarea sancţiunii:
248obligaţia celui ce a încălcat legea de a răspunde pentru fapta sa.
3. Obiectul raportului juridic penal de conflict:
249îl reprezintă sancţiunea ce se aplică de către organele
specializate; astfel încât, obiectul este reprezentant de realizarea prin
constrângere a ordinii de drept penal.

!!! Se impune, a se observa poziţia dominantă, pe care o ocupă statul în structura

celor două categorii de raporturi şi subordonarea între subiectele acestuia.

IB. Legea penală

a. Definiţie: prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament după o
procedură specială şi care conţine norme de drept penal (art. 73 al. 3 lit.h)
Constituţie).
SAU
“prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
sau decrete” (art. 141 din Codul penal).

b. Categorii de legi penale:

1- în funcţie de rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare socială:
 legi penale generale – au o aplicare generală cuprinzând principii
fundamentale şi adoptate ca legi obişnuite (Codul penal);
 legi penale speciale – cunosc o aplicare mai restrânsă asupra unui
anumit domeniu (Legea nr. 302/2004 – privind extrădarea);
Importanţa acestei clasificări reiese în caz de concurs între cele două categorii
de legi, aplicându-se legea specială conform adagiului “specialia generalibus
derogant”.
2- după durata în timp:
 permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal);
 temporare (cu durată determinată – legile excepţionale);
Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legea penală temporară
se poate aplica şi după ieşirea sa din vigoare, dar numai faptelor
comise cât ea se afla în vigoare (va ultraactiva)
3- după natura necesităţii care a impus adoptarea lor:
 ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal);
 extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori
sociale în situaţii excepţionale – război, calamităţi). Acestea
sunt, de regulă, temporare.
Importanţa acestei clasificări reiese din faptul că legile excepţionale
derogă de la cele ordinare.

IC. Normele penale

a. Definiţie: Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice
care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
încălcării acestora; sau o normă de drept care reglementează un raport
juridic penal.

b. Caracterizare:
250normele penale ocrotesc valorile sociale împotriva celor mai periculoase fapte
ilicite,
251norma penală nu trebuie identificată cu articolele sub forma cărora
este redactată legea penală, deoarece pot fi articole sau alineate
care cuprind mai multe norme penale,
252pentru adoptarea unei norme de drept penal trebuie să preexiste valori sociale
care generează relaţii sociale.

c. Funcţiile normei penale:

253reglementează relaţiile de apărare socială împotriva infracţiunilor,
254prevede toate faptele care sunt periculoase pentru valorile sociale,
255impune o anumită conduită raportată la sistemul de valori,
disciplinând astfel reacţiile şi atitudinile oamenilor.

d. Structura normei penale:

În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale, astfel:
256unii autori susţin că aceasta ar avea o structură trihotomică formată din
ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
257alţi autori susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică formată
numai din dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă,
întrucât în foarte puţine cazuri norma penală are o ipoteză.

e. Categorii de norme penale:

1. după sfera de incidenţă:
 generale – care prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi
se sting raporturile juridice penale;
 speciale (sau norme de incriminare)– care prevăd condiţiile în care o
anumită faptă constituie infracţiune şi sancţiunea ce se
aplică.
!!! De reţinut că cele două categorii de norme se completează reciporc,
una neexistând în lipsa celeilalte. De ex. art. 23 din C. pen. se
coroborează cu o normă din partea specială, respectiv va exista
participaţie la o infracţiune.

2. după felul normei de conduită:

 prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă
(infracţiuni comisive) – art. 174, 208 – să nu ucizi, să nu furi;
 onerative – care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată
(infracţiuni omisive) – art. 262, 263, 265 C. pen.

3. după gradul de determinare a sanctiunii:

 cu sancţiuni absolut nedeterminate: prin care nu se determină
nici natura nici cuantumul sancţiunii aplicabile. În dreptul
nostru penal nu există astfel de norme deoarece contravin
principiului legalităţii sancţionării;
 cu sancţiuni absolut determinate: s-a stabilit în doctrină că
datorită rigidităţii lor contravin principilui individualizării
pedepsei, fiind evitate. În dreptul nostru penal există o singură
normă cu pedepasă absolut determinată şi anume
Decretul-Lege nr. 6/1990, care pentru anumite infracţiuni a
înlocuit pedeapsa cu moartea cu detenţiunea pe viaţă;
 cu sancţiuni relativ determinate: acestea determină natura
pedepsei şi cele două limite ale acesteia (una minimă şi
alta maximă). Este cazul pedepsei închisorii;
 cu pedepse alternative: care cuprind pedepse principale de natură
diferite (detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea – art.
176 C. pen, închisoarea alternative cu amenda – art. 180 C. pen.);
 cu sancţiuni cumulative: în care se prevede o pedeapsă
principală şi una complementară (închisoarea şi
interzicerea unor drepturi – art. 174 C. pen.).

4. după structură:
 unitare (sau complete) – care cuprind în structura lor dispoziţia şi
sancţiunea – art. 174 C. pen.;
 divizate (sau incomplete) – cărora le lipseşte un element din
cele două. Acestea se împart în:
♣ norme de incriminare cadru (norme în alb)– care cuprind
dispoziţia şi sancţiunea însă, prevederea faptelor
interzise se face ulterior prin alte acte normative – art.
281 C. pen.;
♣ norme de trimitere şi de referire. Cele de trimitere se completează
împrumutând elemente de la alte norme; astfel norma
de trimitere rămâne independentă faţă de norma
complinitoare (ex. art. 212 alin. 2 C. pen. face trimitre la
art. 182). Cele de referire se completează ca şi primele, însă
 ele devin dependente de norma complinitoare (ex. art. 255 alin. 1
C. pen. face referire la art. 254 C. Pen.).
!!! A nu se confunda norma în alb cu norma de referire. Astfel, ambele rămân legate
de norma cu care se completează, dar:
♣ norma de referie se completează întotdeauna cu elemente
preluate din una sau mai multe norme determinate de către
legiuitor, în vreme ce norma în alb se va completa cu
prevederi dintr-un număr nedeterminat de norme.
♣ norma de referire se completează doar cu prevederile unei
norme care există în vigoare în momentul adoptării ei, pe
când norma în alb poate fi completată şi de norme
care vor fi adoptate ulterior intrări ei în vigoare.

5. după funcţia îndeplinită:

 incriminatoare – interzic săvârşirea anumitor fapte sub
ameninţarea aplicării unor sancţiuni;
 integratoare – facilitează aplicarea normelor incriminatoare; pot
fi:
♣ norme interpretative (care explică înţelesul unor norme)
♣ norme tranzitorii (care rezolvă cazurile de succesiune a
legilor)

ID. Interpretarea legii penale

a. Definiţie: Interpretarea legii penale reprezintă o operaţiune logico-raţională
de lămurire a conţinutului unui legi penale, pentru aflarea şi explicarea
înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat
legea respectivă.

b. Necesitatea: Aceasta este impusă de:

258neclaritatea unor texte de lege;
259existenţa unor termeni tehnici care au nevoie de explicaţi;
260particularizarea unor situaţii abstracte.

c. Formele interpretării:
261după organul sau persoana care face interpretarea:
 oficială efectuată de organe oficiale:
v autentică (făcută de organul care a emis legea)
- contextuală (făcută de legiuitor în momentul adoptării
legii)
- posterioară (făcută ulterior printr-un act separat)
v cauzală (făcută organul judiciar)
262neoficială sau doctrinară efectuată de către oamenii de ştiinţă în
tratate şi monografii.

d. Metodele de interpretare:
263interpretarea literală sau gramaticală - constă în aflarea adevărului cu
ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale,
singularul presupune pluralul şi invers, masculinul presupune şi
femininul şi invers;
264interpretarea raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor
logice şi raţionale; argumentele de interpretare logică sunt:
♣“a fortiori” (“a minori ad majus”, “a majori ad minus”, “qui potest plus, potest
minus”) ;
♣“per a contrario” (“qui dicit de uno, negat de altero”);
♣“reductio ad absurdum”;
♣“a pari” (“ubi eadem ratio, ubi idem jus”)
265interpretarea istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate d.p.d.v.
social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării ei;
266interpretarea sistematică – constă în studierea normei ce se
interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi
lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept;
267 interpretarea prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme
cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător. Atenţie !!! a nu se
confunda cu aplicarea legii prin analogie care este interzisă.
268 interpretarea teleologică – constă în aflarea înţelesului unei norme
pornind de la finalitatea acesteia. Scopul urmărit de legiuitor este
uneori precizat chiar în cuprinsul normei (ex. art. 208 C. pen.).
Interpretarea teleologică poate conduce şi la o interpretare evolutivă a
legii, prin actualizarea continuă a cuprinsului normei, astfel să cuprindă şi
modalităţi concrete de comitre care nu puteau fi avute în vedere
de legiuitor în momentul incriminării faptei (art. 195 C. pen. –
violarea secretului corespondenţei, care include acum şi convorbirile pe
internet).
!!! Se poate astfel observa că principiul conform căruia legea este de strictă
interpretare şi aplicare are un caracter relativ, prin această interpretare
evolutivă. Totuşi, prin interpretarea extensivă a legii trebuie
respectate limitele analogiei.
e. Rezultatul interpretării: Acesta constă în concluzia la care se ajunge în urma
interpretării, sau înţelesul legii penale la care a ajuns interpretul. Astfel,
există:
269interpretarea extensivă – atunci când textul de lege spune mai puţin decât
voinţa legiuitorului şi trebuie extins (lex dixit minus quam voluit);
270interpretarea restrictivă – atunci când textul de lege spune mai mult decât
voinţa legiuitorului şi trebuie restrâns (lex dixit plus quam voluit);
271interpretarea declarativă – atunci când între voinţa legiuitorului şi ceea ce
a dorit să spună prin lege există o concordanţă perfectă (lex dixit
quam voluit).
*Se poate observa că interpretarea extensivă şi restrictivă sunt efectul
unor neconcordanţe între voinţa legiuitorului şi ceea ce a exprimat
legea.
f. Limitele interpretării:
Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se
creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

II. Idei fundamentale:

1. Dreptul penal, ca orice ramură de drept autonomă, are raporturi juridice cu
specific propriu, stabilite între stat şi destinatarii legii penale.
2. În cadrul raporturilor juridice de drept penal, indiferent că sunt de conformare
sau de conflict, statului are o poziţie dominantă.
3. Legislaţia penală este formată din legi şi norme care nu trebuie
confundate.
4. Există opinii diferite în doctrină cu privire la structura normei penale
(dihotomică sau trihotomică).
5. Pentru o justă aplicare a legii penale aceasta trebuie interpretată,
descoperindu-se cu exactitate voinţa legiuitorului.
6. Nu trebuie confundată interpretarea legii prin analogie cu aplicarea legii
prin analogie.

III. Vocabular specific:

272ad absurdo – expresie latină care înseamnă „prin absurd” şi se referă la
raţionamente ce cuprind premise acceptate ca fiind absurde – folosit în
expresia „reductio ad absurdum” – „reducere la absurd”,
273a contrario – expresie latină care înseamnă „prin opoziţie„
274adagiu – maximă, aforism; în drept adagiile latine sunt des utilizate în
argumentare, unele fiind adevăîrate principii de drept care au
străbătut mileniile (lat. adagium),
275a fortiori – expresie latină care înseamnă “de la cel tare spre cel slab”. Acesta
este un raţionament de interpretare logică, utilizat în cazul în care se
demonstrează fie că, dacă legea permite mai mult, permite implicit şi
mai puţin, fie că, dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi
mai mult,
276analogie – asemănarea sau similitudinea între două sau mai multe
noţiuni, situaţii, fenomene. În dreptul penal european este admisă analogia în
favoarea inculpatului – in bonam partem, dar este interzisă în defavoarea
acestuia – in malam partem (lat. analogia, fr. analogie),
277concluzii – susţinerile şi opiniile părţilor şi ale procurorului în proces,
referitoare la soluţionarea acestuia; ele pot fi în favoarea unei părţi,
în acuzare, în circumstanţiere,
278condamnare – soluţie a instanţei prin care este sancţionată o parte din
proces,
279conformare – modalitate a realizării raporturilor juridice prin respectarea
de bună voie a dispoziţiilor normelor juridice; în cazul conformării
dreptul are eficienţă activă,
280fapte juridice penale – faptele juridice care, potrivit legii, generează, modifică
sau sting raporturile juridice penale. Faptele juridice penale pot fi:
constitutive, extinctive şi modificatoare;
- imperativ – calificativ ce exprimă obligativitatea normelor juridice.
Normele penale sunt în marea lor majoritate norme imperative.
Normele imperative pot fi onerative şi prohibitive (lat. Imperativus),
281interpret – persoană care participă la proces, având atribuţia de a
traduce relatările unei persone care va fi ascultată de organul
judiciar, în cazul în care persoanele respective nu vorbesc limba română
sau nu se pot exprima prin vorbire,
282interpretarea legii penale – operaţiunea de dezvăluire a voinţei
legiuitorului,
283lege penală – act normativ care cuprinde norme de drept penal,
284raport juridic penal – relaţie socială reglementată de o normă juridică
penală,

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 141 C. pen. coroborat cu art. 73 al. 3 Constituţie.
- Art. 23 C. pen. coroborat cu art. 174 C. pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Raporturile juridice de drept penal român: definiţie şi feluri.
2. Raportul juridic penal de conformare: definiţie, naştere, modificare, stingere.
3. Raportul juridic penal de conformare: subiecte, conţinut şi obiect.
4. Raportul juridic penal de conflict: definiţie, naştere, modificare, stingere.
5. Raportul juridic penal de conflict: subiecte, conţinut şi obiect.
6. Legea penală: definiţie.
7. Categorii de legi penale.
8. Normele penale: definiţie şi funcţiile acestora.
9. Structura normei penale.
10. Categorii de norme penale.
11. Interpretarea legii penale: definiţie şi necesitate,
12. Formele interpretării legii penale.
13. Metode de interpretare a legii penale.
14. Rezultatul şi limitele interpretării legii penale.

VI. Grile
1. Raportul juridic penal de conformare se stinge:
a) când legea se abrogă, chiar şi parţial
b) când se modifică o prevedere din legea penală
c) când se încalcă legea penală, acesta transformându-se în raport de conflict
d) când legea penală iese din vigoare.

2. În dreptul penal sunt:

a) numai raporturi juridice de conflict în baza caracterului represiv al dreptului penal
b) raporturi de conformare şi raporturi de conflict
c) numai raporturi juridice de conformare în baza caracterului normativ al dreptului
penal.
3. Raportul juridic penal se stabileşte între:
a) persoanele fizice şi persoanele juridice aflate pe poziţie de egalitate
juridică
b) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat aflându-se pe poziţie de egalitate
c) persoanele fizice şi/sau juridice şi stat într-o poziţie de subordonare.

4. Poziţia dominantă în cadrul raportului juridic penal o are:

a) cel care este destinatarul legii penale
b) cel care încalcă legea penală
c) statul ca titular al tuturor valorilor sociale
d) nici un subiect nu are o pozi ţie dominantă, ele aflându-se pe poziţie de
egelitate juridică.
5. În cadrul raportului juridic penal de conformare:
a) statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor
b) destinatarii legii penale trebuie să se supună sancţiunilor penale
c) statul are dreptul să pretindă o anumită conduită destinatarilor legii
penale
d) destinatarii legii penale trebuie să respecte voinţa legiuitorului exprimată în
lege.

6. În cadrul raportului juridic penal de conflict:

a) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice chiar şi din
culpă
b) acesta ia naştere ca urmare a încălcării unei norme juridice numai cu intenţie
c) poziţia dominantă o are cel care a încălcat legea
d) poziţia dominantă o area statul care trage la răspundere pe infractor.

7. Legea penală:
a) poate fi elaborată chiar şi de către Guvern
b) îmbracă forma legii organice
c) poate fi generală şi specială.

8. Legea specială:
a) nu derogă de la cea generală
b) derogă de la cea generală
c) numai în anumite cazuri derogă de la cea generală.

9. Prin conflict de legi se înţelege:

a) când o lege iese din vigoare fiind înlocuită cu una nouă
b) când sunt în vigoare două sau mai multe legi care reglementează aceleaşi
relaţii sociale
c) când este în vigoare o lege specială şi/sau una excepţională şi una generală.

10. După durata în timp legile penale se împart în:

a) legi ordinare şi temporare
b) legi permamente şi extraordinare
c) legi permanente şi temporare.

11. După rolul pe care îl au legile penale se împart în:

a) legi generale şi ordinare
b) legi speciale şi permanente
c) legi generale şi speciale.

12. Normele penale:

a) au o structură trihotomocă
b) au o structură dihomomică
c) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează
teza structurii dihotomice, datorită lipsei dispoziţiei
d) în doctrina penală părerile sunt împărţite, dar majoritatea îmbrăţişează
teza structurii dihotomice, datorită lipsei ipotezei.

13. Normele speciale:

a) se regăsesc în legi speciale şi prevăd condiţiile în care o faptă constituie
infracţiune
b) se regăsesc în codul penal-partea specială
c) se regăsesc în codul penal-partea generală.

14. Normele onerative:

a) sunt specifice infracţiunilor omisive
b) sunt specifice infracţiunilor comisive
c) se regăsesc frecvent şi în partea pecială a Codului penal.

15. Normele prohibitive:

a) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor
omisive
b) impun abţinerea de la o anumită conduită, fiind specifice infracţiunilor
comisive
c) impun reţinerea destinatarilor legii de la o anumită conduită fiind
specifice infracţiunilor comisive.

16. Norma de la art. 174 C.pen. – infrac ţiunea de omor – are sub aspectul
sancţiunilor:
a) un caracter relativ determinat
b) prevede sancţiuni cumulative
c) un caracter relativ determinat prevăzând şi pedepse complementare.

17. În legea noastră penală:

a) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă
principiul umanismului şi al individualizării sancţiunilor penale
b) nu există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, deoarece încalcă
principiul legalităţii sancţiunilor penale
c) predomină norme cu caracter relativ determinat sub aspectul sancţiunilor
d) există norme cu sancţiuni absolut nedeterminate, lăsând la
latitudinea instanţei natura şi cuantumul sancţiuni aplicabile.

18. Normele de trimitere:

a) rămân independente faţă de norma cu care se completează
b) devin dependente faţă de norma cu care se completează
c) sunt identice sub aspectul finalităţii cu normele de referire.

19. Normele de referire:

a) nu există în dreptul penal român, fiind specifice altor ramuri de drept
b) rămân independente faţă de norma cu care se completează
c) devin dependente faţă de norma cu care se completează.

20. Interpretarea legii penale:

a) nu este obligatorie în toate cazurile
b) este obligatorie în toate cazurie pentru o justă aplicare a sa
c) se realizează numai de către organul judiciar.

21.Interpretarea legii penale:

a) se poate face de legiuitor numai după elaborarea legii
b) se poate face de organul judiciar
c) este oficială şi neoficială.

22. Sunt cunoscute ca metode de interpretare:

a) interpretarea literală sau istorică
b) interpretarea sistematică sau logică
c) interpretarea literală şi istorică
d) interpretarea raţională sau logică.

23. Interpretarea poate avea drept rezultat:

a) restrângerea textului de lege, conform adagiului lex dixit minus quam voluit
b) extinderea textului de lege, conform adagiului lex dixit plus quam voluit
c) o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi textul legii conform
adagiului lex dixit quam voluit.

24. Interpretarea prin analogie:

a) este strict interzisă deoarece încalcă principiul legalităţii
b) dă naştere la noi incriminări
c) constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul alteia care prevede
un caz asemănător
d) este identică cu interpretarea extensivă a legii
e) nu este interzisă deoarece nu încalcă principiul legalităţii.

25. Reprezintă forme ale interpretării legii penale:

a) interpretarea istorică
b) interpretarea oficială
c) interpretarea raţională
d) interpretarea cauzală.

Răspunsuri grile*: 1-d ; 2-b ; 3-c; 4-c; 5-c,d; 6-a,d; 7-b,c; 8-b; 9-b,c; 10-c; 11-c;
12-d; 13-a,b; 14-a,c; 15-b; 16-a,b,c; 17-b,c; 18-a; 19-c; 20-b; 21-b,c; 22-c,d; 23-c; 24-c,e;
25-b,d.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Definiţi noţiunea de raport juridic penal.
2. Care sunt subiecţii raportului juridic penal de conformare?
3. Ce cuprinde conţiunutul raportului juridic de conflict?
4. Categorii de legi penale.
5. Care sunt funcţiile normei juridice penale?
6. Categorii de norme penale.
7. Rezultatele interpretării legii penale.
8. Analizaţi cuvântul „conformare” din punct de vedere juridico-penal.
9. Analizaţi expresia „ad absurdum”.

VII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Raportul juridic de drept penal în raport cu alte categorii de raporturi juridice.
2. Motivarea principiului „specialia generalibus derogant” în dreptul penal român.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Corelaţia dintre interpretarea legii prin analogie şi aplicarea legii prin
analogie. Este interpretarea legii prin analogie identică cu interpretarea
extensivă a legii penale? În ce măsură contravin acestea principilui
legalităţii?
C. Temă de licenţă:
1. Justificarea interpretării legii penale române.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 4
„Aplicarea legii penale în spaţiu”
I. Plan de seminar:
IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul Romaniei
- principiul teritorialităţii
- noţiunea de teritoriu
- excepţii de la principiul teritorialităţii
IB. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite în afara teritoriului
României
- principiul personalităţii legii penale
- principiul realităţii legii penale
- principiul universalităţii legii penale.

*Spaţiul este coordonata în funcţie de care se stabileşte întinderea

teritoriului pe care îşi exercită suveranitatea statele lumii, sau mai nou
federaţiile destate sau uniunile de state.

IA. Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul

României
a. Principiul teritorialităţii sau teritorialitatea legii penale române (art. 3 C.pen.):
“Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
285aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată;
286el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării;
287legea penală română se aplică tuturor cetăţenilor şi pe tot teritoriul
ţării, indiferent de cetăţenie.

b. Noţiunea de “teritoriu” (art. 142, 143 C.pen.): “Prin teritoriu se înţelege

întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontiere, cu subsolul şi
spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian ale acesteia”.
Astfel, teritoriul are următoarele componente:
288suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării;
289apele interioare: apele curgătoare sau stătătoare;
290apele maritime interioare;
291marea teritorială având lăţimea de 12 mile marine în larg de la
liniile de bază. Nu fac parte din teritoriul României zona contiguă şi zona
economică exclusivă;
292subsolul suprafeţei terestre şi acvatice;
293spaţiul aerian naţional până la limita spaţiului cosmic (90-110 km).
Regulile de drept intern referitoare la spaţiul aerian şi aeronave nu sunt
aplicabile în cazul spaţiului extraatmosferic şi a navelor
spaţiale, deoarece spaţiul extraatmosferic nu este supus
jurisdicţiei nici unui stat. Astfel, orice infracţiune comisă la
bordul navelor spaţiale cad sub incidenţa ţării căreia îi aparţine;
294navele şi aeronavele sub pavilion românesc (conform art. 143 C.pen.) –
principiul ubicuităţii;
295insulele artificiale din zona economică exclusivă a României.
* După cum se poate observa teritoriul are patru componente:
296solul
297subsolul
298apele
299spaţiul aerian – fiecare dintre acestea cu limitele sale.

c. Excepţii de la principiul teritorialităţii:

Aceste excepţii poartă numele de imunităţi/inviolabilităţi şi pot fi clasificate în:
300imunităţile de drept intern şi drept internaţional
301imunitate absolută şi relativă
302imunitate funcţională şi extrafuncţională.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt:
303imunitatea de jurisdicţie (imunitate de drept internaţional perpetuă - art.
8 C.pen.), de care beneficiază numai membrii corpului diplomatic
(ambasadorii, consilierii ataşaţii de ambasadă, şefii statelor străine,
şefii guvernelor străine sau alte persoane oficiale care sunt în trecere prin
ţara noastră), precum şi membrii familiei lor. Imunitatea încetează
odată cu încetarea funcţiei şi părăsirea teritoriului statului în
care şi-a desfăşurat misiunea. În caz de comitere a unei infracţiuni,
imunitatea poate fi ridicată de statul de origine şi acesta poate fi
judecat conform procedurii comune, sau declarat „persona non
grata” şi expulzat în ţara de origine. Această regulă tradiţională nu-
şi va găsi aplicare dacă persoanele menţionate mai sus comit
fapte grave precum: genocid, tortură, crime împotriva
umanităţii;
304infracţiuni săvârşite în sediile misiunilor diplomatice;
305infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine, aflate în trecere
sau care staţionează pe teritoriul României;
306infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate în
marea teritorială sau spaţiul naţional aerian (nave/aeronave
guvernamentale şi comerciale); totuşi, există situaţii când în aceste
cazuri se aplică legea penală română:
307când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român
sau apatrid cu domiciliul în România;
308când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului
sau împotriva unui cetăţean român;
309când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România;
310când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri;
311când se cer expres de către căpitanul navei.
Aceste reguli nu se aplică dacă navele trec prin apele maritime interioare sau
acostează într-un port românesc, în acest caz aplicându-se principiul teritorialităţii.
312 imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală: imunitatea
preşedintelui este perpetuă, ea producându-şi efectele şi după
încetarea mandatului prezidenţial. Preşedintele nu poate fi pus sub
acuzare în timpul exercitării mandatului, decât cu o singură excepţie
în cazul infracţiunii de înaltă trădare (art. 96 alin. 1 din Constituţie). De
 menţionat că în legislaţia penală română nu există o infracţiune cu
această denumire, ci aceea de trădare (art. 155 C. pen.). Astfel, se
apreciază că această sintagmă se referă de fapt la o categorie de
infracţiuni prin care şeful statului îşi încalcă în mod flagrant obligaţia de
fidelitate faţă de ţară şi prin care prejudiciază grav interesele statului
român. Regimul imunităţii prezidenţiale este incident şi în cazul în care
preşedintele Senatului sau al Camerei Deputaţilor asigură
interimatul funcţiei prezidenţiale. Conform art. 72 din Constituţie,
parlamentarii şi senatorii nu răspund juridic pentru voturile sau
pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Aceste
categorii de persoane beneficiază de o imunitate procedurală, potrivit
căreia aceştia nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
Excepţia o reprezintă infracţiunea flagrantă.
313imunitatea Avocatului poporului: conform legii 35/1997, Avocatul poporului
şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru acte pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în
exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Aceste categorii de
persoane beneficiază de o imunitate procedurală reglementată
în legea 35/1997, potrivit căreia aceştia nu pot fi reţinuţi,
percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală fără
încuviinţarea Senatului. Excepţia o reprezintă infracţiunea
flagrantă.
314imunitatea familială: aceasta constituie în realitate o cauză de
nepedepsire. Ea are un caracter special şi limitat, fiind incidentă doar în
cazul anumitor infracţiuni (ex. tăinuirea comisă de soţ sau de rudă
apropiată – art. 221 alin. 2 C.pen, favorizarea săvârşită de soţ sau
de rudă apropiată – art. 264 alin. 3 C.pen.). Totuşi, la infracţiunile
de o mai mare gravitate (cele contra siguranţei statului),
tăinuirea şi favorizarea comise de soţ sau de rude apropiate se
pedepsesc (art. 173 alin. 5 C.pen.).

IB. Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara

teritoriului
Aceasta se face în raport cu următoarele principii:

a) Principiul personalităţii sau personalitatea legii penale (art. 4 C.pen.) “Legea

penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă
făptuitorul este cetăţean român, sau dacă neavând nici o cetăţenie,
are domiciliul în ţară”.
Condiţii de aplicare:
315infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate;
316infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în
România. Această calitate trebuie să existe în momentul comiterii
faptei. Dacă făptuitorul are dublă cetăţenie, vor fi incidente
ambele legislaţii.
 317nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
Unii autori propun o modificare a acestui text de lege în sensul introducerii
obligativităţii dublei incriminării pentru o justă aplicare a acestui principiu.
Astfel, dacă un cetăţean român comite în străinătate o faptă care nu
este infracţiune conform legii acelui stat, este ilogic ca întrors în
România să fie tras la răspundere penală. Dacă fapta nu aduce în nici un
fel atingere ordinii de drept din acel stat, nu s-ar justifica aducerea ei sub incidenţa legii
noastre.
Fundamentul existenţei şi aplicării acestui principiu reiese din natura
relaţiilor care există între cetăţenii români şi/sau apatrizii cu domiciliul în
România şi statul român; dacă aceştia beneficiază de protecţie juridică din
partea statului când se află peste hotare este normal ca ei să respecte
întru totul legea penală română oriune s-ar afla.

b) Principiul realităţii sau realitatea legii penale art. 5 C.pen.) “Legea penală se
aplica infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean
român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării”.
Condiţii de aplicare:
318infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate;
319infracţiunea să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale,
contra vieţii sau prin care s-a adus o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. În acest
context pot apărea următoarele probleme:aplică
1. Infracţiunile contra vieţii, prevăzute în acest articol nu se referă numai
la infracţiunile contra vieţii din art. 174-179 din C .pen., ci la toate acele
infracţiuni care au avut ca urmare moartea unei persoane (ex. violul care a avut ca
urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei).
2. Ce se întâmplă când victima este un apatrid cu domiciliul în România ?
Deşi Codul penal nu include şi această precizare, unii autori sunt de
părere că şi aceştia ar trebui să beneficiaze de protecţie din partea
legii penale române. Această opinie nu este însă împărtăşită de
majoritatea autorilor, deoarece în conformitate cu prevederile
constituţionale apatrizii cu domiciliul în România, când sunt în
străinătate îşi pierd protecţia juridică a statului nostru. Totuşi, după
părerea noastră, dacă legea penală îşi extinde efectele şi asupra
apatrizilor care au domiciliul în România, care sunt temporar în străinatate,
conform principiului personalităţii, nu vedem de ce si şi-ar extinde efectele şi
în baza principiului realităţii.
3. Dacă până la finalizarea procesului, victima pierde calitatea de
cetăţean român, nu se mai aplică legea penală în virtutea principiului
realităţii;
320infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid (neresortisant) care nu
domiciliază în România. Această calitate trebuie să existe în
 momentul comiterii faptei;
321punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu
autorizarea procurorului general al României;
322tratatele sau convenţiile internaţioanle la care România este parte să nu
conţină prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a acestor cauze;
323se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu e prevăzută ca
infracţiune şi de legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci
obligatorie dubla incriminare.

c) Principiul universalităţii sau universalitatea legii penale române (art. 6 C.pen.)

“Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în
articolul 5, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau
de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării,
dacă:
♣ fapta e prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde
a fost săvârşită (dubla incriminare);
♣ făptuitorul se află în ţară (benevol ori dacă s-a obţinut
extrădarea sa).”
Condiţii de aplicare:
324infracţiunea să se fi săvârşit în întregime în străinătate;
325făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în
România;
326infracţiunea să nu fie dintre acelea la care se referă art. 5
C.pen.;
327să existe dubla incriminare. Nu este obligatoriu ca faptele să fie
incriminate identic sau să fie sancţionate cu aceeaşi pedeapsă;
328infractorul să se afle benevol în România. Nu va fi aplicabil acest
principiu dacă făptuitorul a ajuns în România în urma unei extrădări sau dacă
aeronava cu care călătorea a aterizat forţat în ţară;
329să nu existe, conform legii statului unde s-a comis infracţiunea, o
cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei, iar
pedeapsa să nu fi fost executată sau considerată ca executată
(graţiată sau prescrisă);
330tratatele sau convenţiile internaţioanel la care România este parte
să nu conţină prevederi referitoare la alt mod de soluţionare a
acestor cauze;
!!! Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa uneia dintre ele ducând la
imposibilitatea de aplicare a legii penale conform acestui principiu.
!!! Conform art. 7 C. pen. principiul realităţii şi universalităţii îşi găsesc
aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională; acestea având deci prioritatate.

II. Idei fundamentale:

1. Legea penală română se poate aplica în raport cu faptele comise în
ţară, dar şi cu cele comise în străinătate.
2. Aplicarea legii penale române pentru fapte comise în România este guvernat ă de
principiul teritorialităţii.
3. Principiul teritorialităţii, cu toate că este exclusiv şi necondiţionat, are
totuşi anumite limitări (sau excepţii).
4. Aplicarea legii penale pentru fapte comise în străinătate este guvernată de trei
principii: personalităţii, realităţii şi universalităţii.

III. Vocabular specific:

- apatrid – persoană fizică fără cetăţenie (fr. apatride),
- autorizarea prealabilă a procurorului general al României – modalitate de
autorizare a organului competent să pună în mişcare acţiunea penală,
- calitate oficială – atributul pe care îl au anumite persoane în baza c ăreia acestea
îndeplinesc activităţi publice ce determină efecte juridice,
- corp delict – mijloc material de probă,
- damnum emergens – expresie latină care are accepţiunea de daună efectivă
produsă persoanei vătămate prin comiterea unei fapte ilicite,
- democraţie – formă politică de organizare şi de conducere a unei
societăţi în care poporul îşi exercită direct sau indirect puterea (lat.
democratie),
- dubla incriminare – condiţie referitoare la aplicare legii penale în cazul
unor fapte comise în afara ţării, constând în aceea că fapta în cauză să
fie incriminată de legislaţiile ambelor stateîn cauză,
- efecte juridice – drepturi şi obligaţii, consecinţe juridice,
- excepţie – abatere de la o regulă generală. Abatere permisă de lege de la
aplicarea unei norme juridice (lat. exceptio),
- făptuitor - persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală,
- forţa probantă – gradul de contribuţie al unui mijloc de probă de a servi
la aflarea adevărului într-o cauză publică,
- impunitate – absolvire sau scutire de pedeapsă, în cazuri şi condiţii speciale
prevăzute de lege (lat. impunitas),
- imunitate – cauză de nepedepsire sau excludere de la o anumită
jurisdicţie a unor categorii de făptuitori. În considerarea unor raţiuni de
politică penală, România consacră anumite imunităţi personale. În
acest context imunitatea apare ca un tratament derogator, aplicabil
unor categorii de persoane aflate în situaţii persoanale (lat. imunitas),
- inamovibilitate – regim juridic aplicabil unor categorii de persoane aflate în situaţii
specaile, ce constă în imposibilitatea mutării sau promovării acestora
fără acordul lor (judecătorii), (fr. inamovibitité),
- incidenţa legii penale – aplicarea legii penale raporturilor juridice de conflict,
- integritate teritorială – atribut al statelor lumii, constând în aceea că spaţiul pe
care acestea îşi exercită suveranitatea, în limitele recunoscute conform
regulilor internaţionale, nu i se poate aduce atingere de alte state,
- jurisdicţie – competenţa de a judeca o cauză de către un judecător sau
de către o instanţă (lat. juris şi dicto),
- justiţiabil - persoană care are calitatea de parte în proces, cu excepţia
persoanelor care au calităţi oficiale (fr.justiciable ),
- săvârşirea unei infracţiuni – comiterea cu vinovăţie a oricăreia dintre
faptele incriminate, precum şi participarea la comiterea acestora în
calitate de autor, instigator, complice,
- spaţiul – element în raport cu care se aplică legea penală română,
- ubicuitate – însuşirea de a fi prezent oriunde, pretutindeni. În legea
penală română este înscrisă regula ubicuităţii, care constă în aplicarea
legii române şi infracţiunilor care au fost comise numai în parte pe
teritoriul ţării (ori pe o navă sau aeronave române) sau rezultatul s-a
produs pe acest teritoriu.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 142 şi 143 din C.pen.
- Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 96 alin. 1 din Constituţie.
- Art. 3 C.pen. coroborat cu art. 8 din C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Principiul teritorialităţii – definiţie şi mod de aplicare;
2. Noţiunea de “teritoriu” în accepţiunea legii penale – întindere şi limite;
3. Excepţii de la principiul teritorialităţii – enumerare şi justificare;
4. Principiul personalităţii legii penale – concept şi condiţii de aplicare;
5. Principiul realităţii legii penale– concept şi condiţii de aplicare;
6. Principiul universalităţii legii penale– concept şi condiţii de aplicare;

VI. Grile:
1. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române în spaţiu:
a) principiul legalităţii incriminării
b) principiul realităţii
c) principiul activităţii.

2. Sunt principii care guvernează aplicarea legii penale române infracţiunilor comise pe
teritoriul României:
a) principiul personalităţii
b) principiul teritorialităţii
c) principiul realităţii.

3. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de Codul penal
b) constituie temeiul acordării extrădării
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.

4. Imunitatea de jurisdicţie:
a) reprezintă o excepţie de la principiul personalităţii
b) reprezintă o excepţie de la principiul teritorialităţii
c) este prevăzută expres în Codul penal.
5. Sunt incluse în sfera noţiunii de „teritoriu”:
a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României
c) subsolul corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără limite în
adâncime.

6. O infracţiune se consideră comisă pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost săvârşită pe acest teritoriu
b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii
c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executatre a infracţiunii,
celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii producându-se pe teritoriul altui stat.

7. Prin „comiterea unei infracţiuni” se poate înţelege:

a) comiterea oricărei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată
b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate în calitate de autor
c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă pedepsibilă în
calitate de complice sau instigator.

8. Pentru aplicarea principiului personalităţii sunt necesare şi următoarele condiţii:

a) infractorul, în momentul comiterii infracţiunii să fie cetăţean român sau apatrid
b) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinatate
c) să existe dubla incriminare.

9. Reprezintă condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

a) infracţiunea să se săvârşească în totalitate în străinătate
b) infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România
c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România.

10. Principiului realităţii se aplică atunci când:

a) s-a comis o infracţiune contra siguranţei statului român
b) s-a comis o infracţiune contra intereselor statului român
c) s-a comis o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român.

11. Principiului universalităţii se aplică atunci când:

a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită
b) s-a comis o infracţiune pentru care nu ar putea fi aplicabilă legea penală română
potrivit principiului realităţii
c) făptuitorul se află în România
d) infractorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România.

12. Autorizarea prealabilă a Procurorului General este necesară pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea penală română este
aplicabilă potrivit principiului:
a) personalităţii
b) realităţii
c) universalităţii.
13. Principiului realităţii se aplică atunci când:
a) s-a comis o infracţiune contra vieţii unui cetăţean român
b) s-a comis o infracţiune prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui apatrid care domiciliază în România
c) s-a comis o infracţiune îndreptată împotriva libertăţii unui cetăţean român.

14. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când:

a) dacă, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea există vreo cauză
care împiedică executarea pedepsei
b) în cazul în care se dispune altfel printr-o convenţie internaţională
c) dacă nu s-a obţinut extrădarea infractorului, în cazurile prevăzute de lege.

15. Principiului realităţii nu se aplică atunci când:

a) se dispune altfel printr-o convenţie internaţională
b) făptuitorul nu se află în ţară
c) potrivit legii statului în care infractorul a comis infracţiunea există vreo cauză care
împiedică continuarea procesului penal.

16. Principiului universalităţii nu se aplică atunci când:

a) potrivit legii statului al cărui cetăţean este infractorul există vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale
b) făptuitorul nu se află în ţară
c) nu există autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale.

17. Se mai dumeşte „principiul protecţiei reale” sau „al nationalitatii pasive”:
a) principiul personalităţii
b) principiul activităţii
c) principiul universalităţii
d) principiul realităţii.

18. Principiului realităţii se aplică atunci când:

a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate
b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care a fost
condamnat
c) s-a cerut şi s-a obţinut extrădarea infractorului.

19. Principiului universalităţii se aplică atunci când:

a) făptuitorul nu a fost condamnat în străinătate
b) făptuitorul a fost urmărit şi judecat în străinătate şi a şi executat pedeapsa la care
a fost condamnat
c) făptuitorul se află în România.

20. Prin „săvârşirea unei infracţiuni'” sau se înţelege:

a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată
b) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de instigator
c) participarea la comiterea unei tentative nepedepsibile în calitate de autor
d) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca tentativă.

Răspunsuri grile*: 1-b ; 2-b ; 3-a; 4-b,c; 5-a,c; 6-b,c; 7-a,b,c; 8-b; 9-a,c; 10-a,c; 11-
a,b,c; 12-b; 13-a; 14-a,b,c; 15-a; 16-b; 17-d; 18-b; 19-c; 20-a,d;

VII. Speţe:
1. X, membru al personalului diplomatic, al unei ambasade străine la Bucureşti,
conducând neatent un autoturism pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, a
comis un accident de circulaţie în urma căreia victima a decedat.
Făptuitorului i se va aplică legea penală română? Argumentaţi
răspunsul.

2. X, Y şi Z, marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore,

au sustras de la bordul navei, care transporta mărfuri din R.P.D. Coreeană, un
număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut unor localnici.
Arătaţi dacă fapta celor 3 marinari cade sau nu sub incidenţa legii
penale române şi pe ce temei legal. Argumentaţi răspunsul.

3. În timpul unei călătorii în Italia, cetăţeanul român X a fost jefuit şi ucis de

un infractor Y, având cetăţenie marocană, care, fiind judecat de
instanţele italiene, a fost condamnat la 15 ani închisoare.
Arătaţi dacă Y poate fi judecat şi în România pentru infracţiunea
săvârşită.

4. X cetăţean italian aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând

neatent autoturismul proprietatea sa, a produs un accident de
circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german Y aflat şi el ca turist în
ţara noastră.
Să se arate dacă fapta de ucidere din culpă săvârşită de X cade sub
incidenţa legii noastre penale.Motivaţi răspunsul.

5. X, cetăţean italian, aflându-se pe teritoriul Germaniei a lipsit de

libertate un cetăţean român.
Să se arate dacă se poate aplica legea penală română şi în ce
temei legal. Argumentaţi răspunsul.

Răspunsuri speţe:
1. Nu, deoarece aceste categorii de persoane sunt exceptate, conform art. 8 C.pen., de la
aplicarea principiului teritorialităţii legii penale (imunitatea de jurisdicţie).

2. Fapta celor trei cade sub incidenţa legii penale române în baza principiului
teritorialităţii (ubicuitatea legii penale). Navele şi aeronavele sub
pavilion românesc reprezintă teritoriul românesc oriunde se află în
lume (art. 3 coroborat cu art. 143 C.pen.).
3. Da, deoarece fapta lui Y cade sub inciden ţa principiului realităţii legii penale
(art. 5 C.pen.)

4. Da, deoarece aplicarea principiului teritorialităţii (art. 3 C.pen.) se aplică

infracţiunilor comise pe teritoriul României şi de cetăţenii români şi de cei străini.

5. Statul român are dreptul să solicite extrădarea făptuitorului pentru ca

acesta să fie judecat în România, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii cu privire la universalitatea legii penale.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Explicaţi principiul care guvernează aplicarea legii penale pe teritoriul
României.
2. Care sunt componentele noţiunii de teritoriu?
3. Enumeraţi cazurile în care legea penală română nu se aplică pentru
fapte comise pe teritoriul României.
4. În ce constă principiul personalităţii?
5. În ce constă principiul realităţii?
6. În ce constă principiul universalităţii?
7. Explicaţi noţiunea de apatrid.
8. Ce reprezintă dubla incriminare?
9. Explicaţi noţiunea de ubicuitate.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Comentarii privind elementele noţiunii de teritoriu în dreptul penal român.
2. Justificarea aplicării legii penale române pentru fapte comise în
străinătate.
3. Justificarea existenţei unor excepţii de la principiul teritorialităţii.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Cazuri de răspundere şi nerăspundere penală a preşedintelui ţării.
C. Temă de licenţă:
1. Particularităţile aplicării legii penale române în spaţiu.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 5
„EXTRĂDAREA”

I. Plan de seminar:
IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării
IB. Natura juridică a extrădării
IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării
ID. Principiile extrădării
IE. Izvoarele extrădării
IF. Condiţiile extrădării
IG. Procedura extrădării
IH. Efectele extrădării
IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării.

IA. Definiţie, caracterizare şi tipurile extrădării

a. Definiţie: Extrădarea reprezintă o modalitate de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, prin care un stat predă, în anumite
condiţii stabilite prin convenţii internaţionale sau în declaraţii de
reciprocitate, infractorii care s-au refugiat pe teritoriul său şi care sunt
urmăriţi sau condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni pe
teritoriul statului străin care îi solicită în vederea judecării sau
executării pedepselor ori măsurilor dispuse de autorităţile lor judiciare.
Astfel, extrădarea implică cooperarea a cel puţin două state:
331statul solicitat – pe teritoriul căruia se găseşte infractorul;
332statul solicitant – cel care cere extrădarea şi poate fi:
333statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea
334statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea
335statul al cărui cetăţean este infractorul.

b. Caracterizare:
336este un act de asistenţă juridică internaţională;
 337este o măsură utilă pentru combaterea criminalităţii;
338extrădarea este un act bilateral;
339extrădarea are un puternic conţinut politic, deoarece se realizează pe
baza voinţei liber exprimate a statelor;
340extrădarea are un pronunţat caracter juridic, întrucât este reglementată
prin norme de drept şi este dispusă de organele judiciare.
341datorită importanţei pe care o prezintă, ea este prevăzută expres în
art. 9 C.pen., dar şi în Legea nr. 302/2004 – privind exrădarea.

c. Tipurile extrădării:
342extrădare pasivă – când se primeşte cererea de extrădare de către
statul solicitat,
343extrădare activă – cănd se formulează o cerere de extrădare de
către statul solicitant.

IB. Natura juridică a extrădării

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu dublă
natură juridică:
a) pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei
juridice în materie penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează
în temeiul unor convenţii pe care le semnează sau la care aderă,
extrădarea reprezentând unul din conceptele de bază ale dreptului
penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de suveranitate
şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva
criminalităţii. Extrădarea este o instituţie juridică, atât a dreptului
intern, cât şi a dreptului internaţional prin care persoanele vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni sunt predate statelor îndreptăţite a le
judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au
fost condamnate.
b) pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental,
administrativ şi/sau jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică
competentă să dispună cu privire la admisibilitatea ei. Rezultă că statul
care extrădează acţionează în plenitudinea suveranităţii sale, recunoscând el
însuşi că uneori, singur nu poate să asigure realizarea justiţiei pe
teritoriul său. Semnarea unor convenţii reprezintă tocmai o manifestare a
suveranităţii statelor, o expresie de a voinţei sale suverane de
cooperare cu alte state, de întrajutorare juridică.

IC. Apariţia şi evoluţia instituţiei extrădării

344instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abia la sfarsitul . Astfel,
nu se poate stabili cu precizie vechimea extrădării şi istoricul legislativ,
consemnându-se mai întâi existenţa unui tratat între regele Cazimir al
Poloniei şi voievodul Moldovei, Ilieş Alexandru, şi care privea mai
ales crimele politice, iar un tratat de extrădare a fost încheiat apoi
între acelaşi domn al Moldovei şi Sigismund August, regele
Poloniei, la 1446. De asemenea, se vorbeşte despre un tratat între Moldova
 şi Lituania, între anii 1498-1499, prin care Ştefan cel Mare cerea
princepelui lituanian extrădarea mai multor români fugari,
345 în 1848 a fost încheiată între Moldova şi Austria Convenţia pentru
extrădarea dezertorilor şi vagabonzilor. Aceasta a fost urmată de
încheierea primei „Convenţiuni de extradiţiune” dintre România unită şi
Serbia, în 1863,
346primul Cod penal şi de procedură penală din 1864, prin articolele 4 şi
5 prevedea, mai mult în treacăt, existenţa „extradicţiunii” ca
instituţie de drept penal. În România, extrădarea a fost
reglementată, pentru prima dată în Constituţia Principatelor Unite
Moldova şi Ţara Românească, dar care, fiind supusă promulgării, nu a
mai fost admisă de Alexandru Ioan Cuza,
347extrădarea a fost introdusă în mod expres ca instituţie de drept
prin art.30 din Constituţia din 1866 şi apoi o regăsim ca atare în
Constituţia din 1923. Ambele constituţii prevedeau interdicţia expresă a
extrădării infractorilor politici,
348tratatele încheiate de state prevedeau condiţiile în care se poate face
extrădarea, cazurile şi situaţiile care o justifică, precum şi condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească cererea de extrădar e adresată de
un stat celuilalt,
349au existat state care de la început au avut legi interne ce stabileau regimul legislativ
al extrădării, în sensul că prin norme interne erau prevăzute pe de o
parte condiţiile generale de extrădare, pe de altă parte organele
competente să examineze o astfel de cerere,
350România a făcut parte din rândul ţărilor care au semnat tratate
privind extrădarea fără a avea o lege internă care să reglementeze
această materie. Pentru prima dată instituţia extrădării a făcut
obiectul unui regim legislativ intern prin Codul penal şi Codul de
procedură penală Carol al II-lea intrate în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi prin
care se prevedeau condiţiile de fond (codul penal) şi şi condiţiile
de formă (codul de procedură penală) ale extrădării. Codul de
procedură penală Carol al II-lea s-a inspirat din legea belgiană şi cea
franceză, consacrând sistemul mixt al extrădării, în sensul că primele
cercetări se fac de către magistraţi, dar decizia lor nu are decât
valoarea unui aviz, întrucât guvernul are dreptul de a se pronunţa
în mod suveran dacă admite sau refuză cererea de extrădare,
351Codul penal român stabilea ordinea în care se putea acorda extrădarea: dacă
infracţiunea fusese comisă pe teritoriul mai multor state, persoana
urmărită se preda statului care a înaintat primul cererea de
extrădare; când s-au săvârşit mai multe fapte penale, în mai multe
state, se preda statului în care s-a comis infracţiunea cea mai
gravă. Stabilirea acestor preferinţe se făcea printr-un act de
guvernământ şi nu jurisdicţional,
352trăsătura esenţială a istoriei extrădării în această fază o reprezintă
convieţuirea competenţelor guvernamentale sau
administrative şi a celor judiciare, în sensul că, în general nici una
 din ele nu era exclusivă, dar nici nu erau concu rente, ci se completau
reciproc,
353faza legislativă mixtă face trecerea spre faza judiciară a istoriei
extrădării sau faza internaţională, numită astfel după numărul
mare al statelor participante la reglementarea relaţiilor dintre ele
în acest domeniu, mai ales prin convenţii multilaterale, depăşind
stadiul tratatelor bilaterale, regionale sau zonale dintre statele limitrofe,
354după al doilea război mondial, în România a rămas operaţional
sistemul mixt al extrădării instituit de Codul penal din 1936 prin
art. 16-19 şi respectiv de art. 630-638 din Codul de procedură
penală Carol al II-lea, guvenul menţinându-şi dreptul de a se
pronunţa, în mod suveran, asupra cererii de extrădare. Deşi
decizia instanţei avea caracterul unui aviz, atunci când pronunţa
respingerea cererii, hotărârea devenea definitivă şi avea putere
obligatorie pentru guvern, astfel că în această situaţie sistemul
devenea judiciar,
355sistemul mixt al extrădării a fost menţinut şi după intrarea în vigoare
la 1 ianuarie 1969 a actualului Cod penal şi de procedură penală,
până la apariţia Constituţiei României din 8 decembrie 1991,
356la 18 martie 1971 a fost emisă prima lege specială română în materie,
distinctă de Codul penal, în care au fost prevăzute în mod unitar
atât condiţiile de fond cât şi cele de procedură ale extrădării. Legea
specială 4/1971 se aplica atunci când nu exista o convenţie internaţională
sau o declaraţie de reciprocitate sau pentru a completa lacunele în
clauzele convenite (norme supletorii),
357legea nu mai cuprindea dispoziţia din art. 17 Codul penal Carol al II-lea
potrivit căreia refugiaţii politici nu pot fi extrădaţi. În concepţia
statului socialist, nu toţi refugiaţii politici se puteau bucura de
această favoare, ci numai cei urmăriţi pentru ideile lor umanitare,
democratice sau revoluţionare, în accepţiunea de atunci a acestor
noţiuni,
358legea reglementa şi situaţia în care extrădarea era cerută de mai
multe state. Consiliul de Miniştrii era autoritatea care decidea
căruia dintre statele solicitante i se admitea cererea, ordinea de
preferinţă fiind următoarea:
359statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea
360statul împotriva căruia a fost îndreptată infracţiunea
361statul al cărui cetăţean era infractorul.
362dacă mai multe state se încadrau în aceeaşi ordine de preferinţă,
se dădea prioritate statului care a cerut mai întâi extrădarea,
363sistemul mixt al extrădării a funcţionat în România până la adoptarea
Constituţiei din 1991, când a fost înlocuit cu sistemul jurisdicţional.
Se observă astfel, că de la începutul secolului XX s-a accentuat tendinţa de
reglementare a extrădării prin lege, astfel încât în baza acesteia să
fie încheiate diferite convenţii de extrădare între state, iar în lipsa
convenţiilor să constituie dreptul comun în materie,
 364Codul penal român Carol al II-lea din 1936 a stabilit în principal că, sub
raportul condiţiilor de fond, extrădarea este guvernată de
convenţiile internaţionale încheiate de România cu alte state, iar în
lipsa convenţiilor se aplică regula reciprocităţii şi dispoziţiile
dreptului intern.
365în Codul penal şi Codul de procedură penală în vigoare de la 1
ianuarie 1969, nu s-au mai prevăzut norme cu privire la
reglementarea extrădării, întrucât s-a considerat că această
instituţie de drept penal trebuie să facă obiectul unei legi speciale,
în care să fie cuprinse dispoziţii care să prevadă în detaliu condiţiile
şi procedura extrădării,
366reflectând politica penală a astatului socialist, Legea 4/1971 a menţinut
sistemul mixt al extrădării până la intrarea în vigoare, în
decembrie 1991, a noii Constituţii a României, care a consacrat
pentru prima dată în legislaţia noastră competenţa exclusivă a
organelor judiciare în materia extrădării şi expulzării,
367deşi odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei României, Legea nr.
4/1971 a fost abrogată tacit şi nu a mai corespuns noilor realităţi şi
valori democratice ocrotite de legea fundamentală, în absenţa unei
alte legi speciale a extrădării, a generat anomalii şi o practică
neuniformă în materie, prin aplicarea parţială a unor prevederi ale
sale şi producerea unor efecte juridice, până la abrogarea sa
expresă prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001, aceasta din urmă fiind
abrogată la rândul său, în condiţiile fluidităţii legislative specifice
perioadelor de tranziţie, prin Legea nr. 302/2004,
368în prezent extrădarea în România este reglementată prin Constituţie,
prin tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale încheiate sau
ratificate de statul român, precum şi prin Codul penal, Codul de
procedură penală şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală,
369conform Constituţiei României, extrădarea prezintă următoarele
particularităţi:
♣ se hotăreşte de justiţie. Este exclus astfel intervenţia unei alte
puteri în materia extrădării, fiind abolit definitiv sistemul mixt.
Asupra cererilor de extrădare se pronunţă numai organele
judiciare, a căror hotărâre nu mai are caracter facultativ, ci unul
definitiv şi executoriu.
♣ se renunţă la principiul neextrădării propriilor cetăţeni. 3. prin
Constituţie este exclus arbitrajul în materia extrădării, precizându-
se sursele sau cadrul juridic care reglementează instituţia
respectivă, format din: convenţii internaţionale, declaraţii de
reciprocitate şi dreptul intern, care, deşi nu este menţionat
expres, rezultă din însăşi existenţa textului constituţional.
♣ se stabileşte preeminenţa dreptului internaţional în materia
extrădării.
370Convenţiile internaţionale, ratificate potrivit legii, de către Parlament,
 reprezintă o sursă importantă de reglementare a instituţiei
extrădării în România, în concordanţă deplină cu art. 11 din
Constituţie,
371 România a încheiat în ultimele decenii o serie de tratate de asistenţă juridică în
materie penală privind cauze civile, familiale şi penale cu ţări din
Europa şi din alte continente, unele dintre acestea, enumerate mai
jos, cuprinzând şi prevederi cu incidenţă asupra extrădării,
372în legislaţia penală şi procesual penală intrată în vigoare la 1
ianuarie 1969, extrădarea a format obiectul unei singure dispoziţii
de principiu, ulterior fiind adoptată Legea nr. 4/1971 privind extrădarea,
373prin Legea nr. 28/2003 a fost introdus în Codul de procedur ă penală art. 5221
privind rejudecarea în caz de extrădare, potrivit căreia, în cazul în care se
cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă,
cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în
primă instanţă, la cererea condamnatului,
374Legea nr. 296/2001 a reprezentat un real progres faţă de cea anterioară, dar
cuprindea şi dispoziţii care nu erau în deplină concordanţă cu
principiile legislaţiei noastre penale, cu principiile dreptului
internaţional şi cu normele cuprinse în convenţiile încheiate de
ţara noastră, impunându-se modificarea, completarea sau abrogarea sa,
375 potrivit noii legi a extrădării – Legea nr.302/2004 - pot fi extrădate din
România la cererea unui stat străin, persoanele care sunt urmărite
penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau
a unei măsuri de siguranţă privative de libertate în statul
respectiv. Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza
convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate,
376în cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui
cetăţean stăin, învinuit sau condamnat pentru una din infracţiunile
prevăzute la art. 85 alin (1) sau pentru orice altă infracţiune pentru
care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei
minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei
competenţe şi exercitarea dacă este cazul, a acţiunii penale se
face din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române
solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune
cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română,
377în lege se prevede expres preeminenţa dreptului internaţional în materia
extrădării, precizându-se că acest act normativ se aplică în baza şi
pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în
materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la
care România este parte, pe care le completează în situaţiile
nereglementate. Cooperarea cu un tribunal penal internaţional sau
cu o organizaţie internaţională publică, în conformitate cu
dispoziţiile în materie ale unor instrumente internaţionale speciale,
cum sunt statutele tribunalelor penale internaţionale, se
 examinează printr-o procedură legală distinctă, prevederile
prezentei legi putând fi aplicate în mod corespunzător, în
completare, dacă este necesar.

ID. Principiile extrădării

1. Principiul reciprocităţii reprezintă regula de bază potrivit căreia,
indiferent de existenţa unei convenţii, unui tratat, unei legi speciale, ori
a dispoziţiilor din Codul penal sau de procedură penală, admiterea
extrădării este condiţionată de reciprocitate, de luarea de către statul
solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-un caz similar.
2. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni. Potrivit modificărilor aduse
art. 19 din Constituţia României prin Legea de revizuire nr. 429/2003,
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la
care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate,
renunţându-se astfel la principiul neextrădării propriilor cetăţeni,
principiu care a guvernat instituţia extrădării propriilor cetăţeni de la
apariţia ei până în prezent. Pentru ca extrădarea cetăţenilor români să
reprezinte o excepţie, Legea nr. 302/2004 stabileşte condiţii stricte şi
limitative în care cetăţenii români pot fi extrădaţi, pentru a asigura
acestora o protecţie reală.
3. Principiul neextrădării propiilor justiţiabili. Condiţia priveşte
extrădarea pasivă, nu şi pe cea activă. Aşadar, dacă persoana a cărei
extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul statului
solicitat, unde urmează să fie judecată potrivit principiului teritorialităţii
legii penale, principiu admis şi aplicat de către toate statele, persoana
cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul
solicitat, iar în caz de condamnare după ce va executa pedeapsa, altfel
nu s-ar mai atinge scopul procesului penal.
4. Principiul neextrădării azilanţilor politici. Dreptul de azil reprezintă
permisiunea pe care un stat o acordă celui care s-a refugiat pe
teritoriul său, de a rămâne pe acest teritoriu şi de a se bucura de
protecţia statului respectiv, refuzându-se predarea lui statului care-l urmăreşte
pentru activitatea sau opiniile sale politice, religioase, culturale,
sociale, etc.
5. Principiul dublei incriminări. Acest principiu cere ca fapta care formează obiectul
cererii de extrădare să fie prevăzut de legislaţia ambelor state, să fie
încriminată deci atat de legea statului solicitant cât si de legea statului
solicitat.
6. Principiul specialităţii constă în aceea că persoana extrădată nu poate fi
judecată sau condamnată pentru o altă infracţiune decât cea precizată
în cererea de extrădare, fără acordul prealabil al statului solicitat,
căruia i s-a adresat respectiva solicitare.
7. Principiul „non bis in idem”. În dreptul intern, autoritatea negativă de lucru
judecat a hotărârilor penale constituie un obstacol juridic care
împiedică ca o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărâre penală
definitivă să mai poată fi urmărită şi judecată pentru aceiaşi faptă
chiar sub o calificare diferită.
8. Principiul umanismului extrădării constituie o regulă de bază în ceea ce
priveşte valorile ce urmează a fi apărate, pornindu-se în elaborarea şi
aplicarea normelor dreptului internaţional penal de la interesele şi
drepturile fundamentale ale omului, de la condiţia sa umană şi
necesitatea transformării şi resocializării individului infractor. Este
inadmisbil ca dându-se curs cererii de extădare să se cauzeze suferinţe
fizice sau să se înjosească persoana infractorului sau, ceea ce este şi
mai rău, să se admită o asemenea cerere în situaţia clară a unui
tratament inuman, degradant sau letal în statul solicitant.

IE. Izvoarele extrădării

1. Convenţiile internaţionale. Convenţia internaţională sau tratatul este
un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de
dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie
în doua sau mai multe instrumente anexe, oricare ar fi denumirea lor
particulară.
2. Declaraţiile de reciprocitate. Sistemul declaraţiilor de reciprocitate este
calea folosită în general de statele vecine, atunci când între ele nu
există convenţii sau tratate privind extrădarea, iar această formă de
asistenţă juridică penală se impune datorită frecvenţei de trecere a
frontierei comune de către infractori şi datorită faptelor care, prin
continuitatea sau complexitatea lor, privesc ambele teritorii.
3. Dreptul intern. În viziunea tradiţională, legea este considerată ca unică
sursă a dreptului. Legea fiind un act normativ scris, emanând de la stat
şi reprezentând expresia voinţei legiuitorului, era considerată ca sursă
unică, suverană.
4. Preeminenţa convenţiilor internaţionale Convenţiile de extrădare
pot veni uneori în concurs cu dispoziţiile unor legi interne şi în acest
caz se pune problema influenţei pe care o pot avea legile interne
intervenite posterior încheierii acestora, atunci când conţin dispoziţii
contrare respectivelor tratate.

IF. Condiţii privind extrădarea:

1. Condiţii privitoare la persoană: Sunt supuse extrădării persoanele
care sunt urmărite penal în vederea trimiterii lor în judecată sau în
vederea executării unei sancţiuni. Pentru a putea fi extrădată, o persoană
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
378persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de
justiţiabil în statul solicitat,
379persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile
judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se
cere extrădarea,
380persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în
condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin înţelegeri
internaţionale,
 381persoana a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant
(parte, martor, expert) la un proces în statul solicitat,
382extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea
sănătăţii lor.
Sunt exceptaţi de la extrădare:
383cetăţenii români (nu în toate cazurile);
384cei care au dobândit dreptul de azil în România;
385cei care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în România;

2. Condiţii privitoare la fapte:

386existenţa dublei incriminări;
387fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau
împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului
solicitat
388nu se acordă extrădarea pentru infracţiuni politice;
389nu se acordă extrădarea pe considerente de rasă, religie,
naţionalitate;
390infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate
exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru fapta respectivă
391infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat. Amnistia este un
act de clemenţă acordat prin lege organică, în temeiul unor
considerente social-politice şi de politică penală, prin care se
înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei şi alte
consecinţe ale condamnării pentru infracţiuni săvârţite până la
data apariţiei legii de amnistii.

3. Condiţii privitoare la pedeapsă:

392se acordă în cazul în care pedeapsa pentru infracţiunea respectivă
este o privare de libertate de cel puţin 1 an, iar în vederea executării unei
pedepse numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni;
393nu se acordă în cazul în care urmează să se aplice pedeasa capitală;
394pedeapsa la care a fost condamnată pesoana solicitată să nu fie
susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane,
degradante sau care să-i producă violente suferinţe fizice sau psihice în
statul solicitant;
395pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie
privativă de libertate;
396executarea pedepsei să nu fie prescrisă;
397pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată sau executarea să
suspendată în întregime în statul solicitant.

4. Condiţii privitoare la procedură:

398statul român poate refuza extrădarea unei persoane care se află în acelaşi
timp şi sub urmărirea autorităţilor judiciare române;
399se poate refuza extrădarea în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor
 state, acţiunea penală pentru infracţiunea respectivă se pune în
mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi
aceasta lipseşte;
400persoana extrădată are dreptul la apărare, precum şi la o corectă
judecată;
401extrădarea va fi refuzată când persoana extrădabilă a fost judecată şi achitată
pentru infracţiunea pentru care se cere extrădarea;

IG. Procedura extrădării:

1. Procedura extrădării pasive:
402cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a
statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei din România;
403cererea şi documentele de prezentat vor fi redactate în limba
statului solicitant şi vor fi însoţite de traduceri în limba română sau
în limba franceză ori engleză;
404examinarea tuturor actelor din punctul de vedere al regularit ăţii internaţionale
şi admiterea sau respingerea ei;
405cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de către Ministerul
Justiţiei, în cel mult 5 zile, procurorului general al parchetului de pe
lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială locuieşte ori a fost
semnalată prezenţa persoanei reclamante sau în cazul când nu se
cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel a Municipiului Bucureşti;
406procurorul general competent procedează în 24 de ore de la primirea
cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea şi arestarea
persoanei reclamante;
407în caz de urgenţă, statul solicitant poate cere arestarea provizorie a
persoanei urmărite; aceasta va putea înceta dacă, în termen de 18
zile de la arestarea persoanei urmărite, statul român nu a fost
sesizat prin cererea de extrădare şi actele anexe;
408persoana reclamată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă
la beneficiile pe care i le poate conferi legea şi că îşi dă
consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor
competente ale statului solicitant (extrădare voluntară);
409normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în
executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare, în măsura
în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.

2. Procedura extrădării active:

410dispoziţiile anterioare se aplică în mod corespunzător în cazul în
care România formulează o cerere de extrădare către alt stat;
411competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în
numele statului român revine Ministerului Justiţiei;
412solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la
propunerea motivată a procurorului competent în faza de urmărire
penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a
 hotărârii, la propunerea motivată a preşedintelui instanţei
competente;
413ordonanţa procurorului şi actele necesare sunt înaintate
procurorului general competent sau Ministerului Justiţiei;
IH. Efectele extrădării:
I. Obligaţiile statului român solicitat:
1. Predarea extrădatului
414partea românâ va face cunoscută de urgenţă părţii solicitante soluţia
adoptată asupra extrădării; orice soluţie de respingere totală sau
parţială va fi motivată;
415în caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre
locul şi data predării, precum şi asupra duratei arestului în vederea
extrădării, executat de persoana reclamată;
416locul predării va fi un punct de frontieră a statului român.
2. Reextrădarea
417dacă persoana extrădată se sustrage de la urmărirea penală sau
de la judecată ori de la executarea pedepsei şi se întoarce pe
teritoriul statului român, ea va putea fi din nou extrădată.
3. Predarea amânată sau condiţionată
418statul român va putea, după ce va fi acceptat extrădarea, să amâne
predarea extrădatului;
419în caz de amânare, extrădarea devine efectivă după terminarea
procesului penal, iar când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare
privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată
sau considerată ca executată.
4. Remiterea de obiecte
420la cererea statului solicitant statul român va reţine şi va remite, în măsura
permisă de legea română, obiectele care:
a) pot fi folosite ca elemente doveditoare;
b) provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul sau
ulterior arestării extrădatului;
5. Tranzitul:
421tranzitul prin teritoriul statului român solicitat se va încuviinţa la cerere .

II. Obligaţiile statului român solicitant:

1. Primirea extrădatului
422persoana extrădată, adusă în România, va fi predată administraţiei
penitenciare sau autorităţii judiciare competente, în raport cu
genul mandatului de încarcerare .
2. Regula specialităţii
423persoana extrădată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută
în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte
restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior
predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, cu 2 excepţii:
a) statul român care a predat-o consimte;
b) persoana extrădată nu a părăsit în de 45 de zile de la liberarea
 sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată ori s-a
înapoiat acolo după ce l-a părăsit.

IJ. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării (concursul de cereri):

Dacă extrădarea aceleiaşi persoane este cerută în acelaşi timp de mai
multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, se va
ţine seama de:
424gravitatea şi locul comiterii infracţiunii;
425data depunerii cererilor de extrădare;
426cetăţenia persoanei extrădabile;
427existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român;
428posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitatnt.

II. Idei fundamentale:

1. Extrădarea reprezintă un instrument important de luptă împotriva
criminalităţii internaţionale;
2. Extrădarea implică întotdeauna colaborarea a cel puţin două state –
act bilateral;
3. Extrădarea este de două feluri: activă şi pasivă;
4. Instituţia juridică a extrădării apare în ţara noastră abea la sfârşitul
sec XIX.
5. În legislaţia penală română au fost trei legi speciale care au
reglementat extrădarea: L. 4/1971, L.296/2001, L.302/2004;
6. Principiul neextrădării propriilor cetăţeni a dobândit un caracter relativ;

III. Vocabular specific:

- autoritate centrală - acea autoritate astfel desemnată de statul solicitant sau de
statul solicitat, în aplicarea dispoziţiilor unor convenţii internaţionale;
- autoritate judiciară - instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă
acestea, stabilite potrivit legii române, precum şi autorităţile care au
această calitate în statul solicitant, conform declaraţiilor acestuia din
urmă la instrumentele internaţionale aplicabile;
- cerere de asistenţă judiciară internaţională în materie penală - act
prin care se solicită cooperarea într-o cauză penală în una din formele
menţionate în lege;
- condamnare - orice pedeapsă sau măsură de siguranţă, aplicată ca urmare
a săvârşirii unei infracţiuni;
- extrădare activă – procedura de extrădare în care România este stat
solicitant;
- extrădare pasivă – procedura de extrădare în care România este stat solicitat;
- extrădat sau persoană extrădată - persoana a cărei extrădare a fost
aprobată;
- hotărâre - o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o
condamnare;
- măsură de siguranţă – orice măsură privativă sau restrictivă de
libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei
pedepse printr-o hotărâre penală;
- persoană extrădabilă - persoana care formează obiectul unei proceduri de
extrădare;
- persoana solicitată – persoana care face obiectul unui mandat european de
extrădare;
- persoană urmărită - persoana care formează obiectul unui mandat de urmărire
internaţională;
- resortisant al unui stat de condamnare sau de executare - în cazul României este
cetăţeanul român.
- stat de condamnare - statul în care a fost condamnată persoana care poate fi
transferată sau care deja a fost transferată;
- stat de executare - statul către care condamnatul poate fi transferat sau a
fost deja transferat în vederea executării pedepsei sau a măsurii de
siguranţă aplicate;
- stat solicitant - statul care formulează o cerere de extrădare;
- stat solicitat - statul căruia îi este adresată cererea de extrădare;

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 9 din C.pen. şi art. 19 din Constituţie.
- Art. 19 alin. 1 din Constituţie şi art. 24 din L.302/2004

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Conceptul de extrădare.
2. Natura juridică a extrădării.
3. Extrădarea şi evoluţia sa.
4. Principiile care guvernează instituţia extrădării.
5. Izvoarele extrădării.
6. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la persoană.
7. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la faptă.
8. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la pedeapsă.
9. Condiţiile de acordare a extrădării – privitoare la procedură.
10. Procedura extrădării pasive.
11. Procedura extrădării active.
12. Efectele extrădării.
13. Enumeraţi şi argumentaţi ordinea de preferinţă în acordarea extrădării.

VI. Grile:
1. Extrădarea se acordă:
a) în temeiul legii chiar dacă există convenţie internaţională aplicabilă
b) exclusiv pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acesteia, în temeiul legii
c) numai pe bază de reciprocitate sau în baza unei convenţii
internaţionale.

2. La cererea unui stat străin România poate extrăda următoarele persoane

aflate pe teritoriul său:
a) cetăţeni români
b) apatrizi cu domiciliul în România
c) cetăţeni străini sau apatrizi care nu au domiciliul în România.

3. Extrădarea este:
a) act unilateral
b) act bilateral
c) un act de asistenţă juridică internaţională.

4. Extrădarea implică întotdeauna:

a) cel puţin 3 state
b) cel puţin un stat
c) cel puţin 2 state.

5. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) extrădarea este activă şi pasivă
b) statul solicitant este statul pe teritoriul căruia se află infractorul.
c) actuala lege care reglementează extrădarea este legea 296/2001.

6.Extrădarea activă există:

a) când se primeşte o cerere de extrădare
b) când se face o cerere de extrădare
c) când se acceptă o cerere de extrădare.

7. Legile care au reglementat extrădarea în ţara noastră au fost:

a) Legea 4/1971
b) Legea 296/2001
c) Legea 302/2004
d) Legea 275/2006

8. Principiile care guvernează instituţia extrădării sunt:

a) reciprocităţii
b) neextrădării propriilor cetăţeni
c) neamestecului în treburile interne
d) specialităţii
e) unicei incriminări.

9. Izvoarele extrădării sunt:

a) Constituţia şi Codul Penal
b) toate tratate internaţionale
c) Declaraţiile de reciprocitate.

10. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în toate cazurile
b) pentru a opera extrădarea trebuie să existe dubla incriminare
c) pedeapsa pentru infracţiunea care formează obiectul extrădării trebuie să
fie privativă de libertate pe o perioadă mai mare de 2 ani.

11. Cererea de extrădare în România o face:

a) Procurorul general
b) Ministerul Justiţiei
c) Instanţa care judecă infracţiunea care formează obiectul extrădării.

12. Cererea de extrădare se formulează:

a) numai în limba română
b) în engleză sau franceză
c) numai în limba statului solicitant.

13. Cetăţeanul român poate fi extrădat dacă:

a) are şi cetăţenia statului solicitant
b) a comis o infracţiune contra statului solicitant
c) domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de
extrădare.

14. Extrădarea în România:

a) se hotărăşte de justiţie
b) se hotărăşte de Ministerul Administraţiei şi Internelor
c) implică existenţa unui stat solicitat şi unul solicitat.

15. Examenul de regularitate internaţională:

a) implică verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a actelor
anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale şi a
declaraţiilor de reciprocitate
b) nu este întotdeauna obligatorie
c) se efectuează de Ministetrul Justiţiei.

Răspunsuri grile*: 1-nici un răspuns corect; 2-a,b,c; 3-b,c; 4-c; 5-a,b; 6-b; 7-
a,b,c; 8-a,b,d; 9-a,c; 10-b; 11-b; 12-b; 13-a,c; 14-a,c; 15-a,c.

VII. Speţe:
1. X, Y şi Z, cetăţeni străini, au fost surprinşi în timp ce transportau pe
teritoriul ţării noastre o cantitate de heroină pe care intenţionau să o
desfacă în unele ţării occidentale. Întrucât fapta de trafic de stupefiante este
incriminată în legea penală română, să se arate:
429dacă făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală, potrivit legii
noastre pentru fapta săvârşită,
430dacă făptuitorii por fi extrădaţi la cererea statului ai cărui
cetăţeni sunt sau a statelor pe al căror teritoriu au transportat
substanţele stupefiante.

2. Autorităţile judiciare din Franţa au solicitat extrădarea cetăţeanului francez

X pe motiv că acesta a săvârşit pe teritoriul statului francez mai multe
infracţiuni, între care acte de viol în grup, agresiuni sexuale şi acte de
corupţie asupra unor minori mai mici de 15 ani.
Tribunalul Bucureşti a respins cererea, considerând că nu sunt
îndeplinite condiţiile înscrise în lege pentru admiterea extrădării,
deoarece cetăţeanul francez, fiind condamnat definitiv la 5 ai
închisoare pentru comiterea pe teritoriul României a infracţiunilor de
relaţii sexuale cu un minor şi de perversiuni sexuale, extrădarea poate
fi dispusă, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 4/1971 şi art. 19 pct. 1 din
Convenţia Europeană referitoare la extrădare, numai după executarea
acelei pedepse.
Împotriva cestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare la C.S.J. (în
prezent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) pe motivul că hotărârea Trib.
Bucureşti este contrară legii.
Să se arate dacă recursul în anulare este fondat.Motivaţi
răspunsul.

Răspunsuri speţe:
1. a) Făptuitorii pot fi traşi la răspundere penală conform principiului
teritorialităţii – art. 3 C. pen.; b) statul român poate refuza extrădarea
unei persoane, dacă aceasta se află şi sub urmărirea autorităţilor
judiciare române pentru fapta în legătura cu care se cere extrădarea.

2. Recursul în anulare este fondat. Trib. Bucureşti prin respingerea cererii de

extrădare a pronunţat o hotărâre nelegală. Art. 19 din Convenţia
europeană privind extrădarea se referă numai la posibilitatea amânării
extrădării, dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau
inculpată în faţa organelor judiciare române. Astfel, extrădarea trebuia
amânată şi nu refuzată.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce este extrădarea?
2. Câte state pot fi implicare în procedura extrădării?
3. De câtre tipuri este extrădarea?
4. Care au fost legile care au reglelemtat extrădarea în legislaţia penală românâ?
5. Care sunt principiile care guvernează instituţia extrădării?
6. Enumeraţi izvoarele extrădării.
7. De către ce instituţie se face cererea de extrădare în România?
8. Explicaţi expresia „persoană extrădabilă”.
9. Analizaţi pe scurt art. 24 din legea 302/2004.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Importanţa şi justificarea existenţei extrădării în legislaţia internă şi
internaţională.
2. Argumente pro şi contra privind extrădarea propriilor cetăţeni.
3. Identificarea elementelor de extraneitate în procedura extrădării.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Procedura mandatului european de extrădare.
C. Temă de licenţă:
1. Instituţia extrădării în procesul de integrare europeană.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 6
“Aplicarea legii penale în timp”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp
IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp
1. principiul activităţii; concursul de legi penale,
2. principiul neretroactivităţii,
3. extraactivitatea legii penale
a. retroactivitatea legii penale
b. ultraactivitatea legii penale
IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii
1. noţiunea de situaţie tranzitorie,
2. criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile,
3. aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile,
4. aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile

IA. Aspecte generale privind aplicarea legii penale în timp

Problema aplicării legii penale în timp este reglementată expres în Codul
penal în art. 10-16. Astfel, privind această problemă, trebuie să
cunoaştem:
 431momentul intrării în vigoare a legii penale
432durata legii, sau viaţa legii (determinată sau nedeterminată)
433momentul ieşirii din vigoare a legii penale
434aşa- zisele situaţii tranzitorii
435succesiunea legilor penale.

IB. Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp

1. Principiul activităţii (art. 10 C.pen.) - “Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.
Conform acestui principiu o lege se aplică doar pentru infracţiunile săvârşite
în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data
abrogării. Acest principiu este susţinut de următoarele argumente:
436poate fi invocat principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept
penal;
437se poate afirma că gravitatea faptei este aceea evaluată de legea penală în
vigoare la momentul săvârşirii faptei;
438 făptuitorul a cunoscut legea penală şi deci el trebuie să
răspundă conform legii penale încălcate.
Pentru a se aplica principiul activităţii, trebuie să determinăm legea penală activă.
Aceasta se face prin stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii.
Momentul intrării în vigoare poate fi:
439trecerea unui interval de 3 zile de la data publicării legii în M. Of. (art. 78
Constituţie);
440o altă dată ulterioară menţionată în textul legii (art. 78 Constituţie);
Momentul ieşirii din vigoare poate fi reprezentat de:
441intrarea în vigoare a unei legi penale noi care reglementează aceleaşi relaţii
sociale;
442abrogarea expresă sau tacită (poate fi totală sau parţială);
443ajungerea la termen a legii penale temporare sau autoabrogarea;
444încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii excepţionale;

Concursul de legi penale : “Este situaţia în care la un moment dat se află în

vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi relaţii sociale,
una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o lege excepţională”.
În aceast caz, se aplică legea specială (când există legea generală şi
specială) conform adagiului latin “specialia generalibus derogant” şi legea
excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi
excepţională).

2. Principiul neretroactivităţii (art. 11C.pen.) – “Legea penală nu se aplică

faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni”
În strâns raport cu principiul activităţii, legea penală nu se aplică
faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece
legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor.
Acest principiu statutează legalitatea incriminării şi legalitatea
pedepsei, conform adagiului latin „nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege”.

3. Extraactivitatea legii penale (retroactivitatea şi ultraactivitatea

formează extraactivitatea legii penale, ca opus al principiiului
activităţii legii penale).
a. principiul retroactivităţii (art. 12 C.pen.) - “Legea penală se aplică şi
faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare, dar numai în acele cazuri
prevăzute expres de lege”.
Cazuri de retroactivitate:
445legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să
se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare;
446legea interpretativă care face corp comun cu legea interpretată;
447legea dezincriminatoare care scoate în afara ilicitului penal anumite fapte;
448legile care prevăd măsuri de siguranţă şi/sau măsuri educative
(art. 12 alin. 1); caracterul retroactiv al acestora se justifică datorită rolului
preventiv pe care acestea îl au; se menţionează că, acestea nu
au întotdeauna un caracter retroactiv;
449legea penală mai favorabilă (art. 13 C.pen.). “În cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea
mai favorabilă”. Se înţelege că dacă legea nouă este mai
favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.

b. principiul ultraactivităţii (art. 16 C.pen.) - „Este regula de drept conform

căreia, legea penală continuă să se aplice şi după ieşirea sa din
vigoare, când este vorba de soluţionarea conflictelor născute în timpul
când ea era în vigoare”.
Cazuri de ultraactivitate:
450legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape
imposibil ca până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie
prins, judecat şi condamnat;
451legile penale mai favorabile infractorului.

IC. Aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii

1. Noţiunea de situaţie tranzitorie: “Situaţiile tranzitorii se crează
prin succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează
acelaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite”.
În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema care lege penală se aplică:
♣ legea penală veche (teoria ultraactivităţii)
♣ legea penală nouă (teoria retroactivităţii)
♣ legea penală mai favorabilă (mittior lex – art. 13 C.pen.)
Astfel, majoritatea doctrinarilor români şi străini au stabilit că cel mai corect
este să se aplice cea de-a treia variantă, în funcţie de criteriile
următoare.
2. Criteriile de determinare a legii mai favorabile:
452 condiţiile de incriminare a faptei – este mai favorabilă legea care impune
ca fapta să fie săvârşită într-un anumit loc sau timp, deoarece îi
restrânge sfera de incidenţă;
453 condiţiile de tragere la răspundere penală – este mai favorabilă
legea care prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în opoziţie cu cea
care se pune în mişcare din oficiu;
454 natura şi durata sancţiunii – este mai blândă legea care prevede
pedeapsa închisorii în loc de pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea
care prevede amenda în loc de închisoare;
455 termenul de precripţie a răspunderii penale – este mai blândă legea
care are un termen de prescripţie mai redus, căci statul decade
mai repede din dreptul său de a-l trage la răspundere penală pe
infractor;
456 cauzele de agravare şi de atenuare a pedpsei;
457 existenţa pedepselor complementare şi accesorii;
458 dispoziţii privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu
sancţionează tentativa în opoziţie cu cea care incriminează şi
tentativa.

3. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C.pen.)

Condiţiile de aplicare:
459să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa
închisorii sau la pedeapsa amenzii;
460după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte
de executarea pedepsei să intervină o lege nouă;
461legea penală nouă să fie mai favorabilă;
462pedepsa definitiv aplicată să depăşească maximul special al
pedepsei prevăzute de legea nouă.
Efecte:
463reducerea pedepsei închisorii sau amenzii;
464înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.

4. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (Art. 15 C.pen).

Condiţiile de aplicare:
465existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la
pedepsa închisorii);
466dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce
prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea
pedepsei;
467aplicarea este facultativă atunci când sancţiunea aplicată este mai
mică decât maximul special prevăzut de legea nouă.
Efecte:
468nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei, întrucât aceasta
 este doar facultativă;
469instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie
reducerea sa;
470reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza
teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi
execută pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie care
operează “de jure”, conform art. 14 C.pen.

II. Idei fundamentale:

1. Aplicarea legii penale în timp este guverantă de: principiul activităţii,
neretroactivităţii, retroactivităţii şi ultraactivităţii.
2. Durata legii penale poartă numele de „viaţa legii penale”.
3. „Mittior lex” semnifică legea penală mai favorabilă infractorului.
4. Principiul neretroactivităţii este opusul principiului activităţii legii penale.
5. Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului, în situaţii tranzitorii, poate
avea un caracter obligatoriu sau facultativ, în funcţie de cuantumul pedepsei
aplicate şi maxima specială prevăzută de legea nouă pentru
infracţiunea respectivă.
III. Vocabular specific:
- ab initio – expresie latină care înseamnă de la început. „Ab initio invalidum
non confirmatur continuo temporis actu” – ceea ce este nevalabil de la început nu se
validează prin scurgerea timpului sau prin cele întâmplate ulterior. „Ab
initio valida postea per contingentia non infirmatur” – ceea ce este valabil de la început
nu se invalidează prin trecerea timpului sau întâmplări ce intervin ulterior,
- ab ovo - expresie latină care înseamnă de la începutul lumii, de la
începuturi, de la ou,
- absolut – ceea ce este independent de orice condiţii, relaţii şi restricţii (lat.
absolutus),
- absolutism – doctrină politică specifică monarhiei totalitare în care
monarhul deţine toată puterea (fr. absolutisme),
- abrogarea legii penale – modalitatea de ieşire din vigoare a acesteia.
- adoptarea legii – operaţiunea prin care legislativul sau executivul în cazuri
speciale întocmesc proiecte de acte normative,
- adevăr - corespondenţa sau concordanţa între cunoştinţele noastre şi
realitatea obiectivă, justeţe, exactitate (lat. verum),
- apartheid – politică de separaţie rasială practicată de unele guverne; în
anul 1991 politica de apartheid a fost abolită (engl. apartheid),
- conflict de legi penale – situaţie creată în urma unei succesiuni de legi sau
din cauza coexistenţei mai multor legi aplicabile în acelaşi timp,
- derogare – abaterea de la o regulă juridică, printr-o normă care consacră o
excepţie (lat. derogare),
- duel judiciar – mijloc de probă existent în procesul acuzatorial din Evul
Mediu. Acesta era utilizat între nobili,
- lege mai favorabilă – lege mai blândă, mai convenabilă pentru cel căruia se
adresează.
- edicta – a emite sau a adopta un act normativ (lat edictum),
- eugenie – teorie care susţine inegalitatea raselor umane sub aspect
biologic şi intelectual,
- de lege ferenda – expresie latină care desemnează propunerile privind
modificarea reglementării unei materii,
- de lege lata – expresie în latină prin care se desemnează legea în vigoare,
- infanticid – uciderea pripriului copil, pruncucidere (lat. infanticidium),
- infracţiuni prevăzute în legi speciale – infracţiuni reglementate în
alte legi decât Codul penal, legi speciale penale sau nepenale, care cuprind norme de
incriminare,
- jurat – personae fără pregătire juridică care alcătuies curtea cu juri (lat.
juratus),

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 15 al. 2 din Constituţie şi art. 11 C. pen.
- Art. 78 din Constituţie şi art. 10 C. pen.
- Art. 15 al. 2 din Constituţie şi art. 13 C. pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Analiza principiului activităţii legii penale.
2. Ce reprezintă concursul de legi penale.
3. Principiul neretroactivităţii legii penale.
4. Ce semnifică extraactivitatea legii penale.
5. Cazuri de retroactivitate a legii penale.
6. Cazuri de ultraactivitate a legii penale.
7. Noţiunea de situaţie tranzitorie.
8. Criterii de stabilire a legii penale mai favorabile.
9. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii.
10. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii.

VI. Grile:
1. Prin noţiunea „lege penală” se poate înţelege:
a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior
intrării în vigoare a Constituţiei României
c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinse în decrete emise anterior datei de 8
decembrie 1991.

2. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:

a) principiul retroactivităţii
b) principiul ultraactivităţii legii penale temporare
c) principiul activităţii
d) principiul neretroactivităţii.

3. Dacă din momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii
c) legea cea mai favorabilă.

4. O lege penală poate fi abrogată:

a) numai în mod expres
b) total sau parţial
c) în mod tacit.

5. Principiului neretroactivităţii legii penale prevede:

a) legea penală nu se aplică faptelor comise sub legea veche, dacă nu mai
sunt prevazute de legea nouă
b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află
în vigoare
c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite
nu erau prevăzute ca infracţiuni.

6. Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative:

a) nu se aplică infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la
data intrării în vigoare a acesteia
b) nu se aplică infracţiunilor care au fost definitiv judecate până la data
intrării în vigoare a acesteia
c) se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitv judecate până la data
intrării în vigoare a acesteia.

7. Când de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale:
a) dacă legea anterioară este mai favorabilă pedepsepe complimentare
prevăzute de aceasta lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute
de legea penală nouă mai grea
b) dacă legea anterioară este mai favorabilă, măsurile de siguranţă
prevăzute de această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt prevăzute
de legea penală nouă mai grea
c) dacă legea anterioară este mai grea, măsurile educative şi de
siguranţă prevăzute de această lege se aplică, chiar dacă nu mai sunt
prevăzute de legea penală nouă mai favorabilă
d) dacă legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare
care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea anterioară mai favorabilă.

8. Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică,

în ceea ce priveşte aceste măsuri, şi infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi:
a) chiar dacă legea anterioară este mai favorabilă dar nu prevede măsuri
de siguranţă sau educative, măsuri care sunt reglementate de legea penală
nouă mai grea
b) chiar dacă legea nouă este mai favorabilă dar nu prevede măsuri de
siguranţă sau educative, măsuri care sunt reglementate de legea
penală anterioară mai grea
c) numai dacă nu se încalcă principiul legii penale mai favorabile.

9. Legea penală temporară se aplică infracţiunii comise în timpul cât era în

vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp
b) numai daca fapta a fost descoperită în acest interval de timp indiferent dacă
judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmarită sau judecată în acest
interval de timp.

10. Se mai numeşte „principiul protecţiei reale” sau „al naţionalităţii pasive”:
a) principiul activităţii
b) principiul universalităţii
c) principiul personalităţii
d) principiul realităţii.

11. O lege penală română poate intra în vigoare:

a) numai la data publicării acesteia în Monitorul Oficial
b) la o dată anterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în
conţinutul legii
c) la o dată ulterioară publicării acesteia în M.O. dacă se prevede astfel în
conţinutul legii
d) de regulă, la data publicării acesteia în M.O.
e) de regulă, la 3 zile de la data publicării în M.O.

12. Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în

vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune:
a) încetează executarea pedepselor
b) încetează executarea pedepselor însă măsurile de siguranţă şi
măsurile educative pronunţate în baza legii vechi se execută
c) încetează toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la faptele ce au fost dezincriminate.

13. Dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale:
a) legea mai favorabilă se determină prin combinarea dispoziţiei mai
favorabile din legile succesive
b) în cazul în care nu există alte criterii de determinare a legii penale mai
favorabile, aceasta se stabileşte în funcţie de pedepsele complimentare
c) se aplică infractorului legea cea mai favorabilă.

14. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la

executarea completă a pedepsei amenzii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoară:
a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim
b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special
prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa
judecătorească
c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de
legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească.

15. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la

executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai usoară:
a) sancţiunea aplicată dacă depăşeşte maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se reduce la acest maxim
b) sancţiunea aplicată dacă este mai mică decât maximul special
prevăzut de legea nouă, poate fi redusă de către instanţa
judecătorească
c) sancţiunea aplicată dacă este egală cu maximul special prevăzut de
legea nouă, poate fi redusă de către instanţa judecătorească.

16. Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru o infracţiune

pedepsită de lege cu închisoarea de la 3 la 9 ani. După rămânerea
definitivă a hotărârii şi până la executarea completă a pedepsei a
intervenit o lege nouă care sancţionează aceeaşi infracţiune de la 1 la
6 ani. Au valoare de adevăr afirmaţiile:
a) instanţa trebuie să reducă obligatoriu pedeapsa aplicată până la un
cuantum ce nu poate fi mai mic de 3 ani închisoare
b) instanţa nu poate reduce în nici un caz pedeapsa aplicată
c) instanţa poate reduce pedeapsa aplicată până la un cuantum ce nu
poate fi mai mic de 4 ani închisoare.

Răspunsuri grile*: 1-a,c ; 2-a,b,c,d ; 3-c; 4-b,c; 5-c; 6-b,c; 7-b,c; 8-a,b; 9-c; 10-d;
11-c,e; 12-a,c; 13-c; 14-a; 15-a,b,c; 16-c;

VII. Speţe:
1. X a fost condamnată pentru tentativă la infracţiunea de pruncucidere
prevăzută în art. 465 raportat la art. 97 C. pen. anterior. După
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intrat în vigoare noul
Cod penal care nu mai pedepseşte tentativa la infracţiunea de pruncucidere.
Care au fost consecinţele intrării în vigoare a noului Cod Penal asupra
condamnării inculpatei?

2. Prin sentinţa penală nr. 238/12.05.1998 a Judecătoriei Olteniţa rămasă

definitivă, a fost condamnat inculpatul minor X pentru săvârşirea
infracţiunii de furt prevăzută în art. 208, alin. 1 şi de furt calificat
prevăzut în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g) şi i), cu
aplicarea art. 99 şi art. 109 din C.pen. pentru ambele infracţiuni.
S-a reţinut că, în noaptea de 3 martie 1996, inculpatul şi-a însuşit,
prin efracţie, bunuri în valoare de 400.000 lei de la partea vătămată Y,
iar la 19 sept. 1997 şi-a însuşit bicicleta aparţinând părţii vătămate Z.
Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulate, cu motivarea că
instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Având în vedere starea de fapt descrisă mai sus, să se arate dacă
recursul în anulare este fondat.Motivaţi răspunsul.

3. În executarea aceleiaşi rezoluţii, X a săvârşit, prin efracţie, în perioada 15

oct. – 18 nov. 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a aplicat,
de prima instanţă, în baza art. 208 raportat la art. 209 lit. i) cu
aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. pedeapsa de 3 ani închisoare. Instanţa
de apel a admis apelul inculpatului şi a redus pedeapsa la 2 ani
închisoare.
De precizat că prin legea 140/14.11.1996 s-a ridicat minimul special al
pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la 3 ani închisoare.
Să se arate dacă decizia instanţei de apel este legală.

4. Prin sentinţa penală nr. 234/30.04.1997 a Judecătoriei Târgu Secuiesc,

rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul X a fost condamnat la 100.000 lei
amendă pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin.
1 şi 2, cu aplicarea art. 13 din Codul Penal.
Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 1996, inculpatul a făcut
modificări la tabloul electric exterior şi la contor, astfel că energia
consumată să nu poată fi înregistrată în perioada 1 nov. – 30 martie
1997.
La data de 14.11.1996 a intrat în vigoare legea nr. 140/1996 prin care se
majorează limitele pedepsei cu închisoarea la infracţiunile contra
patrimoniului. Dacă infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi
2 din Codul Penal se pedepsea anterior modificării prin legea nr.
140/1996 cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, după
modificare se prevede pedeapsa cu închisoare de la unu la 12 ani.
Împotriva sentinţei de mai sus s-a declarat recurs în anulare pe
motivul că s-a făcut o greşită aplicare a legi.
Să se arate dacă recursul este fondat.

5. În sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea, la sfârşitul lunii septembrie

1991 a infracţiunii de calomnie, pentru care legea prevedea pedeapsa
cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă de la 2.000 lei la
7.000 lei. În cursul procesului penal, la 01.10.1992 a intrat în vigoare legea nr.
104/1992 care a prevăzut ca limite ale amenzii de la 25.000 lei la 100.000
lei alternativ cu închisoarea în limitele de până atunci.
Judecând cauza, instanţa l-a condamnat pe inculpat la 40.000 lei
amendă.
Să se arate dacă pedeapsa a fost legal stabilită.
6. Condamnatul X aflat în executarea unei pedepse privative de libertate aplicată
înainte de intrarea în vigoare a noului C. Pen., a introdus în luna
ianuarie 1969 o contestaţie la executare, cerând reducerea pedepsei. Instanţa a
respins contestaţia introdusă de X cu motivarea că aceasta a devenit fără
obiect, întrucât contestatorul a fost liberat condiţionat din executarea
pedepsei.
Să se arate dacă soluţia este legală.

7. Prin sentinţa penală nr. 1.150/26.05.1992, Judecătoriei Braşov, în baza art.

11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.p.pen., a achitat pe inculpatul X pentru
infracţiunea prevăzută în art. 1 din Decretul-Lege nr. 24/1990.
Instanţa a reţinut că, deşi în mai 1990 inculpatul a ocupat o
locuinţă fără a avea repartiţie şi contract de închiriere, fapta sa nu
constituie infracţiune, întrucât Decretul–Lege menţionat a avut o
aplicabilitate temporară, şi anume în perioada de după evenimentele
din dec. 1989.
Să se arate dacă soluţia este corectă. Argumentaţi răspunsul.

Răspunsuri speţe:
1. Deoarece noul Cod penal nu a mai incriminat tentativia la infracţiunea de
pruncucidere, aceasta operează ca o dezincriminare a faptei, fiind
incidente dispoziţiile art. 12 din C.pen. în vigoare. În acest caz,
executarea pedepselor încetează de drept şi vor fi eliminate şi toate
decăderile ce decurg dintr-o condamnare.

2. Recursul în anulare este fondat. Judecătoria Olteniţa reţinând că inculpatul a

comis fapta de furt în data de 3 martie 1996, trebuia să observe că
prin Legea 140/14.11.1996 au fost modificate prevederile art 209 din
C. pen., stabilindu-se pedepse mai mari pentru furtul calificat comis în
timpul nopţii sau prin efracţie. Astfel, trebuiau aplicate prevederile art.
13 din C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul în
care de la comiterea faptei şi până la judecarea ei interveneau mai
multe legi de reglementarte a aceloraşi relaţii sociale. În acest caz legea
veche mai blândă va ultraactiva.

3. Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece inculpatul a comis

ultima acţiune de furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate
după modificarea art. 209 C. pen., prin Legea 140/14.11.1996, care a
ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt de la un
an la 3 ani închisoare. În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă
dintre acţiunile componente ale acestei infracţiuni a fost comisă după
intrarea în vigoare a legii penale noi, cea care a majorat minimul şi
maximul pedepsei, se va aplica pentru întreaga infracţiune pedeapsa
prevăzută de legea nouă.
4. Recursul în anulare este fondat. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
succesiunii legii penale în timp presupune existen ţa unei activităţi infracţionle
săvârşite până în momentul intrării în vigoare a legii. Furtul de energie
electrică este o infracţiune continuă începută sub imperiul legii vechi şi
epuizată sub imperiul legii noi, activitatea infracţională având o
existenţă cuprinsă în perioada 01.11.1995-30.03.1997, se va aplica legea nouă.

5. Pedeapsa nu este legal stabilită deoarece nu s-a ţinut seama de principiul

aplicării legii penale mai favorabile consacrat în art. 13 din C.pen.
Astfel, se impune aplicarea unei pedepse cu amendă între 2 mii şi 7 mii de lei,
conform legii existente în vigoare la data comiterii infracţiunii de
calomnie.

6. Soluţia este discutabilă, dispoziţiile art. 14 C. pen. fiind aplicabile şi în

cazul liberatului condiţionat, aplicarea fiind necesară pentru calcularea
pedepsei pe care condamnatul o mai avea de executat, în raport cu
reglementarea din legea nouă şi pentru ipoteza revocării liberării
condiţionate, când ar trebui avută în vedere pedeapsa aplicată în urma
aplicării art. 14 sau 15 C.pen.

7. Soluţia este corectă şi deşi Decretul-Lege nr. 24/1990, care

incriminează ocuparea unei locuinţe fără a avea contract de închiriere,
a fost emis în condiţiile unei strări excepţionale, ca urmare a
evenimentelor din dec. 1989, la care se face referire în expunerea de
motive, aceasta nu atribuie legii un caracter temporar. Pentru aceasta
ar trebui să existe o manifestare expresă a voinţei legiuitorului, ceea
ce în această situaţie nu este cazul. De aceea, hotărârile de achitare cu
motivarea că fapta nu există urmează să fie casate cu trimiterea
cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. În raport cu care principii se face aplicarea legii penale în timp?
2. Ce se înţelege prin durata legii penale?
3. Ce este concursul de legi penale? Explicaţi expresia „specialia generalibus
derogant”.
4. Ce se înţelege prin extraactivitatea legii penale?
5. Enumeraţi cazurile de retroactivitate a legii penale.
6. Enumeraţi cazurile de ultraactivitate a legii penale.
7. Enumeraţi criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile
infractorului.
8. Explicaţi expresia „de lege-ferenda” şi „de lege-lata”.
9. Ce desemnează abrogarea legii penale. Analiză.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii.
2. Cauzele apariţiei concursului de legi penale.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Justificarea extraactivităţii legii penale.
C. Temă de licenţă:
1. Retroactivitatea legii penale vs principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor
de drept penal.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 7
„Infracţiunea”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind infracţiunea
- infracţiunea ca noţiune juridică
- premisele existenţei infracţiunii
- infracţiunea ca fenomen
- infracţiunea ca instituţie juridică
- definiţia infracţiunii
IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
a) pericolul social – definiţie, elemente, feluri.
- fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni
b) vinovăţia – definiţie, factori, forme
- intenţia – definiţie, feluri
- culpa – definiţie, feluri
- praeterintenţia – definiţie, caracterizare
- criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie.
c) prevedrea faptei în legea penală.

IA. Aspecte generale privind infracţiunea

Dreptul penal are trei instituţii juridice:
471infracţiunea
472răspunderea penală
473sancţiunea.
Între cele trei instituţii există o strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune
nu poate exista răspunderea penală şi fără aceasta din urmă nu se poate
aplica o sancţiune. Pe drept cuvânt se poate susţine că infracţiunea
este “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal. Codurile penale
anterioare nu prevedeau o definiţie a infracţiunii.

a) Infracţiunea ca noţiune juridică:

474este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune;
475această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze
valorile sociale protejate de lege;
476reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic;
477constă într-o violare a legii penale;
478reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la
celelalte forme de ilicit;
479constă în nerespectarea voinţei legiuitorului.
b) Premisele existenţei infracţiunii:
480existenţa unei norme incriminatoare care să interzică o anumită faptă;
481o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea
normei incriminatoare;
482trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate.
c) Infracţiunea ca fenomen:
483material (infracţiunea fiind o manifestare exterioară a subiectului activ);
484uman (infracţiunea fiind o faptă în general a omului);
485social (infracţiunea fiind periculoasă pentru valorile sociale);
486moral – politic (infracţiunea exprimă atitudinea morală a
făptuitorului faţă de valorile sociale);
487juridic (infracţiunea reprezentând încălcarea unei norme juridice
penale).
d) Infracţiunea ca instituţie juridică:
488în această situaţie ea reprezintă o instituţie fundamentală a
dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care
reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor
infracţiunilor;
489este prevăzută în titlul II din partea generală - art. 17 – 51 C. pen.
e) Definiţia infracţiunii:
“Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală” (art. 17 C. pen.).
Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii:
490pericolul social
491vinovăţia
492prevederea în legea penală.

IB. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

A) Pericolul social: Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte
de a leza valorile sociale ocrotite de legea penală şi pentru sancţionarea
cărora este necesară aplicarea unei pedepse” (art. 18 C. pen.).
Elementele (condiţiile) pericolului social:
 1. existenţa unei fapte:
♣ acţiune (infracţiuni comisive)
♣ o inacţiune (infracţiuni omisive)
♣ o faptă exterioară a omului – fiind excluse faptele animalelor şi
fenomenele naturii, care prezintă pericol natural nu social;
2. gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale
Felurile pericolului social:
1. abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării faptei şi se
stabileşte având în vedere:
493însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită;
494gravitatea vătămării ce i s-ar putea aduce valorii sociale;
495frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi;
496împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte.
2. concret – acesta se identifică cu urmarea imediată a infracţiunii, este
apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei săvârşite
şi se stabileşte în funcţie de:
497vătămarea efectivă adusă valorii sociale;
498condiţiile în care s-a săvârşit fapta;
499urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;
500persoana făptuitorului;
501modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
502scopul urmărit de făptuitor.
!!! Din punct de vedere al importanţei, pericolul concret este mai important, deoarece
lipsa lui poate
conduce la inexistenţa infracţiunii (art 18¹).
503Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut
în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea după
săvârşirea acesteia.
504Nu trebuie să se confunde noţiunea de pericol social cu cea de pericol
natural. Ca asemănare, ambele periclitează valorile sociale ocrotite de
legea penală. Ca deosebiri, primul provine de la oameni, fiind dependent de
voinţa acestora şi produce efecte juridico-penale, iar cel de-al doilea provine de
la fenomenele naturii, fiind independent de voinţa oamenilor (cutremur,
inundaţii), neproducând efecte juridico-penale.

Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

(art. 18¹ C. pen., art. 10, 11 C.p.p.)
a. Preliminarii:
505lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii conduce
la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite;
506acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret;
b. Necesitatea instituţiei:
507evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu
există;
508lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţie cât şi
 prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret ,
deci după comiterea faptei;
c. Concept:
“Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin
atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin
conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.
d. Condiţii:
509să se comită o faptă prevăzută de legea penală
510fapta să fie lipsită de importanţă
511atingerea valorii sociale să fie foarte mică (insignifiantă)
512fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.
e. Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 18¹ al. 2 C. pen.):
513modul şi mijloacele de săvârşire a faptei
514scopul urmărit
515împrejurările în care fapta a fost comisă
516urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce
517persoana şi conduita făptuitorului.
f. Natură juridică şi sancţiunea:
518într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei
dezincriminări judiciare a faptelor – opinie care a fost respinsă,
întrucât dezincriminarea se face numai de către legiuitor;
519în altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o
veritabilă formă de înlocuire a răspunderii penale;
520o altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, datorită lipsei
pericolului social concret;
!!!Totuşi, această instituţie are o natură juridică mixtă, întrucât ea îmbină
ultimile două opinii. Astfel, sub aspectul sancţiunii, conform art. 18¹ alin. 3,
procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter administrativ, fiind
înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o sancţiune
penală.
g. Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii:
521când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului
penal;
522persoana în cauză nu este trasă la răspundere penală şi deci nu i se
aplică o sancţiune penală;
523în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în art. 91
C. pen.:
524mustrarea;
525mustrarea cu avertisment;
526amenda de la 10 la 1.000 de lei;
Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în
parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplica o singură sancţiune
cu caracter administrativ.
B) Vinovăţia (art. 19 C. pen.): “Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică
a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă
pericol social, a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a
urmăririlor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări”.
Factorii vinovăţiei:
527voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de
conducere conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este
o condiţie esenţială a vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi
a inacţiunii;
528conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică
prin care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările
acesteia; acesta dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului
faţă de fapta săvârşită.
Formele vinovăţiei
529intenţia
530culpa
531preterintenţia.

I. Intenţia: “Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în

Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea
sau acceptarea acestui rezultat”.
*Este considerată cea mai gravă formă de vinovăţie, deoarece făptuitorul
îşi canalizează întreaga energie în vederea comiterii faptei şi pentru a
produce rezultatul urmărit.
Forme principale:
532intenţia directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi
urmărirea producerii acestuia prin săvârşirea acelei fapte;
caracteristicile ei sunt prevederea şi urmărirea rezultatului (de
ex., fapta persoanei care îndreaptă pistolul împotriva alteia,
apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei);
533intenţia indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei şi
acceptarea posibilităţii producerii lui ; caracteristicile ei sunt, prevederea
şi acceptarea rezultatului (de ex., fapta inculpatului de a aplica
victimei aflată în stare de ebrietate o puternică lovitură în urma
căreia acesta a căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea
fiind auzită de inculpat, precum şi părăsirea victimei în aceste
condiţii fără să o salveze – evidenţiază acceptarea producerii
morţii).
c. Alte forme:
534intenţia simplă şi calificată
535intenţia iniţială şi supravenită
536intenţia spontană şi premeditată
537intenţia unică şi complexă.
II. Culpa: “Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului catre prevede
rezultatul faptei sale, nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia
să-l prevadă”.
b. Forme principale:
538culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de
ex, cazul accidentelor de circulaţie); obs. – diferenţa dintre intenţia
indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a
făptuitorului: în primul caz el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar
în al doilea el prevede, dar nu acceptă rezultatul;
539culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a
rezultatului se deduce în concret în funcţie de împrejurări (de
ex., fapta persoanei care de la o anumită înălţime aruncă un
obiect dur, accidentând mortal o persoană care este în trecere);
obs. – diferenţa dintre culpa simplă şi cazul fortuit este sub
aspectul posibilităţii de prevedere al rezultatului: în primul caz
rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz acesta era
imposibil de prevăzut.
c. Alte forme:
540imprudenţă sau nesocotinţă
541nebăgare de seamă (neatenţie)
542neglijenţă
543nepricepere
544nedibăcie.

III.Preterintenţia (intenţia depăşită):“Este o formă mixtă de vinovăţie ce

îmbină intenţia şi culpa”.
Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci este o
creaţie a doctrinei.
545Caracterizare:
546făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al
unei infracţiuni (cu intenţie);
547se produce un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a urmărit sau
acceptat (din culpă);
De ex., art. 183 C. pen. – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
(preterintenţia este forma de vinovăţie pentru infracţiunea în formă tip)
- violul care a avut ca urmare moartea victimei, lipsirea de
libertate care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare
moartea victimei (praeterintenţia este forma de vinovăţie pentru
infracţiunea în formă agravată)

Criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie:

548instrumentul cu care se comite fapta
 549numărul şi intensitatea loviturilor aplicate
550zona vitală sau nevitală vizată
551disproporţia dintre agresat şi agresor
552relaţiile anterioare dintre agresat şi agressor
553locul comiterii faptei
554spontaneitatea sau premeditarea faptei.
Stabilirea formei de vinovăţie cu care făptuitorul a acţionat este foarte
importantă cel puţin pentru următoarele considerente:
555ajută şi în acelaşi timp contribuie la încadrarea juridică a faptei
556reliefează periculozitatea infractorului
557dacă fapta nu este comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege
ne putem afla în una din următoarele situaţii:
♣ fie se va schimba încadrarea juridică,
♣ fie fapta nu va atrage răspunderea penală.
În ex. următor trebuie observat cum forma de vinovăţie schimbă încadrarea
juridică a faptei:
♣ suprimarea vieţii unei persoane cu intenţie (directă sau
indirectă) califică fapta drept omor, omor calificat sau omor deosebit de
grav – art. 174, 175, 176 C. pen.
♣ dacă fapta este comisă din culpă (simplă sau cu prevedere)
fapta va fi încadrată la ucidere din culpă – art. 178 C. pen.
♣ iar dacă fapta este comisă cu praeterintenţie fapta va fi
încaderată la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – art.
183 C. pen.

C) Prevederea faptei în legea penală: “Constă în descrierea şi incriminarea

tuturor faptelor periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete
care au caracter penal”.
558Caracterizare:
559aceasta contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune şi celelalte
forme de ilicit
560este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii,
561este primul element al infracţiunii verificat de către practicienii
dreptului.

!!!Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ

pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa
acesteia.
II. Idei fundamentale:
1. Dreptul penal are trei instituţii de bază: infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunea, fără infracţiune neputând exista celelalte două.
2. Infracţiunea este cea mai periculoasă, cea mai gravă faptă antisocială.
3. Existenţa unei infracţiuni presupune întrunirea cumulativă a trei
trăsături: pericol social, vinovăţie şi prevederea faptei în lege.
4. Poate exista o faptă care să prezinte cele trei trăsături fundamentale ale
infracţiuni, dar în concret aceasta să nu atragă răspunderea penală.
III. Vocabular specific:
562bune moravuri – ansamblul regulilor de conduită cu caracter moral,
563calificarea faptei – înscrierea unei fapte antisociale în rândul infracţiunilor,
operaţiune ce aparţine legiuitorului
564calificarea infracţiunii – stabilirea caracterului infracţional al unei fapte
ilicite. Operaţiunea de calificare a infracţiunii cuprinde încadrarea
juridică a faptei şi identificarea în conţinutul acesteia a condiţiilor
necesare pentru a fi infracţiune,
565crimă – gen de infracţiune, infracţiune de omor.
566criminalitate – suma infracţiunilor săvârşite pe un teritoriu într-o perioadă de
timp.
567delict penal – infracţiune de mai mică gravitate decât crimele; lato
sensu poate avea accepţiunea de infracţiune sau chiar de faptă
ilicită,
568dreptate – concept potrivit căruia se acceptă sau se resping în temeiul
unor criterii etico-juridice faptele, obiceiurile şi legile în vigoare într-
o epocă pe teritoriul unui stat; dreptatea este în acelaşi timp un
principiu moral şi juridic,
569dubiu – îndoială determinată de dovezide administrate într-o cauză
nu permit o concluzie certă referitoare la aspectele acesteia; in dubio
pro reo – interpretarea se va face în favoarea acuzatului, in dubio mitis –
aplicabilitatea celui mai avantajos înţeles al legii pentru cel acuzat,
570incriminare – prevederea în legea penală a unei fapte ca infracţiune şi
sancţiunea aplicabilă în cazul săvârşirii ei; este una din trăsăturile
fundamentale ale infracţiunii; dacă fapta nu este incriminată ea este
permisă conform adagiului non omne quod licet, honestum est, licet tamen;
acţiunea de a învinovăţi sau acuza o persoană de comiterea unei
infracţiuni (fr. incriminer),
571infracţiune – o faptă prin care se vatămă o valoare socială (lat.
infractio, -onis),
572încadrarea juridică a faptei – operaţiune juridică efectuată de
organele judiciare prin care se stabileşte corespondenţa deplină
între fapta comisă şi norma de incriminare,

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- art. 2 şi art. 17 C.pen. – raportul dintre legalitatea incriminării şi
prevederea faptei în lege.
- art. 18 C.pen. şi art. 18¹ C.pen.
- art. 19.2 lit.b) C.pen. şi art. 47 C.pen.
- art. 1 C.pen. şi art. 18 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Caracterizare generală a infracţiunii ca faptă şi instituţie juridică.
2. Pericolul social al infracţiunii – definiţie, elemente, feluri.
 3. Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni –
analiză.
4. Criteriile de stabilire în concret a pericolului social.
5. Vinovăţia – definiţie, factori, forme.
6. Intenţia – analiză.
7. Culpa – analiză.
8. Preterintenţia – analiză.
9. Criterii de stabilire în concret a formei de vinovăţie.
10. Prevedrea faptei în legea penală.

VI. Grile:
1. Reprezintă infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii obligatorii:
a) este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută de lege, prezintă pericol social sau natural
b) este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută de legea penală
c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută într-o ordonanţă
simplă emisă de Guvern
d) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie, este prevăzută într-o ordonanţă de
urgenţă emisă de Guvern, este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau
inacţiunilor sale sau săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni.

2. Fapta care prezintă pericol social al unei infracţiuni este acea faptă:
a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.pen.
b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de
Constituţie şi legi
c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.pen. şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

3. Temeiul răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
b) săvârşirea unei infracţiuni
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

4. Culpa simplă există atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu
se va produce
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

5. Intenţia directă există atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui, însă acest rezultat
din cauze independente de voinţa infractorului nu se produce
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte.
6. Intenţia depăşită se realizează:
a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav
decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil
făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui
rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi
acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii faptei
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav
decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă este imputabil în
forma culpei.

7. În cazul incidenţei art. 18¹ C.pen se poate aplica o sancţiune cu caracter

administrativ:
a) numai de procuror
b) numai de instanţă
c) de procuror sau de instanţă.

8. Fapta constând într-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie directă
b) este infracţiune, atunci când este comisă din culpă, afară de cazul când
legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie
c) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, numai atunci
când în lege este prevăzută în mod expres.

9. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se ţine

seama de:
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor
b) de scopul urmărit
c) de împrejurările în care fapta a fost comisă
d) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce
e) de persoana şi conduita făptuitorului.

10. Intenţia directă există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se
va produce
b) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
c) nu prevedere rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

11. Intenţia există când infractorul:

a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
b) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu
se va produce
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte.

12. Intenţia indirectă există când infractorul:

a) nu prevede rezultaul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă
b) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind că acesta nu se va
produce
c) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui.

13. Culpa există când infractorul:

a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
b) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
c) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu
se va produce.

14. Culpa cu prevedere există când infractorul:

a) prevede rezultaul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
b) prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu
se va produce
c) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte.

15. Culpa simplă există când infractorul:

a) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce
b) prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui
c) nu prevede rezultaul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

16. Intenţia ca formă a vinovăţiei există când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte
b) prevede rezultaul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu
se va produce
c) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

17. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede

rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte:
a) intenţia indirectă
b) intenţia directă
c) culpa cu prevedere.

18. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede

rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea
producerii lui:
a) intenţia directă
b) culpa cu prevedere
c) intenţia indirectă.
19. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul prevede
rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă socotind fără temei că acesta nu
se va produce:
a) intenţia indirectă
b) intenţia directă
c) culpa cu prevedere.

20. În cazul cărei forme şi modalităţi a vinovăţiei, infractorul nu prevede

rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să-l prevadă:
a) culpa cu prevedere
b) culpa simplă
c) intenţia indirectă.

21. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie infracţiune:

a) numai dacă se prevede expres în lege
b) întotdeauna
c) niciodată.

22. Faptele comise ca infracţiuni de acţiune se săvârşesc:

a) întotdeauna doar din culpă
b) întotdeauna doar cu intenţie
c) cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod expres aceasta.

23. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune:

a) când este comisă fără vinovăţie
b) când este comisă cu intenţie
c) când este săvârşită în caz fortuit.

24. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită:
a) cu intenţie
b) numai din culpă simplă
c) numai din culpă cu prevedere.

25. În doctrina penală ce modalitate a intenţiei se mai numeşte eventuală?

a) intenţia depăşită
b) intenţia directă
c) intenţia indirectă.

26. În doctrina penală culpa cu prevedere se mai numeşte:

a) uşurinţă
b) neglijenţă
c) culpă simplă.

27. În care din formele şi modalităţile vinovăţiei infractorul nu prevede

rezultatul faptei sale:
a) intenţia indirectă
b) culpa simplă
c) culpa cu prevedere.

Răspunsuri grile*: 1-d; 2-c; 3-b; 4-c; 5-b,c; 6-c; 7-c; 8-b; 9-a,b,c,d,e; 10-b; 11-a,c;
12-c; 13-c ; 14-b; 15-c; 16-a; 17-b; 18-c; 19-c; 20-b; 21-b; 22-c, 23-b; 24-a; 25-c; 26-a,
27-b.

VII. Speţe:
1. S-a constatat că X, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu
numita Y, a încercat, fără să folosească constrângerea, să aibă un astfel
de raport, însă, faţă de riposta violentă a victimei, dându-şi seama de
opunerea acesteia, a abandonat hotărârea luată.
Să se arate dacă X a săvârşit sau nu o faptă prevăzută de legea
penală.

2. În fapt s-a reţinut că X, care fusese prins în flagrant delict de complicitate la furt, a
încercat să fugă pornind în viteză cu autoturismul proprietate personală,
de care a reuşit totuşi să se agaţe, căţărându-se pe portbagajul
maşinii, unul dintre urmăritori. Inculpatul a continuat să conducă astfel
autoturismul până când a fost prins de organele de poliţie. Pentru fapta
sa, el a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare
corporală gravă, deoarece a pus în pericol integritatea corporală a
persoanei aflată pe portbagajul maşinii.
Întrucât până în momentul prinderii sale, inculpatul nu a cauzat
persoanei nici o vătămare, să se arate ce trebuia să decidă instanţa
judecătorească.

3. S-a stabilit că, în cadrul conflictului avut cu victima Y, inculpatul X, i-a

aplicat acesteia o puternică lovitură cu pumnul în faţă, încât aceasta a căzut
şi s-a lovit cu capul de asfalt.
După două zile de spitalizare, victima a fost externată, întrucât nu
prezenta leziuni osoase; cum starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit, a fost
transportată din nou la spital unde a încetat din viaţă după 12 zile de la
agresiune.
Prin sentinta penala nr. 66/1980 a Trib. Judetean Hunedoara, inculpatul X a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, prevăzută în art. 183 C.Pen., la 6 ani de închisoare.
Prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri inculpatul a susţinut, între
altele, că între acţiunea sa şi decesul victimei nu există legătură de
cauzalitate, întrucât acesteia nu i s-a stabilit un diagnostic corect la
prima internare în spital, ceea ce a făcut să nu i se aplice un tratament
adecvat şi să survină complicaţiile.
Să se arate ce urma să decidă instanţa de recurs.

4. În fapt s-a reţinut că inculpatul şi-a lovit soţia cu palmele şi picioarele,

apoi cu o curea de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut, a prins-
o de par şi a izbit-o de 15-20 de ori cu capul de podea, cu o duritate
deosebită. Din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei s-a
datorat compresiei cerebrale prin traumatism şi hematom subdural,
consecinţa unui traumatism cerebral.
Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat
(art. 174, 175 lit. c) C. Pen.), prima instanţă a schimbat calificarea în
infracţiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte, cu
motivarea că, obiectiv, moartea victimei nu a fost determinată de
violenţele inculpatului, ci de apariţia unui hematom subdural care nu a
fost diagnosticat şi tratat corespunzător în unitatea spitalicească, iar
subiectiv făptuitorul nu a prevăzut şi nu a acceptat consecinţele faptei
sale, adică moartea victimei.
Să se arate dacă soluţia instanţei judecătoreşti este corectă sau
nu.

5. Prin plangerea prealabilă adresată instanţei, partea vătămată a cerut

tragerea la raspundere penală a inculpatului pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute în art. 180 alin. 2 C. Pen., comisă prin aceea că la
data de 27.09.1999, inculpatul i-a aplicat cu pumnul mai multe lovituri în zona feţei,
provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare îngrijiri
medicale timp de 8-9 zile.
Judecatoria, în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹ C.p.pen., a dispus
achitarea inculpatului, căruia i-a aplicat sancţiunea mustrării cu
avertisment, considerând că fapta nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni.
Să se arate dacă soluţia Judecătoriei este corectă şi să se
motiveze răspunsul.

6. Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată

a inculpatrului X pentru săvârşirea ingtacţiunii de luare de mită
prevăzută în art. 254 alin. 1 din C.pen. S-a reţinut că, la data de 18.05.1998,
când îndeplinea funcţia de profesor, inculpatul a primit de la o elevă 500.000
lei cu scopul de a o promova la materia pe care o preda.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 305/7.06.1999, a dispus
achitatea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportata la art. 10 lit. b) din C.p.pen.,
reţinând că suma de bani primită de la elevă reprezenta echivalentul
unui schimb valutar făcut de aceasta la cererea inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.
570/26.11.1999, a admis apelul declarat de procuror şi a achitat pe inculpat în
baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.p.pen. şi la art.
18¹ din C.Pen.
În considerentele deciziei se arată că deşi inculpatul a săvârşit fapta aşa
cum a fost reţinută în rechizitoriu, având în vedere datele ce
caracterizează persoana acestuia, fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiunii.
 Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti s-a declarat recxurs, cu
motivarea că aplicarea art.18¹ din C.pen. nu se justifică.
Să se arate dacă în cauză pot fi incidente dispoziţiile art.18¹ din C.
Pen.

7. Prin sentinţa pen nr. 138/22.05.2000, a Judecătoriei Curtea de Argeş,

inculpatul X a fost achitat, în temeiul art. 114 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)¹
C.p.pen. şi la art. 18¹ C.pen., pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art.
208 raportat la art. 209 lit. e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.
Inculpatul a fost trimis în judecată reţinându-se că, în seara zilei de
24.101999, a sustras dintr-un autoturism un radiocasetofon în valoare de 120.000 lei.
Instanţa a apreciat că fapta comisă de inculpat, prin conţinutul ei
concret şi prin atingerea minimă adusă patrimoniului persoanei
vătămate, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Tribunalul Argeş, prin decizia pen. nr. 538/4.06.2000 a respins apelul declarat de
procuror, sentinţa rămând definitivă. Împotriva hotărârii definitive s-a
declarat recurs în anulare.
Sa se arate dacă recursul în anulare este fondat.

8. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de violare

de domiciliu prevăzută în art. 192, alin. 2 C. pen. S-a reţinut ca la data
de 30 oct. 1997, inculpaţii, în stare de ebrietate, au intrat în curtea
părţii vătămate cu scopul de a-i cere să le restituie o maşină de tocat
coceni, proprietatea lor.
Partea vătămată a afirmat că a împrumutat maşina altei persoane
şi a cerut inculparului să părăsească curtea, dar acesta a refuzat.
Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse. Curtea de Apel, judecând recursul, l-a
admis, aplicând prevederile art. 18¹ C. pen.
Să se arate dacă decizia Curţii de Apel este legală.

9. Prin sentinţa pen. nr. 105/8.05.1997 a Trib. Bucureşti, secţia I pen.,

inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de loviri
cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C.pen. cu aplicarea art. 73 lit. b).
S-a reţinut că, la 14.01.1996 în timpul unei altercaţii inculpatul a aplicat
mai multe lovituri cu o piatră asupra capului victimei, provocându-i
fracturi de boltă care i-au cauzat o hemoragie cerebrală. Internată în
spital, victima nu a mai putut fi salvată, decedând după 5 zile.
Împotriva sentinţei procurorul a declarat apel, respins prin decizia
nr. 167/15.08.1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. Declarând
recurs, procurorul a susţinut că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de omor.
Să se arate dacă recursul declarat de procuror este fondat.

10. S-a reţiunut în fapt că inculpatul, împreună cu un consătean, au

consumat băuturi alcoolice la bufetul din comună. După plecarea
împreună din local s-au oprit în faţa porţii casei celui de-al doilea, unde
au stat de vorbă, în urma unor neânţelegeri, inculpatul l-a lovit pe
acesta din urmă de mai milte ori, iar victima s-a lovit de poarta care s-
a deschis şi a căzut pe spate rămânând fără cunoştinţă.
Transportată la spital, victima a decedat după 15 zile de la agresiune, la
autopsie constatându-se că moartea s-a datorat unui traumatism
cranio-cerebral, cu fractură de calota şi hemoragie meningo cerebrală,
cauzat de multiple lovituri aplicate cu un corp dur asupra capului,
unele cu mare intensitate.
Să se arate dacă făptuitorul este vinovat de producerea morţii
victimei şi care este forma şi eventual modalitatea vinovăţiei.

11. S-a reţinut că X, mecanic la atelierul de reparaţii auto din cadrul I.T.A. –
Panciu, fără a avea calificarea necesară şi fără a fi autorizat, a condus,
la data de 30.03.1974, un electro-stivuitor, punându-l în mişcare cu ajutorul
unei chei improvizate. La un momentdat, s-a urcat pe electro-stivuitor,
cu picioarele pe paletă, victima Y, cu consimţământul inculpatului. În
timp ce conducea utilajul în aceste condiţii, inculpatul a efectuat
manevre de ridicare şi coborâre a paletelor acestuia. Din această
cauză şi datorită unei frânări bruşte, victima şi-a pierdut echilibrul,
căzând de la înălţimea de 2,5 m pe pardoseala de beton. Datorită
leziunilor suferite victima a decedat.
Să se arate dacă făptuitorul este vinovat sau nu de producerea
morţii victimei.

Răspunsuri speţe:
1. X nu a comis o faptă prevăzută de legea penală. Simpla hotărâre de a
avea raport sexual fără a folosi constrângerea nu intră sub incidenţa
legii penale.

2. Fapta comisă nu constituie infracţiune, deoarece, deşi a pus în primejdie

integritatea corporală a persoanei aflate pe portbagajul maşinii, ea nu
a cauzat acestei poersoane nici o vătămare efectivă.

3. Recursul nu este fondat, deoarece moartea victimei a fost determinată de inculpat,

prin lovirea acestuia cu capul de asfalt. Prin neaplicarea unui tratament
corespunzător, legătura de cauzalitate între fapta lui şi urmarea
imediată nu dispare.

4. Soluţia instanţei este greşită. Moartea victimei a fost cauzată de

lovirea repetată a victimei cu capul de podea cu o duritate deosebită.
Împrejuararea că hematomul nu a fost descoperit şi tratat nu are nici o
legătură cu modul în care autorul a acţionat şi nu schimbă sub nici un
fel forma de vinovăţie, care este în acest cau intenţia directă.

5. Soluţia instanţei este greşită. Potrivit art. 18¹, nu constituie infracţiune

fapta care a adus o atingere minimă uneia dintre valorile apărate de
lege şi care prin conţinutul ei concret este lipsită de importanţă. În
speţă, fapta de lovire a produs o vătămare care a necesitat pentru
vindecare îngrijiri medicale de 8,9 zile, prezentând un veritabil pericol social,
evaluat de legiuitor în art. 180 C. pen.

6. Instanţa a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, dar a

apreciat greşit că fapta acestuia de a accepta suma de 500.000 lei de la
elevă pentru a o promova este lipsită în mod vădit de importanţă. De
aceea, instanţa trebuia să dispună condamnarea făptuitorului.

7. Recursul în anulate este fondat. În art. 18¹ alin. 2 se prevede că la stabilirea în

mod corect a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi
mijloacele de comitere a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta
a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi
de persoana şi conduita făptuitorului. Din modul de exprimare al
legiuitorului în formularea acestui text rezultă că organele judiciare au obligaţia, în
procesul de evaluare, în fiecare caz în parte să ţină seama de toate
aceste criterii. Din verificarea lucrărilor cauzei se constată că, într-
adevăr, inculpatul prin fapta sa a creeat o pagubă redusă, de 120.000 lei, dar
nu se poate face abstracţie de împrejurările în care a fost comisă, de
conduita şi persoana inculpatului. În afară de faptul că inculpatul a comis
sustragerea pe timp de noapte şi într-un loc public, ceea ce vădeşte o
oarecare periculozitate socială, din actele dosarului rezultă că anterior
inculpatul a fost condamnat, 1997 la un an şi 6 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de furt calificat şi apoi la un an închidoare pentru
o altă infracţiune de aceeaşi natură. În consecinţă, recursul în anulare
a fost admis s-au casat hotărârile atacate iar inculpatul a fost
condamnata la 3 ani închisoare.

8. Decizia Curţii deApel este leglă. În raport cu condiţiile concrete date,

cu scopul urmărit de inculpaţi, relaţiile anterioare de bună vecinătate
între inculpaţi şi partea vătămată, fapta acestora nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni.

9. Recursul procurorului este fondat. Prima instanţă a încadrat fapta în infracţiunea

de loviri cauzatoare de moarte considerând că inculpatul a acţionat cu
praeterintenţie. Or, nu s-a observat că inculpatul cu experienţa sa de viaţă, a
prevăzut că rezultatul actelor sale repetate de lovire cu intensitate a
capului victimei, folosinsu-se de o piatră, va putea duce la decesul acesteia,
precum şi că, chiar dacă nu a urmărit să survină un atare rezultat, a acceptat
posibilitatea producerii lui, încât intenţia sa de a ucide este realizată în forma
prevăzută în art. 19. 1 lit.b) C. pen. În raport cu această concluzie, la care
se impunea să se ajungă de către prima instanţă şi cea de apel, fapta
trebuia încadrată în infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen., iar
nu în infracţiunea prevăzută în 183 C. pen.

10. Făptuitorul se face vinovat de producerea morţii victimei. Ţinând

seama de intensitatea şi numărul lovitirilor aplicare cu un corp dur
asupra capului victimei, rezultă că făptuitorul a acţionat cu intenţie
directă în producerea rezultatului – moartea victimei – calificarea
corectă a faptei fiind aceea de omor şi nu de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.

11. Făptuitorul este vinovat pentru uciderea din culpă a victimei,

deoarece, nu a prevăzut, însă, trebuia şi putea să prevadă că ar putea
să producă accidente cu urmări periculoase pentru viaţa victimei,
căreia îi permisese să se urce pe autostivuitor.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care este locul infracţiunii în cadrul faptelor ilicite?
2. Definiţi infracţiunea.
3. De câte feluri este pericolul social?
4. Enumeraţi criteriile de apreciere în concret a pericolului social.
5. Ce sancţiuni se aplică în cazul incidenţei art. 18¹ C. pen?
6. Asemănări şi deosebiri între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere.
7. Asemănări şi deosebiri între culpa simplă şi cazul fortuit.
8. Analizaţi praeterintenţia.
9. Precizaţi criteriile de stabilire în concret a formei de vinovăţie.
Importanţă.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Formarea praeterintenţiei ca formă de vinovăţie.
2. Modalităţi de stabilire în concret a formei de vinovăţie. Importanţă.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Posibilitatea comiterii infracţiunilor atât de persoane fizice cât şi de
persoane juridice.
2. Importanţa deosebirii pericolului social de cel natural.
C. Temă de licenţă:
1. Analiza infracţiunii în raport cu celelalte forme de ilicit social.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 8
“Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii
- definiţie şi importanţă
- clasificarea conţinuturilor
- structura conţinuturilor infracţiunii
IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii
- clasificarea condiţiilor
a.obiectul juridic – definiţie, categorii, importanţă
b.subiecţii infracţiunii – definiţie, feluri
- subiectul activ – definiţie, condiţii generale şi speciale, categorii
- subiectul pasiv – definiţie, condiţii generale şi speciale,
categorii
c.locul
d.timpul

IA. Aspecte generale privind conţinutul infracţiunii:

a. Definiţie: Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor
prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste
condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.
573trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de
diferenţiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot
servi la deosebirea faptelor penale între ele,
574de aceea, în doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub
raportul conţinutului, a elementelor sale care o particularizează
în raport cu alte fapte penale.

b. Importanţă:
575pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia şi
încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează,
576fiind o noţiune stabilită de lege, conţinutul infracţiunii are un rol
important în realizarea principiului legalităţii din dreptul penal,
577conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte:
578un conţinut legal – cel descris prin norma de incriminare şi
cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă
devine infracţiune;
579un conţinut concret – cel al unei fapte determinate;

c. Clasificarea conţinuturilor:
580conţinut juridic – cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la
actul de conduită interzis;
581conţinut constituitiv – e dat întotdeauna în norma de incriminare, nu
poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii;
582conţinuturi simple – cuprind condiţiile necesare pentru existenţa
infracţiunii într-o singură variantă;
583 conţinuturi complexe – cuprind condiţii pentru două sau mai
multe variante ale aceeaşi infracţiuni;
584conţinuturi de bază (tipice) – cuprind condiţii necesare pentru
existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică;
585conţinuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleiaşi
infracţiunii;
586conţinuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi
 infracţiuni;
587conţinuturi atipice;
588conţinut generic – care cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi
subiective comune tuturor infracţiunilor.

d. Structura conţinutului infracţiunii:

589prin structura conţinutului infracţiunii înţelegem modul cum se grupează
în conţinutul infracţiunii diferetele elemente care îl alcătuiesc,
590structura conţinutului ne dă posibilitatea să determinăm care
condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative.

IB. Condiţiile preexistente ale infracţiunii

Clasificarea condiţiilor:
591după factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la:
592actul de conduită
593obiectul infracţiunii
594subiecţii infracţiunii
595locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
596după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt:
597esenţiale (lipsa lor poate duce la inexistenţa infracţiunii)
598accidentale (lipsa lor nu poate duce la inexistenţa infracţiunii);
599după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii
faptei:
600preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi)
601concomitente (se referă la loc, la timp)
602subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).
603
A. Obiectul juridic: Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi
relaţiile sociale creeate în jurul şi datorită acestei valori, care sunt periclitate ori
vătămate prin infracţiune.
A se observa că obiectul juridic al infracţiunii are format din două
componente:
604valoarea socială ocrotiră şi
605relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori.

Categorii:
606obiect juridic general – format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal care sunt lezate printr-o infracţiune; Existenţa
acestui tip de obiect este însă contestat de marea majoritate a
doctrinarilor, deoarece nu poate exista o infracţiune care să lezeze în
acelaşi timp toate valorile şi relaţiile sociale protejate de lege.
607obiect juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau mănunchiul de
valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale;
acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea
specială a C.pen. pe titluri şi capitole (i. contra statului, i. contra
persoanei);
 608obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin săvârşirea infracţiuni; acesta serveşte la
determinarea unei infracţiuni din cadrul unui grup şi poate fi:
♦ simplu – când infracţiunea lezează o singură valoare socială
şi
♦ complex – când infracţiunea lezează mai multe valori şi relaţii
sociale în acelaşi timp, fiind specific infracţiunilor complexe (tâlhăria - art. 211
C.pen.); Acesta este format dintr-un obiect:
♣ principal şi
♣ secundar;
609obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă
materială, biologică împotriva căruia se îndreaptă activitatea
infracţională; nu toate infracţiunile au obiect material. Cele care
au se numesc infracţiuni de rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se
numesc infracţiuni de pericol sau formale (trădarea); lipsa obiectului de
unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşirii faptei
conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 alin. 2
C.pen.);
Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii:
610obiectul juridic este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni;
611inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii;
612la unele infracţiunii, obiectul trebuie să îndeplinească unele
condiţii:
♣ să constea într-un bun mobil (bani);
♣ să fie de o anumită natură (document);
♣ să se afle într-un anumit loc (de ex., în posesia făptuitorului –
art. 213 C.pen., abuzul de încredere).
613obiectul juridic contribuie la stabilirea încadrării juridice a faptei comise.

B. Subiecţii infracţiunii: Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele fizice

sau juridice implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei,
fie prin suportarea consecinţelor acesteia.
614subiecţii infracţiunii nu trebuie confundaţi cu subiecţii de drept penal,
întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă
incluzând şi subiecţii infracţiunii,
615toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu
toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii,
616feluri:
♣ subiect activ
♣ subiect pasiv

I. Subiectul activ: Subiectul activ este persoana fizică sau juridică ce a săvârşit
fapta sau a participat la săvârşirea infracţiunii.
Acesta poate fi:
 autor, coautor
 instigator
  complice
Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune care
este mai restrânsă decât cea de făptuitor.

a. Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană fizică:

617vârsta – art. 99 C. pen:
“Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu r ăspunde penal.
(prezumţie absolută de nevinovăţie)
Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal numai dacă
se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. (prezumţie
relativă de nevinovăţie)
Minorul care a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”.
618responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele şi
rezultatele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi
putea determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea
cuprinde aşadar factorul intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este
starea normală a oricărei petrsoana care a împlinit vârsta de 16 ani.
Opusul ei este iresponsabilitatea (art. 48 C.pen.);
619libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a săvârşirii
faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale
voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice
sau opsihice fapta numai constituie infracţiune, incident fiind art. 46
C. pen..

b. Condiţii speciale ale subiectului activ, persoană fizică:

620unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care
săvârşeşte fapta şi anume:
621 - cetăţean român (la trădare);
622 - militar (la infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei);
623lipsa acestei calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la
schimbarea încadrării juridice a acesteia
624în această situaţie, subiectul activ se mai numeşte calificat sau
circumstanţiat.

c. Categorii de subiecţi activi:

625după vârstă
626- minori (până în 18 ani)
627- majori (după 18 ani)
- vârstnici (peste 60 de ani)
Importanţa clasificării:
1. minorii beneficiază de un regim sancţionator mixt,
format din măsuri educative şi pedepse
2. minorii execută pedeapsa separat de majori
3. minorilor şi vârstnicilor nu li se aplică detenţiunea pe
viaţă.
628după număr
 629 - unici – infracţiuni care pot avea un singur autor
630 - plurali – infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori (infracţiuni
bilaterale - incestul)
Importanţa clasificării:
631în cazul infracţiunilor ce impum existenţa a cel puţin
doi autori, acestea nu pot exista când sunt comise de
o singură persoană.
632după calitate
633- simpli (necircumstanţiaţi)
634- calificaţi (circumstanţiaţi)
Importanţa clasificării:
635în cazul infracţiunilor care cer o anumită calitate
subiectului activ, lipsa acesteia poate conduce la
inexistenţa infracţiunii, fie la schimbarea încadrării
juridice.
636după cetăţenie
- infractori cetăţeni români
- infractori cetăţeni străini
- infractori cu dublă cetăţenie
- apatrizi
Importanţa clasificării:
637sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni
români (trădarea, trădarea prin transmitere de
secrete, trădarea prin ajutarea inamicului)
638sunt anumite infracţiuni comise numai de cetăţeni
străini (spionaj).
639după sex
- bărbaţi
- femei
Importanţa clasificării:
640sunt anumite infracţiuni comise numai de bărbaţi
(seducţia)
641sunt anumite infracţiuni comise numai de femei
(pruncuciderea)
642aceştia vor executa pedepsele separat.
643după antecedente penale
- recidivişti
- infractori primari
Importanţa clasificării:
644recidiva reprezintă stare de agravare a pedepsei
645ei vor executa pedepsele separat.
646după natură
- subiect activ persoană fizică
- subiect activ persoană juridică
Importanţa clasificării:
1. sunt anumite infracţiuni comise numai de persoane fizice
 (furtul, omorul, tâlhăria, violul) şi altele pot fi comise şi
de persoane juridice (deturnarea de fonduri).

!!!Condiţiile generale ale subiectului activ, persoană juridică:

Prin legea nr. 278/2006 s-a introdus răspunderea penală a persoanei
juridice, pentru prima dată în legislaţia penală română. Conform art. 19¹
C.pen.:
“Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite
în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie
prevăzută de legea penală. Răspunderea penală a persoanei juridice
nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în
orice mod la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.”
Astfel, pentru ca o persoană juridică să răspundă penal, ar trebui
îndeplinite următoarele condiţii în mod cumulativ:
647persoana juridică să comită o infracţiune;
648infracţiunea să se comită în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice;
649persoana juridică să nu fie dintre cele exceptate de la răspunderea
penală;
650 fapta să se comită cu forma de vinovăţie cerută de lege.
!!! A se observa, însă, că răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea penală a păersoanei fizice, care a participat în
orice mod la săvârşirea infracţiunii.

II. Subiectul pasiv: Este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale
ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii.

b. Condiţii generale:
651trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal;
652este şi persoana păgubită prin infracţiune;
653persoana păgubită poate să fie alta decât subiectul pasiv al
infracţiunii (de ex., în cazul infracţiunii de omor, persoana păgubită
este ruda subiectului pasiv al infracţiunii);
c. Condiţii speciale:
654ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o anumită calitate
subiectului pasiv şi anume nou-născut (la pruncucidere art. 177 C.pen.).
d. Categorii de subiecţi pasivi:
655general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale)
656special – (persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale
lezate)
657principal
658secundar
659simplu (necalificat)
 660calificat.

C) Locul săvârşirii infracţiunii: Reprezintă spaţiul, perimetrul în care se

realizează activitatea infracţională. Locul săvârşirii infracţiunii poate
influenţa existenţa infracţiunii şi prezintă importanţă pentru următoarelor
aspecte:
661contribuie la stabilirea competenţei teritoriale;
662poate influenţa gradul de pericol social al faptei (ex. art. 175 lit. i)
C.pen.);
663unele infracţiuni sunt condiţionate de sâvârşirea lor într-un
anumit loc, lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa
infracţiunii (art. 206 C.pen.);
664locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit. e)
C.pen.);
665răspunde la întrebarea “unde s-a comis infracţiunea ?” şi prezintă
importanţă potrivit art. 18¹ alin. 2 C.pen.;

D) Timpul sâvârşirii infracţiunii: Reprezintă momentul sau perioada de

timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă
importanţă sub următoarele aspecte:
666ajută la determinarea legii penale aplicabile;
667ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a făptuitorului în momentul
comiterii infracţiunii;
668marchează începutul curgerii prescripţiei penale;
669prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie,
graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă;
670contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei; unele
infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp
(noapte, război), iar altele au agravantele condiţionate de o anumită
perioadă,
671răspunde la întrebarea „când s-a comis infracţiunea?” şi prezintă
importanţă potrivit art. 18¹ alin. 2 C.pen.

II. Idei fundamentale:

1. Condiţiile preexistente ale infracţiunii, care se mai numesc şi factorii
infracţiunii sunt: obiectul juridic, subiecţii, locul şi timpul.
2. În timp ce toate infracţiunile au întotdeauna un obiect juridic generic şi
specific, nu toate au şi un obiect material.
3. Obiectul juridic generic şi specific au o existenţă abstractă, iar obiectul
material are o existenţă biologică, palpabilă.
4. Persoanele juridice răspund penal cu excepţia statului, a instituţiilor
publice şi autorităţilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat.

III. Vocabular specific:

672autopsie – necropsie, disecare a unui cadavru şi examinarea anatomică a
 organelor lui interne în vederea stabilirii cauzei morţii (gr. autos şi
opsis),
673barou – formă de organizarea a avocaţilor la nivel judeţean sau al
mun. Bucureşti (fr. barreau),
674bun – element patrimonial ce constă într-un lucru sau drept cu valoare
economică sau pecuniară (lat. bonus),
675camătă – dobândă excesivă pe care o percepe cămătarul pentru
acordarea unui împrumut (sl. kamata),
676cod – act normativ care cuprinde într-o sistematizare unitară normele dintr-o
ramură sau subramură a dreptului - codul penal, civil, comercial,
(fr. code),
677codificare – reunirea într-un singur act normativ a tuturor normelor juridice care
disciplinează o ramură sau subramură a dreptului (fr. codifier),
- complex de inferioritate – complex de natură psihologică constând într-o
stare psihică care semnifică un sentiment de insuficienţă personală.
Acesta poate constitui uneori o cauză de săvârşire a infracţiunii,
- consorţiu procesual – situaţie procesuală care există în ipoteza în
care într-o cauză judiciară există mai multe părţi care au aceeaşi
calitate procesuală,
- contumacie – lipsa de la judecarea cauzei a inculpatului, când acesta nu se prezintă
fără motiv, deşi a fost legal citat (lat. contumax),
- substituiţii procesuali – participanţii procesuali care au dreptul de a
figura în cadrul procesului penal pentru valorificarea unor drepturi
ce aparţin altei persoane. De ex. plângerea se poate face şi de către
soţ pentru celălat soţ, sau de către copilul major pentru părinţi,
- separarea puterilor în stat – delimitarea funcţiilor puterilor statale –
legislativă, executivă şi judecătorească,
678subiecţi de drept penal – persoanele cărora li se adresează legea
penală sau cele implicate în săvârşirea unei infracţiuni
679subiecţi ai infracţiunii – numai persoanele implicate în comiterea unei
infracţiuni, fie ca autori, fie ca victime,

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

680Art. 152 C.pen. – analiza noţiuni de loc public
681Art. 154 C.pen. – analiza noţiuni de calcul al timpului
682Art. 99 C.pen. coroborat cu 50 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Definiţia şi importanţa conţinutului infracţiunii.
2. Clasificarea conţinuturilor infracţiunii.
3. Structura conţinuturilor infracţiunii.
4. Condiţiile preexistente ale infracţiunii – concept şi caracterizare.
5. Obiectul juridic – definiţie şi componente
6. Clasificarea şi importanţa obiectului juridic.
7. Subiecţii infracţiunii – definiţie, feluri.
8. Subiectul activ – definiţie, condiţii generale şi speciale.
9. Clasificarea subiectului activ al infracţiunii.
10. Subiectul pasiv – definiţie, condiţii generale şi speciale.
11. Clasificarea subiectului pasiv.
12.Locul comiterii infracţiunii – analiză.
13.Timpul comiterii infracţiunii – analiză.

VI. Grile:
1. Reprezintă factori (sau condiţii preexistente) ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii
b) elementul material
c) cerinţele esenţiele şi scopul
d) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

2. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate
între acţiune-inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol.

3. Subiectul pasiv al unei infracţiunii poate fi:

a) o persoană fără discernamânt
b) o persoană juridică
c) numai o persoană fizică.

4. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) toţi subiecţii de drept penal sunt subiecţi ai infracţiunii
b) toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal
c) toţi subiecţii infracţiunii pot deveni subiecţi de drept penal.

5. În legislaţia penală română destinatar al obligaţiei de conformare în cadrul raportului

juridic de drept este:
a) persoana juridică
b) persoana fizică sau persoana juridică
c) numai persoana fizică.

6. Nu au obiect material:
a) infracţiunile contra libertăţii persoanei
b) infracţiunile contra persoanei
c) infracţiunile privitoare la viaţa sexuală.

7. În C. pen. actual subiectul activ al infracţiunii poate fi:

a) orice persoană
b) orice persoană fizică sau juridică
c) persoana fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani şi se demonstrează că are
discernământ.

8. Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie:

a) să fie titulara valorii sociale ocrotite de lege
b) să acţioneze singură
c) să fie responsabilă.

9. Subiectul activ circumstanţiat al infracţiunii trebuie:

a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare
b) să aibă voinţa de a comite o faptă calificată
c) să fi avut posibilitatea de a evita rezultatul.

10. Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii:

a) persoanle care comit faptele penale sub imperiul constrângerii fizice sau psihice
b) persoanlele în funcţie de conducere
c) persoanele încadrate în muncă.

11. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii:

a) bărbaţii în vârstă de peste 60 de ani
b) iresponsabilii
c) femeile în vârstă de peste 55 de ani.

12. Nu pot avea calitatea de subiecţi activi ai infracţiunii:

a) minorii care au dobândit capacitate de exerciţiu prin căsătorie
b) persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani
c) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

13. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie:

a) să fie în imediata aproprire a subiectului activ
b) să fie titular al valorii sociale ocrotite penal
c) să aibă peste 14 ani.

14. Pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii:

a) numai persoanle juridice
b) atât persoanele fizice cât şi juridice
c) numai persoanele fizice.

15. Subiectul pasiv circumstanţiat al infracţiunii trebuie:

a) să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare
b) să aibă o calificare profesională
c) să comită o infracţiunie calificată.

16. Obiectul juridic al infracţiunii îl poate constitui:

a) o valoare socială ocrotită juridico-penal
b) a faptă materială
c) un bun material.
17. Obiectul material al infracţiunii îl constituie:
a) entitatea materială în care este exprimată valoarea socială
b) norma juridică încălcată
c) numai un bun material.

18. Când locul comiterii faptei constituie o cerinţă esenţială prevăzută în

conţinutul infracţiunii, nerealizarea acestuia:
a) nu influenţează existenţa infracţiunii
b) face ca fapta să realizeze condiţiile unei tentative
c) face ca fapta să nu mai fie infracţiune.

19. Dacă locul de comitere a faptei reprezintă o condiţie agravantă,

nerealizarea acestuia:
a) face ca fapta să nu mai fie infracţiune
b) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta tip
c) nu influenţează existenţa infracţiunii în varianta calificată.

20. Dacă timpul în care se comite fapta constituie o cerin ţă esenţială, nerealizarea
acesteia:
a) face ca fapta să nu se realizeze în varianta calificată
b) nu influecţează existenţa infracţiunii
c) face ca fapta să nu fie infracţiune.

21. Condiţiile preexistente ale infracţiunii poartă această denumire

deoarece:
a) trebuie să existe anterior comiterii infracţiunii
b) trebuie să existe ulterior comiterii infracţiunii
c) trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii.

22. Condiţiile preexistente ale infracţiunii pot fi:

a) esenţile şi accidentale
b) esenţiale şi concomitente
c) preexistente, concomitente şi subsecvente.

23. Condiţiile concomitente ale infracţiunii sunt:

a) obiectul juridic şi locul
b) subiecţii şi obiectul.
c) locul şi timpul.

24. Lipsa obiectului juridic al infracţiunii duce la:

a) inexistenţa infracţiunii
b) neaplicarea unei sancţiuni
c) schimbarea încadrării juridice a faptei.

25. Obiectul juridic poate fi:

a) calificat şi material
b) necalificat şi complex
c) material şi complex
d) principal şi secundar.

26. Au o existenţă abstractă:

a) obiectul generic şi specific
b) obiectul material şi complex
c) obiectul specific şi material.

27. Au o existenţă materială:

a) obiectul complex în toate cazurie
b) obiectul material
c) viaţa persoanei.

28. Subiect activ poate fi:

a) persoana fizică şi/sau juridică
b) autorul, instigatorul şi complicele
c) numai persoana fizică.

29. Structurarea subiectului activ al infracţiunii pe diferite categorii are

importanţă deoarece:
a) aceştia pot beneficia de un regim sancţionator diferit
b) execută pedeapsa separat
c) unele infracţiuni pot fi comise numai de bărbaţi, altele numai de femei.

Răspunsuri grile*: 1-a,d; 2-a,b,c,d; 3-a,b; 4-b; 5-a,b; 6-nici un răspuns corect;
7-c; 8-c; 9-a; 10-a; 11-b; 12-c; 13-b; 14-b; 15-a; 16-a; 17-a,c; 18-c; 19-b; 20-c;21-a; 22-
a,b,c; 23-c; 24-a,b; 25-c,d; 26-a; 27-b; 28-a,b; 29-a,b,c;

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce reprezintă conţinutul infracţiunii?
2. Felurile conţinutului infracţiunii.
3. Clasificarea obiectului infracţiunii.
4. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
5. Enumeraţi condiţiile generale ale subiectului activ-persoană fizică.
6. Importanţa clasificării subiectului activ.
7. Importanţa locului şi timpului comiterii infracţiunii.
8. Explicaţi noţiunea de „codificare”.
9. Analiza art. 145. din C. pen.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Influenţa calităţii subiectului activ cu prilejul încadrării juridice a faptei.
2. Importanţa determinării obiectului juridic specific al infracţiuni.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Noi clasificări ale subiectului activ al infracţiunii.
2. Justificarea introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în
legislaţia penală română.
C. Teme de licenţă:
1. Obiectul juridic al infracţiunii.
2. Direcţii noi privind subiecţii infracţiunii.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 9
”Conţinutul constitutiv al infracţiunii”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii
IB. Latura obiectivă a infracţiunii
-elementul material – definiţie şi caracterizare
- urmarea imediată – definiţie şi caracterizare
- legătura de cauzalitate - definiţie şi caracterizare
IC. Latura subiectivă
- elementul subiectiv – definiţie şi caracterizare
- mobilul – definiţie şi caracterizare
- scopul - definiţie şi caracterizare

IA. Aspecte generale privind conţinutul constitutiv al infracţiunii

683acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de
incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le
îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii
sau inacţiunii de către acesta,
684conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă
decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii
privitoare la elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este
însă o componentă a conţinutului juridic.

Laturile conţinutului constitutiv:

685obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară;
686subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de
faptă şi rezultatul ei.

IB. Latura obiectivă a infracţiunii

Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare
privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
Structura laturii obiective:
 687elementul material
688urmarea imediată
689legătura de cauzalitate
690
A. Elementul material:
691desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare; este sub
acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni,
692elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată
acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”,
693acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face
ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate
realiza:
♣ prin acte materiale (lovire, luare)
♣ prin cuvinte (la infracţiunea de ameninţare)
♣ prin scris (la denunţare calomnioasă)
694inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva
ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit
infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C.pen.), omisiunea de a
încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C.pen.), etc.
Elementul material poate fi:
695simplu – când constă într-o acţiune (infracţiuni comisive, ex. furtul, art. 208
C.pen. - luarea) sau inacţiune (infracţiuni omisive, ex. omorul, art. 174 C.pen.
– uciderea);
696alternativ – când constă în mai multe atitudini ale făptuitorului (de ex.,
infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un
funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”,
“nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254
C.pen.). Această alternanţă poate se poate realiza:
♣ numai din acţiuni (art. 217 – distrugere, degradare)
♣ din acţiuni şi inacţiuni (art. 192 – pătrunderea fără drept
şi/sau refuzul de a părăsi)
Comiterea infracţiunii în toate alternativele sale, conduce la existenţa tot
a unei singure infracţiuni, dar în modalităţi diferite.
697cumulativ – când constă în comiterea a cel puţin două acte ale
făptuitorului, lipsa uneia ducând la inexistenţa elemenului
material specific infracţiunii respective (de ex. la tâlhărie – furt şi
ameninţate sau furt şi violenţă.). În cest caz elemenul material este
alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte
incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul
aceleaşi infracţiuni.

Cerinţe esenţiale ale elementului material: Acestea privesc elementul material şi

realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru
caracterizarea faptei ca infracţiune şi se pot referi la:
698locul săvârşirii faptei (pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul
circulaţiei pe drumurile publice)
 699timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după
naştere – art. 177 C.pen.)
700 modul şi mijloacele de săvârşirire (falsificarea unui înscris oficial prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288
C.pen.).

B. Urmarea imediată:
701prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului
infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia,
702urmarea imediată constă în vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin
fapta interzisă de legea penală,
703urmarea imediată a infracţiunii este sinonimă cu pericolul social
concret,
704urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta:
♣ fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia, când
obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
♣ fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale
născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite, când
obiectul infracţiunii are natură morală (ameninţarea).
705de la urmarea imediată porneşte activitatea de încadrare juridică a faptei
comise.

Caracterizare:
706urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit);
707urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot
fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii;
708în conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată,
fapt pentru care sunt infractiuni materiale, de rezultat, acesta din
urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei
ca infracţiune (excepţie face infracţiunea de furt, art. 209 C.pen.);
709dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a
consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol
pentru valoarea socială ocrotită;
710când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc
infracţiuni “de pericol ”, “de atitudine ”, “infracţiuni formale”;
711în cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare
contrară existentă anterior;
712la infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe
urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între
elementul material şi urmarea produsă.

Privitor la urmarea imediată pot exista următoarele situaţii:

713să nu fie prevăzută în norma de incriminare – ex. la furt;
714să fie prevăzută în acelaşi cuvânt cu elemental material – ex. la omor –
 uciderea;
715să fie prevăzută expres în definiţia infracţiunii:
♣ fie într-o singură modalitate – ex. art. 246 C. pen.
♣ fie în modalităţi alternative – ex. art. 248 C. pen.
716în cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare
contrară existentă anterior;

C. Legătura de cauzalitate: Legătura de cauzalitate este liantul între

elementul material (cauz ) si urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru
existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată
de legătura de cauzalitate.

Caracterizare:
717este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni;
718fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii
obiective, deci nu poate exista infracţiunea;
719stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul
infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise
formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

Teorii privitoare la legătura de cauzalitate: Aceste teorii pot fi grupate în două

curente:
1. un curent care susţine teza monistă (care consideră că urmarea imediată are
o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii
umane, acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie
penală);
Acestui curent îi aparţin următoarele teorii:
720teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată cauză a rezultatului pe
aceea care a declanşat procesul genetic şi a creeat pentru celelate condiţii
aptitudinea de a produce urmarea imediată;
721teoria cauzei proxime - consideră drept cauză contribuţia ce se
situează în timp imediat anterior rezultatului;
722teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a
contribuit cel mai mult la producerea rezultatului;
723teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care
este proprie sau aptă prin natura ei să produca acel rezultat; astfel se
trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai
dacă se înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproşează
acestrei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură
contribuţie umană.
2. un curent care susţine teza pluralistă (care consideră că producerea
rezultatului se datorează unui concurs de cauze).
Acestui curent îi aparţin următoarele teorii:
724teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860
de penalistul german Von Buri; potivit acestei teorii sunt
considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au
 precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul
“sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul
eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă
rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată.
Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate
condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea
rezultatului;
725teoria condiţiei necesare – care propune să fie considerată drept cauză a
rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia,
tinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare
condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate
izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice
pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la
producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie
cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce
nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge
deosebirile dintre cauză şi condiţie.

Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate:

♦ identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor
umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face
cu ajutorul teoriei “sine qua non”;
♦ stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute
din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de
care s-a stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic;
♦ delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi
a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se
realizează cu ajutorul teoriei “sine qua non”.

IC. Latura subiectivă

Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia.
Structură:
♦ elementul subiectiv (vinovăţia)
♦ mobilul (motivul)
♦ scopul

A. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C.pen.): Acesta reprezintă atitudinea

psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările
acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru
existenţa acelei infracţiuni.
!!!Trebuie să se facă deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni.
Asemănări:
♦ ambele concepte se referă la poziţia psihică, subiectivă a făptuitorului
 faţă de faptă şi urmările acesteia,
♦ ambele sunt formate din cei doi factori: volitiv şi intelectiv,
♦ ambele pot îmbrăca cele trei forme: intenţia, culpa, praeterintenţia,
♦ ambele sunt reglementate în acelaşi text de lege – art. 19 C.pen.
Deosebiri:
♦ în primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile
prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al
doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material
al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
De ex. în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia
ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element
subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă
este săvârşită cu intenţie. De ex. furtul trebuie comis numai cu
intenţie, comiterea lui din culpă neatrâgând răspunderea penală.
Aşadar în acest caz va exista vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii,
dar nu va exista vinovăţie ca element subiectiv cerut de norma de
incriminare.
♦ vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii se referă la existenţa
celor trei forme de vinovăţie, pe când vinovăţia ca element
subiectiv se referă doar la una din aceste forme cu care o faptă în
concret trebuie să se comită. De ex. omorul de la art. 174 se poate
comite numai cu intenţie. Dacă se comite din culpă se va schimba
încadrarea juridică şi va fi ucidere din culpă art. 178 C. pen.
♦ de regulă cele două concepte coexistă în cazul comiterii
infracţiunilor, dar în practică pot apărea următoarele două situaţii:
♣ să existe vinovăţie ca element subiectiv – fapta se săvârşeşte
cu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare - , dar să nu
existe ca trăsătură a infracţiunii (de ex. în cazul legitimei apărări, stării
de necesitate, constrângere fizică sau moralâ).
♣ să existe vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii, dar să
lipsească vinovăţia ca element subiectiv cerut de norma de
incriminare (de ex. furtul din cuplă).
Elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât
intenţia direcă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt
prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă).
Se poate observa că relaţia dintre cele două concepte este relaţia de
tipul parte/întreg: întregul îl reprezintă vinovăţia ca trăsătură a
infracţiunii, iar partea o reprezintă vinovăţia ca element component al
laturii subiective.
Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen. : “fapta constând într-o acţiune
săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în
conţinutul juridic al infracţiunii” (ex.art. 178 C.pen).
“Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este
săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul
restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”.
B. Mobilul (motivul): Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce
a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei
anumite fapte.
Caracterizare:
♦ existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de
normalitate psihică a făptuitorului, lipsa acestuia reprezentând un indiciu de
anormalitate;
♦ mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de
conduită şi a periculozităţii infractorului;
♦ acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale;
♦ poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247
C.pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de
rasă, naţionalitate, religie;
♦ poate reprezenta o circumstanţă agravantă specială (art. 175 lit. b) C. pen.) –
omorul săvârşit din interes material;
♦ el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d)
C.pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice;
♦ cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit
infracţiunea?”.

C. Scopul: Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către

făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.
Caracterizare:
♦ este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut
ca element al infracţiunii;
♦ el se situează în afara infracţiunii;
♦ când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el
reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv;
♦ sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv
(art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în
circulaţie;
♦ scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al
unor infracţiuni (art. 175 lit. g) C.pen.) – omorul săvârşit pentru a se
sustrage de la urmărirea penală;
♦ în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte
importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei;
♦ cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea
sancţiunilor;
!!! Asemănări şi deosebiri între urmarea imediată şi scop:
Asemănări:
♦ ambele fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii,
♦ prevederea lor nu este prezentă întotdeauna în norma de incriminare,
 ♦ nici una nu este definită expres în C.pen.,
♦ ambele se referă la finalitatea unei infracţiuni,

Deosebiri:
♦ urmarea imediată face parte din latura obiectivă, deci din faza externă a
infracţiunii, iar scopul face parte din latura subiectivă a infracţiunii,
deci din faza internă a acesteia,
♦ din punct de vedere cronologic mai întâi apare scopul, proiectat în plan mental şi
după aceea apare urmarea imediată,
♦ raportul dintre scop şi urmarea imediată se poate prezenta astfel:
♣ urmarea imediată (rezultatul) să concorde perfect cu scopul
propus
♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai gravă decât scopul
propus
♣ urmarea imediată (rezultatul) să fie mai puţin gravă decât scopul
propus, caz în care putem fi în prezenţa unei tentative.

II. Idei fundamentale:

1. Elementul material al infracţiunii mai este denumit şi „nucleul infracţiunii”,
deoarece fără comiterea acestuia nu putem vorbi despre săvârşirea
unei fapte ilicite.
2. Elementul material este o componentă indispensabilă existenţei infracţiunii; nici o
infracţiune nu poate fi incriminată fără arătarea expresă, în norma de
incriminare, a actului de conduită interzis.
3. Nu trebuie să confundăm vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii cu
vinovăţia ca element al laturii subiective.
4. Motivul şi scopul nu sunt întotdeauna elemente indispensabile unei
infracţiuni, dar acestea trebuie descoperite şi analizate pentru a face o
corectă încadrare juridică a faptei comise.

III. Vocabular specific:

726adnotare – acţiunea de a face însemnări pe marginea unui text în
vederea explicării sau întregirii lui (lat. adnotatio),
727Avocatul Poporului – instituţia publică învestită să vegheze la
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în relaţiile cu
autorităţile publice. Şeful instituţiei are acelaşi nume şi este numit
pe o perioadă de 5 ani,
728Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) – instanţă
europeană cu sediul la Strasbourg, care are competenţa să judece
încălcările drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului 1950,
729de cujus – locuţiune latină prin care este desemnată persoana
decedată care a lăsat succesiunea,
730de facto – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea
parţială a unui stat de către altul,
731de iure – locuţiune latină prin care este desemnată recunoaşterea
sub toate aspectele a unui stat de către altul,
732eutanasie – uciderea unei persoane care suferă de o boală gravă, la cererea
acesteia; ideea eutanasiei a apărut încă din antichitate şi este
susţinută şi în prezent; unele state au legalizat euthanasia – Olanda (gr.
eu, thanatos),
733homosexualitate – activitate sexuală la care participă persoane de acelaşi
sex; acest fenomen se mai numeşte şi inversiune sexuală; relaţiile între
bărbaţi poartă denumirea de pederastie şi între femei lesbianism (gr.
homos şi lat. sexus);
734justiţie – totalitatea organelor cu activitate jurisdicţională dintr-un stat sau
rezultatul activităţii organelor jurisdicţionale (lat. justitia),
735ordine de drept – valoare socială care constă în respectarea normelor
juridice de către toţi destinatarii, stare a relaţiilor sociale existentă
ca urmare a conformării faţă de lege a destinatarilor acesteia,
736schimbarea încadrării juridice – operaţiune juridică prin care organul
judiciar include fapta ce formează obiectul cauzei în altă normă de
incriminare, decât cea considerată iniţial aplicabilă faptei,

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

737Art. 19 C.pen. – analiza vinovăţiei sub cele două aspecte ale ei.
738Art. 174, 178 şi 183 C.pen. sub aspectul formei de vinovăţie.
739Art. 208, 211, 192 C.pen. sub aspectul elemenului material.
740Art. 208, 174 şi 248 sub aspectul urmării imediate.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Ce se înţelege prin conţinutul constitutiv al infracţiunii.
2. Elmentul material – analiză.
3. Urmarea imediată – analiză.
4. Legătura de cauzalitate - definiţie şi caracterizare.
5. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate.
6. Elementul subiectiv – definiţie şi caracterizare.
7. Asemănări şi deosebiri între vinăvăţie ca trăsătură fundamentală a
infracţiunii şi vinovăţia ca element subiectiv.
8. Mobilul – analiză.
9. Scopul – analiză.

VI. Grile:
1. Sunt adevărate afirmaţiile:
a) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat
b) toate infracţiunile au un obiect juridic specific
c) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol
d) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate
între acţiune -inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re.
2. Sunt componente ale laturii obiective:
a) elementul material
b) elementul subiectiv
c) urmarea imediată.

3. Prin verbum regens se înţelege:

a) latura obiectivă
b) urmarea imediată
c) elementul material.

4. Acţiunea sub care se poate realiza elementul material poate consta:

a) în acte materiale
b) în cuvinte
c) într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă.

5. Dacă elementul material al unei infracţiuni constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni:
a) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un
concurs de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor infracţiunilor
b) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unicitatea
infracţiunii
c) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el
săvârşeşte o infracţiune unică.

6. Conform teoriei condiţiei sine qua non:

a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează
în timp imediat anterior rezultatului
b) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au precedat şi
fără de care rezultatul nu s-ar fi produs.
c) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau
aptă, prin natura ei să producă acel rezultat.

7. Sunt adevărate următoarele afirmaţii:

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune întotdeauna şi
existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului unei infracţiuni
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca
trăsătură esenţială a infracţiunii
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii fără să existe vinovăţie ca
element subiectiv al infracţiunii.

8. În dreptul penal mobilul actului de conduită prohibit de lege:

a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei
b) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare
c) desemneză sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului
a ideii infracţionale.

9. Fapta constând într-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie
b) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul când legea
sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie
c) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege este
prevăzută în mod expres.

11. Fapta constând într-o acţiune:

a) constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie
b) constituie infractiune când este săvârşită din culpă
c) constituie infractiune când este săvârşită din culpă, numai atunci când în lege se
prevede în mod expres aceasta.

12. Lipsa unui mobil al făptuitorului în săvârşirea faptei penale:

a) înlătură caracterul penal al faptei
b) constituie un indiciu de anormalitate psihică al făptuitorului
c) constituie cauză de impunitate.

13. Latura obiectivă a infracţiunii este formată din:

a) obiectul juridic al infracţiunii
b) elementul material
c) subiectul activ.

15. Elementul material se poate realiza:

a) numai prin fapte
b) atât prin fapte cât şi prin scris
c) numai prin scris.

16. Elementul material se poate realiza:

a) numai prin inacţiune
b) atât prin acţiune cât şi prin inacţiune
c) numai prin acţiune.

17. Inacţiunea poate constitui element material al laturii obiective a

infracţiunii:
a) în toate cazurile
b) numai în cazul în care există o obligaţie legală de a acţiona
c) când apreciază instanţa de judecată.

18. Verbum regens se poate realiza:

a) numai într-o singură formă
b) numai în variante alternative
c) fie într-o singură formă fie în variante alternative
d) fie în variante cumulative.

19. Elementul material al laturii obiective se poate prezenta în variante alternative:

a) numai prin acţiuni
b) numai prin inacţiuni
c) prin acţiuni şi inacţiuni.

20. Elementul material:

a) este expres desemnat de norma incriminatoare
b) se deduce din împrejurările arătate în normă
c) poate lipsi.

21. Legătura de cauzalitate între acţiune sau inacţiune şi urmarea

imediată:
a) în cazul infracţiunilor de pericol rezultă “ex re”
b) nu trebuie stabilită la infracţiunile aşa-zise materiale
c) trebuie stabilită la orice infracţiune.

22. Urmarea imediată în cadrul laturii obiective reprezintă:

a) doar o stare de pericol
b) fie o stare de pericol fie o vătămare materială
c) numai o vătămare materială.

23. Forma de vinovăţie ca element subiectiv este prevăzută în norma

incriminatoare:
a) întotdeauna
b) doar în unele cazuri
c) numai în cazul culpei cu prevedere.

24. Forma de vinovăţie ca element subiectiv când nu este prevăzută se

deduce:
a) şi după locul de comitere a faptei interzise
b) prin raportare la elementul material al laturii obiective
c) prin raportare la timpul de comitere a faptei.

Răspunsuri grile*: 1-a,b,c,d; 2-a,c; 3-c; 4-a,b; 5-b,c; 6-b; 7-b,c; 8-c; 9-b; 11-a,c;
12-b; 13-b; 15-b; 16-b; 17-b; 18-c,d; 19-c; 20-a; 21-a; 22-b; 23-b; 24-a,b;

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Enumeraţi elementele laturii obiective a infracţiunii.
2. Enumeraţi elementele laturii subiective a infracţiunii.
3. Felurile elementului material.
4. Ce reprezintă urmarea imediată?
5. Tezele şi teoriile privind legătura de cauzalitate.
6. Asemănări şi deosebiri între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi
vinovăţie ca element al laturii subiective.
7. Analizaţi importanţa mobilului infracţiunii.
8. Analiza scopului infracţiunii.
9. Explicaţi noţiunea de homosexualitate.
VIII. Activitate de cercetare:
A. Teme de seminar:
1. Modalităţi de comitere a elementului material şi formele acestuia.
2. Importanţa descoperiri şi cercetării corecte a urmării imediate a
infracţiunii.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Raportul dintre vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia
ca element al laturii subiective.
C. Teme de licenţă:
1. Formarea laturii subiective în cazul infracţiunilor intenţionate şi
praeterintenţionate.
2. Vinovăţia în dreptul penal.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 10
“Formele infracţiunii”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni
- faza internă
- faza externă
IB. Actele preparatorii
- definiţie şi caracterizare
- condiţii de existenţă
- felurile actelor pregătitoare
- incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare
IC. Tentativa
- definiţie şi caracterizare
- condiţii de existenţă
- felurile tentativei
- incriminarea tentativei
- sancţionarea tentativei
- infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
ID. Desistarea
- definiţie şi caracterizare
- condiţii de existenţă
- efecte
IE. Împiedicarea producerii rezultatului
- definiţie şi caracterizare
- condiţii de existenţă
- efecte
- comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze de impunitate
IF. Infacţiunea consumată
- definiţie şi caracterizare
- importanţa momentului consumării
IG. Infracţiunea fapt epuizat
- definiţie şi caracterizare
- infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat
- importanţa momentului epuizării

IA. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni

Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau
faze în drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta poate parcurge două
perioade:
741Internă – care este formată din:
 apariţia ideii de a săvârşii infracţiunea
 momentul deliberării
 luarea hotărârii de a comite fapta.
Cele trei momente se petrec în psihicul făptuitorului, acestea neavând
relevanţă penală, potrivit adagiului “nuda cogitatio” – “gândul criminal nu se
pedepseşte”. Această fază internă poate cunoaşte şi un moment extern
atunci când făptuitorul aduce la cunoştiunţa altor persoane hotărârea
sa, fie pentru a atrage noi complici, fie pentru a se lăuda.
742Externă - care este formată din:
 faza actelor preparatorii (pregătesc săvărşirea infracţiunii)
 faza acţiunii de executatre (se trece la săvârşirea efectivă a
faptei)
 faza urmărilor (producerea rezultatului)
Acestea, spre deosebire de primele, capătă relevanţă penală. Formele infracţiunii
după fazele de desfăşurare sunt următoare:
 forma actelor preparatorii
 forma tentativei
 forma faptului consumat
 forma faptului epuizat.

IB. Actele preparatorii: Sunt actele morale sau materiale prin care se pregăteşte
săvârşirea unei infracţiuni.
a. Caracterizare:
743sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate
744pot consta în (modalităţi):
745activităţi de procurare de informaţii
746adaptarea mijloacelor sau instrumentelor de comitere a faptei
747crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor
748luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperiri faptei.
749acestea nu cunosc o reglementare expresă în C.pen.
750de regulă nu se pedepsesc
751doctrina utilizează două concepte: acte pregătitoare şi acte
preparatorii.
b. Condiţii de existenţă (îndeplinite cumulativ):
752să rezulte neîndoielnic că sunt efectuate în vederea
săvârşirii unei infracţiuni;
753actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă
de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (ex:
procurarea unui pistol);
754activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în
conţinutul elementului material al infracţiunii; să nu facă
parte din actele de executare;
755să fie intenţionate;
756să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite
infracţiunea.
c. Felurile actelor pregătitoare:
757acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea
acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) – procurarea unui
cuţit;
758acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire
 la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele crează condiţiile
psihice favorabile comiterii infracţiunii.
d. Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare
În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea actelor
preparatorii şi anume:
1. teza incriminării, care susţine pedepsirea acestora, astfel:
759incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii;
760incriminarea limitată numai a acelora care prezintă un pericol social;
2. teza neincriminării, care are drept argument faptul că ele doar
pregătesc comiterea infracţiunii, neavând deci un pericol social.
Sancţionarea actelor preparatorii în dreptul penal român optează pentru
teza neincrimnării. De la această regulă, mai sunt însă şi excepţii:
761când actele preparatorii sunt asimilate tentatvei şi pedepsite ca
atare, la acele infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C.pen.) –
privind sancţionarea tentativei la infracţiunile contra siguranţei
statului;
762când actele preparatorii sunt asimilate infracţiunilor consumate
(art. 285 C.pen.) – deţinerea de instrumente în vederea
falsificării de valori;
763când actele preparatorii sunt săvârşite de alte persoane decât
autorul (culegerea de date, procurarea de mijloace) şi când
autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativă la acea
infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate
anterioară;
764în cazul anumitor infracţiuni, ele vor avea caracter de
circumstanţă agravantă (175 C.pen. - omorul calificat cu
premeditare).

IC. Tentativa (art. 20 Cod penal): Este o formă atipică a infracţiunii ce se

caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşii
infracţiunea, executare ce a fost întreruptă sau, deşi, a fost efectuată
în întregime nu a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
a. Caracterizare:
765definiţia şi felurile tentativei sunt prevăzute expres în art. 20
C.pen.,
766este reglementată expres în C.pen. (art. 20 – 21);
767aparţine fazei executării infracţiunii;
768este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-se prin
săvârşirea elementului material şi neproducerea rezultatului
periculos cerut de lege;
769este posibilă numai la infracţiunile intenţionate;
770este o stare generală de atenuare a răspunderii penale.

b. Condiţiile de existenţă:
771să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C.pen.);
772hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare.
 Astfel, se observă că ea implică trecerea de la actele de
pregătire la actele de executatre ale faptei. Tentativa
declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului;
773neproducerea rezultatului – element prin care se diferenţiază de
infracţiunea consumată (art. 20 C.pen.).
774Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază unele
teorii:
775teoriile subiective – care propun drept criteriu de distincţie raportarea
la împrejurările în care au fost efectuate; astfel, tentativa
are un caracter univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a
săvârşi o infracţiune, iar actul preparator are un caracter
echivoc, care nu lasă să se vadă că ele ar avea o legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni;
776teoriile obiective – care propun drept criteriu de distincţie dinamismul
actului; astfel, sunt acte de executare, actele care au primit
o orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele
preparatorii sunt acelea ce nu au primit o astfel de
orientare;
777teoriile formale – care propun drept criteriu de deosebire identitatea
formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element
material; astfel, tentativa fiind un act de săvârşie a
infracţiunii, iar actul preparator unul de pregătire a săvârşirii
infracţiunii.
Menţionăm că, cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea
diferenţei dintre actele preparatorii şi tentativă; aceasta fiind o
problemă foarte importană întrucât de regulă, actele preparatorii nu se
pedepsesc.
Ex.: procurarea unei cantităţi de otravă în vederea uciderii unei persoane reprezintă
un act preparator; servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane în
vederea uciderii reprezintă tentativă .

c. Felurile tentativei:
778tentativa imperfecă (întreruptă)
779tentativa perfectă (terminată)
780tentativa relativ improprie
781tentativa absolut improprie (absurdă)
1. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 20 alin. 1 C.pen.
782aceasta se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii
de a săvârşii infracţiunea, executare care se întrerupe şi
rezultatul nu se produce.
Ex. : făptuitorului i se dă peste mână când acesta a
îndreptat pistolul împotriva unei persoane pentru a o ucide;
783ea se situează în timp, după începutul executării;
784cauza de întrerupere este independentă de voinţa făptuitorului.
2. Tentativa perfectă (terminată ) - art. 20 alin. 1 C.pen.
785aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a
 săvârşii infracţiunea, executare care a fost dusă până la
capăt, dar rezultatul nu se produce.
Ex.: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte
şi nu este ucisă, sau victima nu este nimerită de autor;
786tentativa perfectă proprie este posibilă numai la infracţiunile
de rezultat (omor).
3. Tentativa relativ improprie - art. 20 alin. 2 C.pen.
787aceasta constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar
producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele
de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul
credea că se află;
788ea este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a
activităţii infracţionale;
789cauza care împiedică producerea rezultatului se situează în
timp, anterior începutului executării acţiunii;
defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii
sunt preexistente.
790un mijloc este “insuficient“ – când nu are aptitudinea în cazul concret să
realizeze rezultatul (de ex., cantitatea de otravă este
insuficientă pentru a ucide o persoană);
791un mijloc este “defectuos” - când în cazul concret nu func ţionează (de
ex. o armă de foc defectă);
792tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea
numai relativă a producerii rezultatului (de ex., încercarea
de a ucide o persoană cu o doză insuficientă de otravă);
4. Tentativa absolut improprie (absurdă) - art. 20 alin. 3 C.pen.
793se caracterizează prin modul greşit de concepere al săvârşirii
infracţiunii (de ex., uciderea unei persoane utilizând vrăji sau
farmece);
794niciodată acest tip de tentativă nu va atrage răspunderea
penală, punând în discuţie existenţa discernământului
făptuitorului.
!!! În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi fapta putativă,
în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în mintea făptuitorului,
lipsindu-i acest caracter în realitate.
Ex. – fapta de a trage cu arma într-un cadavru – nu reprezintă infracţiunea de omor,
ci o faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate
aduce atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit
(inexistenţa vieţii).

Asemănări şi deosebiri între tentativa absurdă şi fapta putativă:

Asemănări:
795nu atrag răspunderea penală a făptuitorului,
 796ambele pot evidenţia o stare de anormalitate psihică a
făptuitorului.
Deosebiri:
797tentativa absurdă este reglementată expres în C.pen. (art. 20
alin. 3), iar infracţiunea putativă nu beneficiză de o
asemenea reglementare,
798în cazul tentativei absurde valoarea socială împotriva căreia se
îndreaptă făptuitorul există, pe când în cazul infracţiunii
putative aceasta nu există.

!!! Trebuie menţionat că formele tentativei prevăzute mai sus le regăsim

în funcţie de natura infracţiunii; nu toate infracţiunile sunt susceptibile
de toate formele tentativei; de ex. la furt nu poate exista tentativă
perfectă.

d. Incriminarea tentativei:
799Justificarea incriminării:
800prin incriminare se înţelege stabilirea expresă într-un text de
lege că tentativa la o anume infracţiune se pedepseşte;
801reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă fiind
incriminată în legislaţia noastră penală;
802tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită
împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează
în întregime;
803latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin
punerea în executarea a hotărârii infracţionale.
804Întinderea incriminării tentativei:
805în doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind
incriminarea tentativei: incriminarea nelimitată şi limitată;
806legiuitorul român a adoptat cea de a doua concep ţie sancţionând
tentativa numai la infracţiunile grave;
807Moduri de incriminare a tentativei:
808în lege există două modalităţi de incriminare a tentativei:
♣ fie în cuprinsul infracţiunii respective (art. 174 alin.2 C.pen.),
♣ fie într-un articol separat la sfârşitul capitolului din care
infracţiunea face parte (art. 173, 222 C.pen.)
809legiuitorul român a adoptat cea de a doua modalitate pentru a evita
repetabilitatea sintagmei „tentativa se pedepseşte”;

e. Sancţionarea tentativei (art. 21 C.pen.):

810tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres
aceasta;
811legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria
diversificării pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea consumată;
 812tentativa se sancţionează la fel, indiferent de felul acesteia,
C.pen. nefăcând un regim juridic sancţionator diferit pe tipuri
de tentativă,
813C.pen. se referă doar la sancţionarea tentativei în cazul
pedepselor principale nu şi cele complementare sau
accesorii,
814conformm legii penale sancţionarea tentativei cunoaşte
următoarele situaţii:
♣ tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între
jumătatea minimului şi jumătatea maximului special
prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca
minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei;
♣ dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este
detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi
închisoarea de la 10 la 25 de ani;
♣ la infracţiunile cu pedepse alternative, instanţa
stabileşte mai întâi în mod virtual natura pedepsei ce s-ar fi aplicat
dacă infracţiunea s-ar fi consumat, iar apoi aplic ă regulile de
mai sus.
815în cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă
cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la
jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai
multe pedepse complementare.

f. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă:

816la infracţiunile din culpă – simplă sau cu prevedere (uciderea din
culpă)
817la infracţiunile praeterintenţionate fie în formă tip sau în
agravantă (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte)
818la infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune (nedenunţarea)
819la infracţiunile cu execuţie promptă (ameninţarea)
820la infracţiunile de obicei (cerşetoria)
821la infracţiunile cu executatea anticipată (luarea de mită sub
forma pretinderii)
822la infracţiunile cu rezultat potenţial (infracţiunile privind circulaţia
pe căile ferate – 273 C.pen.)

ID. Desistarea: Constă în renunţarea de bună voie a făptuitorului de a mai

continua executarea începută, de a o duce până la capăt.
Ex. – o persoană care doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în
arhiva în care se află dosarul dar după ce îl găseşte, abandonează de
bună voie hotărârea luată.
Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate.

a. Condiţii de existenţă:
 823desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai multe
acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea
acţiunii tipice să fi luat sfârşit;
824să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a
renunţat la săvârşirea infracţiunii. Nu există desistare în cazul
în care făptuitorul, după ce a făcut tot ceea ce trebuie ca
rezultatul să se producă, văzând totuşi că acesta nu s-a
produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o
tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea);
825renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de
bună voie. Desistarea nu poate fi socotită de bună voie nici în
cazul în care făptuitorul a abandonat executarea începută
pentru că şi-a dat seama că în condiţiile date ea nu poate să
izbutească;
826renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.

b. Efecte (art. 22 alin. 1 C.pen.):

827nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de
impunitate;
828conform art. 22 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune”.

IE. Împiedicarea producerii rezultatului: Constă în zădărnicirea de către

făptuitor, a producerii urmăririlor vătămătoare ale faptei sale, după ce
executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt.
Ex. – autorul, după ce a aruncat în apă o persoană care nu ştie să înoate cu
intenţia de a-i produce moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.
Ca natură juridică este o cauză generală de impunitate.

a. Condiţii de existenţă:
829activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu
se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege.
Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă deci,
numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele formale;
830subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici
producerea rezultatului şi ca efect al acestei acţiuni
rezultatul să nu fi survenit. Producerea rezultatului nu poate
fi zădărnicită prin simpla pasivitate, ci numai printr-un
comportament activ, dinamic;
831manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat
producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci
neefectuată sub presiunea unei cauze externe (milă,
remuşcare, teama de pedeapsă);
832aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
b. Efecte (art. 22 alin. 1 C.pen.):
833nepedepsirea făptuitorului, fiind o cauză generală de
impunitate;
834conform art. 22 alin. 2 C.pen. “dacă actele îndeplinite până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune”.

Comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze generale

de impunitate:
♣ Asemănări:
835toate se caracterizează prin neproducerea rezultatului periculos
prevăzut de lege;
836toate sunt reglementate expres în C.pen., partea generală;
837toate sunt intenţionate, nefiind posibile la infracţiunile din
culpă;
♣ Deosebiri:
838în cazul tentativei, neproducerea rezultatului este independentă de
voinţa făptuitorului, pe când în cazul desistării şi împiedicării
producerii rezultatului, neproducerea rezultatului este
dependentă de voinţa acestuia;
839tentativa reprezintă doar o stare de atenuare a pedepsei, pe când cele
două reprezintă veritabile cauze de impunitate, neatrăgând
răspunderea penală;

IF. Infracţiunea consumată: Reprezintă forma tipică sau perfectă a

infracţiunii, ea realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit, sau
prevăzut de norma de incriminare.

a. Caracterizare:
840aceasta reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de
periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa;
841ea atrage întotdeauna răspunderea penală;
842majoritatea infracţiunilor cunosc această formă;
843de asemenea, ea înglobează şi tentativa acelei infracţiuni;
844rezultatul acesteia se produce odată cu executarea în întregime a
elemenului material;
845în funcţie de rezultatul ei, aceasta poate produce o
vătămare sau o stare de pericol;
846stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii
definitive a răului, de aceea după acest moment eventuala
reparare a acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a
făptuitorului;
847răspunde la întrebarea “când s-a comis infracţiunea?”
b. Importanţa momentului consumării:
848stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii
definitive a rezultatului;
849cunoaşterea acestui moment prezintă importanţă pentru
următoarele aspecte:
• determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu;
• incidenţa actelor de clemenţă (amnistie, graţiere);
• calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale;

IG. Infracţiunea fapt epuizat: Reprezintă o formă derivată a infracţiunii

şi se caracterizează prin producerea, după momentul consumării, a unor
urmări noi prin amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii
infracţionale.

a. Caracterizare:
850este susceptibilă de prelungire în timp;
851este o formă atipică a infracţiunii mai gravă decât infracţiunea
consumată;
852antrenează o răspundere penală mai gravă;
853nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.
b. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat:
854infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în
timp a acţiunii ce constituie elementul material al
infracţiunii.
Ex. deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori;
855infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de
către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor
acţiuni ce prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
Ex. furturile mărunte din autoturisme;
856infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de
noi urmări prin amplificarea lor după ce s-a consumat
infracţiunea;
Ex. infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte;
857infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea
elementului material de un număr de ori în aşa fel încât din
această repetare să rezulte obişnuinţa făptuitorului;
Ex. cerşetoria.
!!!Aceste patru categorii de infracţiuni se pot grupa astfel, în funcţie de
componenta care se prelungeşte în timp:
I. infracţiunea continuată şi de obicei, la care se prelungeşte elementul
material prin repetabilitate,
II. infracţiunea continuă şi progresivă, la care se prelungeşte urmarea
imediată. La cea continuă urmarea imediată se prelungeşte dependent de
voinţa făptuitorului, la cea progresivă independent de voinţa acestuia.
c. Importanţa momentului epuizării:
858antrenează, la infracţiunile care sunt susceptibile de acest
moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor
de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie,
toate se fac în raport cu acest moment şi nu cu momentul
consumării;
859soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se va face tot în
raport de momentul epuizării.

II. Idei fundamentale:

1. Comiterea unei infracţiuni intenţionate poate parcurge două faze: una
internă şi alta externă.
2. Actele pregătitoare nu se pedepsesc, decât în anumite cazuri izolate.
3. Tentativa reprezintă o formă atipică a infracţiunii, deoarece se comite
actul de conduită interzis, dar rezultatul periculos nu se produce.
4. Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii şi
aceasta este forma în care ele sunt definite în textul de lege.
5. Momentul epuizării prezintă particularitatea unor infracţiuni de a se
prelungi în timp, fie prin prelungirea elementului material (infracţiunea
continuată, de obicei), fie prin prelungirea urmării imediate
(infracţiunea continuă şi infracţiunea progresivă).

III. Vocabular specific:

- coroborare – întărire, sprijinire (lat. corroborare),
860denegare de dreptate – refuzul fără temei al unei instanţe de a soluţiona
o cauză cu care este învestită,
861informaţii clasificate – informaţii care fac obiectul reglementări prin
legea informaţiilor clasificate,
862in limine judicii – în limitele judecăţii,
863in limine litis – în limitele litigiului sau pricinii,
864impediment legal – cauză care determină imposibilitatea încheierii
căsătoriei,
865organ judiciar – subiect procesual care particip ă în cadrul procesului judiciar
în numele statului. Sunt organe judiciare: instanţele judecătoreşti,
procurorii, organele de cercetare penală, instanţele arbitrale şi alte
organe prevăzute în legi specilale,
866prezumţie de nevinovăţie – principiu fundamental al procesului penal,
conform căruia orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă
(principiu stabilit expres în Codul de procedură penală şi
Constituţie),
867restitutio in integrum – expresie latină care înseamnă „reparaţie
integrală”. În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat printr-o infracţiune,
persoana prejudiciată are dreptul să fie repusă în situaţia anterioară
săvârşirii infracţiunii,
868sancţiune de drept penal – măsuri de constrângere sau reeducare
aplicabile infractorilor în vederea restabilirii ordinii juridice violate.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

869Art. 174 şi art. 178 C.pen. sub aspectul posibilităţii existenţei celor
două faze de executare (internă şi externă),
870Art. 173 alin.2, art. 189 alin.8, art. 285 şi art. 175 lit.a) C.pen. sub aspectul modului
de asimilare a actelor pregătitoare altor forme ale infracţiunii, şi
pedepsite ca atare,
871Art. 174 alin.2, art. 176 şi art. 357 alin. 2 C.pen. sub aspectul modului
de sancţionare a tentativei,
872Art. 21 alin.2 şi art. 174 alin. 2 sub aspectul aplicării procedurii de
sancţionare a tentativei.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale prinind fazele de deşfăşurare ale unei infracţiuni
2. Actele preparatorii – definiţie, caracterizare şi condiţii de existenţă.
3. Actele preparatorii – feluri.
4. Actele preparatorii - incriminare şi sancţionare.
5. Tentativa - definiţie şi caracterizare.
6. Tentativa - condiţii de existenţă.
7. Tentativa - felurile tentativei.
8. Tentativa – incriminare.
9. Tentativa - sancţionare.
10. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă.
11. Desistarea - definiţie şi caracterizare.
12. Desistarea - condiţii de existenţă şi efecte.
13. Împiedicarea producerii rezultatului - definiţie şi caracterizare.
14.Împiedicarea producerii rezultatului - condiţii de existenţă şi efecte.
15. Comparaţie între tentativa întreruptă şi cele două cauze de
impunitate.
16. Infracţiunea consumată - definiţie şi caracterizare.
17. Importanţa momentului consumării.
18. Infracţiunea fapt epuizat - definiţie şi caracterizare.
19. Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat.
20. Importanţa momentului epuizării.

VI. Grile:
1. Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută
executarea faptei
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul
unde făptuitorul credea că se află.

2. În legislaţia penală română:

a) tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres aceasta
b) tentativa se sancţinează cu aceeaşi pedeapsă care este prevăzută de lege şi pentru
infracţiunea consumată
c) tentativa se pedepseşte nelimitat, în cazul tuturor infracţiunilor la care
aceasta este posibilă.

3. În cazul în care se comite o tentativă pedepsibilă la o infracţiune care prevede pedepse

alternative:
a) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea
prevăzută pentru infracţiunea consumată
b) instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru
infracţiunea consumată şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă
c) limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea
mai uşoară prevăzută pentru infracţiunea consumată.

4. Limita minimă a pedepsei în cazul săvârşirii unei tentative pedepsibile:

a) nu poate fi mai mică de 30 zile în cazul pedepsei închisorii
b) nu poate fi mai mică de 100 lei dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii
c) se determină prin înjumătăţirea minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată fără ca minimul special astfel rezultat să fie mai mic decât minimul general.

5. Pentru a fi cauză de impunitate, desistarea:

a) trebuie să intervină după consumarea faptei, dar înainte de producerea rezultatului
b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului
c) trebuie să intervină înainte de începerea executării elementului material.

6. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii

rezultatului constituie o altă infracţiune:
a) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului constituie cauză de impunitate
pentru tentativa la infracţiunea în vederea căreia făptuitorul începuse executarea ori
împiedicase producerea rezultatului
b) făptuitorul va fi pedepsit pentru un concurs de 2 infracţiuni, respectiv infracţiunea
comisă şi tentativa pe care a urmărit să o săvârşească înainte de desistare sau împiedicare
a producerii rezultatului
c) desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului nu mai produce nici un efect,
făptuitorul fiind sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
consumată pe care a urmărit iniţial să o săvârşească.

7.Tentativa este proprie (perfectă):

a) atunci când mijloacele folosite de făptuitor pentru comiterea infracţiunii sunt apte să
producă rezultatul periculos
b) când producerea rezultatului periculos nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite de făptuitor
c) când constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care
se întrerupe, iar rezultatul nu se produce.

8. Legea penală română incriminează:

a) tentativa proprie, întreruptă
b) tentativa relativ improprie, perfectă
c) tentativa terminată, absolut improprie.

9. Tentativa este perfectă când:

a) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe şi rezultatul nu se produce
b) constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a
fost dusă până la capăt dar rezultatul nu s-a produs
c) obiectul nu se găsea la locul unde făptuitorul credea că se află.

10. În cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării şi neproducerea rezultatului:

a) trebuie să fie independentă de voinţa făptuitorului
b) se poate datora împrejurării că făptuitorul şi-a dat seama de insuficienţa,
defectuozitatea mijloacelor folosite pentru executarea în întregime a faptei
c) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului.

11. În legea penală română actele preparatorii:

a) sunt asimilate complicităţii şi pedepsite ca atare
b) sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate
c) sunt posibile numai la infracţiunile din culpă.

12. Tentativ relativ improprie există:

a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei mijloacelor
folosite
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită defectuozităţii mijloacelor
folosite
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită împrejurării că în timpul când
s-au săvârşit actele de executare obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se
află
d) când imposibilitatea de consumare a infracţiunii s-a datorat modului în care a fost
concepută executarea.

13. Tentativa la o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă se sancţionează:

a) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani
b) cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani
c) cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani.

14. Tentativa nu poate fi posibilă:

a) la infracţiunile săvârşite din culpă sau praeterintenţionate
b) la infracţiune omisive
c) la infracţiunea cu executare promptă
d) la infracţiunea de obicei.

15. Lipsa obiectului de unde infractorul credea că se află în timpul când s-a comis
elementul material, determină ca fapta să:
a) constituie tentativă proprie
b) constituie tentativă improprie
c) nu constituie tentativă.

16. În legea penală română, actele preparatorii:

a) pot fi asimilate tentativei şi pedepsite ca atare
b) sunt pedepsite ca atare
c) pot fi incriminate ca infracţiuni autonome.

17. Tentativa se poate comite:

a) cu intenţie directă
b) cu intenţie indirectă
c) numai cu intenţie directă
d) din culpă.
18. Pentru a înlătura răspunderea penală, împiedicarea producerii rezultatului:
a) trebiue să aibă loc înainte de descoperirea faptei
b) trebuie să fie expresia voinţei libere a făptuitorului
c) poate fi săvârşită şi ca urmare a unei constrângeri fizice.

Răspunsuri grile*: 1-a,c ; 2-a; 3-b ; 4-b,c; 5-b; 6-a; 7-a; 8-a,b; 9-b; 10-a; 11-b; 12-
a,b,c; 13-a; 14-a,b,c,d; 15- b; 16- a,c; 17- a,b; 18-a,b;

VII. Speţe:
1. În sarcina lui X s-a reţinut că, după ce a luat cunoştinţă de la mica
publicitate despre faptul că numitul Y avea de vânzare un radio casetofon şi după
ce s-a informat asupra familiei acestuia, în scopul de a sustrage acel
casetofon a mers la şcoala unde învaţa copilul minor al numitului Z unde, dându-
se drept rudă a acestuia a cerut să i se dea voie copilului să meargă cu el
acasă. Învăţătoarea dându-şi seama că inculpatul nu-l cunoaşte pe
copil, a refuzat să-l învoiască.
Să se arate cum poate fi calificată din punct de vedere juridico-
penal fapta lui X.

2. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea tentativei la

infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 20 raporta t la art. 208 alin. 1
şi art. 209 alin. 1 lit. a) şi g) din C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a
faptei din infracţiunea de furt calificat consumat.
Instanţa a reţinut că în seara de 24.05.1997 cei trei inculpaţi au sustras
ţiţei şi au fost surprinşi la locul faptei după ce au umplut două bidoane de
motorină, conţinând 70 de litri de motorină, urmând să mai umple alte trei
asemenea bidoane.
Împotriva hotărârii instanţei s-a declarat recurs în anulare pe
motivul că s-a greşit prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea
consumată de furt în tentativă.
Să se arate dacă recursul în anulare este fondat.

3. S-a reţinut în sarcina inculpatului X faptul că, în scopul însuşirii fără

drept a roţii unui autovehicul, a montat un cric şi a ridicat maşina, fiind
surprins în acel moment şi împiedicat să continue demontarea roţii.
Fiind trimis în judecată pentru tentativă de furt, inculpatul a susţinut că
în lipsa unor scule potrivite pentru demontarea roţii şi în raport cu
momentul când a fost surprins, activitatea desfăşurată de el constituie
un simplu act de pregătire.
Arătaţi dacă activitatea lui X constituie un act de pregătire la
infracţiunea de furt sau o tentativă.Motivaţi răspunsul.

4. În speţă, inculpaţii au pătruns într-o noapte în locuinţa părţii

vătămate, au imobilizat-o, i-au adresat ameninţări şi au lovit-o,
cerându-i să le spună unde sunt banii şi mahmudelele; la răspunsul
victimei că nu are asemenea valori, inculpaţii au căutat prin casă, dar,
negăsind decât o sumă redusă de bani au părăsit locuinţa neluând
nimic
Instanţa de judecată a condamnat pe inculpaţi pentru tentativă
relativ improprie la infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 20 alin. 2
raportat la art. 211 alin. 1 C.pen.
Inculpaţii au atacat hotărârea instanţei susţinând ca fapta lor
constituie o tentataivă absolut improprie şi potrivit art. 20 alin. 3 C.pen. nu
cade sub incidenţa legii penale.
Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus constituie sau nu o tentativă
pedepsibilă?

5. S-a reţinut că inculpatul X împreună cu alte două persoane, toţi sub

influenţa alcoolului mergeau din oraşul Herculane spre comuna Podeni. În
urma unei certe inculpatul X a aplicat o lovitură pe la spate lui Y, unul dintre
însoţitori. Acesta a căzut şi s-a rostogolit rămânând în nesimţire.
Martorul Z a vrut să-l ridice, dar inculpatul l-a împiedicat spunând că
dacă se ridică iar se ceartă cu el.
Nedându-i-se nici un ajutor, victima a rămas în nesimţire, expus frigului
din luna decembrie şi atacului animalelor sălbatice până dimineaţa
când a fost găsită de alte persoane. Internată în spital viaţa i-a fost
salvată datorită îngrijirilor care i s-au dat.
Să se arate ce încadrare juridică va putea căpăta fapta
inculpatului X.

6. Prima instanţă a reţinut în fapt următoarele: în ziua de 19.01.1978,

inculpaţii X şi Y, aflându-se în trenul Piteşti-Bucureşti, împreună cu alţi tineri
într-un compartiment, după punerea în mişcare a trenului au văzut pe
Z, pe care l-au identificat ca făcând parte dintr-un grup cu care anterior
avuseseră unele conflicte. Ca urmare au plecat în urmărirea lui pe
culoar, prinzându-l între uşile de urcare şi coborâre de la capătul
vagonului unde i-au aplicat mai multe lovituri, iar apoi au deschis uşa
şi l-au aruncat din vagon. În cădere victima şi-a fracturat gamba
piciorului stâng.
Să se arate dacă fapta constituie vătămare corporală sau
tentativă la infracţiunea de omor.Motivaţi răspunsul..

7. S-a reţinut în fapt că inculpatul X a introdus mâna în buzunarul Y, de unde a

sustras mai multe hârtii fără valoare, fiind convins că sunt bani.
Să se arate dacă fapta săvârşită în aceste condiţii cade sub
incidenţa dispoziţiilor de incriminare a furtului calificat

8. S-a reţinut în fapt că, în cursul lunii februarie 1983, inculpata X a încercat să
provoace întreruperea cursului sarcinii numitei Y la cererea acesteia, dar s-a
constatat că numita nu era de fapt însărcinată.
Prin sentinţa pen. nr. 49/1983 a Tribunalului Judeţean Buzău, inculpata
X a fost condamnată la 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de
avort (art. 20 raportat la art. 185 alin. 1 şi 5 din C. pen. atunci în vigoare).
Să se arate dacă soluţia instanţei este sau nu corectă. Motivaţi
răspunsul.

9. Inculpatul X a fost condamnat pentru tentativă la infracţiunea de omor

calificat. Instanţa a reţinut că X intenţionând să ucidă victima, faţă de
care executase acte de corupţie sexuală, a aruncat-o într-un râu, însă
aceasta, deşi în vârstă de numai 6 ani, a reuşit să se salveze.
Inculpatul a repetat aceeaşi acţiune de 5-6 ori, dar tot nu a obţinut
rezultatul urmărit; în cele din urmă, datorită ţipetelor minorei, el a dus
victima într-o gară, unde a abandonat-o. În instanţă inculpatul a cerut
să-i fie aplicabile dispoziţiile art. 22 C. pen. privitoare la desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului.
Să se arate dacă pot fi incidente dispoziţiile art. 22 C. pen. şi pe cale
de consecinţă inculpatul să fie apărat de pedeapsă.

10. S-a reţinut în fapt că X a pătruns într-o încăpere prin spargerea

geamurilor şi deteriorarea uşilor, a scos dintr-un dulap mai multe
lucruri cu intenţia de a şi le însuşi, dar apoi, din proprie iniţiativă,
părăseşte încăperea fără să-şi însuşească ceva.
Fapta lui X săvârşită în împrejurările de mai sus constituie tentativă
la infracţiunea de furt calificat pedepsibilă? Motivaţi răspunsul.

11. În sarcina lui X s-a reţinut că, având de decontat o sumă de bani primită
ca avans pentru deplasare, a prezentat o chitanţă falsificată privind
cheltuielile de cazare pentru o mare parte din suma primită ca avans.
Falsul fiind descoperit, infracţiunea de înşelăciune nu a fost consumată.
În faţa instanţei, inculpatul s-a aparat susţinând că, după
depunerea documentelor de decontare false, el a anunţat telefonic
organele financiare ale unităţii despre fapta comisă, astfel, că urmează
să fie apărat de pedeapsă în temeiul dispoziţiilor art. 22 C.pen. Din
documentele aflate la dosar rezultă că anunţul telefonic al făptuitorului a sosit
după ce falsul fusese descoperit de organele financiare ale unităţii.
Să se arate ce urma să decidă instanţa.

Răspunsuri speţe:
1. Faptele lui X sunt acte pregătitoare comise în vederea săvârşirii infracţiunii
de furt. În legea penală română actele pregătitoare la furt nu sunt
incriminate, astfel încât X nu va răspunde penal pentru fapta sa.

2. Recursul în anulare este fondat, deoarece fapta, aşa cum este prezentată se
consumase şi nu mai era în forma tentativei, deoarece ei sustrăsese-ră
deja o parte din combustibil. Putem spune căne aflăm în prezenţa unei
infracţiuni flagrate.

3. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele

constituţive ale unei tentative şi nu ale unui act de pregătire, deoarece
făptuitoeul a trecut la punerea în executate a elementlui material.
Putem observa că ne aflăm în prezenţa unei tentative întrerupte. Chiar
dacă sculele de care acesta s-a folos it erau improprii nemontării roţii, astfel că
rezultatul nu se putea produce, fiind o tentativă relativ improprie,
legea penală română nu a instituit un regim sancţionator diferit pentru
diferitele forme de tentativă.

4. Fapta prezentată este o tentativă relativ improprie, conform art. 20 alin.

2 din C.pen., datorită lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul
credea că se află. Nu este o tentativă absolut improprie deoarece
modul în care a fost comisă fapta a fost apt să producă urmările cerute
de lege.

5. Fapta lui X reprezintă o tentativă perfectă la infracţiunea de omor,

conform art. 20 alin. 1 raportat la art. 174.

6. Fapta inculpaţilor constituie o tentativă perfectă la infracţiunea de

omor. Din modul în care au acţionat şi datorită locului unde fapta s-a
comis se poate observa că făptuitorii au prevăzut şi urmărit
producerea rezultatului sau l-au acceptat rezultat ce consta în moartea
victimei. Faptul că rezultatul nu s-a produs nu este relevant având în
vedere modul de comitere al faptei.

7. Activitatea lui X, aşa cum este descrisă, întruneşte elementele

constituţive ale unei tentative relativ improprii, conform art. 20 alin. 2
din C. pen., datorită lipsei obiectului de la locul la care făptuitorul
credea că se află, buzunarul fiind un loc unde mulţi oameni îşi ţin banii
sau actele de identitate.

8. Soluţia nu este corectă, deoarece inexistenţa sarcinii conduce la

inexistenţa unei tentative la infracţiunea de avort. Fapta poate
reprezenta o infracţiune putativă, datorită inexistenţei valorii sociale
împotriva căreia făptuitoarea s-a îndreptat.

9. Inculpatul nu poate beneficia de prevederile art 22 din C. pen., deoarece rezultatul

periculos nu s-a mai produs nu datorită voinţei libere a acestuia de a nu mai
continua executatea faptei, ci întreruperea activităţii infracţionale s-a
datorat ţipetelor victimei şi fricii acestuia ca în aceste condiţii să nu fie
prins. Deci, în speţă este vorba despre o tentativă întreruptă la omor.

10. În speţă este vorba despre un act de desistare din partea

făptuitorului pentru infracţiunea de furt, lucru pentru care nu va fi
sancţionat. El va răspunde totuşi pentru infracţiunea consumată de
distrugere datorită deteriorării geamurilor.

11. Făptuitorul nu va fi apărat de pedeapsă ca urmare a împiedicării

producerii rezultatului, deoarece încercarea de împiedicare a
producerii rezultatului a avut loc după descoperirea lui şi nu înainte,
aşa cum cere art. 22 din C. pen.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Enumeraţi momentele fezei interne şi externe ale infracţiunii
intenţionate.
2. Care este forma de vinovăţie în cazul actelor pregătitoare?
3. Sancţionarea actelor pregătitoare.
4. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare şi tentativă.
5. Modalităţi de incriminare a tentativei.
6. Analiza sancţionării tentativei.
7. Asemănări şi deosebiri între tentativă şi desistare şi împiedicarea
producerii rezultatului.
8. Ce reprezintă infracţiunea consumată?
9. Infracţiuni susceptibile de momentul epuizării.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Cazuri de incriminare şi sancţionare a actelor pregătitoare – justificare.
2. Specificul infracţiunilor susceptibile de momentul epuizării.
3. Forma de vinovăţie în cazul tentativei.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între tentativa absurdă şi infracţiunea putativă.
2. Comparaţie între tentativa întreruptă şi desistare şi împiedicarea
producerii rezultatului.
C. Temă de licenţă:
1. Comparaţie între actele preparatorii şi tentativă.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 11
„Pluralitatea de infractori”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori
- noţiune şi caracterizare
- formele pluralităţii de infractori
IB. Participaţia penală
- noţiune şi condiţii
- felurile participaţiei
IC. Autoratul şi coautoratul
- noţiune şi condiţii de existenţă
- infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat
ID. Instigarea
- noţiune şi condiţii
- felurile instigării
IE. Complicitatea
- noţiune şi condiţii
- felurile complicităţii
IF. Participaţia improprie
- noţiune
- modalităţi
IG. Sancţionarea participaţiei
- sancţiunea în cazul participaţiei proprii
- circumstanţele personale şi circumstanţele reale
- sancţionarea instigării neurmată de executare
- împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei
- pedeapsa în cazul participaţiei improprii

IA. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

Aceasta desemnează situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o
singură infracţiune. Ea presupune contribuţii efective ce ţin de latura
obiectivă a infracţiunii şi de voinţa comună a făptuitorilor.
Caracterizare:
873constă în cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei sau mai
multor infracţiuni;
874cooperarea presupune existenţa vinovăţiei la săvârşirea unei
infracţiuni;
875dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie nu se poate
reţine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar
fapta nefiind săvârşită cu vinovăţie nu este infracţiune;
876sub raport criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizeaz ă prin
pericolul social sporit pe care îl prezintă, în genere, cooperarea mai
multor persoane la săvârşirea infracţiunii.
Formele pluralităţii de infractori:
877pluralitatea naturală – este forma pluralităţii de infractori în care
cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută
de însăşi natura acesteia, doarece există anumite fapte
prevăzute de legea penală care nu pot fi săvârşite de o
singură persoană, ci presupun cooperarea mai multora. Ex. –
infracţiunile bilaterale (incestul). Pluralitatea naturală de infractori nu
e reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu
pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special
incriminate şi sancţionate ca atare în condiţii specifice fiecărei
infracţiuni.
878pluralitatea constituită – aceasta presupune gruparea mai multor persoane
 pentru săvârşirea unei infracţiuni. Ea nu este reglementată în
partea generală a C. pen., ci în partea specială, gruparea mai
multor persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt
evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite. Aceasta există
indiferent dacă s-au săvârşit sau nu faptele antisociale din
cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit. Ex. –
complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni.
879pluralitatea ocazională (participaţia penală) - este forma
pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute
de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât
era necesar. Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi
comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârşirea
ei au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit
naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane, la
săvârşirea ei au participat trei sau mai multe persoane. Spre
deosebire de pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită în cazul
pluralităţii ocazionale fiecare participant este considerat că a
contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde
penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii.

IB. Participaţia penală

Participaţia penală desemnează situaţia în care la săvârşirea
infracţiunii au participat mai multe persoane decât era necesar potrivit
naturii acelei fapte.
Condiţii:
880să se fi comis o infracţiune consumată sau o tentativă
pedepsibilă;
881să existe contribuţia mai multor persoane. Aceasta poate fi directă
(autor), poate consta într-o înlesnire a săvârşirii infracţiunii (complice) sau
într-o determinare la săvârşirea infracţiunii (instigator);
882toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă
comună de a săvârşi infracţiunea;
883fapta săvârşită să fie incriminată ca infracţiune.
Felurile participaţiei penale:
884după criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise:
♣ participaţia proprie (perfectă) – toţi participanţii, în
acest caz, acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie
(intenţie sau culpă);
♣ participaţia improprie (imperfectă) – participanţii nu
acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu
intenţie, iar alţii din culpă);
885după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii:
♣ activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei –
activitate specifică autorului şi coautorilor;
♣ activitatea de determinare la comiterea faptei – activitate proprie
instigatorului;
 ♣ activitatea de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei –
activitate de complicitate;
886după importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei
şi producerea rezultatului:
♣ participaţia principală – când prin contribuţia
participantului se realizează conţinutul infracţiunii.
Aceasta este specifică autorilor şi coautorilor;
♣ participaţia secundară – când contribuţiile participanţilor
nu se înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce
reprezintă fapta incriminată. Este contribuţia specifică
instigatorilor şi complicilor.
Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici
(art. 23 C.pen.).

IC. Autoratul şi coautoratul

Autoratul este forma principală de participaţie penală în care o persoană
fizică sau juridică săvârşeşte prin acte de executatre direct şi nemijlocit
o faptă prevăzută de legea penală (art. 24 C.pen.). Autoratul este forma de
participaţie esenţială şi necesară fără de care nu pot exista celelalte
forme de participaţie : instigarea şi complicitatea.
Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit
două sau mai multe persoane Coautoratul nu presupune şi existenţa a altor
participanţi – instigatori, complici, dar nici nu îi exclude.
a. Condiţiile coautoratului:
887presupune contribuţia a cel puţin două persoane la săvârşirea
faptei;
888activităţile coautorilor nu trebuie să fie identice ci să se
completeze într-o activitate unică;
889sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea faptei de către
toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie, fie intenţie, fie
culpă.
!!!C.pen. nu defineşte nici noţiunea de coautor nici pe cea de coautorat.

b. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat: Infracţiunile care nu

permit coautoratul, permit însă celelalte forme de participaţie:
instigarea şi complicitatea.
890infracţiunile omisive (nedenunţarea – art. 170 C.pen.);
891infracţiunile care presupun un subiect calificat (gestionar,
funcţionar), decât dacă toţi făptuitorii au calitatea cerută de lege;
892infracţiunile ce se comit în persoana proprie (dezertarea,
prostituţia);
!!!În doctrina juridico-penală se vorbeşte şi despre imposibilitatea existenţei
coautoratului la infracţiunile comise din culpă, deoarece în cazul acestei forme
de vinovăţie nu există o voinţă comună, element ce caracterizează
participaţia penală.

ID. Instigarea
Este forma principală a participaţiei penale ce constă în fapta de
determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană
numită instigator altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală. Instigatorul este persoana care, cu intenţie,
determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală” (art. 25 C.pen.).
Instigatorul se mai numeşte “autor moral” deoarece acestuia îi aparţine
hotărârea de a săvârşi infracţiunea, hotărâre pe care o transmite altei
persoane numită instigat care va săvârşi infracţiunea.

a. Condiţii de existenţă:
893efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei
persoane. Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit
să se determine instigatul să-şi însuşească hotărârea de a
săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare perfectă, ci o
instigare fără efect sau neizbutită. Mijloacele prin care se poate
obţine determinarea instigatorului pot fi diferite: rugăminţi,
îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, constrângeri. Activitatea de
determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de
a săvârşi fapta de către autor. Când activitatea de
determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală are loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea să
săvârşească acea infracţiune se realizează o complicitate
morală, o întărire a hotărârii infracţionale.
894activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală;
895instigatorul să acţioneze cu intenţie;
896instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să
fi realizat cel puţin o tentativă pedepsibilă. Această
condiţie este îndeplinită şi atunci când instigatul a început
săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat
sau a împiedicat producerea rezultatului.
!!! Se observă că instigarea presupune întotdeauna existenţa a două
persoane: instigator şi instigat.

b. Felurile instigării:
897după forma de vinovăţie cu care instigatorul săvârşeşte fapta:
♣ instigare proprie (perfectă) – în care instigatul şi instigatorul
săvârşesc fapta cu intenţie;
♣ instigare improprie (imperfectă) – în care instigatul săvârşeşte
fapta din culpă sau fără vinovăţie (art. 31 C.pen.);
898după mijloacele folosite de instigator:
♣ instigare simplă – prin rugăminţi, îndemnuri;
 ♣ instigare calificată – prin oferirea de daruri, exercitarea de presiuni;
899după numărul persoanelor ce desfăşoară activitate de instigare:
♣ instigarea cu un singur instigator;
♣ instigarea cu mai mulţi instigatori (coinstigarea, care poate fi
concomitentă şi/sau succesivă) – care presupune cooperarea mai
multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai
mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, desfăşoară separat
activităţi de determinare asupra aceleiaşi persoane se
realizează un concurs de instigări,
900după numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară:
♣ instigarea individuală – când activitatea de instigare se desfăşoară
asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate;
♣ instigarea colectivă – când se realizează asupra unui număr
nedeterminat de persoane. Datorită caracterului ei grav,
legea a stabilit ca această formă de instigare să fie
incriminată ca infracţiune distinctă în art. 324 C.pen.;
901după modul de acţiune al instigatorului:
♣ instigarea imediată – în care instigatorul se adresează nemijlocit;
♣ instigarea mediată – când determinarea are loc prin intermediul altei
persoane;
902după modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul:
♣ instigare evidentă (deschisă);
♣ instigare insiduoasă (ascunsă);
903după rezultatul obţinut:
♣ instigarea reuşită sau izbutită – când instigatorul a reuşit să-l
determine pe instigat să comită infracţiunea (art. 27 C.pen.);
♣ instigare neurmată de executare – când cel instigat după ce a
luat hotărârea de a comite infracţiunea s-a răzgândit (s-a
desistat) sau a împiedicat producerea rezultatului (art. 29 C.pen.)
♣ instigarea neizbutită – când instigatorul nu reuşeşte să-l
convingă pe instigat să comită fapta. Aceasta nu este o formă
de participaţie, deoarece nu a intervenit voinţa comună şi
nu se pedepseşte, decât dacă mijlocul prin care s-a încercat
determinarea instigatului reprezintă prin el însuşi o
infracţiune (ameninţare, şantaj).
!!!Această ultimă clasificare este foarte importantă deoarece ea prezintă
importanţă asupra modului de sancţionare. Asfel, în timp ce instigarea
reuşită şi cea neurmată de executare se sanţionează, cea neizbutită nu
se pedepseşte.

IE. Complicitatea
Este forma secundară a participaţiei penale ce constă în fapta unei
persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la
comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte
sau în timpuil săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea
faptei, promisiunea nu este îndeplinită”. (art. 26 C.pen.)

a. Condiţii de existenţă:
904comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală
sau a unei tentative pedepsibile;
905săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să
înlesnească pe autor la săvârşirea infracţiunii; activitatea
complicelui poate consta în: ajutor, înlesnire, cât şi în promisiunea de
tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune sau favorizare;
906săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire trebuie să se
facă numai cu intenţie directă, indirectă sau cu intenţie
depăşită.
!!!Ca şi instigarea, complicitatea nu poate exista decât pe lângă autorat
sau coautorat.

b. Felurile complicităţii:
907după natura ajutorului dat:
♣ complicitatea materială – constă în realizarea de acte de
sprijin material ca: procurarea de instrumente,
înlăturarea de obstacole;
♣ complicitatea morală – constă în sprijinul moral acordat
făptuitorului: promisiunea de tăinuire a bunurilor, procurarea
de date.
908după momentul în care acordă ajutorul:
♣ complicitatea anterioară (procurarea de informaţii);
♣ complicitatea concomitentă (oferirirea unei arme);
909după modul în care se acordă ajutorul:
♣ complicitate nemijlocită – directă;
♣ complicitatea mediată – indirectă;
910după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui:
♣ complicitatea prin acţiune – adună informaţii;
♣ complicitate prin inacţiune – neînchiderea unei ferestre prin care
autorul să pătrundă într-o încăpere;
911după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta:
♣ complicitatea proprie – când autorul săvârşeşte fapta cu
 intenţie;
♣ complicitatea improprie – când autorul săvârşeşte fapta din
culpă sau fără vinovăţie.

IF. Participaţia improprie

Este aceea formă a participaţiei penale la care persoanele care
săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu
acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie”. (art. 31 C.pen.)
În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea
infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie: unii
acţionează cu intenţie, alţii din culpă, iar alţii fără vinovăţie. Participaţia
improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică poate
exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii.
a. Modalităţi:
1. Modalitatea intenţie şi culpă (art. 31 alin. 1 C.pen.) – participaţia improprie
constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu
intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte
prevăzute de legea penală. Participaţia improprie în această formă
îmbracă două forme:
912instigare improprie
913complicitate improprie
Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat din intenţie şi alţii din
culpă, nu are nevoie de reglementare, căci fiecare autor răspunde
pentru fapta sa, potrivit vinovăţiei sale.
Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită
din culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu
se pedepseşte, instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus
contribuţia.
2. Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie (art. 31 alin. 2 C.pen.) –
participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în
orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, de către o persoană care comite aceea faptă fără vinovăţie. În
această modalitate instigatorul şi complicele îşi aduc contribuţia la
săvârşirea faptei cu intenţie, dar autorul comite fapta fără vinovăţie,
găsindu-se în acel moment în: eroare de fapt, sub imperiul unei constrângeri
fizice sau morale, în stare de beţie accidentală completă, făptuitorul era
minor, făptuitorul era iresponsabil.
3. Modalitatea culpă şi intenţie – în care contribuţia participantului este din
culpă la fapta săvârşită de autor cu intenţie.
4. Modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie – în care contribuţia
participantului este fără vinovăţie la fapta săvărşită de autor cu
intenţie.
!!! De precizat că legislaţia noastră penală reglementează numai primele
două situaţii ca forme de participaţie, celelalte două fiind lipsite de
semnificaţie juridică.
IG. Sancţionarea participaţiei (art. 27 C. pen.)
Stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor la săvârşirea unei
infracţiuni a format obiect de controversă în literatura juridică,
formându-se pe această cale două opinii:
914o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv, adică coeziunea
subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea
aceleiaşi fapte, a susţinut necesitatea parificării pedepselor
participanţilor, adică toţi participanţii indiferent de felul
contribuţiei să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută
de lege;
915o altă opinie considerând preponderent criteriul obiectiv material al
participanţilor, a susţinut necesitatea diversificării sancţiunilor pentru
participanţi, diversificare care urmează să se facă de la pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor.
Codul nostru penal a consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul
diferenţierii sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea
infracţiunii.

1. Sancţiunea în cazul participaţiei proprii (art. 27 C.pen.):

În acest caz a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, adică toţi
participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea comisă de autor.
Prin lege s-a prevăzut obligativitatea ca la stabilirea pedepsei să se
aibă în vedere contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii şi
criteriile generale de individualizare.
916Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului – parificarea pedepselor pentru
participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului
aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi autorii, fiind
deopotrivă obligatorii criteriile generale de individualizare;
917Aplicarea pedepsei în cazul instigării – instigatorul se pedepseşte cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, dar trebuie să se
ţină seama de criteriile generale de individualizare şi de
contribuţia acestuia la săvârşirea faptei;
918Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii – pedeapsa pentru complice
urmează a se stabili între limitele de pedeapsă prevăzute de
lege pentru infracţiunea respectivă, dar trebuie să se ţină
seama ce criteriile generale de individualizare şi de
contribuţia acestuia la săvârşirea infracţiunii.

2. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale (art. 28

C.pen.):
Ele sunt împrejurări în care are loc comiterea faptei prevăzute de
lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri
şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze
fapta sau pe făptuitor.
 Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se
răsfrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă se
răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au
cunoscut sau le-au prevăzut.
Clasificarea circumstanţelor:
919circumstanţe reale – se referă la împrejurările sau strările în
care se comite fapta (loc public, stare de calamitate) ele sunt
legate de împrejurările anterioare, concomitente sau posterioare
săvârşirii faptei şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al
faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de
timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs – ele se
răsfrâng asupra tuturor participanţilor. Necunoaşterea
circumstanţei reale de către un participant are drept efect
neproducerea agravării răspunderii penale.
920circumstanţe personale – privesc făptuitorul şi pot fi în legătură
cu atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de
legea penală la care a contribuit, situaţie în care
circumstanţele personale sunt subiective sau pot privi
particularităţile personalităţii participantului (militar, starea
civilă), situaţie în care circumstanţele personale sunt de
individualizare.
!!!Această clasificare prezintă importanţă în stabilirea pedepsei pentru
participanţi la săvârşirea unei infracţiuni, căci circumstanţele de
individualizare pot intra în conţinutul legal al infracţiunii şi îşi pierd
calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv al
infracţiunii şi sub acest aspect se răsfrâng faţă de toţi participanţii, în
măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

3. Sancţionarea instigării neurmată de executare (art. 29 C.

pen.):
Sub această denumire sunt prevăzute în art. 29 C. pen. două situaţii
distincte:
921instigare neurmată de un început de executare – instigatul, deşi
determinat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,
nu trece la executare; instigatorul va fi pedepsit pentru
activitatea lui, dar nu ca participant, ci ca autor al unei
infracţiuni distincte cu o pedeapsă distinctă, iar eventualii
complici ai acestuia vor fi traşi la răspundere penală;
922instigare neurmată de o executare pedepsibilă – instigatul nu
va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitatea prevăzută de
art. 22 C.pen. (desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant, cu o
pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru
infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general; dacă
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă atunci
se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani; sancţionarea
 actelor de instigare neurmate de executare are loc numai
dacă infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o
pedeapsă mai mare de 2 ani (această limită se referă la maxima
specială); dacă prin actele executate de autor până în
momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului
se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, se va atrage
răspunderea penală, chiar dacă sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau
mai mică.

4. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art. 30

C. pen.):
Prin dispoziţiile art. 30 C.pen. s-a instituit o cauză de nepedepsire
a participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar
înainte de descoperirea faptei împiedică consumarea acesteia. Prin
această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate
dacă împiedică consumarea infracţiunii.

a. Condiţii:
923să se fi început executarea faptei de către autor
924 după începerea executării, participantul să fi intervenit
eficient, împiedicând consumarea infracţiunii
925 intervenţia participantului care a dus la neconsumarea
infracţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de descoperirea
faptei.

5. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii (art. 31 C.pen.):

926întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la
săvârşirea faptei, ei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul
deoarece a comis fapta din culpă, el va fi sancţionat cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă.
Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată autorul nu
va fi pedepsit.
927în modalitatea intnţie şi lipsă de vinovăţie a participaţiei improprii
instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancţionaţi
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
intenţionată. Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu
va fi tras la răspundere penală, lipsind temeiul acesteia,
săvârşirea unei infracţiuni.
928şi în cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile
privitoare la:
♣ circumstanţele personale şi reale
♣ instigarea neurmată de executare
♣ împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei.
II. Idei fundamentale:
1. Pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme: pluralitatea naturală,
constituită şi ocazională sau participaţia penală.
2. Formele participaţiei penale sunt: autoratul/coautoratul, instigarea şi
complicitatea.
3. Formele de participaţie au caracter absorbant. Astfel, autoratul absoarbe
instigarea şi complicitatea, iar instigarea absoarge complicitatea.
4. Nu trebuie să confundăn coinstigarea cu concursul de instigări.
5. Legea nu stabileşte un sistem sancţionator diferit pe diferitele forme de
instigare (nici în cazul complicităţii), însă în concret instanţa va trebui
să ţină seama de aceasta.

III. Vocabular specific:

929accesibiltatea legii penale – calitatea unui act normativ de aputea fi uşor de
înţeles de către destinatari,
930alibi – probă conform căreia la data săvârşirii unei fapte, acesta se
afla în altă parte decât locul comiterii acelei fapte (fr. alibi),
931fecii ded iure feci – expresie latină care exprimă ideea că ceea ce legea
ordonă nu poate constitui infracţiune (ordinul legii şi comanda
superiorului),
932flagrant delict – denumire mai veche dată infracţiunii flagrante, adică fapta
descoperită în momentul comiterii ei sau imediat acestui moment,
933înfăptuirea justiţiei – activitatea organelor judiciare, efectuată în cadrul
procesului, în vederea transpunerii în practică a dreptului,
934identitate – caracteristica unei persoane, a unui obiect sau unui fenomen de a fi
unice, diferite de toate celelalte pe toată durata existenţei lor (lat. identitas),
935juris et de jure – espresie latină după lege şi după instanţă,
936juris tantum – expresie latină „în măsura în care instanţa consideră”,
referindu-se la o prezumţie.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

937Art. 23, 24, 25, 26 din C.pen. sub aspectul modul de definire a participan ţilor de
către legea penală,
938Art. 27 şi 72 din C.pen. sub aspectul modul de sancţionare a
participanţilor,
939Art. 25 şi 324 din C.pen. sub aspectul incriminării unei forme de instigare ca
infracţiune distinctă – instigarea publică şi apologia infracţiunilor,
940Art. 25 şi 261 din C.pen. sub aspectul incriminării instigării ca
infracţiune distinctă – încercarea de a determina mărturia
mincinoasă,
941Art. 26, 221, 264 din C.pen. sub aspectul diferen ţierii dintre complicitate,
tăinuire şi favorizarea infractorului,
942Art. 26 şi 270 din C.pen. sub aspectul asimilării complicităţii actelor
de autorat în cazul infracţiunii de înlesnire a evadării,
943Art. 25, 26 şi 329 din C.pen. sub aspectul incriminării actelor de
 instigare şi complicitate la prostituţie sub forma unei infracţiuni
autonome – proxenetismul.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori.
2. Participaţia penală - noţiune şi condiţii.
3. Felurile participaţiei penale.
4. Autoratul şi coautoratul - noţiune şi condiţii de existenţă.
5. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat.
6. Instigarea - noţiune şi condiţii.
7. Felurile instigării.
8. Complicitatea - noţiune şi condiţii.
9. Felurile complicităţii .
10. Participaţia improprie – noţiune şi modalităţi.
11. Sancţionarea participaţiei.
12. Sancţiunea în cazul participaţiei proprii.
13. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale.
14. Sancţionarea instigării neurmată de executare.
15. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei.
16. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii.

VI. Grile:
1. Reprezintă forme ale pluralităţii de infractori:
a) pluralitatea naturală
b) pluralitatea constituită, care mai este denumită şi pluralitate necesară
c) participaţia penală.

2. Reprezintă condiţii ale participaţiei penale:

a) comiterea unei tentative pedepsibile
b) la săvârşirea faptei şi-au adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar,
potrivit naturii faptei
c) participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei fără a şti unii de altii.

3. Atunci când toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni acţionează cu aceeaşi formă
de vinovăţie, se realizează:
a) participaţie proprie
b) participaţia principală
c) participaţie improprie.

4. Activitatea de înlesnire a săvârşirii unei infracţiuni, constituie activitatea specifică:

a) autorului
b) complicelui
c) instigatorului.

5. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă:
a) autorul nu se pedepseşte
b) instigatorul se pedepseşte conform art. 29 al. 1 C.pen.,
c) complicele se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la
care şi-a adus contribuţia.

6. Participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea

faptei:
a) împiedică consumarea faptei
b) autorul se desistă
c) împiedică producerea rezultatului.

7. Autoratul presupune:
a) săvârşirea faptei de către un autor numai cu intenţie
b) săvârşirea faptei de către un autor ce poate fi ajutat de către un alt autor, instigator sau
complice
c) săvârşirea faptei de către un autor împreună cu un instigator,
complice sau persoana ce acţioneaza fără vinovăţie.

8. Coautoratul nu este posibil la:

a) infracţiunile omisive
b) violul, mărturia mincinoasă
c) infracţiunile cu subiect calificat, dacă făptuitorii nu au calitatea cerută de lege în
momentul comiterii faptei

9. Instigarea prezintă următoarele condiţii:

a) activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a
săvârşi fapta de către autor
b) instigatorul să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă
c) instigatul să fi săvârşit fapta sau tentativa pedepsibilă, dar să nu se fi desistat sau să fi
împiedicat producerea rezultatului.

10. Instigarea neurmată de executare:

a) există când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedicat
producerea rezultatului
b) există şi atunci când instigatorul a reuşit să determine pe instigat să ia hotărârea
infracţională dar, ulterior, acesta s-a răzgândit şi nu a trecut la executarea faptei, ori a
realizat o tentativă nepedepsibilă
c) se sancţionează cu o pedeapsă ce are ca limite minimul special al pedepsei pentru
infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general
d) nu se pedepseşte dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
la care s-a instigat este de 3 ani sau mai mică.

11. Complicitaţea prezintă următoarele condiţii:

a) complicele să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă
b) să existe o promisiune, înainte sau în timpul comiterii faptei, de tăinuire a bunului
provenit din fapta penală sau de favorizare a autorului
c) să existe o activitate de înlesnire, ajutor la săvârşirea unei fapte
penale.

12. Pedeapsa aplicată favorizatorului:

a) nu poate fi mai mică decât cea aplicată autorului
b) nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor
c) nu poate fi mai mare, în nici un caz, de 7 ani.

13. Instigarea la o faptă pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, neurmată de executare, se

sancţionează cu o pedeapsă:
a) de la 4 la 10 ani
b) de la 2 la 7 ani
c) de la 2 la 10 ani.

14. În cazul participaţiei improprii:

a) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru aceea infracţiune
b) participaţia la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită de autor din culpă, se
sancţionează cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisă cu intenţie
c) în modalitatea intenţiei şi culpă, dacă fapta nu se pedepseşte când este
săvârşită din culpă, nici participanţii nu se pedepsesc.

15. Actele de instignare neurmate de executare nu se vor sancţiona:

a) dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 4 ani
sau mai mică
b) dacă pedeapsa aplicată de instanţă pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani
sau mai mică
c) dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani
sau mai mică.

16. Următoarele infracţiuni nu pot fi comise în coautorat:

a) infracţiunile omisive
b) infracţiunea de mărturie mincinoasă
c) infracţiunea de dezertare, prostituţie.

17. Instigarea improprie sau imperfectă se realizează când:

a) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul din culpă
b) instigatorul acţionează din culpă, iar instigatul cu intenţie
c) instigatorul acţionează cu intenţie, iar instigatul fără vinovăţie.

18. În cazul în care autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat
ori sprijinit, aceast lucru:
a) va profita tuturor participanţilor
b) nu va profita tuturor participanţilor
c) poate profita tuturor participanţilor.
19. Autorul la o infracţiune poate fi:
a) simplu, necalificat,
b) calificat, circumstanţiat,
c) ori simplu, ori calificat

20. Autorul poate comite infracţiunea:

a) numai cu intenţie
b) din culpă
c) cu praeterintenţie.

21. Dacă într-un caz o persoană comite şi acte de autorat şi acte de

instigare va răspunde pentru:
a) ca autor şi instigator
b) numai ca autor
c) numai ca instigator, deoarece acesta se mai numeşte şi autorul moral al
infracţiunii.

Răspunsuri grile*: 1-a,c; 2- a,b; 3-a; 4-b; 5-a,c; 6-a; 7-c; 8-a,c; 9-a,b; 10-a,b,c; 11-a,b,c;
12-b; 13-c; 14-a,b; 15-c; 16-a,c; 17-a,c; 18-a; 19-a,b,c; 20-b,c; 21-b.

VII. Speţe:
1. S-a reţinut în fapt că inculpaţii X şi Y au atacat împreună victima Z. În timpul
atacului X a lovit-o pe victimă cu cuţitul, pe când Y a imobilizat-o şi a încercat
să o dezarmeze atunci când aceasta se pregătea să se apere. În urma
acestor acţiuni simultane şi conjugate, a rezultat moartea victimei.
Cum trebuie să fie calificate contribuţiile celor doi făptuitori în
săvârşirea infracţiunii de omor?Motivaţi răspunsul.

2. În fapt, s-a stabilit că numiţii X, Y şi Z au pătruns în incinta portului

Constanţa de unde intenţionau să fure zahăr. La faţa locului, au luat
legătura şi cu numitul W, manevrant de vagoane, care i-a convins să sustragă
mărfuri dintr-un transcontainer, căruia i-a şi rupt sigiliul în acest scop.
În continuare, inculpatul W a asigurat paza celorlalţi inculpaţi, stând ascuns
într-un vagon şi dând alarma atunci când s-a apropiat o patrulă a
poliţiei.
Prin sentinţa pen. nr. 966/1990 a Judecătoriei Constanţa, inculpatul W
a fost condamnat alături de ceilalţi inculpaţi, în calitate de coautor al
infracţiunii de furt calificat. Împotriva sentinţei a declarat recurs
inculpatul, susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost
condamnat.
Recursul era sau nu întemeiat?

3. Inculpaţii X şi Y, mecanici, primind dispoziţia de serviciu de a coborî două

panouri fixate pe platforma unui turn de răcire din întreprindere, fără
să ia măsurile de securitate şi protecţia muncii prescrise de
regulament, au aruncat de la înălţime unul din panouri care, în cădere,
a lovit un muncitor cauzându-i moartea.
Cum se califică fapta inculpaţilor în raport cu contribuţia la
săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă?

4. S-a stabilit că unul dintre inculpaţi, după ce se înţelesese în prealabil cu

celălalt inculpat, a împins victima pentru a-i distrage atenţia şi a dat astfel
posibilitatea celui din urmă inculpat să-i sustragă din geantă o sumă de
bani.
Cum trebuie calificate contribuţiile coinculpaţilor?

5. S-a reţinut că inculpaţii X şi Y înţelegându-se să sustragă portmoneul

cu bani al părţii civile Z pe care acesta îl purta în buzunarul de la spate al
pantalonilor, sub pretextul că o ajută, pe stradă, să-şi aşeze mai bine sacul
pe care îl purta în spinare, în timp ce Y o ajuta să-l ridice mai sus, X i-a sustras
portmoneul.
Să se arate cum trebuie să fie calificate contribuţiile inculpaţilor
la săvârşirea infracţiunii de furt.

6. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că a cerut lui Y, electrician la o întreprindere,

să-i „procure” o cantitate de sârmă de cupru în schimbul unei sume de bani.
Y a sustras din întreprindere bunul cerut, iar X l-a cumpărat aşa cum se
înţeleseseră.
Cum trebuie calificată fapta lui X în raport cu fapta de furt comisă de Y?

7. În sarcina lui X s-a reţinut că a determinat pe Y să intervină pe lângă Z

spre a-l determina la rândul său să săvârşească o faptă prevăzuta de legea
penală. S-a stabilit totodată că Y nu a dat curs hotărârii de a-l contacta şi
determina pe Z să săvârşească fapta.
X şiY sunt instigatoriîn acest caz?

8. În sarcina inculpaţilor X, Y şi Z s-a reţinut că au hotărât împreună să

săvârşească infracţiunea de tâlhărie stabilind că X şi Y vor intra în locuinţa
victimelor A şi B pe care le vor imobiliza legându-le, după care vor lua banii, în
timp ce Z va sta afară, în faţa locuinţei, supraveghind să nu fie surprinşi.
Pe baza înţelegerii stabilite, inculpaţii X şi Y au pătruns în locuinţă,
unde contrar înţelegerii iniţiale au ucis cu intenţie pe victima B care
încercase să ţipe, săvârşind astfel nu infracţiunea de tâlhărie, plănuită
conform art. 211 C.pen., ci infracţiunea de omor deosebit de grav – art. 176.
lit. c) C. pen.
Să se arate dacă Z poate răspunde pentru complicitate la
infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşită de inculpaţii X şiY.

9. În sarcina inculpatului X s-a reţinut faptul că, fiind delegat să ridice de la o

unitate economică un număr de anvelope auto, după ce a încărcat în
camion numărul corespunzător de cauciucuri, a cerut unui încărcător,
Y să mai pună o anvelopă în autovehiculul care urma să le transporte,
iar Y de bună-credinţă s-a conformat; la controlul efectuat la poarta
unităţii, s-a descoperit anvelopa încărcată în plus.
Cum trebuie apreciată contribuţia lui Y la săvârşirea furtului şi care
este încadrarea juridică a faptei lui X?

10. S-a reţinut în sarcina inculpaţilor X şi Y că după o înţelegere

prealabilă între aceştia şi minorul Z în vârstă de 13 ani, care a fost
determinat de inculpatul X a hotărât să săvârşească noaptea, prin efracţie şi
escaladare, furturi de bani din localul bufetului din comuna Rătăcău.
Ca urmare a acestei înţelegeri şi după indicaţiile inculpatului X,
inculpatul Y a stat de pândă, iar X a scos un geam de la una din ferestrele
bufetului şi a ajutat pe minorul Z să pătrundă în localul bufetului printre
gratiile ferestrei, de unde dintr-un sertar, a luat o sumă de bani.
Faptele de acest gen s-au repetat de câteva ori în următoarele luni până când
minorul a fost prins în bufet de organele de poliţie care sesizate de
aceste furturi au organizat o pândă.
Ce fel de participaţie penală s-a realizat în speţă?

11. În seara zilei de 1 martie 2000, X a găsit în staţia C.F.R. Constanţa un

portmoneu cu acte aparţinând părţii civile Y în care se afla între altele şi o
adeverinţă de predare a bagajelor la magazia staţiei C.F.R.
Inculpatul a rugat o altă persoană pe nume Z să ridice bagajele de la
magazie, spunându-i că sunt ale sale, însă acesta a fost surprins de
organele poliţiei în momentul prezentării adeverinţei.
Cum trebuie calificate faptele celor doi în raport cu infracţiunea de
înşelăciune?

12. Lui X i s-a reţinut faptul că, după ce a ridicat din pădure, o cantitate
de lemne cu un bon de cumpărare de la Ocolul Silvic, a dat acest bon
lui Y convingându-l că este nefolosit şi că, pe baza acestuia poate ridica
lemne din pădure.
Încrezându-se în aceste afirmaţii, Y a ridicat din pădure cantitatea de
lemne indicată în bonul folosit de X., săvârşind astfel fapta incriminată
la acea dată în art. 42 din Codul Silvic.
Să se arate ce fel de participaţie penală există în cazul dat.

Răspunsuri speţe:
1. Faptele celor doi inculpaţi sunt acte de coautorat.

2. Instanţa trebuia să reţină în sarcina lui W calitatea de complice

anterior şi apoi concomitemt la cominetea faptei de furt, instanţa
făcând o confuzie între complicitatea concomitentă şi coautorat.

3. Aceştia sunt coautori la ucidere din culpă, cu toate că doctrina penală

aduce multe critici existenţei coatoratului la infracţiunile din culpă.
4. Făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de coautori, deoarece
contribuţiile lor se completează reciproc, rezultatul neputându-se
produce fără ambele contribuţii.

5. Şi în această situaţie, făptuitorii trebuie să răspundă în calitate de

coautori, deoarece contribuţile lor se completează reciproc, rezultatul
neputându-se produce fără ambele contribuţii.

6. Fapta lui X reprezintă instigare la infracţiunea de furt, conform art. 25

raportat la 208 C. pen.

7. Nu se poate reţine instigare în sarcina celor doi, deoarece îndemnul nu a

ajuns la cel vizat, instigarea neputând exista fără autorat.

8. Z va răspunde pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie,

deoarece el nu a prevăzut uciderea victimei de către cei doi autori. Z
ar fi răspuns pentru complicitate la omor numai în măsura în care
prevederea un asemenea rezultat. Cum din spreţă nu reiese că el ar fi
putut să prevadă un astfel de rezultat, el va răspunde pentru
complicitate la tâlhărie.

9. În acest caz ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii, în care

instigatorul X, comite fapta cu intenţie, iar autorul Y, fără vinovăţie. Fapta
lui X este încadrată în art. 31 alin. 2 raportat la art. 208 C. pen.

10. Ne aflăm în prezenţa unei participaţii improprii la infracţiunea de furt

prevăzută în art. 31 alin. 2 raportat la art. 209 C. pen. Minorul, în
calitate de autor, comite fapta fără vinovăţie căci are sub 14 ani şi cei
doi răspund pentru instigare şi complicitate cu intenţie la furt.

11. Fapta lui X reprezintă participaţie improprie la înşelăciune, constând în

determinrea cu intenţie la comiterea, fără vinăvăţie, a furtului din
eroare de Z.

12. Şi în acest caz există o participaţie penală improprie. X îl determină

cu intenţie pe Y la comitrea faptei prevăzută în art. 42 din Codul silvic,
care acţionează fără vinovăţie, fiind în eroare de fapt.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. De câte feluri este pluralitatea de infractori?
2. Enumeraţi infracţiunile la care coautoratul nu este posibil.
3. Care este forma de vinovăţie în cazul autoratului, instăgării şi
complicităţii?
4. Asemănări şi deosebiri între coinstigare şi concursul de instigări.
5. Asemănări şi deosebiri între actele pregătitoare materiale şi
complicitatea anterioară materială.
6. Asemănări şi deosebiri între complicitatea anterioară şi instigare.
7. Asemănări şi deosebiri între coautorat şi complicitatea concomitentă.
8. Cum se sancţionează participanţii?
9. Analiza expresiilor „juris et de jure” şi „juris tantum”.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Justificarea inexistenţei coautoratului la anumite infracţiuni.
2. Obligativitatea existenţei intenţiei în cazul instigării şi complicităţii.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între coautorat şi complicitatea concomitentă.
2. Justificarea incriminării instigării colective ca infracţiune de sine
stătătoare.
3. Infracţiuni la care instigarea şi complicitatea nu sunt posibile datorită
faptului că au fost asimilate actelor de autorat. Justificare.
C. Teme de licenţă:
1. Analiza autoratului şi coautoratului în dreptul penal.
2. Analiza instigării în dreptul penal.
3. Analiza complicităţii în dreptul penal.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 12
“Unitatea de infracţiune”

I. Plan de seminar:
IA. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune
- definiţie şi caracterizare
- feluri
IB.Unitatea naturală de infracţiune
1. Infracţiunea simplă
2. infracţiunea continuă
3. infracţiunea deviată
IC. Unitatea legală de infracţiune
 1. Infracţiunea continuată
2. infracţiunea complexă
3. infracţiunea progresivă
4. infracţiunea de obicei

IA. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune

Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea infracţională
formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din natura
faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care se
identifică conţinutul unei singure infracţiuni.

Caracterizare
♦ calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca
formând singură infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe
infracţiuni produce consecinţe juridice importante.
♦ în primul caz, făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune,
iar în al doilea caz acesta va răspunde pentru două sau mai multe infracţiuni.
♦ când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune va
exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se
realizează mai multe infracţiuni va exista o pluralitate de infracţiuni.
♦ distincţia dintre cele două instituţii prezintă importanţă sub
aspectul răspunderii juridice.

Felurile unităţii de infracţiunie:

944unitatea naturală – determinată de unitatea acţiunii sau
inacţiunii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei
de vinovăţie. Cunoaşte trei forme: infracţiunea simplă,
infracţiunea continuă, infracţiunea deviată.
945unitatea legală – aceasta nu este dată de realitatea obiectivă, ci de
voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure
infracţiuni, două sau mai multe acţiuni ce ar putea realiza
fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. Aceasta
are la bază legătura strânsă dintre aceste acţiuni. Are
următoarele forme: infracţiunea continuată, infracţiunea
complexă, infracţiunea progresivă, infracţiunea de obicei

IB. Unitatea naturală de infracţiune

1. Infracţiunea simplă
Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se caracterizează
prin săvârşirea unei singure acţiuni sau inacţiuni, printr-un singur rezultat şi
printr-o singură formă de vinovăţie (omorul – art. 174 C. pen.).
Caracterizare:
946este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi în
practica judiciară;
947este o formă tipică a infracţiunii;
948momentul consumării coincide cu momentul epuizării, neprelungindu-se în
 timp;
949ea poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin
mai multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (de ex.,
săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri
de cuţit);
950poate fi comisă cu intenţie directă, indirectă (art. 174 C.pen.-
omorul), sau din culpă simplă ori cu prevedere (art. 178 C.pen. - uciderea
din culpă);
951Cpen. nu defineşte conceptul de infracţiune simplă, acest lucru îl
face doctrina de specialitate.

2. Infracţiunea continuă
Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se
caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii
ce constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia
unei forţe contrare. (furtul de energie electrică, evadarea.)
Aceste infracţiuni cunosc două momente:
952momentul consumării – corespunzător momentului săvârşirii
elementului material şi producerea urmării imediate;
953momentul epuizării – corespunzător momentului încetării activităţii
infracţionale.
Caracterizare:
954este o formă atipică a infracţiunii;
955elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că aceasta se
realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului:
956una comisivă (prin care se săvârşeşte infracţiunea);
957alta omisivă (prin care se lasă ca starea infracţională să dureze);
958nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă;
959Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţiunea
continuă, ci se face o singură referire în art. 122 alin. 2;
960se comite cu intenţie;
961aceasta poate cunoaşte două forme:
962infracţiuni continue permanente (evadarea);
963infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă);
!!! Împărţirea aceasta prezintă importanţă sub aspectul că orice
întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei
epuizări a infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă
săvârşirea unei noi infracţiuni continue.
Cunoaşterea momentului epuizării prezintă importanţă pentru:
964legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul
epuizării faptei;
965tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii
penale;
966în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de
clemenţă (amnistie, graţiere);
967dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o
 persoană în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi
stabilirea vârstei făptuitorului;
968activitatea continuă începută înaintea împlinirii vârstei de 14 nu va fi luată
în seamă la stabilirea sancţiunii.

3. Infracţiunea deviată
Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează
infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau
persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului
sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau
altui obiect.
Modalităţi:
969“aberratio ictus” – realizată prin devierea acţiunii spre un alt
obiect sau persoană din greşeala făptuitorului; Ex. –
făptuitorul urmăreşte să lovească o persoană dintr-un
grup, dar, manevrând greşit corpul contodent este lovită
o altă persoană.
970“error in persona” – realizată prin săvârşirea faptei asupra
altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii
făptuitorului; Ex. – infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi
noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe
care o ucide.
!!! Unii autori susţin că în cazul infracţiunii deviate ar trebui să se reţină
un concurs de infracţiuni, între fapta comisă şi cea pe care făptuitorul a
vrut să o săvârşească; această opinie a rămas izolată.
Această infracţiune se comite cu intenţie.

IC. Unitatea legală de infracţiune

1. Infracţiunea continuată:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, în
realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care
prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (ex.: furturile de
casetofoane din maşini).
a. Caracterizare:
971reprezintă o creaţie a legiuitorului;
972este prevăzută expres de C. pen. – art. 41 alin. 2;
973e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte:
♣ unitate de subiect
♣ unitate de hotărâre infracţională
♣ unitate de conţinut
974fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine
stătătoare;
975ea reprezintă întotdeauna o cauză generală facultativă de
agravare a răspunderii penale (42 C.pen.).
b. Condiţii de existenţă:
 976unitate de subiect activ – adică, aceeaşi persoană săvârşeşte
mai multe acţiuni sau inacţiuni, unele în calitate de autor
şi/sau altele în calitate de complice sau instigator;
977pluralitate de acte de executare – săvârşite la intervale diferite
de timp, nici prea apropiate şi nici prea îndepărtate. Este
îndeplinită această condiţie când făptuitorul săvârşeşte o
infracţiune intenţionată şi/sau ulterior o tentativă la aceeaşi
infracţiune;
978unitate de rezoluţie infracţională – rezoluţia unică implică
atât prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările
acesteia ori acceptarea acestora. Dintre elementele ce
pot concura alături de alte împrejurări la stabilirea unităţii
de rezoluţie se pot reţine:
979unitatea obiectului infracţiunii
980unitatea locului
981unitatea persoanei vătămate
982unitatea de timp
983actele de executare de acelaşi fel, trebuie să prezinte fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de
executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să
realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune
consumată şi tentativă).
c. Efectele juridice:
984de la momentul epuizării începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C.pen.);
985tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa
unui act de clemenţă (amnistie, graţiere);
986aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
987dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite,
legea penală română va fi incidentă, dacă o parte ori
rezultatul s-a produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);
988tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii
penale în raport cu vârsta făptuitorului . Dacă
făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită
vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci
numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi
bineânţeles dacă au fost săvârşite cu discernământ .
d. Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 42 C.pen. şi art. 34 C.pen.):
989reprezintă o formă generală de agravare facultativă a pedepsei;
990infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se
face într-o singură etapă;
991pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este
neândestulător se poate aplica un spor de până la 5 ani
(închisoarea) sau un spor de până la jumătate din
maximul special (amenda);
 992dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte
fapte ce fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni
pedeapsa se va recalcula, neputându-se asfel micşora.
e. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat:
993infracţiunile din culpă
994la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de
divizare (omorul)
995la infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a
realiza conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei –
prostituţia).

2. Infracţiunea complexă:
Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde în
conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravată o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută
de legea penală. (tâlhăria art. 211 C.pen.).
a. Caracterizare:
996aceasta este prevăzută în mod expres de C.pen. în art. 41;
997reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura
strânsă dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul
elementului material;
998ea se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a
două valori sociale;
999rezultatul acesteia constă în producerea a două urmări
specifice valorilor sociale ocrotite;
1000de regulă, acestea sunt infracţiuni intenţionate.
b. Formele infracţiunii complexe:
1001Infracţiunea complexă forma tip. Aceasta se
caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element
o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte
infracţiuni. Aceasta este deci, formată din reunirea de către
legiuitor a două infracţiuni distincte şi crearea unei a treia,
deosebite de cele înglobate. Ex. tâlhăria formată din furt şi
ameninţare ori furt şi violenţă; ambele infracţiuni ce formează
infracţiunea complexă sunt comise cu intenţie.
1002Infracţiunea complexă ca variantă agravantă.
Aceasta cuprinde în conţinutul său ca element agravant o acţiune sau
inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni.
Infracţiunea complexă este o variantă calificată a unor
infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său
a unor fapte ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni.
Ex. violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei (art.
197 alin. 3 C.pen., unde agravanta este comisă din culpă, iar
infracţiunea în ansamblul ei va fi comisă cu
praeterintenţie). Nu toate infracţiunile calificate sunt şi
infracţiuni complexe. Ex. furtul săvârşit în loc public este
 calificat fără a fi şi o infracţiune complexă.
c. Structură:
1003în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite
acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor
absorbite (luarea bunului şi exercitarea violenţei);
1004obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect
juridic principal şi un obiect juridic secundar sau adiacent;
1005forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea
complexă tip este intenţia, spre deosebire de infracţiunea
complexă ca variantă agravantă unde forma de vinovăţie
este praeterintenţia.
d. Efectele juridice:
1006infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi
pierd autonomia;
1007infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se
săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor
absorbite;
1008nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei drept tentativă; Ex: în
cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea
sau violenţa însă deposedarea victimei nu a fost posibilă,
infracţiunea rămâne în faza de tentativă;
1009infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a
răspunderii penale;
1010ea este o infracţiune momentană (infracţiunea complexă
în formă tip).
e. Complexitatea naturală:
Pe lângă complexitatea legală, creată de legiuitor, este menţionată şi
complexitatea naturală, ce rezultă, din absorbirea în chip natural de către
infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune.
Ex. – infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei
infracţiuni, după cum se cuprind şi elementele infracţiunilor mai puţin
grave (lovirea, vătămarea corporală).
!!! Nu este posibilă complexitatea judiciată, creată de instanţa de judecată.

3. Infracţiunea progresivă:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizându-
se prin aceea că, după atingerea momentului consumării
corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului,
aceasta îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi
corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. (loviturile sau vătămările
cauzatoare de moarte art. 183 C.pen., tâlhăria care a avut ca urmare
moartea victimei – art. 211 alin. 3 C.pen.);
Caracterizare:
1011este o formă atipică a infracţiunii;
1012rezultatul se amplifică progresiv în timp fără intervenţia
 făptuitorului, nefiind deci o infracţiune momentană;
1013apare pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării;
1014fapta iniţială care a produs un anumit rezultat
susceptibilă de o anumită încadrare juridică, datorită
amplificării rezultatului, va primi o nouă calificare, în
funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării;
1015infracţiunea progresivă poate fi întâlnită ca infracţiune
autonomă (ex. loviri cauzatoare de moarte – art. 183 C.pen.), dar şi
ca agravantă a unei alte infracţiuni (ex. violul care a avut ca
urmare moartea victimei art. 197 alin. 3, tâlhăria care a
avut ca urmare moartea victimei – art. 211 alin. 3);
1016forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea
progresivă este praeterintenţia;

Efecte juridice:
1017încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu
momentul epuizării, cu excepţia minorului sub 14 ani unde
se calculează raportat la momentul consumării;
1018în funcţie de acest moment se vor calcula:
v termenul de prescripţie pentru răspunderea penală
v legea penală incidentă
v incidenţa unor legi de clemenţă.
Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă permanentă şi
infracţiunea progresivă:
Asemănări:
1019ambele sunt forme ale unităţii de infracţiune,
1020ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al
epuizării, deci se prelungesc în timp,
1021în desfăşurarea lor nu cunosc întreruperi,
1022în ambele cazuri se prelungeşte urmarea imediată a infracţiunii,
1023în cazul ambelor tipuri de infracţiune se aplică o singură
pedeapsă într-o singură etapă.
Deosebiri:
1024în cazul infracţiunii continui permanente urmarea imediată
se prelungeşte în timp dependent de voinţa făptuitorului, iar
în cazul infracţiunii progresive aceasta se prelungeşte
prin amplificare independent de voinţa autorului,
1025ca formă de vinovăţie, infracţiunea continuă permanentă
se comite cu intenţie, iar cea progresivă cu
praeterintenţie.

4. Infracţiunea de obicei:
Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se
caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori
din care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. (ex.
prostituţia, cerşetoria).
Caracterizare:
1026această infracţiune nu poate avea tentativă;
1027este o infracţiune unică formată dintr-o pluralitate de fapte;
1028luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei
infracţiuni distincte;
1029cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării;
1030în ceea ce priveşte momentul consumării, în practica şi
doctrina de specialitate s-a conturat ideea consumării
infracţiunii în momentul comiterii celui de-al treilea act ce
formează elementul material, deoarece din acest moment
se poate afirma că s-a consumat o infracţiune de obicei,
ce arată obişnuinţa, îndelenticirea autorului.
Efecte juridice:
1031infracţiunea de obicei nu poate fi comisă în coautorat;
1032în funcţie de momentul epuizării se vor calcula:
v legea penală aplicabilă
v incidenţa unei legi de clemenţă
v după acest moment va începe să curgă termenul de
prescripţie pentru răspunderea penală.
Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi
infracţiunea de obicei:
Asemănări:
1033ambele sunt forme ale unităţii legale de infracţiune,
1034în cazul ambelor tipuri de infracţiune pesdeapsa se aplică într-
o singură etapă,
1035ambele presupun unitate de subiect activ,
1036ambele presupun repetabilitatea faptelor ce constituie elementul
material al infracţiunii,
1037ambele presupun comiterea faptelor la intervale de timp diferite nici
prea lungi nici pera scurte,
1038ambele presupun o unitate de rezoluţie infracţională a
autorului,
1039ambele cunosc două momente: cel al consumării şi cel al
epuizării, deci se prelungesc în timp,
1040ambele presupun ca faptele ce alcătuiesc elementul material al
infracţiunii să fie de aceeaşi natură.
Deosebiri:
1041în cazul infracţiunii continuate fiecare act de executare, luat separat,
poate realiza conţinutul unei infracţiuni distincte şi poate atrage
răspunderea penală a autorului, pe când în cazul
infracţiunii de obicei un singur act luat separat nu poate atrage
răspunderea penală,
1042din aceste considerente, infracţiunea continuată este
considerată stare generală de agravare (art. 42 C.pen.),
 iar infracţiunea de obicei nu.

II. Idei fundamentale:

1. Unitatea de infracţiune cunoaşte două forme: unitatea naturală şi legală.
2. Cea mai întâlnită formă a unităţii de infracţiune este cea simplă.
3. În cazul infracţiunii continuate şi celei complexe există o unitate de
infracţiune prin voinţa legiuitorului, chiar dacă aparent este o
pluralitate de infracţiuni.
4. Infracţiunea continuată se consumată în momentul comiterii celui de-
al doilea act ce formează elementul material, iar infracţiunea de obicei
se consumă în momentul săvârşirii celui de-al treilea act ce formează
elementul material.

III. Vocabular specific:

- actor incubit onus probandi – expresie conform căreia reclamantul are sarcina
probei. „Onus probandi qui dicit, non qui negat”- sarcina probei revine celui care
afirmă nu celui care neagă,
1043ad litteram – cuvânt cu cuvânt, textual,
1044corupţie – stare de abatere de la regulile morale. În drept corupţia înglobează
anumite fapte ce constituie infracţiuni,
1045forţa publică – putere prin care persoanele care nu se supun regulilor din
societate sunt constrânse de forţele statale abilitate să restabilească
situaţia de fapt,
1046ilegal – care contravine legii, nerecunoscut juridic (fr.ilégal ),
1047ilegalitate – situaţie ilegală, ilicită, contrară legii,
1048ilicit – ilegal, care contravine legii, interzis de lege,
1049jurământ – legământ solemn care se depune în faţa unui organ
judiciar de către martori, experţi sau alte persoene – a se vedea art.
85 Cod. proc.pen,
1050magistrat – persoană care are calitatea de judecător sau procuror,

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

1051Art. 41 din C.pen. sub aspectul definirii infracţiunii complexe şi continuate.
1052Art. 42, 43, 34 şi 40¹ alin. 1 din C.pen. sub aspectul sancţionării infracţiunii
continuate.
1053Art. 41 alin. 3 şi art. 211 din C. pen. sub aspectul formării infracţiunii
complexe.
1054Art. 208 din C.pen. (furtul) poate îmbrăca atât forma infracţiunii simple,
continui, deviate şi continuate având în vedere modul de comitere în
concret a faptei.
1055Art. 183 din C.pen. (loviri sau văvătămi cauuzatoare de moarte) poate
îmbrăca numai forma infracţiuni progresive.
1056Art. 326 şi 328 C.pen. sub aspectul modului de comitere al
elemenului material – numai în forma infracţiunii de obicei.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

 - Subiecte teoretice
1. Noţiuni generale prinind unitatea de infracţiune – definiţie şi feluri.
2. Infracţiunea simplă – analiză.
3. Infracţiunea continuă – analiză.
4. Infracţiunea deviată – analiză.
5. Infracţiunea continuată – concept, caracterizare, condiţii de existenţă şi
efecte.
6. Infracţiunea continuată – infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod
continuat şi modul de sancţionare.
7. Infracţiunea complexă – definiţie, caracterizare şi forme.
8. Infracţiunea complexă – structură, efecte şi tipuri de complexitate.
9. Infracţiunea progresivă – analiză.
10. Infracţiunea de obicei – analiză.

VI. Grile:
1. Care dintre următoarele instituţii reprezintă cauză de agravare facultativă a
răspunderii penale:
a) infracţiunea complexă
b) infracţiunea progresivă
c) infracţiunea continuată.

2. Repetarea faptei de un numar de ori din care să rezulte obişnuinţa autorului, constituie
elementul materil al:
a) infracţiunii de obicei
b) infracţiunii continuate
c) infracţiunii continue.

3. Prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material

după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare, constituie trăsătura caracteristică
a infractiunii:
a) progresive
b) continuate
c)continue.

4. Reprezintă condiţii de existenţă a infracţiunii continuate:

a) pluralitate de acte de executare
b) identitate de acte de executare
c) unitate de rezoluţie infractională
d) unitate de subiect pasiv.

5. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca pe un element circumstanţial agravant o

acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni:
a) constituie o infracţiune complexă
b) poate fi comisă cu praeterintenţie
c) poate fi săvârşită cu intenţie.
6. Infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, ca element constitutiv o acţiune sau
inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni:
a) poate fi comisă numai cu intenţie
b) poate fi comisă din culpă
c) poate fi săvârşită cu praeterintenţie
d) constituie o infracţiune complexă.

7. Dacă infractorul, condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă,

este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni:
a) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă
care poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior
b) instanţa anulează hotărârea anterioară şi pronunţă o nouă hotărâre,
stabilind o pedeapsă corespunzatoare, care nu poate fi mai uşoară
decât cea pronunţată anterior.
c) instanţa pronunţă o nouă hotărâre şi aplică regulile de la concursul de infracţiuni
8. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea legală de infracţiune:
a) infracţiunea continuă
b) infracţiunea continuată
c) infracţiunea de obicei.

9. Următoarele infracţiuni fac parte din unitatea naturală de infracţiune:

a) infracţiunea deviată
b) infracţiunea complexă
c) infracţiunea progresivă
d) infracţiunea simplă.

10. Reprezintă unitate naturală de infracţiune:

a) infracţiunea continuă, continuată, simplă
b) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă
c) infracţiunea continuă, progresivă, de obicei, complexă
d) infracţiunea deviată, continuă, simplă.

11. Reprezintă unitate legală de infracţiune:

a) infracţiunea continuată, progresivă, de obicei, complexă.
b) infracţiunea continuă, continuată, simplă
c) infracţiunea simplă, de obicei, progresivă
d) infracţiunea deviată, continuă, simplă

12. Infracţiunea continuată:

a) este cauză reală facultativă de agravare a pedepsei.
b) este cauză reală obligatorie de agravare a pedepsei
c) este cauză personală obligatorie de agravare a pedepsei.

13. La infracţiunea continuată aplicarea pedepsei:

a) se face în două etape ca la concursul de infracţiuni
b) se face într-o singură etapă
c) se face într-un numar de etape corespunzator numărului actelor materiale ale
infracţiunii.

14. Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevazută de lege pentru

infracţiunea comisă, la care se poate adăuga un spor potrivit:
a) recidivei postexecutorii
b) recidivei postcondamnatorii
c) concursului de infracţiuni.

15. Infractiunea continuată se comite:

a) din culpă simplă sau cu prevedere
b) cu praeterintenţie
c) numai cu intenţie.

16. În cazul în care infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat şi după aceast moment, infractorul:
a) nu răspunde penal
b) răspunde penal ca major
c) răspunde penal ca minor.

17. Următoarele infractiuni nu se pot comite în mod continuat:

a) infracţiunile comise din culpă
b) infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare
c) infracţiunile de obicei.

18. În cazul infractiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecţilor pasivi determină

realizarea:
a) unui concurs de infracţiuni în toate cazurile
b) unei infracţiuni unice, agravante în toate cazurile
c) unei unităţi legale de infracţiune, sub forma infracţiunii complexe, dar numai în cazul
infracţiunilor contra vieţii persoanelor.

Răspunsuri grile*: 1-c; 2- a; 3-c; 4-a,c; 5-a,b; 6-a,d; 7-b; 8-b,c; 9-a,d; 10-d; 11-a;
12-a; 13-b; 14-c; 15-c; 16-b; 17-a,b,c; 18-c;

VII. Speţe:
1. X, după ce a pătruns prin efracţie în locuinţa lui Y, a aprins lumina şi a
căutat bunurile pe care dorea să le sustragă, dar, din cauza volumului mare
al acestora, le-a ridicat în două rânduri, fără pauze transportându-le în
locuinţa bunicii sale.
Ce formă a unităţii de infracţiune este săvârşită fapta de furt
calificat?

2. Instanţa a stabilit că X a luat hotărârea de a-şi ucide soţia acuzată de

infidelitate şi care îl ameninţa cu divorţul. Astfel, într-o seară la ora 22.00 a
aşteptat-o pentru a-şi pune în aplicare planul, la poarta fabricii unde
aceasta lucra în schimbul doi.
În jurul orei 22.30, inculpatul a observat pe trotuarul opus o femeie care sem ăna
atât la fizic cât şi la îmbrăcăminte. Crezând că este soţia a alergat spre
aceasta care s-a speriat şi a început să fugă.
Inculpatul a ajuns-o din urmă şi i-a aplicat o puternică lovitură de cuţit
în abdomen determinând decesul acesteia. Instanţa l-a condamnat pe
inculpat pentru infracţiunea de omor calificat prevăzut în art. 175 lit. a)
cu premeditare şi lit. c) asupra soţului sau rude apropiate.
Inculpatul a atacat cu recurs hotărârea instanţei motivând că s-a reţinut
greşit împrejurarea de agravare a omorului prevăzută în art. 175 lit. c) C.pen.
Recursul inculpatului este fondat?

3. Prin sent. pen. nr. 46/12.08.1994 Trib. Sibiu a condamnat pe inculpatul X pentru
săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută în art. 181 din
C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 28.08.1993, inculpatul se afla la
stâna sa de oi unde, în condiţiile provocării, a lovit cu un lemn partea
vătămată, cauzându-i fractura cubitusului stâng, leziune ce a necesitat
pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 45-50 de zile.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin dec. pen. nr. 203/20.11.1994 a respins apelurile
declarate de procuror şi de inculpat.
Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat recurs cu motivarea
că s-a dat o greşită încadrare juridică infracţiunii săvârşite având în
vedere că urmările iniţiale ale faptei s-au amplificat fiind necesar un număr
mai mare de zile de îngrijiri medicale ceea ce ar realiza conţinutul infracţiunii de
vătămare corporală gravă.
Recursul este fondat? Ce formă a unităţii de infracţiune există în speţă?

4. Trib. Judeţean Sălaj, prin sent. pen. 7/1.03.1991, a condamnat pe X pentru

săvârşirea infracţiunii de vătămări cauzatoare de moarte conform art. 183
C. pen.
În ziua de 24.09.1990, X şi Y aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, s-
au luat la trântă pe câmp, în prezenţa unor martori. Inculpatul a reuşit
să trântească victima la sol, după care a imobilizat-o cu faţa spre
pământ, el aflându-se deasupra ei şi cu forţă a tras cu mâinile spre spate capul
victimei, provocându-i hiperextensia coloanei cervicale. Victima transportată la
spital, a decedat după mai multe zile. Din raportul medico legal rezultă că
moartea victimei s-a datorat edemului bulbar consecutiv contuziei şi
dilacerării modulare, cu fractura coloanei cervicale.
Fapta săvârşită de inculpatul X este o formă a unităţii naturale sau
legale de infracţiune şi care este forma de vinovăţie?

5. Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul X la mai multe pedepse

pentru săvârşirea a două furturi calificate şi a tentativei la infracţiunea
de furt calificat, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din C. pen.
 Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6.08.1992, inculpatul a sustras, prin
efracţie bunuri în valoare de 31.000 lei din două autoturisme şi a
încercat să sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în acelaşi loc.
Împotriva hotărârii, rămasă definitivă, s-a declarat recurs în
anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei este greşită.
Recursul în anulare este fondat?

6. Instanţa a reţinut că unele dintre acţiunile componente ale infracţiunii

continuate de furt au fost săvârşite pe când inculpatul era minor,
având însă responsabilitate, iar celelalte după împlinirea vârstei de 18 ani şi a
luat faţă de acesta măsura educativă a mustrării.
Arătaţi dacă soluţia instanţei este legală.

7. Prin sentinţa pen. nr. 273/8.06.1999, Trib. Constanţa a condamnat pe X

pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen. şi pe inculpaţii
A,B,C pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208
raportat la art. 209 C.Pen.
Instanţa a reţinut că, la data de 3.11.1998, după o înţelegere
prealabilă, inculpaţii A,B,C au sustras 360 de l de motorină din rezervoarele
unei ferme, în timp ce paznicul era ameninţat cu o bară metalică de
inculpatul X fiind astfel împiedicat să intervină.
Curtea de Apel Constanţa, prin dec. pen. 302/8.12.1999, a admis apelul
procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de furt
calificat în aceea de tâlhărie prevăzută de art. 211 C. pen. pentru inculpaţii
A,B,C.
Care dintre cele două hotărâri este corectă?

8. Inculpata X, în vârstă de 15 ani, neavând preocupări şcolare şi nefiind

supravegheată de părinţi, a început să frecventeze barurile şi
restaurantele în compania lui Y (majoră), întreţinând într-o perioadă de
câteva luni, relaţii sexuale cu diferiţi marinari străini care se aflau în
portul Constanţa, de la care îşi procurau mijloacele de existenţă. Fiind
descoperite de organele de poliţie acestea au fost condamnate pentru
infracţiunea de prostituţie prevăzută de art. 328 C.p.
Care sunt particularităţile infracţiunii de prostituţie?

Răspunsuri speţe:
1. În speţă este vorba despre o infracţiune de furt în formă simplă. Exte
exclusă forma continuată, deoarece actele de furt au fost comise în
mod neîntrerupt şi nu la intervale diferite de timp.

2. Recursul inculpatului este fondat. Faţă de modul în care s-a comis

infracţiunea, instanţa nu mai trebuia să reţină şi agravanta de la art.
175 lit. c), fiind vorba despre o infracţiune deviată.

3. Dacă printr-un alt raport de expertiză s-a demonstrat că urmările erau

mai grave şi s-au prelungit pe o durată mai mare de timp, fără ca
inculpatul să mai inatervină, atunci este vorba despre o infracţiune progresivă,
caz în care recursul procurorului este fondat.

4. X a acţionat cu praeterintenţie, deoarece el a trântit victima la

pamânt cu intenţie, dar nu a urmărit sau acceptat moartea acestuia,
fiind prietenii, făcând acest lucru din joacă. Totuşi, el trebuia şi putea
să prevadă că prietenul său poate suferii unele leziuni. Instanţa a
reţinut corect fapta ca fiind infracţiunea de vătămări cauzatoare de
moarte, ea fiind o infracţiune, de regulă, progresivă.

5. Instanţa a reţinut greşit un concurs de infracţiuni. În speţă este vorba

despre o infracţiune continuată de furt. Astfel, vor fi aplicabile
prevederile art. 209 C. pen. raportat la art. 41 alin. 2, aplicându-se o
singură pedeapsă.

6. Instanţa trebuia să reţină şi actele comise de inculpat pe timpul cât

era minor, deoarece acesta răspundea penal. În acest caz se impune o
recalculare a pedepsei pentru infracţiunea continuată conform art. 43
C. pen.

7. Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă, astfel că A,B şi C

trebuiau să răspundă în calitate de coautori, deoarece faptele
coautorilor nu trebuie să fie identice ci să se completeze reciproc în
vederea producerii rezultataului urmărit.

8. Infracţiunea de prostituţie este un exemplu tipic de infracţiune de

obicei. În cadrul acestor categorii de infracţiuni, elementul material se
realizează prin comiterea repetată, la diferite intervale de timp a
aceloraşi fapte, în baza aceeaşi rezoluţii infracţiuonale, de către
aceeaşi persoană. Infracţiunea de obocei se consumă în momentul stabilirii
îndeletnicirii şi/sau obişnuinţei făptuitorului, lucru din care să reiasă că prin
comiterea acestor fapte autorul şi-a făcut un mod de viaţă. Datorită
pluralităţii de acte ce formează elementul material, infracţiunea de
obicei este o formă a unităţii legale de infracţiune. Ea are particularitatea de
a se prelungi în timp până la momentul epuizării, moment în raport cu care
se vor stabili toate consecinţele juridice (aplicarea sancţiunii, incidenţa
unor acte de clemenţă, începerea curgerii termemnului de prescripţie).

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce cuprinde unitatea legală de infracţiune?
2. Precizaţi felurile infracţiunii continue.
3. Enumeraţi felurile infracţiunii deviate.
4. Care sunt condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate?
5. Precizaţi formele infracţiunii complexe.
6. Justificarea existenţei infracţiunii progresive.
7. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuată şi infracţiunea de
obicei.
8. Asemănări şi deosebiri între infracţiunea continuă şi infracţiunea
progresivă.
9. Ce categorii de infracţiuni cuprinde unitatea naturală de infracţiune?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Structura infracţiunii complexe.
2. Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate.
3. Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii progresive.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între infracţiunea continuată şi infracţiunea de obicei.
Importanţă.
2. Importanţa momentului epuizării în cazul infracţiunilor care sunt
susceptibile de prelungire în timp.
C. Temă de licenţă:
1. Importanţa existenţei unităţii legale de infracţiune în legea penală.
Justificare.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 13
„Pluralitatea de infracţiuni.Concursul de infracţiuni”

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni
IB. Concursul de infracţiuni
- definiţie şi condiţii de existenţă
- formele concursului de infracţiuni (real şi ideal)
IC. Sancţionarea concursului de infracţiuni
- sisteme de sancţionare
- aplicarea pedepselor principale
- aplicarea pedepselor complimentare
- aplicarea măsurilor de singuranţă
- contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
- pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică

IA. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană
săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru una
dintre ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o
infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă
infracţiune. Pluralitatea de infracţiuni este prevăzută expres în C.pen. în art. 32 –
40. Formele acesteia sunt:
1057concursul de infracţiuni
1058recidiva
1059pluralitatea intermediară
Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar
ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, reprezentând o stare
intermediară.

IB. Concursul de infracţiuni

Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma pluralităţii de
infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de
către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru
una din ele.
a. Condiţii de existenţă:
1060să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni;
acestea pot fi de natură şi gravitate diferită, pot fi prevăzute în
Codul penal, în legi speciale sau în legile nepenale cu
dispoziţii penale şi pot avea forma infracţiunii consumate sau a
unei tentative pedepsibile. Nu interesează forma de vinovăţie cu care
sunt săvârşite infracţiunile; nu are importanţă dacă
infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe,
progresive sau de obicei;
1061infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
unitatea de subiect activ este esenţa concursului de infracţiuni;
condiţia este îndeplinită şi atunci când făptuitorul are
calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când
făptuitorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi
altele după împlinirea vârstei de 18 ani;
1062infracţiunile să fie săvârşite mai înainte de
condamnarea definitivă a infractorului pentru vreuna dintre
ele; nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile
pentru care făptuitorul nu a fost condamnat definitiv;
1063infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să
poată fi supuse judecăţii, adică să poată atrage
răspunderea penală; dacă se constată existenţa unor
cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima
apărare) sau dacă intervine o cauză ce înlătură
răspunderea penală (minoritatea) şi rămâne o singură
infracţiune, nu există concurs de infracţiuni.

b. Formele concursului de infracţiuni:

1064Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C.pen.
 1065Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C.pen.
1. Concursul real:
Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea mai
multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a săvârşirii mai
multor acţiuni sau inacţiuni distincte. Ex. – o persoană sâvârşeşte într-o zi
o infracţiune de furt şi în altă zi o infracţiune de tâlhărie.
Caracterizare:
1066infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi
natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen);
1067în funcţie de legăturile care există între infracţiunile
concurente se disting două modalităţi ale concursului;
♣ Concurs real simplu ( când între infracţiuni nu există o altă
legătură decât cea personală);
♣ Concurs real calificat sau cu conexitate (când între infracţiuni
pot exista mai multe conexiuni, printre care:
• Conexitate topografică (săvârşite în acelaşi loc);
• Conexitate cronologică (săvârşirea infracţiunilor simultan
sau succesiv);
• Conexitatea consecvenţională (când o infracţiune este
săvârşită pentru a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni; prima infracţiune se poate comite cu
intenţie sau din culpă, iar cea de-a doua numai cu
intenţie);
• Conexitate etiologică (când se săvârşeşte o infracţiune
pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni; în acest caz
ambele infracţiuni se comit cu intenţie);
• Conexitate teleologică (când o infracţiune constituie mijlocul
de săvârşire a altei infracţiuni – infracţiune scop şi
infracţiune mijloc);
• Conexitate accidentală (când o infracţiune este întâmplător
legată de o altă infracţiune).

Asemănări şi deosebiri între concursul real omogen şi

infracţiunea continuată:
Asemănări:
1068ambele presupun unitate de subiect activ,
1069ambele presupun comiterea de acte materiale la intervale diferite de
timp, deci o repetabilitate de fapte ilicite,
1070faptele comise să fie de aceeaşi natură,
1071ambele sunt stări de agravare a răspunderii penale.
Deosebiri:
1072infracţiunea continuată este o formă a unităţii de
infracţiune, iar concursul real omogen este o formă a
pluralităţii de infracţiune,
1073în cazul infracţiunii continuate faptele ce alcătuiesc
 elementul material sunt comise în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, iar în cazul concursului de infracţiuni câte fapte
sunt există tot atâtea rezoluţii infracţionale.
Importanţa deosebirii: aceasta există în ceea ce priveşte aplicarea
sancţiunii. (a se vedea sancţionarea
infracţiunii continuate, art. 42 C.pen. şi art. 34 în cazul concursului).

2. Concursul ideal:
Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în săvârşirea unei
acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care, datorită
împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Ex. – printr-un foc de armă a
fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită.
Caracterizare:
1074acesta se săvârşeşte printr-o singură faptă a autorului;
1075rezultatul acestuia este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni;
1076infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de
aceeaşi natură (concurs omogen) sau de natură diferită (concurs
eterogen);
1077infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite toate cu
intenţie (directă sau indirectă), dar şi unele cu intenţie şi
altele din culpă.

IC. Sancţionarea concursului de infracţiuni:

a. Sisteme de sancţionare:
1078Sistemul cumulului aritmetic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă, adunarea acestora şi executarea pedepsei
rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem că este
rigid şi că pedeapsa astfel stabilită poate depăşi durata de viaţă a
omului, nedându-i acestuia posibilitatea să dovedească
îndreptarea lui (SUA, Spania);
1079Sistemul absorbţiei – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă şi executarea celei mai grele dintre acestea;
acestui sistem i se reproşează că se execută pedeapsa cea mai
gravă, iar celelalte rămânând astfel nepedepsite;
1080Sistemul cumulului juridic – presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă şi executarea celei mai grele dintre acestea,
pedeapsă, care poate fi mărită până la maximul ei special şi
adăugarea unui spor prevăzut de lege. Acesta este sistemul adoptat şi
aplicat de Codul nostru penal, cu o singură execpţie.

b. Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C.pen.):

Aplicarea sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape:
1081stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
1082aplicarea pedepsei care poate fi sporită până la maximul ei
special prevăzut de norma de incriminare:
 a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau
mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea
mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special,
iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate
adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă
acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor
de până la jumătate din acel maxim;
d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate
adăuga amenda, în totul sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe
pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit
dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit
dispoziţiei de la lit. c).
!!!Prin aplicarea dispoziţiilor de mai sus nu se poate depăşi (dar poate fi egal)
totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente, deorece nu s-
ar mai respecta sistemul cumulului juridic.

c. Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 alin. 1,2,3 C.pen.):

1083dacă s-a stabilit o pedeapsă complementară pentru una din
infracţiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă
pedeapsa principală a închisorii;
1084dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură
diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut diderit,
acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;
1085dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi
natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea
(se vor contopi).

d. Aplicarea măsurilor de singuranţă (art. 35 alin. 4 şi 5 C.pen.):

1086Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura
o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi
infracţiuni (art. 111 C.pen.) s-a prevăzut cumularea măsurilor de
siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit,
1087Dacă măsurile de siguranţă au aceeaşi natură şi acelaşi
conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată
măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă,
1088În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, luate conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e),
acestea se cumulează.
e. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C.pen.):
Contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente se realizează în
următoarele situaţii:
1089infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat
ulterior pentru infracţiunile concurente;
1090când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că
cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă
pentru o infracţiune concurentă;
1091contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi
în situaţia în care condamnatul a executat în total ori în
parte condamnarea, cu precizarea că se va scade din
durata pedepsei aplicate pentru tot cumulul partea executată;
1092Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de
infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la
pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.

f. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana

juridică.
(art. 40¹ C. pen.)
1093În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana
juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare
infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special prevăzut
de art. 71¹ alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este
îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime
din acel maxim,
1094Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul în care
persoana juridică condamnată definitiv este judecată
ulterior pentru o infracţiune concurentă , precum şi atunci
când după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o
altă condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă. În asemenea cazuri, partea din amenda
executată se scade din amenda aplicată pentru
infracţiunile concurente,
1095Dispoziţiile art 35 se aplică în mod corespunzător, astfel:
Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 alin. 1-3 C.pen.):
♣ dacă s-a stabilit o pedeapsă complementară pentru una
din infracţiunile concurente aceasta se va aplica pe lângă
pedeapsa principală a închisorii;
♣ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu conţinut
diderit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;
♣ dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea
 dintre acestea (se vor contopi).
Aplicarea măsurilor de singuranţă (art. 35 alin. 4 şi 5
C.pen.):
♣ s-a prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură
diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit,
♣ dacă măsurile de siguranţă au aceeaşi natură şi acelaşi
conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată
măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă,
♣ în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu
acelaşi conţinut, luate conform art. 118 alin. 1 lit. a)-e), acestea
se cumulează.

II. Idei fundamentale:

1. Noţiunii de unitate de infracţiune i se opune noţiunea de pluralitate
de infracţiune. Ambele concepte cunosc mai multe forme.
2. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni se numesc
infracţiuni concurente.
3. Unitatea de subiect activ este o condiţie esenţială atât în cazul unităţii de
infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiune.
4. Codul penal actual nu prevede un sistem sancţionator diferit pe titurile de
concurs (real, ideal, simplu, cu conexitate, omogen, eterogen sau pe diferite tipuri
de conexiate – cronologică, topografică, etiologică, teleologică,
consecvenţională, accidentală).
5. Sancţionarea concursului de infracţiuni în legea penală română se
face conform sistemul cumulului juridic, cu o singură excepţie în cazul
existenţei unei condamnări la pedeapsa detenţiunii pe vaiţă.
6. Aplicarea sporului prevăzut de lege în cazul sancţionării concursului de
infracţiuni are două caracteristici:
1096este facultativ (instanţa „poate” adăuga un spor) şi
1097variabil („de până la”).

III. Vocabular specific:

1098abatere judiciară – încălcarea unor norme stabilite pentru
desfăşurarea procesului, de către cei care particită la activitatea
procesuală (lipsa nejustificată a apărătorului),
1099abdicare – renunţatea la tron sau la şefia unui stat (lat. abdicare),
1100abreviere – prescurtarea cuvintelor (lat. abbreviare),
1101abţinere – acţiunea de a se înfrâna sa de a se stăpâni,
1102accesoriu – calitatea secundară a unui lucru, complementar (lat
accesorius),
1103achiesare – acţiunea de afi de acord sau de a recunoaşte un act (fr.
acquiescer),
1104bună credinţă – convingerea intimă a unei persoane fizice că ceea ce
face este în conformitate cu legea,
1105bona fides praesumitur – buna credinţă se prezumă,
1106cale de atac – mijloc juridic prin care hotărârile organelor jurisdicţionale
 sunt supuse controlului judecătoresc,
1107casare – desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cadrul unei căi de
atac (lat. casa),
1108cazuri urgente – împrejurări în care organele judiciare sunt obligate să
efectueze anumite activităţi care nu pot fi amânate,
1109competenţă penală – este o formă a competenţei ce constă în
atribuţiile pe care le au organele judiciare în cadrul procesului
penal,
1110conexarea – operaţiunea procesuală prin care sunt reunite cauzele
penale privind infracţiuni aflate în conexitate,
1111conexitatea – legătura între două sau mai multe infracţiuni,
1112denunţ – încunonştinţarea făcută de o persoană fizică/juridică
despre comiterea unei infracţiuni,
1113loc de deţinere – penitenciar sau loc unde se află deţinuţii privaţi de
libertate,
1114mărturisirea – recunoaşterea faptei de către cel ce este acuzat,
1115non reformatio in pejus – este o regulă de drept conform căreia în
propria cale de atac nu se poate înrăutăţii situaţia petentului.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

1116Art. 32 din C. pen. sub aspectul enumer ării restrictive a formelor
pluralităţii de infracţiuni.
1117Art. 33 din C. pen. sub aspectul definiri concursului de infracţiuni.
1118Art. 34, 35, 36 şi 40¹ din C.pen. sub aspectul sancţionării concursului de
infracţiuni.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind puralitatea de infracţiuni.
2. Concursul de infracţiuni - definiţie şi condiţii de existenţă.
3. Concursul real de infracţiuni – analiză.
4. Concursul ideal de infracţiuni –a analiză.
5. Sancţionarea concursului de infracţiuni - sisteme de sancţionare.
6. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea pedepselor
principale.
7. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea pedepselor
complimentare.
8. Sancţionarea concursului de infracţiuni - aplicarea măsurilor de
singuranţă.
9. Sancţionarea concursului de infracţiuni - contopirea pedepselor pentru
infracţiuni concurente.
10. Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică.

VI. Grile:
1. Pluralitatatea de infractiuni cunoaşte următoarele forme:
a) concursul de infracţiuni
b) recidiva
c) pluralitatea intermediară.

2. Există concurs de infracţiuni:

a) când, cu excepţia unei infracţiuni, pentru celelalte a intervenit amnistia
b) când, în afară de o infracţiune, pentru celelalte a intervenit o cauză de impunitate
c) atunci când unele infracţiuni au fost comise în timpul minorităţii şi alta pe
timpul cât era major.

3. Pedepsa pentru concursul de infracţiuni se face:

a) într-o prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, ţinându-se seama
şi de celelalte infracţiuni
b) în cazul în care s-au stabilit 2 pedepse cu amenda, prin aplicarea celei mai grele, care
poate fi sporită, până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, până la
jumatate din pedeapsa iniţială aplicată
c) aplicându-se, în a doua etapă, pedeapsa cea mai grea care poate fi sporită
până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător, se
poate adăuga un spor de cel mult 5 ani în cazul închisorii.

4. În cazul concursului de infracţiuni:

a) măsurile de siguranţă de natură diferită se cumulează
b) dispoziţiile art. 34, 35 din C.pen. se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de
condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
c) pedepsele complementare se aplică numai dacă au fost stabilite pe lângă
pedeapsa cea mai grea.

5. Conexitatea consecvenţională este întâlnită:

a) când o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni
b) când se săvârşesc două infracţiuni simultan sau succesiv
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei
infracţiuni de furt.

6. Nu există pluralitate de infracţiuni atunci când:

a) este vorba despre o infractiune complexă
b) în cazul infracţiunii continuate
c) o infracţiune este săvârşită pentru ascunderea altei infracţiuni.

7. Constituie un concurs de 3 infracţiuni comise de aceeaşi persoană:

a) când o infracţiune este consumată, iar celelalte două au rămas în fază de tentativă
nepedepsibilă
b) când o infracţiune este comisă ca atare, pentru alta a intervenit amnistia, iar a treia este
asimilată tentativei pedepsibile
c) când o infracţiune este comisă ca atare, iar celelalte două sunt în fază
de tentativă pedepsibilă.
8. Fapta conducătorului auto care, nerespectând regulile de circulatie, distruge din culpă
un alt vehicul şi provoacă în acelaşi timp rănirea gravă a unei persoane, constituie:
a) concurs real de infracţiuni
b) infracţiune unică
c) concurs ideal de infracţiuni.

9. Există concurs de infracţiuni când:

a) printr-o singură acţiune sau inacţiune se provoacă uciderea din culpă a
două persoane
b) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă vătămarea corporală a două persoane
c) printr-o singură acţiune/inacţiune se provoacă uciderea din culpă a unei persoane şi
vătămarea corporală a celeilalte persoane.

10. În cazul sancţionării concursului de infracţiuni, C. pen. român a adoptat sistemul:

a) absorbţiei într-un singur caz
b) cumulului aritmetic în cazul concursului real omogen
b) cumulului juridic, fără excepţii.

11. Dacă, în urma aplicării actelor de clemenţă, în cazul unui concurs de infracţiuni, au
mai ramas de executat cel puţin două pedepse, înlăturarea sporului ce fusese iniţial
stabilit pe lângă pedeapsa de bază:
a) este facultativă
b) este obligatorie
c) nu este obligatorie.

12. Pedeapsa graţiată condiţionat în cazul unui concurs de infracţiuni:

a) se contopeşte cu pedepsele executabile
b) nu se contopeşte cu pedepsele executabile
c) poate fi contopită cu pedepsele executabile.

13. În cazul unui concurs de 3 infracţiuni pentru care instanţa a stabilit 3 pedepse de 5
ani, 4 ani şi un an închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată, împreună cu sporul, nu poate
depăşi:
a) 5 ani
b) 10 ani
c) 7 ani.

14. În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, ca urmare a apelului făcut de inculpat, în
cazul comiteri de către acesta a unui concurs de infracţiuni:
a) instanţa de rejudecare poate aplica o pedeapsă rezultantă mai mare decât cea stabilită
iniţial de prima instantă
b) instanţa de rejudecare nu poate aplica o pedeapsă rezultantă sau un
spor mai mare decât cele stabilite de prima instanţă
c) instanţa de rejudecare poate aplica un spor mai mare decât cel stabilit de prima
instantă.
Răspunsuri grile*: 1-a,b,c; 2-c; 3-c; 4-a,b; 5-c; 6-a,b; 7-c; 8-c; 9-b,c; 10-a; 11-a,c;
12-b; 13-b; 14-b;

VII. Speţe:
1. X a fost condamnat la 6 luni închisoare în baza art. 208 raportat la art. 209 alin. 1 lit. g)
şi i), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C.pen., şi la 3 luni închisoare în baza art.
192, cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., dispunându-se să execute pedeapsa
cea mai grea. În fapt, s-a reţinut că într-o seară inculpatul a intrat pe
poarta neasigurată în curtea locuinţei persoanei vătămate, după care a
sustras, prin efracţie din autoturismul acestuia, aflat în curte, mai
multe piese.
Prin recursul declarat, inculpatul susţine că în mod greşit s-a reţinut în
sarcina sa infracţiunea de violare de domiciliu, deoarece aceasta s-a
absorbit în infracţiunea de furt calificat, săvârşită prin efracţie,
prevăzută în art. 209 lit. i) C.pen.
Ce trebuie să decidă instanţa de recurs?

2. Prin sent. pen. nr. 90/20.05.1998 a Judecătoriei Moldova Nouă, rămasă

definitivă prin neapelare, X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de
ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 C. pen. şi de
nerespectare a măsurilor de protecţie a muncii prevăzută de art. 34 din
L. 90/1996, cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. 1 lit. b) C.pen.
Instanţa a reţinut că la 27.061997, X, angajat la SC Comico S.A. Moldova
Nouă, a fost însărcinat să coordoneze o echipă de muncitori la
montarea unui buncăr pâlnie metalică de 1,5 t, în golul de fixare cu ajutorul
unei macarale.
Deşi era interzisă rămânerea, fie şi temporară, a unui asemenea
dispozitiv în echilibru instabil, inculpatul a încălcat normele de
protecţie a muncii, cu consecinţa uciderii din culpă a victimei, ca
urmare a răsturnării buncărului.
Împotriva sent. pen. rămasă definitivă s-a declarat recurs în anulare, cu
motivarea că infracţiunile au fost săvârşite în concurs ideal şi nu real
de infracţiuni.
Să se arate dacă recursul în anulare este fondat.

3. Instanţa a reţinut că X a aplicat cu cuţitul o lovitură puternică în abdomen

unei persoane, Y după care imediat, a lovit pe o lată persoană, Z în partea din
spate a coastei stângi. Prima dintre victime a decedat în drum spre spital, viaţa celeilalte
fiind salvată în urma îngrijirilor medicale ce i s-au acordat.
Trib. Mun. Buc. a condamnat pe inculpatul X la 20 de ani închisoare şi 10 ani
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru
săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176
lit. b) C. pen. - omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane.
Arătaţi dacă soluţia instanţei de a reţine o singură infracţiune
complexă prevăzută în art. 176 lit .b) C. pen. este corectă.
4. În sarcina lui X s-a reţinut că a falsificat datele înscrise în carnetul său de
muncă şi că a prezentat documentul astfel falsificat cu ocazia încadrării
în muncă la o altă unitate economică. În baza carnetului de muncă
falsificat, inculpatul a obţinut o încadrare şi o retribuţie superioar ă celor
la care avea dreptul şi a încasat apoi în mod repetat retribuţia superioară la
care nu avea dreptul.
Având în vedere că faptele de fals material în înscrisuri oficiale şi de uz de
fals, au fost comise de inculpatul X în vederea săvârşirii infracţiunii de
înşelăciune, art. 215 alin. 2 C. pen. să se arate dacă faptele inculpatului
constituie o infracţiune unică complexă sau un concurs de infracţiuni.

5. S-a reţinut că X, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a urmărit pe stradă

patru elevi până la sala de aşteptare a staţiei C.F.R. unde, sub
ameninţarea cu bătaia, le-a cerut să-i dea banii pe care îi aveau asupra
lor. De teamă, elevii au strâns o sumă de banii pe care i-au dat-o
inculpatului, iar unul dintre ei, în urma ameninţărilor inculpatului, i-a
dat şi bluza cu care era îmbrăcat.
Judecătoria Călăraşi a condamnat pe inculpatul X pentru săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 C. Pen.
Soluţia instanţei de judecată pronunţată în cauză este corectă?

6. În speţă, un grup de inculpaţi au atacat şi violentat un alt grup de

persoane pe care le-au jefuit de bunurile pe care le posedau. Prima
instanţă a condamnat pe fiecare dintre coinculpaţi pentru comiterea
atâtor infracţiuni de tâlhărie câte părţi vătămate au fost, făcând
aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni.
Instanţa de recurs a admis recursul inculpaţilor şi a reţinut în
sarcina acestora o singură infracţiune de tâlhărie, cu motivarea că,
infracţiunea de tâlhărie este îndreptată împotriva patrimoniului şi nu
contra persoanei. Numai dacă violenţele ar fi fost săvârşite nu în scopul
comiterii furtului ar putea fi reţinute atâtea infracţiuni câte persoane au fost
vătămate.
Arătaţi care dintre soluţii este corectă.

Răspunsuri speţe:
1. Instanţa urma să reţină un concurs real eterogen de infracţiuni. În aceste
cazuri furtul nu absoarbe violarea de domiciliu, inculpatul urmând să
răspundă conform art. 33 şi 34 C.pen.

2. În speţă este vorba despre un concurs ideal eterogen de infracţiuni,

deoarece printr-un singur act al făptuitorului s-au comis două
infracţiuni.

3. Instanţa trebuia să reţină un concurs real omogen de infracţiuni dintre

o infracţiune consumată de omor şi o tentativă la aceeaşi infracţiune,
neputându-se reţine în acest caz situaţia prevăzută în art. 176 lit.b).

4. Inculpatul a comis un concurs real eterogen format din trei infracţiuni: fals
material în înscrisuri oficiale – art. 288 C. pen., uz de fals – art. 291 C.pen. şi
infracţiunea de înşelăciune – art. 215 C. pen. Întrucât primele două au fost
comise în scopul săvârşirii înşelăciunii există un concurs real cu
conexitate teleologică.

5. Instanţa trebuia să reţină un concurs ideal omogen de infraţiuni, deoarece

acţiunile inculpatului s-au îndreptat împotriva a patru subiecţi pasivi,
ceea ce face ca acesta să răspundă pentru fiecare în parte şi nu numai
pentru o singură infracţiune. Pluralitatea de subiecţi pasivi dă naştere
unei singure infracţiuni agravate în cazul infracţiunilor de omor – a se
vedea art. 178 alin. ultim sau art. 176 lit.b).

6. Prima instanţă a dat soluţia corectă, deoarece tâlhăria se îndreaptă nu

numai împotriva patrimoniului ci şi împotriva persoanei, fiind o
infracţiune complexă. Astfel, în cazul infracţiunilor contra persoanei, cu
excepţia infracţiunilor contra vieţii, pluralitatea de subiecţi pasivi dă
naştere la tot atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi există. Astfel, în
speţă există un concurs real omogen de infracţiuni cu conexitate
cronologică şi topografică.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care sunt formele pluralităţii de infracţiuni?
2. Enumeraţi condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni.
3. Care sunt elementele caracteristice ale concursului real de infracţiuni?
4. Ce reprezintă conexitatea teleologică de infracţiuni?
5. Care este forma de vinovăţie în cazul concursului de infracţiuni?
6. Ce se înţelege prin concurs ideal de infracţiuni?
7. Precizaţi sistemul de sancţionare al concursului de infracţiuni în
legislaţia penală română?
8. Analiza sporului în cazul sancţionării concursului de infracţiuni.
9. Analizaţi expresia „buna-credinţă”.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Particularităţile concursului ideal de infracţiuni.
2. Concursul cu conexitate. Justificarea existenţei în legea penală română.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Aspect critic asupra sancţionării concursului de infracţiuni.
2. Comparaţie între concursul real omogen de infracţiuni, infracţiunea
continuată şi infracţiunea de obicei. Importanţa distincţiei.
C. Temă de licenţă:
1. Concursul de infracţiuni în raport cu alte forme ale pluralităţii de
infracţiuni.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 14
“Recidiva şi pluralitatea intermediară”
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale prinind recidiva
- definiţie şi caracterizare
- structură şi modalităţi
IB. Recidiva mare postcondamnatorie
- definiţie şi condiţii de existenţă
IC. Recidiva mare postexecutorie
- definiţie şi condiţii de existenţă
ID. Recidiva mică
- definiţie, feluri şi condiţii de existenţă
IE.Sancţionarea recidivei
- aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii
- aplicarea pedepsei principale
- aplicarea pedepselor complementare
- aplicarea măsurilor de siguranţă
- aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii
- aplicarea pedepsei principale
- aplicarea pedepselor complementare
- aplicarea măsurilor de siguranţă
- aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
- descoperirea ulterioară a stării de recidivă
- recidiva în cazul persoanei juridice – condiţii de existenţă, sancţionare,
descoperirea ulterioară a stării de recidivă
IF. Pluralitatea intermediară
- definiţie şi condiţii de existenţă
- sancţionarea pluralităţii intermediare

IA. Aspecte generale privind recidiva

Recidiva reprezintă o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior
a mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.
a. Caracterizare:
♦ elementul esenţial al acestei instituţii îl constituie existenţa unei
hotărâri definitive de condamnare;
♦ recidiva reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului, fiind
considerată, alături de concursul de infracţiuni şi infracţiunea
continuată, o stare de agravare;
♦ diferenţa dintre aceasta şi concursul de infracţiuni există sub
aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare;
♦ în doctrina penală nu se vorbeşte despre condiţiile de
existenţă ale recidivei, ci despre termenii recidivei,
♦ definiţia şi modul de sancţionare sunt prevăzute expres în
Codul penal.
b. Structură:
♦ primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă la
 pedeapsa închidorii sau detenţiunii pe viaţă;
♦ al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate.
c. Modalităţile recidivei:
A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni:
♦ Recidiva post-condamnatorie – presupune săvârşirea unei noi
infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru infracţiunea anterioară şi mai înainte de
executarea totală a pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune;
♦ Recidiva post-executorie – presupune săvârşirea unei noi
infracţiuni după executarea pedepsei sau stingerea
executării pedepsei (prin graţiere sau prescripţie)
pronunţată pentru infracţiunea anterioară.
B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva:
1119Recidiva generală – când este formată din infracţiuni de natură
diferită;
1120Recidiva specială – când este formată din infracţiuni de aceeaşi
natură.
C. După gravitatea condamnării:
1121Recidiva absolută – când existenţa ei nu este condiţionată de
gravitatea primei condamnări;
1122Recidiva relativă – când existenţa ei este condiţionată de o
anumită gravitate a condamnării pronunţată pentru
infracţiunea anterioară;
1123Recidiva mare – este condiţionată de existenţa unei
condamnări pentru prima infracţiune de o anumită
gravitate (minim 6 luni);
1124Recidiva mică – presupune săvârşirea unei noi infracţiuni de
către aceeaşi persoană care anterior a mai fost
condamnată la pedepse privative de libertate de o
gravitate redusă.
D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei
pentru infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii
infracţiuni:
1125Recidiva permanentă – când va exista starea de recidivă prin
comiterea unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la
condamnare sau executarea pedepsei pronunţate pentru
infracţiunea anterioară (aceasta nu a fost reţinută de către
Codul penal);
1126Recidiva temporară – când existenţa ei este condiţionată de
comiterea noii infracţiuni numai într-un anumit termen de
la condamnare sau de la executarea pedepsei pronunţate
pentru infracţiunea anterioară.
E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă
pentru primul termen al recidivă:
 1127Recidiva naţională – când primul termen constă într-o
condamnare definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de
o instanţă română;
1128Recidiva internaţională – când condamnarea definitivă ce
formează primul termen al recidivei este pronunţată de o
instanţă străină (numai în cazul recidivei mari).
F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei:
1129Recidiva cu efect unic – presupune aplicarea aceluiaşi tratament
penal atât pentru infractorul la prima recidivă cât şi pentru
cel care a perseverat în recidivă (multirecidivist);
1130Recidiva cu efecte progresive – presupune agravarea pedepsei
recidivistului cu fiecare nouă recidivă;
1131Recidivă cu efect sancţionator uniform – presupune
acelaşi regim de sancţionare pentru toate modalităţile
recidivei;
1132Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat – care presupune
un regim de sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei.

IB. Recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 lit. a) C.pen.):

Există atunci când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie înainte de începerea
executăeii pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune
este închisoarea mai mare de un an.
a. Condiţii:
1133Cu privire la primul termen:
1134acesta îl formează o existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa
închisorii ori detenţiunii pe viaţă;
1135condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu
închisoarea mai mare de 6 luni ori detenţiunea pe viaţă;
1136condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune
intenţionată, sau praeterintenţionată;
1137condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine
seama la stabilirea stării de recidivă. Conform art. 38 C.pen.
acestea sunt:
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii,
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă
simplă sau cu prevedere,
♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate,
♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt
prevăzute ca infracţiuni de legea penală
(dezincriminate),
♣ condamnările pentru care a intervenit reabilitatea.
1138Cu privire la al doilea termen:
 1139săvârşirea unei noi infracţiuni în formă consumată, sau în
forma tentativei pedepsibile, indiferent de calitatea făptuitorului: autor,
instigator sau complice;
1140noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
1141pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie
închisoarea mai mare de 1 an (limită ce se referă la maximul
special prevăzut de lege);
1142noua infracţiune trebuie să fie săvârşită în intervalul de
timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru infracţiunea anterioară şi până la executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei; astfel:
♣ înainte de începerea executării pedepsei
♣ în timpul executării pedepsei
♣ în stare de evadare
♣ în termenul de încercare a suspendării condiţionate a
executării pedepsei.
IC. Recidiva mare postexecutorie (art. 37 lit. b) C.pen.):
Există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea
mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă
ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1
an.
a. Condiţii:
1143Cu privire la primul termen:
1144existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni, pedeapsă care a fost executată, neavând importanţă
modul de executare a acesteia, sau;
1145existenţa unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de 6 luni ce a fost executată sau a cărei executare s-
a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
acesteia;
1146 pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, executat ă ori considerată
ca executată trebuie să fi fost pronunţată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
1147condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine
seama la stabilirea stării de recidivă (art. 38 C.pen.):
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul
minorităţii,
♣ condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă
simplă sau cu prevedere,
♣ condamnări pentru infracţiunile amnistiate,
♣ condamnări pentru faptele care nu mai sunt
prevăzute ca infracţiuni de legea penală
(dezincriminate),
 ♣ condamnările pentru care a intervenit reabilitatea (de
drept sau judecătorească).
1148Cu privire la al doilea termen:
1149săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau praeterintenţie,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1an sau
detenţiunea pe viaţă;
1150noua infracţiune trebuie să fie săvârşită după executarea
pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă
ori după prescrierea executării pedepsei ce constituie
primul termen.

ID. Recidiva mică (art. 37 lit. c) C.pen.):

Există atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu
închisoare până la 6 luni, sau după executare, după graţierea totală
sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin
trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau praeterintenţie, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an.
a. Modalităţi:
1151recidiva mică post-condamnatorie
1152recidiva mică post-executorie
I. Recidiva mică post-condamnatorie
Condiţii:
1153Cu privire la primul termen:
1154exitenţa a trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6
luni, definitive şi susceptibile de a fi executate separat;
această condiţie este îndeplinită chiar dacă dintre cele trei
condamnări definitive numai unele au acest cuantum, iar
altele sunt mai mici;
1155condamnările definitive să fie pronunţate pentru infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate;
1156pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă
vreo cauză dintre cele prevăzute de art. 38 C.pen.
1157Cu privire la al doilea termen:
♦ săvărşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie sau
praeterintenţie;
♦ pentru acestea legea să prevedă pedeapsa închisorii mai mare de 1 an
(limită ce se referă la maximul special prevăzut de lege);
!!!Momentul în care se săvârşeşte noua infracţiune, în raport cu primul
termen al recidivei poate fi înainte de începerea executării pedepselor
contopite (iar rezultanta este de cel mult 6 luni, în timpul executării
acesteia ori în stare de evadare).

II. Recidiva mică post-executorie

Condiţii:
1158Cu privire la primul termen:
 1159existenţa a trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la
6 luni, pedepse care au fost executate ori pentru care a
intervenit graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori
pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a
executării pedepsei;
1160cele trei pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin
graţiere ori prescripţie, trebuie să fie pronunţate pentru
infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate;
1161pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă
vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38 C.pen.
 Cu privire la al doilea termen:
1162noua infracţiune trebuie să fie săvârşită cu intenţie sau
praeterintenţionate;
1163pentru această infracţiune legea să prevadă pedeapsa
închisorii mai mare 1 an (limită ce se referă la maximul
special prevăzut de lege);
1164aceasta să fie săvârşită după executarea celei de a treia
pedepse.

IE. Sancţionarea recidivei:

Codul penal român acordă recidivei caracterul de cauză generală de
agravare facultativă a pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de
sancţionare prevăzut în Codul penal.

I. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii

 Aplicarea pedepsei principale:
Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen. s-a consacrat sistemul cumulului juridic
cu spor facultativ. În aplicarea pedepsei pentru această modalitate a recidivei
trebuie făcută o distincţie după momentul săvârşirii din nou a
infracţiunii:
1165când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de
a începe executarea pedepsei se stabileşte o pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită din nou care se contopeşte (se absoarbe)
cu pedeapsa ce formează primul termen al recidivei; sporul care
se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai
grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C.pen.) – spor
facultativ şi variabil;
1166când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării
pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua
infracţiune şi restul de pedeapsă neexecutat din
condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C.pen.);
1167dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, prin
pedepsa anterioară se înţelege pedeapsa care execută, cumulată
(adunată) cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare
(art. 39 alin. 3 C.pen.).
1168Aplicarea pedepselor complementare:
1169se vor aplica toate când sunt de natură diferită ori de aceeaşi natură
dar cu un conţinut diferit;
1170se va aplica cea mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură
şi cu acelaşi conţinut.
 Aplicarea măsurilor de siguranţă:
1171aplicarea acestora este determinată de scopul şi funcţiile ce le au
de îndeplinit, astfel că se vor adiţiona cele de natură diferită sau
de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit.

II. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii

1172Aplicarea pedepsei principale:
1173pedeapsa pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă post-
executorie se stabileşte ţinând seama de această stare,
între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva
infracţiune, putând fi chiar maximul special;
1174dacă acest maxim este neîndestulător se poate aplica un
spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din
maximul special, în cazul infracţiunilor care prevăd pedepse
alternative între închisoarea mai mare de un an şi amendă-
art. 196 C.pen. (art. 39 alin. 4 C.pen.);
1175când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de
judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se
stabilesc după cum am arătat;
1176sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă
pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda;
1177dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă alternativ cu
închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă,
această pedeapsă nu mai poate fi agravată.
1178Aplicarea pedepselor complementare şi a
măsurilor de siguranţă:
1179acestea se vor aplica şi executa toate;
1180dacă sunt distincte se va aplica regula prevăzută şi în
cazul recidivei mari post-condamnatorii.
III. Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
1181aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi
pentru recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie;
1182în cazul recidivei mici post-condamnatorii, când pedepsele ce compun
primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc după regulile
prevăzute în art. 34 C.pen.
1183dacă, în stare de recidivă mică post-condamnatorie s-au
săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa
pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică
dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de
infracţiuni.
IV. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
 1184într-o astfel de situaţie se impune recalcurarea pedepsei
pentru starea de recidivă;
1185recalcurarea pedepsei este condiţionată de descoperirea
acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai
înainte de executarea în întregime a pedepsei;
1186reţinerea stării de recidivă a celui condamnat la detenţiunea
pe viaţă nu prezintă foare mare relevanţă căci această
pedeapsă prin natura ei nu mai poate fi agravată.

V. Recidiva în cazul persoanei juridice (art. 40² C.pen.):

1. Condiţii de existenţă:
1187când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară nu a fost executată – recidivă postcondamnatorie;
1188când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea
anterioară a fost executată sau considerată ca executată–
recidivă postexecutorie;
2. Sancţionarea recidivei în cazul persoanei juridice:
1189în cazul recidivei postcondamnatorii, amenda stabilită pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru
infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 40¹ alin. 1 şi 3.
Sporul prevăzut în art. 40¹ alin. 1 se poate mări până la jumătate.
1190dacă amenda anterioară a fost executată în parte,
contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi
amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior.
1191în cazul recidivei, se aplică pedeapsa amenzii până la
maximul special prevăzut în art. 71¹ alin. 1 sau 3, iar dacă acest
maxim nu este îndestulător, se poate aplica un spor până
la două treimi din acel maxim.
3. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă în cazul persoanei
juridice:
1192dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată
sau considerată ca executată, se descoperă că persoana
juridică se afla în stare de recidivă, instanţa va contopi
pedepsele, conform art. 40¹ alin. 1 şi 3, în cazul recidivei
postcondamnatorii şi iar în cazul recidivei postexecutorii va aplica regulile
prevăzute în art. 40² alin. 4.

IF. Pluralitatea intermediară (art 40 C.pen.):

Este acea situaţie în care o persoană, după ce a fost condamnată
definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de
începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în
stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru
recidiva post-condamnatorie.
a. Condiţii:
1193existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de 6 luni
sau mai mică ori a amenzii;
1194condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune
săvărşită din culpă;
1195pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune
săvărşită să fie amenda sau închisoarea mai mică de 1 an;
1196noua infracţiune să fie comisă din culpă simplă sau cu
prevedere.
b. Sancţionarea pluralităţii intermediare (art. 40 C.pen.):
1197se va stabili pedeapsa pentru noua infracţiune, care va fi
contopită cu pedeapsa definitivă pronunţată mai înainte, chiar
dacă o parte din aceasta a fost executată sau considerată
ca executată;
1198partea din pedeapsă deja executată se va deduce din
pedeapsa rezultantă; dacă noua infracţiune din pluralitatea
intermediară este comisă în stare de evadare, pedeapsa
pentru evadare se adaugă (se cumulează) la pedeapsa din
executarea căreia condamnatul a evadat, apoi această
pedeapsă rezultantă din cumularea aritmetică, se va
contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă
în stare de evadare.
În cazul persosoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art. 40² alin. 1 lit. a), pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de
infracţiuni.

II. Idei fundamentale:

1. Recidiva reprezintă o staregenerală de agravare, deoarece, făptuitorul după ce
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşete din nou o
altă infracţiune.
2. Raportat la momentul în care se comite cel de-al doilea termen al recidicei, aceasta
poate fi postcondamnatorie şi postexecutorie.
3. Sunt anumite categorii de condamnări care nu atrag starea de recidivă – art. 38
C.pen.
4. Sistemul sancţionator aplicabil în cazul recidivei este cel al cumulului
juridic, cu spor faultativ şi variabil.
5. Pluralitatea intermediară este o instituţie juridică mixtă, creată să acopere
situaţiile practice în care nu există concurs sau recidivă.

III. Vocabular specific:

1199abolitio criminis – expresie de origine latină utilizată pentru a desemna
situaţia în care legiuitorul dezincriminează o faptă (a dezincrimina),
1200acreditare – împuternicirea sau abilitarea unei persoane să exercite o misiune
 diplomatică, recunoaşterea oficială a activităţii unei instituţii de
învăţământ sau unei alte instituţii de interes public (fr. acrediter),
1201act abdicativ – act de renunţare la un drept, anterior dobândirii legale a
acestuia, act de renunţare la funcţia de şef al statului,
1202agresor – persoană fizică sau stat care exercită un atac împotriva
unei alte persoane sau stat,
1203axiologie – disciplină de natură filozofică care studiază valorile
morale,
1204barbiturism – tulburare care se manifestă la persoanle intoxicate cu
substanţe barbiturice (fr. barbiturisme),
1205capacitate penală – aptitudinea persoanei de a participa la raporturile juridice
penale; nu au această capacitate minorii sub 14 ani,
1206cauze de nepedepsire – situaţii speciale care exclud aplicarea
pedepsei; situaţii care înlătură sau exclud răspunderea penală,
1207 cazier judiciar – formă de înregistrare a persoanelor condamnate şi
a celor împotriva cărora au fost luate măsuri cu caracter penal,
1208detenţie – lipsire de libertate a unei persoane care se află în arest preventiv
sau în executarea unei pedepse cu închisoarea,
1209discernământ – facultatea psihică a omului de a-şi da seama de
caracterul şi urmările conduitei sale şi de a-şi manifesta conştient
voinţa în raport cu aceasta,
1210eventual - incert, probabil, posibil, care depinde de împrejurări (fr. éventuel),
1211fapta putativă – fapta comisă de o persoană care, din punct de vedere
intelectiv, are reprezentarea că a comis o infracţiune, deşi în
realitate fapta respectivă nu constituie infracţiune; altfel spus, fapta
este infracţiune numai în mintea făptuitorului,
1212fazele infracţiunii – etapele perioadelor desfăşurării activităţii
infracţionale; desfăşurarea activităţii infracţionle cunosşte două
momente: una internă şi alta externă,
1213fazele procesului penal – diviziuni ale procesului penal, concretizare în activităţi
desfăşurate de organele competente; procesul penal cunoaşte trei
faze: urmărirea penală, judecata şi executarea sancţionilor,
1214infantil – referitor la copii, care aparţine copiilor (lat. infantilis),
1215in rem – termen latin care semnifică faptul că întinderea efectelor unor
împrejurări, instituţii, acte sau măsuri procesuale se stabilesc în
funcţie de faptă, iar nu în raport cu persoanele,
1216proces penal – activitatea reglementată de legea procesuală, desfăşurată
de subiecţii îndrituiţi, în scopul constatării infracţiunilor şi justei
soluţionări a cauzelor penale,
1217raport sexual – relaţie sexuală firescă, care duce la procreere,
1218rude apropiate – expresie uzilizată de legea penală care desemnează
descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora şi
persoanele devenite prin înfiere astfel de rude,
1219somnambulism – stare patologică de somn în timpul căreia persoana
aflată în această stare efectuează mai multe activităţi pe care le
face un om în stare de veghe (se deplasează, mănâncă, se îmbracă,
 etc.); somnambulismul este o stare care poate exclude vinovăţia,
deoarece în această stare o persoană este iresponsabilă (lat. somnus
şi ambulare).

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

1220Art. 37 C.pen. sub aspectul definirii recidivei în cazul persoanei fizice,
1221Art. 40² C.pen. sub aspectul definirii recidivei în cazul persoanei juridice,
1222Art. 38 C.pen. sub aspectul condamnărilor care nu atrag starea de
recidivă,
1223Art. 39 şi 40¹ C.pen. sub aspectul sancţionării recidivei în cazul persoanei
fizice şi juridice,
1224Art. 40 C.pen sub aspectul analizei pluralităţii intermediare de infracţiuni.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale prinind recidiva – definiţie, caracterizare, structură şi
modalităţi.
2. Recidiva mare postcondamnatorie - definiţie şi condiţii de existenţă.
3. Recidiva mare postexecutorie - definiţie şi condiţii de existenţă.
4. Recidiva mică - definiţie, feluri şi condiţii de existenţă.
5. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari
postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale, aplicarea pedepselor complementare,
aplicarea măsurilor de siguranţă.
6. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii,
aplicarea pedepsei principale, aplicarea pedepselor complementare, aplicarea măsurilor
de siguranţă.
7. Sancţionarea recidivei - aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici.
8. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă.
9. Recidiva în cazul persoanei juridice – condiţii de existenţă, sancţionare,
descoperirea ulterioară a stării de recidivă.
10. Pluralitatea intermediară - definiţie şi condiţii de existenţă.
11. Sancţionarea pluralităţii intermediare.

VI. Grile:
1. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii este:
a) o pedeapsă de 6 luni închisoare
b) o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare
c) o pedeapsă mai mică de 6 luni închisoare.

2. Cel de-al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii este o infracţiune pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii:
a) mai mică de 1 an
b) mai mare de un an
c) de un an.

3. Există stare de recidivă:

a) când, după executarea unei pedepse de 7 luni închisoare, cel condamnat săvârşeşte
infracţiunea prevăzută de art. 184 C.pen. (vătămare corporală din culpă)
b) când, după graţierea unei pedepse, mai mare de 6 luni închisoare, cel condamnat
săvârşeşte o infracţiune cu intenţie, pentru care este pedepsit cu maximul pedepsei
prevăzute pentru acea infracţiune, adică 1 an.
c) când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat, comite în stare
de evadare, o infracţiune cu intenţie indirectă al cărei maxim special este de
2 ani închisoare.

4. Primul termen al recidivei mici postcondamnatorii îl poate forma:

a) două condamnări de 4 luni şi una de 6 luni (toate definitive)
b) trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive şi susceptibile de a
fi executate separat.
c) trei infracţiuni comise pentru care legea prevede maximul pedepsei
pentru fiecare de 6 luni închisoare.

5. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de acele condamnării:

a) pentru care a intervenit reabilitatea de drept sau judecătorească
b) cu privire la infracţiunile comise din culpă simplă
c) cu privire la infracţiunile comise în timpul minorităţii, chiar dacă au fost judecate
pe timpul cât făptuitorul a devenit major
d) cu privire la infracţiunile comise cu praeterintenţie.

6. În cazul săvârşirii unei infracţiuni în stare de recidivă postexecutorie:

a) la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune se ţine seama de starea de recidivă
b) se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este
neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii, se poate adauga un spor de până la 7 ani
închisoare
c) se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special al pedepsei, când
aceasta este amenda.
d) se poate aplica un spor de cel mult 2/3 din maximul special al pedepsei, când aceasta
este amenda.

7. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările:

a) pronunţate pentru infracţiuni praeterintenţionate
b) pentru care a intervenit amnistia sau graţierea
c) pronunţate pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală.

8. Dacă infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei mari
postcondamnatorii a fost comisă în timpul executării pedepsei:
a) se stabileşte o pedeapsă pentru noua infracţiune, făcându-se abstracţie de starea de
recidivă, după care aceasta se contopeşte cu pedeapsa aplicată iniţial, putându-se aplica
la maximul special un spor de până la 7 ani de închisoare
b) dacă infracţiunea este săvârşită în stare de evadare, se contopesc pedepsele pentru
evadare cu pedeapsa pentru noua infracţiune şi cu restul de pedeapsă din infracţiunea
anterioară
c) contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de
pedeapsă rămasă neexecutată din condamnarea anterioară.

9. În cazul recidivei mari postexecutorii se poate adăuga un spor:

a) de până la 7 ani, când pedeapsa este închisoarea
b) de până la 2/3 din maximul special al pedepsei amenzii
c) de până la 5 ani, când pedeapsa este închisoarea
d) de până la 10 ani, când pedeapsa este închisoarea.

10. Pluralitatea intermediară este acea stare în care nu sunt îndeplinite condiţiile
privitoare la:
a) concursului de infracţiuni
b) recidiva postexecutorie
c) recidivea postcondamnatorie
d) concursului real eterogen.

11. În C. pen. român este incriminată recidiva:

a) specială
b) temporară
c) permanentă
d) generală.

12. Primul termen al recidivei mari postcondamnatorii îl poate constitui:

a) o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunţată pentru o
infracţiune comisă din culpă cu prevedere
b) o condamnare la pedeapsa închisorii de 6 luni, pentru o infracţiune intenţionată
c) o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronun ţată de o instanţă
judecătorească straină, pentru o infracţiune intenţionată, dacă această
hotărâre a fost recunoscută, potrivit dispozitiilor C.p.p.

Răspunsuri grile*: 1-b; 2-b; 3-c; 4-a,b; 5-a,b,c; 6-a,d; 7-c; 8-c; 9-b,d; 10-c; 11-b,d;
12-c;

VII. Speţe:
1. În sarcina lui X s-a reţinut că, fiind condamnat la 3 ani de închisoare
pentru o infracţiune intenţionată, după începerea executării pedepsei,
beneficiind de o întrerupere a executării acesteia, a săvârşit din nou o
infracţiune de furt potrivit art. 208 C. pen.
Arătaţi dacă inculpatul se află în stare de recidivă.Motivaţi
răspunsul.

2. Prin sent. pen. nr. 10/10.01.1996 a Trib. Vâlcea, X a fost condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art.
183 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) C. pen.
S-a reţinut, că, în data de 10.06.1995, X l-a lovit puternic cu pumnul în fa ţă pe
Y, care s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit, suferind un traumatism cranio-
cerebral în urma căruia a decedat.
Curtea de Apel Piteşti a admis apelurile procurorului şi inculpatului, a
desfiinţat în parte sentinţa şi a înlăturat aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b)
din C. pen., cu motivarea că în cauză nu există starea de recidivă în raport
cu prevederile art. 38 lin. 1 lit. a) din acelaşi cod.
Recursul în anulare este temeinic motivat şi poate fi admis?

3. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, în timp ce executa la locul de muncă
o pedeapsă de 6 luni închisoare, aplicată pentru o infracţiune de furt, a
săvârşit din nou o infracţiune de conducere fără permis a unui
autovehicul (art. 36 alin. 1 Decretul nr. 328/1966), pentru care legea prevedea
pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Să se arate cum trebuie stabilită şi aplicată pedeapsa în această
situaţie.

4. În sarcina lui X s-a reţinut faptul că, aflându-se în executarea pedepsei

de 2 ani închisoare, aplicată de Judecătoria Craiova, pentru o
infracţiune de furt, a evadat din punctul de lucru al penitenciarului, s-a
deplasat în sat, a pătruns prin spargerea geamului în magazinul de
textile şi încălţăminte, de unde a sustras mai multe obiecte de
încălţăminte şi o sumă de bani. Evadarea este incriminată în art. 269 C. pen.
şi pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani.
Să se arate dacă în această situaţie există stare de recidivă.

5. X a fost condamnat la un an închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare

corporală din culpă, prevăzută în art. 184 C. pen. şi la 6 luni închisoare
pentru infracţiunea de conducere fără permis a unui autovehicul, urmând ca, potrivit art.
33 lit a) şi 34 lit a) C. pen. să se execute un an de închisoare.
În acelaşi timp, s-a dispus revocarea executării pedepsei la locul
de muncă cu privire la pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată
inculpatului pentru o altă infracţiune din culpă. Prin aplicarea art. 40
coroborat cu art. 33 şi 34 C. pen., s-a contopit pedeapsa de un an
închisoare cu restul de 4 luni şi 10 zile rămas neexecut din pedeapda
de 8 luni închisoare.
Ce formă a pluralităţii de infracţiune există în speţă? Instanţa a
aplicat corect pedeapsa. Motivaţi răspunsul.

Răspunsuri speţe:
1. X se află în stare de recidivă postcondamnatorie, conform art. 37 alin.
1 lit.a) C.pen.

2. Recursul în anulare nu trebuia admis. În speţa de faţă suntem în prezenţa

unei recidive, chiar dacă cel de-al doilea termen al acesteia îl constituie
o infracţiune praeterintenţionată. Art. 38 din C.pen. se referă numai la
infracţiunile din culpă nu şi la cele comise cu praeterintenţie.
3. În speţă nu există stare de recidivă, ci o pluralitate intermediară,
deoarece nu este îndeplinit primul termen (o pedeapsă mai mare de 6
luni închisoare). Astfel, instanţa va revoca executarea pedepsei la locul
de muncă şi va contopi pedeapsa anterioară de 6 luni cu pedeapsa
stabilită pentru noua infracţiune; instanţa mai poate aplica şi un spor
conform art. 34 C.pen. Ceea ce s-a executat din pedeapsa anterioară
nu se va mai lua în calcul, conform principiului non bis in idem.

4. În această speţă există o stare de recidivă postcondamnatorie, potrivit

art. 37 lit. a) C.pen. astfel, sunt îndepliniţi ambii termeni ai recidivei.
Instanţa va aplica prevederile art. 39 alin. 3 C.pen.

5. În speţă există o pluralitate intermediară de infracţiuni, deoarece sunt

prezente infracţiuni comise din culpă. Aplicând pedeapsa pentru noua
situaţie, instanţa nu a mai ţinut seama şi de pedeapsa de 6 luni pentru
infracţiunea de conducere fără permis a unui autovehicul. Astfel,
instanţa trebuia să contopească pedeapsa executată la locul de muncă (8
luni închisoare) cu cele două sancţiuni de un an şi de 6 luni închisoare.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Precizaţi locul recidivei în cadul pluralităţii de infracţiuni.
2. Care sunt termenii recidivei?
3. Enumeraţi condamnările care nu atrag starea de recidivă.
4. Analizaţi expresiile „a se contopi” şi „a se cumula” din cadul sancţionării
recidivei.
5. Aplicarea pedepslor complementare în cazul recidivei.
6. Asemănări şi deosebiri între recidivă şi concursul de infracţiuni.
7.Asemănări şi deosebiri între concursul de infracţiuni, recidivă şi
pluralitatea intermediară. Importanţa distincţiei.
8. Analiza formei de vinovăţie în cazul recidivei.
9. Analizaţi expresia „abolitio criminis”.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Existenţa stării de recidivă în cazul persoanei juridice.
2. Aspecte critice privind sancţionarea recidivei.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Implicaţii juridice privind descoperirea ulterioară a stării de recidivă.
2. Justificarea existenţei unor categorii de condamnări care nu atrag starea
de recidivă.
C. Teme de licenţă:
1. Analiza recidivei ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni.
2. Analiza pluralităţii intermediare de infracţiuni în legislaţia română în raport
cu legislaţiile ţărilor europene.

NOTE:
SEMINARUL NR. 15
 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei I

I. Plan de seminar:
IA. Noţiuni generale
IB. Legitima apărare
IC. Starea de necesitate
ID. Constrângerea fizică şi morală
IE. Cazul fortuit

IA. Noţiuni generale:

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite
situaţii, stări, împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei, care
împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin
aceasta excluzând caracterul penal al faptei.
Acestea nu trebuie să se confunde cu cauzele care înlătură
răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile), caz în care fapta este
infracţiune şi doar consecinţa ei – răspunderea penală – este înlăturată.
De asemenea, aceste cauze nu trebuie să se confunde nici cu cu cauzele de
nepedepsire, care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind însă
infracţiune (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului,
denunţarea mitei de către mituitor, etc.).

Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

- după criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii sunt:
* cauze care privesc pericolul social
* cauze care privesc vinovăţia
* cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei
- după criteriul sferei de aplicare:
* cauze generale – care sunt prevăzute în partea generală a C.pen.: art.
44-51 C. pen., art. 12 C.pen. – abrogarea incriminării, art. 18¹ C.pen.;
* cauze speciale – care sunt prevăzute în partea specială a C.pen.: art.
6 alin. 1 C.pen. – lipsa dublei incriminări, art. 207 C.pen. – proba verităţii;
- după caracterul cauzelor:
* cauze reale – se referă la faptă şi se răsfrâng asupra tuturor
participanţilor (lipsa prevederii în legea penală);
* cauze personale – se referă la persoana făptuitorului şi produc
efecte numai în raport cu acesta (art. 44-51 C.pen.).
Asfel, pentru a fi în prezenţa unei cauze care înlătură caracterul penal
al faptei, trebuie să se comită o faptă căreia să îi lipsească una din cele
trei trăsături fundamentale ale sale (vinovăţia, pericolul social sau
preverea în lege).

IB. Legitima apărare (art. 44 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală
săvârşită în stare de legitimă apărare.
 Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol
grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o
locuinţă, încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin
semne de marcare.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării
sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul“.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- cel ce ripostează săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu
e săvârşită cu vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,
- aceasta apare ca o ripostă, determinată de necesitatea apărării valorilor
sociale periclitate.

c. Condiţii:
I. Condiţii privind atacul: acesta reprezintă o comportare violentă a
omului, o atitudine ofensivă, ce se materializează, de regulă, într-o
acţiune îndreptată împotriva unor valori sociale. Atacul trebuie să fie:
- material – realizat prin mijloace fizice menite să pericliteze valorile
sociale; nu se va îndeplini această condiţie dacă atacul este verbal sau
în scris care nu dau dreptul unei riposte legitime,
- direct – să creeze un pericol nemijlocit pentru valoare socială
ocrotită; atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un
obstacol (o uşă, un zid),
- injust – să fie lipsit de orice temei legal,
- imediat (iminent) – pe cale să se producă; atacul iminent este atacul
din momentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia,
perioadă în care apărarea este legitimă; după consumarea atacului,
apărarea nu mai este legitimă,
- atacul să fie îndreptat împotiva unei persoane, a
drepturilor acesteia sau împotiva unui interes public; aceste
drepturi pot privi viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea,
onoarea, averea; interesul public poate consta într-o stare, situaţie,
relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică,
- atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori
interesul public; caracterul grav al pericolului se apreciază în funcţie de
intensitatea acestuia şi de urmările ireparabile (pierderea vieţii,
distrugerea unor bunuri).
II. Condiţii privind apărarea: aceasta constă în fapta de a încerca
înlăturarea pericolului:
- apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de
legea penală sau sub forma unei tentative pedepsibile,
- apărarea să fie precedată de atac; simpla presupunere că
agresorul va dezlănţui un atac nu dă dreptul la o legitimă apărare,
- apărarea să se îndrepte numai împotriva agresorului
(împotiva vieţii, sănătăţii), iar nu împotriva bunurilor sale,
- apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului;
caracterul necesar al apărării trebuie analizat nu numai în raport cu
gravitatea atacului, ci şi cu posibilităţile celui atacat de a le înfrunta,
- apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului; aici se
are în vedere respectarea unei echivalen ţe între apărare şi atac; dacă apărarea
este vădit disproporţionată faţă de gravitatea atacului, fapta este
săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.

d. Depăşirea limitelor legitimei apărări:

Aceasta cunoaşte două forme:
- excesul justificat; acesta se întemeiază pe tulburarea sau temerea în
care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei (art. 44 alin. 4
C.pen.); ca natură juridică este o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei;
- excesul scuzabil; când depăşirea legitimei apărări nu se întemeiază
pe tulburare sau temere; în acest caz vom avea o circumstanţă
atenuantă legală generală prevăzută de art. 73 lit. a) C.pen.; acesta nu este
asimilat legitimei apărări.

e. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială:

I. Condiţii privind atacul:
- acesta trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere într-o
locuinţă, încăperere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin
semne de marcare, comisă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin
alte asemenea mijloace,
- acţiunea de pătrundere trebuie să se facă de către o persoană
fizică responsabilă neconstrânsă,
- acţiunea de pătrundere trebuie să fi început ori să fie în curs
de executare sau efectuată în întregime,
- acţiunea de pătrundere să se facă „fără drept”, în lipsa oricărui
temei legal,
- scopul atacului poate consta în orice interes sau bunuri juridice protejate penal.
II. Condiţii privind apărarea:
- aceasta constă în acţiunea prin care se respinge pătrunderea în
locurile prevăzute de lege şi să constea într-o faptă prevăzută de
legea penală,
- ca subiect al apărării putem menţiona: proprietarul, posesorul, o rudă
sau o persoană împuternicită a acestora sau orice altă
persoana care are în pază sau grijă locurile indicate în textul
de lege,
- în vederea respingerii pătrunderii, subiectul poate acţiona cu
instrumente pregătite din timp sau cu unele improvizate,
- scopul apărării îl constituie apărarea unei valori sociale,
- apărarea trebuie să fie necesară pentru respingerea atacului.

f. Efecte:
- fapta săvârşită în legitimă apărare nu constituie infracţiune
- nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală şi nici o altă formă de
răspundere juridică,
- produce efecte in rem,
- în cazul excesului justificat, răspunderea civilă nu este înlăturată
întotdeauna.

IC. Starea de necesitate (art. 45 C.pen.):

a. Definiţie: “Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală,
savârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de
la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important
al său ori al altuia sau un interes obştesc.
Nu este în stare de necesitate persoana care în momemtul când a săvârşit fapta
şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării
împotriva unui pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel,
anumite valori sociale, expres arătate de lege (de ex., spargerea unui
zid pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este
incendiată),
- pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite este generat de diferite
întâmplări: inundaţii, cutremure, incendii şi nu de atacul unei persoane
ca în cazul legitimei apărări.

c. Condiţii:
I. Condiţii privind pericolul: geneza acestuia este un eveniment întâmplător (un
incediu), dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti (un incediu
declanşat de un individ). Astfel, acesta trebuie să fie:
- iminent – pe cale să se producă; acesta poate permite luarea unor
măsuri de salvare mai înainte ca el să devină actual,
- să ameninţe valori sociale ca: viaţa, integritatea corporală,
sănătatea persoanei ori un bun important al acesteia ori un interes
obştesc,
Obs.- Pericolul poate ameninţa un bun important al său sau al altuia. Prin
“bun important” se înţelege acel bun care prin valoarea sa deosebită
artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare
din faţa pericolului. Pericolul iminent poate ameninţa şi interesul public a
cărui salvare constituie şi o îndatorire civică pentru orice persoană.
- inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală.

II. Condiţii privind acţiunea de salvare:

- să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală,
- acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a
pericolului; aceasta este considerată necesară când se efectuează între
momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea
acestuia; în aprecierea posibilităţii de înlăturare a pericolului în alt mod
trebuie să se ţină seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui care
desfăşoară acţiunea de salvare,
- prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat; în caz contrar, fapta constituie infracţiune şi atrage răspunderea
penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia
circumstanţa atenuată a depăşirii limitelor stării de necesitate,
- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană
care avea obligaţia de a înfrunta pericolul (pompieri, militari, medici).

d. Efecte:
- fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional,
căci nu este săvârşită cu vinovăţie,
- fapta de salvare a fost comisă sub imperiul constrângerii, iar făptuitorul nu a
acţionat cu voinţa liberă, ci sub ameninţarea pericolului şi de aceea nu
este vinovat,
- fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi deci nu
atrage răspunderea penală, dar în anumite situaţii poate atrage
răspunderea civilă,
- repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate
poate reveni persoanei salvate,
- produce efecte in personam.

ID. Constrângerea fizică şi morală (art. 46 C.pen.):

A. Constrângerea fizică (art. 46 alin. 1 C.pen.)
a. Definiţie: “Aceasta este presiunea pe care o forţă căreia nu i se poate rezista
o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât
aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitate
fizică să acţioneze astfel”.
Ex. – militarul sechestrat care nu se poate prezenta la unitatea militară la data şi ora
stabilită.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- sub imperiul constrângerii fizice sau forţei majore, persoana este împiedicată
să acţioneze,
- cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul
constrângerii fizice sunt fapte de inacţiune,
- făptuitorul este împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale,
- pot fi săvârşite şi fapte de acţiune când făptuitorul este un simplu
instrument la comanda unei energii străine (de ex., o persoană este
împiedicată şi cade peste un copil vătămându-l).

c. Condiţii:
- să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane; acţiunea de
constrângere poate proveni din partea altei persoane (imobilizare,
sechestrare), din partea unui animal (un câine dresat care imobilizează
făptuitorul), ori din partea unui eveniment (inundaţie, cutremur) care
răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului,
- constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista; dacă
există posibilitatea de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat
la aceasta,
- sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută
de legea penală.

d. Efecte:
- fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu
are caracter penal pentru că îi lipseşte vinovăţia,
- vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune,
- fapta nefiind infracţiune nu atrage răspunderea penală; răspunderea
civilă este şi ea înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a exercitat
constrângerea,
- produce efecte in personam.

B. Constrângerea morală (art. 46 alin. 2 C.pen.)

a. Definiţie: “Aceasta constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu
un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub
imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală”.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului volitiv,
- sub imperiul ameninţării cu un pericol grav cel ameninţat nu mai are
libertatea de voinţă şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

c. Condiţii:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul
unei constrângeri exercitată prin ameninţare,
- să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav; aceasta creează persoanei ameninţate un sentiment de
teamă sub imperiul căreia săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală,
care are de ales între:
* să sufere răul grav cu care este ameninţată sau
* să săvârşească fapta ce i se pretinde
- ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris; pericolul grav cu care se
ameninţă poate privi: viaţa, integritatea corporală, libertatea,
demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.

d. Efecte:
- fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este
infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie,
- nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului,
- nefiind infracţiune nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului;
răspunderea civilă este şi ea înlăturată, dar poate fi atrasă celui care a
exercitat constrângerea,
- produce efecte in personam.
IE. Cazul fortuit (art. 47 C.pen.):
a. Definiţie: “Acesta desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care
acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care
acea persoana nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei
energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută”.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv,
- specific pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei
persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită
intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care
produce în fapt acel rezultat,
- imposibilitatea de prevedere este generală şi obiectivă şi ţine de limitele
generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere,
- împrejurările fortuite se pot datora:
* fenomenelor naturii (cutremure, furtuni)
* tehnicizării activităţilor umane (defectarea unui mecanism)
* conduitei imprudente a unei persoane (apariţia bruscă în faţa unui
autovehicul în viteză, a unei persoane)
* stării maladive a unei persoane (atac de cord)
- împrejurarea imprevizibilă poate fi:
 * anterioară acţiunii făptuitorului
* concomitentă acţiunii făptuitorului
* subsecventă acţiunii făptuitorului.
- nu trebuie confundat cu culpa simplă: în ambele cazuri făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, dar în cazul culpei simple trebuia şi
putea să îl prevadă.

c. Condiţii:
- rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei
împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului,
- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a produs rezultatul,
- fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat
intervenţiei imprevizibile a unei energii străine să fie prevăzută de
legea penală.

d. Efecte:
- fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este
infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei,
- operează in rem faţă de toţi participanţii,
- înlătură răspunderea penală şi pe cea civilă. Se poate atrage
răspunderea civilă persoanei care se face vinovată de defecţiunea ce a
dus la comiterea faptei (răspunderea terţului).

II. Idei fundamentale:

1. Existenţa cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este
determinată de lipsa unei trăsături fundamentale ale acesteia: pericolul
social concret, vinovăţia sau prevedere în lege a faptei.
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt prevăzute expres
de legiuitor, nefăcând din stabilirea lor un atribut al organului de
cercetare penală, procuror sau judecător.
3. Legitima apărare are ca principală caracteristică proporţionalitatea
dintre intensitatea atacului şi cea a apărării.
4. Starea de necesitate se caracterizează prin existenţa unui pericol iminent
care pune în pericol anumite valori sociale.
5. Constrângerea în dreptul penal îmbracă două forme: fizică şi morală; ambele
conducând la lipsa infracţiunii.
6. Cazul fortuit se caracterizează prin imposibilitatea subiectivă şi obiectivă a
făptuitorului de a prevederea rezultatul periculos al faptei sale.

III. Vocabular specific:

1225asistenţă juridică – aceasta manifestă dreptul de apărare al
învinuitului sau inculpatului în tot cursul procesului penal,
1226bonae fidei iudicia – „judecăţi de bună credinţă”,
1227casus maior – caz major, forţă majoră,
1228conditio sine qua non – condiţie fără de care,
 1229constrângere – imposibilitate de a acţiona conform propriei voinţe,
1230cui prodest? – cui serveşte?
1231damnum fatale – pagubă sau daună fatală,
1232dolus – înşelăciunea, desemnează mijloace viclene prin care o
parte determină pe cealaltă să facă un act juridic,
1233execeptio rei iudicate – excepţia lucrului judecat,
1234fortuit – imprevizibil, forţat,
1235imunitate (lat. imunitas) - nepedepsire,
1236legitim – legal, justificat,
1237necesitate – nevoie,
1238quod erat demonstrandum – ceea ce era de demonstrat.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 44 alin. 3 C.pen. coroborat cu art. 73 lit a) C.pen.,
- Art. 45 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 18 C.pen,
- Art. 46 alin. 1 C.pen coroborat cu 189 C.pen.,
- Art. 46 alin. 2 C.pen coroborat cu 193 C.pen.,
- Art. 47 C.pen coroborat cu 19 pct. 2 lit b) C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Legitima apărare: definiţie şi caracterizare.
2. Condiţiile legitimei apărări: condiţii privind atacul.
3. Condiţiile legitimei apărări: condiţii privind apărarea.
4. Depăşirea limitelor legitimei apărări.
5. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială: condiţii
privind atacul.
6. Condiţiile în cazul legitimei apărări, modalitatea specială: condiţii
privind apărarea.
7. Efectele legitimei apărări.
8. Starea de necesitate: definiţie şi caracterizare.
9. Starea de necesitate: condiţii privind pericolul.
10. Starea de necesitate: condiţii privind acţiunea de salvare.
11. Efectele stării de necesitate.
12. Constrângerea fizică: definiţie şi caracterizare.
12. Condiţiile constrângerii fizice.
13. Efectele constrângerii fizice.
14. Constrângerea morală: definiţie şi caracterizare.
15. Condiţiile constrângerii morale.
16. Efectele constrângerii morale.
17. Cazul fortuit: definiţie şi caracterizare.
18. Condiţiile cazului fortuit.
19. Efectele cazului fortuit.
VI. Grile:
1. Se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta penală:
a) pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel,
viaţa sau integritatea corporală a unei persoane
b) pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat
împotriva altei persoane
c) depăşind limitele unei apărari proporţionale cu gravitatea pericolului
şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, deoarece se afla într-o
stare de tulburare sau temere.

2. Există legitimă apărare dacă:

a) atacul este îndreptat asupra unui bun al celui care ripostează
b) atacul este verbal sau scris
c) atacul este dezlănţuit de un iresponsabil şi cel care ripostează cunoaşte
acest lucru
d) atacul pune în pericol grav persoana celui atacat ori interesul obştesc.

3. Atacul din legitima aparare se poate îndrepta:

a) numai împotriva victimei care comite o faptă penală
b) împotriva altei persoane
c) împotriva unui interes obştesc.

4. Constituie cauze de impunitate:

a) cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
b) împiedicarea de către participant a consumării faptei
c) retragerea mărturiei mincinoase intervenită oricând
d) împiedicarea de către faptuitor a producerii rezultatului, împiedicare ce
a avut loc mai înainte sau ulterior descoperirii faptei.

5. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) pericolul iminent este urmarea nemijlocită a unei activităţi omenşti
responsabile îndreptate împotriva unei persoane
b) pericolul este iminent
c) pericolul iminent ameninţă orice bun al persoanei.

6. Fapta săvârşită în legitimă apărare:

a) nu atrage răspunderea penală
b) nu atrage răspunderea civilă
c) atrage răspunderea civilă, în anumite cazuri, când sunt îndeplinite
condiţiile excesului justificat.

7. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) pericolul este inevitabil
b) fapta nu este săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul
c) acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei penale constituie singurul
mijloc de înlăturare a pericolului.

8. Fapta comisă în stare de necesitate:

a) înlătură răspunderea penală
b) înlătură răspunderea civilă, în toate cazurile
c) înlătură răspunderea civilă, în toate cazurile când pericolul s-a produs
prin fapta persoanei vătămate.

9. Există constrângere fizică dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) făptuitorul nu a putut rezista constrângerii fizice
b) acţiunea de constrângere provine numai de la o persoană
c) constrângerea fizică nu a putut fi înlăturată în alt mod.

10. Constituie condiţii ale constrângerii morale:

a) când există o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav
b) dacă pericolul vizează persoana făptuitorului sau a altuia
c) când pericolul grav cu care se ameninţă nu poate fi înlăturat altfel decât prin
comiterea faptei pretinse.

11. Constituie condiţii ale cazului fortuit:

a) dacă făptuitorul a fost în imposibilitatea de a prevede intervenţia
împrejurării care a produs rezultatul
b) dacă fapta comisă este prevăzută de legea penală
c) când rezultatul socialmente periculos al faptei este consecinţa intervenţiei unei
împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.

12. Se prezumă că este în legitimă apărare:

a) acela care comite fapta pentru a respinge p ătrunderea fără drept a unei
persoane prin viclenie într-o încăpere
b) acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei
persoane prin efracţie într-o dependinţă a unei locuinţe sau încăperi
c) acela care comite fapta pentru a respinge p ătrunderea fără drept a unei
persoane prin violenţă într-o locuinţă.

Răspunsuri grile*: 1- b,c; 2 - d; 3 – b,c; 4 – b; 5 – b; 6 – a,c; 7 – a,b,c; 8 – c; 9 – a;

10 - a,b,c; 11 – a,b,c; 12 – a,b,c;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. Instanţa a reţinut în fapt că, după ce a făcut scandal la o petrecere şi
era condus spre ieşirea din imobil, inculpatul X a scos un cuţit din
buzunar şi a aplicat cu el o lovitură în abdomen lui Y doborându-l.
Întrucât inculpatul a continuat să ameninţe cu cuţitul pe cei din jur,
într-un moment în care intenţiona să aplice o lovitură de cuţit unei
persoane, vărul acesteia, inculpatul Y a reuşit să-l dezarmeze, lovindu-
l cu o bâtă peste mâna în care ţinea cuţitul, provocându-i astfel o
fractură a antebraţului.
Inculpatul X a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea
de omor prevăzută în art. 20 raportată la art. 174 C.pen., iar inculpatul
Y a fost achitat de învinuirea de săvârşire a infracţiunii de vătămare
corporală, constatându-se că el s-a aflat în legitimă apărare. Împotriva
acestei sentinţe a declarat recurs procurorul, cu motivarea că
achitarea inculpatului Y este greşită, fapta săvârşită de el nefiind o
legitimă apărare ci o depăşire a limitelor legitimei apărări (art. 73 lit.a)
C. pen.)
Recursul procurorului era întemeiat sau nu?

2. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută

în art. 174 C.pen. S-a reţinut că, în ziua de 01.01.2000, convenind cu
victima să fie angajat cioban la acesta, inculpatul i-a dat actele de
identitate. Neînţelegându-se asupra salariului, inculpatul a cerut să i se
restituie actele de identitate.
La refuzul victimei de a-i restitui actele, inculpatul a atacat-o. Pentru a se apăra,
victima a scos un briceag, moment în care inculpatul i-a aplicat mai
multe lovituri în cap cu o piatră. Victima a încetat din viaţă, decesul
datorându-se traumatismului cranio cerebral cu fractură de boltă şi
bază a craniului, dilacerare şi contuzie cerebrală.
Apelul declarat de inculpat a fost respins. Inculpatul a declarat recurs pe motivul
că a acţionat în legitimă apărare şi în consecinţă a solicitat să fie
achitat.
Fapta a fost ori nu săvârşită în legitimă apărare?

3. X surprinzându-şi soţia împreună cu Y într-o pădurice din apropierea

locuinţei, a aplicat acestuia mai multe lovituri cu baltagul pe care-l
avea asupra sa, provocându-i moartea. S-a mai reţinut că în momentul
surprinderii, victima, care se afla culcată pe iarbă împreună cu soţia
inculpatului, s-a ridicat şi a pus mâna pe un arc pe care îl pregătise la
îndemână, dar nu a mai avut posibilitatea să-l folosească, întrucât
inculpatul s-a repezit şi a început să lovească cu baltagul. În apărarea
sa, X a invocat prevederile art. 44 alin. 3 C. pen.
Ce urma să decidă instanţa de judecată?

4. X, fiind condamnat la 3 luni închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută de

art. 208 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 şi art. 76 C. pen.,
săvârşită prin aceea că a sustras de la o societate comercială la care
era angajat în calitate de conducător auto 5 saci cu furaje concentrate,
inculpatul invocă, în recurs starea de necesitate susţinând că a comis
fapta din cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară a sa
şi membrilor familiei sale.
Ce urma să decidă instanţa de recurs?

5. X a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a

transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită şi a
cărui locuinţă şi bunurile personale erau supuse pericolului de
inundaţie. Fiind trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de
conducere fără permis, inculpatul s-a apărat afirmând că a acţionat în
stare de necesitate.
Apărarea inculpatului poate fi luată în seamă de instanţa de
judecată?

6. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru conducerea unui autovehicul pe

drumurile publice având în sânge o îmbibaţie de alcool ce depăşeşte
limita legală. În instanţă inculpatul a susţinut că în momentul săvârşirii
faptei s-a aflat în stare de necesitate întrucât a efectuat deplasarea
pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer.
Fapta inculpatului a fost sau nu săvârşită în stare de necesitate?

7. Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de

vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 C.pen. şi pentru
săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută în
art. 38 alin. 1 din Decretul nr. 328/1996. S-a reţinut că, circulând cu
viteză, a accidentat grav pe o persoană care se angajase în
traversarea drumului aproape de zona marcată şi a părăsit locul
accidentului. În timpul urmăriri penale şi în faza de judecată, inculpatul
a susţinut că a părăsit locul accidentului pe care îl provocase pentru a
se salva pe sine şi persoanele aflate în autoturism, de la pericolul creat
de un grup de ţigani care, adunaţi în faţa locului, începuseră să arunce
cu pietre asupra maşinii sale.
Pot fi incidente în cauză dispoziţiile art. 45 C.pen.?

8. Inculpatul X, care se afla la conducerea Direcţiei cercetări penale din fostul

Departament al Securităţii Statului, a ordonat unor ofiţeri din
subordinea sa să înceapă ancheta penală şi să fie introduse în arest,
patru persoane care au răspândit manifeste în perioada 23.11.–
20.12.1989.
Inculpatul, a primit, la rândul său, ordinul de a nu pune în liberate pe
cei reţinuţi, de la fostul adjunct ala ministrului de interne.
Prima instanţă l-a achitat pe inculpat pentru infracţiunea de
arestare nelegală soluţie confirmată în apel, pe considerentul că
acesta, datorită condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub
imperiul unei puternice temeri pentru sine şi pentru familia sa, orice
insubordonare presupunând reacţii grave pentru ei din partea
organelor superioare. Împotriva acestor hotărâri procurorul a declarat
recurs.
Hotărârea primei instanţe şi a celei de apel sunt legale şi
temeinice?

9. S-a reţinut în sarcina inculpatului că a comis acte de complicitate la

infracţiunea de delapidare. În faţa instanţei, el a susţinut că a săvârşit
fapta sub imperiul constrângerii morale şi anume datorită temerii pe
care i-a inspirat-o ameninţarea gestionarului, autor al delapidării, că îl
va îndepărta din serviciu dacă nu-i va da concurs, deoarece el este
recidivist.
Apărarea inculpatului este întemeiată sau nu?

10. X a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă

prevăzută în art. 189 alin. 2 C.pen. S-a reţinut că în seara zilei de
7.08.1995, circulând cu autoturismul pe şoseaua ce străbate satul
Şerbăuţi, inculpatul a trecut peste victimă care, din cauza stării de
ebrietate, adormise pe carosabil, provocându-i moartea.
Condamnarea fost reţinută în apelul inculpatului. În recursul declarat,
X a invocat aplicarea dispoziţiilor art. 47 C.pen. referitoare la cazul
fortuit.
Recursul inculpatului este întemeiat?

Răspunsuri speţe:
1. Recursul procurorului nu era întemeiat.
2. În speţă nu există legitimă apărare.
3. Instanţa va trebui să respingă reţinerea legitimei apărări.
4. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate.
5. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate.
6. Fapta nu a fost comisă în stare de necesitate.
7. Nu se poate reţine existenţa stării de necesitate.
8. Hotărârea primei instanţe şi a celei de apel sunt greşite.
9. Apărarea inculpatului nu este întemeiată.
10. Recursul inculpatului nu este întemeiat.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
2. Precizaţi condiţiile atacului în cazul legitimei apărări, forma generală.
3. Enumeraţi caracteristicile apărării în cazul legitimei apărări, forma
specială.
4. Precizarea formelor în care se poate depăşi legitima apărare; consecinţe.
5. Persoanele care au obligaţia de a înfrunta pericolul specific stării de
necesitate.
6. Caracteristicile constrângeii.
7. Raportul dintre cazul fortuit şi culpa simplă.
8. Comparaţie între legitima apărare şi circumstanţa provocării.
9. Condiţiile de existenţă ale cazului fortuit.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Specificul legitimei apărări în cadrul cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei.
2. Analiza pericolului specific stării de necesitate.
3. Subiecţii şi alte elemente care pot realiza constrângerea fizică şi/sau
morală.
4. Împrejurări, strări şi circumstanţe ce pot determina existenţa unui caz
fortuit.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Asemănări şi deosebiri între legitima apărare şi starea de necesitate.
2. Comparaţie între cele două posibilităţi ale depăşirii limitei legitimei
apărări: excesul justificat şi execesul scuzabil.
3. Comparaţie între cazul fortuit şi culpa simplă.
4. Raportul dintre constrângerea fizică şi lipsirea de liberatate în mod ilegal.
5. Raportul dintre constrângerea morală şi ameninţare.
C. Teme de licenţă:
1. Legitima apărare în dreptul penal român.
2. Starea de necesitate, cauză generală de înlăturare a caracterului penal al
faptei.
3. Constrângerea fizică şi morală şi efectele sale privind incidenţa
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunea.
4. Cazul fortuit şi implicaţiile sale asupra existenţei infracţiunii.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 16
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei II

I. Plan de seminar:
IA. Iresponsabilitatea
IB. Beţia
IC. Minoritatea
ID. Eroarea de fapt

IA. Iresponsabilitatea (art. 48 C.pen.):

a. Definiţie: “Este starea de incapacitate psihico-fizică a unei persoane care nu
poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele”.

b. Caracterizare:
- ea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv,
când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau
inacţiunilor ei, cât şi sub raport volitiv când nu-şi poate determina şi dirija
în mod normal existenţa,
- incapacitatea psihică se poate datora:
* unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăţilor psihice
(idioţenia, infantilism, cretinism, debilitate mintală)
* unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic)
* unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stări de inconştienţă
datorate alcoolului, substanţelor stupefiante).
- ea poate fi:
* permanentă sau trecătoare
 * congenitală sau survenită
- constatarea existenţei iresponsabilităţii se face de căre medicii specialişti, pe
baza concluziilor cărora organele judiciare stabilesc dacă persoana
răspunde sau nu penal pentru fapta săvârşită.

c. Condiţii:
- făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală ş/sau volitivă cu
privire la acţiunile sau inacţiunile lui (nu are discernământ sau este în stare
de inconştienţă),
- starea de incapacitate psihică să fie totală,
- starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei; nu
poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de
stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Dacă
în momentul săvârşirii faptei făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică
intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvărşirea faptei, aceasta
nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei,
- incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale
ori altor cauze,
- fapta săvărşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori
volitivă să fie prevăzută de legea penală.

d. Efecte:
- fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de iresponsabilitate
nu este infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, factorul
intelectiv sau volitiv, ori ambele,
- este o cauză personală şi deci produce efecte in personam şi nu se
răsfrânge asupra participanţilor,
- înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlătură şi
răspunderea penală,
- nu înlătură răspunderea civilă,
- iresponsabilului i se poate aplica o măsură cu caracter medical.

IB. Beţia (art. 49 C.pen.):

a. Definiţie: “Este o stare psiho-fizică a persoanei datorată efectelor pe care
le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite
substanţe excitante ori narcotice consumate ori introduse în corpul
său”.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv,
- influenţează răspunderea penală
- legea face deosebire între beţie şi iresponsabilitate provenită din starea de beţie,
- dacă beţia duce la iresponsabilitate se înlătură caracterul penal al
faptei,
- dintre toate formele de beţie, singura care înlătură caracterul penal este beţia
completă fortuită.

c. Felurile beţiei:
- după atitudinea persoanei:
* accidentală (involuntară/fortuită) – provocată independent de voinţa
persoanei
* voluntară – provocată cu ştirea celui în cauză; aceasta poate fi
după consecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii
penale:
* simplă – care poate fi o circumstanţă atenuantă căci făptuitorul
în momentul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să
săvârşească o infracţiune,
* preordinată (premeditată) – care este întotdeauna o circumstanţă
agravantă deoarece persoana şi-a provocat această stare cu intenţia să
săvârşească o infracţiune (art. 75 lit e) C. pen.)
- după gradul de intoxicaţie:
* completă – care se caracterizează prin paralizarea aproape completă a
energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice
* incompletă – care se caracterizează prin aceea că intoxicaţia este într-
o fază incipientă, determinând numai o slăbire a autocontrolului
persoanei.
- după provenienţa sa:
* provocată de alcool (intoxicaţie etilică)
* provocată de stupefiante sau alte substanţe (beţia rece).

d. Condiţii:
- făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte
substanţe,
- starea de beţie să fie accidentală, involuntară, fortuită,
- starea de beţie să fi fost completă,
- fapta săvârşită în această stare să fie prevăzută de legea penală.

e. Efecte:
- fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune,
fiind săvârşită fără vinovăţie,
- înlătură caracterul penal al faptei,
- înlătură răspunderea penală,
- produce efecte in personam,
- dacă beţia a fost provocată de o altă persoană, aceasta va răspunde
pentru participaţie improprie,
- înlătură şi răspunderea civilă, numai dacă nu se constată o culpă a
făptuitorului,
- când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al
faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poate constitui o circumstanţă
atenuată.
IC. Minoritatea (art. 50 C.pen.):
a. Definiţie: “Este starea de incapacitate psihică în care se găseşte făptuitorul
minor, datorită insuficienţei sale dezvoltări psihofizice, care în
momentul săvărşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise
vârsta pentru a răspunde penal”.

b. Caracterizare:
- minorul nu are capacitatea psihofizică responsabilă,
- conform art. 99 C.pen.:
“minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal
minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă
se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
- se deosebeşte de iresponsabilitate, deoarece existenţa acesteia se
datorează alienaţiei mintale sau altor asemenea cauze, iar lipsa
vinovăţiei la minoritate se datorează acelei stări normale în care se
găseşte persoana într-o perioadă a vieţii sale,
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are
responsabilitate penală, iar cel care are vârsta între 14 şi 16 ani este
prezumat relativ,
- dovada discernământului incubă acuzării.

c. Condiţii:
- să să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,
- făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile
legale pentru a răspunde penal; această condiţie presupune ca la data
săvârşirii faptei minorul să nu aibă împlinită vârsta de 14 ani; condiţia
este îndeplinită şi atunci când minorul avea vârsta între 14 şi 16 ani şi
nu se constatase săvârşirea faptei cu discernământ,
- înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungesc în timp
(infracţiuni continue, continuate, de obicei). După împlinirea vârstei de
14 ani va fi posibilă numai dacă se dovedeşte discernământul în
săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor care au fost comise după
împlinirea vârstei de 14 ani,
- în cazul infracţiunilor progresive este înlăturat caracterul penal dacă în
momentul comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă
rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste.

d. Efecte:
- înlătură caracterul penal datorită lipsei vinovăţiei,
- minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra
participanţilor la săvârşirea faptei,
- când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori
sprijinit cu intenţie de alţi participanţi se realizează condiţiile
participaţiei improprii,
- înlătură răspunderea penală ,
- răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut
sub îngrijire ori pază pe minor şi dacă se reţine culpa acestora,
- faţă de minor se pot lua măsuri de ocrotire.

ID. Eroarea de fapt (art. 51 C.pen.):

a. Definiţie: “Este reprezentarea greşită, de către cel ce săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul săvârşirii faptei,
reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a
unor date ale realităţii”.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală de înlăturare a caracterului penal al faptei,
datorită lipsei vinovăţiei, al factorului intelectiv,
- astfel, reprezentarea greşită a realităţii din momentul săvârşirii faptei are
influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului, putând chiar să o înlăture,
- în această situaţie făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar
voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale realităţii,
săvârşind o faptă prevăzută de legea penală,
- eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala; acela care are o îndoială, trebuie mai
întâi să o clarifice şi numai după aceea să acţioneze, în caz contrar va
răspunde pentru fapta comisă cu intenţie indirectă.

c. Feluri:
- după obiectul asupra căruia poartă:
* eroarea de fapt – când poartă asupra unor date ale realităţii (stări,
situaţii, împrejurări)
* eroarea de drept – când poartă asupra unor norme juridice
Deosebirea dintre ele prezintă importanţă sub raportul consecinţelor juridice
pe care le generează fiecare: eroarea de fapt înlătură caracterul penal
al faptei, pe când eroarea de drept nu.
- după factorii care determină eroarea:
* eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă – reprezintă o stare psihică
determinată de lipsa de cultură
* amăgirea sau inducerea în eroare – reprezintă o stare psihică
determinată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra
alteia
- după consecinţele ce le poate avea:
* eroare esenţială – când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o
justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia
* eroare neesenţială – când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în
eroare şi reprezintă o circumstanţă atenuantă
- după obiectul asupra căruia poartă şi după consecinţele ce le
pot avea:
* eroare principală – când priveşte date de fapt referitoare la elemente
constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa
infracţiunii
* eroare secundară – când priveşte o stare, situaţie ce reprezintă o
circumstanţă
Deosebirea prezintă importanţă sub raportul consecinţelor: eroarea
principală poate conduce la inexistenţa infracţiunii, iar eroarea
secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanţei
agravante respective
- după posibilitatea de evitare:
* eroare de neînlăturat sau invincibilă – care nu poate fi înlăturată
indiferent de diligenţa depusă de făptuitor
* eroare vincibilă sau înlăturabilă – care poate fi înlăturată dacă
făptuitorul este diligent
Deosebirea prezintă importanţă sub aspectul consecinţelor: eroarea
invincibilă înlătură caracterul penal al faptei, iar cea vincibilă nu îl
înlătură afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se
săvârşesc cu intenţie.

* În art. 51 din C.pen. legiuitorul a reglementat:

- eroarea de fapt principală,
- eroarea de fapt secundară,
- eroarea de drept

A. Eroarea de fapt
Aceasta poate privi:
- o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal
al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal
- o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată
această circumstanţă, fapta rămânând infracţiunea în varianta tip.

a. Caracterizare:
- nu este înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra
identităţii persoanei – în cazul infracţiunilor contra persoanei (error in
persona) sau asupra obiectului material al infracţiunii,
- nu se confundă cu îndoiala,
- când starea este o circumstanţă agravantă, eroarea va duce numai la înlăturarea
acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă.

b. Condiţii:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală,
- făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii, existenţa unei
stări sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei,
- starea care constituie obiectul erorii trebuie să fie un element constitutiv al
infracţiunii ori o circumstanţă a ei,
- eroarea să existe pe toată perioada comiterii faptei.
c. Efecte:
I. asupra unui element constitutiv al infracţiunii:
- înlătură caracterul penal al faptei şi răspunderea penală, datorită lipsei
vinovăţiei,
- nu poate exista vinovăţie când făptuitorul nu a avut reprezentarea
caracterului periculos al faptei,
- în cazul faptelor incriminate şi săvârşite din culpă, eroarea de fapt nu înlătură
caracterul penal, decât dacă se constată că ea nu provine din culpă,
- produce efecte in personam.
II. asupra circumstanţelor agravante:
- când eroarea poartă asupra unui element agravant al infracţiunii, ea are
ca efect înlăturarea acelui element circumstanţial,
- nu se înlătură caracterul penal al faptei, ci numai caracterul agravant al ei.

B. Eroarea de drept
Constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme
juridice şi are efecte diferite după cum ea poartă asupra unei norme
penale sau norme extrapenale.
Eroarea cu privire la o normă penală (“eroarea de drept penal”) nu înlătură
caracterul penal al faptei. Este consecinţa firească a faptului că legea
penală trebuie cunoscută de toţi destinatarii care trebuie să-şi
conformeze conduita exigenţelor ei.
În acest sens amintim principiul potrivit căruia “nu se poate invoca
necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră –
nemo censetur legem ignorare”.
Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efecte ca şi
eroarea de fapt, adică înlăturarea caracterului penal al faptei.
Ea este posibilă numai în situaţiile în care legea penală prevede ca
element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte “pe
nedrept”, sau “contra dispoziţiilor legale”.

II. Idei fundamentale:

1. Iresponsabilitatea nu trebuie confundată cu starea de minoritate a
făptuitorului.
2. Beţia, în dreptul penal, poate îmbrăca trei forme: cauză de înlăturare
a caracterului penal al faptei, circumstanţă agravantă şi/sau
atenuantă.
3. Numai eroarea de fapt principală înlătură caracterul penal al întregii fapte.
4. Eroarea de drept penal nu înlătură răspunderea penală.

III. Vocabular specific:

1239abulie (gr. a – „fără” şi boule –„voinţă”)– o tulburare a voinţei, ce
constă în scăderea sau pirderea voinţei şi posibilităţii de
mobilizare ale individului; abulia este o boală psihică,
caracterizată prin pierderea controlului persoanei, putând comite
fapte antisociale de un mare sadism,
 1240alibi (lat. în altă parte) – dovadă sau mijloc de apărare prin care o
persoană îşi dovedeşte nevinovăţia,
1241 emoţie (lat. emovere) – una din formele afectivităţii alături de
sentimente, pasiuni,
1242error in persona – greşeală în persoană,
1243error iuris – eroare de drept,
1244faptă putativă – este acea activitate a unei persoane care are caracter
infracţiona numai în mintea acesteia, în realitate ea nefiind
infracţiune,
1245furiosi nulla voluntas est – nebunul nu are nici o vină,
1246incapacitate – nepriceprea sau neputinţa de a desfăşura o activitate,
1247inconştienţă – lipsa conştiinţei, a cunoşterii de sine şi a lumii
înconjurătoare, fiind o manifestare patologică din cauza alienaţiei
mintale sau a altor cauze,
1248nemo censetur legem ignorare – nimeni nu are voie să nu cunoască
legea,
1249somnambulism (lat. somnus – somn şi ambulare – a merge) – stare de
somn cu caracter patologic, constând în desfăşurarea de
activităţi de care nu-şi mai aminteşte la trezire; faptele prevăzute
de legea penală comise în această stare nu sunt infracţiuni.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 48 C.pen. coroborat cu art. 50 C.pen.,
- Art. 49 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 74 alin. 2 C.pen,
- Art. 49 alin. 2 C.pen coroborat cu 75 lit e) C.pen.,
- Art. 50 C.pen coroborat cu 99 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Iresponsabilitatea: definiţie şi caracterizare.
2. Condiţiile iresponsabilităţii.
3. Efectele iresponsabilităţii.
4. Beţia: definiţie şi caracterizare.
5. Felurile beţiei.
6. Condiţiile beţiei.
7. Efectele beţiei.
8. Asemănări şi deosebiri între beţie şi iresponsabilitate.
9. Minoritatea: definiţie şi caracterizare.
10. Condiţiile minorităţii.
11. Efectele minorităţii.
12. Eroarea de fapt: definiţie şi caracterizare.
13. Felurile erorii.
14. Eroarea de fapt: caracterizare şi condiţii.
15. Efectele erorii de fapt.
16. Eroarea de drept.
VI. Grile:
1. Beţia este cauză care înlătură caracterul penal al faptei, dacă:
a) este involuntară şi completă
b) este involuntară, incompletă
c) este voluntară, simplă, completă.

2. Condiţiile iresponsabiliăţii penale sunt:

a) starea de incapacitate psihică să existe în momentul comiterii faptei
b) incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale
ori altor cauze
c) făptuitorul să aibă incapacitatea psihică, intelectuală şi volitivă cu
privire la acţiunile sau inacţiunile lui.

3. Înlătură caracterul penal al faptei:

a) eroarea de drept cu privire la o normă de drept penal
b) eroarea de drept cu privire la o normă extrapenală
c) eroarea de fapt.

4. Înlătură caracterul penal al faptei:

a) lipsa de pericol social a unei infracţiuni
b) proba veritatii ( art. 207 C.pen.)
c) constrângerea făptuitorului la infracţiunea de dare de mită.

5. Se prezumă relativ ca nu are discernământ în raport cu faptele sale:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
b) minorul între 14 şi 18 ani
c) minorul între 14 şi 16 ani.

6. Minorul poate răspunde penal:

a) numai la vârsta de 16 ani
b) pentru fapte comise înainte de 14 ani, dar numai dac ă a acţionat cu
discernământ
c) de la vârsta de 14 ani.

7. Beţia voluntară preordinată completă:

a) constituie numai circumstanţă agravantă
b) poate fi circumstanţă agravantă
c) poate fi circumstanţă atenuată.

8. Beţia voluntară completă:

c) constituie numai circumstanţă agravantă
b) poate fi circumstanţă agravantă
c) poate fi circumstanţă atenuată.

9. Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal:

a) dacă se dovedeşte că în raport cu fapta comisă a avut discernământ
b) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general
c) dacă se dovedeşte că are discernământ, în general, dar în raport cu
fapta comisă nu a avut discernământ.

10. Eroarea care priveşte o împrejurare ce reprezintă o circumstanţă de

comitere a faptei penale:
a) înlătură caracterul penal al faptei
b) înlătură răspunderea penală
c) înlătură aplicarea circumstanţei atenuante, când acea împrejurare
constituie o circumstanţă atenuantă
d) înlătură aplicarea circumstanţei agravante, când acea împrejurare
constituie o circumstanţă agravantă.

11. Eroarea de fapt asupra obiectului material, în cazul infrac ţiunilor contra
persoanei:
a) înlătură caracterul penal al faptei
b) atrage răspunderea penală
c) nu atrage răspunderea penală.

12. Pentru a fi înlăturat caracterul penal al faptei comise din culpă:

a) eroarea de fapt poate să fie imputabilă făptuitorului
b) eroarea de fapt nu trebuie să fie imputabilă făptuitorului.

Răspunsuri grile*: 1- a; 2 – a,b,c ; 3 – b,c; 4 – a,b,c; 5 – c; 6 – c; 7 – a; 8 – b,c; 9 –

a; 10 - d; 11 - b; 12 - b;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. În speţă rezultă că X a săvârşit infracţiunea de furt calificat,
introducându-se, prin efracţie într-un magazin de unde a sustras 7
ceasuri. Prin expertiza psihică efectuată de o comisie de specialişti, s-a
constatat că făptuitorul suferă de schizofrenie, boala abolindu-i
discernământul.
Fapta lui X este sau sau nu infracţiune?

2. X în vârstă de 17 ani, singur ori împreună cu inculpatul minor Y,

condamnat şi acesta în speţă, a sustras din locuinţele unor persoane şi
din incinta unor unităţi comerciale, bani şi alte bunuri. Din datele
raportului medico-legal rezltă că minorul X prezintă o dezvoltare
psihică de tipul debilităţii mintale, discernământul fiind sub limita
corespunzătoare vârstei sale, prezentând oligofrenie de gradul I.
Din celelalte probe administrate rezultă că din cauza debilitaţii sale
mintale, minorul nu şi-a dat seama de acţiunile sale.
Faptele acestuia constituie sau nu infracţiuni?

3. În speţă inculpatul, deşi ştia că, fiind bolnav, îi era interzisă

consumarea băuturilor alcoolice, a consumat totuşi astfel de băuturi,
iar starea în care a ajuns în mod voluntar a contribuit direct la
creşterea potenţialului său agresiv, săvârşind o tentativă de omor.
Arătaţi dacă inculpatul poate beneficia de circumstanţa
atenuantă a beţiei voluntare complete (art. 49 alin. 2C.pen.)

4. Instanţa a reţinut că inculpatul a comis o infracţiune în stare de beţie

voluntară completă produsă prin alcool (art. 49 alin. 2 C.pen.), fără însă
a arăta ce relevanţă atribuie acestei stări, dacă acesta constituie o
circumstanţă agravantă ori o circumstanţă atenuantă.
Să se arate dacă hotărârea este temeinică şi legală.

5. În sarcina minorului s-a reţinut faptul că, anterior împlinirii vârstei de 14

ani, a aplicat victimei, minoră şi ea, o lovitură care, datorită
complicaţiilor survenite, a condus la moartea acesteia, fapt produs
după ce minorul împlinise vârsta de 14 ani.
Să se arate dacă fapta minorului antrenează sau nu răspunderea
lui penală.

6. X, după ce a forţat uşa unui autoturism, proprietatea unui unuităţi, l-a

chemat pe inculpatul Y, inducându-l în eroare afirmând că acel
autoturism este al unităţii la care el lucrează şi că doreşte să-l
angajeze ca şofer, l-a determinat să pornescă autovehicolul şi să-l
conducă spre a verifica aptitudinile sale de şofer. Parchetul, i-a trimis
pe aceştia în judectă pentru infracţiunea de furt calificat.
Arătaţi ce trebuia să decidă instanţa.

7. X. împreună cu soţul ei, locuiau la mătuşa acesteia în vârstă de 80 de

ani, urmând a o îngriji, având unele promisiuni că după moartea ei,
aceasta le va lăsa casa. Animată de a intra cât mai repede în posesia
casei, X a luat hotărârea de a o ucide, procurând o cantitate de
paration, din care a picurat pe o napolitană pe care mătuşa o avea în
casă.
Ulterior, mătuşa a fost vizitată de o vecină, căreia la plecare i-a dat
napolitana, iar aceasta i-a dat-o unui copil, care după ce a mâncat-o a
murit.
Ce va trebui să reţină instanţa?

Răspunsuri speţe:
1. Fapta lui X nu este infracţiune.
2. Faptele acestuia nu constituie infracţiuni.
3. Acesta nu poate beneficia de circumstanţa atenuantă a beţiei voluntare
complete.
4. Hotărâreanu este temeinică şi legală.
5. Fapta minorului nu antrenează răspunderea lui penală.
6. Instanţa trebuia să reţină eroarea de fapt principală în sarcina lui X şi
să-l condamne numai pe X.
7. În primul rând faptele comise de mătuşă şi vecină nu sunt infracţiuni,
reţinându-se eroarea de fapt principală. În schimb, pentru X se va
reţine infracţiunea de omor calificat cu premeditare, chiar dacă s-a
consumat asupra altei persoane.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Enumeraţi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
2. Precizaţi noţiunea de caracter penal al faptei.
3. Eroarea de fapt în raport cu cea de drept.
4. Felurile erorii.
5. Condiţiile irespondabilităţii.
6. Cauze ce pot determina iresponsabilitatea.
7. Analiza stării minorului între 14 şi 16 ani.
8. Limitele răspunderii penale.
9. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei cu privire la
răspunderea civilă.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Particularităţile comune cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei.
2. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.
3. Cauzele iresponsabilităţii.
4. Felurile erorii.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între iresponsabilitate şi minoritate.
2. Beţia: cauză care întătură caracterul penal al faptei, circumstanţă
agravantă legală şi circumstanţă atenuantă judiciară.
C. Teme de licenţă:
1. Iresponsabilitatea, cauză generală de înlăturare a caracterului penal al
faptei.
2. Beţia şi consecinţele sale în dreptul penal.
3. Minoritatea, stare normală în procesul dezvoltării persoanei fizice.
4. Analiza juridico-penală a eroarii de fapt.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 17
Răspunderea penală
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind răspunderea penală
1250definiţie
1251caracterizare
1252cadrul juridic
1253particularităţi
IB. Principiile răspunderii penale
1254legalităţii
1255infracţiunea unic temei al răspunderii penale
1256umanismului
1257personalităţii
1258unicităţii
1259inevitabilităţii
1260individualizării
1261prescriptibilităţii
1262fără vinovăţie nu există răspundere penală.
IC.Durata şi etapele răspunderii penale
ID. Înlocuirea răspunderii penale
1263definiţie
1264caracterizare
1265condiţii
1266sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile
1267executarea sancţiunilor administrative
1268alte aspecte privind răspunderea penală
1269efectele înlocuirii răspunderii penale

IA. Aspecte generale privind răspunderea penală

a. Definiţie: Aceasta reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii
corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în
principal prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în
condiţiile şi formele prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinii de
drept şi a resocializării infractorului.

b. Caracterizare:
- este una dintre instituţiiile juridice fundamentale ale dreptului penal care, alături de
instituţia infracţiunii şi sancţiunii, formează pilonii oricărui sistem de
drept penal, instituţii între care există o strânsă interdependenţă,
- este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă,
administrativă, etc., şi reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei
normei juridice penale,
- apare ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de constrângere,
- unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei infracţiuni
(art. 17 alin. 2 C.pen.),
- nu este un element al infracţiunii, ci efectul ei,
- obiectul răspunderii penale îl constituie aplicarea unei sancţiuni,
- reflectă reacţia socială împotriva infracţiunilor,
- este cea mai gravă formă de răspundere juridică, deoarece este
consecinţa comiterii celei mai grave fapte antisociale – infracţiunea,
- ea este diferenţiată în funcţie de vârsta făptuitorului, fiind mai blândă în
cazul minorilor infractori.

c. Cadrul juridic:
- spre deosebire de instituţia infracţiunii, căreia C.pen. îi consacră tot Titlul II
din partea generală (art. 17-51), în cazul răspunderii penale, Codul nu
mai face o asemenea grupare, ci stabileşte reguli privind răspunderea
penală disparat în tot cuprinsul Codului penal (art. 17 alin. 2, art. 90-98, art. 119, etc.).
- acest cadru din C.pen., se completează cu norme de drept procesul penal, drept
execuţional, drept constituţional.

d. Particularităţile răspunderii penale:

Acestea se referă la:
I. fapta comisă, care trebuie să fie numai o infracţiune şi nu o altă
formă de ilicit (abatere, contravenţie)
II. subiecte:
- subiectul activ este statul, care realizează constrângerea juridică
- subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică ce a comis
infracţiunea
III. conţinut format din:
- dreptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor şi
- obligaţia infratorului de a răspunde pentru fapta sa
IV. obiect, ce constă în aplicarea unei sancţiuni infractorului.

IB. Principiile răspunderii penale

1. Legalităţii:
- nu este consacrat expres în C.pen., însă rezultă din art. 2 C.pen.,
- presupune ca apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal să
aibă loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta,
- legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi
legalitatea sancţiunilor de drept penal,
- legitimează represiunea penală, dar o ţine în acelaşi timp sub control,
prin instituirea unui cadru normativ complet şi precis în care aceasta
se va realiza,
- izvorăşte din principiul mai larg al legalităţii ce străbate întreg dreptul
penal.

2. Infracţiunea – unic temei al răspunderii penale:

- este consacrat expres în art. 17 alin. 2 C.pen. şi presupune că răspunderea
penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei
fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege
şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni.

3. Umanismului:
- nu este prevăzut expres în C.pen., dar rezultă din modul în care legea
penală este formulată,
- îşi găseşte expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice,
care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prin prevederea
pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora li se pot aplica.

4. Personalităţii:
- este consfinţit expres în art. 10 lit. c) C.p.p. care prevede că acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată în cazul în care fapta
nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat,
- reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei,
- presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a
săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni,
- răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia şi nici nu
poate fi colectivă, adică pentru fapta altei persoane să răspundă un
colectiv,

5. Unicităţii (“NON BIS IN IDEM”):

- este prevăzut expres în art. 10 lit. j) din C.p.p., care prevede că acţiunea
penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat,
- persoana care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la răspundere
penală decât o dată pentru aceeaşi infracţiune,
- pentru o singură infracţiune există o singură răspundere penală,
- răspunderea penală poate coexista cu cea civilă sau disciplinară,
- răspunderea penală poate atrage aplicarea unei pedepse principale
însoţită de o pedeapsă complementară sau accesorie.

6. Inevitabilităţii:
- beneficiază de o prevedere implicită în art. 1 din C.p.p., care
menţionează că scopul procesului penal îl reprezintă constatarea la timp şi
în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei
sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală,
- oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal,
- răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei
infracţiuni,
- acest principiu este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea
tragerii la răspundere penală a infractorului (art. 2 C.p.p.),
- inevitabilitatea răspunderii penale apare în planul prevenţiei speciale a
dreptului penal,
- acesta presupune descoperirea tuturor infracţiunilor şi identificarea
făptuitorului,
- în unele situaţii prevăzute de lege răspunderea penală poate fi înlocuită
sau înlăturată.

7. Individualizării:
- acest principiu este prevăzut în art. 72 – 89 C.pen.,
- răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea
infracţiunii, de persoana făptuitorului şi de împrejurările în care s-a
săvârşit infracţiunea,
- individualizarea reprezintă o adaptare a răspunderii penale în funcţie de
anumite criterii,
- această individualizare cunoaşte mai multe etape:
* legală – făcută de legiuitor cu ocazia incriminării unei fapte
* judiciară – realizată de către instanţele de judecată în cursul
procesului penal
* administrativă – ce se realizează în cursul executării pedepselor.

8. Prescriptibilităţii:
- este prevăzut expres în art. 121 alin. 1 C.pen.,
- acesta creează sentimentul de securitate a valorilor sociale prin care se
realizează o prevenţie specială şi generală a fenomenului infracţional,
- totodată, se restabileşte ordinea de drept încălcată şi se întăreşte în
acelaşi timp încrederea în autoritatea legii,
- conform acestuia, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât
mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii,
- cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa ei
scade, rezonanţa socială a infracţiunii stingându-se treptat,
- dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de
la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptrul
statului de a mai trage la răspundere penală pe făptuitor,
- prescripţia răspunderii penală nu va interveni în cazul infracţiunilor
deosebit de grave (infracţiunile contra păcii şi omenirii)
- este strâns legat de principiul celerităţii.

9. Fără vinovăţie nu există răspundere penală:

- acest principiu este strâns legat de principiul infracţiunii ca unic temei al
răspunderii penale – neexistând infracţiune nu există nici răspundere
penală,
- una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii este vinovăţia, lipsa ei
ducând la lipsa infracţiunii şi implicit la imposibilitatea tragerii
răspunderii penale,
- cauze care duc la inexisten ţa vinovăţiei sunt prevăzute în partea generală a
C.pen. (art. 44-51).
IC. Durata şi etapele răspunderii penale
a. Durata:
- momentul care marchează începutul răspunderii penale reprezintă momentul
în care norma de incriminare intră în vigoare,
- momentul în care aceasta încetează coincide cu momentul în care norma de
incriminare iese din vigoare (acestea sunt cele două momente abstracte).
- potrivit art. 17 C.pen. momentul în care se naşte răspunderea penală este cel
al săvârşirii infracţiunii,
- sfârşitul răspunderii penale îl reprezintă momentul în care s-a terminat
executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. Însă răspunderea
penală mai poate înceta şi în următoarele situaţii:
* moartea persoanei care a săvârşit infracţiunea
* dezincriminarea faptei
* lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
* împăcarea părţilor
* amnistia
* prescripţia.
- determinarea celor două momente (începutul şi sfârşitul răspunderii
penale) este foarte important deoarece în interiorul acestora persoana
care a săvârşit infracţiunea are o serie de drepturi şi obligaţii ce
trebuie respectate, existând în acelaşi timp şi o serie de drepturi şi
obligaţii pentru organele statului care înfăptuiesc justiţia penală.

b. Etapele:
- o primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală este cuprinsă între
momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale; în
această etapă organele judiciare trebuie să identifice fapta şi
făptuitorul,
- o a doua etapă este cuprinsă între începerea urmăririi penale şi terminarea
acesteia; în această etapă se poate realiza reţinerea sau arestarea
făptuitorului şi sechestrul penal;
- a treia etapă este cuprinsă între momentul terminării urmăririi penale şi al
sesizării instanţei de judecată până în momentul în care hotărârea
rămâne definitivă; în această etapă se realizează judecarea cauzei,
- a patra etapă este cuprinsă între momentul în care hotărârea rămâne
definitivă sau momentul începerii executării pedepsei şi durează până
ce această sancţiune a fost executată,
- ultima etapă este cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei
şi momentul în care intervine reabilitarea care face să dispară
antecedenţa penală şi toate celelalte consecinţe ale condamnării. În
această ultimă etapă răspunderea penală nu mai îmbracă forme
concrete ci ea există sub forma unor interdicţii, decăderi şi incapacităţi
pe care le are persoana ce a suferit o condamnare penală.

ID. Înlocuirea răspunderii penale

a. Definiţie: Înlocuirea răspunderii penale reprezintă instituţia juridică în
baza căreia instanţa de judecată comută, în condiţiile prevăzute de
lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică ce
atrage o sancţiune cu caracter administrativ.
b. Caracterizare:
- săvârşirea oricărei infracţiuni are drept consecinţă răspunderea
penală şi aplicarea unei sancţiuni specifice,
- caracterul inevitabil al răspunderii penale nu trebuie înţeles ca fiind
absolut deoarece este posibil, prin voinţa legiuitorului, în anumite
situaţii, stări, împrejurări, aceasta să fie înlăturată sau înlocuită,
- prin înlocuirea răspunderii penale se realizează o diversificare a
constrângerii juridice ca mijloc de realizarea ordinii de drept penal.
Astfel, ordinea de drept, se poate realiza nu numai prin aplicarea de
sancţiuni penale ci şi extrapenale.
- înlocuirea răspunderii penale este posibilă numai pentru infracţiunile
care prezintă un grad de pericol social redus şi când instanţa apreciază
că această înlocuire a răspunderii face posibilă îndreptarea
făptuitorului,
- atât răspunderea penală cât şi răspunderea înlocuitoare au ca temei
săvârşirea unei infracţiuni,
- cu toate că răspunderea penală este înlocuită cu o răspundere
administrativă, fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune,
- înlocuirea răspunderii penale nu trebuie să se confunde cu înlăturarea
acesteia,
- este prevăzută în mod expres de către C.pen. în titlul IV al părţii
generale, respectiv art. 90, 91 şi 98,
- instanţa este singura în măsură să dispună înlocuirea răspunderii
penale,
- înlocuirea răspunderii are un caracter facultativ nu obligatoriu,
- ca natură juridică este un mijloc de individualizare a sancţiunii penale,
- justificarea existenţei instituţiei înlocuirii răspunderii penale constă în
diversificarea sistemului sancţionator şi în stimularea infractorilor de a
nu mai comite infracţiuni.

c. Condiţii (art. 90 C.pen.):

I. Condiţii cu privire la infracţiune:
- să se fi săvârşit una din infracţiunile prevăzute în art. 208 (furt), 213
(abuz de încredere), 215 alin.1 (înşelăciune), 215¹ alin.1 (delapidare), 217
alin.1 (distrugere), 219 alin.1 (distrugere din culpă), dacă valoarea pagubei nu
depăşeşte 10 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249 (neglijenţă în
serviciu), dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50 lei;
- fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită
prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave,
- paguba pricinuită prin infracţiune să fi fost integral reparată până la
pronunţarea hotărârii,

II. Condiţii cu privire la pedeapsă:

- închisoarea de cel mult 1 an (cerinţa se referă la maxima specială) sau
amenda,
- astfel, se va ţine seama de pedepsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, în limitele sale stabilite cu ocazia individualizării legale.

III. Condiţii cu privire la făptuitor:

- făptuitorul trebuie să nu fi fost anterior condamnat ori să nu i se fi
aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ,
- i se poate înlocui răspunderea penală cu una administrativă persoanei
care a fost condamnată, dar acea condamnare se situează în unul din
cazurile prevăzute de art. 38 C.pen.,
- conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii este necesară
şi se probează prin lipsa antecedentelor penale şi a sancţiunilor cu
caracter administrativ,
- din atitudinea făptuitorului să rezulte faptul că regretă fapta comisă,
- sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o
pedeapsă.

IV. Condiţii privind organul competent:

- numai instanţa de judecată are atributul înlocuirii răspunderrii penale cu
cea administrativă şi nu alte organe (procurorul sau poliţistul) (art. 90
C.pen. şi art. 345 alin. 5 C.p.p.),
- această operaţiune de înlocuire are un caracter facultativ şi nu
obligatoriu.

* Condiţiile de mai sus trebuie îndeplinite cumulativ pentru a conduce la

posibilitatea înlocuirii răspunderii penale.

d. Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile (art. 91 din

C.pen.):
* mustrarea
* mustrarea cu avertisment
* amenda de la 10 lei la 1.000 lei
* Mustrarea şi mustrarea cu avertisment constau în atragerea atenţiei
făptuitorului asupra consecinţelor faptei săvârşite, însoţită de
recomandarea de a nu persevera în conduita infracţională. Aceste
sancţiuni sunt aplicabile numai în cazul unor infracţiuni de mică
importanţă.
* Amenda se poate aplica în măsura în care se apreciază că mustrarea sau
mustrarea cu avertisment nu ar fi eficientă. În acest caz, amenda nu are
caracter de pedeapsă penală, ci are un caracter exclusiv administrativ.

e. Executarea sancţiunilor administrative:

- aceasta se face în conformitate cu art. 440 coroborat cu art. 487, 442, 443 C.p.p.
- amenda se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o,
- executarea se face prin trimiterea unui extras de pe aceea parte din dispozitiv care
priveşte aplicarea amenzii organului care execută amenda.

f. Alte aspecte privind răspunderea penală:

- conform art. 98 C.pen. înlocuirea răspunderii penale poate interveni şi în
cazul pluralităţii de infractori sau de infracţiuni,
- înlocuirea răspunderii penale în cazul pluralităţii de infractori este
posibilă numai pentru acei participanţi care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în art. 90,
- înlocuirea răspunderii penale în cazul concursului de infracţiuni este
posibilă numai dacă acele infracţiuni în parte îndeplinesc condiţiile
prevăzute în art. 90 (art. 98 alin. 2).

g. Efectele înlocuirii răspunderii penale:

- fapta comisă este şi rămâne în continuare infracţiune,
- se aplică de către instanţă una dintre sancţiunile ca caracter
administrativ de la art. 91 C.pen.,
- persoana în cauză nu va avea cazier, deoarece sancţiunea aplicată este
una administrativă şi nu penală.

II. Idei fundamentale:

1. Răspunderea penală reprezintă liantul între infracţiune şi sancţiune.
2. Ca oricare instituţie importantă a dreptului răspunderea penală este
guvernată de o serie de principii.
3. Răspunderea penală este cea mai gravă formă de răspundere socială,
în general şi juridică, în special.
4. Particularităţile răspunderii penale se referă la: fapta comisă, subiecţi,
conţinut şi obiect.
5. În anumite condiţii, stabilite expres de către legiuitor, răspunderea
penală poate fi înlocuită cu răspunderea administrativă; a nu se confunda conceptul
de înlocuire cu cel de înlăturare a răspunderii penale. Ca asemănări: în ambele situaţii
făptuitorul nu mai răspunde penal pentru fapta sa şi în lege sunt stabilile situaţiile în care
acestea pot interveni. Ca deosebiri: înlocuirea se face doar de instanţa de judecată
când sunt îndeplinite condiţiile de la art. 90 C.pen., pe când înlăturarea
poate interveni independent de voinţa instanţei de judecată (de ex.
împăcarea părţilor, lipsa plângerii prealabile).
6. Conceptul de răspundere nu trebuie confundat cu cel de
responsabilitate.
7. Art. 91 C.pen. se poate aplica în două cazuri: când sunt incidente
prevederile art. 18¹ C.pen. şi art. 90 C.pen. În prima situaţie aplicarea art. 91
o poate face şi procurorul, deoarece fapta nu este infracţiune întrucât îi
lipseşte pericolul social concret, iar în al doilea caz aplicarea o poate face numai
instanţa, deoarece fapta comisă este infracţiune, dar se înlocuieşte
răspunderea penală cu cea administrativă.

III. Vocabular specific:

 1270ab initio – de la început,
1271capacitate penală – aptitudinea unei persoane de a răspunde penal
pentru infracţiunea comisă,
1272casare – desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a
admiterii unei căi de atac,
1273cauţiune – suma de bani depusă de inculpat prin care se
garantează respectarea de către acesta a obligaţiilor ce îi revin
pe timpul liberării provizorii,
1274complet de judecată – colectiv de judecători constituit pentru
soluţionarea cauzelor care i s-au repartizat,
1275fiat iustitia, pereat mundus! – să se facă dreptate chiar de-ar fi să
piară lumea!,
1276incidenţa legii penale – aplicarea legii penale în cazul unor fapte
concrete,
1277răspundere – obligaţia externă de a îndeplini un act, de a face
ceva; ea este de ordin normativ,
1278responsabilitate - obligaţia internă de a îndeplini un act, de a face
ceva; este de ordin valoric,
1279volens nolens – vrând, nevrând.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 91 lit. a) C.pen. coroborat cu art. 101 lit a) C.pen.,
- Art. 91 lit. c) C.pen coroborat cu art. 53 lit. c) C.pen,
- Art. 90 alin. 2 C.pen coroborat cu 38 C.pen.,
- Art. 98 alin. 1 C.pen coroborat cu 23 C.pen.,
- Art. 98 alin. 2 C.pen coroborat cu 33 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind răspunderea penală: definiţie, caracterizare,
cadrul juridic.
2. Particularităţile răspunderii penale.
3. Principiile răspunderii penale - legalităţii.
4. Principiile răspunderii penale - infracţiunea – unic temei al răspunderii
penale.
5. Principiile răspunderii penale – umanismului.
6. Principiile răspunderii penale – personalităţii.
7. Principiile răspunderii penale – unicităţii.
8. Principiile răspunderii penale – inevitabilităţii.
9. Principiile răspunderii penale – individualizării.
10. Principiile răspunderii penale – pescriptibilităţii.
11. Principiile răspunderii penale - fără vinovăţie nu există răspundere
penală.
12. Durata răspunderii penale.
13. Etapele răspunderii penale.
14. Înlocuirea răspunderii penale: definiţie şi caracterizare.
15. Înlocuirea răspunderii penale: condiţii.
16. Sancţiunile administrative aplicabile în cazul înlocuirii răspunderii
penale.
17. Executarea sancţiunilor administrative.

VI. Grile:
1. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă:
a) de procuror
b) numai de instantă
c) de instanţă.

2. Înlocuirea răspunderii penale:

a) nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat pentru
o infracţiune comisă din culpă
b) nu se poate dispune, în caz de participaţie penală, numai cu privire la unii dintre
participanţi
c) nu se poate dispune dacă făptuitorului i s-au aplicat de două ori sancţiuni
cu caracter administrativ.

3. În caz de concurs de infracţiuni, înlocuirea răspunderii penale:

a) poate fi dispusă, numai dacă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs ar fi
îndeplinite condiţiile înlocuirii răspunderii
b) poate fi dispusă pentru acele infracţiuni, din concurs, care îndeplinesc
condiţiile înlocuirii răspunderii, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni s-ar
aplica o pedeapsă
c) nu poate fi dispusă în nici un caz, chiar dacă pentru fiecare infracţiune
aflată în concurs ar fi îndeplinite condiţiile înlocuirii răspunderii.

4. Fapta pentru care se dispune înlocuirea răspunderii penale:

a) nu constituie infracţiune
b) nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
c) constituie infracţiune.

5. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite şi

următoarele condiţii:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este amenda sau
închisoarea de cel mult doi ani
b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost comisă,
nu a produs urmări grave
c) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat şi fără a i se aplica o
pedeapsă.

6. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite şi

următoarele condiţii:
a) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la
pronunţarea hotărârii
b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost comisă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
c) din atitudinea făptuitorului, după comiterea infracţiunii rezultă că acesta
regreta fapta
d) s-a comis infracţiunea prevăzută de art. 209 C.pen., iar valoarea pagubei nu
a depăşit 10 lei.

7. Răspunderea penală:
a) este o instituţie fundamentală a dreptului penal
b) este cea mai gravă formă de răspundere socială
c) conduce la aplicarea celor mai severe sancţiuni juridice.

8. Unicitatea răspunderii penale:

a) presupune tragerea numai o singură dată la răspundere a persoanei
b) nu este afectată de judecarea persoanei în mai multe căi de atac
c) este prevăzută expres în C.pen.

9. Răspunderea penală:
a) este prescriptibilă
b) este imprescriptibilă
c) este imprescriptibilă în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului şi
persoanei.

10. Răspunderea penală mai poate înceta şi în următoarele situaţii:

a) moartea persoanei care a săvârşit infracţiunea, dezincriminarea faptei
b) lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
c) împăcarea părţilor
d) amnistia, prescripţia.

11. Înlocuirea răspunderii penale:

a) este obligatorie când instanţa constată îndeplinirea cerinţelor legale
b) este facultativă când instanţa constată îndeplinirea cerinţelor legale
c) se face şi de către procuror în cursul urmăririi penale.

12. „Non bis in idem“ semnifică:

a) inevitabilitatea răspunderii penale
b) celeritatea răspunderii penale
c) unicitatea răspunderii penale
d) prescriptibilitatea răspunderii penale.

Răspunsuri grile*: 1- b; 2 – c; 3 – a; 4 – c; 5 – b,c; 6 – a,c; 7 – a,b,c; 8 – a,b; 9 – a;

10 – a,b,c,d; 11 - b; 12 - c;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. X a comis infracţiunea de furt, prevăzută în art. 208 C.pen., prin care s-
a produs o pagubă de 15 lei. Până la pronunţarea horârării, X a reparat
integral paguba. Din piesele dosarului rezultă că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 90 lit b), c), d), e) C.pen.
Se poate dispune înlocuirea răspunderii penale în speţă?

2. În cursul urmăririi penale, procurorul constată că fapta comisă de X nu

prezintă pericol social concret şi că este lipsită în mod vădit de
importanţă. Se mai reţine că X nu are antecedente penale şi că nu este
o persoană violentă.
Ce dispoziţii din C.pen. sunt aplicabile în speţă?

3. X a comis infracţiunea de abuz de încredere, prin care a produs o

pagubă de 9 lei. S-a reţinut că acesta îndeplinea toate condiţiile de la
art. 90 C.pen., dar mai fusese anterior condamnat, iar pentru acea
condamnare fusese reabilitat.
Să se arate dacă în speţă se poate dispune de către instanţă
înlocuirea răspunderii penale.

Răspunsuri speţe:
1. Nu se poate înlocui răspunderea penală, deoarece nu se îndeplineşte
condiţia privind cuantumul pagubei.
2. În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 90 C.pen., privind înlocuirea
răspunderii penale, ci dispoziţiile art. 18¹, deoarece faptei îi lipseşte
trăsărura pericolului social concret. În acest caz, procurorul poate
aplica o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută în art. 91 C.
pen.
3. Da, se poate dispune înlocuirea, deoarece condamnările reabilitate nu mai
constituie antecedent penal, iar reabilitarea are ca efect înlăturarea
interdicţiilor, incapacităţilor şi decăderilor ce decurg din condamnare.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce desemnează răspunderea penală?
2. Specificul sau particularităţile răspunderii penale.
3. Raportul dintre răspundere şi responsabilitate.
4. Principiul personalităţii răspunderii penale.
5. Imprescriptibilitatea răspunderii penale.
6. Care este durata răspunderii penale?
7. Precizaţi etapele răspunderii penale.
8. Cine are prerogativa înlocuirii răspunderii penale?
9. Care sunt criteriile de care se ţine seama la înlocuirea răspunderii?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Locul şi rolul răspunderii penale în cadrul dreptului penal.
2. Apariţia şi durata răspunderii penale.
3. Analiza principiilor care guverneauă instituţia răspunderii penale.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Natura juridică şi justificarea posibilităţii înlocuirii răspunderii penale în
dreptul penal român.
2. Analiza sancţiunilor cu caracter administrativ aplicabile în cazul
înlocuirii răspunderii penale.
C. Temă de licenţă:
1. Înlocuirea răspunderii penale în dreptul penal român.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 18
Cauzele care înlătură răspunderea penală

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale:
1280noţiune
1281cadrul de reglementare
1282efecte
IB. Amnistia
IC. Prescripţia
ID. Lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia
IE. Împăcarea părţilor

IA. Aspecte generale:

- săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de gravitatea ei, atrage automat
răspunderea penală a făptuitorului,
- există totuşi situaţii, stări, împrejurări, care conduc la concluzia că
tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este necesară ori
nu mai poate avea loc, datorită:
* scurgerii unui anumit interval de timp de la comiterea infracţiunii
(prescripţia),
* producerii anumitor schimbări social-politice ce l-au determinat pe
legiuitor să nu mai considere utilă tragerea la răspundere penală
(amnistia),
* existenţa anumitor relaţii între infractor şi victimă
- aceste stări, situaţii, împrejurări recunoscute de legiuitor şi
reglementate prin instituţii distincte sunt cauze care înlătură
răspunderea penală.

a. Noţiune: Cauzele care înlătură răspunderea penală constau în anumite

stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii,
reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal
de conflict şi dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului.
* Aceste cauze nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei.

b. Cadrul juridic de reglementare:

- cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII
al părţii generale din C.pen.
- acestea se împart în două categorii:
* generale – se regăsesc în partea generală a C.pen., fiind incidente
pentru orice infracţiune: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor. În aceste
situaţii fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune înlăturându-se
doar consecinţa ei – răspunderea penală.
* speciale – se regăsesc în partea specială a C.pen. şi se mai numesc
cauze de nepedepsire sau de impunitate. Acestea au în vedere
conduita făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii. Ele se pot regăsi
şi în partea generală a C.pen. (art. 22 şi 30). Sunt cauze speciale de
nepedepsire: denunţarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3 C. pen.,
retragerea mărturiei mincinoase art. 260 alin. 2 C. pen.).

c. Efecte:
- cauzele care înlătură răspunderea penală, fie generale, fie speciale, au
ca principal efect neaplicarea unei sancţiuni penale,
- fapta comisă rămâne în continuare infracţiune,
- înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură
răspunderea penală nu înlătură însă întotdeauna şi consecinţele civile
ale acesteia.

IB. Amnistia (art. 119 C.pen.):

a. Definiţie: Amnistia reprezintă actul de clemenţă al Parlamentului României
prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată
răspunderea penală pentru infracţiuni comise până la data apariţiei
legii de amnistie.

b. Caracterizare:
- este o cauză generală care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită,
- înlătură consecinţa săvârşirii unei infracţiuni – aplicarea şi executarea
pedepsei,
- ea nu înlătură caracterul penal al faptei, care a fost şi rămâne infracţiune;
orice faptă de acelaşi fel comisă după adoptarea legii de amnistie
atrage răspunderea penală,
- aceasta are, în principiu, un caracter general şi obiectiv în sensul că se referă la
infracţiunile săvârşite şi nu la făptuitor,
- efectele ei se produc “in rem” şi vor profita tuturor participanţilor la
comiterea faptei amnistiate,
- când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite condiţii privind
pe infractor, amnistia capătă caracter mixt, operând nu numai “in rem”
ci şi “in personam”,
- beneficiul amnistiei poate fi refuzat de făptuitor, care are dreptul să-şi dovedească
nevinovăţia şi deci să înlăture bănuiala ce planează asupra sa, ca efect
al lipsei temeiului răspunderii penale, nu ca efect al amnistiei, art. 13
C.p.p.,
- prin amnistie, potrivit art. 119 C.pen., se înlătură răspunderea penală pentru
infracţiunile comise până la data adoptării legii de amnistie. Ea
reprezintă “un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite”.
c. Natura juridică:
- este mixtă sau dublă: de drept penal şi de drept constituţional,
- în C. pen. se prevăd efecetele şi limitele acesteaia, iar în Constituţie, art.
73 alin. 3 lit. i) se prevede că prin lege organică se acordă amnistia şi
graţierea colectivă.

d. Feluri:
- după aria de incidenţă:
* generală – când priveşte orice infracţiune indiferent de gravitate,
natura sau sediul de incriminare al faptei (C.pen. şi/sau legi speciale)
* specială – când priveşte anumite infracţiuni, particularizate prin
cuantumul pedepsei, natura lor ori calitatea infractorilor (minor,
bătrân,)
- după condiţiile în care amnistia devine incidentă:
* necondiţionată (pură şi simplă) – când incidenţa ei nu este
subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale
* condiţionată – când incidenţa acesteia este subordonată îndeplinirii
anumitor condiţii (cu privire la prejudiciu, la infractor, la locul sau timpul
săvârşirii infracţiunii)
- după stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea
amnistiată
* antecondamnatorie (proprie) – este amnistia înainte de condamnare
* postcondamnatorie (improprie) – este amnistia după condamnare

e. Obiectul amnistiei:
- amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până la data apariţiei ei şi care
sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată,
- infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistiei nu cad sub
incidenţa acesteia,
- delimitarea sferei de incidenţă a actului de amnistie este condiţionată uneori de
vârsta infractorului, de antecedentele penale (să nu fie recidivist), de prejudiciul
cauzat prin infracţiune şi de forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite
infracţiunile,
- în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei, acestea trebuiau să fie
epuizate în ziua apariţiei actului de clemenţă,
- în cazul infracţiunilor progresive, amnistia este incidentă chiar dacă acestea
s-a epuizat după adoptarea legii de amnistie (cfm. Deciziei de
Îndrumare 1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem),
- când în textul legii de amnistie sunt indicate infrac ţiunile prin pedeapsa
prevăzută de lege, se are în vedere maximul special prevăzut pentru
infracţiunea fapt consumat din momentul acordării actului de amnistie
şi nu din momentul comiterii faptei.

f. Efecte:
Ele sunt deosebite după cum aceasta este anterioară sau posterioară
condamnării.
I.Amnistia înainte de condamnare:
- înlătură răspunderea penală pentru infracţiuinea săvârşită,
- dacă nu s-a pornit procesul penal, acesta nu se va mai porni,
- dacă s-a pornit procesul acesta va înceta, art. 10 lit. g) C.p.p.,
- amnistia are un caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.
II.Amnistia după condamnare:
- înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei,
- nu se mai execută nici pedepsele complementare,
- amenda încasată anterior actului de clemenţă nu se mai restituie,
- totodată se vor înlătura şi celelalte consecinţe ale condamnării, făcând
să înceteze interdicţiile, incapacităţile şi decăderile ce ar decurge din
condamnare,
- o condamnare amnistiată nu poate forma primul termen al recidivei (art.
38 lit. b) C.pen.),
- cu toate acestea amnistia nu are aceleaşi efecte depline ca şi reabilitarea,
- amnistia nu reprezintă o “restitutio in integrum”,
- în cazul concursului de infracţiuni, amnistierea uneia dintre ele duce la inexistenţa
concursului, când sunt numai două infracţiuni concurente şi implicit la
recalcularea pedepsei.

g. Limite (art. 119 alin. 2 C.pen.):

- nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate, adică nu înlătură
răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate,
- nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative.

IC. Prescripţia (art. 121 -130 C.pen.):

a. Definiţie: Este o cauză ce constă în înlăturarea răspunderii penale
pentru infracţiunea săvârşită pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a
unui interval de timp, cu consecinţa stingerii raportului juridic de
conflict născut prin săvârşirea infracţiunii şi scoaterea acestuia de sub
incidenţa legii penale.

b. Caracterizare:
- este o cauză care înlătură incidenţa legii penale,
- presupune descoperirea la timp a infractorilor şi tragerea lor la răspunderea
penală,
- face să se stingă dreptul statului de a trage la răspundere penală pe
infractor şi obligaţia infractorului de a răspunde penal,
- constă în stingerea raportului juridic penal de conflict ca urmare a nerealizării lui
într-un anumit termen prevăzut de lege,
- răspunderea penală se prescrie pentru orice infracţiune cu excepţia
infracţiunilor contra păcii şi omenirii (art. 356-360 C.pen.) şi a infracţiunilor ce
intră în competenţa de judecată a Curţii Penale Internaţionale de la Haga,
- această instituţie este deosebit de importană, din punct de vedere al
justificării, întrucât trecerea timpului stinge rezonanţa socială pe care a provocat-
o infracţiunea,
- are un caracter real, deoarece se referă la faptă,
- este strâns legată de principiul celerităţii procesului penal.

c. Termenele de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 C.pen.):

I. pentru persoana fizică:
- 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani,
- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani,
- 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani,
- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani,
- 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 1 an sau amenda.
!!! Termenele de mai sus re reduc la jumătate în două cazuri:
1. în cazul infracţiunilor săvârşite de minorii care răspund penal (art. 129
C.pen.), deoarece minoritatea este o stare generală de atenuare
2. în cazul comiterii unei tentative pedepsibile. Deşi, C.pen. nu prevede în mod
expres, termenele de mai sus se reduc la jumătate şi în cazul comiterii unei
tentative pedepsibile (art. 21 C.pen. – pedeapsa pentru tentativă se reduce la jumătate;
acelaşi procedeu se aplică şi în cazul stabilirii termenului de prescripţie – ubi lex
non distinguit nec nos distinguere debemus).
II. pentru persoana juridică:
- 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani,
- 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda.
* La calcularea termenelor de mai sus se are în vedere maxima specială
prevăzută de norma de incriminare.

d. Calcul termenelor de prescripţie:

- termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data
săvârşirii infracţiunii,
- în cazul infracţiunilor continui, continuate şi de obicei prescripţia începe să
curgă de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni ce formează
elementul material (momentul epuizării),
- în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie începe să curgă din
momentul comiterii elementului material, (cfm. Deciziei de Îndrumare
1/1987 a Plenului Tribunalului Suprem),
- pentru infracţiunile săvârşite în concurs real termenul de prescripţie curge
separat, distinct, pentru fiecare infracţiune,
- pentru infracţiunile săvârşite în concurs ideal, la care termenul curge pentru toate
infracţiunile de la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale,
afară de cazul când se produce şi o infracţiune progresivă,
- acesta curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor a
acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi
participanţi şi-au adus contribuţia.

e. Întreruperea termenului de prescripţie:

- potrivit art. 123 C. pen. cursul termenului prescrip ţiei se întrerupe prin
îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului
sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal,
- efectul întreruperii cursului prescripţiei constă în ştergerea timpului scurs
anterior actului întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie,
- noul termen se calculează din momentul încetării actului de întrerupere,
- întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii la
săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă actul de întrerupere s-a făcut
doar faţă de unul ori unii din aceştia,
- prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar fi interveni, dacă
termenul prevăzut de lege în raport cu situaţia dată este depăşit cu
încă jumătate. Această prescripţie prevăzută de art. 124 C. pen. este
cunoscută în doctrină sub denumirea de “prescripţie specială”.

f. Suspendarea prescripţiei:
- potrivit art. 128 C.pen. cursul termenelor prescripţiei prevăzut în art. 122 este
suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de
neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal.
- cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt
următoarele:
* existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de prescripţie
sunt suspendate (dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. 2 C.pen. care prevăd
condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale numai cu autorizarea
procurorului general
* existenţa unei situaţii de fapt care împiedică organele judiciare
să acţioneze (cutremur, catastrofă, inundaţii, etc.).
- ca efect al suspendării, cursul prescripţiei se opreşte,
- la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei este reluat, iar
partea care a curs anterior va intra în termenul de prescripţie a
răspunderii penale,
- intervenţia mai multor suspendări în cursul aceluiaşi termen de
prescripţie conduce la amânarea împlinirii acestuia cu timpul cât a fost suspendat,
- îşi produce efectele faţă de toţi participanţii.

g. Efecte:
- prescripţia înlătură răspunderea penală şi celelalte consecinţe ce ar fi
decurs din aceasta,
- prescripţia poate fi invocată în tot cursul urmăririi penale şi în cursul
judecăţii,
- după incidenţa prescripţiei, făptuitorul poate cere continuarea
procesului pentru a obţine o soluţie de scoatere de sub urmărire
penală sau achitare,
- nu produce efecte asupra infracţiunilor contra păcii şi omenirii (Titlul XI
C.pen.).

ID. Lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia (art. 131 C.pen.):
a. Aspecte generale:
- săvârşirea unei infracţiuni, naşterea unui raport juridic penal de
conflict, implică tragerea la răspunderea penală a infractorului,
- titular al dreptului de a pedepsi este statul. Acest drept se realizeaz ă prin
intermediul acţiunii penale care are ca obiect aducerea înaintea
organelor judiciare a raportului juridic penal de conflict,
- tragerea la răspundere penală a infractorului se realizează în majoritatea
cazurilor din oficiu (art. 2 C.p.p.),
- diversitatea infracţiunilor, gradul lor de pericol social diferit, rezonanţa
socială a faptelor au impus însă o limitare a oficialităţii procesului penal,
existând aşadar unele excepţii de la acest principiu,
- există aşadar situaţii în care acţiunea penală este pusă în mişcare la
iniţiativa persoanei vătămate (infracţiunea de insulă, calomnie, loviri
sau alte violenţe),
- plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea,
- plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere
penală a infractorului pentru o infracţiune anume prevăzută de lege, în
timp ce plângerea reprezintă doar o încunoştiinţare despre săvârşirea
unei infracţiuni a cărei victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori
una din persoanele care poate face plângerea, potrivit dispoziţiilor art.
222 alin. 5 şi 6 C.p.p.,
- plângerea, ca mod de sesizare a organelor penale, poate privi atât o infrac ţiune
pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât şi orice infracţiune
pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu,
- plângerea prealabilă beneficiază de o reglementare specială în art. 279-
287 C.p.p.,
- fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atragre răspunderea
penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai
de către una dintre ele,
- fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la comiterea ei,
chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire
numai la unul dintre ei.
b. Natura juridică:
- aceasta reprezintă o categorie juridică complexă cu un caracter mixt de drept penal
şi de drept procesual, reprezentând o condiţie pentru tragerea la
răspundere penală a infractorului,
- plângerea prealabilă sub aspect penal reprezintă o condiţie de
pedepsibilitate, iar sub aspectul procedurii penale aceasta reprezintă o condiţie de
procedibilitate.

c. Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă:

- plângerea prealabilă trebuie:
* făcută de către persoana vătămată sau de către reprezentantul
legal al acesteia (părinte, tutore, curator); dacă prin infracţiune s-a
adus atingere mai multor persoane, pentru a interveni răspunderea
penală a infractorului este suficientă plângerea prealabilă a uneia
dintre persoanele vătămate,
* să îndeplinească condiţiile de formă deoarece aceasta este un
act de sesizare (datele de identificare a persoanei vătămate, descrierea faptei,
arătarea făptuitorului, a mijloacelor de probă şi eventualii martori – art.
283 C.p.p.),
* adresată cfm. art. 279 C.p.p. organului de cercetare penală sau
procurorului,
* introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată
a ştiut cine este făptuitorul; în cazul infracţiunilor continui, continuate şi
de obicei termenul curge din momentul epuizării faptei.

d. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă:

- plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată, deşi
cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face o astfel de plângere, ori nu o
face în termenul prevăzut de lege,
- plângerea prealabilă se consideră inexistentă când este făcută de către o
altă persoană decât cea vătămată, fără a avea din partea acesteia un
mandat special,
- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerci ţiu ori cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea
răspunderii penale, deoarece acţiunea penală poate fi pusă în mişcare
şi din oficiu.

e. Efectele lipsei plângerii prealabile:

- înlătură răspunderea penală şi toate consecinţele acesteia.

Retragerea plângerii prealabile (art. 131 al. 2 C.pen.):

a. Noţiune: Aceasta reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală şi
reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr-o
infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă la
plângerea făcută mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă.
*Retragerea plângerii este un act unilateral, spre deosebire de împăcarea părţilor
care este bilateral.

b. Condiţii:
- retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei
persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută,
- retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât
latura penală, cât şi pe cea civilă a procesului,
- caracterul necondiţionat al acesteia este strâns legat de caracterul total
al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală, dacă
retragerea plângerii prealabile este făcută sub condiţia unor reparaţii
civile,
- trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare,
- în caz de pluralitate de făptuitori, retragerea se va face cu privire la toţi, nu
numai cu privire la unii dintre ei.

IE. Împăcarea părţilor (art. 132 C.pen.):

a. Noţiune: Împăcarea părţilor reprezintă înţelegerea intervenită între
persoana vătămată şi făptuitor de a pune capăt conflictului născut din
săvârşirea infracţiunii, înlăturând astfel consecinţele sale penale şi
civile şi de a împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale ori, dacă
procesul a început, de a-l face să înceteze.

b. Caracterizare:
- este un act juridic bilateral (spre deosebire de retragerea plângerii care este un act
unilateral), pentru realizarea lui trebuind să concure voinţa ambilor subiecţi ai
raportului juridice de drept penal,
- în plan penal este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar în plan
procesual penal reprezintă un impediment în desfăşurarea procesului penal,
încetarea urmăririi penale şi a procesului penal, deci are o dublă natură
juridică.

c. Condiţii:
- împăcarea părţilor să se realizeze în cazurile în care legea admite
împăcarea; ea este admisă la toate infracţiunile la care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (de ex.,
la infracţiunea prevăzută de art. 180 C.pen.); există cazuri în care deşi
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, legea permite împăcarea
părţilor (de ex., la infracţiunea prevăzută de art. 199 C.pen.),
- împăcarea trebuie să intervină între făptuitor şi persoana vătămată,
reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsită de capacitatea de
exerciţiu sau persoana vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu
asistată de reprezentanţii legali ai acesteia, pe de altă parte; acest acord
de voinţă trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din anumite
împrejurări;
- împăcarea trebuie să fie personală, adică să se refere expres la
persoanele cu care s-a căzut de acord; spre deosebire de lipsa
plângerii prealabile şi de retragerea plângerii, care au efecte “in rem”,
împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-
a realizat împăcarea (“in personam”),
- împăcarea trebuie să fie totală (priveşte atât latura penală cât şi latura
civilă), necondiţionată (stingerea conflictului nu este subordonată vreunei condiţii
– predarea unui bun) şi definitivă (irevocabilă – nu se permite reluarea
procesului penal, părţile declarând că împăcarea este irevocabilă);
când aceasta este parţială, condiţionată sau provizorie (revocabilă)
organul judiciar în faţa căruia se desfăşoară procesul penal nu va putea
lua act de împăcarea părţilor şi nu va înceta procesul penal,
- împăcarea trebuie să fie expresă, căci ea nu se poate deduce din
împrejurări de fapt,
- împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
* Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

d. Efecte:
- împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă
exercitată în cadrul procesului penal, care nu va mai putea fi reiterată
nici pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile,
- sub aspect procesual, în faza urmăririi penale împăcarea părţilor atrage
încetarea urmăririi penale, iar în faza judecăţii atrage încetarea procesului penal, atât
în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel sau recurs (art. 11
C.p.p.),
- împăcarea părţilor fiind irevocabilă, acţiunea penală şi cea civilă se
sting din oficiu (“ope legis”) din momentul realizării împăcării.

II. Idei fundamentale:

1. Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia,
lipsa plângerii prealabile şi/sau retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.
2. Amnistia are o dublă natură juridică şi poare fi acordată numai de către
Parlament.
3. Termenele de prescripţie sunt diferite, în raport cu gravitatea fapei
comise.
4. Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea.
5. Retragerea plângerii prealabile poate interveni numai până la rămânerea
definitivă a hotărârii.
6. Împăcarea părţilor se deosebeşte de retragerea plângerii, deoarece
prima este bilaterală, iar cea de-a două unilaterală.

III. Vocabular specific:

1283act de sesizare – procedură de sesizare a organului judiciar sau
trimiterea în judecată a inculpatului,
1284acţiunea în justiţie – mijlocul legal în temeiul căruia se poate duce
înaintea justiţiei conflictul de drept,
1285amnistie (gr. amnesia) – uitare,
1286computarea reţinerii şi arestării preventive – scăderea din
durata pedepsei închisorii ponunţate perioada reţinerii şi
arestării,
 1287incriminare – prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţiunea ce
se aplică în cazul săvârşirii ei,
1288in dubio pro reo – îndoiala favorizează inculpatul,
1289încadrarea juridică – operaţiune efectuată de organele de
cercetare penală sau de instanţa de judecată prin care se
stabileşte concordanţa deplină între fapta concretă comisă şi
norma penală specială care prevede acea faptă, precum şi în
raport cu dispoziţiile generale aplicabile faptei comise,
1290jurisdicţie (lat. jus, juris – drept şi dictio - rostire) –
competenţa de a judeca a instanţelor judecătoreşti,
1291 plângere, plângere prealabilă, denunţ – modalităţi de
încunonştiinţare a organelor judiciare privind comiterea unei
infracţiuni.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 119 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen.,
- Art. 121 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 125 alin. 1 C.pen,
- Art. 129 C.pen coroborat cu art. 99 C.pen.,
- Art. 131 alin. 2 C.pen coroborat cu art. 132 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind cauzele care înlătură răspunderea penală: noţiune,
cadru, efecte.
2. Amnistia: definiţie, caracterizare şi natură juridică.
3. Amnistia: feluri.
4. Obiectul amnistiei.
5. Efectele amnistiei înainte de condamnare.
6. Efectele amnistiei după condamnare.
7. Limitele amnistiei.
8. Prescripţia: definiţie şi caracterizare.
9. Termenele de prescripţie a răspunderii penale: pentru persoana fizică şi
pentru persoana juridică.
10. Calculul termenelor de prescripţie.
11. Întreruperea termenului de prescripţie.
12. Suspendarea prescripţiei.
13. Efectele prescripţiei.
14. Lipsa plângerii prealabile: definiţie şi natură juridică.
15. Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă.
16. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă.
17. Efectele lipsei plângerii prealabile.
18. Retragerea plângerii prealabile: noţiune şi condiţii.
19. Împăcarea părţilor: noţiune şi caracterizare.
20. Condiţiile împăcării părţilor.
21. Efectele împăcării părţilor.
VI. Grile:
1. Pentru a putea produce efecte, retragerea plângerii prealabile:
a) trebuie să se facă faţă de toţi participanţii
b) este suficientă, dacă este facută numai faţă de un participant
c) poate fi făcută şi numai de către una dintre persoanele vătămate prin
aceeaşi faptă.

2. Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege:

a) înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă
b) nu stinge acţiunea civilă
c) înlătură doar executarea pedepsei.

3. În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale

este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, iar acţiunea
penală a fost pusă în mişcare din oficiu înlăturarea răspunderii penale
se poate face:
a) prin retragerea plângerii prealabile
b) atât prin retragerea plângerii prealabile cât şi prin împăcarea părţilor
c) prin împăcarea părţilor.

4. Amnistia se acordă de:

a) Parlament
b) Guvern
c) Ministrul justiţiei
d) Preşedintele ţării.

5. Amnistia:
a) poate înlătura caracterul penal al faptei
b) înlătură răspunderea penală
c) nu înlătură executarea pedepsei complementare.

6. Amnistia nu are efecte asupra:

a) executării pedepsei principale
b) drepturilor persoanei vătămate prin infracţiune
c) executării pedepselor complementare.

7. Efectele amnistiei şi graţierii sunt:

a) amândouă înlătură răspunderea penală
b) amândouă înlătură consecinţele condamnării
c) amândouă înlătură executarea pedepsei.

8. Atât amnistia cât şi graţierea:

a) înlătură în toate cazurile executarea pedepsei complementare
b) nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă
c) pot conduce la înlocuirea răspunderii penale.
9. Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă în cazul
infracţiunilor continuate:
a) de la data comiterii primei acţiuni sau inacţiuni
b) de la data consumării infracţiunii
c) de la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

10. Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor:

a) de omor deosebit de grav
b) contra siguranţei statului
c) contra păcii şi omenirii.

11. Amnistia înlătură:

a) efectul măsurilor de siguranţă
b) executarea pedepsei
c) caracterul penal al faptei
d) răspunderea penală.

12. Amenda încasată anterior intervenirii amnistiei:

a) nu se restituie
b) se restituie
c) se restituie numai dacă prin actul de clemenţă se prevede astfel.

13. Termenul de prescripţie a răspunderii penale, când legea prevede

pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă este de:
a) 20 ani
b) 25 ani
c) 30 ani
d) 15 ani.

14. Înlătură răspunderea penală:

a) lipsa plângerii prealabile
b) împăcarea părţilor, dar numai în acele cazuri în care legea permite
acest lucru
c) retragerea plângerii prealabile.

15. Termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă:

a) de la data sesizării sau autosesizării organelor judiciare
b) de la data comiterii faptei
c) de la data comiterii ultimei acţiuni/inacţiuni în cazul infracţiunii continuate.

16. Cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe:

a) în cazul unei percheziţii corporale
b) prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau
inculpatului
c) şi faţă de participanţii la acea infracţiune, chiar dacă actul de
întrerupere priveşte doar pe unul dintre ei.
17. Condiţiile împăcării părţilor sunt:
a) să intervină doar în cazurile prevăzute de lege
b) să intervină numai până la pronunţarea sentinţei în primă instanţă
c) să fie personală, totală şi necondiţionată.

Răspunsuri grile*: 1- b; 2- a; 3 - c; 4 - a; 5 - b; 6 - b; 7 - c; 8 - b; 9 - c; 10 - c; 11 –
d; 12 - a; 13 - d; 14 – a,b,c; 15 – b,c; 16 – a,b,c; 17 – a,c;

VII. Speţe:
1. Inculpatul X a fost condamnat pentru comiterea mai multor infrac ţiuni, cu
reţinerea stării de recidivă post-condamnatorie potrivit art. 39 alin. 1 şi
art. 34 C.pen., la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare.
După aplicarea pedepsei, a intervenit Decretul 115/1977 care, prin
dispoziţia din art. 1, prevedea că sunt amnistiate infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de maximum 3 ani.
Având în vedere că pentru una din infracţiunile comise de inculpat,
legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea mai mică de 3 ani, să se
arate dacă el beneficiază de amnistie pentru această infracţiune.

2. Prin sentinta penală nr. 179/1993, Judecătoria Constanţa a condamnat

pe inculpatul X la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de
tăinuire, făcându-se şi aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Împotriva acestei
sentinţe a declarat recurs inculpatul care a arătat că în mod greşit i s-a
reţinut în sarcină, starea de recidivă, deoarece infracţiunea anterioară,
pentru care a fost condamnat, a fost dezincriminată.
Recursul inculpatului a fost admis, cu motivarea că, deşi acesta a fost
condamnat atât pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei
cât şi pentru infracţiunea de asociere în vederea comiterii de
infracţiuni, întrucât prin Decretul-Lege nr. 9/1989 a fost abrogată
dispoziţia din art. 245 C.pen., privitoare la infracţiunea de trecere
frauduloasă a frontierei, înseamnă că a fost amnistiată şi infracţiunea
de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Instanţa de recurs a aplicat corect dispoziţiile privitoare la
amnistie?

3. Instanţa a fost învestită cu judecarea plângerii prealabile a

reclamantei X împotriva inculpatelor Y şi Z, pentru faptul că, în ziua de
20.10.1968, i-au violat domiciliul, au ameninţat-o şi au lovit-o,
cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 9 zile de îngrijiri
medicale.
În şedinţa publică din 4.11.1969, reclamanta s-a împăcat cu
inculpatele, iar instanţa luând act de împăcarea părţilor a hotărât
încetarea procesului penal. Deşi faptele comise de cele două inculpate
au fost amnistiate prin Decretul 591/21.08.1969, instanţa de judecată
a soluţionat cauza făcând abstracţie de prevederile acestui decret,
luând act de împăcarea părţilor şi dispunând încetarea procesului
penal.
Întrucât la data judecării faptele erau amnistiate prin decretul
menţionat, să se arate dacă soluţia instanţei era corectă.

4. Judecătoria Giurgiu, prin sentinţa penală nr. 543/31.03.1997, a

condamnat pe inculpatul minor S.P. pentru comiterea infracţiunii de
furt calificat. S-a reţinut că, la data de 29.01.1992, inculpatul,
împreună cu un alt inculpat, a sustras, din locuinţa părţii vătămate
suma de 5000 lei.
Împotriva acestei hotărâri, rămasă definitivă prin neapelare, s-a
declarat recurs în anulare, susţinându-se că inculpatul nu putea fi
condamnat deoarece răspunderea penală era prescrisă. De menţionat
că la data săvârşirii furtului calificat, acesta era pedepsit cu
închisoarea cuprinsă între 1 şi 5 ani.
Ţinand seama de dispoziţiile art. 121 şi 122 coroborate cu art.
129 din C.pen., să se arate dacă recursul în anulare declarat în cauză
era întemeiat.

5. Prin sentinţa penală 638/12.11.1998 a Judecătoriei Făurei, rămasă

definitivă prin neapelare, au fost condamnate inculpatele minore X şi Z
pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208
alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a) şi c), cu aplicarea art. 13 din
C.pen.
Instanţa a reţinut că, într-o noapte din luna noiembrie 1994,
împreună cu alţii, inculpatele au sustras de la o societate comercială
diferite bunuri. Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs în anulare
pe motivul că la data pronunţării ei era împlinit termenul prescripţiei
răspunderii penale şi se impunea soluţia încetării procesului penal.
Recursul în anulare este fondat şi trebuie admis?
6. Prin sentinţa penală 754/22.11.1999, Tribunalul Dolj a condamnat pe
inculpatul X, pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi de calomnie
prevăzute în art. 205 şi 206, prin schimbarea încadrării juridice a
faptelor din două infracţiuni de ultraj, prevăzute în art. 239 alin. 1 şi 3
C.pen. Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală
292/13.06.2000 a Curţii de Apel Craiova.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat recurs, cu motivarea
că instanţele au greşit că nu au chemat persoana vătămată şi întrebată
dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunile respective aşa cum
prevede art. 286 C.p.p.
Recursul inculpatului este întemeiat?

7. Prin sentinţa 322/1.09.1992, Judecătoria Oraviţa a condamnat pe

inculpatul X pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 180 alin. 2
C.pen. şi a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpata Y, ca
urmare a retragerii plângerii prealabile faţă de această inculpată.
Instanţa a reţinut că la 23.11.1992, inculpaţii au lovit partea vătămată
Z. Tribunalul Caraş-Severin, prin decizia penală 9/13.01.1994, a respins
apelul inculpatului condamnat. În cauză s-a declarat recurs în anulare
pe motivul că instanţele au pronunţat hotărâri greşite prin nesocotirea
dispoziţiilor art. 131 alin. 4 C. pen.
Recursul în anulare este fondat?

Răspunsuri speţe:
1. Inculpatul beneficiază de amnistie pentru această infracţiune.
2. Instanţa nu a aplicat corect dispoziţiile privitoare la amnistie. Prin
Decretul-Lege 9/1999 a fost abrogată dispoziţia din art. 245 C.pen. nu
şi cea din art. 323 C.pen.
3. Soluţia instanţei era discutabilă, deoarece a acordat prioritate
împăcării în raport cu amnistia, care avea prioritate.
4. Recursul declarat în cauză era întemeiat. Termenele pentru minori se
reduc la jumătate.
5. Recursul în anulare este fondat şi trebuie admis, cfm. art.121 alin. 1 şi art.
122 alin. 1 lit.d) C.pen. coroborate cu art. 129 C.pen.
6. Recursul inculpatului este întemeiat, cfm. art. 286 C.p.p.
7. Recursul în anulare este fondat, deoarece retragerea plângerii prealabile produce efecte
in rem, înlăturând răspunderea penală a tuturor participanţilor.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Enumeraţi cauzele generale care înlătură răspunderea penală.
2. Daţi exemple de cauze speciale care înlătură răspunderea penală.
3. De câte feluri este amnistia?
4. Care sunt limitele amnistiei?
5. Termenele de prescripţie în cazul persoanei fizice.
6. Termenele de prescripţie în cazul persoanei juridice.
7. Infracţiuni imprescriptibile.
8. Unde trebuie depusă plângerea prealabilă?
9. Raportul dintre retragerea plângerii şi împăcarea părţilor.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Justificarea existenţei cauzelor care înlătură răspunderea penală în
legislaţia penală română.
2. Aspecte comune cauzelor care înlătură răspunderea penală.
3. Justificarea limitelor amnistiei.
4. Comparaţie între retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între amnistie şi dezincriminare.
2. Justificarea imprescriptibilităţii anumitor infracţiuni.
C. Teme de licenţă:
1. Instituţia amnistiei în legea penală română.
2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind prescripţia răspunderii
penale.
3. Politica penală a statului român în materia lipsei plângerii prealabile,
retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 19
Sancţiunile de drept penal. Pedepsele principale
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale:
1292noţiune
1293caracterizare generală
1294caracterele sancţiunilor de drept penal
1295categorii de sancţiuni
1296principiile sancţiunilor
IB. Pedepsele:
1297noţiune
1298caracteristici
1299scop
1300funcţii
1301clasificare
IC. Pedepsele principale pentru persoana fizică:
1302detenţiunea pe viaţă
1303închisoarea
* liberarea condiţionată
* executarea pedepsei într-o închisoarea militară
1304amenda
ID. Pedepsele principale pentru persoana juridică:
1305amenda

IA. Aspecte generale:

a. Noţiune: Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere şi
reeducare, specifice dreptului penal, care se aplică în cazul săvârşirii
unor fapte (acţiuni sau inacţiuni) prevăzute de legea penală, în scopul
restabilirii ordinii de drept încălcate şi apărării relaţiilor sociale
protejate prin normele penale.

b. Caracterizare generală:
- sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie de bază a dreptului
penal, care alături de instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale,
formează pilonii oricărui sistem de drept penal,
- reglementarea sancţiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga
reglementare penală, contribuind la realizarea ordinii de drept, atât
prin conformare cât şi prin constrângerea exercitată faţă de cei care au
nesocotit dispoziţiile normelor penale,
- în cadrul raporturilor penale de conformare, sancţiunile penale sunt necesare
pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei prevăzute de legea
penală şi intensitatea avertismentului adresate tuturor membrilor
societăţii asupra consecinţelor încălcării legii penale, iar în cadrul
raportului penal de conflict, pedeapsa apare ca o consecinţă firească a
aplicării legii penale, proporţională cu gravitatea faptei şi
periculozitatea concretă a făptuitorului,
- sancţiunea penală este consecinţa stabilirii răspunderii penale a
făptuitorului, iar la rândul ei, răspunderea penală este consecinţa
săvârşirii unei infracţiuni,
- sancţiunile reprezintă mijloacele esenţiale de apărare a valorilor
sociale fundamentale ale societăţii împotriva infracţiunilor,
- sunt cele mai grave tipuri de sancţiuni aplicabile infractorilor.

c. Caracterele sancţiunilor de drept penal:

- sunt prevăzute expres în normele penale (legalitatea sancţionării),
- se dispun şi se aplică numai de către organele competente,
- au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privaţiune, o
suferinţă (caracter aflictiv),
- sunt mijloace de reeducare, îndreptare şi educare a celor cărora li se aplică,
- au la origine săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acţionând
întotdeauna post delictum,
- sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când s-
a stabilit răspunderea penală a făptuitorului,
- au ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

d. Categorii de sancţiuni:
Ca rezultat al evoluţiei sistemului sancţionator penal, în prezent se cunosc
patru categorii de sancţiuni de drept penal:
I. Pedepsele---- pentru pers. fizică ----ped. principale --- detenţiunea pe viaţă
(art. 53, 53¹ C.pen.) --- închisoarea de la 15 zile la 30
de ani
--- amenda de la 100 la 50.000 lei
---- ped. complementare --- interzicerea unor drepturi
(64 C.pen.)
--- degradarea militar ă (67
C.pen.)
---- ped. accesorii (71 C.pen.)
----- pentru pers. juridic ă------ ped. principale ---- amenda de la
2.500 la 2.000.000 lei
------ ped. complementare
II. Măsurile educative ------- neprivative de libertate ---- mustrarea, libertatea
supravegheată
(art. 101 C.pen.) ------- privative de libertate ------ internarea într-un centru de
reeducare
III. Măsurile de siguranţă ----- neprivative de libertate ----- obligarea la
tratament medical
(art. 112 C.pen.) ------ privative de libertate -------- internarea medicală
------ restrictive de libertate ------ expulzarea
IV. Sancţiuni extrapenale --- mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la
10 la 1.000 lei (art. 91 C.pen.).
!!! Atenţie a nu se confunda:
1. amenda ca pedeapsă principală cu amenda ca sancţiune extrapenală,
2. mustrarea ca măsură educativă cu mustrarea ca sancţiune extrapenală,
3. internarea într-un centru medical-educativ ca măsură educativă cu internarea
medicală ca măsură de siguranţă.

e. Principiile sancţiunilor de drept penal:

1. Principiul legalităţii:
- acesta reprezintă un principiului fundamental al dreptului penal,
- el presupune că numai prin lege se pot stabili sancţiunile de drept penal,
- legalitatea sancţiunilor de drept penal este cerută de natura acestora,
deoarece sunt cele mai grave sancţiuni juridice şi deci numai
legiuitorul este îndrituit să le stabilească,
- este prevăzut expres de art. 2 din C.pen., care prevede că: “ legea prevede
….pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte”,
- după gradul de determinare prin lege a sancţiunilor există:
* sancţiuni absolut determinate – detenţiunea pe viaţă
*sancţiuni relativ determinate – cele determinate prin natura lor (închisoarea sau
amenda) şi prin limite generale şi speciale minime şi maxime
* sancţiuni nedeterminate – care sunt cele desemnate doar prin denumire, fără
durată (măsura educativă a internării într-un centru de reeducare sau
într-un institut medical-educativ).

2. Principiul umanismului:
- nu este un principiu specific dreptului penal, ci guvernează întreg sistemul de
drept,
- este prevăzut în mod expres în Constituţie, art. 22 şi în art. 52 alin. 2 C.pen.,
- presupune că nu se vor admite sancţiuni care provoacă suferinţe fizice,
care înjosesc şi umilesc persoana umană,

3. Principiul revocabilităţii:
- acesta constă în aceea că, atunci când se constată că sancţiunile au fost
aplicate din eroare ori când se constată că numai sunt necesare, pot fi
revocate, înlăturate sau înlocuite (de ex., prin amnistie sau graţiere).

4. Principiul individualizării:
- presupune că sancţiunea ce se aplică trebuie să fie strict adaptată
calitativ şi cantitativ, la gravitatea faptei şi la persoana făptuitorului,
- individualizarea sancţiunilor se face pe calea individualizării legale,
judiciare şi prin regimul de executare.
5. Principiul personalităţii:
- acest principiu prevede că sancţiunile privesc exclusiv persoanele care
săvârşesc infracţiuni, fără a se răsfrânge asupra altor persoane,
- legea prevede că în cazul unor sancţiuni, acestea trebuie să fie astfel
stabilite şi aplicate încât să nu se răsfrângă asupra persoanelor aflate
în întreţinerea condamnatului (de ex., art. 63 alin. 5 C.pen.),
- ca o consecinţă a acestui principiu, în caz de deces al făptuitorului,
acestea nu se transmit altor persoane (moştenitori) chiar dacă sunt
pecuniare (amenda), ci încetează.

IB. Pedepsele:
a. Noţiune: Sunt acele sancţiuni de drept penal care constau în măsuri de
constrângere şi reeducare prevăzute de lege pentru săvârşirea unei
infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată infractorului, în
scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

b. Caracteristici:
- pedeapsa este o măsură de constrângere – care implică o anumită
suferinţă impusă infractorului, ca reacţie socială la infracţiunea
săvârşită de acesta; este un rău cu care se răspunde răului produs
prin infracţiune; suferinţa decurge din privaţiunile la care este supus
condamnatul; constrângerea este de esenţa pedepsei; prin această
trăsătură, pedeapsa se diferenţiază de celelalte sancţiuni de drept
penal şi de orice sancţiuni juridice, caracter aflictiv,
- pedeapsa este un mijloc de reeducare – constrângerea presupusă de o pedeapsă,
apare ca un instrument de continuare în condiţii speciale a procesului
educativ; cel care a săvârşit o infracţiune nu este şi nici nu poate fi
considerat ca nerecuperabil, ci trebuie implicat mai serios în procesul
educativ,
- pedeapsa este un mijloc de constrângere statală – pedeapsa nu poate fi aplicată
decât de către stat în numele societăţii; statul, prin organele sale, ca
subiect al raporturilor juridice penale de conflict are dreptul şi
îndatorirea de a exercita acţiunea penală, în numele societăţii, în
vederea tragerii la răspundere penală a infractorului, a aplicării
pedepsei şi constrângerea condamnatului la executarea acesteia;
numai instanţele judecătoreşti, ca organe speciale, pot aplica pedepse
într-un cadru procesual penal reglementat de lege; deci pedeapsa are
o sursă legală şi o aplicaţiune judiciară,
- pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege – prin aceasta se dă expresie
deplină principiului legalităţii în dreptul penal (art. 2 C.pen.); această
trăsătură este consacrată de legea penală, fiindcă în C.pen. se arată
atât sistemul pedepselor, cât şi pedeapsa pentru fiecare infracţiune în
parte,
- pedeapsa se aplică numai infractorului – adică numai unei persoane
care a săvârşit o infracţiune, o faptă care întruneşte toate trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii prevăzute de art. 17 C.pen.; deci pedeapsa
are un caracter personal,
- pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni – adică
împiedică făptuitorul să mai comită alte fapte prevăzute de legea
penală,
- pedeapsa are un caracter public – această publicitate se realizează atât prin
modul în care se aplică şi se pronunţă pedeapsa, cât şi prin executarea
ei,
- pedeapsa are un caracter infamant – deoarece ea include o dezaprobare, la care se
adaugă şi o oarecare repulsie a societăţii faţă de cel pedepsit, caracter
care, într-un mod indirect, ajută la reeducarea celui condamnat,
- pedeapsa are un caracter determinat, ca natură şi limite.

c. Scop:
- acesta este consacrat expres în dispoziţiile art. 52 alin. 1 C.pen. care prevede că:
“Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se realizează atât pentru cel
căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure
constrângerea şi reeducarea infractorului (“prevenţie specială”, se are în
vedere pericolul concret), cât şi pentru ceilalţi destinatari ai legii penale care
sub ameninţarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală îşi
conformează conduita exigenţelor acesteia (“prevenţie generală”, se are
în vedere pericolul abstract).
- prevenţia specială şi generală constituie scopul imediat al pedepsei,
scop care este determinat de aplicarea concretă a pedepsei pentru
săvârşirea de infracţiuni.

d. Funcţii:
- pentru realizarea scopului său, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii prin
care influenţează asupra condamnatului, determinând schimbarea
conduitei viitoare a acestuia şi avertizând, prin aceasta, şi alte
persoane asupra consecinţelor ce le-ar avea de suportat dacă ar
săvârşi vreo infracţiune; aceste funcţii sunt următoarele:
- de constrângere – este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei (art.
52 C. pen.); ea implică o privaţiune de drepturi, de bunuri, o
restrângere a acestora; condamnatul este forţat să suporte
privaţiunile, restricţiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita
lui periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile legii penale;
constrângerea nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici înjosirea
persoanei condamnatului, iar încălcarea acestei prevederi legale
atrage fie răspunderea penală pentru infracţiuni ca tortura, purtarea
abuzivă, fie răspunderea disciplinară a personalului organelor judiciare
sau a celor de executare a pedepselor,
- de reeducare – care constă în influenţarea asupra mentalităţii şi
deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi
formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii; această funcţie
completează în mod natural funcţia de constrângere, iar împreună
servesc la realizarea prevenţiei speciale,
- de exemplaritate – constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată
condamnatului o produce altor persoane care, văzând constrângerea la
care condamnatul este supus, vor manifesta reţinere, abţinându-se de
la săvârşirea unor infracţiunii; realizarea acestei funcţii este
condiţionată de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere
penală a celor care au comis infracţiuni,
- de eliminare – constă în scoaterea temporară sau definitivă din societate
a infractorului, prin aceasta împiedicându-l de a mai săvârşi infracţiuni;
unica pedeapsă prin care se realizează eliminarea definitivă din
societate a infractorului este detenţiunea pe viaţă,
- inhibitorie – pentru a-i determina pe cei care ar fi tentaţi să comintă infracţiuni,
să se abţină de la acest lucru.

e. Clasificarea pedepselor:
- după importanţă:
* principale (închisoarea)
* complementare (interzicerea unor drepturi)
* accesorii (cele care însoţesc automat o pedeapsă principală)
- în raport de obiectul asupra căruia se exercită constrângerea sunt:
* privative de viaţă – pedeapsa capitală (inexistenţă în legea penală
română)
* corporale – care privesc corpul persoanei, provocarea unor suferinţe fizice
(bătaia); în prezent în legea noastră penală nu există nici o pedeapsă
corporală
* privative de libertate sau restrictive de libertate – care constau în suprimarea sau
restrângerea dreptului la libertatea de mişcare (închisoarea)
* pecuniare - care se exercită asupra patrimoniului condamnatului
(amenda)
* privative de drepturi sau restrictive de drepturi – care constau în suprimarea
definitivă sau temporară a unor drepturi ale condamnatului sau în
restrângerea acestora (pedeapsa complementară a interzicerii unora
din drepturile prevăzute de art. 64 C.pen.)
* morale – care constau în dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei
săvârşite de acesta (mustrarea, blamul public);
- după gradul de determinare:
* determinate care pot fi:
* absolut determinate (detenţiunea pe viaţă)
* relativ determinate (închisoarea între anumite limite speciale)
* nedeterminate, unde se prevede doar natura nu şi cuantumul pedepsei
(amenda art. 205 C.pen.)

IC. Pesepsele principale pentru persoana fizică (art. 53 C.pen.):

a. Definiţie: Acestea sunt acele pedepse ce au un rol important în sancţionarea
infractorului, care sunt prevăzute în lege pentru orice infracţiune, se
pot aplica singure sau însoţite de alte pedepse complementare şi de
alte sancţiuni de drept penal.

A. Detenţiunea pe viaţă:
a. Noţiune: Detenţiunea pe viaţă reprezintă în general o sancţiune de
drept penal, o pedeapsă principală în special, aplicabilă numai
persoanei fizice şi constă în lipsirea de libertate a condamnatului
pentru tot restul vieţii.

b. Caracterizare:
- este o pedeapsă principală şi reprezintă cea mai severă sancţiune din
legislaţia penală actuală,
- ea este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar, şi cu caracter
perpetuu,
- a fost introdusă prin Decretul-Lege nr. 6/7.01.1990, înlocuind pedeapsa cu moartea,
- este prevăzută în C.pen. în art. 53 pct. 1 lit. a), art. 54, art. 55 şi art. 55¹,
- în partea specială a C.pen. şi în legile penale speciale sunt prevăzute
infracţiunile deosebit de grave pentru care se poate aplica,
- în C. pen. ea este prevăzută pentru:
* infracţiunile grave contra siguranţei statului (art. 155-163 şi art.
167)
* infracţiunea de omor deosebit de grav (art. 176)
* unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a României
* unele infracţiuni contra păcii şi omenirii.
- pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale
pentru fapte deosebit de grave (ex. împiedicarea exploatării aeronavei – art.
107² C. aerian),
- este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani (ex.
omorul deosebit de grav – art. 176 C.pen.),
- este prevăzută şi unică, în două cazuri:
* genocidul săvârşit în timp de război (art. 357 alin. 2 C.pen.)
* tratamente neomenoase săvârşite în timp de război (art. 358 alin. 4
C.pen.),
- detenţiunea pe viaţă poate fi retrasă în caz de eroare judiciară,
- este o pedeapsă absolut determinată şi nu poate fi adaptabilă.

c. Aplicarea detenţiunii pe viaţă:

Condiţii de aplicare:
* trebuie să fie prevăzută singură sau alternativ în norma de
incriminare, conform principiului legalităţii sancţiunilor, art. 2 C.pen.,
* aplicarea acesteia să nu fie interzisă de lege (art. 55 C.pen.), astfel:
* detenţiunea nu se aplică aceluia care, la data pronunţării
hotărârii de condamnare, a împlinit de 60 ani; în acest caz, în locul
pedepsei detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timp de
25 de ani şi pedeapsa interziceri unor drepturi pe durata ei maximă,
 * în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a
împlinit vârsta de 60 de ani în timpul execut ării pedepsei, detenţiunea pe viaţă
se înlocuieşte (caracter obligatoriu), cfm. art. 448 C.p.p., cu închisoarea pe timp de 25
de ani; partea executată se va lua în calcul la pedeapsa de 25 de ani;
înlocuirea se poate dispune din oficiu, la cererea procurorului sau la
cererea condamnatului de către instanţa de executare, iar dacă cel
condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere,
* nu se aplică infractorului minor, acestuia aplicându-i-se pedeapsa
închisorii de la 5 la 20 de ani, cfm. art. 109 alin. 2 C.pen.

d. Executarea detenţiunii (art. 54 C.pen.):

- detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta
sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare,
- regimul de executare efectivă este precizat în Legea 275/2006 privind executarea
pedepselor şi art. 420 C.p.p., această problematică făcând deja obiectul
unei materii distincte şi anume „dreptul execuţional penal”.

e. Liberarea condiţionată (art. 551 C.pen.):

- cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după
executarea a 20 de ani de detenţiune, dacă acesta este stăruitor în
muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se
seama şi de antecedentele sale penale,
- condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru
femei poate fi liberat condiţionat după executarea a 15 ani de detenţiune,
dacă sunt îndeplinite condiţiile mai sus menţionate,
- pedeapsa se va considera executată dacă în termen de 10 ani de la liberare
cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune,
- dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune
se poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea acesteia, cfm.
art. 61 C.pen.

B. Închisoarea:
a. Noţiune: Este o pedeapsă principală, privativă de libertate şi care constă
în lipsirea condamnatului de libertate prin plasarea lui într-un mediu
unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus.

b. Caracterizare:
- conţinutul ei constă în izolarea condamnatului de societate, de familie prin
scoaterea acestuia din mediul său de viaţă
- este adaptabilă, revocabilă, îmbină constrângerea cu reeducarea şi de
aceea este prevăzută ca sancţiune pentru majoritatea infracţiunilor,
- este prevăzută de cele mai multe ori singură şi într-o anumită măsură ca
pedeapsă alternativă cu amenda ori cu detenţiunea pe viaţă, ori alternativ ori
cumulativ cu pedepsele complementare, art. 174 C.pen.,
- limitele generale ale pedepsei sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani.
c. Regimul de executare (art. 533 C. pen., 420-422 C.p.p.):
- datorită importanţei instituţiei executării pedepselor, în ultimul timp s-a
conturat o nouă disciplină penală şi anume „dreptul execuţional penal”;
de aceea nu vom intra în prea multe amănunte cu această ocazie, deoarece
există posibilitatea studierii aprofundate a executării pedepselor în
cadrul acestei discipline a cărei apariţie şi conturare o salutăm,
- executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul
progresiv,
- condamnaţii au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în
altul în condiţiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor
(Legea 275/2006),
- pedepsele privative de libertate se execută în următoarele regimuri:
* de maximă siguranţă
* închis
* semideschis
* deschis
- în timpul executării pedepsei condamnaţii au posibilitatea de a presta, cu
acordul lor, o muncă utilă, dacă sunt apţi pentrru muncă; munca
prestată de ei este remunerată, cu excepţia muncii cu caracter
gospodăresc, necesare locului de deţinere şi a celei prestate în caz de
calamitate,
- după împlinirea vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru
femei, condamnaţii pot presta o muncă numai la cererea acestora,
dacă sunt apţi pentru muncă,
- de asemenea, ei trebuie să respecte ordinea interioară a locurilor de
deţinere,
- toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de
libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor
condamnaţi şi la prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

d. Regimul de deţinere (art. 57 C.pen.):

- executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume destinate
numite penitenciare,
- regimul de executate este cel a deţinerii în comun,
- condamnatele femei execută pedeapsa închisorii separat de condamnaţii
bărbaţi,
- condamnaţii mai sunt separaţi la locurile de deţinere după natura
infracţiunii săvârşite, durata pedepsei, starea de recidivă, precum şi în
funcţie de comportarea şi receptivitatea acestora la acţiunile de
reeducare,
- minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de
condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se
posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a
dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.
C. Liberarea condiţionată (art. 59 – 61 C.pen., art. 450 C.p.p.):
a. Noţiune: Aceasta constă în punerea în libertate a condamnatului din
locul de deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei
închisorii, sub condiţia ca el să nu mai săvârşească din nou o
infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei.

b. Caracterizare:
- este un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei,
- este un mod de stimulare a condamnaţilor în timpul executării pedepsei
închisorii la stăruinţă în muncă şi disciplină,
- este facultativă şi un obligatorie, acordându-se numai de către instanţa
de judecată,
- are un caracter general, putând fi acordată oricărui condamnat, indiferent de
natura şi gravitatea infracţiunii comise,
- este revovabilă, în caz de nerespectare a condiţiilor impuse,
- este reglementată expres în art. 59-61 C.pen.şi 450 Cp.p.

c. Condiţii generale de acordare:

I. Prima condiţie se referă la executarea unei părţi din pedeapsă. Partea din
pedeapsă diferă în funcţie de cuantumul pedepsei ce se execută, forma
de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea şi vârsta
condamnatului (art. 59 C.pen.).
II. A doua condiţie priveşte stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului.
III. A treia condiţie priveşte dovezile temeinice de îndreptare şi buna comportare a
condamnatului.
IV. A patra condiţie se referă la antecedentele penale ale condamnatului, recidiviştii
beneficiind mai greu de această măsură.

d. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise cu intenţie

(art. 59 C.pen.):
Se poate acorda dacă:
- cel condamnat a executat 2/3 din durata pedepsei ce nu depăşeşte 10 ani sau cel
puţin 3/4 în cazul închisorii mai mari de 10 ani,
- condamnatul este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de
îndreptare,
- la calculul fracţiilor de pedeapsă executată se ţine seama şi de munca
prestată; dar şi în acest caz liberarea se va acorda dacă s-a executat cel
puţin 1/2 din durata pedepsei când nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 2/3 când
pedeapsa este mai mare de 10 ani,
- când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se
contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul
pedepselor.

e. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise din culpă (art.

591 C. pen.):
Se poate acorda dacă:
- cel condamnat pentru săvârşirea unei sau mai multor infracţiuni din culpă
a executat cel puţin 1/2 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte
10 ani sau cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani,
- condamnatul este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de
îndreptare,
- la calculul fracţiilor de pedeapsă executată se ţine seama şi de munca
prestată; dar şi în acest caz liberarea se va acorda dacă s-a executat cel
puţin 1/3 din durata pedepsei când nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin 1/2 când
pedeapsa este mai mare de 10 ani,
- dacă pedeapsa ce se execută rezultă dintr-un concurs de infracţiuni
săvârşite din culpă sau intenţie se vor aplica dispoziţiile art. 59 C.pen.

f. Liberarea condiţionată în cazuri speciale (art. 60 C. pen.):

- aceasta poate interveni în cazul în care condamnatul dovedeşte că are probleme
de sănătate şi nu a fost niciodată folosit la muncă, sau că nu mai poate
fi folosit,
- ea poate opera când cei condamnaţi în timpul minorităţii ajung la vârsta de
18 ani precum şi cei trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55
de ani pentru femei, când au executat 1/3 din durata pedepsei în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau 1/2 în cazul închisorii mai mari de 10 ani,
dacă cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi
temeinice de îndreptare,
- liberarea poate interveni şi în cazul condamnărilor pentru infracţiunile
săvârşite din culpă după ce s-a executat 1/4 din durata pedepsei în cazul
închidorii care nu depoăşeşte 10 ani sau 1/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani,
dacă cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi
temeinice de îndreptare,
- când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se
contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport cu totalul
pedepselor,
- în toate cazurile, la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea
din durata pedepsei considerată ca executată pe baza muncii prestate.

g. Procedura liberării condiţionate (art. 450 C.p.p.):

- liberarea se dispune la cererea condamnatului sau la propunerea organelor
competente,
- ea se dispune de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere,
- în cazul în care închisoarea se execută într-o închisoare militară, liberarea se
va dispune de către tribunalul militar în a cărui circumscripţie se află
închisoarea militară,
- dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, respinge
cererea şi va fixa termenul după expirarea căruia propunerea sau
cererea va putea fi reînnoită,
- termenul este de maxim 1 an şi curge de la data rămânerii definitive a
hotărârii,
- hotărârea instanţei este supusă recursului în termen de 3 zile, acesta
fiind suspensiv de executare.

h. Efectele liberării condiţionate (art. 61 C.pen.):

- constă în punerea în libertate a condamnatului fără restricţii de
drepturi,
- în timpul liberării condiţionate condamnatul este considerat în timpul
executării pedepsei,
- dacă până în momentul împlinirii duratei pedepsei condamnatul nu a
săvârşit o nouă infracţiune, liberarea devine definitivă şi pedeapsa se
consideră executată,
- dacă însă acesta săvârşeşte o nouă infracţiune, liberarea se poate
menţine sau se poate revoca,
- revocarea nu va mai putea fi dispusă în cazul amnistierii infracţiunii pentru
care condamnatul se află în liberare condiţionată,
- revocarea este obligatorie când se săvârşesc infracţiuni foarte grave: contra
siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o
infracţiune comisă cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei
persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit
de grave. În acest caz, pedeapsa stabilită pentru noua infracţiiune se
contopeşte cu restul de pedeapsă la care se poate adăuga un spor de până la
5 ani,
- săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă
naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, aplicându-se însă
dispoziţiile prevăzute în art. 61 C.pen.

D. Executarea pedepsei într-o închisoare militară (art. 62 C. pen.):

a. Noţiune: Aceasta este o modalitate specială de executare a pedepsei
închisorii de cel mult 2 ani, aplicată militarilor în termen ori celor care
care au devenit militari în termen după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare.

b. Caracterizare:
- reprezintă o derogare de la modalitatea obişnuită de executare a închisorii,
derogare ce are la bază calitatea condamnatului,
- aceasta se dispune în mod obligatoriu de către instanţa de judecată pentru
infracţiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod
(de ex. absnţa nejustificată – art. 331 C.pen.),
- în timpul executării pedepsei în închisoarea militară, condamnatul nu-şi
pierde calitatea de militar în termen;
- durata executării pedepsei nu se consideră stagiu militar.

c. Condiţii:
- condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen în momentul săvârşirii
faptei, la data judecării ori să o dobândească după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare; dacă înainte de începerea
executării pedepsei, condamnatul a fost trecut în rezervă pedeapsa se
va executa într-un loc de deţinere.
- cuantumul pedepsei închisorii aplicate să nu depăşească 2 ani, fie pentru o
singură infracţiune, fie pentru un concurs,
- instanţa de judecată să hotărească ca executarea pedepsei să se facă
într-o închisoare militară.

d. Efecte:
- dacă militarul condamnat a executat 1/2 din pedeapsă şi a dat dovezi
temeinice de îndreptare, restul pedepsei se reduce cu 1/3 , iar dacă s-a
evidenţiat în mod desosebit, reducerea poate depăşi 1/3 putând
cuprinde chiar tot restul pedepsei; în acest caz reducerea se face la
sesizarea comandantului acelei închisori, cfm. art. 452 C.p.p.; instanţa
competentă să dispună reducerea pedepsei este tribunalul militar în a
cărui circumscripţie se află închisoarea militară,,
- dacă militarul devine inapt serviciului militar în timpul executării
pedepsei el va putea fi liberat condiţionat (fiind o liberare condiţionată
specială),
- în urma executării pedepsei într-o închisoare militară intervine reabilitarea
de drept (şi aceasta tot specială),
- dacă militarul condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa va
revoca executarea pedepsei într-o închisoare militară şi va contopi
pedeapsa pentru noua infracţiune cu restul de pedeapsă neexecutată;
pedeapsa rezultantă se va executa într-un loc de deţinere.

C. Amenda:
a. Noţiune: Aceasta este pedeapsa principală pecuniară ce constă în suma de
bani pe care infractorul este obligat să o plătească în contul statului.

b. Caracterizare:
- este cunoscută în legislaţie atât ca sancţiune penală, cât şi ca sancţiune
administrativă, disciplinară, civilă, fiscală, procedurală,
- acre un caracter pecuniar,
- se aplică atât persoanei fizice, cât şi persoanei juridice,
- are un caracter coercitiv,
- se trece în cazierul judiciar şi constituie un antecedent penal al persoanei
condamnate, deoarece este pedeapsă principală,
- datorită caracteristicilor sale de a fi adaptabilă şi remisibilă, amenda este
frecvent prevăzută pentru sancţionarea faptelor care prezintă un pericol
social mai redus,
- funcţia de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea
patrimoniului condamnatului şi implicit o îngreunare a vieţii acestuia,
- pentru a asigura caracterul personal al amenzii şi a limitei de răsfrângere
asupra familiei condamnatului, art. 63 alin. 5 a prevăzut că amenda se
stabileşte ţinându-se seama de dispoziţiile art. 72, fără a-l pune însă pe
infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la
întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a
persoanelor faţă de care acesta are obligaţii legale.

c. Cadrul şi limitele amenzii:

- este prevăzută în partea generală a C.pen. în art. 63, 63¹ şi art. 425
C.p.p.,
- ea este prevăzută ca pedeapsă unică pentru un număr foarte mic de
infracţiuni în Cpen., dar şi în legile penale sau nepenale cu dispoziţii
penale,
- limitele generale ale amenzii sunt stabilite prin dispoziţiile art. 53 pct. 1 lit. c)
C.pen. între 100 şi 50.000 lei,
- de regulă legiuitorul nu prevede limitele speciale ale amenzii, ci doar că
infracţiunea se pedepseşte cu amenda; în astfel de situaţii sunt
aplicabile dispoziţiile art. 63 alin. 2,3 şi 4 care stabilesc limitele
speciale ale amenzii, astfel:
* când legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda,
fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar
maximul de 10.000 lei (ex. art. 205 C.pen.)
* când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu
pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi
maximul special este de 15.000 lei (art. 180 C.pen.)
* când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai
mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei (art. 196
C.pen.).
- în caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate
să depăşească limitele generale arătate (100 şi 50.000 lei).

d. Înlocuirea pedepsei amenzii (art. 63¹ C. pen.):

- dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,
instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele
prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din
amendă care a fost achitată,
- aceasta presupune că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă
numai în cazul infracţiunilor la care închisoarea este alternativă cu
amenda.

e. Aplicarea şi executarea pedepsei amenzii (art. 425 C.p.p.):

- amenda se aplică atunci când este prevăzută în norma de incriminare
pentru infracţiunea comisă,
- condamnatul trebuie să depună la instanţa de executare recipisa de plată
integrală a amenzii, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare,
- instanţa de executare, la cererea motivată a condamnatului, poate
eşalona plata amenzii în rate pe cel mult 2 ani,
- în caz de neîndeplinire a obligaţiei în termenul de mai sus, instanţa de
executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care
priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării
amenzii conform dispoziţiilor privind executarea silită a creanţelor fiscale.

ID. Pedepsele principale pentru persoana juridică:

A. Amenda:
a. Noţiune: Amenda reprezintă pedeapsa principală în cazul persoanei
juridice, ce constă în plata unei sume de bani pe care aceasta este
obligată să o plătească statului pentru infracţiunea comisă.

b. Caracterizare:
- este prevăzută expres în art. 53¹, 71¹ C.pen. şi 479.9 C.p.p..
- limitele generale sunt de la 2.500 la 2.000.000 lei.

c. Aplicarea şi executarea pedepsei (art.71¹ C.pen.):

- când legea prevede pentru infracţiunea comisă de persoana fizică
închisoarea de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii
pentru persoana juridică este de 5.000, iar maximul special de 600.000
lei,
- când legea prevede pentru infracţiunea comisă de persoana fizică
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă, minimul
special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000, iar maximul
special de 900.000 lei,
- executarea amenzii se face cfm. art. 479.9 C.p.p.

II. Idei fundamentale:

1. Sistemul sancţionator de drept penal român este format din patru
categorii de sancţiuni: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă
şi sancţiuni extrapenale.
2. Nu trebuie să confundăm scopul pedepsei cu funcţiile sale. Acesta
constră în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
3. Regimurile de executare ale pedepselor privative de libertate sunt: de maximă
siguranţă, închis, semideschis şi deschis.
4. Liberarea condiţionată este facultativă şi se aplică numai de către
instanţa de judecată atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege.
5. Singura pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este amenda.

III. Vocabular specific:

1306aflictiv - ceva ce imprimă o suferinţă,
1307autorităţi publice – puterile publice existente în stat,
1308calificarea infracţiunii – stabilirea caracterului penal al unei fapte,
încadrarea în textul de lege care o prevede,
1309curriculum vitae – cursul vieţii,
1310de lege lata et de lege ferenda – despre o lege dată şi despre o lege
viitoare,
1311dura lex sed lex – legea e aspră dar e lege,
 1312detenţie – perioada când o persoană execută o măsură privativă de
libertate,
1313deţinere – calitatea unui bun de a fi în posesia cuiva,
1314premeditare – activitate de natură preponderent psihică care precede
comiterea unei infracţiuni şi care constră în luarea de către
infractor a hotărârii de a comite fapta şi în pregătirea executării
acesteia cu privire la alegerea locului, timpului, a mijloacelor
necesare, etc.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 53 C.pen. coroborat cu art. 53¹ C.pen.,
- Art. 55¹ C.pen. coroborat cu art. 59, 59¹, 60 C.pen,
- Art. 59, 59¹, 60 C.pen coroborat cu art. 450 C.p.p.,
- Art. 55² C.pen coroborat cu art. 448 C.p.p.,
- Art. 63 C.pen coroborat cu art. 425 C.p.p.,
- Art. 71¹ C.pen. coroborat cu art. 53 pct. 1 lit. c) C.pen,

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal: noţiune, caracterizare
generală şi caracterele sancţiunilor de drept penal.
2. Categorii de sancţiuni.
3. Principiile sancţiunilor de drept penal.
4. Pesepsele: noţiune şi caracteristici.
5. Scopul şi funcţiile pedepsei.
6. Clasificarea pedepselor.
7. Detenţiunea pe viaţă: noţiune şi caracterizare.
8. Aplicarea şi executarea detenţiunii pe viaţă.
9. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă.
10. Închisoarea: noţiune şi caracterizare.
11. Regimul de executare şi deţinere al închisorii.
12. Liberarea condiţionată în cazul închisorii: noţiune, caracterizare şi condiţii
generale de acordare.
13. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise cu intenţie.
14. Liberarea condiţionată pentru infracţiunile comise din culpă.
15. Liberarea condiţionată în cazuri speciale.
16. Procedura liberării condiţionate.
17. Efectele liberării condiţionate.
18. Executarea pedepsei într-o închisoare militară: noţiune, caracterizare,
condiţii şi efecte.
19. Amenda: noţiune, caracterizare, cadrul şi limitele amenzii.
20. Înlocuirea pedepsei amenzii.
21. Aplicarea şi executarea pedepsei amenzii.
22. Pedepsele principale pentru persoana juridică: amenda – noţiune, caracterizare,
aplicarea şi executarea pedepsei.
VI. Grile:
1. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă:
a) absolut determinată
b) nedeterminată
c) relativ determinată.

2. Detenţiunea pe viaţă este pedeapsă unică în cazul:

a) infracţiunii de capitulare
b) genocidului comis pe timp de război
c) infracţiunilor contra păcii şi omenirii
d) tratamente neomenoase comise pe timp de război.

3. Detenţiunea pe viaţă nu se aplică:

a) aceluia care era grav bolnav la momentul pronunţării hotărârii de condamnare
b) aceluia care la data comiterii faptei împlinise 55 de ani
c) aceluia care la data pronunţării hotărârii de condamnare împlinise 60 de
ani
d) minorului.
4. Condamnata la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecută de vârsta de 55 de ani
poate fi liberată condiţionat după executarea efectivă a:
a) 15 ani închisoare
b) 25 ani închisoare
c) 20 ani închisoare.

5. Sunt sancţiuni penale:

a) pedepsele
b) măsurile de siguranţă
c) măsurile educative
d) măsurile preventive.

6. Executarea pedepselor privative de libertate în dreptul penal român se bazeaz ă pe un

sistem:
a) celular
b) progresiv
c) de muncă obligatorie.

7. În cazul liberatului condiţionat, termenul de reabilitare curge de la data:

a) acordării liberării condiţionate
b) împlinirii duratei pedepsei
c) împlinirii duratei pedepsei în calculul căruia nu intră şi zilele considerate ca
executate pe baza muncii prestate.

8. Executarea pedepsei într-o închisoare militară se poate dispune pentru

militarii în termen, dacă pedeapsa închisorii:
a) nu depăşeste 5 ani
b) nu depăşeste 2 ani
c) nu depăşeste 4 ani.

9. Eliberarea din închisoare a condamnatului mai înaite de termen este:

a) libertate supravegheată
b) liberare sub control judiciar
c) liberare condiţionată.

10. Condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecut de 60 de ani poate fi

liberat condiţionat după executarea efectivă a:
a) 15 ani de detenţiune
b) 25 ani de detenţiune
c) 20 ani de detenţiune
d) unui număr de ani prevăzut expres în C.pen.

11. Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat

dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de
îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentale sale penale după
executarea efectivă a:
a) 20 ani
b) 25 ani
c) 15 ani.

12. Condamnata la pedeapsa detenţiunii pe viaţă trecută de vârsta de 55 de

ani poate fi liberată condiţionat după executarea efectivă a:
a) 15 ani
b) 20 ani
c) 25 ani.

13. Închisoarea are ca limite generale:

a) 1 lună – 25 ani
b) 15 zile – 25 ani
c) 15 zile – 30 ani.

14. Sunt pedepse principale:

a) detenţiunea de viaţă
b) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani
c) degradarea militară
d) amenda de la 10 lei la 50.000 lei.

15. Munca în timpul executării pedepsei privative de libertate:

a) este obligatorie pentru toţi condamnaţii
b) nu este obligatorie
c) este obligatorie pentru condamnaţii apţi de muncă.

16. Militarul condamnat la executarea pedepsei într-o închisoare militară poate fi

liberat condiţionat:
a) după executarea a 1/3 din pedeapsă
b) dupa executarea a 1/3 din pedeapsă dacă devine inapt servicului
c) dacă devine inapt serviciului.

17. Pedeapsa principală pentru persoana juridică este:

a) amenda
b) dizolvarea
c) suspendarea activităţii.

18. Pedeapsa complementară pentru persoana juridică este:

a) închiderea unor puncte de lucru pe o anumită perioadă
b) amenda
c) suspendarea activităţii.

19. Pedeapsa principală comună pentru persoana juridică şi persoana fizică

este:
a) închisoarea
b) amenda
c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice.

Răspunsuri grile*: 1-a; 2- b,d; 3 – c,d; 4 - a; 5 – a,b,c; 6 - b; 7 - b; 8 - b; 9 - c; 10 –

a,d; 11 – a; 12 - a; 13 - c; 14 – a; 15 – b; 16 – c; 17 – a; 18 – a,c; 19 - b;

VII. Speţe:
1. În sarcina inculpatului X s-a reţinut că în ziua de 9.07.1978, fiind sub
influenţa băuturilor alcoolice, s-a deplasat în comuna Tarna, la mama
sa în vârsta de 79 de ani, care se afla în pat grav bolnavă, pe care a
ucis-o lovind-o cu un scaun în cap. Acesta a fost condamnat la 20 de
ani închisoare şi interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64 lit. a)-e) C.pen.
pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit.
c) C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.
La această pedeapsă s-a adăugat, potrivit art. 39 alin. ultim C.pen.,
un spor de 7 ani, dispunându-se executarea pedepsei de 27 de ani de închisoare şi
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-e) C.pen.
Pedeapsa a fost legal stabilită, ţinând cont că la acea dată maxima
generală era de 25 de ani?

2. X a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru comiterea infrac ţiunii de omor

deosebit de grav, 10 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la
infractiunea de omor deosebit de grav, s-a făcut aplicarea art. 34 lit. c) C.pen.
şi s-a adaugat un spor de 2 ani închisoare. De asemenea, s-a înlăturat beneficial
graţierii pentru restul neexecutat de 3 ani dintr-o pedeapsă anterioară,
dispunându-se să se execute o pedeapsă de 25 de ani.
Hotărârea instanţei este legală în ceea ce priveşte pedeapsa
rezultantă?
3. Printr-o cerere adresată instanţei X, aflat în penitenciar în executarea
pedepsei de 30 de ani de închisoare, a solicitat ca în această pedeapsă
să se contopească pedeapsa de 4 luni închisoare pentru tentativa la
infracţiunea de evadare.
Dat fiind faptul că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare
nu se contopeşte, ci se cumulează cu pedeapsa ce se execută, să se
arate ce pedeapsă urmează să execute condamnatul.

4. Instanţa de judecată sesizată cu cererea de liberare condiţionată a

condamnatului a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind
stăruinţa în muncă, disciplină şi dovezile temeinice de îndreptare, dar
că nu este îndeplinită condiţia referitoare la executarea efectivă a unei
fracţiuni din pedeapsă.
Ce trebuia să decidă instanţa?

5. Propunerea de liberare condiţionată înaintată de comisia de propuneri de

pe lângă penitenciar a fost respinsă, cu motivarea că deşi a avut un
bun comportament, condamnatul nu s-a evidenţiat în cursul executării
pedepsei şi, astfel nu a dat dovezi temeinice de îndreptare. Instanţa a
stabilit un termen de 3 luni şi jumătate pentru reînnoirea propunerii.
Sentinţa a fost menţinută şi în apel. Condamnatul a declarat recurs cu
motivarea că respingerea cererii de liberare condiţionată nu este temeinică şi
legală.
Arătaţi dacă recursul declarat de condamnat este sau un fondat.

6. Instanţa deşi a constatat că cel condamnat a executat fracţiunea de

pedeapsă prevăzută de lege, iar în timpul detenţiei a fost disciplinat,
stăruitor în muncă şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, fiind deci
îndeplinite condiţiile art. 59 C.pen., a respins propunerea de liberare
condiţionată numai pe motivul că cel condamnat a fost sancţionat pentru
comiterea unei infracţiuni grave - infracţiunea de omor.
Motivul respingerii cererii de liberare condiţionată este întemeiat?
7. Instanta investită cu judecarea cererii de liberare condiţionată, deşi a
constatat că cel condamnat a executat fracţiunea de pedeapsă
prevăzută de art. 59 C.pen. iar aprecierea comisiei de propuneri este în
sensul că acesta a avut o comportare corespunzătoare, a respins totuşi
propunerea de liberare condiţionată, considerând că timpul executat în detenţie
nu este suficient pentru îndreptarea condamnatului.
Hotărârea instanţei a fost sau nu dată cu încălcarea art. 59
C.pen.?

8. S-a constatat că X, după ce a obţinut liberarea condiţionată şi mai

înainte de împlinirea duratei pedepsei, a comis din nou o infracţiune. S-
a mai constatat că până la judecarea noii infracţiuni, a intervenit un act
de amnistie prin care infracţiunea anterioară pentru care se
pronunţase condamnarea la pedeapsa din a cărei executare infractorul
fusese liberat condiţionat, a fost amnistiată.
Se putea revoca liberarea condiţionată în speţă?

9. În timpul executării pedepsei într-o închisoare militară, militarul

condamnat a devenit inapt serviciului militar şi a fost liberat
condiţionat cfm. art. 62 alin. 3 C.pen.
În aceste condiţii condamnatul poate fi reabilitat de drept?

10. Instanţa de judecată, stabilind că persoana condamnată se sustrage

cu rea-credinţă de la executarea pedepsei amenzii, a dispus înlocuirea
acesteia în baza art. 63¹ C.pen. cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute
pentru infracţiunea comisă. Făcând o nouă individualizare a pedepsei
instanţa a dispus ca pedeapsa închisorii rezultată prin înlocuire să fie
executată la locul de muncă.
Soluţia instanţei este corectă?

Răspunsuri speţe:
1. Pedeapsa nu a fost legal stabilită, deoarece s-a depăşit maxima generală de
la aceea dată.
2. Da, hotărârea instanţei este legală, deoarece nu se depăşeşte maxima
generală.
3. Acesta va executa doar pedeapsa de 30 de ani, deoarece prin cumularea cu pedeapsa
pentru evadare s-ar fi depăşit maxima generală admisă.
4. Conform art. 59, 59¹ şi 450 C.p.p., instanţa trebuia să respingă cererea
de liberare şi eventual să o admită la împlinirea termenului legal.
5. Recursul declarat de condamnat este fondat, urmând să fie admis, cfm. art. 59
C.pen.
6. Motivul respingerii cererii de liberare condiţionată nu este întemeiat, în lege
neprecizându-se nimic despre acest lucru, libeararea condiţionată
având un caracter general.
7. Hotărârea instanţei nu a fost dată cu încălcarea art. 59 C.pen.,
deoarece acordarea liberării este facultaivă şi nu obligatorie din partea
instanţei.
8. Nu se putea revoca liberarea condiţionată în speţă, deoarece actul de
amnistie a înlăturat răspunderea penală şi executarea pedepsei.
9. În aceste condiţii condamnatul poate fi reabilitat de drept, dar numai la
împlinirea duratei pedepsei, cfm. art. 62 alin. 5 C.pen.
10. Soluţia instanţei nu este corectă, pedeapsa urmând să se execute într-
un loc de detenţie, cfm. art. 63¹ C.pen.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu):

1. Care sunt categoriile de sancţiuni de drept penal?
2. Precizaţi scopul pedepsei.
3. Ce se înţelege prin sistem progresiv de executare a pedepselor
privative de libertate?
4. Cazuri de neaplicare a detenţiunii pe viaţă.
5. Ce sunt limitele generale şi speciale ale închisorii?
6. Condiţii generale de acordare a liberării condiţionate.
7. Condiţii privind executarea pedepsei într-o închisoare militară.
8. Limitele generale şi speciale ale amenzii în cazul persoanei fizice.
9. Limitele generale şi speciale ale amenzii în cazul persoanei juridice.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Prezentarea generală a sistemului sancţionator de drept penal român.
2. Istoricul sancţiunilor în România.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între amenda aplicată persoanei fizice şi cea aplicată
persoanei juridice.
2. Justificarea inexistenţei pedepsei capitale în legislaţia penală română.
3. Comparaţie între mustrarea ca măsură educativă şi mustrarea ca
sancţiune administrativă.
4. Comparaţie între amendă ca pedeapsă principală şi amenda ca
sancţiune administrativă.
C. Teme de licenţă:
1. O analiză teoretică şi practică asupra pedepselor principale din dreptul
penal român.
2. Instituţia liberării condiţionate.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 20
Pedepsele complementare şi accesorii în cazul persoanei fizice şi
juridice

I. Plan de seminar:
IA. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice:
1315interzicerea unor drepturi
1316degradarea militară
IB. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice:
IC. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice:

IA. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice:

a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal, restrictive sau privative
de drepturi aplicabile pe lângă pedepsele principale privative de
libertate şi au rolul de a completa represiunea instituită prin pedeapsa
principală.

b. Caracterizare:
- sunt prevăzute de lege şi aplicate de instanţa judecătorească numai pe
lângă o pedeapsă principală,
- ca sancţiuni penale, ele îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii
de constrângere, reeducare şi exemplaritate,
- contribuie la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

c. Feluri:
- potrivit art. 53 pct. 2, pedepsele complementare sunt:
* interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani
* degradarea militară.

A. Interzicerea unor drepturi (art. 64-66 C.pen.):

a. Noţiune: Aceasta este o pedeapsă complementară ce constă în
interzicerea pe o perioadă de timp a exerciţiului anumitor drepturi ale
condamnatului.

b. Conţinutul sancţiunii:
- potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) şi a art. 64 C.pen., pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe o perioadă cuprinsă
între 1 şi 10 ani a unuia sau a mai multor drepturi din cele prevăzute
de lege,
- se pot interzice ca pedeapsă complementară:
* dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în
funcţii elective publice,
* dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de
stat. Pedeapsa priveşte interzicerea dreptului de a ocupa funcţii în
aparatul de stat care implică pentru îndeplinirea lor exerciţiul
autorităţii de stat (de ex. - funcţia de primar). Interzicerea acestui
drept este condiţionată de interzicerea şi a dreptului prevăzut la art. 64
lit. a),
* dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de
a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. Interzicerea acestui drept
este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de
funcţia, de profesia sa pentru a săvârşi infracţiunea. Prin săvârşirea
infracţiunii folosindu-se de funcţia, de profesia sa, condamnatul este
socotit nedemn să o mai exercite în continuare,
* drepturile părinteşti. Sunt interzise drepturile părinteşti acelora care
au calitatea de părinţi, pentru infracţiunile comise în legătură cu
exercitarea acestor drepturi (de ex. – rele tratamente aplicate
minorului – art. 306 C.pen.). Prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni
părinţii sunt nedemni să mai exercite drepturile părinteşti, iar prin
interzicerea acestor drepturi, ca pedeapsă complementară este ocrotit
minorul,
* dreptul de a fi tutore sau curator. Şi interzicerea acestor drepturi este
determinată de nedemnitatea infractorului care prin infracţiunile
săvârşite a demonstrat că nu prezintă garanţii morale să exercite
drepturile prevăzute în C.fam. pentru tutore sau curator.

c. Condiţii de aplicare (art. 65 C. pen.):

- aplicarea este obligatorie când legea prevede expres această pedeapsă (ex. art. 174
C.pen.) şi instanţa constată că, faţa de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este
necesară,
- aplicarea este facultativă când pedeapsa principală aplicată este închisoarea de
cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţa de natura şi gravitatea
infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară,
- nu se aplică infractorului minor, chiar dacă între timp acesta a devenit
major şi nici infractorilor cetăţeni străini, deoarece aceştia nu se
bucură de drepturile prevăzute în art. 64 lit. a) şi b),
- instanţa are obligaţia să prevadă expres în hotărârea de condamnare
care drepturi sunt interzise şi pe ce perioadă de timp.

d. Executarea pedepsei (art. 66 C. pen., art. 426 C.p.p.):

- executarea pedepsei începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea
totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării
pedepsei,
- instanţa de executare va trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi
organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.

B. Degradarea militară (art. 67 C.pen.):

a. Noţiune: Aceasta este pedeapsa complementară ce constă în pierderea
gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă cu caracter
perpetuu.

b. Caracterizare:
- este o pedeapsă privativă de drepturi care se pote aplica numai acelor
condamnaţi, care au calitatea de militari activi sau rezervişti,
- se deosebeşte de pedeapsa interzicerea unor drepturi unde exercitarea
drepturilor este numai temporar interzisă (între 1 şi 10 ani), prin aceea
că gradul militar şi dreptul de a purta uniformă sunt pierdute pentru
totdeauna.

c. Condiţii de aplicare:
- se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă
pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţiunea pe viaţă,
- se aplică facultativ când pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel
puţin 5 ani şi cel mult 10 ani şi a fost pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie.
d. Executarea degradării militare (art. 427 C.p.p.):
- aceasta se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare,
- instanţa de executare va trimite o copie de pe hotărâre comandantului
unităţii militare din care a ăcut parte cel condamnat sau
comandantului centrului militar în taza căruia domiciliază
condamnatul.

IB. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice (art. 71 C.pen.):

a. Noţiune: Acestea sunt pedepse alăturate, secundare, accesorii ale
pedepselor principale, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă şi constau în
interzicerea, de regulă, a tuturor drepturilor ce fac obiectul pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi, pe durata executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până
la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
b. Caracterizare:
- pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de libertate şi
presupune că în timpul executării acesteia condamnatului îi sunt
interzise toate drepturile prevăzute de art. 64 C.pen.,
- acestea constau în interzicerea tuturor drepturilor de la art. 64 C.pen.

c. Aplicarea pedepsei accesorii:

- nu este necesar a fi pronunţată expres prin hotărârea de condamnare la
pedeapsa închisorii, deoarece ea decurge de drept din pedeapsa
închisorii,
- totuşi, în art. 357 alin. 3 C.p.p. se prevede că atunci când instanţa
pronunţă pedeapsa închisorii ce se execută într-un loc de deţinere sau
la locul de muncă, în hotărâre trebuie să se facă menţiune că persoana
condamnată este lipsită de drepturile arătate în art. 64 C.pen., pe
durata şi în condiţiile prevăzute în art. 71 C.pen.,
- când pedeapsa principală este închisoarea care se execută la locul de
muncă, pedeapsa accesorie are următoarele particularităţi:
* interzicerea exercitării drepturilor operează de drept numai în ceea
ce priveşte drepturile prevăzute în art. 64 lit. a, b şi c C.pen.;
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d şi e este lăsată la
aprecierea instanţei aşa încât, pentru a opera trebuie să se dispună
expres de către instanţă şi cu motivare corespunzătoare,
- în art. 868 C.pen. sunt cuprinse o serie de interdicţii şi restrângeri de drepturi
care operează separat de cele înscrise în art. 64 şi 71 C.pen.,
- pedepsele accesorii se aplică şi minoriului de la data de când a devenit
major, în cazul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă
înainte de a deveni major,
- pedepsele de la art. 64 lit. a), b), d) şi e) C.pen., nu se aplică şi cetăţenilor
străini, deoarece ei nu se bucură în ţara noastră de astfel de drepturi.

d. Executarea pedepsei accesorii:

- aceasta decurge de drept din pedeapsa principală a închisorii şi are o durată
diferită de cea a pedepsei principale deoarece:
* începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, iar nu de la data când începe executarea pedepsei
închisorii
* nu însoţeşte pedeapsa închisorii executată în detenţie preventivă
deoarece înainte de data condamnării definitive nu există nici
pedeapsa principală,
* durează şi după încetarea privării de libertate când condamnatul
a fost liberat condiţionat ori s-a dispus încetarea executării pedepsei la
locul de muncă până la expirarea duratei pedepsei principale,
* durează şi pe perioada în care condamnatul i s-a amânat ori
întrerupt executarea pedepsei închisorii sau se află în stare de
evadare, cu execepţia drepturilor părinteşti şi a celor de tutore sau
curator,
* când din diferite motive, pedeapsa principală nu se execută, pedeapsa
accesorie se execută integral, inclusiv pe toată durata termenului de
prescripţie a executării pedepsei principale,
- pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii sau a
suspendării sub supraveghere, se suspendă şi executarea pedepselor
accesorii,
- executarea pedepsei accesorii operând de drept, nu au mai fost necesare norme speciale
pentru punerea în executare a acestei pedepse, cum au fost necesare pentru toate celelalte,
în C.p.p.

IC. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice:

- sunt prevăzute expres în art. 53¹, 71¹-717 C.pen.şi art. 479.10-479.15
C.p.p.,
- conform art. 53¹ alin. 3 C.pen., persoanei juridice i se poate aplica una din
următoarele pedepse complementare:
* dizolvarea,
* suspendarea activităţii pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea
uneia dintre activităţile în legătură cu care s-a comis infracţiunea pe o
durată de la 3 luni la 3 ani,
* închiderea unor puncte de lucru pe o durată de la 3 luni la 3 ani,
* interzicerea de a participa la procedurile de achizi ţii publice pe o durată de la
1 la 3 ani,
* afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Aplicarea şi executarea pedepselor complemetare (art. 53², 71²-717,
479.10-479.15 C.p.p.):
- aplicarea lor se face numai de către instanţa de judecată, atunci când
consideră că aplicarea acestora este necesară,
- aplicarea lor este obligatorie când în lege se prevede expres şi aplicarea pedepsei
complementare pe lândă pedeapsa principală,
- instanţa poate aplica una sau mai multe pedepse complementare,
- executarea lor începe după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, cfm. C.p.p.

II. Idei fundamentale:

1. Pedepsele accesorii au acelaşi conţinut ca şi cele complementare de la art.
64 C.pen.
2. A nu se confunda pedeapsa complemetară de la art. 64 lit. c) cu măsura de
siguranţă de la art. 115 C.pen.
3. Pedepsele complemetare se execută după executarea pedepsei principale
sau considerarea acesteia ca executată.
4. Aplicarea pedepselor complemetare persoanei juridice se face cu anumite restricţii
prevăzute în C.pen.

III. Vocabular specific:

1317abatere – acţiunea de a se îndepărta de la o regulă de conduită,
1318adnotare – acţiunea de a face însemnări pe marginea unui text în
vederea explicării sau întregirii lui (lat. adnotatio),
1319accesibiltatea legii penale – calitatea unui act normativ de aputea fi uşor de
înţeles de către destinatari,
1320alibi – probă conform căreia la data săvârşirii unei fapte, acesta se
afla în altă parte decât locul comiterii acelei fapte (fr. alibi),
1321cazier judiciar – formă de înregistrare a persoanelor condamnate şi a
celor împotriva cărora au fost luate măsuri cu caracter penal,
1322discernământ – facultatea psihică a omului de a-şi da seama de
caracterul şi urmările conduitei sale şi de a-şi manifesta conştient
voinţa în raport cu aceasta,
- echitate (lat. aequitas) – dreptate, justiţie. În domeniul dreptului acţionează
un principiu – principiul echităţii şi justiţiei. Acesta constă în
realizarea dreptului prin luarea în considerare a tuturor intereselor
sociale, astfel încât să se satisfacă cât mai multe dintre ele în
vederea asigurăeii armoniei sociale. Echitatea este o categorie
morală ce presupune o conduită ce concordă cu voinţa socială,
acceptată de societate. Ideal este ca dreptul să reuşească
armonizarea tuturor intereselor sociale „jus est ars boni et aequi” – dreptul
este arta bienelui şi a echităţii,
1323edicta – a emite sau a adopta un act normativ (lat edictum),
1324sancţiune de drept penal – măsuri de constrângere sau
reeducare aplicabile infractorilor în vederea restabilirii ordinii
juridice violate,
1325schimbarea încadrării juridice – operaţiune juridică prin care organul
judiciar include fapta ce formează obiectul cauzei în altă normă de
incriminare, decât cea considerată iniţial aplicabilă faptei,
1326subiecţi de drept penal – persoanele cărora li se adresează legea
penală sau cele implicate în săvârşirea unei infracţiuni.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 53 pct. 2 C.pen. coroborat cu art. 53¹ pct. 3 C.pen.,
 - Art. 53² C.pen. coroborat cu art. 65 C.pen,
- Art. 64 C.pen coroborat cu art. 426 C.p.p.,
- Art. 67 C.pen coroborat cu art. 427 C.p.p.,

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice: noţiune, caracterizare şi
feluri.
2. Interzicerea unor drepturi: noţiune şi conţinut.
3. Interzicerea unor drepturi: condiţii de aplicare şi executarea pedepsei
4. Degradarea militară: noţiune şi caracterizare.
5. Degradarea militară: condiţii de aplicare şi executarea măsurii.
6. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice: noţiune şi caracterizare.
7. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice: aplicare şi executare.
8. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice: aplicare şi executare.

VI. Grile:
1. Limitele pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi sunt:
a) 1-7 ani
b) 1-5 ani
c) 1-10 ani.

2. Pedepsele accesorii pot fi aplicate:

a) dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puţin doi ani
b) dacă pedeapsa principală este închisoarea
c) dacă pedeapsa principală aplicată este detenţiunea pe viaţă
d) dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 2 ani.

3. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se poate executa:

a) în timpul executării pedepsei principale
b) după amnistierea faptei
c) după executarea pedepsei principale sau considerarea ei ca executată.

4. Pedeapsa complementară a degradării militare constă în:

a) pierdera gradului şi a dreptului de a purta uniformă
b) numai pierdera dreptului de a purta uniformă
c) numai pierderea gradului.

5. Degradarea militară se poate aplica:

a) pentru infracţiunile comise cu intenţie dacă pedeapsa principală
stabilită este de cel puţin 5 ani
b) pe o perioadă de la 1 la 10 ani
c) militarilor rezervişti.

6. Pedeapsa accesorie se aplică de drept:

a) când s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei
b) când instanţa a aplicat pedeapsa amenzii
c) când instanţa a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă
d) când instanţa a aplicat pedeapsa închisorii.

7. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de lege

pentru infracţiunea de luare de mită se aplică dacă pedeapsa
principală este închisoarea de:
a) 6 luni
b) 5 ani
c) 2 ani.
8. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă:
a) când legea prevede acestă pedeapsă indiferent de durata pedepsei
principale aplicată de instanţă
b) când legea prevede acestă pedeapsă cu condiţia ca pedeapsa principală
aplicată de instanţă să fie închisoarea de cel puţin 2 ani
c) numai pentru infracţiunile pentru care se prevede o sancţiune de cel
puţin 2 ani închisoare.

9. Pedeapsa complementară pentru persoana juridică poate consta în:

a) închiderea unor puncte de lucru pe o anumită perioadă
b) amendă
c) dizolvarea persoanei juridice.

10. În cazul concursului de infracţiuni pedeapsa complementară a interzicerii

unor drepturi:
a) se aplică pe lângă pedeapsa rezultantă
b) se aplică doar pe lângă fiecare dintre pedepsele principale
c) se aplică pe lângă fiecare dintre pedepsele principale şi apoi pe lângă
pedeapsa rezultantă.

12. Pedeapsa accesorie se aplică:

a) pe lângă pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani
b) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 15 zile
c) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani.

Răspunsuri grile*: 1- c; 2- b,c; 3 – c; 4 - a; 5 – a,c; 6 – c,d; 7 – b,c; 8 - b; 9 – a,c;

10 – c; 11 – a; 12 - b;

VII. Speţe:
1. Prin sent. pen. 654/16.10.2000 a Trib. Bucuresti, s-a admis cererea de contopire a
pedepselor formulată de condamnat. S-au contopit pedepsele aplicate prin
mai multe hotărâri definitive de condamnare pentru infracţiuni
concurente şi s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele, a
detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi. Prin dec. 54/01.02.2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis
apelurile declarate de procuror şi de condamnat şi a înlăturat aplicarea
pedepsei complementare.
Împotriva deciziei, procurorul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa de
apel a înlăturat greşit aplicarea pedepsei complementare.
Care dintre cele două hotărâri – sent. Trib. Bucureşti sau dec. Curţii
de Apel Bucureşti – este considerată legală şi ce masură urma să ia
instanţa de recurs.

2. Prin sent. Pen. 193/08.12.1997 a Trib. Dâmbovi ţa, inculpatul X a fost

condamnat la un an închisoare şi interzicerea timp de 2 ani a unor
drepturi, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 312 alin. 1 cu
aplicarea art. 74 C.pen. S-a reţinut că inculpatul a deţinut, fără drept,
cantitatea de 4,18 Kg mercur. Declarându-se recurs în anulare, s-a
susţinut că, în raport cu prevederile art. 65 alin. 3 C.pen. condamnarea
inculpatului la pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi
este greşită.
Arătaţi dacă recursul în anulare este întemeiat.

3. Prin sent. pen. 2196/05.11.1997 Judec. Tulcea a condamnat pe inculpatul X pentru

comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 din Legea
nr. 87/1994 la 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionata a
executării pedepsei.
S-a reţinut că inculpatul, comerciant, nu a declarat veniturile
impozabile realizate. Trib. Tulcea a admis apelul declarat de procuror
şi, desfiinţând în parte sentinţa, a aplicat inculpatului şi pedeapsa
complementarş a interzicerii pe timp de un an a drepturilor prevăute
în art. 64 lit. a), b) şi c) C.pen. pe motivul că în art. 12 din Legea nr.
87/1994 se prevede pe lângă pedeapsa principală şi pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
Curtea de Apel Constanţa, prin dec. pen. 408/09.12.1998, a admis
recursul procurorului şi casând decizia pronunţată în apel, a menţinut
sentinţa.
Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că hotărârile (sent. Judec.
Tulcea şi dec. Curţii de Apel Constanţa) sunt contrare legii deoarece nu
a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Recursul în anulare este întemeiat?

4. Trib. Caraş-Severin a condamnat pe inculpat în baza art. 174 C.pen. la

15 ani închisoare şi la pedeapsa complementara a interzicerii
drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. Împotriva sentinţei, procurorul a
declarat apel, motivând că instanţa nu a stabilit exercitarea cărora
dintre drepturile prevăzute în art. 64 C.pen. se interzice ca pedeapsă
complementară.
Apelul declarat de procuror este întemeiat având în vedere motivul invocat?

5. X a fost condamnat pentru comiterea tentativei la infrac ţiunea de omor, cu

reţinerea de circumstanţe atenuante, la 3 ani închisoare şi 1 an
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi e) C.pen.
Împotriva hotărârii de condamnare, inculpatul a declarat apel solicind
să fie înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) C.pen. cu motivarea că nu are copii şi
nici nu a fost numit tutore sau curator.
Motivarea apelului este întemeiată şi ce urma să decidă instanţa în
apel?

6. Prin sent. pen. 97/17.12.1998 a Trib. Călăraşi, au fost condamnaţi, între altii,
inculpatii minori X şi Y la câte 5 ani închisoare cu aplicarea art. 71
C.pen., pentru comiterea infractiunii de viol prevăzută în art. 197 alin.
2 lit. a) C.pen.
Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile inculpaţilor şi a redus
pedepsele. Prin recursul declarat de procuror s-a susţinut că prin
aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen., faţă de inculpaţii minori au fost
încălcate dispoziţiile art. 109 alin. ultim din acelaşi cod.
Motivarea recursului declarat de procuror este întemeiată?

7. X a fost condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de

muncă, dispunându-se totodată interzicerea exercitării drepturilor
prevăzute în art. 64 C.pen. pe timpul executării pedepsei, potrivit art.
71 C.pen. Întrucât din datele aflate reise că inculpata este mama unui
copil minor, care i-a fost încredinţat prin hotărâre judecătorească spre
creştere, să se arate dacă hotărârea instanţei este legală şi temeinică
în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii.

Răspunsuri speţe:
1. Hotărârea Trib. Bucureşti este corectă, deoarece cfm. art. 65 C.pen.
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată
pe lângă pedeapsa de cel puţin 2 ani, fără să se precizeze şi limita
maximă a pedepsei.
2. Recursul în anulare este întemeiat, deoarece pedeapsa aplicată este mai mică de 2
ani.
3. Recursul în anulare este întemeiat, deoarece art. 65 alin. 2 şi 5 C.pen. prevede
aplicarea pedepsei complementare în mod obligatoriu când legea o
prevede expres, iar pedeapsa aplicată este închisoarea de cel puţin 2
ani. Dispunerea susupendării condiţionate a executării pedepsei nu
înlătură aplicarea şi executarea acestor pedepse.
4. Da, apelul declarat de procuror este întemeiat, deoarece instanţa trebuie să
prevadă expres ce drepturi sunt interzise a se exercita.
5. Motivarea apelului este întemeiată şi urmează să fie admis.
6. Motivarea recursului declarat de procuror nu este întemeiat ă, deoarece aplicarea
prevederilor art. 71 şi 64 faţă de minori nu este contrară legii. Art. 109
C.pen. nu face referire la pedepsele accesorii aplicabile minorilor
7. Hotărârea instanţei este criticabilă, deoarece acesteia i s-a
încredinţat spre creştere un copil, iar din datele speţei nu rezultă că
aceasta ar fi nedemnă de exercitarea drepturilor părinteşti.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care sunt pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanei fizice?
2. Care sunt pedepsele complementare aplicabile în cazul persoanei juridice?
3. Care sunt pedepsele accesorii aplicabile în cazul persoanei fizice?
4. Pe ce durată se dispune pedeapsa complemetară a interzicerii unor
drepturi?
5. Pe ce durată se dispune pedeapsa complemetară a degradării militare?
6. În ce cazuri aplicarea degradării militare este obligatorie?
7. Care sunt drepturile ce pot fi interzise ca urmare a aplicării pedepsei
complementare?
8. Când şi cum se execută pedepsele accesorii?
9. În ce situaţii nu se aplică pedeapsa complemetară a dizolvării sau
suspendării activităţii persoanei juridice?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare persoanei fizice.
2. Aplicarea şi executarea pedepselor complementare persoanei juridice.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Aplicarea şi executarea pedepselor accesorii persoanei fizice.
C. Teme de licenţă:
1. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind pedepsele complementare
şi accesorii aplicabile persoanei fizice.
2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind pedepsele complementare
aplicabile persoanei juridice.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 21
Individualizarea pedepselor
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale
1327noţiune
1328caracterizare
1329forme şi modalităţi de individualizare
IB. Individualizarea judiciară a pedepselor
1330noţiune
1331caracterizare
1332stări şi circumstanţe în cadrul individualizării
IC. Circumstanţele atenuante
1333noţiune
1334caracterizare
1335circumstanţele atenuante legale
1336circumstanţe atenuante judiciare
1337efectele circumstanţelor atenuante
ID. Circumstanţele agravante
1338noţiune
1339caracterizare
1340circumstanţele agravante legale
1341circumstanţe agravante judiciare
1342efectele circumstanţelor agravante
IE. Stările de atenuare a pedepsei
IF. Stările de agravare a pedepsei
IG. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor

IA. Aspecte generale:

a. Noţiune: Individualizarea reprezintă operaţiunea prin care pedeapsa,
expresie a reacţiei antiinfracţionale, este adaptată gravităţii abstracte
şi concrete a infracţiunii şi a persoanei şi conduitei făptuitorului, în aşa
fel încât pedeapsa să-şi poată îndeplini, cu maximă eficienţă, funcţiile
şi scopurile înscrise în lege.
b. Caracterizare:
- instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat capitolul V din
C.pen., partea generală, intitulat “Individualizarea pedepselor” (art. 72-89),
- individualizarea pedepsei este obligatorie în toate cazurile, deoarece legiuitorul ne arată
în textul legii limitele generale ale pedepselor, iar instanţa are obligaţia
să adapteze aceste limite la cazurile concrete cu care a fost sesizată.

c. Forme şi modalităţi de individualizare:

- individualizarea pedepselor, operaţiune complexă, se realizează în diferite
faze, de diferite organe, după criterii specifice,
- în doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se realizează
în faza de elaborare a legii şi stabilire a pedepselor, în faza de aplicare a
pedepsei şi cea în faza de executare a acesteia,
- corespunzător acestor faze sunt cunoscute următoarele trei forme de
individualizare:
* individualizarea legală - se realizează de către legiuitor în faza de
elaborare a legii şi se materializează în:
- stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi a limitelor
generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii
sancţiunilor penale,
- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune,
- stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza
celelalte forme de individualizare, prin prevederea efectelor ce le au stările şi
circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale
ale pedepsei.
* individualizarea judiciară (judecătorească) – se realizează de către
instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei
concrete infractorului pentru fapta comisă, şi
* individualizarea administrativă – se realizează de către organele
administrative în faza de executare a pedepsei.

IB. Individualizarea judiciară a pedepselor:

a. Noţiune: Aceasta reprezintă individualizarea realizată de către instanţa
de judecată şi constă în stabilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită, în funcţie de gradul de pericol social
concret al faptei, de periculozitatea infractorului şi de împrejurările
concrete în care s-a comis infracţiunea.

b. Caracterizare:
- adaptarea pedepsei concrete realizată de instanţa de judecată are loc cu
respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale
de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a
căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de
agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege,
- în stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa de judecată se conduce după
criteriile generale şi obligatorii prevăzute în art. 72 alin. 1 C.pen:
 * dispoziţiile părţii generale a C.pen. incidente în cauza dedusă
judecăţii referitoare la: aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale,
forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea,
contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii, condiţiile răspunderii
penale,
* limitele de pedeapsă fixate în partea specială ce reprezintă cadrul
în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă,
* gradul de pericol social al faptei săvârşite reieşit din modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei, în funcţie de importanţa valorii sociale
vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce,
* persoana infractorului; instanţa are în vedere dezvoltarea psiho-
fizică a infractorului, pregătirea profesională, condiţiile de viaţă,
atitudinea în societate, în familie sau la locul de muncă,
* împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea
penală; sub această denumire sunt cuprinse stările şi circumstanţele de
atenuare sau de agravare ale pedepsei.
- când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se
ţine seama de dispoziţiile de mai sus atât pentru alegerea uneia dintre
pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea acesteia (art. 72
alin. 2 C.pen.).

c. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării:

- în cadrul individualizării judicare un rol important îl au stările, situaţiile
sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii
infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat sau mai scăzut de
pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.
- acestea sunt denumite cauze care agravează sau atenuează răspunderea
penală şi sunt clasificate astfel:
1. în funcţie de efectul pe care îl produc asupra pedepsei:
- cauze de agravare
- cauze de atenuare
- în situaţia cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face
distincţie între stări şi circumstanţe,
- această clasificare prezintă importanţă sub raportul efectelor ce le
produc în cazul unui concurs de stări (stările de agravare sau de
atennuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei acţionând
succesiv) şi a unui concurs de circumstanţe (care produce o singură
atenuare sau agravare oricâte circumstanţe ar fi).
2. după întinderea efectelor:
- cauze generale – au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt
prevăzute în partea generală a C.pen.
- cauze speciale – sunt determinate astfel pentru că au influenţă
numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea
specială a C.pen.
3. după modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au
asupra pedepsei ce urmează a fi stabilită de instanţă:
 - circumstanţe legale – sunt expres prevăzute de lege şi obligatorii
pentru instanţa de judecată, dacă se constată existenţa lor
- circumstante judiciare – nu sunt determinate prin lege, fiind lăsate la
aprecierea instanţei de judecată.
4. după criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul:
- circumstanţe reale – sunt legate de faptă şi influenţează gradul de
pericol social al acesteia
- circumstanţe personale – sunt legate de persoana infractorului şi îl
caracterizează sub raportul periculozităţii
5. după cum împrejurările erau cunoscute sau necunoscute infractorului:
- circumstanţe cunoscute
- circumstanţe necunoscute
6. după situarea lor în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii:
- anterioare
- concomitente
- subsecvente.

I.C. Circumstanţele atenuante:

a. Noţiune: Acestea sunt stările, situaţiile, împrejurările, calităţile,
întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau
subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta
infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai
scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului.

b. Caracterizare:
- sunt exterioare conţinutului infracţiunii,
- au un caracter întâmplător, în sensul că nu însoţesc orice faptă infracţională
şi nu privesc pe orice infractor,
- circumstanţele atenuante sunt legale (prevăzute expres şi limitativ în
lege) şi judiciare (neprevăzute expres în lege, dar de care instanţa poate
ţine cont).

c. Circumstanţele atenuante legale (art. 73 C.pen.):

I. Depăşirea limitelor legitimei apărării (art. 73 alin. 1 lit. a)
C.pen.):
- există această circumstanţă atenuantă legală în cazul “excesului scuzabil”
produs în stare de legitimă apărare, adică în cazul unei apărări excesive,
disproporţionatea în raport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările
în care s-a produs atacul, fără ca acest exces să fie datorat tulburării
sau temerii cauzate de atac.
- dacă disproporţia dintre apărare şi atac este determinată de
tulburarea sau temerea produse de atac, nu va fi doar o circumstanţă
atenuantă, ci o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei
(legitima apărare depăşită prevăzută în art. 44 alin. 3 C. pen., căruia i
se mai spune şi “excesul justificat”),
- aceasta este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra
participanţilor.

II. Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 alin. 1 lit. a)

C.pen.):
- există această circumstanţă atenuantă legală în cazul prevăzut de art.
45 alin. 3 C.pen. care prevede că nu se află în stare de necesitate
persoana care, în momentul săvârşirii faptei şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat,
- legiuitorul a avut în vedere situaţia excepţională în care s-a săvârşit fapta
care a produs urmări mult mai grave decât cele evitate,
- depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.

III. Provocarea (art. 73 alin. 1 lit. b) C.pen.):

- circumstanţa atenuantă a provocării există atunci când infracţiunea s-a
săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă
prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă
acţiune ilicită gravă.
- condiţiile de existenţă ale provocării privesc:
* existenţa unei anumite activităţi de provocare din partea
persoanei vătămate,
* aceste acte de provocare pot fi realizate prin violen ţă fizică ori violenţă
psihică, printr-o atingere gravă adusă demnităţii persoanei ori prin alte
acţiuni ilicite grave,
* actul provocator al victimei să determine o puternică tulburare sau
emoţie infractorului,
* sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii infractorul să fi
săvârşit infracţiunea,
* infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.

!!! A nu se confunda legitima apărare cu provocarea comisă prin

violenţă fizică. Astfel, în cazul legitimei apărări victima se apără împotriva
unui atac care nu s-a consumat, iar în cazul provocării prin violenţă fizică
atacul se consumase când victima a intervenit.

d. Circumstanţe atenuante judiciare(art. 74 C.pen.):

C. pen. face o enumerate exemplificativă a circumstanţelor atenuante
judiciare:
I. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei; această
circumstanţă priveşte atitudinea şi comportarea corectă a infractorului
în familie, societate, la locul de muncă înainte de săvârşirea
infracţiunii. Conduita bună a infractorului priveşte şi lipsa
antecedentelor penale.

II. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul

infracţiunii sau a repara paguba pricinuită; Conduita infractorului după
comiterea faptei prin care îşi manifestă căinţa activă pentru fapta
comisă, căinţă materializată prin repararea pagubei, înlăturarea
urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate mai scăzută a
acestuia reclamă un tratament penal atenuant.

III. Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din

prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în
cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării
participanţilor; Atitudinea pozitivă a infractorului după săvârşirea
infracţiunii poate consta în autodenunţarea, comportarea sinceră în
timpul procesului, dezvăluirea locului în care se află ceilalţi participanţi
ori unde se găsesc mijloacele de probă.

În practica judiciară s-a considerat că alte circumstanţe atenuante mai pot

fi: starea de beţie accidentală incompletă, situaţia familială deosebit de
grea a infractotului, mediul în care a crescut şi a fost educat, etc.

e. Efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 C.pen.):

- acestea sunt prevăzute de C.pen. şi sunt aceleaşi, indiferent dacă sunt legale
sau judiciare,
- circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare
ce poate consta într-o reducere ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă.

I. Efectele asupra pedepselor principale (art. 76 alin. 1 C.pen.):

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an,
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni,
- când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim, până la minimul general,
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se
coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o
amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special
este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200
lei,
- când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub
minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când
minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul
general, când minimul special este sub 500 lei.

* Efectele circumstanţelor atenuante nu sunt aceleaşi, în cazul

infracţiunilor mai grave, ci mai restrânse. Astfel, potrivit art. 76 alin. 2
C.pen., în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, al infracţiunilor
contra păcii şi omenirii, al infracţiunilor de omor, al infracţiunilor
săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane,
sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de
grave, dacă se constată că există circumstanţe atenuante, pedeapsa
închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

* Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii

pe viaţă, când există circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa
închisorii de la 10 la 25 de ani (art. 77 C. pen.).

II. Efectele asupra pedepselor complementare (art. 76 alin. 3 C.pen.):

- circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi, în sensul că aceasta poate fi
înlăturată,
- înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al
circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în
care aplicarea acestora este obligatorie.

III. Efectele circumstanţelor atenuante în cazul persoanei juridice

(art. 76 alin. 4 C.pen.):
- în cazul în care există circumstanţe atenuante, amenda pentru persoana
juridică se reduce după cum urmează:
* când minimul special al amenzii este de 10.000 sau mai mare, amenda se
coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime,
* când minimul special al amenzii este de 5.000 sau mai mare, amenda se coboară
sub acest minim, dar nu mai mult de o treime,

ID. Circumstanţele agravante (art. 75 C.pen.):

a. Noţiune: Acestea sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale
realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente
sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta
infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social
mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.

b. Caracterizare:
- sunt exterioare conţinutului infracţiunii,
- au caracter accidental,
- circumstanţele agravante pot fi legale şi judiciare.

c. Circumstanţe agravante legale (art. 75 alin. 1 C.pen.):

I. Săvârşirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună; participarea mai
multor persoane la săvârşirea faptei imprimă acesteia un caracter grav căci
sporeşte îndrăzneala făptuitorilor; prin cooperarea acestora se asigură
consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade
rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale. Circumstanţa este
realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la
locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii
şi indiferent dacă toţi răspund penal, contribuţia lor trebuie să fie însă
concomitentă (coautorat, autoratul cu complicitatea concomitentă).
Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul
agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea
faptei de două sau mai multe persoane împreună (de ex. - furtul
calificat comis de două sau mai multe persoane). Aceasta este o
circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura
în care au cunoscut-o ori au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea
cunoaşterii ori prevedeii de către fiecare participant.
Legea prevede de trei sau mai multe persoane împreun ă şi nu de două,
deoarece sunt anumite infracţiuni ce pot fi comise numai de două
persoane împreună, aşa-zisele infracţiuni bilaterale (incestul).

II. Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe

asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care
prezintă pericol public; Prin “acte de cruzime” se înţeleg acele acte care
provoacă victimei suferinţe fizice sau psihice ori chinuri prelungite şi
care vădesc dorinţa infractorului de a provoca astfel de suferinţe şi
chinuri. Când cruzimile reprezintă un element constitutiv al infracţiunii
nu se mai reţine şi această agravantă generală (art. 176 lit.a) C.pen.).
Prin “metode sau mijloace care prezintă pericol public” se înţeleg acele
procedee care pot provoca urmări grave asupra unui număr nedefinit
de persoane, asupra unor bunuri sau valori sociale importante. Când
asemenea mijloace constituie element al infracţiunii, nu se mai reţine
şi agravanta generală.
Această circumstanţă agravantă este reală şi deci se răsfrânge
asupra tuturor participanţilor în măsura în care a fost cunoscută.

III. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă

aceasta a fost comisă împreună cu un minor; Reţinerea acestei
circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a
situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperază cu un minor. Eroarea cu
privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această
agravantă.
Circumstanţa se realizează atât în cazul pluralităţii ocazionale cât şi
a celei naturale. Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra
tuturor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la
săvârşirea infracţiunii participă şi un minor.

IV. Săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie, aparteneţă politică, convingeri, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA;

V. Săvârşirea infracţiunii din motive josnice; Prin “motive josnice” se

înţeleg acele impulsuri interne, contrare normelor moralei, periculoase:
răutatea, răzbunarea, invidia, ura. De regulă, stabilirea lor este lăsată
la aprecierea instanţei, deoarece legea nu face o enumerare a acestor
elemente. Este o circumstanţă personală şi nu se răsfrânge asupra
altor participanţi la săvârşirea acelei infracţiuni. Acestea nu se vor
reţine separat dacă intră în conţinutul infracţiunii (omor calificat, din
interes material).

VI. Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în

vederea comiterii faptei; Făptuitorul îşi provoacă singur sau acceptă
să i se provoace starea de beţie pentru a avea mai mult curaj la
săvârşirea infracţiunii sau pentru a invoca starea de beţie ca un alibi
ori ca o circumstanţă atenuantă. Este o circumstanţă personală care se
poate transforma într-una reală. A nu se confunda cu beţia la care face
referire art. 49 C.pen. sau cu beţia voluntară incompletă, care este
circumstanţă atenuantă judiciară.

VII. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat

de situaţia prilejuită de o calamitate; Periculozitatea infractorulor este
mai mare atunci când ei săvârşesc infracţiunea profitând de starea de
tulburare produsă de o calamitate (cutremur, inundaţii, surpare de
teren, incendiu de proporţii), când oamenii se află în suferinţă, sunt
preocupaţi de salvarea vieţii lor şi mai puţin de paza bunurilor. Are un
caracter real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor.

d. Circumstanţe agravante judiciare (art. 75 alin. 2 C.pen.):

- acestea sunt constate de instanţa judecătorească care are facultatea să
aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomitente ori
subsecvente săvârşirii infracţiunii imprimă faptei un caracter grav,
- sunt considerate astfel de circumstanţe: împrejurarea că infractorul s-a folosit
de un iresponsabil la comiterea infracţiunii,
- instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc
modul de săvârşire a infracţiunii, mijloacele folosite.

e. Efectele circumstanţelor agravante (art. 78 C.pen.):

- C.pen. a consacrat principiul agravarii facultative a pedepsei în cazul constatării
circumstanţelor agravante legale şi judiciare,
I. În cazul persoanei fizice:
- se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 5
ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul
special.
II. În cazul persoanei juridice:
- se poate aplica amenda care poate fi sporită până la maximul ei special, iar
dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de
până la o pătrime din acel maxim.

IE. Stările de atenuare a pedepsei:

a. Noţiune: Acestea sunt anumite entităţi, fapte, situaţii cu semnificaţie în
ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate al
infractorului, prevăzute în partea generală a C.pen. şi ale căror efecte
atenuante sunt prevăzute de lege.

Sunt considerate stări de atenuare:

* tentativa şi
* minoritatea infractorului.

Tentativa:
- prin dispoziile art. 21 C.pen. pentru sancţionarea tentativei, C.pen. român a
adoptat sistemul diversificării pedepsei în raport cu infracţiunea fapt
consumat.
- astfel, tentativa se pedepseşte cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul
general al pedepsei,
- în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se
aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

Minoritatea infractorului:
- faţă de infractorii minori se iau cu prioritate măsuri educative
privative sau neprivative de libertate,
- potrivit art. 100 C.pen. faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o
măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă,
- pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri
educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului,
- când instanţa a optat pentru aplicarea unei pedepse, aceasta va avea
limitele cuprinse între jumătatea minimului special şi jumătatea
maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea fapt consumat
săvârşită de un major,
- în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei, nu va depăşi 5 ani (art. 109
alin. 1 C. pen.), dar nu va putea fi nici mai mic decât minimul general,
- când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani.

IF. Stările de agravare a pedepsei:

a. Noţiune: Acestea sunt anumite entităţi, situaţii, fapte cu semnificaţie în
ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a
făptuitorului, al căror efect agravant este prevăzut de lege.

Sunt considerate stări de agravare a pedepselor:

* concursul de infracţiuni
 * recidiva
* infracţiunea continuată.
Cum prezentarea lor s-a făcut cu ocazia analizei acestora în cadrul unităţii şi
pluralităţii de infracţiuni, facem trimitere la acele capitole.

IG. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor (art.

80 C.pen.):
- în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa
se stabileşte tinându-se seama de circumstanţele agravante, de
circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă,
- în caz de concurs între circumstanţele agravante şi atenuante, coborârea
pedepsei sub minimul special nu este obligatorie, ca o execpţie de la
prevederile art. 76 C.pen.,
- în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu
poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare
infracţiune este de 10 ani sau mai mic şi 30 de ani dacă maximul
special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani,
- în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţele
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa amenzii pentru
persoana juridică poate fi sporită până la maximul general.

II. Idei fundamentale:

1. Operaţiunea de individualizarea a pedepselor este obligatorie în toate
cazurile.
2. Individualizarea poate fi făcută de către legiuitor, instanţă şi organele
administrative în faza de executare a pedepsei.
3. Nu trebuie să confundăm stările cu circumstanţele.
4. Circumstanţele atenuanate au efect obligatoriu, cele agravante
facultativ.

III. Vocabular specific:

1343ab initio – expresie latină care înseamnă de la început. „Ab initio
invalidum non confirmatur continuo temporis actu” – ceea ce este nevalabil de la
început nu se validează prin scurgerea timpului sau prin cele întâmplate
ulterior. „Ab initio valida postea per contingentia non infirmatur” – ceea ce este
valabil de la început nu se invalidează prin trecerea timpului sau întâmplări
ce intervin ulterior,
1344conformare – modalitate a realizării raporturilor juridice prin
respectarea de bună voie a dispoziţiilor normelor juridice; în cazul
conformării dreptul are eficienţă activă,
1345derogare – abaterea de la o regulă juridică, printr-o normă care consacră
o excepţie (lat. derogare),
1346detenţie – lipsire de libertate a unei persoane care se află în arest preventiv
sau în executarea unei pedepse cu închisoarea,
1347interpret – persoană care participă la proces, având atribuţia de a
 traduce relatările unei persone care va fi ascultată de organul
judiciar, în cazul în care persoanele respective nu vorbesc limba
română sau nu se pot exprima prin vorbire,
1348ordine de drept – valoare socială care constă în respectarea normelor
juridice de către toţi destinatarii, stare a relaţiilor sociale existentă
ca urmare a conformării faţă de lege a destinatarilor acesteia,
1349prezumţie de nevinovăţie – principiu fundamental al procesului penal,
conform căruia orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă
(principiu stabilit expres în Codul de procedură penală şi
Constituţie),
1350valoare socială – însuşirea unui bun de a satisface o anumită
trebuinţă individuală sau socială; astfel, omul creează valori şi se
creează prin aceste valori.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 72 C.pen. coroborat cu art. 18¹ alin. 2 3 C.pen.,
- Art. 73 lit a) C.pen. coroborat cu art. 44, 45 C.pen,
- Art. 73 C.pen coroborat cu art. 50, 20 C.pen.,
- Art. 75 C.pen coroborat cu art. 33, 37, 42 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind individualizarea pedepselor: noţiune şi caracterizare.
2. Forme şi modalităţi de individualizare.
3. Individualizarea judiciară a pedepselor: noţiune, caracterizare, stări şi
circumstanţe în cadrul individualizării.
4. Circumstanţele atenuante: noţiune şi caracterizare.
5. Depăşirea limitelor legitimei apărării.
6. Depăşirea limitelor stării de necesitate.
7. Provocarea.
8. Circumstanţe atenuante judiciare.
9. Efectele circumstanţelor atenuante.
10. Efectele asupra pedepselor principale.
11. Efectele asupra pedepselor complementare.
12. Efectele circumstanţelor atenuante în cazul persoanei juridice.
13. Circumstanţele agravante: noţiune şi caracterizare.
14. Circumstanţe agravante legale.
15. Circumstanţe agravante judiciare.
16. Efectele circumstanţelor agravante.
17. Stările de atenuare a pedepsei: tentativa şi minoritatea infractorului.
18. Stările de agravare a pedepsei.
19. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepselor.

VI. Grile:
1. Constituie circumstanţe atenuante legale:
a) depăşirea limitelor legitimei apărări
b) conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii
c) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii
sau a repara paguba pricinuită.

2. În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului dacă se constă că există

circumstanţe atenuante pedeapsa închisorii poate fi redusă:
a) cel mult până la o treime din minimul special
b) cu cel mult o treime din maximul special
c) până la o treime din minimul special.

3. Când există circumstanţe atenuante pedeapsa complementară a

interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă:
a) nu poate fi înlăturată
b) poate fi înlăturată
c) este înlăturată.

4. Constituie circumstanţe agravante legale:

a) comiterea faptei de către trei sau mai multe persoane împreună
b) împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul
comiterii infracţiunii de ultraj
c) comiterea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei.

5. Constituie circumstanţe agravante legale:

a) comiterea infracţiunii din motive josnice
b) săvârşirea faptei în stare de beţie fortuită completă
c) comiterea infracţiunii în timpul unei calamităţi, fără ca făptuitorul să
profite de acea calamitate.

6. Circumstanţele reale:
a) nu se răsfrâng asupra participanţilor, dacă nu le-au prevăzut, deşi
aveau obligaţia să le prevadă
b) se răsfrâng asupra participanţilor
c) se răsfrâng asupra participanţilor, dacă le-au cunoscut.

7. Pentru inculpatul condamnat pentru tentativa la infracţiunea de omor cu

reţinerea circumstanţei atenuate a provocării:
a) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de lege
pentru infracţiunea de omor poate fi înlăturată
b) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege
pentru infracţiunea de omor este înlăturată
c) aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie.

8. Sunt circumstanţe atenuante:

a) tentativa
b) excesul justificat
c) depăşirea limitelor stării de necesitate
d) excesul scuzabil.

9. Pot constitui circumstanţe atenuante:

a) excesul justificat
b) depăşirea limitelor stării de necesitate
c) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii
sau pentru a repara paguba pricinuită
d) desistarea.

10. Pot constitui circumstanţe atenuante judecătoreşti:

a) depăşirea limitelor legitimei apărări
b) starea de beţie accidentală incompletă
c) depăşirea limitelor stării de necesitate
d) provocarea.
11. În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală:
a) se reduce la minimul special
b) se reduce sub minimul special
c) se poate reduce sub minimul special.

12. Sunt circumstanţe atenuante legale:

a) excesul justificat
b) provocarea
c) conduita bună a infractorului înainte de comiterea infracţiunii
d) excesul scuzabil.

13. Constituie circumstanţă agravantă cu caracter personal:

a) comiterea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor
b) comiterea infracţiunii din motive josnice
c) recidiva
d) comiterea infracţiunii prin acte de cruzime.

14. Constituie circumstanţă agravantă legală, cu caracter general:

a) comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună
b) comiterea infracţiunii în timpul nopţii
c) comiterea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate.

Răspunsuri grile*: 1- a; 2- a; 3 – b; 4 – a, c; 5 – a; 6 – c; 7 – a; 8 – c, d; 9 – c; 10 –
b; 11 – b; 12 – b, d; 13 - b; 14 - c;

VII. Speţe:
1. X trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni a cerut ca la
individualizarea pedepsei să se ţină seama de greutăţile sale familiale:
copii minori aflaţi în îngrijire şi părinţii neputincioşi de care trebuie să
aibă grijă.
Precizaţi dacă greutăţile familiale ale inculpatului influenţează
pericolul social al faptei şi periculozitatea făptuitorului.

2. X trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni, a solicitat să se

ţină seama la dozarea pedepsei de sinceritatea manifestată în cursul
urmăriri.
Arătaţi ce trebuia să decidă instanţa având în vedere că
sinceritatea de care a dat dovadă inculpatul în cursul urmăririi nu este
rezultatul propriei sale atitudini faţă de fapta comisă, ci a fost
determinată de prinderea lui în flagrant, situaţie în care el nu putea să
nege comiterea infracţiunii.

3. X a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art.

174 cu aplicarea art. 73 lit. a) C.pen. S-a reţinut că în noaptea de
4/5.09.1996 în timp ce inculpatul se afla la domiciliul concubinei sale, a
venit fostul concubin al acesteia şi a început să bată cu putere în uşa
apartamentului, apoi a forţat uşa apartamentului, a pătruns în interior
şi, fără a fi înarmat s-a îndreptat spre inculpat.
Tulburat de conduita victimei, în momentul când acesta s-a apropiat, inculpatul i-a
aplicat o lovitură puternică în cap cu o bucată de lemn. Transportată la
spital victima a decedat în urma unui traumatism cranio-cerebral cu
hematon subdural şi fractură de calotă.
În apel inculpatul a susţinut că atitudinea victimei de a pătrunde pe
timp de noapte prin forţarea uşii în apartamentul în care se afla şi de a
se îndrepta agresiv spre el, i-a provocat o puternică tulburare şi
temere, depăşind în aceste condiţii limitele unei apărări proporţionale
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul,
aşa cum prevede art. 44 alin. 3 C.pen.
În speţă apelul inculpatului este întemeiat?

4. Instanta a reţinut că victima X aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a

provocat o altercaţie într-un magazin alimentar cu inculpatul Y pe care
l-a ameninţat. La ieşirea din magazin inculpatul a fost întâmpinat de
victimă şi lovit cu pumnii şi picioarele până când a fost doborât la
pământ. Sculându-se, după ce fusese lovit, inculpatul a scos un cuţit
dintr-o sacoşă şi a aplicat victimei două lovituri, din care una a fost
mortală, deoarece a secţionat vena femurală.
Inculpatul Y a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru
comiterea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 C.pen, cu
reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. a) şi b)
din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut corect circumstanţele atenuante?

5. Tribunalul a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea tentativei la infracţiunea

de omor calificat prevăzuta în art. 20 raportat la art. 175 lit. c) C.pen.
Instanţa a reţinut că la 9.07.1990 aflându-se în stare de ebrietate, a
lovit în abdomen cu un cuţit pe soţia sa, provocându-i o plagă
înjunghiată abdominală cu peritonită generalizată, leziuni ce au
necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale şi care au
pus viaţa victimei în primejdie.
În cauză, din probe rezultă că în ziua comiterii faptei, inculpatul a
venit acasă în stare de ebrietate. Soţia reproşându-i că a venit beat,
între cei doi soţi s-au purtat discuţii pe un ton ridicat. La un moment
dat inculpatul a cerut să mănânce, iar soţia, după ce a încălzit
mâncarea, a aşezat tava pe masă, iar mişcarea fiind prea bruscă,
grăsimea încinsă l-a stropit pe inculpat pe piept.
Aflat în stare de ebrietate şi nervos în urma discuţiilor, inculpatul a
crezut fără temei că soţia l-a stropit intenţionat şi a ripostat aplicând
lovitura de cuţit.
Împotriva hotărârii Tribunalului inculpatul a declarat recurs, cu
motivarea că instanţa a greşit prin nereţinerea în favoarea sa a
circumstanţei atenuante a provocării din partea pesoanei vătămate.
Circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în ipoteza
în care inculpatul se află în eroare asupra caracterului acţiunii
persoanei vătămate?

6. Tribunalul a condamnat pe inculpatul X pentru comiterea infrac ţiunii de omor

prevăzută de art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b) C.pen. S-a reţinut că
inculpatul la 10.10.1994 a ucis pe Y cu care soţia sa trăia în concubinaj,
instanţa reţinand că refuzul victimei de a înceta relaţiile cu soţia
inculpatului constituie provocare. Apelurile declarate de procuror şi de
inculpat au fost respinse.
Împotriva hotărârilor procurorul a declarat recurs, cu motivarea că
instanţele au reţinut nejustificat existenţa provocării.
Recursul procurorului este sau nu întemeiat?

7. Judecand pe inculpat pentru comiterea unei infracţiuni, instanţa a constatat

existenţa unora din împrejurările enumerate cu caracter exemplificativ
în art. 74 C.pen.
Arătaţi dacă simpla lor constatare este suficientă pentru a le da
efectul atenuant prevăzut de lege.

8. Instanţa a decis că săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane –

circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit. a) C.pen. – poate fi
reţinută nu numai atunci când se stabileşte existenţa unei înţelegeri
extreme între participanţi, ci şi în cazul unui acord tacit, reflectat în
materialitatea faptelor.
Soluţia instanţei este corectă?

9. Instanţa a reţinut că inculpatul a ucis prin cruzimi victima, concubina

sa. Inculpatul a fost condamnat la 20 de ani închisoare, cu un spor de 5
ani pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută
de art. 176 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. b) şi art. 78 alin. 2 C.pen.
Soluţia instanţei este corectă?

10. X a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de omor asupra

soţiei sale, art. 175 lit. c) cu aplicarea art. 75 lit. d) C.pen. – motivul
josnic constituindu-l gelozia.
Judecând cauza, instanţa a decis că pentru a se reţine împrejurarea
comiterii infracţiunii din motive josnice, în sensul art. 75 lit. d) C.pen.,
trebuie să se constate că făptuitorul a avut mobiluri ori a urmărit
scopuri care, în mod obişnuit nu caracterizează latura subiectivă a
infracţiunii comise. Gelozia în caz de omor săvârşit asupra soţiei nu
constituie un motiv josnic.
Soluţia instanţei este corectă?
11. În sarcina inculpatului X s-a reţinut că în urma unor discuţii a aplicat
victimei Y numeroase lovituri cu un cuţit, din care una în regiunea
gâtului care i-a provocat moartea. Tribunalul l-a condamnat la 10 ani
închisoare plus un spor de 4 ani şi interzicerea drepturilor prevăzute în
art. 64 lit. a) şi b) C.pen. pe termen de 5 ani pentru infracţiunea de
omor prevăzută în art. 174, cu aplicarea art. 73 lit. b), 76, 37 lit. b) şi
39 alin. 4 C. pen.
Pedeapsa a fost corect stabilită?

Răspunsuri speţe:
1. Da.
2. Instanţa nu trebuia să ia în seama acest lucru – sinceritatea.
3. În speţă apelul inculpatului nu este întemeiat.
4. Instanţa nu a reţinut corect circumstanţele atenuante, deoarece nu se
poate reţine şi provocarea şi depăşirea legitimei apărări.
5. Da.
6. Da, recursul procurorului este întemeiat.
7. Simpla lor constatare nu este suficientă, ele mai trebuie şi apreciate.
8. Da.
9. Nu, deoarece circumstanţele nu se pot reţine de două ori.
10. Da, gelozia poate constitui un motiv josnic în înţelesul legii penale.
11. Nu, deoarece nu s-a făcut corect aplicarea art. 80 alin. 1 C.pen.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce se înţelege prin noţiune de „individualizare”?
2. De câte feluri este individualizarea pedepselor?
3. Cum se pot clasifica circumstanţele?
4. Care sunt circumstanţele atenuante legale?
5. Care sunt circumstanţele agravante legale?
6. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre stări şi circumstanţe?
7. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre excesul justificat şi excesul
scuzabil?
8. Care sunt stările de atenuare şi de agravare ale pedepsei?
9. Comparaţie între circumstanţele legale şi judiciare.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Justificarea existenţei individualizării în legislaţia penală.
2. Justificarea caracterului obligatoriu al circumstanţelor atenuanate şi facultativ
în cazul circumstanţelor agravante.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între stări şi circumstanţe.
2. Comparaţie între excesul justificat şi excesul scuzabil.
3. Comparatie între legitima apărare şi provocarea comisă prin violenţă.
C. Teme de licenţă:
1. Circumstanţele atenuante în legislaţia penală română.
2. Circumstanţele agravante în legislaţia penală română.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 22
Individualizarea judiciară a executării pedepselor

I. Plan de seminar:
IA. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
IB. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
IC. Executatea pedepsei la locul de muncă
ID. Calculul pedepselor

IA. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81-86

C.pen.):
a. Noţiune: Aceasta reprezintă o măsură de individualizare judiciară a
executării pedepsei principale, care constă în suspendarea, pe o
anumită durată, denumită termen de încercare, a executării pedepsei
aplicate, cu obligaţia pentru condamnat de a nu săvârşi noi infracţiuni
în limitele termenului de încercare.

b. Caracterizare:
- ca natură juridică este o măsură de individualizare judiciară a executării
pedepsei principale (închisoarea şi amenda),
- este o măsură de politică penală,
- este facultativă, nefiind un drept al condamnatului,
- se acordă numai de instanţa de judecată în caz de îndeplinire a
condiţiilor legale, la cererea condamnatului sau din oficiu,
- din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată
numai persoanei fizice.
c. Condiţii de acordare (art. 81 C. pen.):
I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată:
- aceasta să constea în închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda
indiferent de cuantum, iar în cazul concursului de infracţiuni să fie
închisoarea de cel mult 2 ani,

II. Condiţii cu privire la infractor:

- infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul
dintre cazurile prevăzute în art. 38 C.pen.

III. Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea

acesteia.
- suspendarea se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu şi trebuie
motivată.

d. Termenul de încercare (art. 82 C. pen.):

- acesta reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a
îndreptat, că scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea acesteia,
- termenul este compus din durata pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un
termen fix de 2 ani, iar dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul
de încercare este de 1 an,
- în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate
minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei
închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2
ani fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda,
termenul de încercare este de 6 luni,
- termenul se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă (art.
82 alin. 3 C. pen.),
- cel mai lung termen este de 5 ani.

e. Efecte:
I. Efecte imediate (care sunt provizorii):
- pedeapsa aplicată nu se execută ca urmare a suspendării executării sale,
iar dacă fusese arestat preventiv condamnatul este pus deîndată în
libertate,
- suspendarea nu are ca efect şi suspendarea executării măsurilor de
siguranţă care au fost luate şi nici a obligaţiilor civile ale
condamnatului,
- pe perioada suspendării se suspendă şi pedepsele accesorii şi cele
complementare,
- pe timpul termenului de încercare condamnatul este ţinut să aibă o bună
comportare,
- în cazul condamnatului minor se poate dispune şi încredinţarea minorului unei
persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103 C.pen.
II. Efecte ulterioare (care sunt definitive):
- acestea se produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în încetarea
obligaţiei de executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a
condamnatului,
- efectele se produc dacă în termenul de încercare nu a intervenit o cauză
de revocare a suspendării condiţionate pentru săvârşirea unei noi
infracţiuni sau pentru neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor civile
stabilite prin hotărârea de condamnare.

f. Revocarea suspendării (art. 83, 84 C.pen.):

- dacă în termenul de încercare condamnatul nu respectă obligaţiile ce-i
revin: de a nu mai săvârşi infracţiuni şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, suspendarea condiţionată a
executării pedepsei se revocă,
- revocarea poate fi obligatorie sau facultativă,
- revocarea este obligatorie când în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte o
nouă infracţiune intenţionată pentru care s-a pronunţat o hotărâre de
condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen,
- revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de
judecată dispune executarea atât a pedepsei ce fusese suspendată
condiţionat cât şi a pedepsei pronunţate pentru noua infracţiune care
nu se contopesc, ci se cumulează,
- revocarea este obligatorie şi atunci când condamnatul, în termenul de încercare, nu-şi
îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C.pen.).
Revocarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile nu va putea fi dispusă în cazul în care
condamnatul dovedeşte că nu a avut putinţa să-şi îndeplinească acele
obligaţii,
- revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită în
termenul de încercare este comisă din culpă, caz în care instanţa are
posibilitatea să aplice şi pentru această condamnare suspendarea
condiţionată a executării pedepsei,
- deşi, prin săvârşirea noii infracţiuni în termenul de încercare al
suspendării condiţionate a executării pedepsei, se poate crea, cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 37 şi art. 38 C.pen. o stare de
recidvă postcondamnatorie, în lege s-a prevăzut că la stabilirea
pedepsei pentru noua infracţiune instanţa nu va aplica sporul prevăzut
pentru recidivă,
- cfm. art. 477 C.p.p., revocarea sau anularea suspendării se dispune din oficiu sau la
sesizarea procurorului; instanţa competentă să dispună revocarea sau
anularea este instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă
infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea,
- în caz de nerespectare cu rea-credinţă a obligaţiilor civile, sesizarea o poate
face şi partea interesată sau procurorul; în acest caz, instanţa competentă este
instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea.
g. Anularea suspendării (art. 85 C.pen.):
- aceasta se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării
condiţionate şi care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată
ar fi împiedicat acordarea suspendării,
- anularea suspendării se dispune dacă se descoperă în termenul de
încercare, că mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
condamnatul mai săvârşise o infracţiune pentru care s-a aplicat
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare,
- astfel, anularea suspendării se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
* condamnatul să fi săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea
defintivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei,
* pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii,
* infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de
împlinirea termenului de încercare.
- anulând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de
judecată face aplicarea după caz a dispoziţiilor privind sancţionarea
concursului de infracţiuni ori a stării de recidivă sau a pluralităţii
intermediare,
- când sunt îndeplinite condiţiile concursului de infracţiuni şi pedeapsa
rezultantă este de cel mult 2 ani, instanţa poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, caz în care termenul de încercare
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
anterior s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
- în caz de revocare nu se aplică regulile de la recidivă, pe când în cazul
anulării acestea se aplică.

h. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri

speciale:
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune de
instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 81 C.pen., în anumite cazuri prevăzute în partea
generală ori specială a C.pen. Ele au un caracter obligatoriu, aşa cum rezultă
din textul de lege:

1. În partea specială a C.pen. s-a prevăzut pentru infracţiunea de abandon

de familie (art. 305 C.pen.) posibilitatea suspendării condiţionate a
executării pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 81 C.pen., dacă inculpatul în cursul judecăţii îşi îndeplineşte
obligaţiile legale de întreţinere. Revocarea suspendării se va dispune
numai dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou
infracţiunea de abandon de familie.

2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se mai dispune potrivit

art. 869 alin. 4 C.pen., chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 81 C.pen. şi în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu
executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu
şi-a provocat-o condamnatul. Pentru revocarea suspendării în aces t caz, se
vor aplica dispoziţiile art. 83 C.pen.

IB. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 86¹-866

C.pen.):
a. Noţiune: Aceasta reprezintă o măsură, un mijloc de individualizare
judiciară a executării pedepsei închisorii, care constă în lăsarea
condamnatului în libertate, pe un anumit termen de încercare, cu
condiţia de a se supune unor măsuri de supraveghere şi unor obligaţii
stabilite de instanţa de judecată, fără a săvârşi din nou o infracţiune în
respectivul termen de încercare.

b. Caracterizare:
- ca natură juridică este o măsură de individualizare judiciară a executării
pedepsei închisorii,
- se deosebeşte de suspendarea condiţionată a executării pedepsei prin
condiţiile în care se poate dispune şi prin obligaţiile condamnatului pe
durata termenului de încercare,
- este reglementată expres în art. 861- 866 C.pen.,
- la fel ca şi suspendarea condiţionată este facultativă şi se acordă numai
de instanţă, la cerere sau din oficiu,
- din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată
numai persoanei fizice, deoarece persoanei juridice nu i se poate aplica
pedeapsa închisorii.

c. Condiţii de acordare (art. 861 C. pen.):

I. Condiţii cu privire la pedeapsă:
- pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 4 ani, iar în cazul
concursului de infracţiuni de maxim 3 ani,
- condiţia este îndeplinită şi atunci când pedeapsa aplicată pentru
concursul de infracţiuni este închisoarea ce nu depăşeşte 3 ani la care
s-a adăugat amenda stabilită pentru o infracţiune concurentă.

II. Condiţii cu privire la condamnat:

- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate aplica numai
dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră
în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C. pen.

III. Aprecierea, ţinând seama de persoana condamnatului, de

comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea
condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără
executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Măsura trebuie mătivată de instanţă.

d. Termenul de încercare (art. 862 C. pen.):

- acesta se compune din cuantumul pedepsei aplicate de instanţă la care se adaugă un
interval de timp stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani,
- termenul se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea sub supraveghere a rămas definitivă (art. 862 alin. 2 raportat
la art. 82 alin. 3 C.pen.),
- cel mai lung termen este de 9 ani.

e. Măsurile de supraveghere (art. 863 alin. 1 C. pen.):

- pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie (sunt obligatorii) să se
supună următoarelor măsuri de supraveghere:
* să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrare socială a infractorilor,
* să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă
sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi
întoarcerea,
* să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă
* să comunice informaţii de natură a putea fi controlate
mijloacele lui de existenţă.
- măsurile de supraveghere prevăzute mai sus se comunică
judecătorului sau serviciului menţionat.
f. Obligaţiile condamnatului (art. 863 alin. 3 C. pen.):
- pe durata termenului de încercare instanţa poate (sunt facultative) să impună
condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următorele
obligaţii:
* să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ
ori de calificare
* să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de
instanţă
* să nu frecventeze anumite locuri stabilite
* să nu intre în legătură cu anumite persoane
* să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule
* să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării.
- supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de
judecător delegat sau de serviciul menţionat mai sus.
- în caz de nerespectare a acestor obligaţii, se va dispune revocarea măsurii.

g. Efecte:
I. Efecte provizorii (imediate):
- suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare;
- suspendarea nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
II. Efecte definitive (ulterioare):
- acestea se produc la împlinirea termenului de încercare dac ă cel condamnat nu a
săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi nici
nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, când este
reabilitat de drept.

h. Revocarea suspendării (art. 864 C. pen.):

- revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune
obligatoriu când:
* în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune
cu intenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după
expirarea acestui termen,
* cel condamnat nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă, în termenul de
încercare, măsurile de supraveghere ori obligaţiile stabilite de
instanţă,
* condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile.
- revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea săvârşită
ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare,
- instanţa care pronunţă condamnarea inculpatului pentru infracţiunea
săvârşită cu intenţie în termenul de încercare va revoca suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere şi va dispune executarea în
întregime a acesteia cât şi a pedepsei aplicate pentru noua infracţiune
care nu se contopesc, ci se cumulează,
- starea de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii prevăzute de art. 37 şi 38 C. pen., trebuie reţinută chiar dacă
tratamentul penal nu va fi cel de la recidivă, ci acela prevăzut în art.
864 raportat la art. 83 alin. 1 C.pen..
- revocarea este facultativă când infracţiunea săvârşită în termenul de încercare
este comisă din culpă,
- cfm. art. 477 C.p.p., revocarea sau anularea suspendării se dispune din oficiu sau la
sesizarea procurorului; instanţa competentă să dispună revocarea sau
anularea este instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă
infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea,
- în caz de nerespectare a obligaţiilor civile, sesizarea o poate face şi partea
interesată sau procurorul; în acest caz instanţa competentă este instanţa care a
pronunţat în primă instanţă suspendarea.

i. Anularea suspendării (art. 865 C. pen.):

- cazurile de anulare sunt aceleaşi ca şi pentru anularea suspendării
condiţionate a executării pedepsei (art. 865 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 şi
2 C. pen.):
* condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea
* infracţiunea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de
încercare
* pentru infracţiunea săvârşită să se aplice pedeapsa închisorii.
- anulând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanţa va
aplica dispoziţiile privind sancţionarea concursului de infracţiuni, ori a
stării de recidivă sau a pluralităţii intermediare după caz,
- anularea suspendării nu are loc dacă descoperirea infracţiunii are loc după
împlinirea termenului de încercare şi nici dacă pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea săvârşită a fost amenda.

j. Suspendarea sub supraveghere a pedepsei în cazuri speciale:

Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei se poate dispune de
instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 86¹ C.pen., în anumite cazuri prevăzute în partea generală
ori specială a C.pen.:

1. Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei se mai dispune potrivit

art. 869 alin. 4 C.pen., chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 81¹ C.pen. şi în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu
executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu
şi-a provocat-o condamnatul.

IC. Executatea pedepsei la locul de muncă (art. 867 –8611 ):

a. Noţiune: Aceasta reprezintă o instituţie proprie dreptului penal român, în
temeiul căreia, instanţa de judecată, care a stabilit şi aplicat pedepsa
închisorii ce nu depăşeşte o anumită durată, are dreptul, atunci când
apreciază că îndreptarea infractorului poate fi realizată fără privaţiune
de libertate, să dispună ca executarea pedepsei să se facă prin muncă,
în unitatea în care deja lucrează sau într-o altă unitate, pe baza
acordului scris, prealabil al acesteia, cu restrângerea unor drepturi şi
libertăţi.

b. Caracterizare:
- este prevăzută expres de C.pen. în art. 867 – 8611,
- reprezintă o instituţie specifică dreptului penal român,
- ca natură juridică aceasta reprezintă un mijloc de individualizare
judiciară a executării pedepsei închisorii, urmând să fie înscrisă în
cazierul judiciar şi va constitui antecedent penal,
- ea îmbină armonios interesele apărării sociale împotriva infracţiunilor
cu cele ale infractorului, neseparându-l pe acesta de mediul familial şi
social,
- este facultativă şi se dispune numai de instanţa de judecată, la cerere
sau din oficiu,
- a fost introdusă pentru prima dată în legislaţia penală română prin Legea
nr. 6/1973,
- din modul cum e formult textul de lege reiese că măsura poate fi aplicată
numai persoanei fizice.

c. Condiţii de acordare:
I. Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată:
- pedeapsa închisorii aplicate de instanţă să fie de cel mult 5 ani, iar în caz de
concurs de infracţiuni, pedeapsă rezultantă să nu depăşească 3 ani
închisoare.

II Condiţii cu privire la persoana condamnatului:

- să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de
un an, excepţie făcând condamnările prevăzute în art. 38 C. pen.,
- pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit
vârsta de 16 ani,
- condamnatul să aibă capacitatea de a munci.

III. O altă condiţie o reprezintă acordul scris al unităţii în care urmează

condamnatul să presteze munca. Locul de muncă poate fi:
* unitatea în care condamnatul era angajat la data pronunţării hotărârii sau
* o altă unitate care şi-a dat acordul în scris.

IV. Aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să

fie atins şi fără privare de libertate.

e. Modul de executare al pedepsei:

- condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă pe baza mandatului de
executare a pedepsei, contractul de muncă fiind suspendat,
- dacă acesta execută pedeapsa în altă unitate decât cea la care era
angajat, contractul de muncă încheiat încetează,
- condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce îi revin, dar
cu anumite restângeri:
* din totalul veniturilor se va reţine o cotă de 15%-40% ca venit la
bugetul de stat; în cazul minorului aceste cote se reduc la jumătate
* drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale
aplicate la venitul net
* durata executării pedepsei la locul de muncă nu se consideră
vechime în mună
* nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului
* condamnatul nu poate fi promovat
* condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere
* condamnatului i se interzice dreptul de a fi ales
* în această perioadă instanţa poate dispune ca cel condamnat să
respecte una sau mai multe obligaţii prevăzute în art. 863 C. pen.:
* să urmeze un curs de învăţământ sau de calificare,
* să nu schimbe serviciul sau reşedinţa,
* să nu frecventeze anumite locuri stabilite,
* să nu intre în legătură cu anumite persoane,
 * să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule,
* să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în
special în scopul dezintoxicării.

f. Revocarea măsurii:
- aceasta intervine ca o sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor de către
condamnat,
- revocarea poate fi:
* obligatorie când:
- condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată
şi/sau praeterintenţionată
- condamnatul nu mai poate presta muncă din cauza pierderii totale
a capacităţii de muncă,
* facultativă când:
- condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii
- acesta nu respectă obligaţiile ce îi revin
- cel condamnat săvârşeşte o infracţiune din culpă simpla sau
cu prevedere
- în caz de revocare, pedeapsa urmează a fi executată într-un loc de deţinere.
- cfm. art. 477¹ C.p.p., revocarea şi/sau anularea se dispune de către:
* instanţa de executare,
* instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află
unitatea unde se execută pedeapsa,
* instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea
ce ar putea atrage revocarea.
- sesizarea instanţei o poate face:
* procurorul,
* unitatea unde aceste lucrează,
* organul de poliţie,
* din oficiu,
* condamnatul în cazul în care acesta şi-a pierdut capacitatea de a
munci.

g. Anularea măsurii:
- aceasta este o sancţiune ce intervine pentru o cauză anterioară rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare,
- anularea se poate dispune dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune
până la rămânerea defintivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai
înainte ca pedeapsa să fi fost executată ori considerată ca executată,
- anularea se pronunţă de către instanţa de judecată ce a dispus măsura,
- în acest caz pedeapsa rezultantă se va stabili conform regulilor de la
concursul de infracţiuni sau recidivă după caz,
- pedeapsa se va executa într-un loc de deţinere.

h. Încetarea măsurii:
- pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulativ:
 * condamntul să fi executat cel puţin 2/3 din pedeapsă,
* condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare şi să fi avut o
conduită bună,
* conducerea unităţii în care condamnatul prestează munca să ceară
instanţei de judecată încetarea executării pedepsei; cererea o poate
introduce şi condamnatul.
- dacă instanţa dispune revocarea încetării, atunci pedeapsa stabilită
pentru noua infracţiune se va contopi cu restul de pedeapsă neexecutată,
aplicându-se un spor de până la 5 ani, iar pedeapsa rezultantă se va
executa într-un loc de deţinere,
- pedeapsa se va considera executată dacă în intervalul de timp de la încetarea
executării pedepsei la locul de muncă şi până la îndeplinirea duratei
pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.

ID. Calculul pedepselor:

Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituţia calculului
pedepselor şi a determinării duratei acestora.
I. Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire:
Prin dispoziţiile art. 552 C.pen. s-a prevăzut că în cazul comutării sau
înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii perioada
de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa
închisorii (principoul non bis in idem).

II. Durata executării pedepsei închisorii (art. 87 C.pen.):

- durata executării închisorii se socoteşte din ziua în care condamnatul
începe să execute pedeapsa şi până în ziua în care încetează să o
execute,
- sunt incluse în durata executării pedepsei atât ziua în care începe să fie
executată pedeapsa închisorii, cât şi ziua în care executarea încetează.
- conform art. 154 C.pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de
ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă,
- în durata executării pedepsei intră atât timpul cât condamnatul a
executat efectiv pedeapsa cât şi timpul în care acesta s-a aflat în
spital, cu excepţia cazului în care condamnatul şi-a provocat în mod
voit boala şi această împrejurare se constată în timpul executării
pedepsei (art. 77 alin. 3 C.pen.),
- când executarea pedepsei închisorii pedepsei se face la locul de munc ă în durata
executării pedepsei nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la
locul de muncă, indiferent de motivul absentării (art. 87 alin. 4 C.pen.).

III. Computarea reţinerii şi a arestării preventive (art. 88 C.pen.):

- timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei
închisorii pronunţate,
- scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau
judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni
concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat
urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal
pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă,
- scăderea reţinerii şi a arestării preventive se face şi în caz de
condamnare la amendă, prin înlăturarea în totul sau în parte a
executării amenzii.

IV. Computarea privaţiunii de libertate executată în afara ţării (art.

89 C.pen.):
- în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 4 şi 5 sau 6, partea din
pedeapsă precum şi reţinerea şi arestarea preventivă executate în
afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru
aceeaşi infracţiune de instanţele române.

II. Idei fundamentale:

1. Pedeapsa se poate executa şi într-un alt mod decât cel tipic, tradiţional,
care presupune privarea de libertate a celui condamnat sau plata
efectivă a amenzii.
2. Suspendarea condiţionată, sub supraveghere şi executarea pedepsei la
locul de muncă sunt acordate numai de către instanţă şi au caracter
facultativ.
3. Termenul de încercare se compune din două elemente: durata pedepsei
aplicată de instanţă plus un termen de 2 ani sau între 2 şi 5 ani fixat de
instanţă. În acest interval de timp persoana are statut de condamnat.
4. Perioada de timp în care o persoana execută pedeapsa la locul de muncă nu
se consideră vechime în muncă.

III. Vocabular specific:

1351abolire – acţiunea de a desfiinţa o instituţie, o stare sau un obicei
1352apartheid – politică de separaţie rasială practicată de unele guverne;
în anul 1991 politica de apartheid a fost abolită (engl. apartheid),
1353coroborare – întărire, sprijinire (lat. corroborare),
1354denegare de dreptate – refuzul fără temei al unei instanţe de a
soluţiona o cauză cu care este învestită,
1355flagrant delict – denumire mai veche dată infracţiunii flagrante, adică
fapta descoperită în momentul comiterii ei sau imediat acestui
moment,
- imperativ – calificativ ce exprimă obligativitatea normelor juridice.
Normele penale sunt în marea lor majoritate norme imperative.
Normele imperative pot fi onerative şi prohibitive (lat. Imperativus),
1356justiţie – totalitatea organelor cu activitate jurisdicţională dintr-un stat sau
rezultatul activităţii organelor jurisdicţionale (lat. justitia),
1357restitutio in integrum – expresie latină care înseamnă „reparaţie
integrală”. În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat printr-o infracţiune,
persoana prejudiciată are dreptul să fie repusă în situaţia anterioară
săvârşirii infracţiunii,
- separarea puterilor în stat – delimitarea funcţiilor puterilor statale –
 legislativă, executivă şi judecătorească.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 81 C.pen. coroborat cu art. 86¹ C.pen.,
- Art. 82 C.pen. coroborat cu art. 86² C.pen,
- Art. 86.7 C.pen coroborat cu art. 447¹ C.p.p.,
- Art. 86.11 C.pen coroborat cu art. 450¹ C.p.p.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Comparaţie între conceptul de „revocare” şi „anulare” a suspendării
condiţionate a executării pedepsei (asemănări şi deosebiri).
2. Comparaţie între conceptul de „a se cumula” şi „a se contopi”.
3. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: noţiune şi caracterizare.
4. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: condiţii de acordare.
5. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: termenul de încercare.
6. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: efecte.
7. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: revocarea măsurii.
8. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei: anularea măsurii.
9. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale.
10. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: noţiune şi
caracterizare.
11. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: condiţii de
acordare.
12. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: termenul de
încercare.
13. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: măsurile de
supraveghere.
14. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: obligaţiile
condamnatului.
15. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: efecte.
16. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: revocarea măsurii.
17. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere: anularea măsurii.
18. Suspendarea sub supraveghere a pedepsei în cazuri speciale.
19. Executatea pedepsei la locul de muncă: noţiune şi caracterizare.
20. Executatea pedepsei la locul de muncă: condiţii de aplicare.
21. Executatea pedepsei la locul de muncă: modul de executare.
22. Executatea pedepsei la locul de muncă: revocarea măsurii.
23. Executatea pedepsei la locul de muncă: anularea măsurii.
24. Executatea pedepsei la locul de muncă: încetarea măsurii.
25. Calculul pedepselor.

VI. Grile:
1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune,
printre altele dacă cel condamnat:
a) nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani
b) are capacitatea de muncă
c) nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.

2. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării

pedepsei este:
a) cel mult 5 luni în cazul pedepsei închisorii aplicate minorului
b) de un an în cazul pedepsei amenzii
c) de maxim 6 ani în cazul pedepsei închisorii
d) durata pedepsei aplicate plus doi ani.

3. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării

pedepsei se socoteşte:
a) de la data pronunţării hotărârii
b) de la data când hotătârea a rămas definitivă
c) de la data când a solicitat condamnatul
d) de la o dată prevăzută în hotărâre.

4. Instanţa poate dispune suspendarea conditionată a executării

pedepsei:
a) dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau 2 ani în
cazul concursului de infracţiuni
b) dacă paguba prin infracţiune este reparată integral până la
pronunţarea hotărârii
c) dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără
executarea acesteia.

5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este

facultativă:
a) dacă în termenul de încercare se comite o infracţiune intenţionată
b) dacă în termenul de încercare se comite o infracţiune din culpă
c) dacă infracţiunea comisă în termenul de încercare este descoperită
ulterior împlinirii acestuia.

6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine când

se descoperă că cel condamnat mai săvârşise anterior suspendării:
a) numai o infracţiune intenţionată
b) atât o infracţiune intenţionată cât şi din culpă
c) numai o infracţiune din culpă.

7. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul

neexecutării obligaţiilor civile stabilite de instanţă:
a) este obligatorie când condamnatul a avut posibilitatea de a executa aceste obliga ţii,
dar nu a dorit acest lucru
b) este facultativă
c) este obligatorie chiar dacă cel condamnat nu a avut putinţa de a îndeplini
aceste obligaţii.
8. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune, cu
îndeplinirea şi a celorlalte condiţii:
a) dacă pedeapsa aplicată este amenda
b) dacă şi numai dacă infractorul nu a mai fost anterior condamnat la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni
c) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani.

9. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune în

cazul concursului de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult:
a) 3 ani
b) 2 ani
c) 4 ani.

10. Termenul de încercare al suspendării executării pedepsei sub

supraveghere:
a) în cazul pedepsei închisorii, durata acesteia plus un interval de timp cuprins între 2 şi
5 ani, ce va fi stabilit de instanţă
b) în cazul amenzii este de 2 ani
c) în cazul pedepsei închisorii, durata acesteia plus un termen de 2 ani.

11. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei:

a) este o măsură de individualizare legală a pedepsei
b) este o măsură de individualizare judecătorească a executării pedepsei
c) atrage şi suspendarea măsurilor de siguranţă.

12. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune dacă

pedeapsa aplicată:
a) este închisoarea de ce mult 3 ani sau amenda indiferent de cuantum
b) este închisoarea militară
c) este doar amenda.

Răspunsuri grile*: 1-c; 2-b, d; 3 – b; 4 – a, c; 5–b; 6 – b; 7– a; 8 – c, d; 9 – a; 10 –

a; 11 – b; 12 – a;

VII. Speţe:
1. X a fost condamnat la închisoare de 1 an şi 6 luni pentru infracţiunea
prevăzută în art. 279 alin. 2 C.pen. Astfel, s-a reţinut că inculpatul nu a
predat arma şi muniţia în termenul fixat de lege la organul competent
după ce i-a fost respinsă cererea privind prelungirea valabiliotăţii
permisului. În aceste condiţii instanţa a dispus suspendarea
condiţionată a executării pedepsei
Soluţia instanţei este corectă?

2. X a fost condamnat la pedeapsa închisorii şi constatându-se că se îndeplinesc

condiţiile de la art. 81 C.pen., instanţa a dispus suspendarea
consiţionată a executării pedepsei, dar a oms să motiveze hotărârea.
Precizaţi dacă omisiunea de a motiva hotărârea este caz de
anulare sau revocare a suspendării.

3. X a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru furt, dispunându-se executarea pedepsei

sub supraveghere pe timp de 3 ani. S-a reţinut că la 16.08.1997 X a furat 410 kg
de grâu, cantitate care a fost restituită. În recurs s-a susţinut că
termenul de încercare a fost stabilit cu încălcare art. 86² C.pen.
Recursul este fondat?
4. X a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare corporală
prevăzută în art. 181 C.pen. Pentru fapta comisă instanţa l-a condamnat la 6 luni
închisoare cu executarea pedepsei la locul de muncă
Hotărârea instanţei este corectă, având în vedere că la data
condamnării acesta împlinise vârsta de pensionare?

5. X a fost condamnat pentru complicitate la trafic de influenţă. Instanţa a decis ca

acesta să-şi execute pedeapsa la locul său de muncă, unde de altfel a
comis şi infracţiunea.
Precizaţi dacă hotărârea este legală.

6. X condamnat la închisoare cu executare la locul de muncă nu s-a prezentat

pentru executarea pedepsei. În acest caz s-a dovedit că cel condamnat
nu se prezentase deoarece nu primise o copie de pe mandatul de
executare.
În acest caz instanţa ce va hotărî?

Răspunsuri speţe:
1. Da, deoarece se îndeplinesc condiţiile de la art. 81 C.pen.
2. Nu, instanţa trebuie doar să revină cu motivarea hotărârii.
3. Da, tremenul de încercare se compune din durata pedepsei plus un termen cuprins între
2 şi 5 ani.
4. Hotărârea instanţei este corectă, deoarece C.pen. nu precizează vreo
interdicţie în acest sens.
5. Nu, deoarece mai putea foarte uşor comite şi alte infracţiuni fiind lăsat tot
acolo unde a comis-o şi pe aceasta.
6. În nici un caz instanţa nu va dispune revocarea măsurii.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Explicaţi conceptul de individulizare judiciară a executării pedepselor.
2. Care sunt condiţiile de acordare a suspendării condiţionate?
3. Ce organ poate acorda suspendarea? Aceasta are un caracter obligatoriu sau facultativ?
4. Care este termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate şi a celei sub
supraveghere? Dar în cazul executării pedepsei la locul de muncă?
5. Care sunt modalităţile de supraveghere în timpul suspendării? Dar
obligaţiile condamnatului?
6. Cum se execută pedeapsa la locul de muncă? Drepturi şi restricţii.
7. Cazuri de revocare obligatorie a suspendării condiţionate şi a celei sub
supraveghere.
8. Când intervine anularea suspendării condiţionate? Anularea poate avea un
caracter obligatoriu sau facultativ?
9. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Comparaţie între cauzele de anulare şi suspendare ale suspendării
condiţionate şi ale celei sub supraveghere.
2. Modalitatea de calcul a termenului de încercare în cazul celor două suspendării.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Analiza modului de calculare a pedepsei în legea penală română.
2. Comparaţie între condiţiile acordării suspendării condiţionate şi cele
ale suspendării sub supraveghere.
C. Teme de licenţă:
1. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind suspendarea condiţionată a
executării pedepsei.
2. Aspecte de teorie şi practică judiciară privind suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
3. Utilitatea şi justificarea existenţei posibilităţii executării pedepsei la
locul de muncă.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 23
Răspunderea penală a minorului

I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale
IB. Măsurile educative
1358mustrarea
1359libertatea supravegheată
1360internarea într-un centru de reeducare
1361internarea într-un institut medical-educativ
IC. Pedepsele
1362închisoarea
1363amenda
ID. Alte aspecte privind minorii
1364suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului
1365suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control
1366termenele de prescripţie pentru minori
IA. Aspecte generale:
- răspunderea penală a minorului are o reglementare expresă în art.
99-110¹ C.pen. şi art. 480-493 C.p.p.,
- minoritatea este o stare de atenuare a pedepsei,
- prevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi
constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne,
- necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare
cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar
faptele pot fi extrem de periculoase,
- găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional în rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii
vârstei de la care minorul răspunde penal,
- legiuitorul penal român prin art. 99 C.pen. a stabilit că răspunderea penală a
minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovediri că la săvârşirea
faptei minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără
vreo condiţionare,
- limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor
este de 18 ani,
- sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să
corespundă particularităţilor psiho-fizice ale acestora, să asigure
educarea şi reeducarea lor,
-particularităţile infractorilor minori reclamă măsuri de apărare socială
adecvate care să vizeze refacerea educaţiei deficitare a minorului care
sunt măsurile educative.
- sistemul sancţionator pentru minori este mixt, format din:
* măsuri educative şi
* pedepse,
- în funcţie de incidenţa răspunderii penale, minorii se împart în 2
categorii:
* care nu răspund penal (până în 14 ani – prezumţie absolută) şi
* care răspund penal (14-16 – prezumţie relativă, 16-18)
- limitele răspunderii penale se stabilesc în funcţie de data comiterii
infracţiunii şi nu de data judecării lui,
- la alegerea sancţiunii minorului se va ţine cont de:
* gradul de pericol social concret al faptei comise,
* starea fizică şi dezvoltarera intelectuală şi morală a minorului,
* comportamentul lui,
* condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit,
* orice alte elemente de natură a caracteriza persoana minorului.

IB. Măsurile educative:

a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori,
care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin
instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a
respectului faţă de valorile sociale.
b. Caracterizare:
- sunt consecinţe ale răspunderii penale,
- se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune,
- scopul lor este de a educa şi reeduca pe minorul care a comis o infracţiune,
- au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o consecinţă
penală, ele neconstituind antecedente penale faţă de persoana
împotriva căreia s-au luat,
- luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată,
- se împart în două categorii:
* neprivative de libertate (mustrarea, libertatea supravegheată) şi
* privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare şi internarea
într-un institut medical-educativ).

c. Cadrul măsurilor educative:

- acestea sunt prevăzute de art. 101 C. pen.:
* mustrarea
* libertatea supravegheată
* internarea într-un centru de reeducare
* internarea într-un institut medical-educativ.
I. Mustrarea (art. 102 C. pen.):
a. Noţiune: este o măsură educativă ce se dispune numai în cazul
minorilor ce au comis infracţiuni de o gravitate mai mică şi are ca scop
dojenirea minorului, sfătuindu-l să nu mai comită pe viitor infracţiuni.

b. Caracterizare:
- constă în dojenirea minorului care a săvârşit o infracţiune de către
instanţa de judecată şi,
- în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, sfătuindu-i să aibă o
conduită bună în viitor, atrăgându-i-se atenţia că dacă va mai săvârşi o
nouă infracţiune se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica
o pedeapsă,
- este o măsură neprivativă de liberatate.

c. Executarea măsurii (art. 487 C.p.p.):

- măsura se execută de îndată în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea,
- dacă nu se poate executa la această dată, instanţa va dispune un nou
termen unde obligatoriu va fi de faţă şi minorul, citându-se şi părinţii, tutorele
sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia este
minorul.

II. Libertatea supravegheată (art. 103 C. pen.):

a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în punerea minorului, care
a săvârşit o infracţiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an,
prin supunerea acestuia unor reguli stricte de disciplină.
b. Caracterizare:
- are o durată strict determinată de lege (un an),
- este o măsură neprivativă de libertate,
- supravegherea este încredinţată părinţilor, celui ce l-a adoptat ori tutorelui,
iar dacă aceştia nu vor asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare
instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii unei persoane de
încredere, de preferinţă unei rude apropiate la cererea acesteia ori
unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor,
- pe timpul supravegherii persoana căreia i s-a încredinţat minorul are
obligaţia să vegheze îndeaproape asupra comportării minorului pentru
îndreptarea lui,
- de asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia în caz că minorul se
sustrage de la supraveghere, are o conduită rea ori a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală să înştiinţeze instanţa de judecată,
- instanţa atrage atenţia minorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor comportării necorespunzătoare,
- instanţa poate impune acestuia respectarea uneia sau mai multor din următoarele
obligaţii:
* să nu frecventeze anumite locuri stabilite
* să nu intre în legătură cu anumite persoane
* să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de max imum
3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă,
- pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i
s-a încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă ori
unitatea unde acesta este angajat sau instituţia la care prestează
activitatea stabilită de instanţă, încunoştiinţate în acest scop de
instanţa judecătorească,
- dacă în timpul libertăţii supravegheate minorul se sustrage de la
supraveghere ori are purtări rele sau săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi dispune
internarea minorului într-un centru de reeducare (revocarea are un caracter
obligatoriu),
- revocarea măsurii se dispune de către instanţa care a dispus-o,
- dacă fapta nouă este infracţiune, instanţa dispune măsura internării
într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă,
- spre deosebire de cele două internări, această măsură nu se poate prelungi,
- se poate aplica minorului în vârstă de până la 17 ani.

c. Executarea măsurii (art. 488 C.p.p.):

- măsura începe să se execute chiar din şedinţa în care s-a pronunţat
hotărârea,
- dacă nu se poate executa de la această dată, instanţa va dispune un nou
termen unde obligatoriu va fi de faţă şi minorul, citându-se şi părinţii, tutorele
sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia este
minorul,
- termenul de 1 an curge din momentul punerii în executare a hotărârii.

III. Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C.pen.):

a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în internarea minorului
infractor într-un centru în scopul reeducării acestuia, căruia i se asigură
posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile sale.

b. Caracterizare:
- este o măsură privativă de libertate,
- măsura se ia de către instanţa de judecată în cazurile în care se
apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru
îndreptarea minorului,
- această măsură se poate lua pe o durată nedeterminată şi poate dura
până la împlinirea vârstei majoratului, iar dacă internarea este
necesară pentru realizarea scopului acesteia, instanţa judecătorească
poate prelungi durata internării şi după împlinirea vârstei de 18 ani, cu
o perioadă de cel mult 2 ani,
- dacă minorul dă dovezi temeinice de îndreptare, instanţa, după
trecerea a cel puţin un an de la data internării, poate dispune liberarea
acestuia înainte de a deveni major,
- dacă pe timpul liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani minorul
are o purtare necorespunzătoare se va putea dispune revocarea
liberării,
- dacă înainte de a deveni major, săvâşeşte din nou o infracţiune şi se
apreciază că nu este necesară apliarea unei pedepse se revocă
liberarea şi se menţine internarea; în caz contrar, se va aplica o
pedepsă.

c. Executarea măsurii (art. 490 C.p.p.):

- instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre punerea în executare de
îndată a măsurii,
- executarea se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie
de la locul unde se află minorul,
- organul de poliţie va lua măsuri pentru internarea minorului,
- organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia,
- dacă minorul nu este găsit, organul de poliţie va face un proces-verbal
şi va lua măsuri pentru darea în urmărire precum şi pentru darea în
consemn la frontieră,
- amânarea sau întreruperea executării internării se poate dispune în cazurile
prevăzute în art. 453 şi 455 C.p.p.,
- revovarea sau menţinerea măsurii în caz de comitere a unei infracţiuni se
va dispune de instanţa care este competentă să judece acea
infracţiune,
- în România centre de reeducare sunt la: Găieşti, Târgu Ocna, Tichileşti, Buziaş.

VI. Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C. pen.):

a. Noţiune: este o măsură educativă ce constă în internarea minorului
infractor care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un
tratament medical şi totodată de un regim special de reeducare.

b. Caracterizare:
- este o măsură privativă de libertate,
- are un caracter mixt: de reeducare şi medical,
- măsura se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlinirea
vârstei de 18 ani, iar dacă starea psiho-fizică care a determinat măsura
a încetat mai înainte, ea se va revoca,
- ridicând măsura internării medical-educative, instanţa poate, dacă
apreciază că este necesară, să ia măsura internării într-un centru de
reeducare până la majorat.

c. Executarea măsurii:
- se face ca în cazul internării într-un centru de reeducare,
- măsura se va revoca dacă a dispărut cauza care a impus luarea
acesteia, putând-o înlocui cu internarea într-un centru de reeducare.

IC. Pedepsele (art. 109 C. pen.):

- pedepsele care se pot aplica minorului sunt închisoarea şi/sau amenda reduse la
jumătate, ca pedepse principale,
- pedepsele complementare şi detenţiunea pe viaţă nu se aplică minorului,
- când legea prevede pentru infracţiunea comisă detenţiunea pe viaţă, se va
aplica minorului închisoarea între 5 şi 20 de ani,
- condamnările pronunţate pentru fapte comise în timpul minorităţii nu
atrag incapacităţi sau decăderi şi nu pot constitui primul termen al
recidivei.

I. Închisoarea:
- este cea mai gravă sancţiune ce se poate aplica minorului,
- pentru infractorul minor, limitele pedepselor prevăzute în norma de incriminare
se reduc la jumătate,
- în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani,
- reducerea limitelor pedepsei pentru minori se va face în raport atât cu pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea tip, cât şi cu pedeapsa prevăzută pentru
variantele agravante ori atenuante ale infracţiunii comise,
- dacă minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei se vor stabili în
raport de limitele pedepsei reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor
art. 109 alin. 1 C. pen.,
- după ce a fost stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operaţiunea de
individualizare va continua în raport cu cauzele de atenuare sau de
agravare ale pedepsei, care îşi vor produce efectele în raport cu
limitele pedepsei determinate pentru infracţiunea săvârşită de minor,
- condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune săvârşită pe timpul
minorităţii nu poate constitui primul termen al recidivei, în cazul în care
condamnatul ar săvârşi din nou o infracţiune; o astfel de condamnare
reprezintă un antecedent penal de care instanţa va ţine seama la
individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou (art. 38
C.pen.),
- dacă minorul săvârşeşte mai multe infracţiuni concurente, vor fi
aplicabile dispoziţiile art. 34 C. pen. privind contopirea pedepselor
stabilite pentru infracţiunile concurente, dacă s-au stabilit numai
pedepse; dacă pentru unele din infracţiunile concurente s-au stabilit
pedepse, iar pentru altele s-au luat măsuri educative, minorului i se va
aplica o pedeapsă rezultantă a contopirii pedepselor, iar măsurile
educative vor fi revocate,
- executarea pedepsei închisorii de către minor se desfăşoară cu respectarea
regulilor speciale adecvate stării psiho-fizice a acestuia; condamnaţii
minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori,
- condamnaţilor miniori li se asigură posibilitatea de a continua
învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor,
- din executarea pedepsei, condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpul
minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni mai
reduse de pedeapsă.

II. Amenda:
- aceasta se poate aplica infractorului minor, în limitele prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită, reduse însă la jumătate,
- aplicarea acestei pedepse nu este condiţionată de realizarea unor venituri
proprii de către minor,
- individualizarea pedepsei amenzii se face după aceleaşi reguli ca în cazul
pedepsei închisorii,
- în vederea executării sancţiunii, minorul va trebui să depună recipisa de
plată integrală a amenzii la instanţa de executare în termen de 3 luni
de la rămânerea definitivă a acesteia,
- în caz de imposibilitate a achitării, instanţa poate dispune plata eşalonată în
cel mult 2 ani în rate lunare,
- în caz de neîndeplinire cu rea-credinţă a obligaţiei, instanţa de executare
comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte
aplicarea amenzii organelor competente în vederea executării amenzii
conform dispoziţiilor privind executarea siloită a creanţelor fiscale.

ID. Alte aspecte privind minorii:

I. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate
minorului (art. 110 C.pen.):
- se poate dispune în aceleaşi condiţii ca şi pentru condamnatul major, cu
unele particularităţi prevăzute în art. 110 C.pen.,
- astfel, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii aplicate de
instanţă la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani,
termen fixat de instanţă,
- dacă pedeapsa aplicată este amenda termenul de încercare este de 6
luni.

II. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub

control (art. 110¹ C.pen.):
- odată cu suspendarea condiţionată se poate dispune încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane sau instituţii cfm. art. 103
C.pen.,
- sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor impuse poate atrage
revocarea suspendării condiţionate.
III. Termenele de prescripţie pentru minori (art. 129 C.pen.):
- termenele de prescripţie a răspunderii penale şi a executării pedepsei se
reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori,
- se observă că legea se referă la data comiterii infracţiunii şi nu la data
judecării ei,
- privitor la reducerea termenelor, legea nu face distincţie între minorul între 14 şi
16 ani minorul între 16 şi 18 ani.

II. Idei fundamentale:

1. Minorii au un regim sancţionator mixt, format din măsuri educative şi pedepse.
2. Pedepsele complementare şi detenţiunea pe viaţă nu se aplică minorilor.
3. Închisoarea şi amenda aplicabile minorilor se reduc la jumătate.
4. Condamnările pronunţate pentru infracţiuni comise pe timpul
minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.
5. Măsurile educative aplicabile minorilor se împart în două categorii:
privative şi neprivative de libertate.
6. Ca excepţie de la publicitatea fazei de judecată, cauzele cu infractorii
minori se judecă în şedinţă secretă.

III. Vocabular specific:

1367abandon (fr. abandon) – părăsirea familiei sau a membrilor familiei,
renunţarea la un drept,
1368adolescent (lat. adolescens,-ntis) – tânăr aflat în perioada cuprinsă
între pubertate şi maturitate,
1369adult (lat. adultus, fr. adulte) – persoană aflată în perioada maturităţii,
1370afecţiune (lat. afectio,-onis, fr. affection) – stare de simpatie, prietenie,
dragoste sau iubire faţă de o persoană,
1371afini (lat. affinis) - rude prin alianţă,
1372concludenţa probei – calitate a unei probe de a servi la aflarea adev ătului,
relevanţă, edificare,
1373debit (lat. debitum) – datorie, obligaţie,
1374embargo (fr. embargo) – act de autoritate prin care un stat sau o organiza ţie
internaţională ia măsuri de interdicţie îmotriva importului
 mărfurilor provenind dintr-o anumită ţară ca o sancţiune pentru
nerespectarea unor reguli de drept internaţional public sau ca
mijloc de presiune politică,
1375huliganism – faptă antisocială contra ordinii şi liniştii publice,
1376învinuit – persoană pe numele căreia s-a pus în mişcare urmărirea
penală,
1377minor – persoană fizică ce nu a împlinit 18 ani.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 99 C.pen. coroborat cu art. 50 C.pen.,
- Art. 101 C.pen. coroborat cu art. 112 C.pen.,
- Art. 100 C.pen coroborat cu art. 482 C.p.p.,
- Art. 102 C.pen coroborat cu art. 91 lit. a) C.pen.,
- Art. 103 C.pen coroborat cu art. 59 C.pen.,
- Art. 105 C.pen coroborat cu art. 114 C.p.p.,
- Art. 110 C.pen coroborat cu art. 81 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind răspunderea penală a minorului.
2. Măsurile educative: noţiune şi caracterizare şi cadrul de
reglementare.
3. Mustrarea: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii.
4. Libertatea supravegheată: noţiune, caracterizare şi executarea măsurii.
5. Internarea într-un centru de reeducare: noţiune, caracterizare şi executarea
măsurii.
6. Internarea într-un institut medical-educativ: noţiune, caracterizare şi
executarea măsurii.
7. Închisoarea aplicată minorului.
8. Amenda aplicată minorului.
9. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului şi
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.

VI. Grile:
1. Faţă de minorul care răspunde penal se poate:
a) aplica numai o pedeapsă
b) aplica pedeapsa numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative
nu este suficientă pentru îndreptarea minorului
c) aplica o măsură educativă pe lângă o pedeapsă.

2. Minorilor infractori li se pot aplica următoarele sancţiunii:

a) libertatea supravegheată
b) interzicerea unor drepturi
c) pedeapsa închisorii până la 25 de ani.

3. Este măsură educativă:

a) liberarea condiţionată
b) libertatea supravegheată
c) internarea medicală.

4. S-a reţinut în fapt că la data comiterii infracţiunii inculpatul era în

vârstă de17 ani şi 8 luni. Ce sancţiune de drept penal poate să
pronunţe instanţa de judecată:
a) mustrarea
b) libertatea supraveghetă
c) detenţiunea pe viaţă.

5. Internarea într-un centru de reeducare se ia pe o durută:

a) de 2 ani
b) de cel puţin 1 an
c) nedeterminată.

6. Minorul care, anterior împlinirii vârstei de 14 ani, a aplicat victimei o lovitur ă care,
din cauza complicaţiilor a condus la moartea acesteia, fapt survenit
după împlinirea vârstei de 14 ani de către făptuitor:
a) îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde penal
b) nu îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde
penal
c) îndeplineşte condiţiile legale ce ţin de vârsta pentru a răspunde penal
doar dacă se dovedeşte că a acţionat cu discernământ.

7. Sunt măsuri educative:

a) internarea medicală într-un centru de reeducare
b) internarea într-un institut medical-educativ
c) mustrarea cu avertisment
d) libertatea supravegheată.

8. Libertatea supravegheată se dispune pe o perioadă de:

a) 6 luni
b) 1an
c) între 6 luni şi 2 ani.

9. Internarea într-un centru de reeducare luată faţă de minor, prin internarea

acestuia într-un centru de reeducare din subordinea:
a) Ministerului Justiţiei
b) Ministerului Tineretului
c) Ministerului Public.

10. Minimul pedepsei în cazul închisorii aplicate minorului nu poate depăşi:

a) 7 ani
b) 5 ani
c) 3 ani.
11. Condamnările pronunţate pentru infracţiuni comise pe timpul
minorităţii nu atrag:
a) decăderi
b) incapacităţi
c) antecedente penale.

12. Pedepsele complementare:

a) nu se aplică minorului
b) se aplică minorului chiar dacă legea nu prevede
c) se aplică atunci când legeea prevede expres aceasta.

13. Faţă de un minor instanţa poate dispune:

a) aplicarea unei pedepse de la 6 la 20 de ani
b) suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control
c) suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Răspunsuri grile*: 1- b; 2 - a; 3 - b; 4 - a; 5 - c; 6 - b; 7 – b, d; 8 – b; 9 – a ; 10 - b;
11 – a,b; 12 – a; 13 – b,c;

VII. Speţe:
1. Prin rezoluţia procurorului s-a dispus începerea urmăririi penale cu
privire la două minore cercetate pentru comiterea a două infracţiuni de
furt; organele de urmărire penală au stabilit că minorele au pătruns în
locuinţele unor persoane, de unde au sustras mai multe bunuri de
valoare, iar prin expertizele medico-legale efectuate în cauză s-a
stabilit că ele sufereau de debilitate mintală şi că au comis faptele fără
discernământ.
Parchetul a solicitat luarea măsurii de siguranţă a internării medicale
prevăzută în art. 114 C.pen., faţă de cele două minore care au săvârşit
fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspund penal. Judecătoria
a admis cererea formulată de procuror, dar nu a luat măsura de
siguranţă solicitată, ci, în baza art. 105 C.pen., a luat măsura internării
minorelor într-un institut medical-educativ.
Soluţia este corectă sau nu?

2. S-a reţinut că în data de 17.11.1973, în jurul orelor 23, inculpatul X,

care îşi sărbătorea ziua de naştere şi împlinirea majoratului,
consumând cu acest prilej băuturi alcoolice, a luat autoturismul fratelui
său, şi, deşi nu avea permis de conducere, a plecat spre localitatea
Făget, însoţit de un prieten. Circulând cu viteza mai mare decât cea
legală, fiind sub influenţa alcoolului consumat şi din cauza nepriceperii,
a lovit autobasculanta lăsată de Y, parţial pe partea carosabilă a şoselei,
fără respectarea regulilor de semnalizare, provocând avarii
autoturismului şi moartea persoanei care îl însoţea. Din probele
dosarului, inclusiv din recunoaşterea inculpatului, rezultă că accidentul
a avut loc la ora 1 noaptea, deci în ziua de 18.11.1973.
Făptuitorul urma să răspundă ca minor sau ca major pentru faptele
comise?

3. Sesizată cu judecarea unei infracţiuni continuate, instanţa a constatat

că unele din acţiunile componente ale acesteia au fost săvârşite în
timpul ce inculpatul era minor, iar altele după ce devenise major.
Inculpatul urma să răspundă ca minor ori ca major?

4. La data săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, inculpatul era minor, iar
la data producerii rezultatului – moartea victimei – devenise major.
Răspunderea penală a inculpatului se stabileşte având în vedere
data săvârşirii faptei, sau data producerii rezultatului?

5. Minorul, în vârstă de 14 ani şi o zi, pentru a se răzbuna, a aruncat de la

o distanţă o vergea metalică ascuţită în direcţia victimei, perforându-i
cutia craniană şi provocându-i moartea. Din raportul de constatare
medico-legal, rezultă că minorul are discernământul corespunzător
vârstei sale, că funcţiile lui mintale sunt dezvoltate fără devieri, în
raport cu instruirea şi experienţa sa de viaţă, că posibilităţile sale
interpretative nu sunt alterate şi că a săvârşit fapta cu discernământ.
Minorul va răspunde penal?

6. Pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt, s-a luat faţă de minorul X

măsura educativă a libertăţii supravegheate, prevăzută în art. 103 alin.
1 C.pen. Înăuntru termenului de 1 an prevăzut de lege, minorul a
săvărşit din nou o infracţiune de furt.
Care era consecinţa comiterii noii infracţiuni şi cum putea fi
sancţionat minorul pentru infracţiunile săvârşite?

7. Prin sentinţa pen. 1574/26.06.1998, Judec. Ploieşti a luat faţă de

inculpatul X, în baza art. 104 C.pen., măsura educativă a internării într-
un centru de reeducare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 209 alin. 1, lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi
art. 99 din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26.01.1998,
împreună cu un alt inculpat, a sustras, prin efracţie, bunuri în valoare
de 2.600.000 de lei de la părţile vătămate.
Din examinarea actelor de la dosar, se constat ă că la data săvărşirii
infracţiunii inculpatul, nascut la 3.06.1980, era minor, dar la data
judecării cauzei, la care instanţa a dispus măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare, el devenise major.
Prin dec. pen. 824/20.11.1998, Trib. Prahova a luat act că inculpatul şi-a
retras apelul. Împotriva sentinţei de mai sus, rămasă definitivă s-a
declarat recurs în anulare, cu motivarea că internarea inculpatului într-
un centru de reeducare s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale.
 Recursul în anulare poate fi admis?

8. Prin sentinţa nr. 2061/28.11.1994 a Judec. Slobozia, s-a dispus, în baza

art. 104 C.pen., internarea într-un centru de reeducare, pe o durată de
2 ani, a inculpatului minor X pentru comiterea infracţiunii de furt
calificat.
Din piesele dosarului rezultă că, atât la data comiterii infracţiunii, cât
şi la judecarea cauzei, inculpatul era minor, urmând să devină major la
5.01.1997. Trib. Ialomiţa, prin dec. pen. 78/8.03.1995, a respins apelul
declarat de inculpat. Împotriva acestor hotărâri s-a declarat recurs în
anulare cu motivarea că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.
104 şi art.106 alin.1 C.pen.
Recursul în anulare este întemeiat?

9. Prin sent. pen. 159/16.01.1998 a Judec. Brăila, a fost luată măsura educativă
a internării într-un centru de reeducare faţă de inculpatul minor X
pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, cu aplicarea art. 99
C.pen. S-a reţinut că în ziua de 15.03. 1997, inculpatul a sustras
împreună cu un alt inculpat minor, din incinta unei staţii de irigaţii, mai
multe bucăţi de cablu din cupru şi aluminiu, în valoare de 708.000 lei.
La data când sentinţa s-a pronunţat, inculpatul, născut la 21.01.1980,
mai avea numai 5 zile până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar la data
rămânerii ei definitive el depăşise această vârstă.
Împotriva sentinţei s-a declarat recurs în anulare, susţinându-se că
măsura educativă a internării inculpatului într-un centru de reeducare
a fost luată cu încălcarea prevederilor art. 106 C.pen.
Recursul în anulare este fondat?

10. Centrul de reeducare Tichileşti a solicitat instanţei prelungirea măsurii

educative a internării într-un centru de reeducare a minorului X,
dispusă prin sent. pen.181/21.08.1997 a Trib. Iaşi, pentru săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie, cu motivarea că prelungirea este necesară
pentru absolvirea unui curs de calificare. Trib. Iaşi a admis cererea şi,
în baza art. 106 alin. 2 C.pen., a dispus prelungirea internării până la
calificarea minorului, în limita celor doi ani, prevăzută de acel text de
lege. Instanţa a apreciat că prelungirea măsurii educative se impune
pentru dobândirea învăţăturii necesare pregătirii profesionale a
minorului. Curtea de Apel Iaşi, prin dec. pen. 142/27.04.2000, a respins
apelul minorului. Împotriva acestei decizii, minorul a declarat recurs,
susţinând că prelungirea internării nu se justifică.
Astfel,prelungirea măsurii internării în centrul de reeducare se
justifică sau nu?

11. Împotriva inculpatului minor instanţa a luat măsura educativă a internării

acestuia într-un centru de reeducare în condiţiile şi pe durata
prevăzută de art.104 şi art.106 C.pen.
 Întrucât faţă de inculpatul minor se luase în timpul urmăririi penale
măsura arestării preventive, să se arate dacă durata arestării
preventive se poate deduce din durata măsurii educative.

12. Prin sent. pen. 119/18.05.1998, Trib. Arad a condamnat pe inculpatul minor X pentru
comiterea infracţiunilor de omor deosebit de grav, prevăzute în art. 174
raportat la art. 176 lit. a), de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 şi de violare
de domiciliu, prevăzută de art.192 alin. 2, pentru toate cu aplicarea
art. 109 C.pen.
Totodată, a fost aplicată inculpatului minor pedeapsa
complementară a interzicerii pe timp de 5 ani a dreptului prevăzut în
art. 64 lit. a) C.pen. Apelul declarat de inculpat a fost respins prin dec.
pen. 321/2.09.1998 a Curţii de Apel Timişoara.
Declarând recurs, procurorul a susţinut că aplicarea faţă de inculpatul
minor a pedepsei complementare a interzicerii dreptului prevăzut în
art. 64 lit. a) C.pen., au fost încălcate prevederile art. 109 alin. 3 din
acelaşi cod.
Recursul declarat de procuror este fondat sau nu?

Răspunsuri speţe:
1. Soluţia nu este corectă, deoarece acestea nu răspundeau penal.
Trebuia să se dispună o măsură de ocrotire.
2. Făptuitorul urma să răspunda ca major.
3. Inculpatul urma să răspundă ca major, conform art. 122 alin. ultim.
4. Răspunderea penală a inculpatului se stabileşte având în vedere data
săvârşirii faptei, deoarece este vorba despre o infracţiune progresivă.
5. Da, minorul va răspunde penal.
6. Instanţa va revoca libertatea supravegheată şi va dispune măsura
internării minorului sau i se va aplica o pedeapsă, cfm. art. 103 alin. 5
C.pen.
7. Da, recursul în anulare poate fi admis.
8. Da, recursul în anulare este întemeiat, deoarece instanţele trebuiau să dispună
internarea minorului într-un centru de reeducare pe timp
nedeterminat.
9. Da, recursul în anulare este fondat; minorului trebuia să i se aplice o pedeapsă
privativă de libertate, cfm. art. 106 şi 109 C.pen.
10. Prelungirea măsurii internării se justifică, cfm. art. 106 alin. 2 C.pen.
11. Durata arestării preventive nu se poate deduce din durata măsurii
educative, deoarece dispoziţiile art. 88 C.pen. se referă doar la
computarea reţinerii şi arestării preventive numai în cazul în care se
va aplica făptuitorului pedeapsa închisorii sau a amenzii.
12. Recursul declarat de procuror este fondat, deoarece s-au încălcat prevederile art.
109 alin. 3 C.pen.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care sunt limitele răspunderii penale în legea penală română?
2. Ce înseamnă prezumţie absolută şi relativă de nevinovăţie?
3. Cum caracterizaţi sistemul sancţionator al minorilor?
4. Ce reprezintă mustrarea?
5. Comparaţie între mustrarea ca măsură educativă şi mustrarea ca
sanţiune cu caracter administrativ.
6. Care sunt obligaţiile minorului în timpul libertăţii supravegheate?
7. Cum execută minorii pedeapsa închisorii?
8. Ce categorii de sancţiuni nu se aplică minorilor? Justificare.
9. De ce este minoritatea stare de atenuare? Ce alte stări de atenuate mai
cunoaşteţi?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Specificul sancţiunilor aplicabile minorilor infractori.
2. Justificarea neaplicării unor categorii de sancţiuni minorilor infractori.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Evoluţii privind răspunderea penală a minorilor în România.
C. Teme de licenţă:
1. Măsurile educative aplicabile minorilor infractori.
2. Specificul pedepselor aplicabile minorilor infractori.

NOTE:
 SEMINARUL NR. 24
Măsurile de siguranţă I
I. Plan de seminar:
IA. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă:
1378noţiune
1379caracterizare
1380condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă
1381cadrul măsurilor de siguranţă
1382feluri
1383scopul
IB. Obligarea la tratament medical
IC. Internarea medicală
ID. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie

IA. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă:

a. Noţiune: Acestea sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute
de lege, care se iau de către instanţa de judecată (uneori cu caracter
provizoriu şi de către procuror) împotriva persoanelor care au săvârşit
fapte prevăzute de legea penală, pentru a înlătura o stare de pericol
generatoare de noi fapte prevăzute de legea penală.
* Acestea sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama
de sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional.
* Combaterea acestor stări de pericol nu se poate realiza prin pedepse
căci astfel de stări îşi au izvorul în realităţi ce nu reprezintă încălcări ale
legii penale, ci prin măsuri specifice preventive – măsuri de siguranţă.

b. Caracterizare:
- sunt sancţiuni de drept penal,
- se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală,
- luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii
repetării de fapte periculoase în viitor,
- nu sunt consecinţe ale răspunderii penale,
- nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar dacă
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă,
- ele sunt menite să combată starea de pericol creată prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de noi infracţiuni,
- se iau pe durată nedeterminată, de regulă atâta timp cât durează starea
de pericol ce a impus luarea lor şi indiferent dacă făptuitorului i se aplică
ori nu o pedeapsă,
- sunt preventive, coercitive, imprescriptibile şi revocabile.

c. Condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă:

- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (în formă
consumată sau tentativă pedepsibilă); condiţia subzistă şi atunci când
fapta comisă a beneficiat de o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei sau de o cauză care înlătură răspunderea penală,
- prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a
făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte
prevăzute de legea penală,
- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea de
pedepse, ci prin luarea de măsuri de siguranţă.

d. Cadrul măsurilor de siguranţă :

- sunt prevăzute în C.pen. în Titlul VI art. 111-118¹ şi art. 429-439¹ C.p.p.,
- sunt prevăzute în acest titlu dispoziţii ce privesc scopul măsurilor de
siguranţă, conţinutul fiecărei măsuri şi condiţiile în care se pot lua
fiecare măsură,
- potrivit art. 112 C. pen. măsurile de siguranţă sunt:
* obligarea la tratament medical
* internarea medicală
* interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o
meserie ori o altă ocupaţie
* interzicerea de a se afla în anumite localităţi
* expulzarea străinilor
* confiscarea specială
* interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată.

e. Feluri:
I. După natura lor ele se împart în :
- măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea
medicală),
- măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcţii sau profesii,
interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea, interdicţia de
a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată),
- măsuri privative de bunuri (confiscarea specială).
II. După efectul lor asupra libertăţii persoanei:
- neprivative de liberate (obligarea la tratament medical),
- privative de liberate (internarea medicală),
- limitative de libertate (expulzarea, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe
o durată determinată),

f. Scopul:
- este precizat în mod expres în art. 111 C.pen. şi constă în înlăturarea unei strări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală,
- „a înlătura” desemnează a a transforma starea de pericol în stare de
siguranţă,
- „a preîntâmpina” desemnează punerea unui obstacol în calea realităţii din care
provine starea de pericol şi a o împiedica să contribuie la comiterea unor
astfel de fapte.

IB. Obligarea la tratament medical (art. 113 C.pen.):

a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă cu caracter medical şi constă în
obligarea făptuitorului, care din cauza intoxicării cronice, prin alcool,
stupefiante ori alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru
societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament până la
însănătoşire.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter neprivativ de libertate,
- se dispune pe o perioadă nedeterminată,
- de regulă este facultativă cu o singură excepţie în cazul infracţiunii de
contaminare venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar
dobândit (art. 309 alin. 3 C.pen.); în acest caz sustragerea de la tratament medical va
constitui infracţiune şi se va pedepsi cu închisoarea de la 3 luni la 1 an
sau cu amendă.

c. Condiţii de dispunere:
- aceasta se ia numai împotriva făptuitorului, indiferent dacă fapta este sau nu
infracţiune,
- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli ori a
intoxicării cronice prin alcool, stupefiante ori alte asemenea substanţe;
legea nu face nici o precizare cu privire la natura şi gravitatea bolii,
- instanţa să aprecieze că prin obligarea făptuitorului la tratament
medical, starea anormală a acestuia va înceta şi nu va mai săvârşi
fapte prevăzute de legea penală,
- măsura se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o
pedeapsă.
d. Conţinutul măsurii:
- aceasta constă în obligaţia impusă făptuitorului, pe cale judiciară, de a
urma tratamentul medical stabilit de medicii specialişti, prin
prezentarea în mod regulat la locul şi datele stabilite pentru efectuarea
tratamentului,
- dacă făptuitorul nu se prezintă în mod regulat la tratament, instanţa
judecătorească poate înlocui această măsură cu internarea medicală,
- când măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii, tratamentul medical se efectuează şi în timpul
executării pedepsei,
- aceasta se poate lua cu caracter provizoriu în timpul urmăririi penale de către
procuror, dar şi a judecăţii de către instanţă,
- cu ocazia judecăţii, instanţa poate confirma măsura luată cu caracter
provizoriu şi astfel măsura devine definitivă ori o poate infirma dacă
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale.

e. Durata măsurii:
- se ia pe o durată nedeterminată; ea durează cât există cauza care a
determinat luarea ei, până la însănătoşirea făptuitorului,
- când a intervenit însănătoşirea măsura se revocă; revocarea se face la
cerea persoanei, din oficiu sau de procuror,
- când tratamentul medical a fost efectuat în timpul detenţiei şi nu a intervenit
însănătoşirea până la terminarea executării pedepsei, tratamentul
medical va continua şi în libertate.

f. Executarea măsurii:
- măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a
copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe
teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura,
- Direcţia sanitară va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat
măsura, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament,
- la luarea măsurii, persoana are dreptul să ceară să fie examinată şi de
un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărei concluzii sunt înaintate
instanţei de judecată şi direcţiei sanitare unde va urma tratamentul,
- instanţa de executare va transmite persoanei că este obligată să se prezinte
de îndată la unitatea sanitară la care urmează a i se face tratamentul,
- în acelaşi timp, persoanei i se pene în vedere că dacă va încerca să se
sustragă tratamentul i se va aplica măsura internării medicale,
- măsura va fi transmisă şi administraţiei locului de deţinere, dacă
persoana se află în stare de deţinere,
- unitatea sanitară la care se face tratamentul este obligată să comunice
instanţei:
- dacă persoana s-a prezentat sau nu la tratament,
- dacă persoana s-a sustras de la tratament,
- dacă e necesară schimbarea tratamentului,
- dacă este necesară internarea medicală.
- dacă persoana faţă de care s-a luat măsura nu are un apărător ales i se
va asigura unul din oficiu.

IC. Internarea medicală (art. 114 C.pen.):

a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în internarea
făptuitorului, care este bolnav mintal sau toxicoman şi care se află într-
o stare care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală
de specialitate până la însănătoşire.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter privativ de libertate,
- se dispune pe o perioadă nedeterminată,
- de regulă este facultativă.

c. Condiţii:
- se poate lua numai împotriva făptuitorului; dacă persoana, deşi bolnavă
mintal sau toxicomană nu a comis o faptă prevăzută de legea penală
se va lua faţă de aceasta o măsură de ocrotire pe cale
administrativă,
- făptuitorul să fie bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare
care prezintă pericol pentru societate, lucru stabilitai printr-o expertiză
medicală,
- internarea medicală se va lua dacă instanţa de judecată apreciază că
starea de pericol a făptuitorului bolnav mintal ori toxicoman poate fi
înlăturată prin această măsură de siguranţă,
- competenţa de a confirma măsura aparţine instanţei în a cărei rază
teritorială s-a efectuat urmărirea penală.

d. Conţinutul măsurii:
- aceasta constă în internarea forţată a făptuitorului bolnav mintal sau
toxicoman şi care se află într-o stare care prezintă pericol social într-o
instituţie de specialitate unde este supus unui tratament medical
obligatoriu până la însănătoşire,
- măsura implică şi restrângerea libertăţii făptuitorului. Ea poate fi luată
cu caracter provizoriu şi în timpul urmăririi penale de către procuror ori
în timpul judecăţii de instanţa de judecată.

e. Durata măsurii:
- se ia pe o durată nedeterminată, până la însănătoşirea făptuitorului,
când se revocă,
- dacă în timpul internării medicale se observă o ameliorare, se poate
înlocui cu măsura obligării la tratament medical,
- judecătoria poate dispune încetarea măsurii în urma încunonştiinţării
unităţii sanitare, ascultând concluziile procurorului, ale apărătorului şi
dacă găseşte necesar şi ale persoanei internate.

f. Executarea măsurii:
- măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a
copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe
teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura,
- la luarea măsurii, persoana are dreptul să ceară să fie examinată şi de
un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărei concluzii sunt înaintate
instanţei de judecată şi direcţiei sanitare unde va urma tratamentul,
- judecătorul delegat va verifica periodic, dar nu mai târziu de 6 luni dacă
internarea medicală mai e necesară, dispunând efectuarea unui raport
medico-legal,
- Direcţia sanitară va fi obligată să efectuaze internarea, comunicând aceasta
instanţei de executare,
- dacă persoana refuză internarea, se va face apel la organele de poliţie,
- dacă persoana nu este găsită, aceasta va fi dată în urmărire,
- dacă persoana faţă de care s-a luat măsura nu are un apărător ales i se
va asigura unul din oficiu.

ID. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o

meserie ori o altă ocupaţie (art. 115 C. pen.):
a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă ce se poate lua faţă de făptuitorul
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite
funcţii ori exercitarea unei profesii.
* Cauza reprezintă starea de pericol ce izvoreşte din condiţiile
necorespunzătoare în care făptuitorul exercită respectiva funcţie sau
profesie. Starea de pericol se poate datora:
- nepregătirii profesionale
- incapacităţii psiho-fizice
- lipsirii de cunoştinţe necesare
- nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna
desfăşurare a activităţii.
* Aceasta nu trebuie să se confunde cu pedeapsa complementară
prevăzută în art. 64 lit. c) C.pen., deoarece ea îşi are cauza în
nedemnitatea infractorului de a mai exercita funcţia sau profesia de
care s-a folosit pentru a săvârşi infracţiunea.
* Cele două sancţiuni, având cauze diferite, se pot aplica
împreună.
* Măsura se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori
nu o pedeapsă.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter restrictiv de drepturi,
- se dispune pe o perioadă nedeterminată,
- de regulă este facultativă.

c. Condiţii:
- se poate lua numai împotriva persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală,
- fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea
funcţiei sau profesiei făptuitorului,
- săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii ori altor
cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei
profesii, meserii,
- existenţa acestor cauze să creeze o stare de pericol prin posibilitatea comiterii
altor fapte în viitor,
- instanţa să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea acestei măsuri.

d. Conţinutul măsurii:
- aceasta constă în interdicţia impusă făptuitorului de a mai ocupa funcţia ori
de a exercita profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta prevăzută
de legea penală,
- nerespectarea interdicţiei atrage răspunderea penală pentru săvârşirea
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

e. Durata măsurii:
- măsura se ia pe durată nedeterminată, atâta timp cât durează starea de
inaptitudine a făptuitorului,
- încetarea cauzei care a determinat luarea măsurii face posibilă revocarea
acesteia,
- revocarea se face la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an
dacă se constată că temeiurile care au impus luarea măsurii au încetat,
- dacă cererea de revocare este respinsă o nouă cerere nu poate fi
făcută decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare,
- dacă măsura este urmată de o pedepsă privativă de libertate,
revocarea măsurii se poate face la un an de la eliberare.

f. Executarea măsurii:
- măsura se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv
organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze
respectarea lor,
- acest organ are obligaţia să asigure executarea măsurii şi să sesizeze
organului de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea
măsurii.

II. Idei fundamentale:

1. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni complemetare de drept penal.
2. Scopul lor este de a înlăturarea o străre de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală,
3. Obligarea la tratament medical este de regulă facultativă cu o singură excepţie
în cazul infracţiunii de contaminare venerică şi transmiterea
sindromului imunodeficitar dobândit.
4. Internarea medicală se dispune asupra făptuitorului bolnav mintal sau
toxicoman.
5. Nu trebuie să se confunde pedeapsa complementară a interzicerii unei
funcţii, profesii sau meserii cu măsura de siguranţă care are acelaşi
conţinut.

III. Vocabular specific:

1384bolnav mintal – persoană ce prezintă alterări psihofizice grave din
cauza cărora nu-şi poate da seama în mod normal de acţiunile
sale sau nu poate fi stăpân pe sine,
1385funcţie – o activitate cu caracter administrativ pe care o deşfăşoară o
persoană în mod regulat într-o instituţie,
1386incapacitate – neputinţa de a face ceva, nepriceperea de a
aefectua o activitate,
1387nepregătire – lipsa, chiar parţială, de cunoştinţe teoretice şi
absenţa deprinderilor practice necesare pentru ca o persoană să
 poată exercita fără pericol pentru alţii o anumită activitate,
1388profesie – o îndeletnicire utilă d.p.d.v. social, care necesită o
pregătire teoretică şi practică specială a cărei exercitatre este
reglementată prin lege (medici, farmacişti, ingineri),
1389meserie – activitate utilă d.p.d.v. social care se realizează în mod
special prin muncă manulaă şi necesită o pregătire
preponderent practică (tâmplar, zidar, croitor),
1390ocupaţie – orice altă îndeletnicire, social licită, cu caracter de
durată care presupune a anumită abilitate practică (conducător
auto),
1391stare de pericol - realităţi umane sau sociale ce au capacitatea de
a leza ordinea de drept; aceasta reprezintă temeiul aplicării unei
măsuri de siguranţă; nu trebuie confundată cu pericolul social al
infracţiunii,
1392 toxicoman – persoană care are o dorinţă imperioasă de a consuma
droguri, alături de dorinţa de a creşte doza însoţită de starea de
dependenţă fizică şi psihică.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 111 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 52 alin. 1 C.pen.,
- Art. 113 C.pen. coroborat cu art. 309 alin. 3 C.pen,
- Art. 115 C.pen coroborat cu art. 64 lit.c) C.pen.,
- Art. 111-118¹ C.pen coroborate cu art. 429-439¹ C.p.p.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Aspecte generale privind măsurile de siguranţă: noţiune, caracterizare,
condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă, cadrul
măsurilor de siguranţă, feluri şi scop.
2. Obligarea la tratament medical: noţiune şi caracterizare.
3. Obligarea la tratament medical: condiţii şi conţinutul măsurii.
4. Obligarea la tratament medical: durata şi executarea măsurii.
5. Internarea medicală: noţiune şi caracterizare.
6. Internarea medicală: condiţii şi conţinutul măsurii.
7. Internarea medicală: durata şi executarea măsurii.
8. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori
o altă ocupaţie: noţiune şi caracterizare.
9. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori
o altă ocupaţie: condiţii şi conţinutul măsurii.
10. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altă ocupaţie: durata şi executarea măsurii.

VI. Grile:
!!! Grilele vor fi precizate la următorul seminar.

VII. Speţe:
!!! Speţele vor fi precizate la următorul seminar.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Ce sunt măsurile de siguranţă?
2. Ce se înţelege prin stare de pericol şi pericol social? Care este
provenienţa lor?
3. Comparaţie între scopul măsurilor de siguranţă şi scopul pedepsei.
4. Comparaţie între obligarea la tratament medical şi internarea
medicală.
5. Când se pot dispune măsurile de ocrotire administrative?
6. Precizaţi condiţiile în care se poate dispune măsura interzicerii de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă
ocupaţie.
7. Explicaţi noţiunile de „incapacitate” şi „nepregătire”.
8. Explicaţi noţiunile de „funcţie” şi „profesie”, „meserie” şi „ocupaţie”.
9. Comparaţie între pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 lit. c)
C.pen. şi măsura de siguranţă prevăzută la 112 lit c) C.pen.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Justificarea existenţei măsurilor de siguranţă în dreptul penal român.
2. Elemente comune tuturor măsurilor de siguranţă.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Asemănări şi deosebiri între pedeapsa complementară prevăzută la
art. 64 li c) şi măsura de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. c).
C. Temă de licenţă:
1. Măsurile de siguranţă cu caracter medical - analiză teoretică şi
practică.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 25
Măsurile de siguranţă II

I. Plan de seminar:
IA. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi
IB. Expulzarea
IC. Confiscarea specială
ID. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată

IA. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C. pen.):

a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în interzicerea
condamnatului de a se afla o anumită perioadă de timp în localitatea
sau localităţile stabilite prin hotărârea de condamnare.
* Nu trebuie confundată cu măsura preventivă a interdicţiei de a părăsi
localitatea (art. 145 C.p.p.).

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter restrictiv de libertate,
- se dispune pe o perioadă determinată,
- de regulă este facultativă.

c. Condiţii:
- se poate lua numai împotriva infractorului,
- infractorul să fie pedepsit la pedeapsa închisorii de cel puţin un
an şi anterior să mai fi fost condamnat; dacă pentru condamnarea
suferită anterior de inculpat a intervenit amnistia, condiţia nu mai este
îndeplinită,
- condamnarea anterioară nu mai este necesară dacă infractorul este
condamnat pentru o infracţiune de: furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra
bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie,
viol, perversiune sexuală,
- prezenţa infractorului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi prezintă un pericol grav pentru societate,
- constatarea instanţei de judecată că prezenţa infractorului în localitate
unde a săvârşit infracţiunea prezintă un pericol grav poate fi desprinsă
din: numărul de infracţiuni comise, gravitatea infracţiunii, modul în
care a acţionat infractorul profitând de aglomeraţia din oraşul
respectiv, etc.
d. Conţinutul măsurii:
- aceasta constă în interzicerea condamnatului de a se afla în localităţile
anume prevăzute prin hotărârea judecătorească,
- nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea penală pentru
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

e. Durata măsurii:
- măsura se poate lua pe o durată de până la 5 ani, iar instanţa poate
prelungi măsura, dar aceasta nu poate depăşi durata măsurii luată
iniţial,
- este singura măsură care se ia pe o durată determinată de către instanţa
de judecată şi implică restrângerea libertăţii condamnatului,

f. Executarea măsurii:
- măsura se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe
dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi
să supravegheze respectarea ei,
- ea se execută după executarea pedepsei ori stingerea executării
pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin
prescripţie,
- executarea măsurii poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de
boală ori pentru alt motiv prevăzut de art. 436 alin. 3 C.p.p.
- poate fi revocată la cerere ori din oficiu, dar nu mai devreme de un an de
la data când a fost luată,
- când cererea de revocare a fost respinsă o nouă cerere poate fi făcută după
trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii
anterioare.

IB. Expulzarea (art. 117 C.pen.):

a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă ce constă în scoaterea în afara
teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care
nu domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază
că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă pericol social.
* Nu trebuie confundată cu extrădarea; aceasta este o formă de
cooperare judiciară internaţională în materie penală şi are un caracter
bilateral, iar expulzarea este o măsură de siguranţă şi are un caracter
unilateral.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter restrictiv de libertate,
- se dispune pe o perioadă nedeterminată,
- de regulă este facultativă,
- expulzarea ca măsură de siguranţă nu trebuie confundată cu expulzarea ca
măsură administrativă (art. 19 alin. 3 Constituţie); prima se ia faţă de
cetăţenii străini sau apatrizii care nu domiciliază în România, care au
comis infracţiuni şi se dispune numai de instanţa penală prin hotărâre
de condamnare, iar cea de-a doua se ia la propunerea organelor
administrative faţă de străinii consideraţi indezirabili pe teritoriul ţării,
deşi nu au comis fapte ilicite.

c. Condiţii:
- se poate lua împotriva infractorului cetăţean străin ori persoanei fără
cetăţenie care nu are domiciliul în România; această condiţie
trebuie să existe la data când are loc judecata,
- cetăţeanul străin ori persoana fără cetăţenie şi fără domiciliu în
România să fi săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor
penale române; această condiţie este îndeplinită atât atunci când
infracţiunea este săvârşită pe teritoriul ţării noastre cât şi atunci când
este săvârşită în afară, dar se judecă de instanţele române conform
principiilor realităţii ori universalităţii legii penale,
- instanţa de judecată să aprecieze că rămânerea infractorului pe
teritoriul ţării prezintă pericol social,
- expulzarea nu va putea fi luată dacă există motive serioase de a se crede că
persoana faţă de care este incidentă această măsură riscă să fie
supusă la tortură în statul în care urmează a fi expulzată.

d. Conţinutul măsurii:
- măsura constă în îndepărtarea silită a infractorului de pe teritoriul
României,
- expulzarea străinului se face de regulă către ţara al cărui cetăţean este,
ori dacă nu are cetăţenie în ţara unde îşi are domiciliul,
- expluzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsă.

e. Durata măsurii:
- se ia pe durată nedeterminată,
- în lege nu se prevede posibilitatea revocării ei, dar aceasta nu înseamnă că ea
este pentru totdeauna,
- nerespectarea acestei măsuri va constitui infracţiunea de trecere
frauduloasă a frontierei.

f. Executarea măsurii:
- când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat
această măsură, se va face menţiune în mandatul de executare a
pedepsei închisorii că la data liberării, condamnatul să fie predat
organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării,
- dacă această măsură nu însoţeşte pedepasa închisorii, comunicarea în
vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a
rămas definitivă,
- pentru punerea în executare a expulzării, organul de poliţie poate pătrunde în
domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi
în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia,
- dacă persoana faţă de care s-a dispus expulzarea nu este găsită,
organul de poliţie constată acest lucru printr-un proces-verbal şi ia
măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la
frontieră,
- un exemplar al procesului verbal se va trimite instanţei de executare.

IC. Confiscarea specială (art. 118 C.pen.):

a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în trecerea silită şi
gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală a căror deţinere
prezintă pericolul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter patrimonial,
- este irevocabilă şi obligatorie,

c. Condiţii:
- se poate lua numai faţă de persoana care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală,
- aceasta se ia cu privire la anumite bunuri care au legătură cu săvârşirea faptei,
- instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prin luarea acestei
măsuri este anihilat pericolul social pe care îl prezintă deţinerea acelor
lucruri.

d. Conţinutul măsurii:
- aceasta este o sancţiune de drept penal ce constă în scoaterea forţată din
patrimoniul celor care le deţin şi trecerea în patrimoniului statului a
lucrurilor anume determinate prin lege,
- măsura are un caracter “in rem” producând efecte numai faţă de
persoana la care s-au găsit.

e. Categori de bunuri supuse confiscării speciale:

- bunure produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (bancnote
false),
- bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni (cuţitul
sau arma cu care s-a săvârşit un omor), dacă sunt ale infractorului sau
dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor,
- bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni,
dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale
infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se
dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată
de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului.
- bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau
pentru a răsplăti pe făptuitor (banii),
- bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală,
dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia (lucrurile furate, delapidate); prin lucruri
dobândite prin săvârşirea faptei se înţeleg lucrurile care au fost însuşite,
care au ajuns în mod direct sau indirect în stăpânirea ilegală a unor
persoane; acestea au o existenţă anterioară comiterii faptei,
- bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (arme, stupefiante).
Confiscarea specială a bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţinii
va putea fi luată numai în măsura în care acestea nu sunt restituite
persoanei vătămate ori servesc la despăgubirea acesteia. Dacă
persoana vătămată nu este cunoscută ori nu cere să fie despăgubită
bunurilesunt supuse confiscării.
Când bunurile dobândite prin infracţiune au fost înstrăinate, sumele ori
lucrurile obţinute iau locul celor dobândite prin infracţiune şi
confiscarea specială a acestora se poate dispune de asemenea, numai
când nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Dacă infractorul
a realizat din vânzarea bunului furat o sumă de bani mai mare decât
aceea pe care a fost obligat să o plătească părţii civile, diferenţa
trebuie să fie confiscată.
Când bunul dobândit prin infracţiune a fost înstrăinat unui dobânditor
cu bună-credinţă, bunul nu poate fi confiscat, dar infractorul este
obligat la plata sumei obţinută prin înstrăinarea bunului supus
confiscării speciale.
Se mai confiscă şi bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea sau
folosirea bunurilor supuse confiscării, cu anumite excepţii prevăzute în
lege (art. 118 alin. 5).
Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face
parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de
exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia
operează confiscarea.

f. Executarea măsurii:
- măsura confiscării se ia prin ordonanţă sau hotărâre,
- bunurile confiscare se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica,
- când s-a dispus distrugerea lor, aceasta se face în prezenţa procurorului sau
judecătorului, întocmindu-se un proces-verbal care se va depune la
dosarul cauzei,
- confiscarea dispusă de procuror în faza de urmărire are caracter
executoriu dacă procesul penal nu ajunge în faţa instanţelor de
judecată; în caz contrar, confiscarea are un caracer provizoriu urmând
să fie confirmată de instanţă.

ID. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă

determinată (art. 118¹ C.pen.):
a. Noţiune: Este o măsură de siguranţă care constă în interzicerea de a
reveni în locuinţa familiei a persoanei, care a săvârşit o infracţiune, în
cazul în care aceasta constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii
ai familiei.

b. Caracterizare:
- este o sancţiune de drept penal,
- are un caracter restrictiv de libertate,
- se dispune pe perioadă determinată,
- este facultativă.

c. Condiţii:
- persoana să fi fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel
puţin un an,
- condamnarea să fi fost pentru loviri sau orice alte acte de violenţă
cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice,
- săvârşirea faptelor să privească membrii familiei, conform art. 149¹,
- instanţa de judecată să constate că prezenţa persoanei în locuinţa
familiei reprezintă un pericol grav pentru ceilalţi membrii,
- să existe o cerere din partea membrilor familiei în acest sens.

d. Durata măsurii:
- măsura poate fi luată pe o durată de până la 2 ani,
- astfel, perioada de 2 ani este maximă, instanţa putând să stabilească o
durată şi mai mică,
- în lege nu se prevede nimic despre posibilitatea revocării măsurii; dar se
consideră că aceasta poate fi revocată dacă se consideră că starea de
pericol ce a determinat luarea ei a încetat.

e. Executarea măsurii:
- o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a
cărui rază teritorială se află locuinţa familiei,
- organul de poliţie are obligaţia să asigure executarea măsurii luate prin
supravegherea respectării interdicţiei şi să sesizeze organul de urmărire
penală în caz de sustragere de la executarea măsurii,
- dacă nu se respectă această măsură, considerăm că se poate reţine
infracţiunea de vilolare de domiciliu,
- deşi legea nu prevede, această măsură se va executa după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii

II. Idei fundamentale:

1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi are un caracter facultativ şi se
dispune numai de către instanţa de judecată; a nu se confunda cu
măsura preventivă a interdicţiei de a părăsi localitatea.
2. Măsura expulzării se referă numai la cetăţenii străini sau apatrizi
care nu au domiciliul în România; a nu se confunda cu extrădarea.
3. Bunurile supuse confiscării speciale sunt prevăzute expres în lege.
4. Măsura interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată se ia numai la solicitarea părţii vătămate.

III. Vocabular specific:

1393apărător – persoană care are calificarea profesională şi
cunoştinţe de specialitate şi are dreptul să acorde asistenţă
juridică sau să reprezinte părţile într-un proces,
1394cale de atac – mijloc juridic procesual pus la dispoziţia părţii interesate
prin care se creează posibilitatea verificării legalităţii şi
temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi înlăturarea eventualelor
greşeli judiciare,
1395corp delict – lucruri care au fost produse prin comiterea unei fapte prevăzute
de legea penală, ori care au servit, ori au fost destinate să
servească la comiterea unei infracţiuni; mai sunt denumite şi
mijloace materiale de probă,
1396delegare – împuternicire dată unor organe ierarhic inferioare atunci
când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu
are posibilitatea să efectueze un act de procedură,
1397măsuri preventive – măsuri procesuale ce se iau în cauzele
privitoare la infracţiuni sancţionate cu închisoarea, pentru a se
asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea infractorului de la urmărirea penală sau
judecată ori de la executarea pedepsei,
1398membru de familie - soţul sau ruda apropiată dacă aceasta din
urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul,
1399pedeapsă prevăzută de lege – sancţiunea stabilită în norma de
incriminare în forma sa consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau majorare a pedepsei,
1400punerea sub interdicţie – mijloc de ocrotire judiciară a persoanelor
lipsite de discernământ aflate în imposibilitatea de a se îngriji de
interesele lor sau de a-şi exercita drepturile civile,
1401rude apropiate - ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii
acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit
legii, astfel de rude.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 116 C.pen. coroborat cu art. 145 C.p.p.,
- Art. 117 C.pen. coroborat cu art. 9 C.pen.,
- Art. 117 C.pen coroborat cu art. 438 C.p.p.,
- Art. 118 C.pen coroborat cu art. 439 C.p.p.,
- Art. 118¹ C.pen coroborat cu art. 439¹ C.p.p.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: noţiune şi caracterizare.
2. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: condiţii şi conţinutul măsurii.
3. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi: durata şi executarea măsurii.
4. Expulzarea: noţiune şi caracterizare.
5. Expulzarea: condiţii şi conţinutul măsurii.
6. Expulzarea: durata şi executarea măsurii.
7. Confiscarea specială: noţiune şi caracterizare.
8. Confiscarea specială: condiţii, conţinutul măsurii şi mod de executare.
9. Categori de bunuri supuse confiscării speciale.
10. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată:
noţiune şi caracterizare.
11. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată:
condiţii, durata şi executarea măsurii.

VI. Grile:
1. Constituie măsuri de siguranţă:
a) confiscarea specială.
b) interzicerea de a se afla în anumite localităţi
c) interzicerea de a părăsi localitatea.

2. Constituie măsuri de siguranţă:

a) interzicerea de a se afla în anumite localităţi
b) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
c) obligarea de a nu părăsi localitatea.

3. Când persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la

tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune:
a) arestarea preventivă
b) internarea medicală
c) internarea într-un centru de reeducare.

4. Instanţa poate lua măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în

locuinţa familiei pe o perioada determinată:
a) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin doi ani
b) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin un an
pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală asupra unui
membru al familiei
c) când s-a aplicat persoanei condamnate pedeapsa închisorii de cel puţin un an
pentru săvârşirea exclusiv a infracţiunii de loviri sau alte violenţe,
prevăzute de art. 180 C.pen.

5. Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei se

poate lua:
a) pe o durată de pănă la 2 ani
b) din oficiu sau la cererea părţii vătămate, cu îndeplinirea celorlalte condiţii
legale
c) pe o durată de maxim un an.
6. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical:
a) poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în cursul urmăririi
penale
b) se poate executa şi în timpul executării pedepsei
c) poate fi luată numai de instanţă..

7. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii:

a) poate fi luată pe o perioadă de maxim 3 ani
b) se poate dispune şi de catre procuror
c) poate fi revocată, dar numai după un an de la data când temeiurile care au stat la
baza luării acestei măsuri au încetat.

8. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se

poate dispune:
a) faţă de o persoană condamnată la 8 luni închisoare pentru
infracţiunea de corupţie sexuală (art. 202 C.pen.), şi cu îndeplinirea
celorlalte condiţii legale
b) faţă de o persoană condamnată la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru
infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324
C.pen.), dacă persoana respectivă a mai fost condamnată anterior o
singură dată, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie şi dacă se
constată că prezenţa acesteia într-o anumită localitate constituie pericol
grav pentru societate
c) faţă de o persoană condamnată la pedeapsa închisorii de 6 luni
pentru săvârşirea infracţiunii de furt (art. 208 C.pen.).

9. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi

poate fi luată:
a) numai dacă instanţa aplică pedeapsa închisorii
b) chiar dacă instanţa aplică pedeapsa amenzii, cu îndeplinirea celorlalte
condiţii legale
c) numai dacă făptuitorul a mai fost condamnat anterior pentru alte
infracţiuni.

10. Măsura de siguranţă a expulzării poate fi luată:

a) faţă de o persoană având dublă cetăţenie: turco-română
b) faţă de o persoană fără cetăţenie care are totuşi domiciliul în România
c) faţă de un cetăţean străin, chiar dacă se cunoaşte faptul că prin luarea
acestei măsuri va fi supus la tortură în statul în care urmează a fi expulzat.

11. Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală
b) bunurile dobândite prin comiterea infracţiunii, chiar dacă aparţin persoanei
vătămate
c) bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
12. Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile care au fost date pentru a răsplăti pe infractor
b) bunurile care au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii, chiar
dacă nu sunt ale infractorului
c) dacă bunurile care au servit la comiterea infractiunii sunt ale
infractorului.

13. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este:

a) o pedeapsă accesorie
b) o măsură de siguranţă
c) o pedeapsă complementară.

14. Pot fi expulzati:

a) cetăţenii străini sau apatrizii care nu domiciliază în ţară şi care au
comis infracţiuni pe teritoriul României
b) persoanele de la punctul a) care au săvârşit infracţiuni atât în ţară cât şi în
afara ţării şi cărora li se aplică legea penală română
c) numai cetăţenii străini nu şi naţionalii.

15. Nu sunt măsuri de siguranţă:

a) confiscarea specială
b) libertatea supravegheată
c) obligarea la tratament medical.

16. Nu sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin comiterea faptei prevăzute de legea penală
b) bunurile care au fost date pentru a răsplăti pe făptuitor
c) bunurile care au fost folosite în orice mod la comiterea unei infracţiuni prin presă.

17. Măsura de siguranţă a internării medicale:

a) se ia în mod obligatoriu faţă de o persoană bolnavă mintal ori toxicomană
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care prezintă
pericol pentru societate
b) se ia mod obligatoriu în cazul persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării
la tratament medical, dar nu s-a prezentat în mod regulat la tratament
c) se poate lua în cazul persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical, dar care nu s-a prezentat în mod regulat la
tratament.

18. Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală care
servesc la despăgubirea victimei
b) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală
c) bunurile care au fost folosite în orice mod la s ăvârşirea unei infracţiuni dacă
aparţinând altei persoane, aceasta nu cunoştea scopul folosirii lor.
19. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
se poate lua:
a) singură
b) pe lângă pedeapsa amenzii
c) pe lângă pedeapsa închisorii de cel puţin un an.

20. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

se poate lua:
a) singură
b) numai dacă inculpatului i s-a aplicat pedeapsa închisorii de 6 luni
c) la solicitarea părţii vătămate.

Răspunsuri grile*: 1- a,b; 2 – a,b; 3 – b; 4 – b; 5 – a; 6 – a,b; 7 – c; 8 – c; 9 – a; 10

– nici un răspuns corect; 11 – a,c; 12 – a,c; 13 – b; 14 – a,c; 15 - b; 16 - c; 17 -
c; 18 - b; 19 – c; 20 - c;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. X, bolnavă de epilepsie, pe fondul unei crize pasagere, şi-a ucis, prin
obturarea căilor respiratorii, copilul nou-născut. S-a dispus scoaterea
de sub urmărire penală a învinuitei pentru comiterea infracţiunii de
omor calificat, constâtandu-se incidenţa dispoziţiilor art. 175 lit. e) şi d)
C.pen. şi incidenţa art. 48 C. pen. Prin aceeaşi rezoluţie, s-a dispus
luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, cfm. de
art. 113 C.pen.
Prin sent. pen. 31/1982 a Trib. Judeţean Bihor, a fost respinsă sesizarea
formulată de procuratură privind luarea măsurii de siguranţă, cu
motivarea că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 113 C.pen., şi
că această măsură nu s-ar putea lua decât dacă făptuitorul ar fi fost
condamnat; or, în speţă, făptuitoarea fusese scoasă de sub urmărire
penală.
Hotărârea instanţei era temeinică şi legală?

2. Trib. Constanţa a condamnat pe X la 15 ani închisoare pentru

infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C.pen., iar în baza art. 113
alin. 1 şi 3 C.pen. a fost obligat la tratament medical în timpul
executării pedepsei.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical a fost corect
stabilită?

3. Instanţa a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii cu executare

în regim de detenţie şi totodată a luat faţă de acesta măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical, fără a indica locul unde
această măsură urma să fie executată.
Instanţa era obligată să precieze locul unde măsura urma să fie
executată?

4. Prin rezoluţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de X pentru

comiterea infracţiunii de violare de domiciliu. Totodată, s-a dispus
internarea provizorie a făptuitorului într-un institut medical de
specialitate, întrucât, conform raportului de expertiză medico-legal,
acesta suferea de oligofrenie gradul I, având discernământul abolit.
Judecătoria Brăila, prin sentinţa pen. 132/12.02.1992 a dispus
respingerea cererii, motivând că în adeverinţa medicala eliberată de
secţia de psihiatrie a Spitalului Brăila, rezultă că făptuitorul nu prezintă
pericol pentru societate. Trib. Judeţean Brăila, a respins recursul
procurorului. Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs extraordinar,
fiind considerată nelegală şi netemeinică.
Recursul extraordinar este fondat?

5. Trib. Bihor a condamnat pe X la 15 ani închisoare şi 4 ani interzicerea

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C.pen., pentru infracţiunea
de omor calificat. În recurs, inculpatul a susţinut că în mod greşit a fost
condamnat, în loc să se dispună internarea într-un institut medical de
specialitate, în baza art. 114 C.pen., deoarece suferea de debilitate
mintală şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.
Dintr-o adresă, existentă la dosar, a Serviciului medico-legal al
Judeţului Bihor, rezultă că inculpatul suferea de psihopatie, alcoolism
cronic şi debilitate mintală, boli care nu-i alterează discernământul, dar
că sub influenţa alcoolului, capacitatea sa de inhibiţie este mai
scăzută.
Ce trebuia să decidă instanţa de recurs?

6. Instanţa sesizată cu cererea de revocare a măsurii de siguranţă a

internării medicale, a respins-o ca prematură, pentru motivul că nu a
trecut un an de la luarea acestei măsuri.
Soluţia instanţei era legală şi temeinică?

7. Instanţa a achitat pe X pentru infracţiunea de furt şi tentativş la

infracţiunea de distrugere, dar a dispus internarea ei într-un institut
medical de specialitate până la însănătoşire. Expertiza medico-legală
efectuată a constatat că inculpata suferea de schizofrenie cronică cu
degradare psihică, din care cauză nu are discernământul faptelor sale,
fără a se pronunţa dacă, prin aceasta făptuitoarea prezintă pericol
pentru societate. Inculpata a declarat recurs solicitând să fie înlăturată
măsura de siguranţă a internării medicale şi să fie lăsată la domiciliul
său în îngrijirea surorii sale, deoarece nu este bolnavă periculoasă
pentru societate.
Ce trebuia să decidă instanţa de recurs, având în vedere condiţiile
cerute în art. 114 C. pen.?
8. Prin sent. 431/4.07.2000, Trib. Bucureşti a admis cererea lui X şi a dispus
revocarea măsurii de siguranţă a internării medicale la care acesta a
fost obligat prin sent. 188/1997 a Trib. Bucureşti. Apelul declarat de
procuror a fost respins prin decizia 532/10.10.2000 a Curţii de Apel
Bucureşti. Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că revocarea
măsurii s-a dispus fără efectuarea unei expertize medico-legale prin
care să se fi stabilit că măsura nu mai este necesară, întrucat bolnavul
s-a însănătoşit.
Recursul declarat de procuror este întemeiat?

9. Inculpatul – gardian public – folosind, în mod uşuratic, arma din dotare, a ucis
din culpă o persoană, fiind condamnat, de către prima instanţă, în baza
art. 178 alin. 2 C. pen., la pedeapsa de 4 ani închisoare; totodată,
instanţa i-a interzis cfm. art. 112 lit. c) C. pen., dreptul care implică
folosirea de armament sau muniţie.
Parchetul a declarat recurs deoarece prima instanţă, aplicând inculpatului
măsura de siguranţă sus-menţionată, s-a referit, în mod exclusiv, la
dispoziţiile art. 112 C. pen., care, la lit. d), prevede această măsura,
omiţând să se refere şi la art. 115 C. pen., care arată condiţiile în care
celui condamnat i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcţie ori o
anumită profesie.
Recursul declarat de Parchet este întemeiat?

10. Judec. Sect. 1 Bucureşti, prin sent. pen. 101/23.02.1990 a dispus, cfm.
art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.p.p., înceterea procesului
penal pornit împotriva inculpatului X pentru infracţiunea de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. 1 C.pen., fapta fiind amnistiată. În baza art.
116 din acelaşi Cod, instanţa a interzis inculpatului de a se afla în
Municipiul Bucureşti pe o perioadă de 5 ani de la rămânerea definitivă
a sentinţei. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs extraordinar,
cu motivarea că aplicarea măsurii de siguranţă este contrară legii.
Recursul extraordinar declarat este întemeiat?

11. S-a retinut că X a comis 28 de infracţiuni de furt şi înşelăciune,

acţionând în centrele mari, cu populaţie multă, unde este greu de
identificat şi unde este, de asemenea, greu să se ia măsuri de
prevenire.
În speţă era justificată luarea măsurii interzicerii de a se afla în
anumite localităţi şi anume, interzicerea de a se afla un timp în
Municipiul Bucureşti şi alte câteva oraşe mari?

12. Inculpatul X a fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea unei

infracţiuni de furt în una din staţiunile de odihnă de pe litoral.
În speţă poate fi luată măsura de siguranţă a interzicerii de a se
afla în anumite localităţi?
13. Inculpatul X a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare şi totodată
s-a luat împotriva lui măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în
anumite localităţi. Pentru luarea acestei măsuri, instanţa a avut în
vedere faptul că inculpatul suferise şi în trecut o condamnare la o
pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru o infracţiune amnistiată
prin Decretul 11/1988.
Având în vedere că inculpatul nu comisese în trecut vreuna din
infracţiunile prevăzute în art. 116 alin. 4 C.pen., iar aceea pe care o
comisese şi pentru care fusese condamnat a fost amnistiată, să se
arate dacă măsura de siguranţă a fost legal luată.

14. Inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de falsificare de

monede sau alte valori prevăzută de art. 282 C.pen. şi s-a dispus
confiscarea specială a monedelor falsificate în baza art. 118 lit. e)
C.pen.
Confiscarea specială a monedelor falsificate, potrivit art. 118 lit. e)
C. pen. este corectă?
15. Trib. Bucureşti, prin sent. 529/17.12.1998, a condamnat pe X pentru
infracţiunile de furt calificat şi tâlhărie. În baza art. 118 lit. b) C.pen., s-
a dispus confiscarea de la inculpat a unui cuţit şi a unui pistol. Instanta
a reţinut că, la data de 20.05.1997, inculpatul a sustras marfă din
depozitul unei societăţi comerciale, iar la 23.05.1997 a luat părţii
vătămate, sub ameninţarea cu pistolul, având asupra sa şi un cutit,
5000 de dolari. Cuţitul şi pistolul inculpatului nu au mai fost găsite.
Prima instanţă a procedat corect prin luarea măsurii confiscării
speciale a lucrurilor care au dus la comiterea infracţiunii de tâlhărie
(cuţit şi pistol) deşi acestea nu au mai fost găsite?

16. X a fost condamnată pentru comiterea infracţiunii de proxenetism

prevăzută în art. 329 alin. 1 C.pen. Cfm. art. 118 lit. b) C.pen., s-a
dispus confiscarea apartamentului proprietatea inculpatei. Instanţa a
reţinut că inculpata, proprietara a unui apartament cu trei camere, a
atras în locuinţa ei mai multe femei cărora le-a înlesnit prin punerea la
dispoziţie a unei camere, acte de prostituţie, în schimbul unor foloase
materiale. Recursul inculpatei a fost admis şi a fost înlăturată măsura
confiscării speciale. În cauză a fost declarat recurs extraordinar prin
care s-a susţinut primei instanţe de confiscare specială a
apartamentului.
Care dintre hotărâri era legală şi temeinică?
17. Instanta a stabilit ca inculpata X a comis 3 infracţiuni de avort în alte condiţii
decât cele legale, pentru care a primit diferite sume de bani. Pentru
comiterea acestor infracţiuni inculpata a fost condamnată la 3 ani
închisoare. Împotriva hotărârii instantei, procurorul a declarat recurs
pe motivul că instanţa a omis să dispună confiscarea specială a
sumelor cu care a fost răsplătită pentru săvârşirea infracţiunilor.
Recursul este întemeiat?
Răspunsuri speţe:
1. Nu.
2. Da.
3. Instanţa nu avea această obligaţie, ci administraţia locului de
deţinere.
4. Da.
5. Recursul trebuie respins, deoarece inculpatul nu este iresponsabil.
6. Soluţia instanţei era nelegală, deoarece legea nu prevede un anumit
termen.
7. Instanţa trebuia să admită recursul şi să caseze prima hotărâre.
8. Da.
9. Da.
10. Recursul este întemeiat, deoarece fapta fusese amnistiată.
11. Da.
12. Comiterea unei singure infracţiuni nu justifică pe deplin aplicarea unei
astfel de măsuri.
13. Măsura nu a fost luată legal.
14. Măsura trebuia dispusă în baza art. 118 lit. a) C.pen.
15. Măsura nu poate fi executată.
16. Era corectăasoluţia instanţei de recurs.
17. Da, cfm. art. 118 lit. d) C.pen.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Care sunt măsurile de siguranţă?
2. Comparaţie între scopul măsurilor de siguranţă şi scopul pedepselor.
3. Dispoziţii privind durata măsurilor de siguranţă.
4. Specificul măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi în raport
cu celelalte măsuri.
5. Precizaţi consecinţele nerespectării măsurilor de siguranţă.
6. Comparaţie între expulzare şi extrădare.
7. Ce categorii de bunuri nu sunt supuse confiscării speciale?
8. Elemente procesuale particulare privind măsura interdicţiei de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
9. Aspecte comune măsurilor de siguranţă.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Categorii de bunuri supuse confiscării.
2. Particularităţile măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Comparaţie între interzicerea de a se afla în anumite localităţi şi
interdicţia de a părăsi localitatea.
2. Comparaţie între măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
3. Asemănări şi deosebiri între expulzare şi extrădare.
C. Teme de licenţă:
1. Expulzarea – analiză teoretică şi practică.
2. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi.
NOTE:
 SEMINARUL NR. 26
Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

I. Plan de seminar:
IA. Graţierea
1402definiţie
1403caracterizare
1404natura juridică
1405justificarea existenţei graţierii
1406feluri
1407obiectul graţierii
1408procedura graţierii: individuală şi colectivă
1409efecte
1410limite
IB. Prescripţia executării pedepsei
1411definiţie
1412caracterizare
1413natură juridică
1414justificarea existenţei prescripţiei
1415obiectul prescripţiei
1416termenele de prescripţie
1417calculul termenelor de prescripţe
1418întreruperea cursului prescripţiei
1419suspendarea cursului prescripţiei
1420efecte
1421limite.

Aspecte generale:
Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt:
* amnistia intervenită după condamnare (pe care am prezentat-o cu
ocazia analizei amnistiei),
* graţierea,
* prescripţia executării pedepsei.

IA. Graţierea (art. 120 C.pen.)

a. Definiţie: Graţierea reprezintă un act de clemenţă, acordată individual
sau colectiv, potrivit legii, de către preşedintele României sau
Parlament şi constă în iertarea unui condamnat de executarea totală
sau parţială a pedepsei ori în comutarea acesteia într-una mai uşoară.
b. Caracterizare:
- C. pen. nu defineşte graţierea , ci prezintă numai efectele acesteia,
- poate fi acordată individual sau colectiv,
- se acordă şi produce efecte “in personam”, dar poate fi acordată şi “in rem”
condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau pedepse de o anumită
gravitate,
- prin actul de graţiere condamnatul este iertat de executarea pedepsei,
deci măsura depinde în totalitate de voinţa organelor staului şi nu de
trecerea unui interval de timp,
- graţierea are un caracter obligatoriu, beneficiul său neputând fi refuzat de
cel la care se referă.

c. Natura juridică:
- graţierea este un act de clemenţă din partea statului, ce constă în
neexecutarea pedepsei aplicate sau înlocuirea acesteia cu una mai
uşoară,
- graţierea are dublă natură juridică: de drept penal şi de drept
constituţional. În C.pen. se prevăd efectele şi limitele acesteia (art. 120), iar în
Constituţie se prevede graţierea făcută de preşedintele ţării (art. 94 lit d).

d. Justificarea existenţei graţierii:

- graţierea nu trebuie privită ca un act de imixtiune a puterii legislative şi/sau
executive în atributele puterii judecătoreşti,
- cu toate că graţierea are ca finalitate iertarea de executarea unui pedepse
definitiv aplicate de o instanţă, se pot ivi cazuri în care această executare să
devină inoportună sau chiar ineficace,
- fără a se stabili expres în lege ce cazuri sau situaţii pot duce la
graţierea unui condamnat, practica judiciară a stabilit ca situaţii ce pot
determina graţierea: vârsta înaintată sau boala celui condamnat,
cuantumul exagerat al pedepsei, natura prea severă a sancţiunii,
supraaglomerarea penitenciarelor, executarea unei fracţii mari din
pedeapsă, etc.

e. Feluri:
I. după modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se
acordă se disting:
- graţierea individuală – acordată la cererea celui condamnat sau
din oficiu; ea poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare,
- graţierea colectivă – acordată unui număr nedeterminat de
persoane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura
pedepsei ori cuantumul lor sau pronunţate pentru anumite infracţiuni.
II. după criteriul condiţiilor în care este acordată:
- graţierea necondiţionată (pură şi simplă) – se acordă fără a
impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii
 - graţierea condiţionată – acordarea ei este condiţionată de buna
conduită a beneficiarului acesteia în viitor pe o anumită perioadă de
timp sub sancţiunea executării pedepsei neexecutate ca urmare a
graţierii care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune.
III. după criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu
pedeapsa:
- graţierea totală – priveşte întrega pedeapsă aplicată; ea se mai
numeşte şi remitere de pedeapsă căci priveşte iertarea de executare a
întregii pedepse aplicate,
- graţierea parţială – prin actul de clemenţă este înlăturată executarea
doar a unei părţi din pedeapsă; ea se mai numeşte şi reducere de
pedeapsă,
- comutarea – constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanţa de judecată cu
o pedeapsă de altă natură, mai uşoară; graţierea sub forma comutării
se acordă individual.

f. Obiectul graţierii:
- acesta îl reprezintă pedeapsa aplicată pentru o anumită infracţiune şi nu
pedeapsa rezultantă în urma unui concurs de infracţiuni,
- graţierea se referă numai la pedepse neexecutate. Dacă pedeapsa a fost
executată ori s-a stins prin prescripţie, graţierea rămâne fără obiect,
- ca o pedeapsă să poată forma obiectul graţierii, aceasta trebuie aplicată
pentru infracţiuni comise până la data intrării în vigoare a actului
de graţiere; pedepsele pronunţate pentru infracţiunile comise în ziua
apariţiei actului de graţiere nu pot forma obiectul actului de clemenţă.

g. Procedura graţierii:
- aceasta nu este prevăzută nici în C.pen. nici în C.p.p., ci în Legea nr.
546/14.10.2002, publicată în M. Of. nr. 755/16.10.2002,
- ea este diferită după cum graţierea este individuală sau colectivă.
I. Graţierea individuală:
1422este acordată de Preşedintele României, conform art. 94 lit d) din
Constituţie,
1423actul de acordare este DECRETUL, care se publică în Monitorul Oficial al
României, partea I,
1424decretul trebuie să cuprindă: toate datele de identificare ale
persoanei beneficiare, pedeapsa aplicată de instanţă care face
obiectul graţierii, modalitatea graţierii,
1425aceasta se acordă la cererea condamnatului sau din oficiu,
1426cererea o poate face condamnatul personal sau apărătorul, soţul, ori
rudele acestuia,
1427actul de graţiere poate privi o singură persoană sau mai multe
determinate,
1428pentru acordarea sau respingerea graţierii, Preşedintele poate solicita
avize consultative de la Ministerul Justiţiei, sau de la organele
 administraţiei publice locale, conducătorului locului de deţinere
al condamnatului sau organelor de poliţie,
1429în caz de respingere a cererii de graţiere, actul se va comunica
persoanei solicitante în 30 de la data adoptării deciziei de către
Preşedinte.

II. Graţierea colectivă:

1430se acordă de către Parlament,
1431actul de acordare este LEGEA ORGANICĂ, conform art. 73 alin. 3 lit i)
din Constituţie,
1432ea poate fi acordată din oficiu sau la cererea Guvernului,
1433Direcţia Generală a Penitenciarelor poate face propuneri
motivate Ministerul Justiţiei în vederea iniţierii unei legi de
graţiere,
1434graţierea se aplică în termen de 48 de ore da la data publicării
în M.Of. al României,
1435conform art. 459 C.p.p., aplicarea graţierii se face de către un
judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel comdamnat
se află în executarea pedepsei de către un judecător de la
instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de
muncă.

h. Efecte (art. 120 alin. 1 şi 2 C.pen.):

Acestea sunt prevăzute expres în art. 120 C.pen. şi trebuie
specificate în raport cu felurile graţierii. Astfel:
i. Efectele graţierii asupra pedepselor principale şi accesorii:
Efectele graţierii totale necondiţionate:
- graţierea înlătură executarea pedepsei principale, astfel că o
pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată
(condamnarea graţiată este antecedent penal, produce interdicţii,
incapacităţi, decăderi şi poate forma primul termen al recidivei),
- de la data acordării graţierii pedeapsa se consideră executată,
- ea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune şi nu pedeapsa
rezultantă unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru
recidiva post – condamnatorie,
- dacă pentru unele din pedepsele contopite este incidentă graţierea,
aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură
pedeapsă din pedeapsa rezultantă care nu este graţiată, va fi înlăturat
şi sporul ce fusese aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni
existente în cauză,
- pentru infracţiunile continue, continuate, de obicei şi progresive, incidenţa
actului de graţiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de data
adoptării actului de graţiere.
Efectele graţierii parţiale necondiţionate:
- condamnatul va fi exonerat doar de fracţia din pedeapsa graţiată. Dacă acea
fracţie fusese executată la data actului de graţiere, acesta va fi
eliberat, dacă nu executase cuantumul pedepsei graţiate, acesta va fi
eliberat după executarea acelei fracţii.
Efectele graţierii condiţionate totale:
- produce efecte identice cu graţierea necondiţionată, dar cu caracter
provizoriu,
- fostul condamnat este supus unui termen de încercare stabilit în actul de graţiere,
- acest termen începe să curgă diferit după cum actul de graţiere a
intervenit înainte sau după condamnare:
* în cazul graţierii înainte de condamnare, termenul de încercare curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
* în cazul graţierii după condamnare, termenul de încercare curge de la data
adoptării actului de graţiere.
Efectele graţierii condiţionate parţiale:
- produce efecte diferite după cum s-a executat sau nu o parte din pedeapsă
la data actului de graţiere,
- dacă cel condamnat a executat deja o parte din pedeapsă egală sau
mai mare cu fracţia de pedeapsa graţiată, atunci condamnatul va fi
eliberat,
- dacă cel condamnat nu a executat nici o parte din pedeapsă, atunci acesta va fi
eliberat după ce execută partea din pedeaspă negraţiată,
Conform adagiului latin „accesorium sequintur principale”, graţierea îşi va
produce efectele şi asupra pedepselor accesorii existente pe lângă cele
principale (art. 71 alin. 2 C.pen.)

II. Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost

suspendată condiţionat:
- graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este
suspendată condiţionat sau sub supraveghere,
- în acest caz, partea din termenul de încercare se reduce cu durata pedepsei în cazul
graţierii totale şi cu fracţiunea din pedeapsa graţiată în cazul graţierii
parţiale,
- dacă până la împlinirea termenului de încercare, aşa cum a fost redus,
nu are loc revocarea sau anularea suspendării condiţionate a
executării pedepsei, se produc efectele definitive ale suspendării, adică
reabilitarea de drept a condamnatului,
- dacă în termenul de încercare redus ca urmare a graţierii totale
intervine anularea sau revocarea suspendării, beneficiul graţierii nu
este înlăturat ci doar efectul suspendării condiţionate a executării
pedepsei,
- când graţierea este parţială, partea din pedeapsă rămasă negraţiată se
va executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiţionate a
executării pedepsei,
- graţierea condiţionată produce efecte asupra suspendării condiţionate
a executării pedepsei numai în măsura în care ea devine definitivă mai
înainte de împlinirea termenului de încercare al suspendării
condiţionate şi fără intervenţia vreunei cauze de anulare ori revocare a
suspendării; în aceste cazuri, graţierea fiind definitivă produce aceleaşi
efecte ca şi graţierea pură şi simplă,
- când în termenul de încercare al suspendării condiţionate redus ca urmare a
graţierii condiţionate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a
suspendării, fracţiunea de pedeapsă ce a rămas negraţiată se va
executa, iar dacă graţierea a fost totală, revocarea suspendării se va
dispune chiar dacă condamnatul nu mai are de executat nimic;
revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica intervenirea
reabilitării de drept;
- dacă termenul de încercare se împlineşte mai înainte de termenul de
definitivare al graţierii condiţionate, efectele suspendării se produc, iar
graţierea condiţionată rămâne fără obiect,
- săvârşeşirea unei noi infracţiuni după termenul de încercare al
suspendării, dar în termenul de definitivare al graţierii condiţionate, nu
mai determină vreo revocare.

III. Efectele graţierilor succesive:

- graţierile parţiale succesive intervenite în cursul executării unei
pedepse de mai lungă durată, au ca efect reducerea succesivă a
pedepsei, corespunzător fiecărei graţieri,
- o astfel de soluţie poate fi prevăzută chiar prin actul de acordare a
graţierii parţiale.

î. Limite (art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen.):

I. Efectele graţierii asupra pedepselor complementare:
- graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de
cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere,
- dacă prin actul de graţiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele
complementare, acestea urmează să fie executate deoarece graţierea
nu le-a înlăturat,
- a se observa că această limită este relativă.

II. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi asupra

măsurilor educative:
- graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative,
- măsurile de siguranţă înlătură o stare de pericol, urmăresc prevenitrea
săvârşirii de noi infracţiuni, nu sunt consecinţe ale săvârşirii de
infracţiuni, nu sunt pedepse şi de aceea nu pot intra sub incidenţa
actelor de clemenţă,
- măsurile educative au un caracter preponderent preventiv-educativ,
de aceea sunt exceptate de la beneficiul graţierii.
- a se observa că această limită este absolută.

IB. Prescripţia executării pedepsei (art. 125 – 130 C.pen.)

a. Definiţie: Aceasta este o situaţie de fapt, o cauză de înlăturare a forţei
executive a unei condamnări, datorită trecerii unui interval de timp,
prevăzut de lege, de la data când condamnarea a devenit executorie.

b. Caracterizare:
- ea nu înlătură existenţa condamnării pronunţate ca antecedent penal,
ci numai executarea pedepsei,
- reprezintă un obstacol care împiedică punerea în executare a pedepsei
definitiv aplicate,
- este o instituţie juridică de drept penal de aplicare generală, care
operează de plin drept chiar din momentul împlinirii termenului de
prescripţie, motiv pentru care trebuie aplicată din oficiu, chiar dacă cel
supus executării pedepsei nu ar invoca-o, iar efectele ei se socotesc ca
produse de la data împlinirii termenului de prescripţie şi nu de la data
când este reţinută de organul judiciar,
- funcţia ei este aceea de a creea un obstacol în faţa forţei executive a
unei hotărâri definitive de condamnare atunci când, datorită trecerii
unui interval de timp executarea pedepsei nu mai este utilă,

c. Natură juridică:
- natura juridică a acesteia este aceea a unei cauze extinctive de înlăturare
a executării pedepsei pronunţate printr-o hotărâre definitivă de
condamnare,
- astfel, statul decade din dreptul său de a mai cere condamnatului să
execute pedeapsa, iar condamnatul nu mai are obligaţia de executare a
pedepsei,
- spre deosebire de graţiere, care înlătură executarea pedepsei ca voinţă a
unui organ al statului, prescripţia înlătură executarea pedepsei ca
urmare a simplei treceri a timpului; aşadar, prima este dependentă de
organele statului cea de-a doua este independentă de voinţa acestora.

d. Justificarea existenţei prescripţiei:

- raţiunea existenţei prescripţiei executării pedepsei în legea penală,
porneşte de la unul din principiile răspunderii penale şi anume acela al
celerităţii,
- astfel, tragerea la răspundere penală şi aplicarea sancţiunii trebuie să se
facă cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii, pentru a-i
spori şi evidenţia eficienţa şi utilitatea,
- executarea sancţiunii după o perioadă foarte mare de la aplicarea sa nu
face nimic decât să reamintească oamenilor despre fapta comisă, lucru
ce induce în conştiinţa cetăţenilor un sentiment de nesiguranţă şi
neîncredere în autorităţi,
- în acelaşi timp, se prezumă că cel condamnat a trăit suficient timp cu
teama că va fi prind şi supus sancţiunii, fără să comită alte fapte
penale, lucru de echivalează cu o executare atipică a sancţiunii.
e. Obiectul prescripţiei:
- acesta îl constituie dreptul statului de a cere executarea unei hotărâri penale
definitive de condamnare şi obligaţia celui condamnat de a executa sancţiunea.
- acestea sunt înlăturate ca efect al incidenţei prescripţiei.

f. Termenele de prescripţie (art. 126 C.pen.):

- 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani, (termen fix)
- 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15
ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea, (termen variabil)
- 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda pentru persoana fizică, (termen fix)
- 5 ani, în cazul amenzii aplicate persoanei juridice, (termen fix)
- 3 ani, în cazul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, (termen fix)
- deşi nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres (art. 126 alin. 2
C.pen.) că se prescriu în termen de 1 an şi sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute în art. 18¹ şi art. 91 C.pen. (termen fix).

g. Calculul termenului de prescripţiei a executării pedepsei:

- durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 126 alin. 3
C.pen.),
- în cazul sancţiunilor prevăzute în art. 18¹ şi art. 91 C.pen., termenul
începe să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii sau da la data
când poate fi pusă în executare ordonanţa prin care s-a aplicat sancţiunea,
- termenul de prescripţie a executării pedepsei în cazul revocării
suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării
executării sub supraveghere sau după caz a executării pedepsei la
locul de muncă începe să curgă de la data când hotărârea de revocare
a rămas definitivă (art. 126 alin. 4 C.pen.),
- termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată
pentru o singură infracţiune ori pedeapsa rezultată în caz de concurs
de infracţiuni, pluralitate intermediară ori recidivaă
postcondamnatorie,
- potrivit art. 129 C.pen. termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc
la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori,
- potrivit art. 130 C.pen., executarea pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se prescrie în 20 de ani; acest termen
curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la
detenţiunea pe viaţă
- în cazul persoanei juridice, termenul de 3 ani în care se prescriu pedepsele
complementare, începe să curgă de la data la care amenda a fost executată
sau considerată ca executată.

h. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei (art. 127

C.pen):
- întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei are ca efect
ştergerea termenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere
începe să curgă un nou termen de prescripţie,
- cauzele de întrerupere ale prescripţiei, potrivit art. 127 C.pen., sunt:
* începerea executării pedepsei
* săvârşirea din nou a unei infracţiuni
* sustragerea de la executarea pedepsei după începerea executării
pedepsei.

î. Suspendarea cursului prescripţiei (art. 128 alin. 2 şi 3 C.pen):

- suspendarea cursului prescripţiei are ca efect oprirea curgerii termenului de
prescripţie, după care aceasta îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de
suspendare, socotindu-se şi timpul scurs înainte de apariţia cauzei de
suspendare,
- suspendarea cursului prescripţiei are ca efect neluarea în considerare, la
calcularea termenului de prescripţie, a intervalului de timp cât a durat
suspendarea,
- C.p.p. prevede suspendarea executării hotărârii sau a pedepsei în
următoarele cazuri:
* în cazul exercitării căilor extraordinare de atac (art. 390, 404)
* în cazul amânării executării pedepsei (art. 453)
* în cazul suspendării (întreruperii) pedepsei (art. 455)
- C.pen. prevede o singură cauză de suspendare şi anume existenţa unei
dispoziţii legale sau a unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
i. Efectele prescripţiei executării pedepsei (art. 125 alin. 1 C. pen.):
- prescripţia înlătură executarea pedepsei principale şi odată cu aceasta şi a
pedepsei accesorii,
- pedeapsa prescrisă este antecedent penal şi deci poate constitui primul
termen al recidivei,

j. Limite:
- gravitatea deosebită a infracţiunilor contra păcii şi omenirii a determinat
imprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunţate pentru
aceste infracţiuni,
- prescripţia nu înlătură executarea pedepselor complementare,
- nu produce efecte nici asupra măsurilor de siguranţă.

II. Idei fundamentale:

1. Sunt situaţii în care pedeapsa nu s-a executat, dar este considerată ca
executată, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
2. Graţierea are o dublă natură juridică: de drept penal şi de drept
constituţional.
3. Procedura graţierii nu este prevăzută nici în C.pen. nici în C.p.p., ci într-
o lege specială.
4. Termenele de prescripţie ale executării pedepsei sunt diferite, după cum
e vorba despre persoane fizice sau juridice.
5. Atât graţierea cât şi prescripţia executării pedepsei au anumite limite
stabilite expres de lege.

III. Vocabular specific:

1436abatere – încălcarea dispoziţiilor cu caracter administrativ dau
disciplinar şi care atrage sancţiuni disciplinare sau
contravenţionale,
1437acuzat – persoană învinuită de comiterea unor fapte penale de o
anumită gravitate; noţiune sinonimă cu cea de învinuit sau
inculpat,
1438bănuit – persoana presupusă că ar fi comis o infracţiune, dar cu
privire la care nu există probe suficiente pentru a fi pusă sub
urmărire penală,
1439cercetare – activitate desfăşurată de organele de urmărire penală
sau de judecată pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, împrejurările şi condiţiile în care fapta penală a fost
comisă,
1440dreptate – concept conform căruia se aprobă sau dezaprobă, pe
baza unor criterii etice şi juridice, obiceiurile, faptele,
comportamentul oamenilor şi legile existente într-o epocă dată,
1441justiţie – termenul reprezintă activitatea instanţelor judecătoreşti,
ca una din formele activităţii statului,
1442pacta sunt servanda – tratatele/învoielile trebuie respectate,
1443resocializarea infractorului – proces de reeducare şi de tratament
aplicat persoanelor condamnate penal, care are ca scop
transformarea conportamentului acestora în raport cu normele şi
valorile acceptate în societate, în vederea reintegrării lor sociale,
1444tertium non datur – a treia (posibilitate, şansă) nu se acordă.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 119 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 1 şi 2 C.pen.,
- Art. 119 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 120 alin. 3 şi 4 C.pen.,
- Art. 122 alin. 1 C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 1 C. pen.,
- Art. 122 alin. 1¹ C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 1¹ şi 1² C.pen.,
- Art. 121 C. pen. coroborat cu art. 125 C. pen.,
- Art. 122 alin. 2 C.pen. coroborat cu art. 126 alin. 3 şi 4 C.pen.,
- Art. 123 C.pen. coroborat cu art. 127 C.pen.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Graţierea: definiţie, caracterizare, natură juridică şi justificarea existenţei
acesteia.
2. Graţierea: feluri şi obiect.
3. Procedura graţierii: individuală şi colectivă.
4. Graţierea: efecte şi limite.
5. Comparaţie între graţiere şi amnistie ca acte de clemenţă ale statului.
6. Prescripţia executării pedepsei: definiţie, caracterizare, natură juridică,
justificarea existenţei acesteia.
7. Obiectul şi termenele prescripţiei executării pedepsei.
8. Calculul termenelor de prescripţe, întreruperea şi suspendarea termenelor.
9. Efectele şi limitele prescripţiei executării pedepsei.
10. Comparaţie între graţiere şi prescripţia execurării pedepsei, ca acte
ce înlătură executarea pedepsei.
11. Comparaţie între prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepsei.
12. Comparaţie între conceptul de întrerupere şi suspendare în dreptul
penal.

VI. Grile:
1. Prescripţia executării pedepsei:
a) înlătură executarea pedepsei interzicerii unor drepturi
b) nu înlătură executarea pedepsei interzicerii unori drepturi
c) înlătură executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în
anumite localităţi

2. Executarea pedepselor principale nu se prescrie când au fost pronunţate pentru

infracţiunile:
a) de omor calificat
b) contra păcii şi omenirii
c) contra capacităţii de apărare a României.

3. Graţierea este o cauză care înlătură:

a) răspunderea penală
b) executarea pedepsei
c) consecinţele condamnării.

4. Graţierea:
a) nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispue
altfel prin actul de garţiere
b) înlătură executarea măsurilor educative
c) înlătură răspunderea penală.

5. Graţierea are ca efect:

a) înlăturarea executării măsurilor de siguranţă
b) înlăturarea executării pedepsei principale
c) înlăturarea executării măsurilor educative.

6. Graţierea ca act de clemenţă se acordă de:

a) Guvern
b) Preşedintele României
c) ministrul justiţiei.
7. Efectele amnistiei şi graţierii sunt:
a) amândouă înlătură răspunderea penală
b) amândouă înlătură consecinţele condamnării
c) amândouă înlătură executarea pedepsei.

8. Atât amnistia cât şi graţierea:

a) înlătură în toate cazurile executarea pedepsei complementare
b) nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă
c) pot conduce la înlocuirea răspunderii penale.

9. Termenul de prescripţie a executării pedepsei se suspendă:

a) în cazurile şi condiţiile prevăzute în C.p.p.
b) când se săvârşeşte o nouă infracţiune
c) când începe executarea pedepsei.

10. Graţierea nu produce efecte:

a) asupra măsurilor de siguranţă
b) asupra măsurilor educative
c) asupra termenului de încercare prevăzut în cazul în care s-a acordat
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

11. Graţierea poate avea ca efect:

a) comutarea pedepsei într-una mai uşoară
b) înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei
c) asupra pedepsei complementare, dar numai când se dispune astfel prin actul de
graţiere.

12. Preşedintele României poate acorda:

a) graţierea colectivă
b) graţierea individuală
c) graţierea colectivă şi individuală.

13. În cazul detenţiunii pe viaţă, termneul de prescripţie al executării

pedepsei este de:
a) 15 ani
b) 25 ani
c) 20 ani.

14. Graţierea se poate acorda:

a) în timpul urmăririi penale
b) în timpul judecăţii
c) numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

15. Executarea unei pedepse de 22 de ani închisoare se prescrie în:

a) 30 de ani
b) 20 de ani
c) 25 de ani.

16. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate

persoanei juridice se prescrie în:
a) 3 ani
b) 5 ani
c) ca la persoana fizică.

17. Executarea măsurilor de siguranţă:

a) se prescrie
b) nu se prescrie
c) acestea se prescriu numai în anumite cazuri prevăzute de lege.

18. În cazul sancţiunilor cu caracter administrativ, prescripţia executării

intervine:
a) în termen de 6 luni
b) în termen de 2 ani
c) în termen de 1 an.

19. Prescripţia înlătură:

a) executarea măsurilor de siguranţă,
b) executarea măsurilor educative
c) executarea pedepselor principale şi a celor accesorii.

20. În cazul unei condamnări la pedeapsa închisorii de 10 ani, aceasta se

prescrie în:
a) 20 de ani
b) în 15 ani
c) în 5 ani plus jumate din durata pedepsei ce trebuie executată.

Răspunsuri grile*: 1- b; 2 - b; 3 - b; 4 - a; 5 - b; 6 - b; 7 - c; 8 - b; 9 - a; 10 – a,b; 11

– a,b,c; 12 - b; 13 - c; 14 - c; 15 - b; 16 - b; 17 - b; 18 - c; 19 - c; 20 - b;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. Instanţa, prin sentinţa penală nr. 371/30.05.1990, a condamnat pe
inculpatul X pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, constatând
că pedeapsa era graţiată în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 3/1990.
S-a reţinut că, în noaptea de 30.12.1989, inculpatul a pătruns prin
escaladare şi efracţie, în locuinţa părţii civile Y, de unde a sustras
diferite produse alimentare. Potrivit art.11 din Decretul-Lege nr.
3/1990, dispoziţiile acestuia se aplică numai faptelor comise până la
data de 22.12.1989, inclusiv.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.
430/22.08. 1990, a menţinut condamnarea şi graţierea pedepsei
inculpatului.
În cauză s-a declarat recurs extraordinar cu motivarea că a fost
greşit graţiată pedeapsa aplicată inculpatului având în vedere data
săvârşirii infracţiunii de furt calificat.
Să se arate dacă recursul extraordinar este întemeiat.

2. Inculpatul a fost trimis in judecată pentru comiterea infracţiunii de furt de

curent electric reţinându-se ca acesta a pus capăt activităţii de
sustragere după ce a intervenit un act de graţiere.
Să se arate dacă în cauză inculpatul putea beneficia de graţierea
acordată prin actul de clemenţă respectiv.

3. În spetă, inculpatul a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru

comiterea tentativei la infracţiunea de omor. Ulterior, a fost adoptat
Decretul nr. 189/1981 de graţiere a unor pedepse. Potrivit art. 2 din
Decretul sus-amintit, se graţiază în parte, cu 1/6 pedepsele cu
închisoarea între 5 şi 8 ani inclusiv, iar conform art. 3 din acelaşi decret
nu beneficiază de prevederile art. 1 şi 2 cei care au săvârşit infracţiuni
printre care şi infracţiunea de omor.
Să se arate dacă pedeapsa pentru tentativa de omor, aplicată în
speţă era sau nu exceptată de la graţiere.

4. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de abandon de

familie, la pedeapsa închisorii. Ulterior, a fost adoptat un decret de
graţiere prin care a fost graţiată condiţionat şi pedeapsa aplicată
inculpatului. În termenul de încercare al acestei graţieri, inculpatul a
comis din nou o infracţiune de abandon de familie.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii cu privire la noua
infracţiune de abandon de familie a intervenit împăcarea părţilor.
Să se arate dacă în speţă era posibilă revocarea graţierii
pedepsei anterioare aplicate inculpatului.

Răspunsuri speţe:
1. Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat. Potrivit art. 11 din
Decretul-Lege 3/1990, prevederile acesteia se aplică numai faptelor
comise până la data de 22.12.1989, inclusiv, iar condamnatul a comis
furtul în noaptea de 30.12.1989, acesta nu putea beneficia de gratiere.
Astfel, recursul a fost admis şi s-a înlăturat aplicarea art. 3 din Decretul-
Lege 3/1990.

2. Infracţiunea de furt de curent electric este o infraţiune continuă, astfel

că pentru a forma obiectul unui act de graţiere, ea trebuia să se
epuizeze înaintea apariţiei actului de clemenţă. În speţă, fapta nu era
epuizată la aceea dată şi deci nu putea forma obiectul unui astfel de
act.
3. Da, pedeapsa pemtru tentativă la infracţiunea de omor era exceptată de la
graţiere. Excepţiile se referă la infracţinunea consumată cât şi la
tentativa acesteia.

4. Revocarea graţierii nu era posibilă, deoarece rămăsese fără obiect. Din

moment ce părţile s-au împăcat, se înlătură răspunderea penală şi deci
nu se mai aplică nici o sancţiune.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu)

1. Cum definiţi şi caracterizaţi instituţia graţierii?
2. Precizaţi natura juridică şi justificarea graţierii.
3. Enumeraţi felurile graţierii.
4. Procedura graţierii individuale.
5. Procedura graţierii colective.
6. Limitele graţierii.
7. Conceptul de prescripţie a executării pedepsei şi natura juridică.
8. Termenele de prescripţie a executării pedepsei.
9. Condamnările exceptate de la prescripţie.

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Justificarea existenţei actelor de clemenţă în dreptul penal român.
2. Analiza efectelor şi limitelor graţierii.
3. Analiza tremenelor de prescripţie a executării pedepsei în cazul
persoanelor juridice.
B. Temă de cerc ştiinţific:
1. Imixtiunea puterilor legislative şi executive în atributele puterii
judecătoreşti în cazul instituţiei graţierii.
C. Teme de licenţă:
1. Graţierea în lumina legislaţiei penale române şi europene.
2. Prescripţia executării pedepsei între necesitate şi controverse.

NOTE:
SEMINARUL NR. 27
 Cauzele care înlătură consecinţele condamnării. Reabilitarea

I. Plan de seminar:
IA. Astecte generale privind reabilitarea
1445definiţie
1446caracterizare
1447justificarea existenţei reabilitării
1448natura juridică
1449feluri
IB. Reabilitarea de drept
1450definiţie
1451caracterizare
1452condiţii
1453reabilitarea de drept în cazuri speciale
1454reabilitarea de drept a persoanei juridice
IC. Reabilitarea judecătorească
1455definiţie
1456caracterizare
1457condiţii
1458reînnoirea cererii de reabilitare
ID. Efectele şi limitele reabilitării
IE. Anularea reabilitării

IA. Astecte generale privind reabilitarea

a. Definiţe: Aceasta este o cauză care înlătură pentru viitor consecinţele
penale şi extrapenale ce decurg dintr-o hotărâre definitivă de
condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou, fără
nici o restricţie, de toate drepturile subiective, politice şi social-
economice recunoscute cetăţenilor.

b. Caracterizare:
- poate fi obţinută în principiu pentru orice condamnare, indiferent de
gravitatea acesteia şi de natura infracţiunii care a atras condamnarea, de
sediul acesteia (în C. pen., în legi penale speciale, în legi nepenale cu
dispoziţii penale, etc.),
- poate fi obţinută şi pentru condamnări pronunţate în străinătate,
- reprezintă un mijloc de reintegrare al fostului condamnat în societate,
- priveşte tot trecutul condamnatului, iar în cazul unor condamnări
succesive, produce efecte cu privire la toate, având un caracter
indivizibil,
- reabilitarea priveşte persoana şi nu condamanarea;
- datorită importanţei sale, aceasta se bucură de un cadru juridic prevăzut în
C.pen. (art. 133-139, art. 86, 866, 62 alin. 5) şi în C.p.p. (art. 494-503),
- reabilitarea nu este definită expres în C.pen. şi nici în C.p.p.,
- reabilitarea nu constituie un act de indulgenţă al autorităţii de stat, ci un drept al
său,
- indiferent de felul său, reabilitarea produce aceleaşi efecte,
- când se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile reabilitării, aceasta
devine obligatorie şi nu facultativă.

c. Justificarea existenţei reabilitării:

- existenţa instituţiei reabilitării se justifică prin aceea că după ce
condamnatul şi-a executat pedeapsa, care are ca principal rol
îndreptarea şi corijarea acestuia şi după trecerea unui anume interval
de timp stabilit de lege în care fostul condamnat nu mai comite nici o
altă infracţiune, societatea mai dă o şansă acestuia, prin înlăturarea
tuturor incapacităţilor, interdicţiilor şi decăderilor ce decurg din
condamnare, în sensul că pe viitor se consideră că acesta nu a comis
nici o infracţiune şi că poate să-şi exercite din nou toate drepturile pe
care le avea înainte de condamnare,
- dacă nu ar fi existat instituţia reabilitării, am fi asistat la o recunoaştere
tacită a imposibilităţii îndreptării infractorilor prin aplicarea sancţiunilor,
aceştia rămânând pe tot restul vieţii cu decăderile şi incapacităţile ce
decurg dintr-o condamnare, nemaiputându-se bucura niciodată de
toate drepturile pe care le aveau înainte de condamnare,
- datorită faptului că reabilitarea oferă perspectiva înlăturării
consecinţelor condamnării, aceasta îi stimulează pe foştii condamnaţi, în
vederea desfăşurării unor activităţi cinstite şi având o conduită
ireproşabilă, contribuind astfel la înfăptuirea politicii penale a statului,
care are ca principal scop prevenirea infracţiunilor.

d. Natura juridică a reabilitării:

- reabilitarea este o instituţie de drept penal material şi de drept procesual
penal. În C.pen. se prevăd condiţiile de dobândire, iar în C.p.p.
procedura specială de obţinere a sa, dar numai în cazul reabilitării
judecătoreşti,
- reabilitarea este o cauză care face să înceteze pentru viitor toate
decăderile, incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o condamnare,
acestea fiind radiate din cazierul judiciar personal al fostului condamnat.

e. Felurile reabilitării:
I. După modul şi condiţiile în care poate fi obţinută aceasta poate
fi:
- de drept (sau legală) – caracterizându-se prin intervenţia ei din oficiu “ope
legis” cu ocazia îndeplinirii anumitor condiţii,
- judecătorească – caracterizându-se prin acordarea sa, la cererea fostului
condamnat, de către instanţa de judecată care constată îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege.
II. După categoria de persoană la care se referă, reabilitarea
poate fi:
- pentru persoana fizică şi
- pentru persoana juridică.
IB. Reabilitarea de drept
a. Definiţie: Aceasta este acea formă de reabilitare care operează automat,
în cazul condamnărilor mai uşoare, prin efectul legii (ope legis), fiind
dobândită prin simpla îndeplinire a condiţiilor cerute de lege în acest
scop, fără să fie necesară o constatare formală pe calea unei proceduri
speciale.

b. Caracterizare:
- reabilitarea de drept are o sferă mai restrânsă decât cea judecătorească,
deoarece se referă la condamnări mai uşoare,
- are un efect constatator de drepturi şi nu constitutiv ca cea judecătorească,
- are un cadru de reglementare prevăzut în art. 133, 134, 136, 139, 62 alin. 5,
86 şi 866 C. pen.,
- este de două feluri:
* reabilitare de drept în cazuri ordinare (când pedeapsa a fost executată în mod
normal, tradiţional) şi
* reabilitare de drept în cazuri speciale (când pedeapsa a fost executată într-un
mod atipic, netradiţional),
- reabilitarea de drept nu beneficiază de o procedură prevăzută expres în
C.pen., sau în C.p.p.

c. Condiţii:
I. Condiţii cu privire la condamnare:
- aceasta intervine pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru
condamnări la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantum) sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an. Această condiţie se
referă la pedeapsa aplicată de instanţă şi nu la cea prevăzută în norma
de incriminare,
- reabilitarea de drept nu va opera în cazul în care în termenul de 3 ani de la executarea
pedepsei, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune,
- în cazul în care o persoană a suferit mai multe condamnări, unele susceptibile de
reabilitare de drept şi altele de reabilitare judecătorească, pentru
înlăturarea tuturor consecinţelor condamnării trebuie să intervină
reabilitarea judecătorească.
II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare:
- intervenţia reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui
termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la considerarea acesteia ca
executată,
- termenul se calculează indiferent de natura pedepsei, închisoare sau
amendă şi se calculează de la executarea pedepsei ori de la stingerea
executării pedepsei prin modalităţile prevăzute de lege (graţiere sau
prescripţie).
III. Condiţii cu privire la conduita fostului condamnat:
- condamnatul trebuie ca în termenul de 3 ani să nu mai săvârşească nici o altă
infracţiune. Singura excepţie o reprezintă infracţiunile amnistiate.
d. Reabilitarea de drept în cazuri speciale:
Cazurile speciale se referă la:
- reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării
pedepsei care este prevăzută în art. 86 C. pen. şi intervine la împlinirea
termenului de încercare, dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o
cauză de revocare ori de anulare a suspendării,
- reabilitarea de drept ca efect al suspendării executării pedepsei sub
supraveghere care este prevăzută în art. 866 C. pen. şi intervine la
împlinirea termenului de încercare, dacă în cadrul acestuia nu a
intervenit o cauză de revocare ori de anulare a suspendării,
- reabilitarea de drept intervine şi pentru condamnatul militar în termen care
execută pedeapsa într-o închisoare militară de maxim 2 ani, prevăzută în
art, 62 alin. 5, la terminarea executării pedepsei sau după graţierea
totală ori a restului de pedeapsă, iar în cazul în care pedeapsa a fost
redusă cu o treime ori cu jumătate ca urmare a conduitei acestuia la
terminarea executării pedepsei astfel reduse. Reabilitarea de drept va
interveni şi la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a
devenit inapt şi a fost liberat condiţionat.

e. Reabilitarea de drept a persoanei juridice:

I. Condiţii cu privire la condamnare:
- să existe o condamnare la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantum)
sau la una din pedeapsele complementare.
II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare:
- şi în cazul persoanei juridice, intervenţia reabilitării de drept este
condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea
pedepsei ori de la stingerea executării acesteia;
- termenul se calculează indiferent de natura pedepsei, amendă pedeapsă
complementară şi se calculează de la executarea pedepsei ori de la
stingerea executării pedepsei prin modalităţile prevăzute de lege
(graţiere sau prescripţie).
III. Condiţii cu privire la persoana condamnatului:
- condamnatul trebuie ca în termenul de 3 ani să nu mai săvârşească infracţiuni.
Singura excepţie o reprezintă infracţiunile amnistiate.

IC. Reabilitarea judecătorească

a. Definiţie: Aceasta este acea formă de reabilitare care se acordă la cererea
fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării
îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

b. Caracterizare:
- are un efect constitutiv de drepturi, fiind obţinută numai pe cale
judecătorească,
- ea intervine în toate cazurile în care nu poate opera reabilitarea de drept, având deci o
aplicaţie mult mai largă, neexistând condamnări exceptate de la beneficiul
reabilitării,
- beneficiază de o procedură specială, prevăzută expres în C.p.p. (art. 494-503),

c. Condiţii:
I. Condiţii cu privire la condamnare:
- poate face obiectul reabilitării judecătoreşti orice condamnare, indiferent
de infracţiune şi de pedeapsa aplicată, inclusiv pentru pedeapsa
închisorii care a înlocuit pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
- condamnarea să nu atragă reabilitarea de drept,
- cererea de reabilitare, când a intervenit amnistia după condamnare, este admisă,
deoarece reabilitarea produce efecte mai puternice decât amnistia.

II. Condiţii cu privire la termenul de reabilitare:

- condamnatul poate fi reabilitat la cerere, de instanţa de judecată după trecerea
unui termen de:
* 4 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării
la pedeapsa închisorii până la 5 ani, pentru care nu intervine reabilitarea
de drept,
* 5 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării
la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani,
* 7 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării
la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,
* 7 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii cu care a fost înlocuită,
prin comutare, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, indiferent de durata închisorii.
- potrivit art. 135 alin. 2 C.pen. procurorul general poate reduce, în cazuri
excepţionale, termenele arătate, fără a se arăta în lege cu cât se poate
reduce termenul sau la ce cazuri excepţionale se referă legiuitorul.
Astfel de cazuri excepţionale pot consta într-o conduită excepţională a
fostului condamnat, prin efectuarea unor acte deosebit de meritorii.
C.pen. nu explică ce înseamnă expresia „cazuri excepţionale”, însă
conceptul ne arată că reducerea termenului de reabilitare se acaordă
cu mare exigenţă. Doctrina de specialitate a reţinut drept „cauze
excepţionale” următoarele: comportamentul deosebit la locul de
muncă al fostului condamnat, salvarea de vieţi omeneşti sau alte valori
sociale importante în timpul unei calamităţi sau faptul că acesta este
un specialist indispensabil într-un anumit domeniu,
- termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în funcţie de pedeapsa
principală aplicată condamnatului pentru o singură infracţiune ori pentru un
concurs de infracţiuni şi nu în funcţie de pedeapsa executată care
poate fi redusă ca urmare a unei graţieri parţiale,
- în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare curge de la data
executării ultimei pedepse, iar durata lui va fi stabilită în raport cu
condamnarea cea mai grea executată,
- termenele de reabilitare judecătorească sunt termene substanţiale şi se
calculează potrivit art. 154 C. pen. care prevede că luna şi anul se
socotesc îndeplinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la
care au început să curgă,
- termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea
pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris,
- în caz de graţiere totală ori a restului de pedeapsă termenul de
reabilitare curge de la data actului de graţiere,
- termenul începe să curgă, în cazul închisorii de la punerea în libertate
definitivă de la locul de deţinere. Dacă pentru ultima parte din
pedeapsă condamnatul fusese liberat condiţionat, termenul de reabilitare
curge de la data împlinirii duratei pedepsei şi nu de la data liberării
condiţionate.
- în cazul executării pedepsei la locul de muncă termenul se calculează de
la data următoare ultimei zile de muncă,
- dacă prin comutarea arestării preventive, nu mai rămâne de executat nici
un rest de pedeapsă, termenul se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare,
- în cazul în care executarea pedepsei aplicate a avut loc prin deţinere preventivă
care a luat sfârşit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, termenul se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare,
- dacă ultima dintre condamnări a fost suspendată condiţionat, termenul de
reabilitare pentru condamnările anterioare se socoteşte de la data la care s-a
împlinit termenul de încercare,
- în cazul amenzii, termenul de reabilitare curge din momentul în care s-a achitat suma,
ori data achitării ultimei rate, sau executarea ei s-a stins în alt mod.

III. Condiţii cu privire la conduita fostului condamnat:

- în cursul termenului de reabilitare condamnatul să nu fi suferit o nouă
condamnare. Dacă noua condamnare se referă la o infracţiune
dezincriminată sau amnistiată, condiţia este îndeplinită,
- condamnatul care cere reabilitarea trebuie să aibă asigurată existenţa prin
muncă sau prin alte mijloace oneste şi licite,
- solicitantul să fi avut o conduită bună,
- achitarea în întregime a cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile
la plata cărora a fost obligat, afară de cazul în care partea vătămată a
renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat
şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la despăgubirile civile
din hotărârea de condamnare. Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi
a despăgubirilor civile nu se datorează relei-credinţe a condamnatului
se poate dispune reabilitarea.
Constatând că toate condiţiile arătate sunt îndeplinite, instanţa este
obligată să admită cererea de reabilitare.

d. Reînnoirea cererii de reabilitare:

O cerere de reabilitare poate fi respinsă datorită nerespectării unor condiţii de
formă sau de fond:
1) în caz de respingere a cererii de reabilitare pe motive de formă, ea poate fi reînnoită
potrivt dispoziţiilor C.p.p. Astfel, potrivit art. 497 C.p.p., cererea de reabilitare se
respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în următoarele cazuri:
* când a fost introdusă înainte de termenul legal,
* când lipseşte adresa fostului condamnat, iar petiţionarul nu s-a prezentat
la termenul de înfăţişare,
* când lipseşte vreuna din următoarele menţiuni: condamnarea
pentru care se cere reabilitarea, fapta pentru care a fost pronunţată
acea condamnare, localităţile unde fostul condamnat a locuit şi
locuriloe de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei
şi până la introducerea cererii, temeiurile cererii, indicaţii utile pentru
identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii, iar
petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la
termenul ce i s-a acordat în acest scop.
În cazul respingerii cererii pe motivul că a fost introdusă înainte de
termenul legal, o nouă cerere va putea fi introdusă imediat ce termenul
legal a fost împlinit.
În cazul respingerii cererii pentru celelalte motive de formă arătate, o nouă
cerere va putea fi făcută oricând, dar cu respectarea condiţiilor de formă.

2) în cazul respingerii cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond

arătate în art. 137 C.pen., o nouă cerere va putea fi făcută, potrivit art.
138 alin. 1 şi 2 C.pen., numai:
* după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,
* după trecerea unui termen de 2 ani în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (până la 10 ani inclusiv),
* după trecerea unui termen de un an în cazul celorlaltor condamnări
(până la 5 ani închisoare inclusiv).
Termenele de mai sus se socotesc de la data respingerii cererii, adică de la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a respins cererea.
Introducerea unei cereri înainte de împlinirea termenelor arătate constituie
un motiv formal de respingere a cererii, care va permite formularea
unei noi cereri după împlinirea termenului respectiv.

ID. Efectele şi limitele reabilitării:

Potrivit art. 133 C.pen. efectele reabilitării (de drept şi judecătoreşti) sunt
următoarele:
- face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile ce rezultă din
condamnare,
- fostul condamnat redobândeşte prin reabilitare situaţia anterioară
condamnării,
- dacă după reabilitare fostul condamnat comite o nouă infracţiune, el
nu se va gasi în stare de recidivă (art. 38 alin. 3 C.pen.),
- ca limite, ea nu are ca finalitate obliga ţia de reintegrare în funcţia din care
infractorul a fost scos în urma condamnării, ori de rechemare în cadrele
permanente ale armatei sau de redare a gradului militar pierdut, deci ea nu funcţionează
ca o restitutio in integrum,
- nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în
art. 112 lit. d) C.pen,
- reabilitarea nu are efecte asupra drepturilor civile ale persoanei vătămate, care pot
consta în prestaţii periodice.
Amnistia intervenită după condamnare sau după executarea
pedepsei:
- în ipoteza în care intervine după condamnare amnistia va înlătura atât
executarea pedepsei cât şi toate celelalte consecinţe care decurg din
condamnare,
- uneori în cuprinsul actelor de amnistie se fac menţiuni exprese în sensul
înlăturării tuturor decăderilor şi incapacităţilor care rezultă din
condamnare,
- consecinţele ce derivă din condamnare sunt întotdeauna înlăturate prin
amnistie atunci când ele privesc sfera dreptului penal.

IE. Anularea reabilitării judecătoreşti:

- anularea reabilitării judecătoreşti este reglementată în art. 139 C.pen. şi
art. 503 C.p.p.,
- reabilitarea judecătorească va fi anulată când după acordarea ei s-a
descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi
fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare,
- anularea reabilitării judecătoreşti se hotărăşte la cererea procurorului de
către instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării (fie
instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul).

II. Idei fundamentale:

1. Reabilitrea înlătură conseciţele negative ale unei condamnări.
2. Reabilitarea cunoaşte două mari forme principale: de drept şi
judecătorească.
3. Intervenţia ei necesită îndeplinirea cumulativă a unor condiţii
referitoare la: natura condamnării, persoana condamnatului şi la
conduita acestuia după executarea pedepsei.
4. Reabilitarea judecătorească beneficază de o procedură specială
prevăzută expres în C.p.p., spre deosebire de reabilitarea de drept care nu beneficiază
de o asemenea reglementare.

III. Vocabular specific:

1459acta non verba – fapte nu vorbe (faptele sunt mai convingătoare decât
vorbele),
1460ad litteram – cuvânt cu cuvânt,
1461audienta est et altera pars – trebuie auzită şi cealaltă parte,
1462buna-credinţă – convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face
este bine, conform legii,
 1463cazier judiciar – sistem de organizare şi clasificare a fişelor de
evidenţă în care sunt consemnate datele privind antecedentele
penale ale unei persoane,
1464decăderi, incapacităţi, interdicţii – consecinţe negative ale
unei condamnări, imposibilitarea exercitării unor drepturi, a
ocupării unei funcţii sau profesii,
1465frustrare (lat. frustrari) – a lipsi pe cineva de un drept al s ău, a amăgi;
stare emoţională resimţită de individ ca urmare a intervenţiei
unui obstacol în calea satisfacerii unei trebuinţe, dorinţe, intenţii
şi care modifică comportamentul acestuia,
1466in integrum restitutio – restituire, restabilire a drepturilor în întregime,
1467prezumţii (fr. presomtion) – presupunere, supoziţie, probabilitate,
părere întemeiată pe aparenţe,
1468reabilitare (fr. réhabiliter) – a-şi recăpăta buna reputaţie, prestigiul,
onoarea.

IV. Articole (texte de lege) de analizat:

- Art. 133 C.pen. coroborat cu art. 134 C.pen.,
- Art. 136 C.pen coroborat cu art. 154 C.pen,
- Art. 138 C.pen coroborat cu 497 C.p.p.,
- Art. 139 C.pen coroborat cu 503 C.p.p.

V. Aplicaţii teoretice şi practice:

- Subiecte teoretice
1. Astecte generale privind reabilitarea: definiţie, caracterizare, justificare,
natură juridică şi feluri.
2. Reabilitarea de drept: definiţie şi caracterizare.
3. Reabilitarea de drept: condiţii.
4. Reabilitarea de drept în cazuri speciale.
5. Reabilitarea de drept a persoanei juridice.
6. Reabilitarea judecătorească: definiţie şi caracterizare.
7. Reabilitarea judecătorească: condiţii.
8. Reînnoirea cererii de reabilitare.
9. Efectele şi limitele reabilitării.
10. Anularea reabilitării.

VI. Grile:
1. Termenele de reabilitare se socotesc:
a) în caz de graţiere totală antecondamnatorie, de la data actului de
graţiere
b) în caz de graţiere a restului de pedeapsă, de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare
c) pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, de la data achitării ei.

2. În cazul liberatului condiţionat, termenul de reabiltare curge de la data:

a) liberării condiţionate
b) împlinirii duratei pedepsei
c) împlinirii duratei pedepsei în calculul căruia nu intră şi zilele considerate ca
executate pe baza muncii prestate.

3. Anularea reabilitării priveşte:

a) ambele forme ale reabiltării
b) numai reabilitarea judecătorească
c) numai reabilitarea de drept.

4. Reabilitarea nu are efect asupra:

a) măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi
b) obligaţiei de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost destituit
după comiterea infracţiunii
c) vreunei măsuri de siguranţă.

5. Reabilitarea nu poate fi obţinută în cazul condamnărilor pentru

infracţiunile:
a) contra păcii şi omenirii
b) contra siguranţei statului
c) contra capacităţii de apărare a ţării.

6. Reabilitarea de drept poate interveni:

a) după executarea pedepsei într-o închisoare militară
b) după trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei
închisorii ce nu depăşeşte 1 an
c) după executarea pedepsei amenzii.

7. În cazuri excepţionale se poate dispune reducerea termenului de

reabilitare judecătorească de către:
a) procuror
b) instanţa de judecată
c) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

8. Termenele de reabilitare judecătorească sunt:

a) 4 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la 5 ani
b) 5 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani
c) 7 ani plus jumătate din durata pedepsei pronunţate în cazul condamnării la
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani
d) 8 ani plus jumătate din durata pedepsei închisorii cu care a fost înlocuită, prin
comutare, pedeapsa detenţiei pe viaţă, indiferent de durata închisorii.

9. Termenul de reabilitare judecătorească poate curge:

a) de la data actului de graţiere
b) de la data când pedeapsa principală s-a prescris
c) de la data pronunţării liberării condiţionate
d) de la data când s-a terminat de executat pedeapsa principală.

10 Anularea reabilitării judecătoreşti se face:

a) când, după acordarea, ei s-a descoperit că cel reabilitat nu şi-a
executat cu rea-credinţă obligaţiile civile
b) când, după acordarea ei, s-a desoperit că cel reabilitat mai suferise o
altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea
cererii de reabilitare
c) când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat nu a avut o
conduită bună.

11. În cazul respingerii cererii de reabilitare, datorită neîndeplinirii condiţiilor de

fond, o nouă cerere de reabilitare se va putea face:
a) după trecerea unui termen de 4 ani în cazul condamnării la pedeaps a
închisorii mai mare de 10 ani
b) după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani (până la 10 ani inclusiv)
c) după trecerea unui termen de un an în cazul celorlaltor condamnări
(până la 5 ani închisoare inclusiv).

12. Reabilitarea înlătură:

a) răspunderea penală
b) executarea pedepsei
c) decăderile ce decurg din condamnare
d) caracterul penal al faptei.

13. Reabilitarea de drept:

a) intervine pentru orice tip de condamnare
b) nu are efecte asupra pedepselor complementare
c) spre deosebire de cea judecătorească nu înlătură şi incapacităţile ce
decurg din condamnare.

14. Reabilitarea judecătorească:

a) se acordă numai pentru condamnări mai mari de 2 ani
b) produce aceleşi efecte ca şi reabilitarea de drept
c) se poate acorda în principiu pentru orice fel de condamnare.

15. Pronunţarea unei condamnări definitive în cursul termenului de

reabilitare duce la:
a) întreruperea cursului termenului de reabilitare
b) suspendarea cursului termenului de reabilitare
c) nu are nici un efect asupra acestui termen.

Răspunsuri grile*: 1- a,c; 2 - b; 3 - b; 4 – b; 5 – nici un răspuns corect; 6 –

a,b; 7 – c; 8 – a,b,c; 9 – a,b,d; 10 - b; 11 - c; 12 - c; 13 - nici un răspuns
corect; 14 – b,c; 15 - a;
*Poate fi un răspuns corect, două, toate sau nici unul.

VII. Speţe:
1. Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa penală nr. 193/8.12.1997, rămasă
definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpatul X la un an
închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzute în art. 312 alin. 1, cu
aplicarea art. 74 din C. pen. S-a reţinut că inculpatul a obţinut ilegal
cantitatea de 4,18 kg mercur. Pedeapsa a fost executată la data de
25.02.1998.
La ce dată condamnatul va fi reabilitat de drept şi în ce condiţii?

2. Condamnatul a solicitat instanţei reabilitarea judecătorească, dar cu ocazia

judecăţii s-a constatat că erau întrunite condiţiile privitoare la
reabilitarea de drept.
Arătaţi dacă pentru soluţionarea cererii urma să se ţină cont de
condiţiile prevăzute în art. 134 sau cele din art. 135 C.pen.?

3. În speţă, înăuntrul termenului de 3 ani pentru reabilitarea de drept

pentru o condamnare anterioară, fostul condamnat a comis din nou o
infracţiune, pentru care i s-a aplicat o pedeapsă.
Întrucât infracţiunea comisă din nou a fost amnistiată, să se arate
dacă pentru condamnarea anterioară va opera reabilitarea de drept
potrivit art. 134 C.pen.

4. Condamnatul, militar în termen care executa pedeapsa închisorii într-o închisoare

militară, a beneficiat de graţierea condiţionată a restului de pedeapsă.
Precizaţi dacă dispoziţiile art. 62 alin. 5 C.pen. erau aplicabile în
speţă.

5. Instanţa sesizată cu cererea fostului condamnat pentru acordarea

reabilitării a constatat că, în perioada termenului de reabilitare, acesta
a comis o infracţiune care ulterior a fost amnistiată.
Precizaţi dacă, în speţă, erau îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 137 lit. c) C.pen., privitoare la buna conduită a petiţionarului.

6. Cererea de reabilitare introdusă de fostul condamnat a fost respinsă pe

motivul că acesta nu a avut o comportare care să determine
evidenţierea sa în munca prestată.
Precizaţi dacă condiţia bunei conduite pentru acordarea reabilitării
presupune o comportare care să determine evidenţierea petiţionarului.

7. Fiind sesizată cu soluţionarea unei cereri de reabilitare, de către cel

condamnat pentru o infractiune de omor, instanţa a constatat că
petiţionarul nu a făcut dovada plăţii despăgubirilor datorate părţii
civile, declarând că aceasta nu i-a cerut să plătească despăgubirile
acordate prin sentinţa de condamnare.
Precizaţi dacă în speţă erau îndeplinite condiţiile reabilitării,
condiţia prevăzută în art. 137 lit. d) C. pen.

8. Instanţa a reţinut că petentul a fost condamnat pentru o infracţiune ce

a fost amnistiată în timpul executării pedepsei. Imediat ce a fost pus în
libertate acesta a cerut reabilitarea judecătorească.
Ce trebuia să decidă instanţa?

9. S-a reţinut că inculpatul a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru o

infracţiune de furt, pedepasă pe care a terminat-o de executat la data
de 1.06.1994. Ulterior, a mai comis o infracţiune de ultraj pentru care a
fost condamnat la 1 an de închisoare, pedeapsă pe care a executat-o
între 1.01.1995 şi 1.01.1996. La 1.01.2000 acesta a făcut o cerere de
reabilitare. Instanţa a mai reţinut că acesta mai comise 2 infracţiuni de
furt în 1998 pentru care fusese amnistiat.
Să se arate ce trebuia să decidă instanţa.

Răspunsuri speţe:
1. 25.02.2001.
2. În acest caz se va ţine cont de prevederile art. 134 C.pen. Instanţa doar
va constata existenţa reabilitării de drept.
3. Da, va opera reabilitarea de drept.
4. Da, la data actului de graţiere când pedeapsa se consideră executată.
5. Deşi infracţiunea a fost amnistiată, instanţa va considera că acesta
nu a avut o conduită bună.
6. Prin expresia „bună conduită”, neexplicată de C.pen., nu se înţelege
obligatoriu o conduită care să fi determinat evidenţierea
condamnatului prin munca prestată, ci şi prin alte activităţi ale
acestuia.
7. În acest caz condiţia la care se face referie nu este îndeplinită.
Petiţionarul trebuia să plătească ori să facă dovada că partea civilă a
renunţat la despăgubiri.
8. Instanţa trebuia să respingă cererea deoarece aceasta rămăsese fără
obiect. Conform art. 119 C. pen. amnistia intervenită după condamnare
înlătură executarea pedepsei, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
9. Instanţa trebuia să respingă cererea deoarece nu erau îndeplinite
două condiţii: a termenului de reabilitate şi a bunei conduite.

VII. Test (9 întrebări a câte un punct fiecare şi unul din oficiu):

1. Ce se înţelege prin reabilitare?
2. Justificarea existenţei reabilitării.
3. Care sunt cazurile speciale în care poate interveni reabilitarea de drept.
4. Precizaţi dacă cele două tipuri de reabilitare (de drept şi
judecătorească) au aceleaşi efecte. Argumentaţi răspunsul.
5. Cuantumul termenelor de reabilitare judecătorrească.
6. Justificaţi posibilitatea de reducere a termenului de reabilitare
judecătorească.
7. Care pot fi cazurile excepţionale în care se poate reduce termenul de
reabilitare?
8. Cine poate cere anularea reabilitării judecătoreşti şi în ce cazuri?
9. Ce se înţelege prin cazier judiciar ?

VIII. Activitate de cercetare:

A. Teme de seminar:
1. Necesitatea şi justificarea existenţei instituţiei reabilitării în legea
penală română.
2. Comparaţie între reabilitare şi alte instituţii juridice: amnistia şi
graţierea.
B. Teme de cerc ştiinţific:
1. Apariţia şi evoluţia instituţiei reabilitării.
2. Reabilitarea şi cazierul judiciar.
3. Comparaţie între reabilitare şi amnistia după condamnare.
C. Temă de licenţă:
1.Aspecte de teorie şi practică judiciară privind instituţia juridică a
reabilitării.
NOTE:
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham Pavel, Derşidan Emil – „Codul Penal al României comentat şi adnotat”,

Grupul Editorial Naţional, Editura pentru Ştinţe Naţionale, Bucureşti, 2002;
2. Antoniu George – „Tentativa”, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;
3. Antoniu George – „Vinovăţia penală”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002;
4. Boroi Alexandru, Corlăţeanu Sorin - „Drept penal – partea generală. Culegere de
speţe pentru uzul studenţilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
5. Boroi Alexandru - „Drept penal – partea generală”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
6. Bulai Constantin – „Drept penal român – partea generală”, vol. I, Casa de Editură şi Presă
„ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti, 1992;
7. Cocaină Aurică – „Recidiva în dreptul penal român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995;
8. Dongoroz Vintilă – „Drept Penal”, vol. I, Bucureşti, 1939;
9. Drăghici Vasile – „Drept penal român, partea generală, culegere de probleme din
practica judiciară pentru uzul studenţilor”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
10. Drăghici Vasile – „Drept penal - partea generală. Examinarea instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului penal în
vigoare, ale Noului Cod penal şi ale proiectului de lege pentru modificarea şi
completarea Codului penal în vigoare, precum şi pentru modoficarea altor
legi”, Editura Bren, Bucureşti, 2006,
11. Filipaş Avram, Mitrache Constantin, Cioclei Valerian, Crişu
Anastasiu, Lefterache Lavinia, Rotaru Cristina, Mitrache Cristian,
Bulai Bogdan N.– „Drept penal, drept procesual penal – Teste grilă pentru examene de
an şi examenul de licenţă”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
12. Gurănescu Alexandru M. – „Extrădarea”, Editura Gutemberg, Bucureşti, 1903;
13. Hâncu Dumitru – „Dicţionar Şcolar”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979;
14. Hotca Mihai Adrian – „Dicţionar de drept penal”, Editura Editas, Bucureşti, 2004;
15. Mateuţ Gheorghiţă – „Recidiva în teoria şi practica dreptului penal”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
16. Mircea Ion – „Vinovăţia în dreptul penal român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998;
17. Mitra Mariana - „Noţiunea de valoare socială în dreptul penal ”, articol publicat în
Analele Univ. „Ovidius” Constanţa, 2003;
18. Mitra Mariana - „Câteva aspecte privind diferenţa dintre infracţiunea complexă şi
concursul de infracţiuni”, articol publicat în Revista Pro Patria Lex, nr. 5/2004, lucrare
revăzută, completată şi republicată în Analele Univ. „Ovidius” Constanţa,
2004;
19. Mitra Mariana - „Aspecte teoretice şi practice privind procedura extrădării în
legislaţia penală romană”, articol publicat în Analele Univ. „Ovidius” Constanţa, 2005
(în coautorat);
20. Mitra Mariana - „Câteva aspecte istorice privind instituţia extrădării”, articol publicat în
Revista de studii şi Cercetări sociale şi juridice „Ars Aequi”, nr. 5/2006;
21. Mitrache Constantin – „Drept penal român – partea generală”, Ediţia a III-a, Casa de
Editură şi Presă „ŞANSA” – S.R.L., Bucureşti, 1997;
22. Oancea Ion – „Tratat de drept penal – partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1994;
23. Pascu Ilie – „Drept penal – partea generală – examinarea instituţiilor
fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului Penal în
vigoare, inclusiv cele cuprinse în Legea nr. 278 din 2006”, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007;
24. Pitulescu Ion, Medeanu Tiberiu – „Drept penal, partea generală”, Editura Luminna Lex,
Bucureşti, 2006;
25. Streteanu Florin – „Tratat de drept penal – partea generală”, vol. I, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008;
26. Tanoviceanu Ion – „Tratat de drept şi procedură penală”, Vol. I, Ediţie revazuta de
Vintilă Dongoroz, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924;
27. Ungureanu Augustin – „Drept penal român – partea generală”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1995;
28. Voineag Viorel – „Teste grilă pentru magistratură, avocatură şi examenul de
licenţă”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
29. Constituţia României revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;
30. Codul penal cu modificările de până la 01.01.2009.