Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Comunicare și Relații Publice

FESTIVITĂȚILE DE PREMIERE CA SPECTACOLE DE VALIDARE

Diversităţi şi ierarhii culturale. Cultura de masă, cultura populară, industrii
culturale: suporteri şi critici

Aitean Mara
Alboiu Alexandra
Apetroae Florinela
Carp Delia
Copăceanu Antonel
Crăsnaru Ana-Maria
Croitoru Andreea Petronela
Dumitru Elian

Iunie 2017
Cuprins

I. Introducere
II. Secțiunea teoretică
III. Secțiunea aplicativă
IV. Concluzii
V. Bibliografie
I. Introducere
Festivitățiile de premiere au un istoric remarcant și au reușit de-a lungul timpului să-și
atragă publicul și criticile la adresa evenimentelor din cadrul acestor festivități. Premiile Oscar
sunt cele mai prestigioase premii din cinematografie. Cele mai bune filme și cei mai buni actori
sunt premiați de către Academia Americană de Film care din anul 1927 se ocupă de acest lucru.
În ciuda existenței mai multor festivități de premiere, ceremonia decernării premiilor Oscar este
cea mai veche fiind televizată începând cu anul 1953 și este urmărită de mai mult de 200 de țări.
În cadrul acestui eveniment există mai mukte elemente definitorii care alcătuiesc un ceremonial
precum covorul roșu, fotografii, interviurile cu celebrități, ținuta de gala și nu în ultimul rând,
premiul. Toate aceste elemente alcătuiesc imaginea prestigioasă a evenimentului chiar dacă
scopul principal este de a premia actorii și filmul votat de către comisie ca fiind cel mai bun.
Ceea ce este interesant însă, este faptul că atât celebritățiile cât și filmele câștigătoare
atrag atenția publicului mai mult decât o făceau înainte. Putem astfel să bănuim că acele premii
oferite nu fac decât să valideze idea de „cel mai bun”. Acest lucru nu înseamnă că și este, dar așa
este perceput de societate. Dacă unii oameni specializați consideră acest lucru, cine suntem noi
să punem la îndoială selecția făcută? Remarcate sunt și problemele aduse în discuție în cadrul
acestor spectacole. Studiul nostru de caz se va îndrepta către unele întâmplări mediatizate din
cadrul Premiilor Oscar. În primul rând, la începutul acestei festivități, comisia care juriza actorii
și filmele a fost formată din peste 6000 de membrii, toți caucazieni, iar acest lucru a devenit o
problemă în ediția din anul 2015 când a fost adusă în discuție problema rasismului. Un an mai
târziu această problemă a fost rezolvată adăugând membrii de culoare comisiei care jurizează. O
altă problemă întâlnită este cea în cazul filmelor Moonlight și La La Land când în urma unei
incurcături, premiul a fost oferit altui film decât cel care câștigase. Leonardo DiCaprio nu a făcut
decât să aducă lumea în extaz după ce visul său a fost îndeplinit, iar homosexualitatea este un
subiect tabu când vine vorba de filmele precum The Danish Girl. Toate aceste întămplări tratează
probleme ale societății și atrag atenția publicului când este vorba de un subiect controversat.
Spectacolele care dețin o putere atât de mare asupra societății nu fac decât să aducă un
impact semnificativ asupra ei. Filmul este o caracteristică a culturii de masă deoarece se
adresează masei cu diferite scopuri precum inițierea unei idei, probleme, rezolvarea lor sau chiar
începutul unei noi mode. Adorno este adeptul culturii de masă întrucât acesta vorbește despre
tehnica varieteului ca stând la baza filmului. Putem spune că filmul este adaptat masei sau mai
mult decât atât, că acesta este o reflecție a societății și scopul său este de a scoate în evidență
problemele actuale pe care societatea nu le conștientizează. Dacă Premiile Oscar nu ar fi
televizate atunci cum ar mai afla societatea de ele? Televiziunea transformă acestă festivitate în
spectacol, un eveniment care trebuie urmărit de toată lumea cu scopul de a atrage audiența. Dacă
acestă decernare a premiilor nu ar mai fi fost televizată atunci nu ar mai exista profit. Reclamele,
designerii ținutelor pe care celebritățile le poartă în acea seară și onoarea de a transmite pe
canalul tău un eveniment așa prestigios sunt elementele care ajută la strângerea unei anumite
sume de bani care aparține organizatorilor.
Baudrillard vorbește de faptul că o persoană are nevoie de validare pentru a fi mulțumită
cu sinele, iar în același timp își hrănește ego-ul cu laude. Putem afirma faptul că o celebritate,
dacă nu primește un premiu sau nu face ceva scandalos, nu este recunoscută? Deci validarea
vedetei în fața publicului, o recunoaște ca făcând parte din lumea filmului. Premiile Oscar pot fi
asemănate unui examen de prestigiu: daca primești premiul, ai luat examenul; dacă nu, te întorci
la anul cu ceva mai bun și poate treci.
În cadrul Premiilor Oscar, unele evenimente pot fi percepute ca fiind un spectacol, iar
acest spectacol de validare a actorilor, a publicului și a tensiunilor societății este plăcut de toată
lumea datortită nevoii de integrare în societate.

II. Secțiune teoretică

II. a Cultura de masă
Theodor Adorno a fost una dintre primele personalități care au adus criticii cu privire la
cultura mainstream, acesta este reprezentant al Școlii de la Frankfurt și adept al unei posibile
continuări a proiectului modernist elitist mai degrabă decât al anulării postmoderne a distincției
dintre artă și viață. Mulți au perceput critica făcută de Adorno ca țintă de atac asupra domeniului.
Acesta nu este de acord cu anularea distincției dintre cultură de masă și viață practică, pe care o
vede ca o estetizare falsă a lumii empirice al cărei scop nu este nicidecum estetic, ci comercial.
Multitudinea de atacuri pe care atitudinea expusă de către Theodor Adorno le-a primit din
partea suținătorilor culturii de masă nu a condus la invalidarea acesteia. Între cultura de masă și
cea populară există o negociere care nu are ca scop periclitarea niciuneia, ci un schimb de
formule artistice extrem de productive din punct de vedere estetic.
 Filmele despre cariere sau biografiile artiștilor au la bază cultura de masă, este de părere
Theodor Adorno (1996). Deoarece acesta afirmă că “cultura de masă, atît de fidelă față de
factual, absoarbe conținutul de adevăr și se epuizează în material, dar singurul material de care
mai dispune este ea însăși” (Adorno, 1996). Autorefelectarea a fost promovată prin intermediul
filmului sonor, iar principalul motiv pentru existența acesteia este reprezentat de faptul că în
zilele noastre realitatea se sustrage prezentării în imagini estetice. (Adorno, 1996)
Varieteul reprezintă un spectacol teatral de gen ușor, în repertoriul căruia intră piese
simple, recreative, dansuri, cântece, acrobații și multe altele. Am ținut să precizăm această
definiție, deoarece pe tehnica acestuia, a varieteului se bazează la origine formele caracteristice
ale culturii de masă, filmul și jazzul (Adorno, 1996). Acesta este un act de așteptare, dar care
ulterior de dovedește a fi evenimentul în sine. Spectatorii care întârzie la un act de varieteu pot
prinde foarte ușor cursul poveștii.
Mai presus de toate “cultura de masă este propria antena de emisie”(Adorno, 1996), cei
care aparțin claselor de jos sunt prinși foarte ușor în capcana acesteia, deoarece au fost privati de
ea, iar nevoia de informatie reprezintă pretextul ideal.
Același autor, Theodor Adorno este de părere că apropierea de realitate este una dintre
principalele caracteristice ale culturii de masă, dar ulterior este redirecționată către conflictele
din sfera consumului (Adorno, 1996). Esența aceleiași idei se regăsește și în cartea Estetica
Pragmatistă, de Richard Shusterman, acesta considerând că telespectatorii nu sunt o masă
omogenă, care vizionează programele activ și caută sensuri legate de experiența lor socială, “o
constelaţie schimbătoare de categorii sociale diverse” (Shusterman, 2004).
Adorno realizează critica industriei culturii prin intermediul criticii artei. Expresia operă
de artă nu reprezintă exprimarea unui subiect, ci tremurul istoriei primitive din subiectivismul
sufletului. Industria culturii, care reprezintă industria diversității, supune la expropierea
cunoștinței oamenilor și o înlocuiește cu experiența artistică genuină pentru o artă inferioară,
mărturisirea eșecului culturii.

II. b Industria culturii

Theodor Adorno este un pesimist critic în ceea ce privește cultura, aceasta abordează
această temă dintr-o perspectivă elitistă, menționând că termenul de „industrie” se referă la
standardizarea lucrului însuși.
 În „Rezumat despre industria culturii”, Adorno (2001) face din start o remarcă - acesta
menționează că înlocuiește termentul de „cultură de masă” despre care a vorbit în „Schema
culturii de masă” cu „industria culturii” pentru a defini cultura de masă contemporană și pentru a
denumi ansamblul tehnicilor de producție și reproducție industrială a operelor culturale.
Astfel, industria culturii îmbină tradiționalul cu o nouă calitate. Principalul rol al acesteia
fiind fabricarea de produse croite pentru consumul de masă, care determină acest consum.
Produsele culturale diseminate prin mass-media prezintă aceleași trăsături ca și alte produse ale
industriei de masă: sunt bunuri de consum, standardizate și produse în serie, după modelul benzii
rulante.
Autorul consideră că industria culturii este voita integrare de sus a consumatorilor săi.
(Adorno, 2001) Totodată, aceasta constrânge sferele înalte și cele joase să stea împreună. Astfel,
industria culturii speculează starea conștiinței și cea a lipsei de conștiință a milioanelor de
oameni cărora li se adresează.
În ceea ce privește masele, Adorno (2001) consideră că acestea reprezintă obiectul
secundar, ceva calculabil. ”Cumpărătorul nu este, așa cum industria culturii vrea să ne facă să
credem, rege, nu este subiectul, ci obiectul ei.” (Adorno, 2001)
Autorul expică în lucrarea sa că termenul „industrie“ se referă la standardizarea lucrului
însuși și la raționalizarea tehnicilor de distribuție, iar nu strict la procesul de producție. De
exemplu, în film, deși procesul de producție se aseamănă cu metodele tehnice de operare, sunt
păstrate totuși forme individuale de producție. „Fiecare produs se dă ca individual;
individualitatea însăși servește consolidării ideologiei.” (Adorno, 2001)
Totodată, în „La production industrielle de biens culturels”, Adorno și Max Horkeimer
(1989), susțin că filmul și radioul nu mai sunt arte, ci afaceri. Astfel, standardele de producție
sunt predominant bazate pe nevoile consumatorului, produsele industriei culturale fiind acceptate
mult mai ușor.
Industria culturală semnifică standardizare și rafinalizarea tehnicilor de producție dar nu
neapărat și procesul de producție. Producția culturală nu înseamnă lipsa totală a conținutului.
Conținutul este consumat de masă și masa determină cererea de conținut. În momentul în care
arta devine marfă, valoarea acesteia nu va mai consta în conținut, ci în valoarea de pe piață. În
viața cotidiană, nu mai observăm că sunt mărfuri, devenim alienați societății, le consumăm fără
să ne intereseze cum au ajuns produsele la noi, impuse.
 Mijloacele de producție care mecanizează și automatizează produsele, standardizează
produsul, această standardizare fiind concomitentă cu un acces mai larg la bunuri și în același
timp cu apariția unei mase de oameni. Astfel, Adorno (2001) pune aceste elemente într-o relație
de cauzalitate. Așadar, mecanizarea mijloacelor de producție și accesul mai larg la bunuri care nu
sunt de o nevoie imediată determină apariția culturii de masă. Adorno (2001) intuiește faptul că
masa devine propria sa antenă de transmisie, mai exact faptul că masa ajunge să consume
simboluri culturale pe care tot ea le produce.
În final, autorul menționează că efectul culturii este unul antiiluminist. „În cadrul ei,
iluminismul devine înșelătorie în masă, mijloc de încătușare a conștiinței. Cultura împiedică
formarea de indivizi autonomi, independenți, capabili de judecăți și decizii conștiente.” (Adorno,
2001, p.5)

II. c. Societatea spectacolului

O altă perspectivă relevantă lucrării de față este cea propusă de Guy Debord în
„Societatea spectacolului”, în care teoreticianul marxist dezvoltă și prezintă conceptul de
spectacol, concept ce stă și la baza temei alese.
Teoreticianul francez lansează ideea că odată cu dezvoltarea societății moderne, viața
socială autentică este înlocuită cu reprezentarea sa – că tot ceea ce era odinioară trăit, simțit a
devenit în timp o reprezentație. Pe baza acestor reprezentații se construiește însăși spectacolul,
întrucât, în cadrul acestuia, „lumea sensibilă e înlocuită cu o selecție de imagini existând
deasupra ei, selecție care poate fi totuși recunoscută ca sensibilul prin excelență” (Debord,
2001). Totuși, este esențială clarificarea faptului că, din perspectiva lui Debord, spectacolul „nu
este o colecție de imagini”, ci mai degrabă o relație socială între oameni, relație ce este în schimb
mediată de imagini.
Totodată, pentru a da seama despre istoria vieții sociale, Debord (2001) propune
recunoașterea declinului de a fi în a avea și de a avea în a apărea. Aceste schimbări de ordin
social plasează ființa umană într-un moment istoric, acela în care comoditatea își completează
„colonizarea” asupra vieții sociale (Debord, 2001). O astfel de comoditate poate fi și cea care
determină ființa umană nu doar să genereze spectacolul, ci să-l și consume.
Un termen recurent în lucrarea teoreticianului este acela de marfă, marfă în calitate de
„proces de dezvoltare cantitativ”, proces prin intermediul căruia societatea a trecut de la
presiunea naturală de a supraviețui la o „supraviețuire extinsă” – adică marfa, fiind strict legată
de creșterea economică prin acumularea sa succesivă, prin raporturile de vânzare-cumpărare, a
ajuns să domine societatea, „să ocupe realmente viața socială”.
Astfel, odată înțeles adevăratul rol al mărfii asupra economiei și societății, Debord (2001)
descrie spectacolul ca fiind „momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viața
socială”. În consecință, raportul cu marfa este vizibil, iar dincolo de această vizibilitate se
manifestă chiar acapararea vieții sociale de către marfă, tot ceea se vede fiind lumea sa (Debord,
2001).
Prin urmare, Debord (2001) afirmă ceva ce devine deja intuitiv după lecturarea ideilor
sale – faptul că „spectacolul este cealaltă față a banului”, că este chiar „echivalentul general
abstract al tuturor mărfurilor”. Odată cu societatea modernă, spectacolul și-a depășit statutul de
servitor al pseudoîntrebuințării, devenind „în sine o pseudoîntrebuințare a vieții” (Debord,
2001), dovada fiind însă modalitățile în care exponenții societății actuale își petrec timpul, într-o
frenezie de a consuma spectacol. Iar această societate creată, societatea spectacolului se afirmă
ca fiind aceea „în care marfa se contemplă pe sine într-o lume pe care a creat-o ea însăși”
(Debord, 2001).
Un caracter paradoxal al spectacolului, atribuit de Debord (2001) și societății moderne,
este acela de unitate, dublată de diviziune. Astfel, unitatea spectacolului este construită pe baza
dezbinării, iar „diviziunea înfățișată e unitară, în timp ce unitatea înfățișată e divizată” (Debord,
2001). Un exemplu care clarifică această afirmație este felul în care se prezintă societatea – dacă
aceasta este unitară deoarece indivizii care fac parte din ea își afirmă un specific colectiv, este
totodată și divizată prin prisma diferențelor particulare ce se afirmă între indivizi.
În concluzie, prin lectura ideilor postulate de Debord (2001), devine clar faptul că acesta
folosește termenul de spectacol și ca numitor al manifestaților zilnice al fenomenului capitalist,
așa cum se manifestă el prin publicitate, televiziune, cinematografie și chiar celebritate. Așadar,
pentru Debord (2001), spectacolul este un instrument al capitalismului de distragere a maselor,
prin care acestea sunt controlate. Dincolo de perceperea spectacolului drept un instrument al
capitalismului de control al maselor, cert este că spectacolul este un produs influențat de
ideologia capitalismului, având astfel o componentă ideologizată în practica sa. Până la urmă,
însăși marfa stă la baza spectacolului: „Spectacularul difuz însoțește abundența de mărfuri,
dezvoltarea nestingherită a capitalismului modern. Aici, fiecare marfă luată în parte e justificată
în numele amplorii producției totalității obiectelor, pentru care spectacolul este un catalog
apologetic” (Debord, 2001).
Nu în ultimul rând, un spectacol poate avea și vedetele sale, iar teoriticianul marxist
definește vedeta drept „reprezentarea spectaculară a omului viu”, iar condiția sa ca fiind
specializarea de a trăi aparent, de a disimula viața, o viață lipsită de substrat (Debord, 2001).
Totuși, tocmai prin această disimulare a vieții, vedetele permit imaginarea tipurilor diferite de
stiluri de viață și de „stiluri de comprehensiune a societății” (Debord, 2001). De asemenea,
vedetele sunt prezentate ca având și acces la totalitatea consumului, în care par să-și găsească
fericirea (Debord, 2001).
În concluzie, ideile postulate de Guy Debord (2001) reiau prin referirea la spectacol
conceptele marxiste de fetișism al comodității și alienare, însă este important de precizat faptul
că poziția francezului, ca revoluționar social și critic al capitalismului avansat, face din
„Societatea spectacolului” o lucrare preponderent subiectivă, așa cum poate fi distins din
următorul citat - „spectacolul (...) nu e decât o imagine de unificare fericită înconjurată de
dezolare și oroare, în miezul liniștit al nenorocirii. ” (Debord, 2001).

II. d Cultura populară

Jean Baudrillard introduce ideea că indivizii comunică între ei prin așa zisul „standard
package” sau C.M.M.C.C. (Cea Mai Mică Cultură Comună), care le oferă un sentiment de
apartenență, îi validează și reflectă faptul că au obținut cetățenia culturală, că altfel spus, fac
parte din același trib. „Ceea ce se împărtăşeşte, atunci, nu mai e o „cultură": corpul viu, prezenţa
actuală a grupului (tot ceea ce constituia funcţia simbolică şi metabolică a ceremoniei şi a
sărbătorii) nici măcar nu mai reprezintă un bagaj cognitiv în sensul propriu al termenului, ci un
straniu corpus de semne şi referinţe, de reminiscenţe şcolare şi de semnale intelectuale la moda
pe care le numim „cultură de masă" sau C.M.M.C.C. (Cea Mai Mică Cultură Comună), în sensul
celui mai mic numitor comun din aritmetică - sau în sensul acelui „standard package" care
defineşte cea mai mică panoplie comună de obiecte pe care se cade să le aibă consumatorul
mediu pentru a ajunge la rangul de cetăţean al societăţii de consum -; astfel, C.M.M.C.C.
defineşte cea mai mică panoplie comună de „răspunsuri corecte" pe care e rezonabil să credem
că le posedă individul în vederea obţinerii brevetului de cetăţenie culturală.”(Baudrillard, 2008)
 Pentru a obține acest sentiment de apartemenenta socială,și anume a „brevetului de
cetătenie culturală”, se folosește arhetipul examenului. În spectacolele de decernare a premiilor
Oscar, publicul poate fi și examinator dar și examinat. În primul rând, el este cel care poate
judeca spectacolul, filmul, actorii, regizorii etc. iar în al doilea caz, rezultatele premiilor îi vor
valida sau nu părerile, judecătile critice. „această C.M.M.C.C. are însă multe afinităţi cu
„cultura" şcolară. Toate aceste jocuri au, de altfel, ca resort arhetipul EXAMENULUI. Şi aceasta
nu întâmplător. Examenul este prin excelenţă forma de promovare socială. Fiecare vrea să dea
examene, fie şi sub forma aceasta hibridă a concursului radiofonic, pentru că astăzi a fi examinat
reprezintă un element de prestigiu. Există aşadar un proces de integrare socială puternică,
desfăşurat prin chiar multiplicarea infinită a acestor jocuri: ne putem imagina în cele din urma o
întreagă societate implicată în aceste hârjoncii mediatice şi o întreagă organizare socială
întemeiată pe sancţiunile conferite de ele.”(Baudrillard, 2008)
În Re-reading Popular Culture, Joke Hermes contrazice ideea postulată de Baudrillard,
referitoare la cultura populară drept cuantum al celor mai mici numitori comuni. De asemenea,
Hermes, spre deosebire de Baudrillard, are o abordare neutră sau chiar pozitivă asupra culturii
populare, aducând în discuție și o serie de trăsături pozitive ale culturii populare. Totuși, punctul
comun al celor doi autori este faptul că cultura populară oferă sentimentul apartenenței. „Cultura
populară nu este o chestiunea legată de cei mai mici numitori comuni; Este chestiunea legată de
cetățenia și conexiunea (sentiment de apartenență). Ea ar putea și ar trebui să ducă la discuții pe
scară largă, dar nu se întâmplă adesea pentru că nu suntem obișnuiți să înțelegem cultura
populară ca resursă, oferind instrumente și conținut pentru discuții publice (...) Pentru majoritatea
dintre noi, textele culturale populare (seriile de televiziune, thrillerele, revistele, muzica pop)
sunt mult mai reale decât politicile naționale. În viața de zi cu zi, credințele noastre și
sentimentele de apartenență se leagă adesea mai ușor la cultura populară (globală) decât la
problemele de guvernare naționale sau locale. În fiecare zi, discutăm seriale noi și interesante
cu prietenii; Atunci când echipa națională de fotbal înscrie, ne bucurăm împreună cu numeroși
alți oameni, pe care nu ii vom cunoaște niciodată;” (Hermes, 2005)

Trăsăturile culturii populare din perspectiva lui Hermes (2005)

În primul rând, așa cum am susținut mai sus, cultura populară ne face bineveniți și ne
oferă un sentiment de apartenență. Logica sa economică și de celebritate (în funcție de
proveniența corporativă sau de proveniența utilizatorului sau a cititorului), la rândul ei, face
imperativ ca tot mai mulți cumpărători sau fani cu aceleași gusturi să fie găsiți si aduși la laolaltă.
Un al doilea aspect este fascinația pe care o avem cu ficțiunea populară, muzica pop, site-
urile dedicate serialelor TV, vedetele sau jocurile pe calculator, deoarece ne permit să ne
imaginam idealuri, speranțele pe care le avem pentru societate, precum și să ne gândim la acele
lucruri de care ne temem. Dorințele utopice se amestecă cu preocuparea cu privire la felul în care
se va dezvolta cultura și societatea noastră, cu plăcerea de a împărtăși, cu o serie de gânduri
(adesea viscerale), emoții, inspirate de ceea ce citim, urmărim și ascultăm.
În al treilea rând, cultura populară leagă domeniile publice și private și distruge această
graniță mai mult decât orice altă instituție sau practică, pentru mai mulți oameni - indiferent de
vârstă, sex sau etnie. În acest sens, este cel mai democratic dintre domeniile din societatea
noastră.

II. e. Secțiunea critică

Rolul industriei culturii în fabricarea produselor croite pentru consumul de masă, așa cum
afirmă Adorno (2001), amintește de ideile postulate de teoriticianul francez, Guy Debord (2001),
despre controlul maselor prin intermediul spectacolului în societatea capitalistă. Astfel, am găsit
o asemănare între cei doi autori nu doar la nivelul abordării critice a fiecăruia (și pe alocuri
subiective), pesimiste chiar la adresa societății spectacolului, respectiv industriei culturii,
asemănare caracterizată prin consumul de masă al obiectului fiecăruia de studiu.
Totodată, am descoperit o legătură strânsă între subiectele abordate de cei doi – dacă
spectacolul lui Debord este „momentul în care marfa a ajuns să ocupe în totalitate viața socială”
(Debord, 2001), industria culturii reprezintă standardizarea și raționalizarea tehnicilor de
distribuție (Adorno, 2001).
Așadar, așa cum individualitatea produselor servește consolidării ideologiei (Adorno,
2001), ideologia consolidată este însăși cea intens criticată de G. Debord (2001) – capitalismul,
efectele sale asupra maselor fiind prezentate de ambii autori. Dacă Debord (2001) insistă pe
faptul că prin spectacol masele sunt controlate, pacificate, Adorno aprofundează acest lucru,
definind efectul culturii drept antiiluminist deoarece indivizii devin mai puțin independenți și din
ce în ce mai incapabili să judece conștient. În consecință, cumpărătorul mărfurilor lui Debord
(2001) nu este stăpân peste aceste mărfuri, ci devine obiectul lor, așa cum afirmă Adorno (2001).
 Acestea sunt doar câteva dintre legăturile conceptuale găsite în lucrările celor doi
teoreticieni, ce, odată puse împreună în perspectivă, oferă o privire de ansamblu asupra
impactului major al industriei culturii asupra maselor, dar și al spectacolului ca acaparator al
vieții sociale. Dacă la o primă impresie, ca exponenți ai societății și maselor descrise de cei doi
autori, este greu de acceptat uniformizarea culturală ce caracterizează societatea în care trăim și
impactul său negativ, după lectura lucrărilor lui Adorno și Debord, individualitatea într-o
societate capitalistă devine mai puțin o certitudine și mai mult o aparență. Asemenea ei, statutul
asumat de cumpărător ca „rege” asupra acestor mărfuri (întrucât omul este și cel care le
produce), pierde teren în fața ideii lui Adorno – cumpărătorul este obiectul industriei culturii.
Totuși, un lucru este cert – subiectivitatea celor doi este și cea care permite încă chestiunea
ideilor lor sau, cel puțin a amplorii efectelor negative produse de industria culturii și de
spectacol.
Dincolo de pesimismul rolurilor alocate industriei culturii și spectacolului de Adorno
(2001), respectiv Debord (2001), Baudrillard propune C.M.M.C.C (Cea Mai Mică Cultură
Comună), un pachet standard de cunoștințe, semne, referințe etc., ce oferă un sentiment de
apartanență indivizilor din același trib. Astfel, cultura nu este doar un obiect de masă în
societatea actuală, un instrument ce odată standardizat uniformizează masele, ci își afirmă
statutul și de catalizator al sentimentului de apartanență, cultura fiind cea prin care individul
aderă la un grup. De asemenea, deși o idee ce poate aparține de C.M.M.C.C este faptul că
oamenii au nevoia de validare, Baudrillard este cel care a transpus acest lucru intuitiv într-o zonă
mai elevată din punct de vedere informațional prin arhetipul examenului, ca formă de promovare
socială.
Totodată, ideile lui Joke Hermes (2005), plasează cultura mai aproape de sfera abordată
de Adorno (2001) și Debord (2001), prin logica fascinației oamenilor față de ficțiunea populară,
ca parte integrată a industriei de masă – oamenii își imaginează idealuri și proiectează speranțele
lor pentru societatea în care trăiesc în produsele culturale pe care le consumă. De aici, cel mai
probabil, derivă și consumul nestăvilit de spectacol al indivizilor, din speranțele și visurile pe
care cultura populară le satisface și animă.
Așadar, lucrările studiate ne-au permis să căpătăm o privire de ansamblu asupra temei
abordate – de la industria culturii, spectacolul și societatea în sine ca spectacol, la cultura ca
formă de apartanență socială și însoțită de examen ca proces de integrare socială, dar au clarificat
și aspecte ce țin de comportamentul nostru ca indivizi și ne-au permis să căpătăm o înțelegere
mai bună asupra momentului în care ne aflăm ca societate și a direcției în care ne îndreptăm.

III. Secţiunea aplicativă

III.a. Premiile Oscar- informaţii contextuale

Premiile Oscar sunt premiile decernate anual de către Academia Americană de Film
(AMPAS). În anul 2002, organizaţia avea peste 6.000 de membri, toți profesioniști în diverse
specialități ale cinematografiei. Premiul Oscar este cea mai veche ceremonie de premii, cu
echivalentele său, Emmy în televiziune, Tony în teatru și Grammy în muzică, toate fiind
modelate după acesta. Prima ceremonie de decernare a premiilor Oscar a fost realizată în 1953,
iar acum difuzarea acesteia a ajuns să fie televizată în peste 200 de ţări.
Alegerea câștigătorilor se face în două etape. În prima etapă sunt nominalizați la Oscar
cinci candidați. Această nominalizare este făcută de membrii Academiei care aparțin aceleași
specalități cu cei nominalizați. În schimb, câștigătorul de la fiecare categorie este ales de către
toți membri Academiei, indiferent de specialitate. Voturile sunt secrete, astfel că nici unul dintre
membrii Academiei nu cunoaște rezultatele anticipat. Scrutinul este efectuat de către o firmă
prestigioasă de revizie contabilă, care este însărcinată cu centralizarea voturilor.
Premiilor le-au fost aduse o mulţime de critici. Acestea se învârt în jurul ideilor conform
cărora premiile sunt destinate doar marilor producții americane, este premiat comercialul şi nu
arta, se fac diferenţieri rasiale în alegerea câştigătorilor.
În cele ce urmează vom prezenta câteva cazuri aparte, asupra cărora s-a aplecat
curiozitatea publicului larg. Cazul Dicaprio a stârnit multă agitaţie în rândurile fanilor, devenind
un fenomen. Actorul a fost nominalizat de şase ori la Premiile Oscar, iar în urma eforturilor sale
îndelungate, acesta a primit Premiul Oscar pentru cel mai bun actor abia în anul 2016, cu rolul
lui Hugh Glass din filmul The Revenant.
Cel de-al doilea caz asupra căruia ne-am oprit a fost cazul La la Land - Moonlight. La
ediţia de anul acesta a Premiilor Oscar s-a produs un moment de tensiune jenant, atunci când
Warren Beatty a anunţat greşit că La La Land este cel mai bun film. Echipa filmului La La Land
a urcat pe scenă pentru a primi trofeul şi producătorii acestui musical au început să mulţumească
organizatorilor, dar s-au oprit după câteva momente, atunci când şi-au dat seama că filmul
Moonlight era câştigătorul real al trofeului. Ulterior, Warren Beaty a spus că a primit un plic
greşit, pe care scria Emma Stone, iar din acest motiv acesta a anunţat La La Land drept
câştigător.
Cel de-al treilea caz vizează paralela dintre peliculele Moonlight şi The Danish Girl. Cele
două filme pun în lumina reflectoarelor tensiunile sociale create în jurul subiectelor tabu:
transexualitate, homosexualitate şi rasism. Moonlight s-a bucurat de un succes senzațional în
rândul criticilor, fiind considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului 2016, dar și unul
dintre cele mai bune filme cu tematică LGBT din toate timpurile. Moonlight urmărește un tânăr
american de culoare, din copilărie și până la maturitate, în timp ce se străduiește să-și găsească
sensul în lume. Problema homosexualităţii abordată în film a stârnit deopotrivă şi laude dar şi
multe critici.
Pelicula The Danish Girl conturează povestea de iubire extraordinară dintre artistul danez
Einar Wegener și soția lui Gerda şi greutăţile pe care aceştia le-au avut de înfruntat în momentul
în care bărbatul şi-a recunoscut firea transexuală. Tema abordată este una sensibilă chiar și
pentru societatea noastră, însă Lili reprezintă un simbol pentru mii de persoane.

III.b. Studiul de caz propriu-zis

Decernarea premiilor Oscar ca spectacol
Plecând de la premisa că premiile Oscar sunt validate de către public ca fiind o afirmare a
prestigiului câștigat atât de actor cât și de întreaga echipă care ia parte la producția peliculei,
putem observa totuși o discrepanță de idei. La baza festivitățiilor stă într-adevăr conceptul inițial,
acela de validare si apreciere a muncii depuse de către creatorii unei pelicule ce merită
recunoaștere din partea publicului cât și a jurațiilor. Însă, căile și ideile de la care a pornit
Academia Americană de Film au „deraiat”.
În zilele noastre accentul festivității nu mai cade pe calitatea filmului în sine. Gala este
premeditată cu mult timp înainte. Advertiserii se folosesc de tot potențialul unor lucruri minore,
care de fapt nu au legătură directă cu arta cinematografului. De la ținute extravagante, la
automobilele în care sosesc vedetele, cu cine vin însoțite acestea, etc.
Pentru a evidenția transformarea festivității într-un spectacol, vom reaminti din nou
cazurile menționate anterior. Încurcătura cu înmânarea premiului producției La La Land,
problemele rasiale cu privire la numărul de oameni de culoare în juriu și întreaga comunitate
formată pentru a-l sprijini pe actorul Leonardo DiCaprio. Observăm cum toate acestea reduc din
formalitatea si prestigiul ce odată festivitatea le deținea și cum ele devin subiecte de discuție în
cotidian. De asemenea, ne putem întreba dacă nu cumva acestea sunt plănuite de către
organizatori pentru o vizibilitate cât mai mare a evenimentului. Analizând cazul DiCaprio ne
întrebăm dacă nu cumva jurații aveau motive de a prelungi termenul înmânării premiului.
Fanbase-ul a crescut foarte mult în primii ani când subiectul a devenit unul mainstream. De-a
lungul anilor au apărut diferite controverse legate de amânarea validării, fapt care a dus la o
diminuare semnificativă a publicului ce vorbea pe tema aceasta. În anul 2016 topicul își pierduse
din popularitate, moment în care actorul a câștigat mult râfnitul premiu, iar publicul s-a simțit
implicat pentru acest lucru.
Cazul dintre La La Land si Moonlight întărește ideea care susține o transformare a
festivității într-un spectacol. O astfel de confuzie a fost făcută în trecut în cadrul emisiunii Miss
Universe din anul 2015. După o astfel de încurcătură, o bună parte din spectatori a vorbit pe baza
acestui subiect. Putem considera “gafa” din cadrul galei Oscar o metodă de a atrage atenția post-
eveniment, de a aduce ceva inedit ediției din anul acesta astfel, oferind ocazia unui nou subiect
de discuții.

Premiile Oscar ca modalitate de validare a actorilor

Așa cum am menționat în secțiunea teoretică, examenul poate fi privit că o formă de
promovare și validare socială. Pe deoparte, cei care participă la acest „examen” sunt actorii,
regizorii sau toate persoanele care participă la crearea filmului. Pe de altă parte, publicul poate fi
cel care este examinat, gusturile, judecățile de valoare, criticile, observațiile aduse unui film sau
actor pot fi validate sau nu de aceste premii. Din această perspectivă putem spune că publicul are
un dublu-rol de examinat dar și de examinator.
A fi examinat de către Academia Americană de Film oferă prestigiu unui
actor/regizor/scenarist, premiile câștigate îi aduc un element în plus de valoare, îl ajută să urce
pe scara socială și în același timp, îl ajută să fie remarcat pentru proiecte viitoare. De asemenea,
aceste premii oferă validarea muncii realizate, dar și a emoțiilor.
Un caz foarte relevant care poate exemplifica aceste lucruri este cel al actorului
Leonardo Dicaprio.
 Leonardo Wilhelm Dicaprio (1974, Los Angeles, California) este un actor și producător
de film american. El a fost nominalizat de șase ori la Premiile Oscar și de zece ori la Premiile
Globul de Aur, câștigând în 2004 Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă
pentru filmul The Aviator, și în 2013 Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un
musical/comedie pentru rolul din filmul Lupul de pe Wall Street. A mai câștigat și în anul 2016
un Glob de Aur pentru rolul din The Revenant: Legenda lui Hugh Glass, rol pentru care, în
același an, i s-a decernat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.
Acesta a intrat în atenția fanilor datorită carierei îndelungate și de succes, dar care nu a
câștigat niciun Oscar. Începând cu rolul personajului Jake în Titanic, rol ce l-a făcut foarte
popular, și continuând cu alte filme de succes precum Shutter Island, Inception, Django
Unchained, Great Gastsby, The Wolf of Wallstreet, Dicaprio a avut într-adevăr o reprezentație de
excepție în fiecare dintre filme. Cu fiecare ediție a Oscarurilor, în care actorul era nominalizat
dar nu câștiga, așteptările fanilor pe rețelele de social media creșteau. După ideea regăsită în Re-
Reading Popular Culture, fanii descoperiseră că „undeva” sunt persoane care au aceleași păreri,
că îl apreciaza la fel de mult pe actor. Acest grup de oameni și-a ales ca mediu de exprimare și
împărtășire a acestor credințe mediul online. „Grupul” a crescut considerabil în ultima vreme. În
ultimii ani, în preajma spectacolului de decernare a premiilor Oscar, internetul era plin de
meme-uri și glume legate de actorul Leonardo Dicaprio. Publicul aștepta validarea actorului, dar
și validarea credințelor sale, și anume că Dicaprio este un actor de excepție, demn de acest
premiu. În ziua în care acesta a primit premiul Oscar pentru cel mai bun actor, Dicaprio s-a
bucurat împreună cu utilizatorii de social media. Actorul a primit validarea muncii și a eforturilor
sale, iar fanii au primit validarea asteptarilor, reacțiile lor fiind materializate într-un val de
meme-uri și glume.

Premiile Oscar ca modalitate de validare a publicului

Se observă de asemenea, că premiile Oscar validează nu numai munca actorilor, ci și
gusturile publicului. Nominalizarea unui film la Oscar conferă o credibilitate în rândul
publicului, asupra calității filmului și asupra producției per ansamblu.
În cazul festivității de premiere Oscar, principala modalitate de validare este examinarea.
Precum susținea și Jean Baudrillard, examenul este prin excelență o formă de promovare socială.
De aceea, filmele premiate la Oscar câștigă un anumit prestigiu în rândul publicului.
 Totodată, publicul prezintă o anumită nevoie de examinare. În festivitățiile de premiere
Oscar, publicul poate fi și examinator dar și examinat. În primul rând, el este cel care poate
judeca spectacolul, filmul, actorii și regizorii. Publicul este cel care aduce comentarii la adresa
filmelor nominlizate sau la modul în care un film care a câștigat Oscarul merită sau nu acest
premiu. Această situație este prezentă de fiecare dată după nominalizarea titlurilor câștigătoare.
Astfel, publicul se împarte în două tabere: cei care consideră că filmul respectiv își merită titlul,
și cei care vor critica calitatea filmului, nefiind de acord cu faptul că respectivul film a câștigat în
acel an premiul cel mare.
Pe de altă parte, publicul poate fi și examinat, în momentul în care rezultatele premiilor îi
vor valida sau nu judecățile critice și așteptările. Se observă că publicul reactionează și este
curios să urmarească filmele nominalizate în cadrul acestei festivități, fie pentru a valida
producția sau actorii, fie pentru a-și putea manifesta opinia în cadrul unei discuții cu grupul din
care face parte, alegându-și producția preferată.
De-a lungul timpului, s-a demonstrat că prin consumul unui produs cultural, oamenii se
afiliază unui grup. Totodată, această nevoie de integrare într-o comunitate generează de obicei
dorința de validare a produselor culturale. De aceea, societatea este obișnuită să critice
nominalizarea unei anumite producții la Oscar. Luând ca exemplu edițiile din 2015 și 2016 unde
Academia Americana de Film a fost criticată dur pentru că i-a ignorat complet pe actorii de
culoare și filmele despre problemele comunității afro-americane.
În schimb, la ultima ediție a Oscarului (februarie 2017) majoritatea criticilor laudă faptul
că, după doi ani fără actori de culoare pe lista nominalizărilor, de această dată Academia i-a
inclus din nou pe cei mai buni artiști ai anului, indiferent de rasă.
Pentru a continua puțin cazul DiCaprio dezbătut mai sus, se remarcă faptul că după cele
șase nominalizări la Oscar, publicul avea nevoie și de validarea filmelor în care a jucat DiCaprio,
cu atât mai mult cu cât publicul avea încredere în actor, iar filmele în care a jucat au fost
îndrăgite. Tocmai de aceea, publicul se aștepta în 2016 ca DiCaprio să câștige premiul Best
Actor, iar acest lucru a venit ca o validare concretă a muncii actorului.
Am observat până acum că festivitatea de premiere Oscar, reprezintă un spectacol de
validare, care examinează atât munca actorilor cât și așteptările și judecățile publicului. În
continuare, vom analiza modul în care această festivitate validează tensiunile societății.
Premiile Oscar și validarea tensiunilor societății
Validarea actorilor sau a filmelor reprezintă una dintre principalele caracteristici ale
festivităților de premiere, dar și o confirmare pentru telespectator a ceea ce ar trebui urmărit. Însă
de cele mai multe ori telespectatorii preferă programe care urmăresc tensiunile sociale, ceea ce
doar ne confirmă cele spuse mai sus, mai exact în lucrarea lui Shusterman, se remarcă faptul că
telespectatorii apreciază și se regăsesc în producțiile cinematice cu o tematică care le validează și
reliefează frământările.
În ultimii ani în America s-a intensificat lupta pentru drepturi a comunității LGBT. Totul
a luat o amploare la care nimeni nu se aștepta, iar industria cinematografică nu a putut rămâne
indiferentă la observarea acestor evenimente. Astfel, odată cu creșterea notorietății acestei lupte a
comunității LGBT, filmele au început să reliefeze aceste tipuri de tensiuni sociale.
Un exemplu ales de noi pentru a confirma cele menționate mai sus este reprezentat de
filmul Moonlight, care în anul 2017 a câștigat premiul la categoria Cel mai bun film al anului.
Filmul subiliniază două tematici des abordate și mediatizate de-a lungul timpului, și anume:
homosexualitatea și persoanele de culoare. Acesta este considerat unul dintre cele mai apreciate
filme cu tematică LGBT din toate timpurile.
Filmul Moonlight prezintă viața unui tânăr american de culoare, de la copilărie până la
maturitate. Moonlight prezintă pe lângă temele prezentate mai sus și problema drogurilor.
Personajul principal, Chiron, ajunge să fie un traficant de droguri, iar la momentul în care
cunoaște dragostea adevărată conștientizează că aceasta este una blamată social.
Cel de-al doilea exemplu ales de noi este filmul Danish Girl, acesta este bazat pe nuvela
cu același nume din anul 2000 scrisă de David Ebershoff. Filmul ne prezintă povestea de
dragoste dintre Gerda și Einar Wegner. Viața lor ia o întorsătură în momentul în care aceasta
fiind pictoriță își roagă soțul să pozeze în femeie. În urma acestei experiențe în Einar se trezește
acea parte feminină pe care o ținea ascunsă, dar pe care decide să o accepte sub identitatea Lili
Elbe. Picturile Gerdei ajung să fie mult mai apreciate, iar Einar decide să înceapă primele
operații cu scopul schimbării de sex.
Așadar, ambele pelicule ating puncte sensibile cu care societatea noastră se confruntă, dar
aprecierea pe care publicul o manifestă pentru fiecare dintre ele denotă simpatia telespectatorilor
pentru filme care reliefează realitatea cu care aceștia se confruntă, exact cum au precizat și
autorii Theodor Adorno și Richard Shusterman.
IV. Concluzii
În concluzie, putem remarca faptul că lumea „Oscarului” a suferit o schimbare și se află
într-o schimbare continuă. Dacă în anul 1927, prima ediție a premiilor Oscar, filmele, actorii, dar
și producătorii erau premiați de către Academia Americană de Film într-un cadru restrâns,
începând din anul 1953, această festivitate de decernare a premiilor din industria cinematografică
a trecut la următoarea etapă, aceea de a fi televizată și urmărită în mai mult de 200 de țări. În
prezent, ceremonia de decernare a premiilor Oscar este cea mai mediatizată, spre deosebire de
decernarea premiilor Pulitzer, Nobel sau Grammy, fiind obligatorii covorul roșu, ținutele cât mai
elegante și excentrice, iar nu în ultimul rând, mulțimea de paparazzi care asaltează vedetele.
Putem observa evoluția Oscarului de la o ceremonie simplă, restrânsă, la un spectacol în
adevăratul sens al cuvântului.
Pe lângă evoluția prezentată anterior, putem spune că această festivitate reprezintă un
trend. După cum afirmă și Adorno în legătură cu tehnica varieteului care stă la baza filmului,
putem spune că filmul este o reflecție a societății și scopul său este de a scoate în evidență
problemele actuale pe care societatea nu le conștientizează, cum ar fi rasismul. Până în anul
2015, când a fost adusă în discuție această problemă, comisia de jurizare a premiilor Oscar era
format din peste 6000 membrii, toți fiind caucazieni.
Prin televizarea ceremoniei, aceasta a devenit totodată o industrie. În primul rând, pentru
a vinde prin intermediul publicității prin care sunt expuse o multitudine de produse și servicii
precum cele ale designerilor care au contribuit la stilizarea vedetelor în cazul aparițiilor acestora,
iar filmul și radioul nu mai sunt arte, ci afaceri. Astfel, standardele de producție sunt
predominant bazate pe nevoile consumatorului, produsele industriei culturale fiind acceptate
mult mai ușor. În al doilea rând, după cum afirmă Adorno, apare industria culturii prin care
produsele culturale diseminate prin mass-media prezintă aceleași trăsături ca și alte produse ale
industriei de masă, fiind bunuri de consum, standardizate și produse în serie, după modelul
benzii rulante. Astfel, această „industrie” a culturii speculează starea conștiinței și cea a lipsei de
conștiință a milioanelor de oameni cărora li se adresează și masele, consumatorii, nu reprezintă
subiectul, așa cum tindem să credem, ci acestea sunt considerate obiectele ei.
 După cum afirmă și teoreticianul francez, Guy Debord în „Societatea Spectacolului”,
evoluția despre care am discutat, de la viața socială autentică, de la trăirea acestui moment, s-a
ajuns într-un final la reprezentarea acesteia, pe baza căreia s-a construit spectacolul, ajungându-
se la o relație socială între oameni, mediată de imagini.
Jean Baudrillard introduce ideea că indivizii comunică între ei prin „standard package”
sau C.M.M.C.C., care le oferă un sentiment de apartenență, îi validează și reflectă faptul că au
obținut cetățenia culturală, adică fac parte din aceeași gamă de consumatori a-i spectacolului.
Pentru a obține acest sentiment de apartenență socială, se folosește arhetipul examenului,
deoarece în spectacolele de decernare a premiilor Oscar, publicul poate fi și examinator dar și
examinat. În primul rând, el este cel care poate judeca spectacolul, filmul, actorii, regizorii, iar în
al doilea caz, rezultatele premiilor îi vor valida sau nu, ori îi vor influența opiniile critice.
Dacă Debord insistă pe faptul că prin spectacol masele sunt controlate, Adorno
aprofundează acest lucru, definind efectul culturii drept antiiluminist, deoarece indivizii devin
mai puțin independenți și din ce în ce mai incapabili să judece conștient. Prin aceste legături
conceptuale putem remarca evoluția spectacolului de decernare a premiilor Oscar, prin care
consumatorii devin din ce în ce mai incapabili de a-și alege de unii singuri preferințele, alegând
în schimb, să se conformeze anumitor tipare ale societății, precum urmărirea acestei festivități de
premiere în industria cinematografică, care de la an la an a devenit mai spectaculoasă, mai
excentrică, dar care acaparează o masă mai mare de indivizi.
Așa cum am menționat mai devreme, examenul poate fi privit că o formă de promovare și
validare socială. Putem observa că publicul are un dublu rol, acela de a examina și de a fi
examinat, acesta fiind constituit din actori, producători, regizori, precum și celelalte persoane
care au contribuit la realizarea filmului, gusturile, judecățile de valoare, criticile, observațiile
aduse unui film sau actor pot fi validate sau nu prin intermediul acestor premii. Prestigiul adus de
examinarea persoanelor care au ajutat la realizarea filmului de către Academia Americană de
Film le oferă acestora un statut mai valoros, un trend ascendent pe scara socială, dar și o
vizibilitate mai bună pentru viitoare proiecte.
Pe lângă validarea publicului și a creației acestuia, premiile Oscar validează și tensiunile
societății. Dacă în anul 2015 s-a pus problema rasismului, iată că în acest an, 2017, s-a pus
problema marginalizării comunității Gay. Cel puțin în Statele Unite ale Americii, s-a intensificat
lupta pentru drepturi a comunității LGBT. Totul a luat o amploare la care nimeni nu se aștepta,
iar industria cinematografică nu a putut rămâne indiferentă la observarea acestor evenimente.
Astfel, odată cu creșterea notorietății acestei lupte a comunității LGBT, filmele au început să
reliefeze aceste tipuri de tensiuni sociale, precum și cazul filmului „Moonlight”, care a obținut
chiar premiul Oscar.

V. Bibliografie

Adorno Theodor, Horkheimer Max (1989), La production industrielle de biens culturels, în La

dialectique de la raison: fragments philosophiques, Gallimard, Paris
Adorno, Theodor (1996) The schema of mass culture în vol. The Culture Industry (1996),
London, New York
Adorno, Theodor (2001) Reconsiderarea industriei culturii în vol. Cultură şi societate:
dezbateri contemporane (Ed.) Jeffrey C. Alexander, Steven Seidman, Institutul European, Iași
Baudrillard, Jean (2008) Societatea de consum. Mituri şi structuri, Comunicare.ro, București
Debord, Guy (2001) Societatea spectacolului, EST, 2001
Hermes, Joke (2005) Re-reading popular culture, Malden, Oxford: Blackwell
Shusterman, Richard (2004) Estetica pragmatistă: arta în stare vie, Iaşi: Editura Institutului
European