Jurisprudența internațională (II) 

- acest material are rolul de a sprijini activitatea de la seminar -

1. Cazul privind împrumuturile norvegiene ​(ICJ Reports, 1957, p. 9)

Situația de fapt

Franţa  a  declanşat  o  acţiune  în  faţa  Curţii  Internaţionale  de  Justiţie  împotriva  Norvegiei, 
solicitând  Curţii  ca  prin  hotărârea  pe  care  o  va  pronunţa  să  recunoască  faptul  că  anumite 
obligaţiuni  emise  pe  pieţele  franceze  de  capital  şi  pe  alte  pieţe  străine  de  Regatul  Norvegiei,  de 
Banca  de  Garanţii  Imobiliare  a  Norvegiei  pot  fi  plătite numai prin rambursarea echivalentului în 
aur  a  valorii  obligaţiunii.  Franţa  a  arătat  că  baza  jurisdicţiei Curţii este reprezentată de cele două 
declaraţii  unilaterale  ale  Franţei  şi  Norvegiei,  realizate  în  conformitate  cu  articolul  36  (2)  din 
Statutul Curţii.  
Declaraţia  Franţei  conţinea  o  rezervă,  în  conformitate  cu  care  erau  excluse  din 
competenţa  Curţii  problemele  care  reveneau  „în  exclusivitate  competenţei  naţionale  a  statului”. 
Norvegia  a  introdus  o  excepţie  preliminară,  susţinând  că  problema  valorii în aur a obligaţiunilor 
este o chestiune care ţine în mod exclusiv de statul care a emis obligaţiunea – în speţă Norvegia – 
prin urmare solicitând Curţii să-şi decline competenţa de a soluţiona litigiul. 
 
Principalele elemente

Cazul  subliniază  importanța  principiului  reciprocității  în  aplicarea  articolului  36  (2)  din 
Statutul  Curții  Internaționale  de  Justiție,  argumentând  că  un  stat  pârât  poate  să  invoce  o rezervă 
conținută de declarația prin care statul reclamant a acceptat competența Curții.  
 
 
“​Se reaminte​ște  faptul  că  declarația  Franței  de  acceptare  a  competenței  obligatorii  a  Curții 
conține următoarea rezervă: 
 
”Această  declarație  nu  se  aplică  diferendelor  care  se  referă  la  chestiuni  care  sunt  în  mod 
esențial în competența națională, așa cum este înțeleasă de Guvernul Republici​i Franceze”.

În obiecția preliminară introdusă de Guvernul norvegian, acesta a arătat: 

 
”Guvernul  norvegian  nu  a  inserat  o  astfel  de  rezervă  în  declarația  sa.  Dar  are  dreptul  să  se 
întemeieze  pe  restrângerile  plasate  de  Franța  în  propriile  angajamente.  ​C​onvins  că  diferendul 
care  a  fost  adus  în  fața  Curții  prin  cererea  din  6  iulie  1955  este  în  competența  exclusivă  a 
Guvernului  norvegian,  se  consideră  îndreptățit  să  se  întemeieze  pe  acest  drept.  În  consecință, 
solicită Curții să respingă cererea Guvernului ​francez, pe motivul lipsei competenței”.

Pentru  a  analiza  acest  motiv  al  obiecției,  Curtea notează pentru început că acest caz a fost adus 

în  fața  sa  pe  baza  articolului  36  alineatul  2  al  Statutului  și  a  declarațiilor  corespunzătoare  de 
acceptare  a  competenței  obligatorii;  că  în  prezentul  caz  competența  Curții  depinde  de 
declarațiile  făcute  de  părți  în  conformitate  cu  articoul  36  alineatul  2  al  Statutului,  sub  condiție 
de  reciprocitate;  și  că,  deoarece  două  declarații  sunt  implicate,  competența  conferită  Curții  va 
depinde  de  măsura  în  care  cele  două  declarații  coincid  în  ceea  ce  privește  stabilirea  acestei 
competențe.  O  comparație  între  cele  două  declarații  arată  că  Declarația  franceză  acceptă 
competența  Curții  în  cadrul  unor  limite  mai  restrânse  decât  Declarația  norvegiană;  în 
consecință,  voința  comună  a  Părților,  care  este  baza  jurisdicției  Curții,  există  în cadrul acestor 
limite  mai  restrânse  indicate  în  rezerva  franceză.  Urmând  în  această  privință  jurisprudența 
Curții  Permanente  de  Justiție  Internațională  (Fosfați în Maroc, ​Hotărâre din 4 iunie 1934, CPIJ, 
Ser.  A/B,  no.  74,  p.  22,  ​Compania de electricitate din Sofia și Bulgaria, ​Hotărâre  din  4  aprilie 
1939,  CPIJ,  Ser  A/B,  no.  77,  p.  81)  ​Curtea  reafirmă  această  metodă  de  definire  a  limitelor 
competenței  s​ale. ​Astfel,  în  hotărea  sa  în  cazul  privind  Compania  petrolieră  Anglo-Iraniană, 
Curtea  a  decis  ”Deoarece  Declarația  iraniană  are  o  sferă  de  aplicare  mai  restrânsă  decât 
Declarația  Marii  Britanii,  Curtea  se  va  întemeia pe Declarația iraniană” (​ICJ Reports, 1952, p.
103).

Franța  și-a  limitat  acceptarea  competenței  obligatorii  a  Curții,  excluzând  diferendele  ”care  se 
referă  la  chestiuni  care  sunt  în  mod  esențial  în  competența  națională,  așa cum este înțeleasă de 
Guvernul  Republicii  Franceze”.  În  conformitate  cu  condiția  reciprocității,  sub  care  acceptarea 
competenței  Curții  este  făcută  în  ambele  Declarații  și  care  este  prevăzută  în  articolul  36, 
paragraful  3  al  Statutului,  Norvegia,  în  mod  egal  ca  și  Franța,  este îndreptățită să excepteze de 
la  competența  Cur​ții  diferendele  care  sunt  înțelese  de  Norvegia  a  fi  în  mod  esențial  în 
competența sa națională. 
 
(p. 23-24)

2. ​Avizul  consultativ  privind  consecinţele  juridice  ale  construirii  unei  bariere în teritoriile 

palestiniene ocupate​ ​(ICJ Reports, 2004, p. 136)

Incepând  din  1997, Israelul a decis construirea unei bariere de securitate care să protejeze 

teritoriul  acestuia  de  incursiunile  teroriste  din  teritoriile  palestiniene  ocupate.  Traseul  zidului 
urmează,  în  general,  „linia verde” – care reprezintă linia de armistiţiu stabilită prin Acordul din 3 
aprilie  1949  dintre  Israel  şi  Iordania.  Menţionăm  că  teritoriul  cuprins  între  linia  de  armistiţiu  şi 
râul  Iordan  (Cisiordania)  a  fost  ocupat  de  Israel  în  1967,  ocupaţie  condamnată  de  Consiliul  de 
Securitate  prin  Rezoluţia  242  (1967),  prin  care  se  reitera  principiul  imposibilităţii  dobândirii  de 
teritorii  prin  folosirea  forţei.  Cu  toate  acestea,  traseul  zidului  se  abate  spre  est  cu  o  distanţă 
cuprinsă  între  2  şi  22  kilometri  de  la  „linia  verde”,  astfel  încât  o  suprafaţă  de  975  kilometri 
pătraţi  (16,6%  din  Cisiordania), care reprezintă reşedinţa a 237.000 palestinieni, este situată între 
zid  şi  „linia  verde”.  Construcţia  a  presupus  strămutarea  unora  dintre  aceşti  locuitori, 
rechiziţionarea  bunurilor  acestora  sau  imposi​bilitatea de a avea acces la bunurile situate la vest
de zid.
Prin  Rezoluţia  10/13  din  27  octombrie  2003,  Adunarea  Generală  a  cerut  Israelului 
stoparea  lucrărilor  la  construcţia  zidului.  A  doua  zi,  Israelul  a  publicat  pe  internet  proiectul  de 
finalizare  a  construcţiei. La 19 noiembrie 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1515, 
prin  care  proba  documentul  intitulat  „Foaia  de  Parcurs”  –  un  plan  de  pace  între  Israel  şi 
Palestina,  care însă nu conţine nici o consideraţie asupra zidului. La 8 decembrie 2003, Adunarea 
Generală  solicită  Curţii  Internaţionale  de  Justiţie  să  emită  un  aviz  consultativ  prin  care  să 
determine  care  sunt  „consecinţele  juridice”  ale  construirii  de  către  Israel  a  zidului  de  securitate, 
având  în  vedere  prevederile  dreptului  internaţional,  inclusiv  ale  celei  de-a  IV-a  Convenţii  de  la 
Geneva din 1949 privind protecţia populaţiilor în timp de conflict armat.  
 
Israelul  a  contestat  competenţa  Curţii  de  a  emite  un  aviz  consultativ și oportunitatea
avizului, ​inter alia​, pentru următo​arele motive:
- Adunarea  Generală  a  acţionat  cu  depăşirea  competenţelor sale, având în vedere că, în 
temeiul  art.  12  şi  24  din  Cartă,  Consiliul  de  Securitate  deţine  responsabilitatea 
primară; 
- Problema  înaintată  Curţii  nu  este  de  natură  juridică.  Întrebarea  adresată  nu  prezintă 
claritate. În plus, problema este de natură politică şi abstractă.  
- Avizul  nu  ar  corespunde  funcţiei judiciare a Curţii, având în vedere că prin procedura 
consultativă  s-ar  suplini  soluţionarea  unui  litigiu  între  Israel  şi Palestina, în condiţiile 
în care Israelul nu consimte la aceasta.  
- Avizul nu ar prezenta utilitate practică.  
 
Principalele elemente

Secțiunea  din  aviz  referitoare  la  competența  Curții  și  oportunitatea  avizului  sintetizează 
jurisprudența  anterioară  în  materie.  ​Reamintim condițiile în care Curtea emite un aviz
consultativ: condițiile de ​competență  sunt  i) cererea să fie formulată de un organ competent și ii) 
chestiunea  să  fie  juridică,  și  condiția  de  ​oportunitate  este  determinarea  de  către  Curte  că  nu 
există ”rațiuni decisive” care să o împiedice să emită avizul  
 
Competența Adunării Generale de a solicita un aviz consultativ 
 
25. ​O  solicitare  pentru  un  Aviz  Consultativ  nu  este  în  sine  o  „recomandare”  a  Adunării 
Generale  „cu  referire  la  un  diferend  sau  la  o  situatie”.  ​In acest caz a fost oricum argumentat
ca adoptarea Rezolutiei S-10/14 de catre Adunarea Generala produce efecte ultra vires, nu
potrivit Articolului 12. ​Prin  urmare,  Curtea  consideră  că este adecvat​ă pentru ea analizarea
acestui Articol, avand in vedere textele relevante si practica Natiunii Unite.

In  ceea  ce  priveşte  practica  Naţiunilor  Unite,  atât  Adunarea  Generală  cât  şi  Consiliul  de 
Securitate  au  interpretat  iniţial  articolul  în  sensul  că  Adunarea  Generală  nu  putea  face 
recomandări  privind  menţinerea  păcii  şi  a  securitătii  internaţionale,  în  timp  ce  problema 
rămânea  pe  agenda  Consiliului.Cu  toate  acestea,  interpretarea  actuală  a  articolului  12  a 
evoluat ulterior. 
 
Astfel,  Adunarea  Generala  s-a  considerat  ea  însăşi  îndrituită  în  anul  1961  să  adopte 
recomandări  în  chestiunile  privind  Congo  (  rezoluţiile  1955  (XV)  şi  1600  (XVI))  şi  in  1963  în 
ceea  ce  priveşte  Coloniile  Portugheze  (  Rezoluţia  1913  (XVIII))  în  timp  ce acele cazuri înca  au 
aparut  pe  ordinea  de  zi  a  Consiliului,  fără  ca  în  această  situaţie  Consiliul  să  adopte  vreo 
rezoluţie recentă cu privire la ele.  
 
În  răspunsul  dat  cererii  adresate  de  Peru  în  timpul celei de-a 23-a sesiuni a Adunării Generale, 
consilierul  juridic  al  Naţiunilor  Unite  a confirmat faptul că Adunarea a interpretat expresia „îşi 
exercită  funcţiile”  din  articolul  12  din  Cartă  în  sensul  „îţi  exercită  funcţiile  în acest moment” ( 
Adunarea  Generală,  a  XXIII-a  sesiune,  Comitetul  III,  a  1637-a  Întâlnire,  A1C.31SR.  1637, 
alineatul  9  ).  Într-adevăr,  Curtea  notează  că  a  existat  o  tendinţa  pozitivă  de-a  lungul  timpului 
pentru  Adunarea  Generală  şi  pentru  Consiliul  de  Securitate  pentru  a  se  pronunta  în  paralel  pe 
aceeaţi temă cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 
 
28.  Curtea  consideră  că  practica  acceptată  de  Adunarea  Generala,  aşa  cum  a  evoluat,  este 
conformă cu Articolul 12 , alineatul 1, al Cartei . 
 
Prin  urmare,  Curtea  este  de  părere  că  Adunarea  Generala,  adoptând  Rezoluţia  S-10/​14, prin
care a cerut un aviz consultativ  din  partea  Curţii,  nu  contravine  prevederilor  Articolului  12, 
alineatul  1  al  Cartei.  Curtea  conchide  că  prin  depunerea  acestei  cereri  Adunarea  Generală  nu 
şi-a  depăşit  competenţa. ​A  fost  susţinut  oricum  în  faţa  Curţii  că  prezenta cerere pentru o opinie 
consultativă  nu  a  îndeplinit  condiţiile  esenţiale  stabilite  prin  Rezoluţ​ia 377 (V) ​[“Uniting for
Peace”]  ,  sub  care cea de-a –X-a  Sesiune Specială de Urgenţa a fost convocată şi a continuat să 
acţioneze. 
 
31.  Curtea  notează,  că  pe  20  octombrie  2003,  Cea  de-a  X-a  Sesiune  Specială  de  Urgenţă  a 
Adunării  Generale  a  fost  din  nou  convocată  pe  aceleaşi  considerente  ca  în  1997  (  vezi 
declaraţiile  reprezentanţilor  Israelului  şi  a  Palestinei,  AIES-IOIPV.21  pag.  2  şi  5),  după ce-a
fost respins din nou de Consiliul de Securitate pe 4 octombrie 2003 ca urmare a votului negativ
a unui membru permanent, un  proiect  de  rezoluţie  privind  construirea de către Israel a unui zid 
în  Teritoriile  Palestiniene  Ocupate.  Curtea  consideră  că​,  din  nou,  Consiliul  de  Securitate  nu  a 
reuşit  să  acţioneze  potrivit  Rezoluţ​iei 377(V) . ​Curtea  nu  apreciază  că  situaţia  s-ar  fi schimbat 
în  perioada între  20  octombrie  2003  ş​i 8 decembrie 2003, din moment ce Consiliul nu a discutat 
construcţia  zidului  şi  nici  nu a adoptat vreo Rezoluţie în acest sens. Astfel, Curtea este de părere 
că  până la  8  decembrie  2003,  Consiliul  nu  şi-a  reconsiderat  votul  negativ  din  14  octombrie 
2003.  Rezultă  că  pe  parcursul  acestei  perioade,  cea  de-a  X-a  Sesiune  Specială  de  Urgenţă  a 
fost  convocată  la  timp  şi  putea  fi  sesizată  în  mod  corespunzător  sub  Rezoluţ​ia 377  (  V  )  pentru 
chestiunile aflate acum în faţa Curţii. 
 
Chestiunea juridică 
 
37.  În  ceea  ce  priveţte  pretinsa  lipsă  de  claritate  a  cererii  Adunării  Generale  şi  efectul  său 
asupra  "naturii  juridice"  a  întrebării  adresate  Curții,  Curtea  observă  că  această  întrebare  se 
referă  la  consecințele  juridice  ce  decurg  dintr-o  situație  de  fapt  data,  luând  în  considerare 
normele  și  principiile  dreptului  internațional,  inclusiv  Convenția  de  la Geneva privind protecția 
persoanelor  civile  în  timp  de  război  din  12  august  1949  (  denumită  în  continuare  "a  patra 
Convenție  de  la  Geneva")  și  rezoluțiile  relevante  ale  Consiliului  de  Securitate  și  ale  Adunării 
Generale.  Întrebarea  adresată  de  către  Adunarea  Generală  este, pentru  a folosi fraza Curții în 
avizul  său  consultativ în c​azul  Sahara  Occidentală​,  "  încadrată  în  termeni  juridici ș​i  ridică
probleme de drept internațional ", și ​este  prin  însăşi  natura  sa  susceptibilă de un răspuns ​bazat
pe drept​.  În  opinia  Curţii,  aceasta  este  într-adevar,  o  problemă  cu  caracter  juridic  (  a se vedea 
Sahara Occidentală, Aviz Consultativ, I.C.J ​ Reports 1975, pag.18 para.15 )

Oportunitatea Avizului

46 […] ​Curtea  a  amintit  în  trecut  de  multe  ori  că  Articolul  ​65 alineatul 1, al Statutului, care
prevede „Curtea poate da un aviz consultativ…” ( su​bliniere  adăugată  )  trebuie  interpretat  în 
sensul  că,  această  Curte  are  o  putere  discreţionară  de  a  refuza  acordarea  unui aviz consultativ 
chiar  dacă  acele  condiţii  ​privind competența sunt întrunite ( ​Legalitatea  amenințării  și  folosirii 
armelor  nucleare​, Aviz Consultativ , I.C.J Reports 1996 ( I ), pag. 234-23​5,  alineatul  14  ).  Cu 
toate  acestea,  Curtea este conștientă de faptul că răspunsul său  "la o cerere de aviz consultativ" 
reprezintă  participarea  sa  la  activitățile  organizației  și,  în  principiu, nu ar trebui să fie refuzată 
(  Interpretarea  tratatelor  de  pace  cu  Bulgaria,  Ungaria  și  România  ,  Aviz  Consultativ,  I.C.J. 
Reports  1950,  pag.  71).  Având  în  vedere  responsabilitățile  sale  ca  "organ  judiciar  principal  al 
Națiunilor  Unite"  (articolul  92  din  Cartă),  Curtea  ar  trebui, în principiu, să nu refuze să dea un 
aviz  consultativ.  În  conformitate  cu  jurisprudența  sa  constantă,  doar  anumite  "​rațiuni decisive​" 
ar  trebui  să  îndemne  Curtea  să  refuze  avizul  (Anumite  Cheltuieli  ale  NatiunilorUnite  (articolul 
17,  alineatul  2,  din  Cartă  ),  aviz  consultativ,  I.C.J.  Reports  1962,  p.  155  )  În  cazul  exercitării 
puterii  sale  discreţionare,  această  ​Curte  nu  a  refuzat  niciodata  să  răspundă  la  o  cerere 
referitoare la un aviz consultativ. 
 
47.Curtea  observă  că  lipsa  consimţământului  privind  acceptarea  jurisdicţiei  contencioase  a 
Curţii  de  către  statele  în cauză nu are nicio relevanţă asupra competenței Cu​rţii de a  acorda un
aviz consultativ. În avizul consultativ din 1950, Curtea a explicat : ​“Consimţământul  Statelor, 
parţ​i la un diferend, este baza jurisd​icţiei Curţii în cauzele contencioase. Situația este diferită în 
ceea ce privește procedurile consultative​,  chiar  şi  în  cazul  în  care  cererea  pentru  un  aviz  se 
referă  la  o  chestiune  juridică  pendite  la  momentul  respectiv între state. ​Răspunsul  Curţii  ​are
doar caracter consultativ. ​Rezultă  că  niciun  stat,  indiferent  că  este  sau  nu  este  membru  al 
Naţiunilor  Unite,  nu  poate  preveni  acordarea  unui  Aviz  Consultativ  pe  care  Naţiunile  Unite  îl 
consideră  de  dorit  în  vederea  aflării  cursului  pe  care  acţiunea  ar  trebui  să-l  aibă. ​Avizul Curţii 
este  dat  nu  statelor,  ci  organului  care  are  dreptul  să-l  solicite. ​Răspunsul  Curţii,  ea  însăși,  un 
“organ  al  Naţiunilor  Unite,  reprezintă  participarea  la  activităţile  Organizaţiei  şi,  în  principiu, 
nu ar trebui să fie refuzată ”. 
 
Comentând decizia din 1950, Curtea a explicat în Avizul Consultativ  în  cazul  Sahara 
Occidentală  că  "Astfel...  a  recunoscut  că  lipsa  consimțământului  ar  putea  constitui  un  motiv de 
refuz  ​de a emite un aviz,  dacă,  într​-un anumit caz, considerați​ile  privind  deontologia  judiciară 
ar  putea  obliga  Curtea  să  refuze  opinia".  Curtea  a  continuat:  "  ​În anumite circumstanțe... l​ipsa 
consimțământului  unui  stat  în  cauză  poa​ te face acordarea unui aviz consultativ incompatibil​ă
cu c​aracterul  judiciar  al  Curții.  Un  exemplu  în  acest sens ar fi atunci când circumstanţele arată 
că  acordarea  unui  răspuns  va  avea  un  efect  de  a  eluda  principiul  potrivit căruia un stat nu este 
obligat  să  accepte  ca  diferendele sale să fie deferite unei instanţe fără acordul acestuia. (Sahara 
Occidentală​, I.C.J. Reports 1975, pag. 25, paragrafele 32-33 )
49.  În  plus,  Curtea  nu  consideră  că  obiectul  cererii Adunării Generale poate fi calificat doar ca 
o  chestiune  bilaterală  între  Israel  şi  Palestina.  Având  în  vedere  competenţele  şi 
responsabilităţile  Naţiunilor  Unite  în  probleme  legate  de  pacea  şi  securitatea  internaţională, 
opinia  Curţii  este  că  acea  construcţie  a  zidului  trebuie  să  fie  considerată  în  mod  direct  de 
interesul  Naţiunilor  Unite.  În  această  chestiune,  responsabilitatea  Naţiunilor  Unite  îşi  are 
originea în Mandat​ul​ şi în Rezoluţia privind împărţirea Palestinei . 
 
Obiectul  cererii  în  faţa  Curţii  este  de  a  obţine de la Curte un aviz pe care Adunarea Generală îl 
consideră  de  ajutor  în  vederea  exercitării  corespunzătoare  a  funcţiilor sale. Avizul este cerut pe 
o  chestiuni  de  interes  deosebit  pentru  Naţiunile  Unite,  care  se  regăseşte  într-un  cadru  de 
referinţă  mult  mai  larg  decât  o  dispută  bilaterală.  În  asemenea  circumstanţe,  Curtea  nu 
consideră  că  aco​rdarea unui aviz ​va  avea  efectul  eludării  pricipiului  potrivit  căruia  un  stat  nu 
este obligat să accepte ca diferendele sale să fie deferite unei instanţe fără acordul acestuia şi ca 
urmare,  Curtea  nu  poate​, în exercitarea puterii sale de apreciere,  să  refu​ ze  să  emită  un aviz ​pe
acest motiv.

Utilitatea Avizului

60.  După  cum  reiese  din  jurisprudența  Curții,  avizele  consultative  au scopul de a transmite
organelor solicitante elementele de drept necesare pentru ele în acțiunile lor. ​În  Avizul  său cu
privire la ​Rezervele  la  Convenția  privind  prevenirea  şi reprimarea crimei de genocid,  Curtea 
observă:  "Obiectul  prezentei  cer​eri pentru acordarea unui aviz este de a îndruma Națiunile
Unite în ceea ce privește propria lor acțiune. "(I.C.J Reports 1951, pag. 19.)

62.  Astfel,  Curtea  nu  poate  refuza  să  răspundă  la  întrebarea  ridicată,  pe  baza  motivului  că 
opinia  sa  nu  ar  avea  nici  un  scop  util. Curtea nu se poate substitui  în  aprecierea  utilității 
avizului  solicitat,  organ​ul  care  solicită  acest  aviz  şi  anume  Adunarea  Generală.  În  plus,  și  în 
orice  caz,  Curtea  consideră  că  Adunarea  Generală  nu  a  stabilit încă toate consecinţele posibile 
ale  propriei  sale  Rezoluţii.  Sarcina  Curții  va  fi  de  a  determina  într-o  manieră  cuprinzătoare 
consecințele  juridice  ale  construcției  zidului,  în  timp  ce  Adunarea  Generală  -  și  Consiliul  de 
Securitate​ ​- pot trage apoi concluzii din constatările Curții. 
 
3​. ​ ​Cazul privind aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid 
Bosnia şi Herţegovina c. Serbia​ ​(ICJ Reports, 2007, p. 43)

Situația de fapt

În  1993,  Bosnia  şi  Herţegovina  a  introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie 

împotriva  Serbiei  (iniţial RFI, apoi Serbia şi Muntenegru, ulterior Serbia), referitoare la aplicarea 
Convenţiei  privind  prevenirea  şi  reprimarea  crimei  de  genocid,  în  legătură  cu  acţiunile  sârbilor 
bosniaci  din  conflictul  din  Bosnia  şi  Herţegovina  dintre  1992  şi  1995.  Printr-o  decizie  din  1996 
Curtea  a  decis  că  este  competentă  să  examineze  fondul  cererii,  în  baza  clauzei  compromisorii 
conţinute de Convenţie.  
 Principalele susţineri ale Bosniei şi Herţegovina erau în sensul că Serbia este responsabilă 
pentru  genocidul  comis  în  timpul  conflictului.  Pe  baza  probelor  administrate,  faptele  asupra 
cărora Curtea trebuia să se pronunţa constau în principal în următoarele: 
-  majoritatea  crimelor  constând  în  ucideri  au  fost  comise  asupra  musulmanilor  bosniaci  de către 
armata  Republicii  Srpska  (VRS)  (proclamată  la  9  ianuarie  1992,  nerecunoscută  internaţional); 
Republica  Srpska  a  beneficiat  de  sprijin  finaciar  din  partea  autorităţilor  de  la  Belgrad,  constând 
inclusiv în plata salariilor ofiţerilor VRS; 
-  un  fapt  notabil  este  reprezentat  de  masacrul  de  la  Srebrenica,  din  iulie  1995, când au fost ucişi 
peste 7000 de musulmani bosniaci; 
- în masac​rul  de  la  Srebrenica  a  participat  o  miliţie  paramilitară  intitulată  ​“Scorpionii”. Ini​ţial 
acest  grup  reprezentase  o  subunitate  a  Ministerului  de  Interne  al  Iugoslaviei,  însă,  după  1992, 
luptau sub autoritatea VRS (armatei Republicii Srpska); 
De asemenea, ​Bosnia  şi  Herţegovina  a  susţinut  că  Serbia  a  încălcat  obligaţiile  de  a 
preveni  crima  de  genocid  şi  de  a  pedepsi  genocidul.  În  legătură  cu  ultima  obligaţie,  Bosnia  a 
susţinut  că  refuzul  Serbiei  de  a  preda  unele  persoane  către  Tribunalul  Penal Internaţional pentru 
Fosta Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenţiei. 
 
Principalele elemente

Abordarea privind răspunderea  

 
379.  Având  în  vedere  concluziile  de  mai  sus,  Curtea  trebuie  acum  să  stabilească  dacă 
răspunderea  internaţională  a  statului  pârât  poate  fi  stabilită, indiferent pe ce temei, referitor la
masacrul comis la Srebrenica în ​perioada  în  cauză​. Pentru motivele expuse mai sus, aceste
masacre  constituie  infracţiunea  de  genocid  în  sensul  Convenţiei​.  În  acest  scop,  la  rândul  său, 
Curtea poate fi obligată să ia în considerare următoarele ​aspecte. ​În primul rând este necesar să 
se  stabilească  dacă  actele  de  genocid  ar  putea  fi  atribuite  statului  pârât  în  conformitate  cu 
normele  de  drept  internaţional  cutumiar  privind  răspunderea  statelor;  acest  lucru  înseamnă 
verificarea  dacă  faptele  au  fost  săvârşite  de  organe  sau  persoane  al  căror  comportament  este 
imputabi​l statului, în special în cazul evenimentelor de la Srebrenica. ​În  al  doilea  rând, Curtea 
trebuie  să  stabilească  dacă  actele  de tipul celor menţionate de Articolul III din Convenţie, altele 
decât cele de genocid, au fost săvârşite de organe sau de persoane sunt imputabile Statului pârât
în conformitate cu aceleași reguli privind  răspunderea  Statelor:  adică,  actele  prevăzute  la 
Artico​lul III paragrafele b) - e) - ​unul dintre acestea prevăzând complicitatea la geno​cid. În cele
din ​urmă,  va  fi  de  competenţa  Curţii  să  se  pronunţe  cu  privire  la  problema  dacă  Statul  pârât 
şi-a  respectat  dubla  obligaţie  care  derivă  din  Articolul  I  al  Convenţiei,  de  a  preveni  și pedepsi 
genocidul. 
 
Conduita unui organ de stat

386.  Atunci  când  se  aplică  în cazul de faţă, această regulă stabileşte în primul rând, dacă actele 

de  ​genocid  comise  la  Srebrenica  au  fost  comise  de  către  “entităţi  sau persoane”​, care au statut
de organe ale Republicii Federale Iugoslavia (astfel cum Statul pârât se numea la acel moment),
în conformitate cu legi​slaţia  sa  internă​, în vigoare la acel moment. Tr​ebuie  spus  că  nu  există 
nimic  c​e ar putea justif​ica  un  asemenea  răspuns  la  întrebare​. ​Nu  a  fost  demonstrat  faptul  că 
armata  RFI  ar  fi  luat  parte  la  ​mas​acre,  nici  că  liderii  politici  RFI  ar  fi  avut  la  îndemână 
pregătirea,  planificarea  sau  orice  altă  influență  în  ​conducerea masacrelor.  Este  adevărat  că 
există  multe  dovezi  ale  participării  directe  sau  indirecte  de  către  armata  oficială  a  RFI, alături 
de  forțele  armate  sârbe  bosni​ace, în operațiuni militare în Bosnia și Herțegovina în anii
anteriori evenimentelor de la Srebrenica.

Mai mult…nici Republica Srbska, nici Armata Sârbilor Bosniaci (VRS) nu au fost organe de jure
ale RFI, din moment ce niciuna dintre acestea nu a avut statut de organ al Statului potrivit
dreptului​ său intern. 
 
38.  Curtea  notează  în  primul  rând  că  nicio  dovadă  nu  a  fost  prezentată  în  sensul  că  ​Generalul
Mladic  sau  oricare  alţi o​fiteri  ale  căror  activități  au  fost  gestionate  de  către  cel  de-al  30-lea 
Centru  pentru Personal, ar fi fost potrivit dreptului intern al Statului pârât​,  ofiţeri  ai  armatei 
Statului  pârât - un organ de jure al Statului pârât. Nici nu a fost stabilit  în  mod  clar  că 
Generalul  Mladic  a  fost  unul  dintre  acei  ofiţeri;  şi  chiar  bazându-ne  pe  faptul  că  e​l ar fi ​fost, 
Curtea  nu  consideră  că  el  ar  trebui,  doar  din  acest  motiv,  tratat  ca  un  organ  al  RFI  în  scopul 
aplicării regulilor privind răspunderea statelor. 
 
Expresia „organ de stat”, aşa cum este folosită în drep​tul internaţional cutumiar și în articolul 4
din Proiectul de articole al  Comisiei  de  Drept  Internaţional,  se  aplică  la  una  sau  la  alta  dintre 
entitățile  individuale  sau  colective,  care  alcătuiesc  organizarea  statului  și  acționează în numele 
său  (cf.  Comentariu​l Comisiei  de  Drept  Internaţional  art  .  4,  alin.  (1)).  Funcţiile  ofiț​erilor
Armatei Sârbilor Bosniaci (VRS), inclusiv generalul Mladic, au fost totuşi de a acționa în numele 
autorităț​ilor sârbo-bosniace, în special Republica Srpska​,  nu  în  numele  RFI;  au  exercitat 
atribute ale autorității publice a ​Republicii Srpska.

389. Probl​ema  se  pune, de asemenea, dacă ​se poate ​reţine în sarcina Statului pârât răspunderea 

pentru  actele  ​“Scorpionilor” din Srebrenica. Judecând pe baza acestor materiale, Curtea nu
este în m​ăsură  să  constate  că  "Scorpionii​" au fost, la mijlocul 1995, organ de jure al Statului
pârât​.  Mai  mult,  Curtea  a  remarcat  că,  în  orice ​caz, un act al unui organ ​pus de către un Stat la 
dispoziţia  unei  alte  autorităţi  publice  nu  ar  trebui  considerat  un  act  al  Statului  dacă  organul 
acţiona în numele autorităţii sub care acţiona în urma punerii la dispoziţie de către Stat. 

Organ ​de facto

392.  Pasajele  citate  arată  că,  în  conformitate  cu  jurisprudența  Curții, ​persoane,  grupuri  de 
persoane  sau  entități  pot,  în  scopul  de  a-şi  asuma  obligaţiile  ​internaționale, ​să fie asimi​late  cu 
organele  de  stat,  chiar  dacă  acel statut  nu  rezultă  din  dreptul  intern,  cu  condiț​ia ca, în fapt,
acele persoane, ​grupuri  sau  entități  să  acționeze  în  "dependență  completă"  față  de  statul  ale 
cărui instrumente sunt. Într-un astfel de caz, este ​oportun  să  vede​m nu doar statutul legal, în
scopul de a înțelege realitatea relației dintre persoana ​care  ia  măsuri  şi Statul ​faţă  ​de care el
este atât de atașat ca fiind nimic mai mult decât agentul  său:  orice  altă  soluție  ar  permite 
statelor  să  scape  de  răspunderea int​ernaţională  alegând să acționeze prin persoane sau entități 
a căror​ independenț​ă va fi​ pur fictiv​ă​.
395 [...] ​Prin  urmare,  Curtea  constată  că  actele  de  genocid  din  Srebrenica  nu  pot  fi  atribuite 
Statului pârâ​t  ca  fiind  săvârșite  de  către  organele  sale  sau  de  către  persoane  sau  entități 
dependente  total  faţă  de  ea,  și,  astfel,  nu  poate  pe  această  bază  să  implice ​răspunderea 
internațională ​a Statului Pârât.

Imputabilitatea pe baza instrucțiunilor, direcției sau controlului

400. Criteriul  astfel  formulat  diferă  în  două  privințe  de  criteriul  -  descris  mai  sus  -  pentru  a 
determina  dacă  o  persoană  sau  o  entitate  poate  fi  echivalat  cu  un  organ  de  stat,  chiar  dacă  nu 
are  acest  statut  în  temeiul  legii  interne. ​În  primul  rând,  în  acest  context  nu  este  necesar  să 
arătăm  că  p​ersoanele care au efectuat actele pretinse a ​încălca  dreptul  internaţional  au  fost  în 
general  într-o  legătură  de  « dependenţă  completă »  cu  Statul pârât​;  trebuie  dovedit  ca  ei  au 
acţionat  potrivit  instrucţiunilor  unui  stat  sau  sub  “control  efectiv”​. Cu to​ate,  acestea  trebuie 
demonstrat  că  acest ​“control  efectiv”  a  fost  exercitat  sau că instrucţiunile ​unui Stat au fost date 
cu  referire  la  fiecare  operaţiune  în  care  pretinsa  violare  a  avut  loc  şi  nu  privind  ansamblul 
acţiunilor luate de către persoane sau grupuri care au comis asemenea acte de violenţă. 

402. Curtea ​constată  totuşi  că  Reclamantul  a  pus  la  îndoială  valabilitatea  aplicării,  în  speţă, a 
criteriul  adoptat  in  activităţile  militare  şi  paramilitare  supuse  judecăţii. ​Acesta  a  atras  atenţia 
asupra  hotărârii  Camerei  în  cazul  Tadic ( IT-94-1-A,Cauza , 15 iulie 1999). În acest caz,
Camera [de Apel a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie] ​nu  a  urmat 
jurisprudenţa  Curţii  ​în cauza ​Activităţi  Militare  şi  P​aramilitare în Nicaragua și împotriva
acesteia​:a  susţinând  că  cel  mai  apropiat  criteriu,  aplicabil  în  concepţia  sa​, atât pentru
caracterizare​a  conflictelor  armate  în  Bosnia şi Herţegovina ca fiind internaţionale​, cât și pentru
a stabili imputabilitatea actelor co​mise de Armata Sârbilor Bosniaci față de RFI, în conformitate
cu prevederile referitoare la ​răspunder​ea statelor, este”controlul general”  exercitat  de  către 
RFI  faţă  de  Armata  ​Sârbilor Bosniaci​;  şi  ulterior  ​acest criteriu a fost îndeplinit în acel caz. Cu
alte cuvinte, Camera  de  Apel  a  considerat  că actele comise de sârbii bosniaci ar putea da
naștere la r​esponsabilitatea  internațională  ​a RFI pe baza controlului general exercitat de  RFI 
asupra  Republici  Srpska  și  VRS,  fără  să fie nevoie să dovedească faptul că fiecare operațiune î​n
care actele au fost comise cu ​încălcarea dreptului internațional au fost săvârşite în conformi​tate
cu instrucțiunile RFI, sau ​sub controlul său efectiv.   
 
403. Curtea a analizat cu  atenție  raţionamentului  Camerei  ​de Apel  în  susținerea  concluziei  de 
mai sus, dar se află în imposibilitatea de a subscrie la punctul de vedere al acesteia din urmă​.
În  primul  rând,  Curtea  observă  că  Tribunalul  Internaţional  pentru  fosta  Iu​goslavie nu a fost
sesizat în cazul Tadic, nici nu este, în general, competent​,  să  se  pronunțe cu privire la chest​iuni
pri​vind  răspunderea  statelor​, din moment ce competența sa este doar ​penală  ș​i se întinde doar
asupra persoanelor. ​Astfel,  în  această  hotărâ​re,  Tribunalul  a  ridicat  o  problemă  care  nu  a  fost 
indispensabilă pentru exercitarea jurisdicției sale.  
 
După  cum  s-a  menționat  mai  sus,  Curtea  acordă  o  importanță deosebită ​constatărilor de fapt și 
de  drept  făcute  de  Tribunalul  Internaţional  pentru  f​osta Iugoslavie, când acesta s-a pronunțat 
asupra  răspunder​ii penale a inculpatului,   și,  în  speță, Curtea ia în considerare procesele
T​ribunalul  Internaţional  pentru  fosta  Iugoslavie  precum  şi  a  hotărârilor  ​recurate care au de-a
face cu evenimente  asemănătoare cu evenimentele care stau la baza litigiului. Situația nu este
aceeași pentru pozițiile adoptate de Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie referitor la
norme generale de drept international și care nu țin de domeniul specific de aplicare a
jurisdicției sale și, în plus, ​a  căror  soluționare  nu  este  întotdeauna  necesară  pentru  a decide
cazurile penale.

404. Acesta este cazul doctrinei stabilite în cauza Tadic. ​În măsura în care c​riteriul „controlului
general”  este  folosit  pentru  a  determina  dacă  un  conflict  armat  are  sau  nu  caracter 
internațional​, care a fost singura solicitare la care Camera de Apel a fos​t  chemată  să  se 
pronunțe,  ​doctrina poate ​chiar  să  fie  aplicabilă  și  potrivită​. Cu toate acestea, Curtea nu
con​sideră oportun să adopte o poziție cu privire la această problemă în prezenta speță​, deoarece
nu este neces​ar  să  o  rezolv​e în scopul  prezentei  hotărâri.  Pe  de  altă  parte,  Tribuna​lul
Internațional pentru fosta Iugoslavie a prezentat criteriul „controlului general”ca fiind aplicabil
în mod unanim în confomitate cu ​dreptul  răspunderii  statelor  în  scopul  de  a  determina  –  cum 
Curtea  cere  în  cazul  de  față  -  dacă un stat este responsabil pentru actele comise de trupele
paramilitare, forțele armate care nu fac parte din organele oficiale. În acest context, argumentul 
în favoarea acestui criteriu nu este convingător. 
 
406. În continuare, trebuie notat ca acel criteriu al “controlului general” are un dezavantaj
major în ceea ce privește ​extinderea  domeniului  de  aplicare  a  răspunderii  statulu​i  dincolo  de 
principiul  fundamental  care  guverneaza  răspunderea  internațională:  un  stat  este  responsabil 
doar  pentru  propriile  acțiuni/operațiuni/acte, adica ​pentru ​orice comportament al unei persoane 
care  acționeză,  în  orice  mod,  în  numele  Statului. Aici ​intră  acțiunile  întreprinse  de  organele 
oficiale,  și  de  altfel  de  persoane  sau  entități  care  nu  sunt  recunoscute  în  mod  formal  ca  fiind 
organe oficiale potrivit legii interne dar care, cu toate acestea, pot fi asimilate organelor oficiale 
deoarece  sunt  într-o  relație  de  dependență  completă cu acel stat. ​În  afară  de  aceste  cazuri, 
răspunderea  unui  stat  poate  fi  cauzată  pentru  faptele  comise  de  persoane  sau  grupuri  de 
persoane  –  sa  nu  fie  nici  organe  de  stat  și  să  nici  nu  fie asimilate unor asemenea organe - d​oar 
dacă  presupunând  că  aceste acte intră în sfera ilicitului internațional, îi sunt atribuite în temeiul 
dreptului  internațional  cutumiar  reflectat  în  Articolul  8  ,  citat  anterior  (  paragraful  398)​. Acest
lucru ​se  întâmplă atât în cazul în care un organ al statu​lui  a  dat  instrucțiuni  sau  a  furnizat 
modalitatea  în  temeiul  căreia  autorii  actelor  ilicite  au  acționat  sau  dacă  au  exercitat  controlul 
efectiv  față  de  acțiuni  în  timpul  cărora  actul  ilicit  a  avut  loc.  În acest caz, criteriul „​controlului
general” nu se apli​că deoarece este întins​ă prea mult​, ajungând la un pun​ct aproape de ruptură, 
legătura  care  trebuie  să  existe  între  comportamentul  organelor  de  Stat  și  răspunderea 
internațională. 
 
415.  Curtea  conchide  din  cele  de  mai  sus  că  actele  celor  care  au  comis  genocidul  de  la 
Srebrenica  nu  pot  fi  atribuite  Statului  pârât  potrivit  normele  dreptului  internațional  referitoare 
la  răspunderea  statelor:  astfel,  răspunderea  internațională  a  Statului  pârât  nu  este  angajată  în 
baza acestei preved​eri.

Prevenirea și pedepsirea genocidului

425.  Curtea  revine  la  cea  de-a  treia  și  ultima  întrebare  stabilită  în  p​aragraful 379 în cele ce
preced: Statul pârât a respectat obligatiile de preveni și de a reprima crima de genocid potrivit
Articolului I din Convenție?

438. Având în vedere influența de necontestat și a fa​ptului  că  dețineau informații, care
exp​rimau  cele  mai  serioase  îngrijorări, ​Autoritățile  Federale  I​ugoslave ar putea, pe propriul
teritoriul, în opinia Curții, depune toate eforturile în puterea lor, pentru a încerca  să  prevină 
evenimentele  tragice  care  se  conturau,  a  căror  amploare,  chiar  dacă  nu  putea  fi  prevăzută  cu 
certitudine,  putea  fi  cel  puțin  întrevăzută.​ Conducerea RFI și președintele Milosevic, înainte de
toate, erau pe deplin conștienți de climat​ul de ură profundă care a domnit între sârbii bosniaci și 
musulmanii  din  regiunea  Srebrenica.  Cu  toate  acestea,  Statul  pârât  nu  a  demonstrat  că  a  luat 
vreo  inițiativă  de  a  preveni  ceea  ce  s-a  întâmplat  sau a întreprins  orice  acțiune  din  partea  sa 
care  să prevină atrocitățile care au avut loc. ​În continuare, trebuie subliniat că organele statului 
pârât  nu  au  făcut  nimic  că  să  prevină  masacrul  de  la  Srebrenica,  susținând  ca  au  fost  fără 
putere  în  a opune un act de rezistență, care cu greu poate fi crezut dată fiind cunoscu​ta ​influență
pe care o aveau asupra Armatei Sârbilor Bosniaci.

[…]

449. Curții i  se  pare  suficient  pentru  a  stabili  că  Statul  pârât  și-a  încălcat  obligația  de  a 
coopera  pe  deplin  cu  Tribunalul  Internațional  pentru  Fosta  Yugoslavie. Acest eșec constitui​e  o 
încălcare  de  către  Statul  pârât  a  obligațiilor  sale  ca  parte  la  Acordul  de  la  Dayton,  cât  și  ca 
membru  al  Națiunilor  Unite,  precum  și  o  încălcare  a  Articolului  VI  din  Convenția  asupra 
genocidului.  Bineînțeles,  Curtea  nu  are  desigur,  competență​, de ​a  declara  că  Statul  pârât  a 
încălcat  orice  obligație,  altele  decât  cele  în  temeiul  Convenției. ​Dar,  așa  cum  Curtea  are 
competența  de  a  declara  o  încălcare  a  Articolului  VI,  în  măsura  în  care  obligă  statele  să 
coopereze  cu  “Tribunalele  penale  internaționale”,  Curtea  poate  găsi  în  acest  scop  că  cerințele 
pentru  existența  unei  astfel  de  încălcări  au  fost  întrunite.Una  dintre  aceste cerințe este că statul 
a  cărui  răspundere  este  în  discuție  trebuie  „să  fi  acceptat  jurisdictia​” „tribunalului penal
internațional”, astfel Curtea g​ăsește că Statul pârât a avut datoria să coopereze cu Tribunalul în 
conformitate  cu  instrumentele  juridice  internaționale  altele  decât  Convenția și a eșuat în
îndeplinirea acestei obligații. ​În  această  privință,  ​alegațiile Statului recla​mant  referitor  la 
încălcarea de către Statul ​pârât a Articolului VI și a Articolului I din Convenție trebuie admise.

4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului​. ​Cazul Ilaşcu şi alţii c. Republica Moldova şi 
Federaţia Rusă​ ​, ​Cererea nr. 48787/99, Hotărâre din 8 iulie 2004 
 
Situația de fapt

La  5  aprilie  1999,  Ilie  Ilaşcu  şi  încă  alţi  3  cetăţeni  ai  Republicii  Moldova  au  sesizat 
Curtea  Europeană  a  Drepturilor  Omului  cu  privire  la  încălcările  drepturilor  omului  rezultate din 
următoarea situaţie de fapt: 
Urmare  proclamării  în  1991  a  independenţei  „aşa-zisei”  Republici  Moldoveneşti 
Transnistrene  (RMT),  cei  patru  reclamanţi  au  fost  condamnaţi  de  o  instanţă  a  autoproclamatei 
RMT  şi  închişi.  Ilie  Ilaşcu  şi  ceilalţi  reclamanţi  au  invocat  încălcarea  următoarelor  drepturi  din 
Convenţia  Europeană  a  Drepturilor  Omului:  dreptul  la  un  proces  echitabil  (art.  6),  dreptul  de 
proprietate  (art.  1,  Protocolul  1),  interzicerea  tratamentelor  inumane  şi  degradante  (art.  3), 
protecţia  vieţii  private  (art.  8).  Ilie  Ilaşcu,  care  a  fost  condamnat  la  moarte,  a  invocat  şi  art.2  – 
dreptul  la  viaţă.  În  2001,  Ilie  Ilaşcu  a  dobândit  cetăţenia  română  şi,  ulterior,  a  fost  eliberat.  În 
2002 şi 2003, şi ceilalţi reclamanţi au dobândit cetăţenia română.  
Reclamanţii  au  susţinut  că  Republica  Moldova  este  responsabilă  de  aceste  încălcări 
pentru  că  nu  a  luat  toate  măsurile  necesare  pentru  a  le  împiedica.  De  asemenea,  reclamanţii  au 
susţinut  că  Federaţia  Rusă  este  de  asemenea  responsabilă  pentru  motivul  că  Transnistria  era,  ​de
facto​,  sub  controlul  Rusiei,  fapt  reieşit  din  faptul  că  trupele  ruse  şi  echipamentul  acestora  erau 
staţionate  în  Transnistria,  iar  Guvernul  Federaţiei  Ruse  a  furnizat  autoproclamatei  RMT  sprijin 
financiar şi logistic. 
În legătură cu relaţiile juridice aplicabile în speţă, Curtea a reţinut următoarele: 
La  21  octombrie  1994,  s-a  semnat  un  Acord  între  Federaţia  Rusă  şi  Republica  Moldova 
care  prevedea  obligaţia  Federaţiei  Ruse de a-şi retrage trupele din Transnistria în termen de 3 ani 
de  la  intrarea  în  vigoare.  În  1998,  Duma  de  stat  a  eliminat  proiectul  legii  de  ratificare  de  pe 
ordinea  de  zi.  La  20  martie  1998,  între  Federaţia  Rusă  şi  autoproclamata  RMT  s-a  semnat  un 
acord  privind  situaţia  armatei  a  14-a  rusă,  care  prevedea  că  retragerea  acesteia  va  avea  loc  cel 
târziu  la  31  decembrie  2002.  De asemenea, prin Declaraţia de la Istambul din 19 noiembrie 1999 
adoptată  în  cadrul  Reuniunii  la  Vârf  a  OSCE,  Rusia  s-a  angajat  să-şi  retragă  trupele  din 
Transnistria până la aceeaşi dată.  
Cu  privire  la  răspunderea  statelor  pentru  încălcările  comise,  părţile  au  susţinut 
următoarele: 
Republica  Moldova  a  susţinut  că  nu  este  răspunzătoare  pentru  că  ​de facto nu exer​cita 
jurisdicţia  asupra  teritoriului  RMT  şi  nu  avea  controlul  asupra  acestui  teritoriu.  Republica 
Moldova  a  susţinut  că  răspunderea  aparţine  Rusiei,  deoarece  staţionarea  trupelor  şi  sprijinul 
acordat RMT a împiedicat soluţionarea conflictului şi a situaţiei reclamanţilor. 
Federaţia  Rusă  a  susţinut  că  singurul guvern care exercită suveranitatea asupra RMT este 
cel  al  Republicii  Moldova  care  trebuie  să  fie  cel  responsabil  de  încălcările  comise.  Rusia  a 
susţinut că nu avea jurisdicţie asupra Transnistriei şi că trupele sale nu au intervenit în conflict, ci 
şi-au  asumat  numai  sarcini  de  menţinere  a  păcii,  cu  acordul  Republicii  Moldova.  Rusia  a  arătat 
că armata a 14-a a acţionat numai în autoapărare. 
România,  în  calitate  de stat intervenient, a susţinut ideea că un stat nu poate să-şi limiteze 
competenţa  prin  invocarea  faptului  că  nu  avea  jurisdicţie  în  fapt  asupra  unui  teritoriu  şi  că 
Republica  Moldova  trebuia  să  dovedească  faptul  că  a  făcut  toate  eforturile  necesare  pentru 
soluţionarea  situaţiei  reclamanţilor.  De  asemenea,  România  a  susţinut  că  Rusia  a  contribuit  la 
crearea  forţelor  transnistrene, că Rusia exercita influenţă politică asupra organelor de la Tiraspol, 
ceea ce a condus la evitarea soluţionării conflictului şi a situaţiei reclamanţilor.  
 

Principalele elemente
300.  Guvernul  Republicii  Moldova  a  declarat  că  reclamanţii  nu  se  aflau  la  momentul  desfăşurării 
evenimentelor  respective  şi  nu  se  află  nici  în  prezent  sub  jurisdicţia  ​de facto ​a  Republicii  Moldova;  de 
aceea cererea este incompatibilă ​ratione personae ​cu prevederile Convenţiei.  
În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane 
aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional, 
jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate 
teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile sale 
statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în care un 
stat nu controlează în mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real jurisdicţia 
sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi „teritoriu” nu pot fi 
suprapuse. 
 
310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:  
„Înaltele  Părţi  Contractante  recunosc  oricărei  persoane  aflate  sub  jurisdicţia  lor  drepturile  şi  libertăţile 
definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”  
 
311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor şi 
libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor. 
 
312. […] ​Din  punct  de  vedere  al  dreptului  internaţional  public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” din 
articolul  1  al  Convenţiei  trebuie  să  fie  înţeleasă ca semnificând că competenţa jurisdicţională a unui stat 
este  în  primul  rând  teritorială  (a  se  vedea  decizia  ​Bankovic, ​citată  mai  sus,  §  59),  dar,  de  asemenea, că 
jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe întreg teritoriul statului.  
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este 
împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei 
ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv (a se 
vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi ​Cyprus
v. Turkey ​[GC], citată mai sus, §§ 76–80, şi decizia ​Bankovic, ​menţionată mai sus, §§ 70-71), unor 
acţiuni de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină instaurarea unui regim 
separatist pe teritoriul statului în cauză. 
 
314.  Mai  mult,  Curtea  observă  că,  deşi  în  cauza  Bankovic  şi  alţii  (citată  mai  sus,  §  80)  ea  a  accentuat 
preponderenţa  principiului teritorial la aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de asemenea, că conceptul 
de  „jurisdicţie”  în  sensul  articolului  1  al  Convenţiei  nu  este  în  mod  necesar limitat la teritoriul naţional 
al  Înaltelor  Părţi  Contractante  (a se vedea ​Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), ​hotărâre din 18 decembrie 
1996, ​Reports of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–2235, § 52).

Curtea  a  acceptat  faptul  că,  în  circumstanţe  excepţionale,  acţiunile  Statelor  Contractante  care  sunt 
înfăptuite  sau  produc  efecte  în  afara  teritoriului  lor  pot  constitui  o exercitare de către state a jurisdicţiei 
lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.  
Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitatea unui Stat Contractant poate 
fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul 
efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o 
asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea 
unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul 
unei administraţii locale subordonate (​ibid.).
315.  Nu  este  necesar  de  a  determina  dacă  o  Parte  Contractantă  exercită  de  fapt  un  control  detaliat 
asupra  politicilor  şi  faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece 
chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (a se vedea 
Loizidou (fondul cauzei)​, citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).  
316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui teritoriu din afara teritoriului său 
naţional, responsabilitatea sa nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat aflaţi 
pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale care supravieţuieşte acolo datorită 
susţinerii militare sau de alt gen din partea statului respectiv (a se vedea ​Cyprus v. Turkey [GC], citat
mai sus, § 77).

318.  În  plus,  aprobarea  formală  sau  tacită  a  acţiunilor  persoanelor  particulare  care  violează drepturile 
garantate  de  Convenţie  ale  altor  persoane  care  se  află  sub  jurisdicţia  unui  Stat  Contractant,  de  către 
autorităţile  acestuia,  poate  angaja  responsabilitatea  acestui  stat  conform  Convenţiei  (a  se vedea ​Cyprus
v. Turkey, ​citat  mai  sus,  §  81).  Acest  lucru  este  valabil  cu  atât  mai  mult  în  cazul  recunoaşterii  de  către 
statul în cauză a acţiunilor autorităţilor autoproclamate nerecunoscute de comunitatea internaţională. 
 
330.  În  baza  tuturor  materialelor  aflate  în  posesia  sa,  Curtea  consideră  că  Guvernul  Moldovei,  unicul 
guvern  legitim  al  Republicii  Moldova  conform  dreptului  internaţional,  nu-şi  exercită  autoritatea  asupra 
unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „RMN”. 
 
353.  Guvernul  rus  a  declarat  că  faptele  invocate  de către reclamanţi nu cad sub „jurisdicţia” Federaţiei 
Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei. 
 
382.  În  lumina  tuturor  acestor  circumstanţe,  Curtea  consideră  că  responsabilitatea  Federaţiei Ruse este 
angajată  în  ceea  ce  priveşte  faptele  ilegale  comise  de  separatiştii  transnistreni,  luând  în  consideraţie 
susţinerea  politică  şi  militară  oferită  de  aceasta  pentru  instaurarea unui regim separatist şi participarea 
militarilor  săi  la  luptele  care  au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse au contribuit atât 
militar,  cât  şi  politic  la  crearea  regimului  separatist  în  regiunea  transnistreană,  care  este  o  parte 
integrantă a Republicii Mo​ldova.
În  continuare,  Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Federaţia 
Rusă  a  continuat  să  acorde  sprijin  militar,  politic  şi  economic  regimului  transnistrean  (a  se  vedea 
paragrafele  111-116  de  mai  sus),  permiţându-i  astfel  acestuia  să  supravieţuiască  şi  să  se  consolideze 
pentru a obţine o anumită autonomie faţă de Moldova. 
 
 
 
5. ​Cazul  privind  personalul  diplomatic  şi  consular  al  Statelor  Unite  ale  Americii  la 
Teheran​, (S.U.A. c. Iran), ​ICJ Reports, 1980, p. 3;

Situația de fapt

În  contextul  revoluţiei  islamice  din  Iran,  la  4  noiembrie  1979  a  avut  loc  un  atac  armat 
asupra Ambasadei S.U.A. din Teheran, condus de organizaţia „Studenţilor Musulmani susţinători 
ai  Politicii  Imam-ului”.  Localurile  misiunii  au  fost  sechestrate,  iar  membrii  personalului 
diplomatic  şi  consular  au  fost  luaţi  ostatici.  Atacuri  similare  s-au  produs  împotriva  consulatelor 
americane  din  Tabriz  şi  Shiraz.  În  ziua  atacului,  autorităţile  guvernului  revoluţionar  nu  au  luat 
nici o măsură pentru a​ preveni atacul împotriva Ambasadei S.U.A.
 Ulterior  datei  de  4  noiembrie,  autorităţile  iraniene  au  emis  declaraţii  prin  care  aprobau 
actele  studenţilor  islamişti.  Însuşi  Ayatollah-ul  Khomeini  a  aprobat  această  acţiune,  arătând  că 
Ambasada  era  un  „centru  de  spionaj”  şi  că  membrii  personalului  diplomatic  vor  rămâne  „sub 
arest” atât timp cât va fi necesar.
La  29  noiembrie  1979,  S.U.A.  a  introdus  o  cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, 
prin care se solicita: 
 
1) Republica  Islamică  Iran  să  fie  declarată  răspunzătoare  pentru  actele  întreprinse 
împotriva  Ambasadei  S.U.A.,  a  consulatelor  şi  a  personalului  acestora,  care  încalcă 
regulile  generale  ale  dreptului  internaţional,  precum  şi  dispoziţiile  Convenţiei  de  la 
Viena  privind  relaţiile  diplomatice referitoare la inviolabilitatea localurilor misiunii şi 
a personalului diplomatic. 
2) Repararea prejudiciului prin: încetarea acţiunii şi plata unei compensări materiale. 
 
În  replică,  Iranul  a  arătat  că  statul  nu  poate  fi  ţinut  responsabil  pentru  actele  unor  persoane 
private  (organizaţia  studenţească).  În  acelaşi  timp,  Iranul a arătat că, în orice caz, actele ar fi fost 
justificate prin existenţa unor „circumstanţe excepţionale”.  
 
Principalele elemente

Prima fază 
 
57. Prima dintre aceste faze  acoperă atacul armat asupra Ambasadei Statelor Unite la Teheran, 
efecuat  de  către  studentii  islamişti  la  data  de 4 noiembrie 1979, patrunderea în incinta misiunii, 
luarea  ca  ostatici  a  personalului  ambasadei,  rechizitionarea  bunurilor  şi  arhivelor misiunii, cât 
şi  conduita  autorităţilor  iraniene  cu  privire  la  această  situaţie.  Atacul  şi  pătrunderea  în  incinta 
misiunii,  a  fost  o  operaţiune  care  a  durat  aproximativ  3  ore,  fără  ca  forţele  de  ordine,  unităţile 
militare  sau  oficiali  iranieni,  să  intervină  pentru  a  opri  sau  a  încerca  să  oprească  atacatorii  în 
a-si duce la bun sfârşit planul. 
 
58. ​Nu  există  nici  un  indiciu  ​cum ​că  militanţii islamişti, în executarea atacului, s-au comportant 
ca  fiind  agenţi  ai  statului  sau  ca  având  autoritatea te stat. Conduita ​lor  în  desfăşurarea 
operaţiunii nu poate fi aşadar atribuită​ statului Iranian.

61. Concluzia la care a ajuns Curtea, analizând atacul asupra Ambasadei SUA din Teheran  şi 
evenimentele subsecvente, adică atacurile asupra consulatelor din ​Tabriz and Shiraz, din ziua de
5 noiembrie 1979,   a  fost  că  deşi  aceste  acte  nu sunt direct ​imputabile  statului  Iranian  nu 
înseamnă,  că  acesta,  este  scutit  de  orice  răspundere  în  legătură  cu  ​actele ​respective,  având  în 
vedere  că  acesta  nu  si-a  îndeplinit  obligaţiile  rezultate  din  Convenţiile  de  la  Viena  asupra 
relaţiilor  diplomatice.  şi  consulare  (  1961,  1963).  Conform  prevederilor  conţinu​te de acestea,
Iranul  avea  obligaţia  fermă  de  a  lua  toate  măsurile  necesare  asigurării  protecţia  sediului 
Ambasadei  Statelor  Unite  la  Teheran,  precum  şi  a  personalului,  arhivelor,  mijloacelor  de 
comunicaţie cât şi asigurarea libertăţii de mişcare a diplomaţilor americani. 
68. ​Aşadar,  Curtea  conchide  că,  în  legătură  cu  evenimentele  desfăşurate  în  zilele  de  4-5 
noiembrie 1979, autorităţile iraniene​:
a. erau pe deplin ​conştiente  de  obligaţiile  asumate  la  nivel  internaţional  de  a  lua  măsurile 
necesare  pentru  protejarea  a  sediului  ambasadei  Statelor Unite la Teheran cât şi a personalului 
diplomatic şi consular american​, împotriva unui atac.
b. ​erau  pe  deplin  conştiente,  ca  urmare a cererii de ajutor venite din partea ambasadei Statelor
Unite, de necesitatea de a interveni pentru a protejarea sediului misiunii diplomatice
c. dispuneau de mijloacele necesare intervenţiei 
d. ​au omis să îşi respecte obligaţiile asumate​.

Faza a doua
Se va observa c​ă  dacă  în  faza  I,  fapta  autorităților  iraniene  era  omisiunea  de  a  asigura 
inviolabilitatea  ambasadei,  în  faza  a  doua  fapta  devine  însăși  comiterea  atacul,  cazul  de 
imputabilitate  fiind  conduita  confirmată  și  asumată  de  stat  ca  fiind  a  sa  proprie  ​– în prezent
articolul 11 din Proiectul de articole al CDI.

71. În orice caz, ​autorităţile  ​militare, ​poliţieneşti  şi religioase iraniene şi-au exprimat, aproape 

imediat,  solidaritatea  cu  acţiunile  grupului  de  studenţi  islamişti.  Sprijin  pentru  atacul  ​asupra
Ambasadei SUA ​a  venit inclusiv din partea Ayatolahului Khomeni, acesta declarând că acţiunile 
militanţilor islamişti sunt în ase​ntimentul oficialilor iranieni.

74. ​Aprobarea acordată acestor acţiuni de către Ayatollah Khomeini ş​i alte organe ale statului
iranian ​ şi​ decizia de a le perpetua, au condus la transformarea acestora în acte ale acestui stat​. 
Militanţii islamişti , au devenit ulterior agenţi ai statului irani​an,​ acesta devenind astfel 
responsabil la nivel internaţional pentru conduita acest​ora [ ... ].

6. Cazul privind incidentul ​Rainbow Warrior, ​Sentin​ţa arbitrală din 30 aprilie 1990 
Noua Zeelandă c. Franţa​ ​(RIAA, VOLUME XX pp. 215-284)

Situația de fapt

La 10 iulie 1985, vasul ​Raibow Warrior​,  sub  pavilionul  unui  stat  terţ,  s-a  scufundat  în 
portul  Auckland  din  Noua  Zeelandă  ca  urmare  a  detonării  a  două  dispozitive  explozive.  Cele 
două  dispozitive  fuseseră  amplasate,  la  instrucţiunile  Direcţiei  Generală  Securitate  Externă  din 
Franţa,  de  doi  ofiţeri  francezi  sub acoperire, Alain Mafart şi Dominique Prieur. Acţiunile Franţei 
aveau  loc  în  contextul  în  care  vasul  aparţinea  organizaţiei  Greenpeace  şi  era  utilizat  pentru 
proteste faţă de experienţele nucleare franceze în Pacific.  
Franţa  a  recunoscut implicarea în atacuri şi şi-a asumat răspunderea faţă de acestea. Noua 
Zeelandă  a  arestat pe cei doi ofiţeri francezi, a declanşat un proces penal împotriva acestora şi i-a 
condamnat la câte 10 ani închisoare. 
Cele  două  state  au  supus  diferendul  privind  situaţia  celor  doi  ofiţeri  arbitrajului 
Secretarului  General  al  ONU,  care  în  sentinţa  sa  din  6  iulie  1986  a  recunoscut  răspunderea 
Franţei,  a  reglementat  compensarea  şi,  în  ceea  ce  priveşte  situaţia  celor  doi  ofiţeri,  a  decis 
următoarele: 
 - Noua  Zeelandă  va  preda  cei  doi ofiţeri către autorităţile militare franceze. Aceştia 
vor  fi  transferaţi  imediat  într-o  bază  militară franceză pe o insulă izolată din afara 
Europei, pentru o perioadă de trei ani; 
- Cei  doi  ofiţeri  nu  vor  putea  părăsi  insula  pentru  nici  un  motiv,  cu  excepţia 
acordului  celor  două  guverne.  Ei  vor  fi  izolaţi,  nu li se va permite contactul decât 
cu rude apropiate şi nu li se va permite​ contactul cu presa.
Cele  două  state  au  confirmat  această  decizie  a Secretarului General ONU printr-un acord 
prin  schimb  de scrisori, la 9 iulie 1986. Cei doi ofiţeri au fost transferaţi în baza militară franceză 
de pe insula Hao din Polinezia Franceză la ​23 iulie 1986.
La  7  decembrie  1987,  Ministerul  Apărării  din  Franţa  a  luat  cunoştinţă de faptul că starea 
de  sănătate  a  maiorului  Mafart  s-a  înrăutăţit,  acuzând  dureri  abdominale.  Un  medic din Franţa a 
fost  trimis,  care  a  propus  transferarea  la  Paris  pentru  investigaţii.  La  11  decembrie  Franţa  a 
solicitat  Noii  Zeelande  acordul  pentru  transferarea  la  Paris  a  maiorului  Mafart,  arătând  că 
singurul  zbor  către  Franţa  este  în  dimineaţa  zilei  de  13  decembrie.  Noua  Zeelandă  a  răspuns, 
după  4  ore,  arătând  că  este  necesar  ca  un  medic  neo-zeelandez  să-l  examineze  pe  Mafart, 
propunând  ca  un  avion  militar  să  transporte  acest  medic  pe  insula  Hao.  Franţa  a  răspuns  că  nu 
permite  aterizarea  avioanelor  străine  în  baza  militară.  Noua  Zeelandă  a  oferit  alternativa  ca 
medicul  să  fie  transportat  până  în  Tahiti,  de  unde  să  fie  preluat  de  un  avion  francez.  Franţa  a 
arătat  că  această  procedură  ar dura prea mult şi strarea de sănătate a maiorului Mafart nu permite 
întârziere,  motiv  pentru  care  la  13  decembrie  a  fost  dus  la  Paris,  propunând  ca  un  medic 
neo-zeelandez  .  Investigaţiile  medicale  au  durat  până  la  12  februarie,  însă  nu  a  fost  nevoie  de 
intervenţie  chirurgicală  şi  starea  lui  Mafart  s-a  îmbunătăţit  natural.  Noua  Zeelandă  a  trimis  un 
medic,  care  a  recunoscut  că  se  impuneau  investigaţii  care  nu  puteau  fi  efectuate  în  insula  Hao, 
dar că investigaţiile au durat prea mult.  
La  3  mai  1988  Franţa  a  informat  Noua  Zeelandă  cu  privire  la  faptul  că  doamna 
Dominique  Prieur  este  însărcinată  şi  sarcina comportă riscuri, având în vedere că avea 39 de ani, 
solicitând  acordul  pentru  transferarea  ei  la  Paris.  Noua  Zeelandă  a  propus,  de  asemenea, 
aranjamente  pentru  consultarea  acesteia  de  către  un  medic  neo-zeelandez.  Franţa  a  informat  că 
un  nou  eveniment  urgent  a  apărut,  legat  de  faptul  că  tatăl  doamnei  Prieur  suferea  de  cancer  şi 
putea  muri,  motiv  pentru  care  la  11  mai  1988  Dominique  Prieur  a  fost transferată la Paris. Tatăl 
ei a murit la 16 mai, iar copilul s-a născut în condiţii bune în decembrie. 
Noua  Zeelandă  a  iniţiat  procedura  arbitrală  prevăzută  în  sentinţa  Secretarului  General 
ONU,  arătând  că  Franţa  a  încălcat  prevederile  sentinţei  şi  ale  acordului  prin  schimb  de  note. 
Franţa  a  invocat  dreptul  răspunderii  statelor,  invocând  forţa  majoră,  starea de primejdie şi starea 
de necesitate.  
 
Principalele elemente

Forța m​ajoră 
 
77. [ ... ]  În  lumina  acestor  prevederi,  există mai multe motive pentru a nu aplica excepţia forţei 
majore  în  acest  caz.  Aşa  cum s-a subliniat în raportul Comisiei de Drept Internaţional, Articolul 
31  se  referă  „  la  situaţia  cu  care  se  confruntă  subiectul  de  drept  care  întreprinde  acţiunea  şi 
care  îl  determină,  împotriva  voinţei  sale,  să  acţioneze  într-o  manieră  care  nu  este  conformă  cu 
obligaţiile  asumate  de  acesta  la  nivel  internaţional​” ​(YbkILC, 1979, vol. II, para. 2, p. 122,
sublinierea noastra). ​Excepţia  de  ​for​ţă  major​ă „ ​este  în  general  invocată  pentru  a  justifica  o 
acţiune  involuntară,  sau  cel  puţin  lipsită  de  intenţie​” ​şi  presupune  existenţa  unui  ​“ ​forţe 
irezistibile  sau  a  unui  eveniment  neprevăzut,  dincolo  de  ​controlul statului, care ar face
materialmente  imposibilă îndeplinirea ​obligaţiilor  în  circumstanţele date​” deoarece, “nici unui
stat​ nu îi se poate cere o conduită ce vizează imposibilul ​”.

Starea de primejdie

78[ ... ] ​proiectul  face  o  distincţie  clară între temeiul avut în vede​re  de  articolul 32 şi doctrina 
privind  starea  de  necesitate,  promovată  în  cuprinsul  articolului  33.  Conform  articolului  32,  la 
starea  de  primejdie,  esenţial  este  existenţa  unei  situaţii  de  necesitate  în  care  se  află  fie  agentul 
statului,  fie  o  persoană  care  se  afla  sub  protecţia  acestuia,  nicidecum  statul  însuşi​. ​Pe  de  altă 
parte, articolul 33, ce ar putea fi invocat pentru a autoriza ​un  stat  să  întreprindă  un  fapt  ilicit 
invocând  starea  de  necesitate,  se  referă  la  situaţiile  în  care  aceasta  acţiune  este  întreprinsă  ca 
singura modalitatea de a salva interesul vital al statului însuși faţă de un pericol grav şi iminent,
Această  distincţie  între  cele  două  temeiuri  justifică  acceptarea  generală  ​a articolului 32,  şi  în 
acelaşi  timp,  subliniază  caracterul  controversat ​ale  propunerilor  conţinute  în articolul 33,
privind starea de necesitate.

Prin urmare, întrebarea care se pune este​ de a determina dacă circumstanţ​ele

s​tării  de  primejdie  ​atunci când avem ​într-o  situaţie  de  urgenţă  extremă  care  implică 
consideraţii  elementare  de  natură  umanitară  ce  afectează  agenţii  statului​, poate  să exclude
caracterul illicit al unui fapt al statului

79. ​În  conformitate  cu  consideraţ​iile juridice anterioare, trei ​condiţ​ii ar fi necesare pe​ntru  a 
justifica conduita Franţ​ei ​în ceea ce priveşte Maiorul Mafart şi căpitanul Prieur: 
 
1)  existenţa  unor  circumstanţe  excepţi​ onale de ​urgenţă  extremă ​care  implică  consideraţ​ii
medicale  de  bază  sau  de  altă  natură,  cu  condiţia ca o recunoaştere promptă a existenţ​ei acestor 
circumstanţe excepţionale să fie ulterior acceptată de cealaltă parte sau​ clar demonstrat​ă​.

2) restabilirea si​tuaţiei  iniţ​iale în conformitate cu aranjamentul din  Hao,  de  îndată ce motivele
invocate pentru a justifica repatrierea au​ dispărut. 
 
3) depunere​a  unor  diligenţe  cu  bună  credinţă  în  încercarea  de  a  obţine  aprobarea  Noii
Zeelande în conformitate cu Acordul din 1986.

82  [..]  Dimpotrivă,  conform  primului  raport  înaintat  de  către  dr.  Croxton  la  data  de  14 
d​ecembrie 1987, maiorul Mafart “​trebuia  supus  unei  investigaţii amănunţite, lucru imposib​il de
realizat în Hao​”  iar  răspunsul  la  întrebarea  dacă  evacuarea  de  urgenţă  era  necesară  a  fost 
echivoc.  Aparent,  acesta  face  presupunerea  că  singurul  motiv  întemeiat  pentru  evacuarea 
maiorului  Marfat  ar  fi  fost  dat  de  necesitatea  ca  acesta  să  primescă  îngrijiri  medicale,  lucru 
neadevărat  de  altfel.  Totodată,  autorul  distinge  între  evacuarea  de  urgenţă  şi  evacuarea 
planificată  urgentă,  pentru a oferi o justificare evacuării medicale întreprinse în cazul maiorului 
Marfat. 
 
88[..] Tribunalul
- În majoritate decide  că  Republica  Franceză  nu  ş​i-a ​încălcat  obligaţiile  asumate  faţă  de 
Noua Zeelendă prin evacuarea maiorului Marfat de pe insulă, la 13 decembrie 1987 
- Decide  că  Franţa  şi-a  încălcat  vădit  obligaţiile  internaţionale  asumate  atunci  când  a 
omis  să-i  ordone  maiorului  Marfat  să  se  întoarcă  pe  insula  Hao  începând  cu data de 12 
februarie 1988. 

93.  Faptele  mai  sus  menţionate,  pe  care  părţile  nu le dispută, arată că Noua Zeelandă nu s-ar fi 

opus  plecării  Capitanului  Prieur  dacă  acest  lucru  ar  fi  fost  pe  deplin  justificat  de  îngrijirile 
medicale  de  care  aceasta  ar  fi  avut  nevoie. Totodată, ele dezvăluie întelegerea la care au ajuns 
cele  două  ţări  ca  doamna  Prieur  să  fie  consultată  de  către  Dr​. Brenner, ​cetăţean neozeelandez, 
înainte ca acesta să părăsească insul​a.

93.  Pe  de  altă  parte,  la  data  de  5  mai  Guvernul  Francez  a  hotărât  să  pună  Nouua  Zeelanda  în 
faţa  faptului  împlinit  cu  privire  permisiunea  acordată  Capitanului  ​Prieur  de  a  se  reîntoarce  în 
Franţa pentru a-si vizita tatăl grav bolnav. 
 
 
 
7. ​Cazul  privind fabricile de celuloză pe fluvial Uruguay​, (Argentina c. Uruguay)​, Hotărâre 
din 20 aprilie 2010 ​(ICJ Reports, 2010, p. 14)

Situația de fapt

La  4  mai  2006,  Argentina  a  introdus  o  cerere  în  faţa  Curţii Internaţionale de Justiţie prin 

care  solicita  constatarea  încălcării  de  către  Uruguay  a prevederilor Statutului Fluviului Uruguay, 
semnat  la  26  februarie  1975.  Baza  competenţei Curţii era clauza compromisorie reglementată de 
Statutul Fluviului Uruguay (în continuare „Statut”).  
În  2002  şi  2003,  Uruguay  a  autorizat  construirea  a  două  fabrici  de  celuloză  pe  malul 
fluviului  Uruguay  (frontiera  comună  între  cele  două  state):  uzina  ENCE  (investiţie  spaniolă)  şi 
uzina  Botnia  (investiţie  finlandeză).  Uzina  ENCE  nu  a  fost  finalizată,  însă  uzina  Botnia 
funcţionează din 9 noiembrie 2007.  
Articolele  7-12  din  Statut  prevăd  crearea  „Comisiei  Administrative  a  Râului  Uruguay” 
(CARU),  compusă  din  reprezentanţii  ambelor  părţi.  Statutul  prevede  obligaţia  părţilor  de  a 
notifica ​către  CARU  orice  proiect  şi  de  a  ​transmite  către  CARU  planurile  detaliate  ale 
proiectului​.
În  ambele  cazuri,  deşi  CARU  a  cerut  acest  lucru,  Uruguay  nu  a  notificat  proiectele  şi 
planurile  acestora.  Uruguay  a  justificat  lipsa  notificării prin faptul că prin minuta („Înţelegerea”) 
semnată  cu  ocazia  întâlnirii  miniştrilor  afacerilor  externe  ale  celor  două  state  din  2.03.2004  s-a 
convenit continuarea negocierilor. 
Statutul prevedea obl​igaţii procedurale (art. 7-12) şi obligaţii substanţiale: 
- utilizarea optimă şi raţională a fluviului; 
 - utilizarea solului şi pădurilor astfel încât să nu fie afectată calitatea apei şi aerului (art. 
35) 
- obligaţia  coordonării  eforturilor  în  vederea evitării modificărilor echilibrului ecologic 
(art. 36) 
- obligaţia de a preveni poluarea şi de a conserva mediul acvatic (art. 41) 
Părţile  au  administrat  probe,  prin  experţi,  în  sensul  încălcării  sau neîncălcării obligaţiilor 
substanţiale (în mod practic – poluarea apei de către uzina Botnia).  
Argentina  a  susţinut  că  între  obligaţiile  procedurale  şi  cele  substanţiale  există  o  legătură 
strânsă,  motiv  pentru  care  încălcarea  obligaţiilor  procedurale  atrage  în  mod  automat  încălcarea 
obligaţiilor substanţiale. 
De asemenea​,  Argentina  a  susţinut  că  obligaţia  de  prevenire  a  poluării  determină 
modificarea  ​sarcinii probei​,  în  sensul  că  este  datoria  Uruguay-ului  să  demonstreze  că  a luat toate 
măsurile pentru a preveni. 
Argentina  a  solicitat,  totodată,  stabilirea  răspunderii  internaţionale  a  Uruguay-ului  şi 
repararea prejudiciului prin ​revenirea la situaţia anterioară încălcării. 
 
Principalele elemente

Oligaţ​iile procedurale

158. ​După  ce  a  stabilit  că  statul  Uruguay  a  încălcat  obligaţ​iile procedurale  de  a  informa, 
notifica  şi  negocia  în  măsura  şi  pentru  motivele  arătate  mai  sus,  Curtea  îşi  va  îndrepta  atenţia 
asupra  modului  în  care  acesta  şi-a  îndeplinit  obligaţiil​e substanțiale ​prevăzute  în  Statutul  din 
1975. 
 
Obligațiile substanțiale

162.  Pentru  început,  Curtea  consider  că,  în  conformitate  cu  principiul  bine  stabilit  onus 
probandi  incumbit  actori,  este  datoria  unei  părți  care  susține  anumite  fapte  să  stabilească 
existența acelor fapte.  
 
164. ​În  ceea  ce  priveşte  argumentele  invocate  de  Argentina  cu  privire  la  inversarea  sarcinei 
probei  şi  a  existenţei  pentru  fiecare  parte  a  unei  răspunderi  egale  conform  Statutul  din  1975, 
Curtea  consideră  că deşi o abordare precaută ar putea fi relevantă în interpretarea şi aplicarea 
prevederilor  Statutului  din  1975,  acest  lucru  nu  ar  duce la inversarea sarcinii probei. Totodată, 
Curtea  opinează  că  nimic  din  conţinutul  Statutului  din  1975  nu  plasează sarcina probei
ambelor părţi în mod egal. 
 
204​.  În  acest  sens  obligaţia  de  a  preteja  şi conserva, conform Articolului 41 (a)​, aceasta trebuie 
interpretată  în  lumina  unei  practici,  la  care  au  aderat  tot  mai  multe  state  recent,  referitoare  la 
exista  unei  obligaţii  în dreptul internaţional de a face un studiu de impact cu privire la riscul ca 
o  activitatea  industrială  determinată  să  aibă  un  impact  transfrontalier  negativ  asupra  unor 
resurse  partajate.  Mai  mult,  obligaţia  de  diligență (due diligence)​,  şi  îndatoririle  de  a 
supravegea  şi  preveni  pe  care  acesta  le  implică,  ar  trebui  considerte  ca  neîndeplinite  dacă  un 
stat  ce  desfăşoară  lucrări  ce  pot  afecta  cursul  şi  calitatea  apei  unui  rău,  nu  face  un  studiu  de 
impact de mediu.  
 
265. ​Din argumentele prezentate mai sus nu rezu​ltă  dovezi  concludente  ​pentru  a  arăta  că 
Uruguay  nu  ar  fi  acţionat  cu  ​cu un grad sufficient de  diligență  (due diligence) ​sau  că, 
devărsarea  unor  ​s​ubstanțe  de  către  ​uzina Orion (Botnia ) ar fi ​au  avut  efecte  vătămătoare  sau 
ar  fi  cauzat  prejudicii  biotopului,  calităţii  apei sau echilibrului ecologic al râului​,  având  în 
vedere  că  acesta  a  început  lucrăril​e de-abia în noimebrie 2007. Prin urmare​,  pe  baza  probele 
prezentate, Curtea conchide că Uruguay nu are încălcat obligaţiile sale​.

Repararea prejudiciului

272. Curtea, care ​nu  are  pe  rolul  său ​o  cerere  de  despăgubire în temeiul regimului
responsabilităţii  internaţionale  a  statului în absen​ţa  unui  ​act ilicit, nu ​consideră necesar a
stabili ​dacă  articolele  42  ş​i 43 din Statutul din 1975 prevăd  un ast​fel de regim​. Totuşi, nu poate
fi ​dedus  din  conţinutul  acestor  articole,care  se  referă  ​în mod specific ​la cazurile de poluare , că 
scopul sau efectul lor este acela de a evita ​orice  formă de repara​ţ​ie, alta decât compensarea
pentru pentru prejudiciile su​ferite  ca  urmare  a  încălcălcării ​obliga​ţiilor de natură procedurală
în temeiul Statutului din 1975.

273. Curtea reaminte​şte  că în dreptul interna​ţ​ional cutumiar   repunerea  în  situaţia  anterioară 
săvărşirii  faptulu​i ilicit este o ​formă  de  reparaţ​ie a prejudiciu cauzat. Curtea reaminte​şte  de 
asemenea,  că,  în  cazul  în  care  restituirea  este  imposibilă  sau  implică  o  povară  total 
disproporţionată  faţă  beneficial  care  decurg​e din aceasta, repararea prejudic​iului  ia  forma 
compensaţie sau satisfacţ​iei, sau ambelor.

275. Astfel,  aşa  cum  a subliniat Curtea (a se vedea punctele 154-157 de mai sus), obliga​ţ​iile
procedurale în baza Statutului din 1975, nu interzic construi​rea  de  către  Uruguay  a  ​uzinei
(Botnia) Orion, în lipsa consim​ţământului  ​Arge​ntinei,  după  ​expirarea perioadei pentru
negocieri. Curtea a observat, totu​şi,  că  această construc​ţie  a  Uzinei a început înainte ca
negocieri​le  să  fi  ajuns  la  final  încălcând astfel ​obligaţiile procedurale prevăzute în Statutul din 
1975.  În  plus,  ​Curtea a apreciat pe baza dovezilor prezentate, ​că  ​func​ţ​ionarea uzinei ​Orion 
(Botnia)  nu  a  dus  la  încălcarea  obligaţ​iilor pe fond stabilite prin Statutul din1975 (punctele
180, 189 ​ş​i 265 de mai sus). Cum statului Uruguay ​nu  nu  ia  fost  interzisă continuarea
construc​ţ​iei ​şi  exploatării uzinei Orion (Botnia)  după  expirarea  perioadei  de  negociere  ş​i cum
acesta nu   a  încălcat  nici  o  obligaţie  pe  fond,  a  ​dispune desfiin​ţ​area uzinei în funcțiune nu
constituie, în opinia Cur​ţii, un remediu adecvat pentru încălcarea obligaţ​iilor procedurale.

276.   Fiindcă  ​Uruguayul  nu  a  încălcat  obligaţiile  pe fond asumate prin Statutul din 1975,
Curtea nu poate, pentru acelea​ş​i motive​,  să  admită  cerere​a  Argentina  în  ceea  ce  priveşte 
repararea  pretinselor  prejudicii  suferite  de  către  anumite  sectoa​re ale economiei, în ​special 
turismul şi agricultura​.
8. Cazul privind topitoria Trail Smelter​, Sentință arbitrală din 11 martie 1941 (SUA c. 
Canada) ​(RIAA, VOLUME III pp. 1905-1982);

Situația de fapt

Topitoria  Trail  Smelter  funcţiona  pe  teritoriul  Canadei,  în  proximitatea  graniţei  cu SUA. 
Unii  cetăţeni americani au sesizat guvernul SUA cu privire la faptul că, datorită emisiilor de oxid 
de  plumb  ale  topitoriei  Trail  Smelter,  pe  care  curenţii  de  aer  le  transportau  pe  teritoriul  SUA, 
culturile  agricole  ale  acestora  au  fost  compromise  în  mod  repetat,  cauzând impor​tante prejudicii
materiale.
Guvernul  SUA  a  solicitat  Canadei  să interzică funcţionarea fabricii. Canada a replicat că, 
în  conformitate  cu  regulile  generale  ale  dreptului  internaţional,  fiecare  stat  este  suveran  asupra 
teritoriului  său  şi  atât  timp  cât  topitoria  funcţionează  pe  teritoriul  Canadei,  nu  există  nici  un 
motiv pentru interzicerea funcţionării acesteia. 
Cele  două  state  au  convenit,  în  1941,  să  supună  litigiul  unui  tribunal  arbitral,  care  să 
decidă  în  conformitate  cu  regulile  generale  ale  dreptului  internaţional.  Intre  cele  două  state  nu 
exista  nici  un  tratat  internaţional pe această temă. De asemenea, nu se consemnase existenţa unei 
practici a statelor în materie care să conducă la formarea unei cutume.  
 
Principalele elemente
Acest  caz  fundamentează  pentru  prima  dată  principiul  diligenței  (​due dilligence​) – elementele
subliniate. Dezvoltarea ​acestui  principiu  a  stat  la  baza  apariției  răspunderii  pentru  activități 
neinterzise de dreptul internațional.  
 
Prima  problemă  care  se  pune  este  dacă  ar  trebui  să  se  răspundă  la  întrebare pe baza dreptului 
intern  al  Statelor  Unite  ​sau ​în  baza  dreptului  internaţional​. Tribunalul, ​constată  ​totu​ş​i, ​că 
această  chestiune  nu  trebuie  să  fie  rezolvată  prim  prisma  legislaţiei  interne  a Statele Unite
deoarece  prevederile  conţinute  de  acesta  ​referitor la drepturile cvasi-suverane ale statelor
Uniunii, în materie de poluare atmosferică​, d​eşi mai bine conturate, sunt per ansamblu conforme 
cu regulile generale ale dreptului interna​ţ​ional.

Profesor​ul  Eagleton  consideră  în  lucrarea  sa (Responsabilitatea statelor în dreptul

interna​ţ​ional, 1928, p. 80)  că  :  "Un  stat  are ​obligaţia  ​de a proteja în orice moment alte state
împotriva ​actele  prejudiciabile  săvârşite de către persoane fizice  aflate sub jurisdic​ţ​iei sa. ​"Un 
număr  mare de astfel de declara​ţ​ii din partea  autorităţ​ile publice din alte în ceea ce prive​şte 
obligaţia unui stat de a respecta alte state ​ş​i teritoriul acestora, au fost prezentate Tribunalul.
Acestea ​ş​i multe altele au fost examinate cu aten​ţ​ie. Deciziile forurilor interna​ţ​ionale, în diverse
probleme, de la cazul Alabama încoace, si cele similare  precedente,  se  bazează  pe  ac​ela​ş​i
principiu general de drept ​şi, într-adevăr, ​acest principiu, ca atare, nu a fost pusă la îndoială de 
către  Canada.  Dar  dificultate real​ă  de multe ori apare mai degrabă atunci când vine vorba de a 
determina, pe fond, în ce constă​ un act prejudiciabil. (p. 1963)

Tribunalul,  prin urmare, consideră că deciziile menţ​ionate mai sus, luate în ansamblu, ​constituie 

o bază adecvată pentru concluziile sale, şi anume, faptul că, în conformitate cu principii de drept
interna​ţ​ional, precum ​ş​i a legii interne a Statele Unite, ​niciun stat nu are dreptul de a folosi
sau permite folosirea teritoriului  său  într-un  mod care ​să  cauzeze  un  prejudiciu  teritoriul​ui 
unui  alt  stat  sau  particularilor  şi  bunurilor  acestora  aflate  pe  teritoriul  acelui  stat , iar atunci
când ​exită consecin​ţă  grave stabilirea prejudiciul se face în baza unor dovezi clare ​şi 
convingătoare​. (p. 1965).

9. Tri​bunalul  Penal  Internaţional  pentru  Fosta  Iugoslavie​, ​Cazul  Dusan  Tadič (​Decizia 
asupra  moţiunii  apărării  pentru  un  apel  interlocutoriu  asupra  jurisdicţiei,  Camera  de  Apel,  2 
octombrie 1995).  
 
Situația de fapt

În  1994,  Procurorul  Tribunalului  Penal  Internaţional  pentru  Fosta  Iugoslavie  (TPI)  a 
depus  acuzări  împotriva  lui  Dusan  Tadič,  membru  al  forţelor  sârbilor  bosniaci  în  perioada 
conflictului din Bosnia şi Herţegovina, pentru comiterea următoarelor fapte:  

1) Încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din 19491

2) Încălcarea legilor şi cutumelor războiului 
3) Crime împotriva umanităţii 
 
Rezultate  din uciderea şi supunerea la tratamente inumane şi degradante a unor prizonieri şi a 
populaţiilor  musulmane  bosniace  în  timpul  conflictului  (faptele  erau  probate,  în  principal  prin 
martori). Faptele au fost comise între 1992 şi 1994.  
Apărarea  a  prezentat  o  moţiune  prin  care  a  contestat  jurisdicţia  Tribunalului  asupra  faptelor 
comise de Tadič, pentru următoarele motive: 
a) Tribunalul  nu  este  creat  în  mod legitim, deoarece actul său constitutiv nu este reprezentat 
de  un  tratat  internaţional,  prin  care  statele  să-şi  exprime  consimţământul  pentru  crearea  sa. 
Consiliul  de  Securitate  nu  avea  competenţa,  în  conformitate cu Carta O.N.U., să dispună crearea 
unui tribunal în condiţiile din f​osta Iugoslavie.
În  plus,  se  încalcă  un  drept  fundamental  al  omului,  recunoscut  de  dreptul  internaţional 
cutumiar  –  dreptul  la  un  proces  echitabil,  care  impune ca tribunalul să fie independent, imparţial 
şi ​stabilit prin lege. ​Rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate nu poate fi considerată „lege”; 
b) Prioritatea  jurisdicţiei  Tribunalului,  reglementată  prin  articolul  9  (2)  din  Statut,  nu  are 
nici  o  bază  în  dreptul  internaţional,  deoarece  instanţele  naţionale  din  Bosnia  şi  Herţegovina  sau 
din  Republica  Srpska  au  prioritate  în  judecarea  faptelor,  în  temeiul  suveranităţii  naţionale,  în 
special în contextul în care aceste state nu şi-au exprimat consimţământul cu privire la Tribunal.  
c) Faptele  prezentate  nu  intră  în  competenţa  materială  a  Tribunalului  (încălcări  ale 
Convenţiilor  de  la  Geneva,  încălcări  ale  legilor  şi  cutumelor  războiului,  crime  împotriva 
umanităţii),  deoarece  Convenţiile  de  la  Geneva  şi Convenţiile de la Haga din 1907 privind legile 

1
Convenţia privind ameliorarea răniţilor şi bolnavilor pe câmpul de luptă; Convenţia privind ameliorarea răniţilor, 
bolnavilor şi naufragiaţilor, membri ai forţelor armate, în războiul pe mare, Convenţia privind tratamentul 
prizonierilor de război, Convenţia privind protecţia persoanelor civile în timp de război.  
 
 
 
şi  cutumele  războiului  impun  condiţia  existenţei  unui  ​confl​ict  armat  internaţional​,  condiţie  care 
nu este îndeplinită în speţă.  
 
Principalele elemente

Competenţa Tribunalului 
 
17. Curtea [Interna​țională  de  Justiție​]  a  dedus,  anterior,  natura  judiciară  a  Tribunalului 
administrativ  al  Naţiunilor  Unite  („TANU”)  din  utilizarea  unei  anumite  terminologii  şi  a  unui 
anumit  limbaj  în  Statut  precum  şi  din  anumite  caracteristici  ale  acestuia.  Printre  aceste 
caracteristici  ale  funcţiei  judiciare,  puterea  conferită  prin  articolul  2,  paragraful  3  din  Statutul 
TANU este foarte importantă: 
„În cazul în care s-ar contesta ​competenţa  Tribunalului,  problema  va  fi  soluţionată printr-o 
decizie  a  Tribunalului.”  (Id. 51-2, citând Statutul Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite, 
art. 2, par. 3). 
 
18. ​Această  putere,  numită  „​Kompetenz-Kompetenz​”  în  germană  sau  „​la compétence de la
compétence​”  în  franceză,  este  un  element,  în  realitate  unul  foarte  important,  al  competenţei 
subsidiare  sau implicite a oricărui tribunal judiciar sau arbitral şi constă în „competenţa de a-şi 
stabili  propria  competenţă”.  Acest  principiu  este  un  element  constitutiv  necesar  în  exercitarea 
funcţiei  judiciare,  nefiind  necesar  să  fie  expres  prevăzut  în  actele  constitutive  ale  acestor 
tribunale,  deşi  deseori  este  expres  prevăzut  (a  se  vedea,  de  exemplu,  Statutul  Curţii 
Internaţionale de Justiţie, art. 36​, par. 6).

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 

 
21. ​Camera  de  primă  instanţă  a  încercat  să  îşi  fundamenteze  poziţia  sprijinindu-se  pe  anumite 
remarci  ale Curţii Internaţionale de Justiţie sau ale unora dintre judecătorii acesteia (a se vedea 
Decizia camerei de primă instanţă, par. 10-13) în conformitate cu care: 
  „În  mod  evident,  Curtea  nu  are  puteri  de  control  judiciar  sau  de  apel  în  ceea  ce  priveşte 
deciziile  luate  de  organele  Naţiunilor  Unite  care  sunt  vizate”.  (Consecinţe  juridice  pentru  state 
ale  prezenţei  continue  ale  Africii  de  Sud  în  Namibia  (Sud-vestul  Africii)  fără  a  ţine  seama  de 
rezoluţia  Consiliului  de  Securitate  276  (1970),  Culegere  C.I.J.  1971,  p.  16,  par.  89  (Aviz 
consultativ din 21 iunie) (denumit în continuare ​„Avizul consultativ privind Namibia”).)
Totuşi,  toate  aceste  remarci  vizează  ipoteza  în  care  Curtea  exercită  acest  control  judiciar  ca  o 
competenţă  „primară”.  Acestea  nu  vizează  deloc  ipoteza  unui  examen de legalitate al deciziilor 
altor  organe  ca  o  chestiune  de  competenţă  „subsidiară”,  în  scopul  de  a  defini  şi  de  a  putea 
exercita  competenţa  lor  „primară”  cu  privire  la  problema  cu  care  sunt  sesizate.  De  fapt,  în 
avizul  consultativ  privind  Namibia,  imediat  după  paragraful  citat  anterior  şi  reluat  de  către 
Camera  de  primă  instanţă  (cu  privire  la  competenţa  sa  „primară”),  Curtea  Internaţională  de 
Justiţie continuă prin a exercita aceeaşi competenţă „subsidiară” analizată în cazul de faţă: 
„Problema  legalităţii  sau  a  conformităţii  cu  Carta  a  rezoluţiei  2145  (XXI)  a  Adunării  generale 
sau  a  rezoluţiilor  Consiliului  de  securitate  nu  face  obiectul  cererii  de  aviz  consultativ.  Cu toate 
acestea,  în  exercitarea  funcţiei  sale  judiciare  şi  pentru  că  au  fost  ridicate  obiecţii​, Curtea va
examina aceste ​obiecţii în cadrul expunerii de motive înainte d​e  a  decide  cu  privire  la 
consecinţele juridice ale respectivelor rezoluţii.” (Id., par. 89)
Curtea ​Internaţională  de  Justiţie  a  urmat  acelaşi  tip  de  raţionament,  ​inter alia​,  în  avizul  său 
consultativ​ privind ​Efectul hotărârilor​:
„Legalitatea puterii Adun​ării  generale  de  a  crea  un  tribunal  competent  pentru  a  emite hotărâri 
obligatorii  pentru  Naţiunile  Unite  a  fost  contestată.  În  consecinţă,  este  necesar  să se examineze 
dacă  această  putere  a  fost  conferită  Adunării  generale  de  către  Cartă.”  (Efectul  hotărâr​ilor, p.
56.)
În  mod  evident,  cu  cât  puterea  discreţionară  a  Consiliului de securitate este mai largă în cadrul 
Cartei  Naţiunilor  Unite, cu atât puterea Tribunalului Internaţional de a reexamina acţiunile sale 
este  mai  limitată,  chiar  şi  în  planul  competenţei  subsidiare.  Totuşi,  acest  lucru  nu  înseamnă  că 
această  putere  dispare  complet,  în  ​special  în  cazurile  în  care  se  poate  constata  o  contradicţie 
manifestă cu Principiile şi Obiectivele Cartei. 
 
22.  În  concluzie,  Camera  de  apel  constată  că  Tribunalul  Internaţional  este  competent  să 
examineze  excepţia  de  necompetenţă  care  îl vizează​, fondată pe ilegalitatea creării sale de către 
Consiliul de securitate.  
 
27[...] ​Aceste  argumente  ridică  o  serie de probleme de natură constituţională care sunt axate pe 
limitele  puterii  Consiliului  de  securitate  în  baza  capitolului  VII  din  Carta  Naţiunilor  Unite  şi 
determinarea  acţiunilor  sau  măsurilor  care  pot  fi  luate  în  baza  acestui  capitol,  în  special 
crearea  unui  tribunal  penal  internaţional.  Sub  formă  interogativă,  aceste  probleme  pot  fi 
formulate după cum urmează: 
1.  exista  o  ameninţare  reală  la  adresa  păcii  care  să  justifice  recurgerea  la  capitolul  VII  ca 
fundament juridic pentru crearea tribunalului internaţional? 
2.  presupunând  că  această  ameninţare  exista,  era  Consiliul  de  securitate  abilitat,  în  scopul 
restabilirii  sau  menţinerii  păcii,  să ia orice măsură conform alegerii sale sau era ţinut să aleagă 
dintre măsurile expres prevăzute de articolele 41 şi 42 (şi, eventu​al, de articolul 40)?
3. în acest ultim caz, cum poate  fi  justificată  crearea  unui  tribunal  penal  internaţional,  din 
moment  ce  aceasta  nu  figurează  printre  măsurile  menţionate  în  acele  articole  şi  din  moment  ce 
are o natură diferită? 
 
28[...] ​Reiese  cu  claritate  din  acest  text  că​, Consiliul de s​ecuritate  joacă  un  rol  central  şi 
exercită  o  largă  putere  discreţionară  în  baza  acestui  articol.  Dar  acest  lucru  nu  înseamnă  că 
puterile  sale  sunt  nelimitate.  Consiliul  de  securitate  este  un  organ  al  unei  organizaţii 
internaţionale,  înfiinţat  printr-un  tratat  care  serveşte  drept  cadru  constituţional  pentru 
organizaţia  respectivă.  Consiliul  de  securitate  este, ​prin  urmare,  suspus  unor  limite 
constituţionale,  i​n​diferent  de  cât  de  largi  sunt  puterile  lui,  astfel  cum  au  fost  definite  de 
constituţie.  Aceste  puteri  nu  pot,  în  orice  caz, să depăşească limitele competenţei organizaţiei în 
ansamblul  său  şi  cu  atât  mai  puţin  nu  pot  depăşi  alte  limite  specifice  sau  pe  cele  care  pot 
decurge  din  delimitarea  internă  de  competenţe  în interiorul organizaţiei. În orice caz, nici litera 
şi  nici  spiritul  Cartei  nu  definesc  Consiliul  de  securitate  ca  fiind  ​legibus solutus  (care  nu  se 
supune legii sau care se află deasupra/în afara legii).   
 
29[...] ​Situaţiile  care  justifică  recurgerea  la  puterile  prevăzute  de  capitolul  VII  sunt  „o 
ameninţare  la  adresa  păcii”,  o  „încălcare  a  păcii”  sau  un  „act  de  agresiune”.  În  timp  ce  este 
mai  uşor  să  se  dea  o  definiţie  juridică  „actului  de  agresiune”,  „ameninţarea  la  adresa  păcii” 
este  mai  mult  un  concept  politic.  Însă  decizia  conform  căreia  o  astfel  de  ameninţare  există​,  nu 
este  în  totalitate  discreţionară  pentru  că  aceasta  trebuie  să  se  încadreze,  cel  puţin,  în  limitele 
Obiectivelor şi Principiilor Cartei. 
 
30.  Nu  este  necesar,  pentru  scopul  prezentei  decizii,  să  se  examineze  mai  departe  problema 
limitelor  puterii  discreţionare  a  Consiliului  de  securitate  de a decide cu privire la existenţa unei 
„ameninţări la adresa păcii”, pentru două motive. 
 
31. ​Odată  ce  Consiliul  de  securitate  a  decis  că  o  situaţie  particulară  constituie  o ameninţare la 
adresa  păcii  sau  că  există  o  încălcare  a  păcii  sau  un  act  de  agresiunea,  acesta  dispune  de  o 
largă  putere  discreţionară  ​pentru ​a  alege  un  anumit  tip de acţiune: aşa cum a fost subliniat mai 
devreme  (a  se  vedea  par.  29),  el  poate  fie  să  continue,  în  ciuda  hotărârii  sale,  să  acţioneze  sub 
forma  recomandărilor,  ca  şi  cum  ar  acţiona  în  baza  capitolului  VI  („Soluţionarea  paşnică  a 
diferendelor”),  fie  îşi  poate  exercita atribuţiile excepţionale în temeiul capitolului VII. În lumi​na 
articolului  39,  acesta  va  hotărî „c​e  mă​suri vor fi luate, în  conformitate  cu  Articolele  41  şi  42, 
pentru  menţinerea  sau  restabilirea  păc​ ii  şi  securităţii internaţ​ionale.” ​(art. 39, Carta Naţiunilor 
Unite)​.
Faţă  de  acest  aspect,  se  pune  problema  dacă  alegerea  de  care  dispune  Consiliul  de  securitate 
este  limitată  la  măsurile  prevăzute  de  articolele  41 şi 42 din Cartă (aşa cum sugerează articolul 
39),  sau  dacă  este  înzestrat  cu  o  putere  discreţionară  şi  mai  largă  sub  forma  atribuţiilor 
generale  pe  care  le  deţine  pentru  menţinerea  şi  restaurarea  păcii  şi  securităţii  în  baza 
ansamblului  prevederilor  din  capitolul  VII?  În  acest  din  urmă  caz,  nu  este  necesar  ca  fiecare 
măsură  luată  de  Consiliul  de  securitate  în  baza  capitolului  VII  să  se  regăsească  în  limitele 
articolelor  41  şi  42  sau,  chiar,  în  limi​tele articolului 40. ​În  orice  caz,  în  conformitate  cu  aceste 
două  interpretări,  Consiliul  de  securitate  este  înzestrat  cu  o  largă putere discreţionară pentru a 
hotărî  cu  privire  la  măsurile  care  trebuie  să  fie  luate  şi  pentru  a  evalua  caracterul  adecvat  al
acestora.  Textul  articolului  39  este  suficient  de  clar  cu  privire  la  canalizarea  puterilor  foarte 
largi  şi  excepţionale  pe  care  le  deţine  Consiliul  de  securitate ​în  baza  capitolului  VII  prin 
intermediul  articolelor  41  şi  42.  Aceste  două  articole  oferă  Consiliului  de  securitate  o 
posibilitate atât de vastă de alegere încât este inutil să se caute, pentru motive funcţionale sau de 
altă natură, puteri mai largi şi mai generale decât cele prevăzute expres de Cartă. 
 
33. ​Crearea  unui  tribunal  penal  internaţional  nu  este  expres  menţionată  printre  măsurile 
coercitive prevăzute de capitolul VII şi în special de articolele 42 şi 42. 
 
35 [...] ​Faptul  că  exemplele  nu  menţionează  măsuri  judiciare  se  apropie  de  celălalt  argument, 
respectiv  faptul  că  articolul  nu  prevede  aplicarea  în  mod  direct  a  unor  măsuri  instituţionale  de 
către  Naţiunile  Unite  prin  intermediul  unui​a dintre organele lor,  dar,  aşa  cum  sugerează 
exemplele  date,  ​articolul ​vizează  doar  măsuri  luate  de  statele  membre,  precum  sancţiunile 
economice  (coordonate,  eventual,  de  un  organ  al  unei  instituţii).  Totuşi,  aşa  cum  a  fost 
menţionat  anterior,  nimic  nu  sugerează  că  măsurile  prevăzute  de  articol  sunt  limitate  la  cele 
luate  de  către  state​. ​Articolul  prevede  ce  nu  pot  fi  aceste  măsuri/caracteristicile  pe  care  aceste 
măsuri  nu  le  pot  avea.  În  afară  de  asta,  articolul  nu  prevede  şi  nici  nu  sugerează  ce  formă 
trebuie să îmbrace aceste măsuri. 
 
36[...] ​În  concluzie,  crearea  tribunalului  internaţional  ţine  incontestabil  de  puterile  Consiliului 
de securitate pe care le deţine ​în temeiul articolului 41.

10. Avizul consultativ ​„Reparaţia  prejudiciilor  suferite  în  serviciul Organizaţiei Naţiunilor 

Unite”​ ​(ICJ Reports, 1949, p. 174)

Situația de fapt

În  septembrie  1948,  contele  Folke  Bernadotte,  cetăţean  suedez,  care  îndeplinea o funcţie 
oficială  în  cadrul  Organizaţiei  Naţiunilor Unite – mediator în conflictul israeliano-palestinian – a 
fost  asasinat  la  Ierusalim  de  un  grup  fundamentalist  israelian.  Precizăm  că  Israelul  a  devenit 
membru ONU în 1955. 
La 3 decembrie 1948, Adunarea Ge​nerală  a solicitat Curţii Internaţionale de Justiţie, prin 
Rezoluţie, un aviz consultativ cu privire la următoarele probleme juridice: 
 
I. În  cazul  în  care  un  funcţionar  al  ONU,  în  îndeplinirea  atribuţiilor  oficiale,  suferă  un 
prejudiciu  care  ar  implica  răspunderea  unui  stat,  are  ONU,  ca  organizaţie 
internaţională,  capacitatea  de  a  prezenta  o  acţiune/plângere  internaţională  împotriva 
guvernului  responsabil  ​de jure ​sau ​de facto ​în  vederea  obţinerii  reparaţiei 
prejudiciului  cauzat  a)  ONU  şi  b)  victimei  sau persoanelor îndreptăţite la reparaţie ca 
succesori ai acesteia? 
II. În  cazul  unui  răspuns  afirmativ  la  punctul  b),  cum  va  fi  acţiunea  ONU 
compatibilă/reconciliată cu drepturile statului al cărui cetăţean este victima? 
 
În  ceea  ce  priveşte  întrebarea  I  a),  problema  care  s-a  ridicat  a  fost  dacă  ONU  are 
personalitate  juridică  în  dreptul  internaţional,  având  în  vedere  că  în  Carta  ONU  nu  se  spune 
nimic  despre  acest  lucru  (formularea  din  Cartă  face  referire  la  „personalitatea juridică în dreptul 
intern al statelor membre)​.
În  ceea  ce  priveşte  întrebarea  I  b),  se  pune  problema  dacă  este  posibil  ca  o  organizaţie 
internaţională să exercite „protecţia diplomatică”, asemeni unui stat. 
În  ceea  ce  priveşte  întrebarea  II,  chestiunea  în  discuţie  ar  fi,  în ipoteza în care ar exista o 
„protecţie  diplomatică”  a  unei  organizaţii  internaţionale,  care  dintre  cele  două  „protecţii” 
prevalează: a organizaţiei sau a statului.  
 
Principalele elemente

Întrebările  adresate  Curţ​ii se ref​eră la "capacitatea de ​prezenta o cerere la nivel interna​ţ​ional",

în consecin​ţă,  trebuie definit ceea ce presupune o asemenea capacitate, luându-se în
considerare caracteristicile  organizaţ​iei​,  astfel  încât  să  se  stabilească  dacă,  în  general,  aceste 
caracteristici confer​ă​, sau nu, Organiza​ţiei dreptul de a prezenta o cerere la nivel interna​ţ​ional
(p. 177)

În sfera  relaţiilor interna​ţionale,  are  o  o​rganiza​ţie atributele necesare pentru a prezenta o

cerere la nivel interna​ţ​ional? ​Pentru  a formula un răspuns la această întrebare,  Curtea ​trebuie 
să  mai  întâi   să  stabilească  dacă  Carta  conferă organiza​ţ​iei dreptul de a cere membrilor săi să 
respecte  drepturile  şi  obligaţiile  asumate  prin  statut​. Cu alte cuvinte, ​posedă organiza​ţ​ia
personalitate juridică de drept interna​ţional​? Aceasta e​ste, fără îndoială, o expresie formulată în 
doctrină  ce  însă a dat de​-a  lungul  timpului  naştere  la  numeroase  ​controverse. ​Acest  lucru  va  fi 
interpretat  în  sensul  că,  dacă  o​rganiza​ţia  este  recunoscută  ​ca având personalitate  juridică 
internaţională,  atunci  ea  este  pe  deplin  capabilă  să  se  prevalează  de  obligaţ​iile  ce  revin 
membrilor săi. 
 
[...]

Pentru  a  răspunde  la  această  întrebare,  lucru pe care Carta nu îl face, trebuie mai întâi s​ă 
determinăm  atributele  conferite prin acesta organiza​ţ​iei.  Subiectele  de  drept  în  orice  sistem 
juridic  nu  sunt  neapărat  ​identice din punctul de vedere al naturii sau întinderii drepturilor lor,
iar acesta  depinde  de  nevoile  comunităţ​ii. De-a lungul timpului, dezvoltarea dreptului
interna​ţ​ional a fost influen​ţătă de cerin​ţ​ele vie​ţ​ii interna​ţ​ionale, iar cre​ş​terea ​progresivă î​n 
activităţilor colective ale statelor a dat deja na​ş​tere la cazuri de ac​ţiune  la  nivel  internaţional 
din  partea  ​unor  entităţi  non-statale.  Această  evoluţ​ie a culminat în stabilirea în iunie 1945 a
unei organiza​ţ​ii interna​ţionale  ale  cărei scopuri ​ş​i principii sunt specificate în Carta Natiunile
Unite. Dar pentru a atinge aceste ​scopuri  acordarea  personalităţii  juridice interna​ţionale  este 
indispensabilă.  Carta  nu  ​s-a limitat în a defini organiza​ţ​ia doar ca un centru "pentru
armonizarea ac​ţ​iunilor na​ţ​iunilor în atingerea acestor scopuri comune "(articolul 1, alin. 3). Ea
a echipat acest centru cu organe, ​ş​i i-a conferit sarcini specifice. Ea a redefinit pozi​ţia statelor 
membre  în raport cu Organiza​ţia cerându-le acestora să sprijine acţiunile întreprinse ​de acesta
(articolul 2, alin. 5), precum ​şi  să  accepte  şi  să  să  execute  hotărârile  Consiliului  de  Securitate; 
prin autorizarea Adunării​ General​e de a face recomandări​ Membrilor;

Prin  conferirea  către  organizaţie  de  privilegii  şi  imunităţi  pe  teritoriul  ​st​atelor  membre  şi  prin 
conferirea  prerogativei  de a încheia acorduri cu membri săi . În special capacitatea organizaţiei 
de  a  încheia  acorduri  în  nume  propriu  a  confirmat  opinia  potivit  căreia  ​acesta o poziț​ie 
distinctă  în  raport  cu  statele  membre  având  prerogativa  de  a  le  determina  să  îşi  respecte 
obligaţiile  asumate.  Aşadar  Curtea  conchide  că  organizaţia  se  bucură  s  de  personalitate 
juridică de drept internaţional. ​(p. 178)

Urm​ătoarea  întrebare  este  dacă  suma  drepturilor  pe  plan  internațional  pe  care  le  poate  avea 
organizația  cuprinde  dreptul  de  a  prezenta  o  cerer  la  nivel  internațional,  descris  în  Cererea  de 
aviz consultativ.

Funcțiile Organizației sunt de un asemenea character ​încât  acestea  nu  ar  putea  fi  efectiv 
îndeplinite  dacă  ar  implica  o  acțiune  concurentă,  pe  plan  internațional,  a  cincizecișicinci  de 
ministere  de  externe,  și  curtea  concluzionează  că  Statele  Membre  au  transferat  Organizației 
capacitatea de a prezenta cereri la nivel internațional cânt acestea sunt necesare pentru
îndeplinirea funcțiilor Organizației. (p. 180)

Din  nou,  Curtea  este  autorizata să ​assume ​că ​prejudicial ​suferit implică răăspunderea unui stat, 

și  nu  este  chemată  să  exprime  o  opinie  asupra  variatelor  modalități  în  care  poate  fi  angajată 
răspunderea.  Prin  urmare,  întrebarea  care  se  pune  este  dacă  Organizația  are  capacitatea de a
prezenta o cerere împotriva unui stat terț pentru a obține reparație în ceea ce privește u​n 
prejudiciu  suferit  sau,  dacă  statul  pârât,  nefiind membru al O​rganizaț​iei, are dreptul de a ridica 
obiecția  că  Organizația  nu  are  capacitatea  de  a  prezenta  o  plângere  internațională.  Cu  privire 
la  acest  punct,  opinia  Curții  este  că  cincizeci  de  state,  r​eprezentând vasta majoritate a
membrilor comuni​tății  internaționale,  au  avut  competența,  în  conformitate  cu  dreptul 
internațional,  să  creeze  o  entitate  care  posedă  personalitate  juridică  ​obiectivă​, ​nu  doar 
personalitate  recunoscută  de  aceste  statate  membre,  precum  și  capacitatea  de  a prezenta cereri 
pe plan internațional. (p. 185).