Politica Socială Europeană-1

POLITICA SOCIALĂ EUROPEANĂ
Master „Spaţiul Public European”

I. Informaţii generale
• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

➢ Pentru parcurgerea şi înţelegearea conceptelor cu care operăm la aceasta disciplina nu este
necesara parcurgerea anterioara a unor anumite cursuri. Este recomandabilă cunoaşterea
unor elemente de drept al muncii şi drept al securităţii sociale.
• Descrierea cursului (obiective):

➢ Cunoaşterea şi înţelegerea politicii sociale europene şi situarea sa în contextul general al
politicilor Uniunii Europene
➢ Realizarea unei imagini de ansamblu asupra Spaţiului social european şi corelaţia sa cu
Spaţiul economic european
➢ Cunoaşterea Strategiei de la Lisabona asupra politicii sociale
➢ Înţelegerea mecanismului de realizare a politicii sociale, inclusiv prin instrumente de genul
Fondului Social European
➢ Situarea în centrul dezbaterilor privind perfecţionarea şi modernizarea legislaţiei comunitare a
muncii, inclusiv problematica flexisecurităţii în muncă
➢ Conştientizarea necesităţii rolului dialogului social la scară în U.E
➢ Conturarea liniilor posibile de evoluţie viitoare a politicii sociale a U.E
• Organizarea temelor în cadrul cursului

➢ Bibliografia necesar a fi parcursă pentru fiecare modul component al cursului poate fi procurată
de la Biblioteca SNSPA şi/sau Biblioteca Central Universitară.
➢ Cursul de Politici sociale europene este organizat pe următoarele module :
Modulul 1: Spaţiul Social European

Bibliografie:
A. Popescu – Drept internaţional şi european al muncii, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008, p. 307-313
Modulul 2: Spaţiul Economic European

Bibliografie:
Modulul 3: Politica socială europeană

Bibliografie:
Modulul 4: Politica de ocupare a forţei de muncă

Bibliografie:
2
Modulul 5: Agenda de la Lisabona
Bibliografie:
Modulul 6: Modernizarea dreptului muncii

Bibliografie:
Modulul 7: Flexisecuritatea muncii

Bibliografie:
Modulul 8 : Dialogul social la nivelul Uniunii Europene

Bibliografie:
Modulul 9 : Tratatul de la Lisabona şi politica socială

Bibliografie :
Modulul 10 : Elemente de politică socială în cadrul Consiliului Europei

Bibliografie :
• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

➢ Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de
parcurgere a cursului cu condiţia respectării calendarului disciplinei.
➢ Calendarul disciplinei prevede două verificări obligatorii pe parcursul semestrului, necesar a fi
realizate, acestea condiţionând susţinerea examenului final.
➢ Fiecare verificare urmăreşte evaluarea activităţilor individuale ale studentului de însuşire a
cunoştinţelor necesar a fi parcurse pentru promovarea examenului.
• Materiale bibliografice obligatorii

➢ Suportul de curs obligatoriu de parcurs pentru susţinerea examenului este A. Popescu –
Dreptul internaţional şi european al muncii, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008.
➢ Bibliografia consultativă a cursului poate fi procurată de la Biblioteca SNSPA şi/sau Biblioteca
Central Universitară.
• Materiale şi instrumente necesare pentru curs

➢ Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei (toate sunt asigurate de
facultate)
▪ staţie sonorizare (pentru curs), după caz
▪ laptop
▪ suport de curs
3
➢ Pentru parcurgerea celor opt module ale cursului studentul are nevoie de un computer conectat
la internet pentru accesarea cursurilor on-line şi pentru acces la clasa virtuală.
• Politica de evaluare şi notare

➢ Evaluarea studenţilor participanţi la curs se face conform următoarelor criterii ponderale:
▪ 40% verificare pe parcursul semestrului
▪ 50% examinare finală
▪ 10% din oficiu
➢ Examinarea finală a studenţilor se face prin testarea cunoştinţelor prin intermediului testului
grilă.
➢ Cerinţe minime pentru nota 5 (sau cum se acordă nota 5): două lucrari de verificare cu notă
peste 5 (cinci) şi nota 5 la testul grilă final.
➢ Cerinţe minime pentru nota 10 (sau cum se acordă nota 10): două lucrări de verificare şi nota
10 la testul grilă final.
4
II Suport de curs la disciplina
POLITICI SOCIALE EUROPENE
Modulul 1 – SPAŢIUL SOCIAL EUROPEAN
1. Geneza ideii
Ideea unui Spaţiu Social European (SSE) se regăseşte nu în litera tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, ci, mai ales, în spiritul acestora. Într-adevăr, dacă ne
referim la Tratatul pentru constituirea CEE, art. 117 şi art. 118, redactate într-un spirit
liberal, acestea statuează asupra unor măsuri pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de
muncă, pentru o politică coerentă a forţei de muncă, pentru egalitatea de remunerare între
bărbaţi şi femei etc., pornind de la premisa că însăşi funcţionarea Pieţii Comune ar trebui să
conducă la progresul social al statelor membre, la armonizarea sistemelor sociale.
Deşi Franţa insistase, la momentul elaborării tratatelor, pentru inserarea unor clauze
concrete de politică socială, reticenţele germane au fost suficient de puternice pentru ca art.
117 şi art. 118 din Tratatul CEE să aibă o atare redactare.
Abia în 1972, preşedintele Franţei, cu ocazia summit-ului de la Paris, reia ideea
amplificării socialului în politica CEE. La 21 ianuarie 1974 se adoptă un Program de acţiune
socială care urmărea trei obiective: realizarea ocupării depline a forţei de muncă,
participarea crescândă a partenerilor sociali la activitatea CEE şi la gestiunea întreprinderilor
şi ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor.
Crearea unui drept social european abia acum începea. Mijlocul anilor 70 este
momentul în care au fost elaborate şi adoptate o serie de directive în materie şi au fost
constituite instituţii comunitare de profil.
În 1981, participând la Consiliul Europei, Franţa reafirmă ideea relansării europene
prin implicarea tot mai accentuată a problematicii sociale. Se contura astfel
sintagma,devenită ulterior realitate, de Spaţiu Social European.
Au urmat apoi adoptarea Actului Unic European, adoptarea Cartei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale lucrătorilor, Tratatul de al Maastricht şi cel de la Amsterdam.
Ele sunt tot atâtea etape ale Spaţiului Social European.
2. Conceptul SSE
Conceptul S.S.E. reprezintă, la ora actuală, una din axele politicii europene. Uniunea
Europeană nu poate fi în realitate ceea ce se doreşte fără componenta socială.
S.S.E. se conturează însă greu, părând, la început, o utopie. E sigur însă că dreptul
social comunitar (european) începe şi el să se definească, în egală măsură, treptat.
Dacă este de neconceput Uniunea Europeană fără SSE, tot aşa este de neconceput
dreptul comunitar fără un drept social comunitar. Dreptul social comunitar urmează, în
principal, după Tratatul de la Maastricht, să aibă ca obiect de studiu, atât dreptul muncii, cât
şi dreptul securităţii sociale.
5
Tot doctrina occidentală, îndeosebi cea franceză, subliniază că trebuie să fim sufi-
cienţi de circumspecţi cu noţiunea de Spaţiu Social European datorită globalităţii sale. Un
eşec al acestei idei ar putea conduce la neîncredere în concepţia generală comunitară. Că este
aşa o demonstrează şi strategia adoptată până în prezent, respectiv realizarea Spaţiului
Social European etapă de etapă.
3. Condiţii ale existenţei SSE. Realizări

Realizarea SSE este condiţionată de îndeplinirea a patru condiţii esenţiale.
A. Existenţa instituţiilor comunitare cu competenţe pe plan social. Această condiţie se
consideră îndeplinită cu prisosinţă, fie şi numai dacă ne gândim la existenţa Consiliului de
miniştri „social” care reuneşte, periodic, miniştrii muncii şi/sau securităţii sociale din ţările
comunitare.
Din punct de vedere al Comisiei, se ştie, un comisar este însărcinat cu această
problematică şi coordonează Direcţia Generală însărcinată cu politica forţei de muncă,
relaţiile industriale şi afacerile sociale.
Parlamentul European numără, printre comisiile sale, şi Comisia afacerilor sociale şi
de muncă.
Curtea de Justiţie, prin soluţiile date, în diverse cazuri, a probat „deschiderea spre
SSE”.
În sfârşit, printre instituţiile de cea mai mare importanţă în materie putem aminti
Comitetul Economic şi Social European, Fondul social european şi numeroasele comitete
consultative create în baza dreptului comunitar derivat.
B. Libera circulaţie a persoanelor constituie o realitate în cadrul Uniunii Europene.
Ea presupune absenţa oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor
membre în ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi angajare. În acest
sens, persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica în justiţie în oricare stat
membru. Sunt, evident, reglementate şi anumite limitări pe motive de ordine publică,
securitate publică ori sănătate publică.
Beneficiarii acestui drept sunt nu numai lucrătorii salariaţi, ci şi membrii lor de
familie.
În sfârşit, libera circulaţie a forţei de muncă implică şi măsuri de securitate socială,
instituirea unui sistem de coordonare a sistemelor naţionale de securitate socială. În genere,
se aplică tratamentul naţional lucrătorilor străini aparţinând altor state membre, ceea ce
conduce la dreptul lucrătorului respectiv de a putea obţine beneficiile sociale, indiferent de
teritoriul unde îşi are domiciliul. Sunt excluse doar, până la ora actuală, asistenţa socială şi
medicală, ca şi regimurile de indemnizare proprii victimelor de război.
C. Existenţa cetăţeniei europene a devenit un factor esenţial în structura SSE după
Tratatul de la Maastricht. Se afirmă astfel că cetăţeanul european devine o realitate în
măsura în care va exista ca cetăţean european şi pe plan social, deci cu un statut juridic,
independent de naţionalitate, valabil, pe planul raporturilor de muncă, aceleaşi, în ţara de
origine, ca şi în faţa autorităţilor din orice stat membru.
D. O politică socială europeană. La ora actuală Uniunea Europeană are deja o politică
structurată, materializată şi într-un număr important de directive, chiar dacă nu considerabil,
ce privesc munca şi securitatea socială. Desigur, în acest sens, există încă un câmp larg de
reglementare, domenii întregi ale dreptului social comunitar nefiind concretizate în directive.
Competenţa de reglementare a UE este generală, cu excepţia problematicii ce priveşte
organizarea sindicală şi patronală, salarizarea, greva şi lock–out-ul care rămâne, în
continuare, în competenţa exclusivă a statelor membre.
6
4. Actul Unic European prima etapă a SSE
Baza juridică a SSE se află în art. 118 şi art. 130 din Tratatul CEE. Aceste articole
legiferează intervenţia Comunităţii pe plan social (art. 130), dreptul de a da directive în
materie cu o majoritate calificată (art. 118 A), afirmând ideea stabilirii unor raporturi între
partenerii sociali comunitari, inclusiv prin negocierea şi încheierea unei convenţii colective
comunitare europene (art. 118 B). Acest articol dă mandat Comisiei să dezvolte şi să
adâncească dialogul între partenerii sociali europeni.
5. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor

În materializarea ideii comunitare a creării unui spaţiu social european, Comisia a
luat iniţiativa elaborării unui document de ansamblu care să sintetizeze drepturile
fundamentale ale lucrătorilor. Nu este lipsit de importanţă să subliniem că, în competiţia
pentru o nouă arhitectură europeană, Uniunea Europeană avea, cel puţin pe plan social, ce
să-şi reproşeze căci, după cum se cunoaşte, Consiliul Europei a elaborat, încă din 1961
Carta Socială Europeană. O atare ipoteză nu este exclusă şi este confirmată de „anul marilor
schimbări”, respectiv 1989 când Comisia solicită potrivit procedurilor obişnuite un aviz, mai
întâi de la Comitetul Economic şi Social European şi apoi de la Parlamentul European.
Cu o rapiditate greu de obţinut în cazul altor instrumente, cu toată opoziţia Angliei, la
9 decembrie 1989, se adoptă, la Strasbourg, acest document – Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor – care pare o „simplă declaraţie de
intenţie”. De altfel, în avizul său Parlamentul European lăsă să se înţeleagă că acest
document nu este instrumentul cel mai adecvat pentru conexiunea ce se dorea făcută între
piaţa comunitară unică (Piaţa Internă) şi o Europă socială.
Carta comunitară defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor comunitari
şi, în particular, ale lucrătorilor. Marile principii proclamate de cartă sunt:
− dreptul la libera circulaţie – care permite cetăţenilor Comunităţii Europene de a se
stabili şi de a-şi exercita profesia în toate statele membre în aceleaşi condiţii ca cele ce se
aplică cetăţenilor ţării de primire; se poate observa că acest drept vizează libera circulaţie,
libertatea de stabilire, egalitatea de tratament, condiţii de muncă şi de protecţie socială
garantate ca şi pentru cetăţenii proprii; acest drept presupune, implicit, că statele membre
sunt conştiente că vor trebui să facă eforturi pentru armonizarea legislaţiilor de şedere (de
stabilire), astfel încât să poată permite regruparea familială ca şi înlăturarea obstacolelor
legate de echivalarea diplomelor;
− dreptul la muncă şi la o remunerare echitabilă – în concepţia iniţiatorilor, dreptul la
remunerare priveşte stabilirea unui salariu de referinţă echitabil pentru cei ce nu beneficiază
de încadrarea în muncă deplină („în timp parţial”) sau pe durată nedeterminată, ca şi
menţinerea mijloacelor de subzistenţă suficiente în caz de pierdere a locului de muncă;
− dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă – care implică, în esenţă,
asigurarea flexibilităţii muncii (durata maximă a muncii, muncă cu timp parţial, muncă pe
durată determinată, muncă în timpul weekend-ului, muncă de noapte, concediul anual de
odihnă) ca şi apropierea diferitelor legislaţii din ţările comunitare în materia procedurii de
concediere colectivă, a drepturilor salariaţilor în caz de insolvabilitate a angajatorului etc.;
− dreptul la protecţie socială – presupune, în concepţia Cartei, garantarea unui venit
minimal pentru lucrători, o asistenţă socială corespunzătoare pentru persoanele excluse de pe
piaţa muncii şi pentru cele ce nu dispun de mijloace suficiente de subzistenţă;
– dreptul la libertate de asociere şi de negociere – care implică dreptul de asociere
liberă în organizaţii profesionale, deopotrivă garantat celor doi parteneri sociali, dreptul de a
7
încheia contracte (convenţii) colective de muncă ca şi dreptul de a recurge, în condiţiile legii,
la acţiunea colectivă (grevă);
− dreptul la formare profesională;
− dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei – care presupune, nu numai
simpla egalitate de remunerare, ci, în egală măsură, egalitatea de acces într-o profesie, în
materie de protecţie socială, la educaţie şi formare profesională;
− dreptul la informare, consultare şi participare a lucrătorilor – cu ocazia oricărei
probleme ce priveşte întreprinderea şi ar putea să aibă efecte asupra condiţiilor de muncă sau
asupra menţinerii locului de muncă;
− dreptul la protecţia sănătăţii şi la securitate în procesul muncii;
− dreptul la protecţie al copiilor şi al adolescenţilor;
− dreptul persoanelor în vârstă de a primi o pensie care să le asigure un nivel de
viaţă decent sau, în caz contrar, de a beneficia de un venit minimal, de protecţie, asistenţă
socială şi medicală;
− dreptul persoanelor cu handicap – de a beneficia de măsuri specifice de protecţie.
Carta comunitară este un document care nu are valoarea juridică a unui regulament
sau a unei directive; ea doar proclamă drepturile fundamentale. În comparaţie cu Carta
Socială Europeană a Consiliului Europei, Carta comunitară reprezintă chiar un regres pe
planul reglementărilor europene. Desigur pot fi date mai multe explicaţii, dintre care
esenţială este aceea că ea reflectă, din plin, aplicarea principiului subsidiarităţii. Într-adevăr,
politica socială revine, în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.
Urmare a acestei „decepţii” manifestate în mediile europene, Comisia a propus pentru
revigorarea Cartei un program de acţiune în 1990. Pe această bază Parlamentul European a
adoptat, în acelaşi an, o rezoluţie prin care recomandă, în esenţă, o acţiune comună, pe plan
social, prin intermediul directivelor.
Cu toate aceste scăderi, Carta comunitară a impulsionat puternic procesul de elaborare a
unor noi directive în materie, fiind un punct de referinţă în crearea a ceea ce se doreşte a fi
Spaţiul Social European.
6. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht)

Negocierile ce s-au purtat asupra Tratatului Uniunii Europene, „Tratatul de la
Maastricht” cum este cunoscut, au gravitat între altele şi în jurul politicii sociale. Comisia şi
Parlamentul European doreau o modificare a tratatelor care să permită o politică socială
coerentă, dar Anglia, consecventă poziţiilor sale anterioare, şi-a manifestat rezervele sale,
astfel încât, după îndelungi discuţii, Acordul de la Maastricht relativ la politica socială, a fost
încheiat doar de cei „11”. Poziţia engleză sugera că, în acest domeniu sensibil, Comunitatea
ar trebui să avanseze mai degrabă pe calea adoptării unor instrumente tip Schengen, respectiv
al unor convenţii „clasice” de drept internaţional şi deci exterioare dreptului comunitar.
Ceea ce Anglia acceptase pentru uniunea monetară, a respins pentru capitolul social.
Consiliul European de la Maastricht a trebuit să înregistreze astfel „un compromis”.
Tratatul asupra Uniunii Europene a fost acceptat aşa cum rezultase din negocierile
anterioare, dar, printr-un prim protocol, încheiat de cei „12” se autorizau cei „11” să facă uz
de instituţiile, procedurile şi mecanismele Uniunii Europene pentru a adopta o politică
socială convenabilă pentru ei. Astfel, printr-un al doilea document, Acord social, încheiat de
această dată de cei „11” sunt definite noile dispoziţii ale art. 117-122 din Tratatul asupra
CEE.
8
7. Tratatul de la Amsterdam
Dacă Tratatul de la Maastricht este fundamental pentru evoluţia Uniunii Europene, el
nu a rezolvat însă „mărul discordiei” în materie de politică socială. Abia prin Tratatul de la
Amsterdam, statutul politicii sociale a fost consolidat. Astfel, acesta conţine referiri explicite
la drepturile sociale fundamentale. Concret, se procedează la integrarea Acordului social,
anexă a Tratatului de la Maastricht, în Tratatul asupra Uniunii Europene extinzându-l la toate
statele membre şi reorganizând competenţele acesteia în domeniul social. Anglia, de această
dată, a acceptat includerea componentei sociale în competenţa Uniunii Europene.
Noile competenţe ale Comunităţii: Directiva se adoptă cu majoritatea calificată, de
către Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei, în co-decizie cu Parlamentul
European şi după consultarea Comitetului Economic şi Social European şi a Comitetului
Regiunilor, în domeniile următoare: ameliorarea mediului de muncă pentru protejarea
sănătăţii şi securităţii lucrătorilor; condiţii de muncă; informarea şi consultarea lucrătorilor;
integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii; egalitate între bărbaţi şi femei în ceea ce
priveşte şansele pe piaţa muncii şi a remunerării muncii.
Unanimitatea este solicitată pentru domeniile următoare: securitatea socială şi
protecţia socială a lucrătorilor; protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de
muncă; reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi ale angajatorilor,
inclusiv co-gestionarea, condiţiile de angajare a resortisanţilor ţărilor terţe care se află în mod
legal pe teritoriul Comunităţii; contribuţiile financiare care vizează promovarea angajării şi
crearea de locuri de muncă.
Sunt excluse competenţei comunitare domeniile: salarizării (remunerării); dreptului de
asociere; dreptului la grevă şi dreptului de lock-aut.
În principiu, politica de ocupare a forţei de muncă rămâne în competenţa statelor, dar
acţiunea normativă a Uniunii Europene poate fi indirectă prin politica liberei circulaţii şi
prin politica fondurilor structurale.
În baza acestui document fundamental, care este Tratatul de la Amsterdam, statele
trebuie să-şi elaboreze politici de ocupare şi de combatere a şomajului compatibile cu
orientările de politică economică ale Uniunii Europene. Marile sfidări cărora trebuia să le
răspundă Tratatul de la Amsterdam constau în ameliorarea situaţiei ocupării forţei de muncă,
concilierea competitivităţii economice cu progresul social, organizarea muncii într-o lume a
unor spectaculoase mutaţii industriale şi tehnologice, înscrierea problemelor demografice în
evoluţia Europei sociale pe termen mediu şi lung şi extinderea noţiunii de Europă socială la
cea de Europă a cetăţenilor.
Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor:

➢ Identificaţi primele preocupări în materie socială ale Pieţei Interne.
➢ Definiţi Spaţiul Social European.
➢ Stabiliţi corelaţiile dintre condiţiile esenţiale pentru un Spaţiu Social European
➢ Analizaţi etapele construirii Spaţiului Social European până la Tratatul de la
Maastricht.
➢ Identificaţi directive ce au fost elaborate ulterior Cartei drepturilor fundamentale
ale lucrătorilor şi care au fost anticipate de aceasta.
Bibliografie selectivă:
- C.Degryse – Dictionnaire de l’Union europeennee, Ed. de boeck, Paris, 2007,
p.725-734.
9
- R.R.Popescu, Drept european al muncii, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București.
2021,
- Ov. Ţinca – Drept social comunitar, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2005
- N.Voiculescu – Dreptul comunitar al muncii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
Modulul 2 - SPAŢIUL ECONOMIC EUROPEAN
Spaţiul Economic European s-a născut din necesitatea imperioasă de a asigura

conlucrarea, în domeniul economic, a ţărilor Uniunii Europene cu ţările membre ale
Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS).
2.1 AELS
După cum se cunoaşte, AELS a fost creată în 1960 (la iniţiativa Angliei, care nu făcea
parte din Comunităţile Economice Europene, ca o încercare de contrapondere a acestora)
având drept obiectiv de a elimina taxele de import, cotele şi alte obstacole în calea
comerţului în Europa de vest şi de a sprijini practicile liberale, nediscriminatorii, în comerţul
mondial. Membrii fondatori au fost: Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia,
Elveţia şi Marea Britanie. Finlanda a devenit membru asociat în 1961 şi membru cu drepturi
depline în 1986, Islanda a aderat în 1970. Lichtenstein este asociat la AELS, prin uniunea
vamala cu Elveţia, dar a cerut aderarea deplină în 1991.
Deciziile importante se iau în cadrul Consiliului AELS prin consens, fiecare membru
dispunând de un vot.
Din cele zece ţări membre AELS, şase au aderat între timp la UE, astfel încât această
organizaţie şi-a pierdut astăzi importanţa iniţială.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a fost multă vreme cel mai important
partener pentru Comunitatea Economică Europeană. Iniţial, legăturile comerciale dintre
ţările AELS şi cele ale CEE au debutat prin acorduri de comerţ liber dintre fiecare ţară
membră AELS şi CEE.
Eliminarea finală a tarifelor în comerţul cu produse industriale, dintre AELS şi CEE,
s-a realizat în martie 1984 când miniştrii de externe din statele AELS şi CEE, au convenit în
„Declaraţia de la Luxembourg”, crearea Spaţiului Economic European (SEE) şi extinderea
cooperării în alte domenii (învăţământ, cultură, mediu înconjurător, cercetare, dezvoltare).
2.2 Crearea SEE

Obiectivul creării Spaţiului Economic European a fost realizat mai târziu, la 2 mai 1992,
prin semnarea la Porto, în Portugalia, a Acordului privind crearea Spaţiului Economic
European între cele 19 ţări membre ale AELS (4) şi CEE (15).
10
Aceasta se referă la extinderea pieţei unice a CEE la ţările AELS (cu excepţia
problemelor legate de agricultură şi impozitare), adică circulaţia liberă a mărfurilor,
persoanelor, capitalurilor şi serviciilor. El a intrat în vigoare la mijlocul anului 1993, după
ratificarea acestuia de către parlamentele statelor semnatare şi Parlamentul European. În
ciuda avantajelor posibile, populaţia Elveţiei a respins la 6 decembrie 1992, printr-un
referendum, participarea la SEE.
Acordul instituie un spaţiu economic european dinamic şi omogen, bazat pe reguli
comune şi condiţii egale de concurenţă, cu mijloace specifice de respectare a acestor reguli,
inclusiv la nivel juridic şi care să se realizeze pe baza egalităţii şi reciprocităţii, ca şi pe o
balanţă globală a beneficiilor, drepturilor şi obligaţiilor. Totodată, printre obiective se numără
şi conservarea, protejarea calităţii şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător, asigurarea
utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale.
Partea principală a Acordului cuprinde reglementări pe linia libertăţii de mişcare a
mărfurilor, a persoanelor, serviciilor şi capitalului, transportul, concurenţa şi alte reguli
comune (reguli aplicate la fuziunea societăţilor, ajutorul de stat etc.) politici orizontale
referitoare la cele patru libertăţi unanim practicate de CEE (politica socială, protecţia
consumatorului, mediul înconjurător, statistici), cooperarea în afara celor patru libertăţi
(cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, servicii de informare, învăţământ, pregătire şi tineret,
întreprinderi mici şi medii, turism şi sector audio-vizual) şi reglementări instituţionale
(Consiliul SEE, Comitetul mixt al SEE, Curtea AELS, cooperarea parlamentară, cooperarea
între partenerii economici şi sociali, procedura de luare a deciziei, procedura de supraveghere
şi soluţionare a disputelor, măsuri de salvgardare).
Protocoalele conţin reguli specifice, cum sunt cele legate de produsele agricole prelu-
crate, peşte şi produse din peşte, măsurile compensatorii şi antidumping, statutele Curţii
AELS şi ale Comitetului parlamentar mixt al SEE etc.
Anexele conţin legislaţia secundară a CEE integrată în Acord, respectiv aproximativ
1500 de reglementări comunitare identificate în comun de ţările AELS şi CEE în timpul
negocierilor şi care au început să se aplice începând cu 1 ianuarie 1993. 950 dintre ele sunt
directive, iar 160 de reglementări vor deveni automat parte componenta a ordinii interne din
fiecare ţară.
Se poate observa, pentru un cercetător atent, că mare parte a Acordului SEE este
identică cu părţile corespunzătoare ale Tratatului de la Roma cu câteva rezerve cum ar fi,
spre exemplu, faptul că acest comerţ liber nu cuprinde produsele agricole şi din peşte,
politica comună a transporturilor şi nici sistemul de impozitări. Evident, Acordul SEE nu
presupune nici participarea ţărilor AELS la sistemul Monetar European (SME) sau la
Uniunea Monetară Europeană (UME).
2.3 SEE şi problematica socială

Fără a fi reglementată expres, problematica socială s-a inclus − de fapt − în cadrul
Spaţiul Economic European. Majoritatea directivelor şi regulamentelor ce au fost elaborate
după Acordul de la Porto precizează expres dacă acestea privesc şi SEE.
Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor:

➢ Ce este AELS ?
➢ Explicaţi prevederile Acordului de la PORTO de creare a AELS
➢ Identificaţi directive, transpuse şi în legislaţia română, care privesc nu numai SSE şi
SEE.
11
Bibliografie selectivă:
- A. Popescu, I. Diaconu – Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Univers Juridic,
Bucureşti, 2009
- Dan Vătăman – Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2009
- Anamaria Groza – Comunităţile Europene şi cooperarea politică europeană, Ed. CH.
Beck, Bucureşti, 2008
Modulul 3 – POLITICA SOCIALĂ EUROPEANĂ

de până la Tratatul de la Amsterdam
3.1 Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană nu este numai
o zonă de comerţ liber. În realitate, procesul de construcţie europeană a reflectat întotdeauna,
dar la un nivel gradual diferit, nevoia menţinerii unui echilibru între dimensiunea economică
şi cea socială. Ca urmare, politica socială a Comunităţii acoperă la ora actuală, libertatea de
circulaţie a lucrătorilor, coordonarea organismelor de protecţie socială, şanse egale pentru
femei şi bărbaţi, armonizarea anumitor probleme ale legislaţiei muncii, sănătatea şi
securitatea la locul de muncă.
Procesul integrării sociale nu a fost rectiliniu. Dacă ar trebui să facem un bilanţ al
„trecutului comunitar” în domeniul social, ar trebui să subliniem insuficienţa instituţională
iniţială.
Desigur, originile unei politici sociale a viitoarei Uniunii Europene se pot regăsi în
tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, în principal în Tratatul de la Roma din
1957 care jalonează primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme în
materia liberei circulaţii a forţei de muncă (fapt realizat în 1968), îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi viaţă ale lucrătorilor, armonizarea sistemului de educaţie şi formare.
În prima etapă, considerată de unii specialişti perioada 1957-1971, politica socială
europeană s-a dezvoltat de o „manieră fragmentară, progresele obţinute sunt neuniforme”, iar
realizările modeste.
Abia în anul 1972, cu ocazia reuniunii de la Paris, şefii de stat sau de guvern din
Comunitatea Europeană au convenit să confirme dimensiunea socială a construcţiei
europene. A apărut în mod clar necesitatea de a materializa ideea că Europa înseamnă mai
mult decât Piaţa Comună şi îndepărtarea barierelor vamale. Desăvârşirea Pieţei Interne a
marcat importanţa acestei dimensiuni sociale. Ea nu constă doar în libertatea de circulaţie a
persoanelor şi respectiv a lucrătorilor, bunurilor, serviciilor şi capitalului, ci şi în orice alt
element care contribuie la creşterea bunăstării cetăţenilor Comunităţii Europene şi, în
special, a persoanelor ce muncesc în interiorul ei.
Construcţia unei Europe puternice şi dinamice se bazează tot atât de mult pe
recunoaşterea unui fundament al drepturilor sociale. Ulterior, imposibilitatea de a avansa pe
planul integrării sociale comunitare s-a datorat şi lipsei de voinţă politică. Când a existat
aceasta voinţă politică, cum este cazul Tratatului de la Maastricht din 1992, a existat Anglia
12
care a făcut rezerve şi atunci a trebuit să se recurgă la acel celebru compromis prin care cei
„12” conveneau ca cei „11” să aplice o politică socială coerentă.
Succesiv, au fost adoptate diversele elemente ale politicii sociale, pe măsura
dezvoltării economice, sociale şi politice a Comunităţii şi pe baza adaptărilor succesive ale
Tratatului (Actul European Unic în 1987; Tratatul de la Maastricht în 1992 şi anexele sale,
Protocolul privind politica socială şi Acordul privind politica socială), Tratatul de la
Amsterdam în 1996.
Etapa a doua, situată între anii 1972-1985, este jalonată de Reuniunea la nivel înalt de
la Paris din 1972 care a declanşat o perioadă de consens activ intracomunitar, urmată de
Primul Program de Acţiune Socială din 1974 şi de anii 1983-1984 când devine tot mai clară
necesitatea unei reformări a politicii sociale.
Următoarea etapă, care debutează la mijlocul anilor ’80 când se afirmă necesitatea
unui nou dinamism în sfera socialului şi lansarea sintagmelor „Europa popoarelor” şi
„dimensiunea socială a construcţiei comunitare”, s-a materializat prin ambiţiosul Program de
creare a Pieţei Unice Interne care, între altele, evidenţia şi temerile posibilului dumping
social care însă, până la mijlocul anilor ’90, nu fusese combătut de Comunităţile Europene.
Actul Unic European (1987) a extins utilizarea majorităţii calificate şi la legislaţia
muncii şi cea din domeniul sănătăţii, lăsând încă o serie de probleme care să fie decise, în
continuare, cu unanimitate.
Adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale a
lucrătorilor a constituit un alt reper important. În esenţă însă, Carta este o declaraţie solemnă
care stabileşte un set de principii ce acoperă unele aspecte ale condiţiilor de muncă şi viaţă
ale lucrătorilor. Ea nu are forţă juridică, ci reprezintă un document moral-politic care a
influenţat însă considerabil evoluţia dreptului social comunitar.
Carta considerată o „declaraţie vocaţională de intenţii politice”, căci, după cum am
arătat, nu este un act constrângător juridic, a fost adoptată, evident, ca „răspuns la pericolul
dezvoltării unei economii integrate ... scopul său declarat fiind de a permite o mai bună
armonizare a practicilor şi politicilor sociale naţionale şi de a îmbunătăţii mobilitatea forţei
de muncă în interiorul Uniunii Europene”.
Pentru aplicarea Cartei, cu toate divergenţele între statele membre şi partenerii sociali,
a fost adoptat Al doilea Program de Acţiune Socială care reafirma, în această materie,
aplicarea principiului subsidiarităţii şi al respectării diversităţii sistemelor şi principiul
menţinerii competitivităţii fără ca esenţa acţiunilor să ameninţe diversitatea economică şi
socială.
În scopul stabilirii unei noi politici sociale menite a face faţă problemelor cu care se
confruntă cele trei comunităţi economice europene, Comisia a iniţiat, în 1993, o consultare
largă, a tuturor factorilor interesaţi, odată cu lansarea Cărţii Verzii. Aceasta a fost urmată de
publicarea, în 1994, a unei Cărţi Albe care stabilea cadrul acţiunilor viitoare ale Uniunii, în
acest domeniu. A treia etapă a procesului a debutat prin adoptarea unui nou Program de
acţiune socială (în aprilie 1995). Programul trasează noua direcţie de lucru pentru perioada
1995-1997 şi a fost conceput astfel încât să continue şi să dezvolte activităţile precedente şi să
consolideze experienţa comunitară, în special în domeniile libertăţii de mişcare a persoanelor
şi a forţei de muncă, al egalităţii de tratament, pentru femei şi bărbaţi, al legislaţiei muncii şi
Fondului Social European, precum şi să impulsioneze activitatea în domeniul combaterii
şomajului, al protecţiei sociale, al sănătăţii publice şi al obiectivului şanselor egale pentru toţi.
După Actul Unic European, după Tratatul de la Maastricht şi după Tratatul de la
Amsterdam, în contextul evoluţiilor spectaculare ale ţărilor din lumea contemporană „noua
Europă” devine nu numai economica, ci şi tot mai socială.
13
3.2. Uniunea Europeană este, indiscutabil, unul dintre principalii actori ai lumii
contemporane. Sub aspectul ponderii şi influenţei economice în plan internaţional, înainte de
aderarea din 2004 a celor zece noi state membre, Uniunea Europeană – reprezentând o piaţă
unică ce reunea doar 7% din populaţia globului, se plasa pe primul loc în ce priveşte
ponderea în comerţul global, cu o proporţie de 20% în domeniul bunurilor şi 26% în cel al
serviciilor. Uniunea Europeană este, totodată, principalul partener al ţărilor în curs de
dezvoltare, furnizând, împreună cu statele membre, circa 55% din totalul asistenţei pentru
dezvoltarea la nivelul global şi 66% din ajutoarele financiare nerambursabile şi fiind, în
acelaşi timp, principalul partener comercial şi investitor străin în ţările respective.
În raport cu complexele problemele economice şi politice pe care le ridică şi le
rezolvă Uniunea Europeană, observatorii fenomenului comunitar, fie ei specialişti,
comentatori politici sau ziarişti, aproape că nu mai au timp să reflecteze la o problemă
stringentă, care influenţează, mai mult sau mai puţin direct, viaţa a milioane şi milioane de
cetăţeni europeni – politica socială şi, respectiv, reflexul ei pe plan juridic, evoluţia dreptului
social, în mod concret, a dreptului comunitar al muncii.
Politica socială a Uniunii Europene a devenit, în timp, cu deosebire după Actul Unic
European din 1986, un factor de propulsie, care a influenţat direct economia comunitară,
competitivitatea acesteia şi utilizarea forţei de muncă.
Tratatele constitutive ale celor trei comunităţi europene s-au referit în mai multe
rânduri, la problematica socială, fără a institui însă o politică socială comună a acesteia.
Tratatul de la Roma lăsa, la latitudinea statelor membre, politica socială. În general, se
apreciază că prin Tratatul de la Roma progresul social era conceput ca un rezultat firesc, ce
decurgea automat din progresul economic, ceea ce, desigur, era exact. Ulterior, în baza
experienţei acumulate, s-a văzut că progresul economic nu se poate perpetua fără
impulsionarea politicii sociale.
Ideea politicii sociale comunitare s-a născut nu atât din litera tratatelor constitutive,
cât, mai ales, din spiritul acestora.
Concluzia se desprinde din examinarea, în mod special, a articolelor 2 şi 117 ale
Tratatului de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană. Articolul 2 stabilea
în sarcina Comunităţii, printre altele, promovarea „ridicării accelerate a nivelului de viaţă”.
Articolul 117, solicita statelor membre promovarea unor măsuri în vederea ameliorării
condiţiilor de viaţă şi de muncă, a unei politici coerente a forţei de muncă, a egalităţii de
remunerare între bărbaţi şi femei etc., pornind de la premisa că însăşi funcţionarea Pieţii
Comune ar trebui să conducă la progresul social al statelor membre, la armonizarea
sistemelor sociale.
Articolul 117 al Tratatului CEE exprimă întreaga filozofie a armonizării sociale
comunitare. Astfel, alineatul 1 stabileşte principiul: „Statele membre convin asupra
necesităţii promovării ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale forţei de muncă,
permiţând egalizarea lor în progres”. Alineatul 2 stabileşte metoda: „Statele membre
apreciază că o asemenea evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care va
favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de prezentul Tratat
şi din apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative”.
Obiectivul este de a se asigura, printr-o dezvoltare progresivă, o echivalenţă a
sistemelor sociale. Reglementări naţionale diferite, armonizate, vor produce rezultate
echivalente, diversitatea naţională rămânând însă o realitate.
Până la începutul anilor ’70, au fost înregistrate doar unele progrese în materia liberei
circulaţii a lucrătorilor, coordonării sistemelor de securitate socială, a principiilor generale
14
ale formării profesionale a lucrătorilor şi s-a instituit Fondul Social European. Şi poate că
nici nu se putea face mai mult de vreme ce statele membre deţineau competenţa aproape
exclusivă în materie.
Anii ’70 aduc pe prim plan unele tensiuni economice care, la rândul lor, generează
tensiuni sociale în statele membre ale CEE. În consecinţă, în 1974, este adoptat de Consiliul
de Miniştri, după cum am arătat deja, un prim Program de acţiune socială. Între timp,
comunităţile economice europene au dobândit o experienţă în materie socială care nu este de
neglijat prin adoptarea Cartei drepturilor fundamentale ale lucrătorilor, a Tratatului de la
Maastricht şi respectiv Amsterdam, prin implementarea altor programe de acţiune socială.
Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

➢ Analizaţi etapele structurării unei politici sociale comunitare.
➢ Stabiliţi corelaţia dintre politica economică a UE şi politica sa socială.
Bibliografie consultativă
- O. Manolache – Tratat de drept comunitar, ed. a-5-a, Ed. CH.Beck, Bucureşti,
2006, p.478-494
Modulul 4 - POLITICA DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ
4.1 Tratatul de la Amsterdam conţine, în paralel cu dispoziţiile asupra Uniunii economice

şi monetare, un capitol asupra politicii de ocupare a forţei de muncă. Evident, fiecare stat
membru a rămas responsabil în ceea ce priveşte politica de ocupare a forţei de muncă, dar
politicile naţionale se înscriu într-o strategie europeană coordonată. Este, din nou,
reafirmata interconexiunea dintre economic şi social, politica pieţii unice impunând deci şi o
coordonare a politicilor sociale.
S-ar putea susţine, la prima lectură, că cele câteva articole din Tratatul de la
Amsterdam nu rezolvă politica de ocupare a forţei de muncă. Acest lucru este un adevăr
relativ, căci, ab initio, redactorii textului au pornit de la ideea ameliorării durabile a
politicilor de ocupare prin promovarea celor mai eficiente experienţe practice din ţările
membre, prin coordonarea acestor politici la fiecare nivel, prin favorizarea dezbaterilor între
parteneri sociali la scară comunitară. În mod concret, Tratatul promovează ideea unei politici
de ocupare coerente şi corelate cu politica economică a Uniunii şi, respectiv, pregătirea
forţei de muncă în măsură să se adapteze rapid şi permanent la piaţa muncii, la schimbările
economice din cadrul comunitar, dar şi la cele pe plan mondial.
Tratatul introduce o supraveghere multilaterală a politicilor naţionale de ocupare prin
instituirea unui Comitet de ocupare care asistă instituţiile comunitare.
Politica de ocupare ar urma să aibă, anual, următoarea configuraţie:
− situaţia ocupării va fi examinată de către fiecare şef de stat şi de guvern;
− Consiliul Uniunii va stabili, cu o majoritate calificată, Linii directoare pentru
statele membre, pe baza propunerilor Comisiei Europene, după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor;
− la sfârşitul fiecărui an, Consiliului Uniunii va examina aplicarea liniilor directoare şi
va face recomandări statelor membre. Consiliul şi Comisia vor prezenta, anual, un raport
şefilor de state sau de guvern ce compun Consiliul European propunând noile orientări în
materie de ocupare a forţei de muncă;
15
− Uniunea Europeană va putea finanţa proiecte pilot în materie de ocupare.
Consiliul European de la Luxemburg, desfăşurat în decembrie 1997, la puţină vreme
după cel ce adoptase Tratatul de la Amsterdam a adoptat Strategia europeană privind
ocuparea forţei de muncă (SEOFM) care, în decursul celor 10 ani de la lansarea sa, a jucat un
rol determinant în coordonarea politicilor Uniunii Europene de creare a unor locuri de muncă
mai bune.
Anticipând intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European de la
Luxemburg a lansat aplicarea unei Metode noi şi deschise de coordonare (M.O.C.) inclusă în
art. 128 din TCE şi a trasat o serie de Linii directoare care trebuiesc integrate în planurile
naţionale de angajare elaborate de fiecare stat membru. În esenţa lor, liniile directoare de la
Luxemburg vizează ameliorarea capacităţii de inserţie profesională, dezvoltarea spiritului de
întreprindere, încurajarea capacităţii de adaptare la realităţile contemporane a întreprinderilor
şi a lucrătorilor acestora şi reafirmarea politicilor europene pentru asigurarea egalităţii de
şanse între bărbaţi şi femei. Uniunea Europeană şi-a propus să menţină, şi în viitorul deceniu,
o creştere economică anuală de 3-3,5 %.
4.2 Metoda deschisă de coordonare a fost instituită, aşadar, prin decizia Consiliului
European de la Luxemburg denumită uzual „Procesul de la Luxemburg”. Adoptarea acestei
strategii este urmarea adoptării Tratatului de la Amsterdam care a inclus – în chiar corpul
Tratatului asupra Comunităţii Europene – un nou titlu VIII intitulat „Forţa de muncă”, în
baza acestuia coordonarea politicilor respective (privind forţa de muncă) devenind o
prioritate comunitară.
Raţiunea instituirii M.O.C. constă în necesitatea imaginării unui nou cadru de
cooperare între statele membre care să asigure convergenţa politicilor naţionale spre
realizarea unor obiective comune comunitare. În esenţa sa, M.O.C., este o metodă
interguvernamentală de integrare europeană, fiecare stat membru întocmind propriul
program şi fiind evaluat apoi de celelalte state membre, rolul Comisiei Europene fiind de a
supraveghea respectarea Strategiei, Parlamentului European şi Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene nerevenindu-le vreun rol în acest cadru. Metoda se bazează în principal pe:
- identificarea şi definirea în comun a obiectivelor comunitare; evident, definirea este
realizată printr-un act al Consiliului Uniunii Europene;
- compararea performanţelor statelor membre şi, pe această bază, identificarea şi
promovarea celor mai bune practici; această componentă este realizată, în bună măsură, de
către Comisie care are misiunea de supraveghere a aplicării Strategiei.
Această metodă, care a dat rezultate bune în privinţa forţei de muncă, a fost extinsă
treptat şi în alte domenii confruntate cu probleme similare şi care presupuneau coordonarea
între statele membre cum sunt protecţia socială, incluziunea socială, educaţia, tineretul şi
formarea profesională. În aceste domenii, de la caz la caz, M.O.C. a condus la măsuri
denumite „soft law” care sunt mai mult sau mai puţin constrângătoare, dar care nu pot deveni
directive, regulamente sau decizii.
Acum, la mai bine de 10 ani de la lansarea Procesului de la Luxemburg (în fapt a
Strategiei europene de ocupare a forţei de muncă) se poate aprecia că aceasta reprezintă unul
din succesele esenţiale ale Uniunii Europene căci a contribuit la creşterea ratei ocupării forţei
de muncă de la 60,7% la 64,5%, în cadrul căreia rata pentru femei a crescut de la 51,8% la
57,1%, iar cea a persoanelor în vârstă (55-64 de ani) de la 35,7% la 43,5%. Ratele şomajului,
pe termen lung, au înregistrat un declin de la 5% la 3,6% şi perioade medii de şomaj mai
scurte.
16
➢ Ce sunt şi ce rol joacă Liniile directoare ale UE pentru evoluţia politicii sociale din
statele membre UE.
➢ Definiţi Metoda deschisă de cooperare (MOC).
➢ Identificaţi influenţa Liniilor directoare în elaborarea politicii de utilizare a forţei de
muncă în intervalul 1998/2008.
- D. Miron(coord) – Economia Uniunii Europene, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2002.
- P. Prisecaru ( coord) – Politici comune ale Uniunii Europene, Ed. Economică, Bucureşti,
2006.
- Gh. Popescu – Economie europeană, Ed. Economică,Bucureşti, 2008.
Modulul 5 – AGENDA DE LA LISABONA
5.1 În evoluţia politicii sociale a Uniunii Europene un rol determinant îl deţine, la ora
actuală, Agenda pentru dezvoltare socială, adoptată de Consiliul European de la Lisabona în
anul 2000 care a lansat obiective extrem de precise pe plan social, cel mai important fiind
atingerea unui indice mediu de ocupare a forţei de muncă de 70% până în anul 2010, ce
include un obiectiv de 60% locuri de muncă ocupate de femei, o ofertă abundentă şi
competitivă de locuri de muncă şi realizarea unui înalt nivel de coeziune socială. Agenda de
Politică Socială (de la Lisabona) afirmă, încă o dată, legătura indisolubilă ce trebuie creată
între progresul economic al Uniunii Europene şi progresul social, realizând, după părerea
noastră, o reechilibrare a celor două componente esenţiale – politica economică şi politica
socială – fără de care este de neconceput evoluţia ulterioară a Uniunii Europene.
Sunt considerate obiective ale politicii sociale a Uniunii Europene: creşterea
numărului de locuri de muncă, adoptarea unor măsuri active eficiente de combatere a
şomajului, îmbunătăţirea sistemului de educaţie şi formare, asigurarea mobilităţii forţei de
muncă, accelerarea procesului de recunoaştere reciprocă a diplomelor, certificatelor şi
calificărilor profesionale, combaterea oricăror forme de sărăcie, promovarea egalităţii şi
integrării sociale, modernizarea sistemului european de protecţie socială, consolidarea
politicii sociale etc.
Fiecare stat membru trebuie să-şi asume o bună colaborare cu partenerii sociali, numai
astfel putându-se asigura modernizarea modelului social european.
Sintagma „model social european” – lansată cu ocazia Consiliului european de la
Lisabona şi Nisa – nu a fost încă definită. Unii specialişti, în încercarea de a identifica o
definiţie oficială, cred că ea poate fi cea din Concluziile Consiliului European de la Lisabona
din 2002 în care se vorbeşte despre o Europă „fondată pe o economie performantă, cu un
nivel ridicat de protecţie socială, educare şi dialog social”; în consecinţă, prin această
expresie s-ar putea înţelege „un echilibru între prosperitatea economică şi justiţia socială”,
echilibru garantat printr-o veritabilă recunoaştere şi acţiune a partenerilor sociali.
Cu toate acestea, examinând legislaţia muncii şi practica celor 15 state comunitare de
până la extinderea din mai 2004, se constată că sunt asemănări convingătoare între acestea,
toate situând pe prim plan – în cadrul relaţiilor de muncă dialogul social–, dar şi
subdiviziunea lor în trei modele sociale care sunt apropiate în fundamentele lor. Astfel,
17
sistemele lor de securitate socială sunt apropiate în fundamentele lor, dar şi în cazul lor
regăsim o diversitate care se subdivide, evident din raţiuni didactice, tot în trei modele.
Pe această bază, modelul social european este într-o complementaritate indiscutabilă
cu politicile sociale naţionale. Totodată, acesta reprezintă o construcţie în evoluţia constantă,
intrând – direct sau indirect – în logica constituirii pieţei interne, dar şi sub presiunea
extinderilor succesive ale CEE (Uniunea Europeană) sau a constrângerilor modernizării
acestui model.
În timp, rolul politicii sociale a Uniunii European s-a canalizat în următoarele
domenii:
− să cultive convergenţa politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare, de
competenţă exclusivă a autorităţilor naţionale;
− să elaboreze şi să pună în aplicare programe comunitare privitoare la încurajarea
dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forţei de muncă;
− să ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) şi a BEI;
− să elaboreze şi să modernizeze un cadru legislativ şi instituţional care să cultive
armonia între partenerii sociali;
− să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecţia lucrătorilor la locul de
muncă.
Politica socială a Uniunii Europene a înregistrat, urmare unor consilii europene
succesive, organizate şi denumite ca atare „de primăvară”, consacrate, în principal, acestei
problematici, dezvoltări noi pe care le vom releva în cele ce urmează.
De regulă, începând cu 2004, cu o zi înaintea Consiliului European, potrivit Deciziei
Consiliului 2003/174/CE, se întruneşte Summit-ul Social Tripartit pentru Creştere şi
Ocupare, organism creat pentru a asocia partenerii sociali la punerea în aplicare a strategiilor
de optimizare a ocupării forţei de muncă în cadrul Uniunii Europene. Scopul acestuia, definit
prin decizia la care ne-am referit, este de a asigura, cu respectarea tratatelor Uniunii
Europene, concertarea Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene şi a partenerilor
sociali.
În vederea impulsionării aplicării Strategiei Lisabona, partenerii sociali au susţinut
necesitatea urgentă a accelerării ritmului de creştere economică, precum şi a creării mai
multor locuri de muncă şi de calitate mai bună, conform recomandărilor Raportului Wim
Kok. Precizăm că acest Raport a identificat patru măsuri concrete de reformă pe care statele
membre trebuie să le adopte pentru a putea implementa noua Strategie europeană pentru
ocuparea forţei de munca în vederea asigurării stabilităţii creşterii economice şi a pieţei
muncii: creşterea adaptabilităţii/flexibilităţii forţei de muncă a întreprinderilor; atragerea
unui număr mai mare de persoane pe piaţa muncii; investiţii substanţiale şi eficiente în
capitalul uman; asigurarea implementării eficiente a reformelor printr-o mai bună guvernare
atât la nivel naţional, cât şi european.
Parteneriatul social, dialogul social şi participarea lucrătorilor la viaţa întreprinderii nu
constituie numai elemente-cheie ale modelului social european, ci prin punerea în prim plan
a factorului uman, contribuie la stimularea inovaţiei şi implicit a relansării procesului de
reforma.
Raportul privind ocuparea forţei de muncă pe perioada 2002-2003, prezentat cu
ocazia Consiliului de la Bruxelles din martie 2004, descrie progresele realizate de către
statele membre în implementarea noii Strategii europene asupra ocupării forţei de munca
pentru anii 2003-2006. El are la bază contribuţiile statelor membre, sub forma de Planuri
naţionale de acţiune pentru ocuparea forţei de munca şi incluziune socială, precum şi
18
concluziile Raportului Grupului de lucru european pentru ocuparea forţei de muncă –
Raportul Wim Kok.
Raportul este elaborat de Comisia Europeană într-o perioadă de optimism moderat în
ceea ce priveşte ameliorarea situaţiei existente pe piaţa europeană a muncii. Chiar dacă,
iniţial, piaţa muncii a rezistat suficient de bine fluctuaţiilor economice şi semnalelor de
recesiune economică, după ani de creştere a numărului locurilor de muncă s-a ajuns, la
începutul anului 2003, la stagnare. Şomajul a crescut gradual de la 7,3% în 2001 la 8% în
2003. În anii următori, potrivit raportului, studiile prevăd însă o creştere treptată a ocupării
forţei de muncă.
Faptul că fluctuaţiile economice nu au afectat, de o manieră semnificativă, ocuparea
forţei de muncă se datorează aplicării unor politici vizând creşterea ocupării în rândul
femeilor şi al tinerilor, îmbunătăţirii nivelului de calificare al lucrătorilor şi creşterii
moderate a salariilor, diversificării contractelor de muncă şi reducerii costurilor muncii.
Reformele din ultimii ani au contribuit la creşterea capacităţii pieţei muncii de a face faţă
şocurilor economice, dar, în cazul în care creşterea economică întârzie şi nu se continuă
procesul de reformă a acestei pieţe, există riscul ca stagnarea ocupării forţei de muncă şi
creşterea şomajului să persiste.
Este posibil ca Uniunea Europeană să nu-şi atingă o parte din obiectivele fixate la
Lisabona în 2000, respectiv atingerea unei rate de ocupare a forţei de muncă de 70% până în
2010, chiar dacă în 2003, Danemarca, Olanda, Suedia şi Marea Britanie au atins deja acest
procent.
La data prezentării Raportului, rata de ocupare a forţei de munca stagna la 64,3%, fapt
ce punea la îndoială faptul dacă Uniunea Europeană va reuşi să atingă obiectivul intermediar
fixat pentru 2005, respectiv o rată a ocupării forţei de muncă de 67%.
Concluzia Raportului menţionează că atingerea, până în 2010, a obiectivului fixat la
Lisabona va depinde, în mare măsură, de îmbunătăţirea ratei de ocupare a forţei de muncă
în rândul persoanelor în vârstă. Procesul de îmbătrânire a populaţiei europene trebuie să
conducă la creşterea ratei de angajare şi menţinerea în muncă a persoanelor în vârstă. Deşi
acest procent a crescut în 2002 la aproximativ 40%, înregistrarea unei rate de 50% pentru
perioada 2005-2010 va fi dificil de realizat. La data Raportului, doar Danemarca, Portugalia,
Suedia şi Marea Britanie au atins sau chiar au depăşit procentul de 50%, în timp ce în Belgia,
Franţa, Italia, Luxemburg şi Austria, acesta este sub 33%.
În ceea ce priveşte calitatea şi productivitatea muncii, Raportul atrage atenţia asupra
faptului că o creştere economică stabilă poate avea loc doar în condiţiile îmbunătăţirii
productivităţii muncii. Acest obiectiv poate fi atins printr-un eficient sistem educaţional, o
mai bună calificare profesională şi prin creşterea adaptabilităţii/flexibilităţii forţei de muncă.
Referitor la calitatea muncii, s-au făcut progrese în asigurarea securităţii la locul de
muncă, în formarea şi calificarea personalului, însă rămân o serie de aspecte care necesită
eforturi susţinute, cum ar fi integrarea persoanelor cu handicap, eliminarea segregării
ocupaţionale a indivizilor şi diminuarea inegalităţilor de remunerare existente.
În concluzie, Raportul apreciază că Uniunea Europeană trebuie să continue să
investească în capitalul uman, să asigure o mai bună implementare şi implicare a
tehnologiilor de ultimă generaţie, în special în domeniul serviciilor şi să investească mai
mult în cercetare, dezvoltare şi infrastructură.
Coeziunea şi incluziunea socială sunt analizate în Raport prin prisma creşterii relativ
uşoare a şomajului în 2003, (care s-ar putea dovedi o tendinţă pe termen lung) şi a
fenomenului de excluziune socială, categoriile sociale expuse acestor riscuri fiind
19
considerate persoanele cu handicap, imigranţii, minorităţile etnice, persoanele care au
abandonat studiile primare şi persoanele în vârstă.
Corelarea politicilor de ocupare a forţei de muncă cu cele privind incluziunea socială
este tratată în mod diferit de către statele membre, unele dintre acestea punând accent pe
înlăturarea obstacolelor privind participarea pe piaţa muncii, în timp ce altele acordă o
atenţie mai mare politicilor vizând grupurile excluse sau cele expuse acestui risc.
Ţările în curs de aderare (la acea dată, 12) nu au participat direct la elaborarea
Raportului. Cele zece noi state membre au fost incluse în acest sistem de monitorizare
începând cu 1 mai 2004.
Comisia Europeană a colaborat însă cu ţările în curs de aderare pentru a identifica
provocările majore cu care se confruntă piaţa muncii din aceste state. Punctele sensibile ale
pieţei muncii din aceste ţări care se aflau în curs de aderare (cele 12 ţări candidate) sunt:
− absenţa unor metode de lucru flexibile, cu o pondere mai redusă a forţei de muncă
angajată permanent sau cu jumătate de normă decât în statele membre (11% şi, respectiv 8%,
în timp ce mediile UE sunt de 13%, respectiv 18%);
− nivelurile salariilor minime depăşesc productivitatea muncii;
− un nivel scăzut de participare la programele de instruire (8% comparativ cu media
UE de 12,5%, cu niveluri mai mici de 1% în rândul forţei de muncă slab calificate în
Republica Ceha, Polonia şi Lituania);
− slaba integrare a grupurilor sociale dezavantajate, în special a etniei rrome;
− stagnare şi chiar declin al participării active a femeilor pe piaţa muncii, deşi rata
actuală a ocupării forţei de muncă feminine depăşeşte, în statele în curs de aderare, media
UE, cu excepţia Maltei, Ungariei, Poloniei şi Slovaciei;
− cadrul legal al reformelor este în general stabilit, importantă fiind aplicarea acestuia.
Pentru perioada următoare, Consiliul European din martie 2004 a hotărât ca fiecare
stat membru să depună eforturi constante pentru transpunerea, în plan naţional, a
recomandărilor Raportului Wim Kok referitor la ocuparea forţei de muncă. Liderii europeni
au mai hotărât crearea, în fiecare stat membru, de Parteneriate Naţionale pentru Reforma
Pieţei Muncii, structuri care să coaguleze toţi partenerii sociali implicaţi în acest proces.
O sinteză a evoluţiilor – pe planul utilizării forţei de muncă în 2004 – releva faptul că
reformarea pieţii muncii de către statele membre a condus la ameliorarea ratei de utilizare a
acesteia (a forţei de muncă).
5.2 Gândită iniţial pentru a ajuta Europa să devină „cea mai competitivă economie bazată
pe cunoaştere” până în 2010, Agenda Lisabona a primit în martie 2005, la jumătatea
drumului, un „nou start”, prin care accentul a fost mutat pe creşterea economică bazată pe
progres tehnologic şi pe ocuparea forţei de muncă. Activitatea de cercetare-
dezvoltare-inovare rămâne însă cea mai cunoscută componentă a Agendei Lisabona, şi
principala acţiune-cheie a Agendei Lisabona, căreia îi este ataşată cea mai cunoscută dintre
ţintele concrete ale Agendei, şi anume angajamentul luat de ţările membre UE (şi de
România) de a cheltui din bugetul public 1% din PIB pentru cercetare dezvoltare, şi de a
facilita cheltuieli private pentru cercetare dezvoltare de 2% din PIB.
În condiţiile încetinirii creşterii economice, Comisia Europeană a prezentat un nou
ansamblu trienal de Linii directoare integrate pentru coordonarea politicilor economice şi
de utilizare a forţei de muncă.
Evident, încetinirea creşterii economice a Uniunii Europene are, între altele şi cauze
externe cum sunt evoluţia macroeconomică mondială sau creşterile succesive ale preţului
petrolului, dar şi cauze interne, care ţin de capacitatea statelor membre de a transpune
20
Strategia de la Lisabona. Faţă de Raportul din primăvara anului 2004, rata utilizării forţei de
muncă a înregistrat o scădere de un procent, de la 64,3% la 63,3%, rată ce rămâne departe de
cea de 70% propusă pentru 2010 (cu excepţie Danemarcei, Suediei, Olandei şi Angliei, unde
rata depăşeşte 70%). Îngrijorător este că, în paralel cu această scădere, se înregistrează o
scădere a productivităţii muncii pe fondul imposibilităţii Uniunii Europene de a se adapta
mai bine spre activităţi de viitor înalt productive şi de a absorbi noile tehnologii, bazate pe
cunoaştere, aşa cum a făcut-o, în aceşti ani, SUA şi China.
Uniunea Europeană a decis, în consecinţă, să relanseze Strategia de la Lisabona prin
punerea accentului în mod direct pe creşterea economică şi pe utilizarea eficientă a forţei de
muncă pentru a reuşi, în egală măsură, să promoveze o economie solidă şi dinamică, cu
asigurarea unei adevărate protecţii sociale şi de mediu corespunzătoare.
Ansamblul integrat de linii directoare, acoperind perioada 2005-2008, a fost adoptat
de Consiliu în iulie 2005, în baza recomandărilor asupra utilizării forţei de muncă făcute de
echipa (task-force) condusă de Wim Kok. Acest document asociază, pentru prima dată,
politicile de utilizare a forţei de muncă (linii directoare pentru forţa de muncă) şi politicile
economice (marile orientări de politică economică).
În esenţă, aceste măsuri urmăresc atragerea şi menţinerea persoanelor pe piaţa muncii,
creşterea ofertei locurilor de muncă, asigurarea mobilităţii lucrătorilor (anul 2006 este
declarat Anul european al mobilităţii lucrătorilor), modernizarea sistemului de protecţie
socială, realizarea unui echilibru util între remunerarea şi prestaţiile sociale, eliminarea
barierelor în calea utilizării depline a forţei de muncă (modernizarea sistemului de sănătate,
structuri pentru îngrijirea copiilor pe durata programului de muncă al părinţilor etc).
Ansamblul integrat relativ la politicile economice urmăreşte introducerea unor politici
de susţinere a expansiunii economice echilibrate şi de utilizare deplină a actualului potenţial
de creştere, reformarea funcţionării pieţei de bunuri şi servicii, dezvoltarea infrastructurii şi
stimularea inovării şi a cercetării.
Acest Ansamblu de linii directoare integrate încearcă, în corelaţia lor, să stimuleze
statele membre în procesul complex de implementare a Strategiei de la Lisabona, Uniunii
Europene revenindu-i răspunderea de a se transforma într-un catalizator al schimbării, căci
schimbările trebuie să vină „din interior”, reformarea programelor naţionale trebuie făcută de
fiecare stat membru cu antrenarea deplină a partenerilor sociali.
După unii analişti, nici Agenda de la Lisabona şi nici dezvoltările ulterioare ale
acesteia nu au rezolvat problema de principiu: marea opţiune pe care trebuie să o facă
Uniunea Europeană este aceea între o politică socială europeană unică sau politici sociale
naţionale. Argumente sunt şi de o parte şi de cealaltă parte. În orice caz, actuala politică
socială este „destul de fragmentată în conţinut şi prin urmare incapabilă să rezolve
complexele probleme sociale cu care se confruntă în continuare Uniunea Europeană …”.
Trebuind să aleagă între cele două soluţii, strategia de la Lisabona pare, după părerea
noastră, a înscrie Uniunea Europeană la limita dintre o politică socială unică şi, respectiv o
politică europeană ca sumă a unor politici naţionale relativ armonizate.
Dacă aşa stăteau lucrurile până la 1 mai 2004, ne întrebăm şi noi, cum fac unii
specialişti în materie, dacă Europa socială este un model intrat în criză. O Europă socială
care funcţiona, desigur cu unele sincope, în 15 este cu totul altceva decât o Europă în 25 şi,
bineînţeles, în 27. Cu cele 10 noi state membre, Uniunea Europeană şi-a sporit populaţia cu
28%, în timp ce PIB-ul comunitar a crescut doar cu 5%. În raport cu diversitatea politicilor
şi sistemelor sociale şi a numărului de state membre, Europa socială mai poate progresa sau
vom asista la un blocaj, cel puţin pentru o vreme?
21
Greu de identificat un răspuns, dar, în orice caz, o observaţie este necesară: „o
ofensivă brutală urmărind să impună un model social unic şi uniform pentru întreaga Europă
nu este nici posibilă, nici de dorit. Progrese sunt încă realizabile, puţin câte puţin, pentru a
ieşi din confruntarea statică între vechile şi noile state membre, liberale sau
social-democrate, construind astfel o alianţă dinamică”. În acest sens, se identifică: „două
căi, care nu se exclud una pe alta”: actualizarea fundamentelor Europei sociale şi o
solidaritate generală accentuată, mai ales pentru cele 8 (din cele 10, mai puţin Malta şi
Cipru), în perspectivă, 10 state (România şi Bulgaria) din Europa Centrală şi de Est. Pentru
acestea, este important să înţeleagă că „adeziunea la modelul social european nu constă
numai în aplicarea acquis-ului comunitar, dar şi în revederea încă o dată, după perioada de
tranziţie parcursă, a relaţiei dintre progresul economic şi progresul social”.
Sintetizând, putem constata că Strategia de la Lisabona urmărea - în esenţă -
dezvoltarea economică (tranziţia spre o economie competitivă, dinamică şi fondată pe
creştere economică), socială (modernizarea modelului social european) şi protecţia mediului
înconjurător (componentă adăugată în 2001 prin Consiliul European de la Göteborg).
În considerarea faptului că cele trei componente priveau exclusiv competenţele
atribuite statelor membre, a fost extinsă (Metoda deschisă de coordonare M.O.C.)
În 2005, Strategia de la Lisabona a fost revizuită pentru ca eforturile Uniunii
Europene şi ale statelor membre să fie centrate asupra unei dezvoltări puternice şi durabile şi
a creării unor locuri de muncă mai numeroase şi de o mai bună calitate.
Cum între cele două componente - Procesul de la Luxemburg (care introducea Linii
directoare care trebuiau integrate în planurile naţionale de angajare) şi Strategia de la
Lisabona (Agenda pentru dezvoltare socială) - există o legătură indiscutabilă, relansarea
Strategiei de la Lisabona în 2005 a impus şi revizuirea Strategiei europene pentru forţa de
muncă (adoptată la Luxemburg). În iulie 2005, Consiliul European a adoptat Linii directoare
integrate pentru creştere şi forţă de muncă. Strategia de la Luxemburg astfel revizuită este
centrată pe patru direcţii în care se adoptă, succesiv:
- linii directoare integrate de creştere (dezvoltare) şi forţa de muncă, corelate cu linii
directoare pentru politicile macroeconomice şi microeconomice (pentru o perioadă de trei
ani);
- programe naţionale de reformă de către fiecare ţară membră;
- raportul anual al Comisiei Europene asupra dezvoltării şi forţa de muncă care
examinează programele naţionale;
- recomandări (dacă este cazul) ce se adoptă de Consiliul Uniunii Europene.
Liniile directoare integrate pentru dezvoltare şi forţa de muncă sunt luate în
considerare în cadrul Programului comunitar de la Lisabona şi în programele
corespunzătoare de acţiune la nivel naţional.
În concluzie, revizuirea Strategiei de la Lisabona din 2005 – constatând că M.O.C. a
avut şi consecinţe negative în sensul că s-au pierdut din vedere ierarhizarea obiectivelor – a
aprobat un nou parteneriat care urmăreşte realizarea unei dezvoltări puternice şi durabile şi
crearea unor locuri de muncă mai numeroase şi de mai bună calitate.
Procesul de coordonare a fost simplificat, în sensul că Liniile directoare de dezvoltare
şi forţa de muncă sunt de la început corelate cu Liniile directoare pentru politicile macro şi
micro economice, pentru o perioadă de 3 ani. În baza acestora, se adoptă Programul
comunitar de la Lisabona, ca şi programele naţionale de reforme. Simplificarea urmăririi
acestui proces de programare este evident şi se materializează într-un singur Raport asupra
progreselor realizate (rapport sur l'ètat d'avancement).
22
Consiliul European care s-a derulat în zilele 23-24 martie 2006, consacrat – în
principal – problematicii Agendei de la Lisabona – a relansat strategia pentru creştere
economică şi ocupare deplină a UE. Obiectivele UE rămân, în continuare cercetare
ştiinţifică, pe prim plan, forţa de muncă cât mai calificată, productivitate înaltă, protecţie
socială eficientă, industrie europeană care trebuie să se situeze printre cele mai competitive
din lume şi un mediu înconjurător sănătos.
Marea problemă este de a identifica soluţiile pentru ca UE să poată asocia într-un tot
unitar, performanţa economică, coeziunea socială şi dezvoltarea durabilă. Rezultatele
Agendei Lisabona nu sunt însă mulţumitoare. Rata şomajului a atins 8,5%. Rata ocupării
forţei de muncă a crescut de la 62,9% (în 2003) la 63,3% (în 2004), dar acest progres este
mult prea lent pentru a atinge, în 2010, obiectivul de ocupare de 70% în UE.
Contextul mondial obligă UE să reacţioneze rapid şi cu determinare pentru a face faţă
concurenţei pe piaţa internaţională şi acest lucru nu poate fi realizat fără o cercetare
ştiinţifică de vârf şi fără ameliorarea capacităţii de adaptare rapidă a întreprinderilor şi
lucrătorilor la aceste noi exigenţe. În plus, problema declinului progresiv al populaţiei active
(îmbătrânirea forţei de muncă) şi a diminuării numărului de tineri care intră pe piaţa muncii
fac ca UE să fie obligată să promoveze soluţii cât mai eficiente pentru ca tinerii care termină
o formă de învăţământ să fie cât mai bine pregătiţi şi, deopotrivă, pentru a menţine, cât mai
mult posibil, lucrătorii în vârstă în activitate productivă.
În esenţă, Consiliul European a lansat trei termeni esenţiali – utilizarea deplină a
forţei de muncă, egalitate şi flexisecuritate. Dacă primii termeni nu ridică probleme
teoretice, cel de-al treilea, flexisecuritatea, care reprezintă combinarea a două cuvinte
„flexibilitatea” cu „securitatea” pe piaţa muncii, pare greu de perceput într-o logică clasică.
Conceptul a apărut, iniţial în Olanda, fiind preluat de Danemarca şi Austria, cu bune
rezultate şi recomandat de acest recent Consiliu European.
În realitate, este vorba de o strategie care să combine o piaţă a muncii flexibilă,
caracterizată prin protecţie socială relativ scăzută în caz de concediere cu o solidă protecţie
socială, cu alocaţii de şomaj generoase, pentru a reduce cât mai mult posibil impactul
negativ al trecerii de la un loc de muncă la altul, împreună cu o politică de formare pro-
activă care să acopere această perioadă între două locuri de muncă.
În practică, flexisecuritatea este un compromis social realizat în timp şi nu rezultatul
unor cercetări laborioase sau al vreunei proiectate directive. În ultimă instanţă, ea este o
strategie prin care întreprinderile europene care doresc să fie competitive la scară globală,
reduc cantitatea sau costul forţei de muncă, iar lucrătorii acceptă acest lucru cu condiţia unei
certe protecţii sociale.
În ceea ce ne priveşte, ne exprimăm rezerve cel puţin pentru ţările din spaţiul central
şi est-european care au aderat recent la UE, că această combinaţie de elemente de politică
socială poate conduce la rezultatele dorite, căci, pe de o parte, există conştiinţa unei reale
protecţii în caz de concediere colectivă, iar, pe de altă parte, aceste ţări sunt departe de a
putea asigura o securitate socială reală, după concediere. În perspectivă medie, desigur,
flexisecuritatea poate fi o soluţie şi pentru aceste ţări.
Un alt termen-cheie este cel al mobilităţii lucrătorilor, anul 2006 fiind, de altfel,
declarat de UE Anul mobilităţii profesionale, mobilitatea fiind considerată o experienţă
pozitivă, atât pentru întreprindere, cât şi pentru lucrător, un mod de adaptare la nevoile pieţei
muncii în raport cu mondializarea economiei. Cu toate acestea, la nivelul UE, doar 2% din
populaţia activă prestează o activitate într-un alt stat decât cel de origine (şi acest procent nu
a evoluat în ultimii 30 de ani), cu toate că 46% din cetăţenii europeni recunosc necesitatea şi
efectul pozitiv al mobilităţii. În concepţia UE, mobilitatea trebuie să reprezinte o
23
materializare a liberei circulaţii a persoanei şi a forţei de muncă şi o modalitate de
flexibilizare a muncii.
Legat de acest aspect, la Consiliul European din martie 2006, s-a discutat fără să se
ajungă la o decizie, despre posibilitatea ca statele membre (cele 15) să ridice restricţiile
privind forţa de muncă impuse celor 8 state din Europa Centrală şi Est care au devenit
membre UE la 1 mai 2004.
Se cunoaşte că trei state – Irlanda, Suedia şi Marea Britanie – au decis ca – odată cu
extinderea – să nu limiteze accesul pe piaţa muncii a cetăţenilor din statele Europei Centrale
şi de Est, iar celelalte 12 state au impus diverse restricţii, care pot fi menţinute până în 2011.
Comisia a constatat, în februarie 2006, că libera circulaţie a lucrătorilor, după extindere, nu
a produs perturbări pe piaţa muncii comunitare şi că, mai mult, pentru cele trei state care nu
au limitat accesul forţei de muncă din noile state membre, efectele au fost esenţial pozitive,
iar, pentru majoritatea statelor care au impus restricţii, fluxurile de lucrători către cele 12
state au fost, cantitativ, cu mult mai reduse decât se prevăzuse înainte de extindere. În toate
ţările, cu excepţia Austriei (1,4% în 2005) şi Irlandei (3,8% în 2005), resortisanţii noilor state
membre reprezintă aproximativ 1% din populaţia activă.
Comisia Europeană a dat publicităţii în 2006 o Carte Verde asupra evoluţiei dreptului
muncii; în urma dezbaterilor, UE intenţiona să procedeze la adoptarea cadrului juridic
comunitar existent la exigenţele muncii din lumea de astăzi. Documentul trece în revistă
legislaţia comunitară şi să avansează o serie de sugestii în vederea adaptării acestora la
realităţile lumii muncii. Legislaţia comunitară a muncii trebuie să susţină statele membre în
confruntările pe care acestea le duc într-o economie mondializată, şi să formuleze soluţii
adecvate nevoii de realizare a unui mediu favorabil tranziţiei eficiente pe piaţa muncii. UE este
decisă să asigure un echilibru între flexibilitate şi securitate, deopotrivă pentru lucrători şi
întreprinderi, indiferent de tipul de contract de muncă, inclusiv pentru cele considerate de UE
atipice.
În mod tradiţional, în noiembrie 2007, a fost publicat raportul Comisiei Europene
intitulat „Ocuparea forţei de muncă în Europa”. Evident, în mod semnificativ, putem
constata redresarea considerabilă a pieţei forţei de muncă din Uniunea Europeană în 2006
care a adus cu ea 4 milioane de noi locuri de muncă, cea mai importantă creştere din 2000 şi
până în prezent. Fără a reprezenta o sărbătoare prematură, raportul evidenţiază şi alte
progrese. Astfel, strategiile privind îmbătrânirea activă încep să dea rezultate în multe state
membre ale UE. S-a înregistrat o creştere considerabilă a ratei de ocupare a forţei de muncă
în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 55 şi 64 de ani, aceasta atingând un nivel de
43,6% în 2006, faţă de 36,6% în 2000. Este important de adăugat că această creştere nu a
fost realizată în detrimentul calităţii. În mare parte, creşterea ratei de ocupare a forţei de
muncă s-a înregistrat în sectoare şi la ocupaţii cu un nivel de competenţe relativ ridicat şi cu
un grad ridicat de cunoştinţe.
Pe de altă parte, multe state membre continuă să se confrunte cu dificultăţi privind
integrarea cu succes a tinerilor pe piaţa forţei de muncă. Media ratei de şomaj în rândul
tinerilor rămâne foarte ridicată (17,4% în 2006) atât independent, cât şi în comparaţie cu cea
a adulţilor cu vârste cuprinse între 25 şi 54 de ani. Într-un context internaţional, majoritatea
statelor membre ale UE prezintă o rată de şomaj mult mai ridicată în rândul tinerilor şi mult
mai puţini tineri cu locuri de muncă decât alte ţări industrializate, precum Statele Unite,
Canada sau Japonia. Nivelul de calificare insuficient – parţial ca urmare a gradului ridicat de
abandon şcolar – şi segmentarea pieţei forţei de muncă ce favorizează persoanele încadrate
în muncă în defavoarea noilor veniţi pe piaţa muncii se numără printre factorii cheie care
stau la baza slabei ocupări a locurilor de muncă.
24
Statele membre trebuie, în special, să elaboreze mai multe politici integrate în
domeniul ocupării forţei de muncă şi a formării profesionale pentru a îmbunătăţii siguranţa
locului de muncă pentru lucrătorii europeni în contextul economiei globale, aflată în
schimbare.
Pentru a ajuta lucrătorii să se adapteze condiţiilor aflate într-o schimbare rapidă –
forţa motrice a flexisecurităţii – este extrem de important să se îmbunătăţească perspectivele
profesionale, mai ales prin deschiderea accesului la diverse forme de învăţare continua. În
acest context, raportul analizează necesitatea tot mai mare de continuare a formării
profesionale şi principalele dificultăţi în acordarea ei în mod eficient şi echitabil. Aceste
probleme (sau disfuncţionalităţi pe piaţă) se acutizează în ceea ce priveşte lucrătorii în vârstă,
persoanele mai slab instruite, precum şi persoanele care ocupă locuri de muncă prost plătite
sau precare. Politicile publice trebuie să intervină urgent pentru a remedia unele dintre aceste
situaţii.

➢ Analizaţi direcţiile politicii sociale a UE.
➢ Explicaţi direcţiile de acţiune al UE în materia coeziunii şi incluziunii sociale.
➢ Fundamentaţi, teoretic şi practice, Strategia de la Lisabona.
Bibliografie selectivă :
- Strategia de la Lisabona
- C. Degryse – Dictionnaire de l’Union europeenne, Ed. de boeck, Paris, 2007
- N. Diaconu – Dreptul Uniunii Europene. Partea specială. Politicile comunitare, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2007
Modulele 6 şi 7 - MODERNIZAREA DREPTULUI MUNCII. FLEXISECURITATEA

MUNCII
1. Contextul publicării Cărţii verzi. Rolul dreptului muncii - în cadrul politicii

sociale a Uniunii Europene s-a conturat şi structurat în timp, cu deosebire după anii '70 ai
secolului trecut, o dată cu accelerarea procesului de încorporare, în ansamblul politicilor
comunitare, a politicii sociale. Dacă iniţial, la fondarea comunităţilor economice europene
(actuala Uniunea Europeană) s-a pornit de la premiza că performanţele economice o dată
obţinute vor rezolva de la sine problematica socială, realităţile din anii '70 au impus însă
intervenţii legislative, respectiv adoptarea unor directive care, deşi nu acopereau decât în
parte dreptul muncii intern (naţional), răspundeau însă unor certe necesităţi impuse de
performanţele integrării economice europene.
Fără un impuls comunitar, dreptul muncii naţional nu mai era în măsură să răspundă
cerinţelor comunitare. Aşa s-a născut, treptat, prin adoptarea unor instrumente comunitare (în
principal, directive, dar şi unele regulamente), dreptul comunitar al muncii.
Dreptul muncii naţional şi cel comunitar - în corelaţia lor - pot fi considerate,
indiscutabil, instrumente ale integrării economice europene. Relaţiile dintre dreptul muncii
naţional şi dreptul comunitar al muncii devin relaţii complexe, de influenţare reciprocă. În
intervalul de după Tratatul de la Maastricht şi cu deosebire după cel de la Amsterdam, s-a
afirmat, cu puterea evidenţei, faptul că eficienţa economică a Uniunii Europene şi protecţia
25
socială nu trebuie să se excludă reciproc, rolul esenţial în menţinerea acestui echilibru
revenindu-le, deopotrivă, dreptului muncii naţional, respectiv dreptului muncii comunitar.
Conştientă de răspunderile ce-i revin, Comisia Europeană a încercat, într-un proces
derulat în două etape, să identifice coordonatele pe care se va înscrie, mai exact, trebuie să
se înscrie dreptul muncii (naţional şi, evident, cel comunitar).
Astfel, într-o primă etapă, Comisia a împuternicit un grup de experţi să redacteze, pe
baza analizei şi evaluării unor rapoarte (studii de ţară) realizate de specialişti din cele pe
atunci 15 state membre ale Uniunii Europene, un Raport general privind evoluţia legislaţiei
muncii în Uniunea Europeană în perioada 1992-2003 şi, pe această bază, să stabilească unele
orientări pentru intervalul 2006-2010.
În esenţa sa, studiul constata că în intervalul respectiv (1992-2003), legislaţia muncii
din cele 15 state membre a evoluat spre modernizare, spre schimbare, infirmând unele teze
ce constatau rezistenţa la inovare în această materie sau menţinerea a status quo-ului în
sistemele naţionale de drept. Deşi tradiţiile constituţionale continuau să fie solide în
sistemele naţionale de drept, acestea au putut fi, mai mult sau mai puţin influenţate de
concepţia europeană, promovată în principal de Uniunea Europeană şi Consiliul Europei,
privind extinderea drepturilor fundamentale ale omului astfel încât acestea să includă şi
majoritatea drepturilor sociale, recunoscute pe plan european îndeosebi prin Carta socială
europeană din 1981 şi prin cea revizuită în 1997. Totodată, legislaţia comunitară
antidiscriminare a pilotat fie introducerea, fie mai buna definire, în legislaţiile naţionale a
unui asemenea drept fundamental cum este cel de a nu fi discriminat, sub nici un temei.
Mai mult sau mai puţin evident, legiuitorul naţional, deosebit de activ în acest
interval, a fost influenţat - pozitiv - de liniile directoare comunitare (supranaţionale)
referitoare la politicile macroeconomice şi politicile de ocupare a forţei de muncă, politici în
care s-a aplicat Metoda Deschisă de Coordonare.
Un impact, de asemenea evident, l-au avut o serie de directive care priveau munca
derulată în baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată, munca cu timp parţial, şi
munca prin contract de muncă pe durată determinată. Studiul releva că, în privinţa acestor
contracte, s-au promovat soluţii novatoare, deşi se pendula între varianta acordării unor
drepturi limitate şi, respectiv, cea a acordării numai a unor garanţii acestor lucrători atipici.
Studiul evidenţia modificări majore ale legislaţiei muncii din statele membre în
privinţa raportului dintre lege şi contractele colective de muncă. Fără a fi un fenomen cu
totul deosebit, se constata o anume tensiune între prevederile legale şi cele contractuale (din
contractul colectiv de muncă - n.n.), care priveau chiar natura deosebit de sensibilă a
drepturilor ce trebuie protejate. Sub un alt aspect, se releva tendinţa (evident, pozitivă) de a
extinde sfera de cuprindere a contractelor colective, astfel încât să includă noi categorii de
lucrători cum sunt, spre exemplu, cei recrutaţi prin agenţiile de muncă temporară.
O problemă pe care o identifica studiul era aceea a unor modelări („recalibrări”) ale
principiilor dreptului muncii astfel încât să se identifice un echilibru corespunzător între
conceptul de „flexibilitate” cu cel de „adaptabilitate”. Se anticipa astfel conceptul
(comunitar) actual de „flexisecuritate”, asupra căruia vom insista, mai târziu, pe parcursul
analizei noastre.
Studiul constata extinderea muncii dependente economic, o muncă aflată la limita
dintre munca independentă, autonomă şi munca subordonată în baza contractului de muncă,
ca şi necesitatea identificării unor modalităţi de contrabalansare a dependenţei economice şi
care ar trebui să vizeze nu numai formele tradiţionale de protecţie, ci ar trebui să lărgească
spectrul de mecanisme de sprijin economic şi social, instituind o reţea de facilităţi pe tot
parcursul vieţii lucrătorului cum sunt accesul la fondurile de pensii, accesul la credite
26
bancare speciale, alocaţiile de mobilitate, facilităţile de formare profesională, prestaţiile de
securitate socială, facilităţile de ocrotire a copiilor etc. Vom regăsi, de asemenea, această
idee în conceptul de „flexisecuritate” lansat ulterior de Uniunea Europeană.
În privinţa perspectivelor (a „orientărilor”) pentru anii 2006-2010, studiul se mărginea
doar la a semnala că, în raport de evoluţiile politice şi guvernamentale din statele membre,
conceptul de „modernizare a dreptului muncii” este utilizat diferit, fie pentru o reformare a
dreptului muncii, fie pentru a răspunde cerinţelor instituţiilor supranaţionale ale Uniunii
Europene (spre exemplu „reforma privind piaţa naţională a muncii - cerută de Uniunea
Europeană - pare a genera controverse şi relevă puternice divizări ideologice”). Studiul
semnala riscul ca dreptul muncii să se depărteze de tradiţiile legislative naţionale şi de a
pierde coerenţa regulilor sale. În aceste condiţii, studiul pleda pentru extinderea funcţiilor
tradiţionale ale dreptului muncii atât asupra altor categorii de lucrători decât cei clasici,
bazaţi pe contractul colectiv şi individual de muncă, cât şi continuarea intervenţiei dreptului
muncii în noi domenii caracterizate prin insecuritate (de exemplu, munca dependentă
economic).
În sfârşit, în privinţa impactului legislaţiei comunitare se anticipa, în continuare,
deschiderea - pentru prima dată - a unor sisteme de drept naţional spre inovare şi
implementarea, în continuare, a unor idei constituţionale importante, îndeosebi în domeniul
legislaţiei antidiscriminare.
Cea de a doua etapă în care Comisia a acţionat în anii 2006-2007 este cea care va
constitui substanţa analizei noastre şi care priveşte atât modernizarea dreptului muncii, caz în
care Comisia a lansat o Carte verde intitulată „Modernizarea dreptului muncii pentru a
răspunde sfidărilor secolului XXI” cât şi conceptul de flexisecuritatea muncii, caz în care
Comisia a făcut o Comunicare către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi
Social şi Comitetul Regiunilor intitulată „Către principii comune ale flexisecurităţii”.
Ulterior, la câteva luni după adoptarea Comunicării asupra flexisecurităţii, pentru a
marca încheierea dezbaterii asupra modernizării dreptului muncii, Comisia a făcut o
Comunicare către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European
şi Comitetul Regiunilor intitulată „Rezultatul consultării publice cu privire la Cartea Verde
a Comisiei - Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde provocărilor secolului XXI”.
Cele trei documente ale Comisiei - Cartea verde privind modernizarea dreptului
muncii, Comunicarea asupra flexisecurităţii, ca şi Comunicarea privind rezultatul consultării
publice - se constituie într-un corpus de orientări - idei, reguli şi chiar principii - asupra
cărora ne vom opri în cele ce urmează.
2. Clarificări conceptuale. În aceste documente ale Uniunii Europene, ca şi în altele

cum sunt cele ale O.C.D.E. se utilizează o serie de concepte noi, insuficient clarificate, nici
de doctrină şi nici de practica reglementărilor legale.
Relaţia de muncă. Frecvent în aceste documente, dar şi într-o serie de directive se
utilizează asociat sintagma „contract de muncă sau o relaţie de muncă” potrivit căreia o
persoană prestează o activitate, fie în baza unui contract de muncă, fie în baza unei relaţii de
muncă. Apare astfel, evident că nu se face trimitere numai la salariat care are o relaţie (un
raport) de muncă în baza contractului de muncă, ci şi la alţi lucrători ce se află într-un raport
de muncă, în baza altor temeiuri de drept decât contractul de muncă cum sunt, spre exemplu,
după caz, funcţionarii publici, militarii, cooperatorii, agricultorii, etc. Nu se poate însă vorbi
de o relaţie de muncă în cazul lucrătorului independent şi nici în cazul celor ce exercită o
profesiune independentă cum sunt avocaţii, notarii, etc.
27
Model contractual standard - modelul bazat pe contractul individual de muncă, pe
durată nedeterminată, cu timp de lucru integral.
Este semnificativ de semnalat că, în cursul dezbaterii privind Cartea verde, reuniunea
informală a miniştrilor pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale din ţările membre
ale Uniunii Europene din ianuarie 2007 a subliniat, în mod indiscutabil, că, piatra de temelie
a relaţiilor de muncă în Uniunea Europeană rămâne contractul pe durată nedeterminată, cu
normă întreagă, chiar dacă pot fi utilizate, în acelaşi timp, şi alte variante de contracte mai
flexibile care să vină în întâmpinarea unor nevoi ale lucrătorilor sau unor situaţii specifice ale
angajatorilor.
În Comunicarea Comisiei privind finalizarea dezbaterilor generate de Cartea verde din
octombrie 2007, se consemnează opiniile diferite ale respondenţilor, semnificativ fiind faptul
că atât Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European, cât şi statele membre
au evidenţiat că stabilitatea şi securitatea în muncă a lucrătorilor este dată numai de
contractul de muncă standard.
Piaţa muncii segmentată, sintagmă lansată în 2003 în raportul prezentat Consiliului
European de către grupul de lucru european pentru forţa de muncă (grupul Wim Kok), care
distinge o piaţă a muncii în două niveluri: cea a lucrătorilor „integraţi” („insideri”) având o
muncă permanentă în întreprindere, bazată pe un contract individual de muncă, pe durată
nedeterminată, cu timp de lucru integral (contract standard) şi cea a lucrătorilor „excluşi”
(„outsideri”) alcătuită din şomeri, persoane care au părăsit piaţa muncii şi persoane care se
află în situaţii de muncă precară sau în sectorul informal. Această din urmă categorie de
persoane ocupă o zonă „gri” în care drepturile fundamentale ale muncii sau protecţia socială
pot fi considerabil reduse, antrenând o situaţie de insecuritate în ceea ce priveşte posibilitatea
de a ocupa un loc de muncă în perspectivă, cu serioase implicaţii asupra unor opţiuni cruciale
în viaţa lor privată (de a dispune de o locuinţă, de a fonda o familie etc.)
În condiţiile unei pieţe a muncii fragmentate, se aprecia că, se poate dezvolta în
continuare practica recurgerii la alte forme de muncă decât cele uzuale încurajându-se
contractele atipice sau munca deghizată, dacă nu vor fi luate măsuri pentru adaptarea
contractelor de muncă clasice (standard) în scopul determinării unei flexibilităţi crescute atât
din punctul de vedere al lucrătorilor, cât şi al angajatorilor. În acest sens, se sugera evaluarea
gradului de flexibilitate a contractelor standard cel puţin în ce priveşte termenele de preaviz,
costurile şi procedura concedierii individuale şi colective şi, respectiv, definirea
concedierilor abuzive.
Se sugera, totodată, identificarea, împreună cu partenerii sociali, a acelor soluţii
pentru ca lucrătorii „integraţi”, cât şi cei „excluşi” să poată traversa cu succes tranziţia între
diferitele statute (de la „integrat” la „exclus” şi invers), prin învăţarea pe tot parcursul vieţii
pentru a-şi menţine nivelul de pregătire sau a dobândi noi competenţe, prin promovarea unor
politici active pe piaţa muncii care să ajute pe şomeri, ca şi persoanele inactive, să se
reintegreze în muncă, prin instituirea de reguli suple în domeniul securităţii sociale pentru
persoanele care-şi schimbă locul de muncă sau părăsesc temporar piaţa muncii.
În acest raport se regăseşte concepţia pe care Uniunea Europeană a structurat-o
ulterior, aceea a necesităţii unor principii comune ale flexisecurităţii care, potrivit
Comunicării Comisiei din iunie 2007, ar putea conduce la locuri de muncă mai multe şi mai
bune prin flexibilitate şi securitate.
Până la această Comunicare, Uniunea Europeană adoptase deja în iulie 2005, Liniile
directoare integrate pentru dezvoltare şi forţă de muncă pe anii 2005-2008 care solicitau
adaptarea legislaţiei muncii pentru promovarea, în acelaşi timp, a flexibilităţii şi respectiv,
securităţii în muncă şi reducerii segmentării pieţei muncii.
28
În Comunicarea Comisiei privind rezultatul consultării publice cu privire la Cartea
verde se precizează expres că nu s-a ajuns la nici un acord privind punerea în aplicare a
conceptului de lucrători „integraţi” sau „excluşi” cu cadrul pieţelor segmentate ale forţei de
muncă.
Modelul tradiţional al dreptului muncii urmărea atenuarea inegalităţilor economice şi
sociale inerente relaţiilor de muncă şi asigura o protecţie corespunzătoare a salariaţilor. Acest
model se baza pe următoarele ipoteze:
- a unui loc de muncă permanent, cu timp de muncă integral;
- relaţia de muncă guvernată de dreptul muncii, care situa în centrul său contractul
individual de muncă pe durată nedeterminată;
- angajatorul singur purta răspunderea îndeplinirii obligaţiilor ce revin oricărui
angajator faţă de propriii salariaţi.
Modelul tradiţional al dreptului muncii a răspuns, potrivit aprecierilor Comisiei, în
grade diferite, în diverse state, cerinţelor pieţei muncii, până la începutul anilor 90 ai
secolului trecut.
Rapiditatea progreselor tehnologice, intensificarea concurenţei în contextul
mondializării, evoluţia cererii consumatorilor şi creşterea constantă a sectorului serviciilor au
impus, pe de o parte, creşterea flexibilităţii muncii, iar, pe de altă parte, necesitatea
organizării întreprinderilor de o manieră cât mai suplă, ceea ce a imprimat o evoluţie a
organizării şi a timpului de muncă, a salariilor şi a numărului de persoane angajate în diferite
stadii ale ciclului de producţie, toate acestea conducând, în final, la necesitatea unei mai
mari diversităţi contractuale, decât prevedeau explicit legislaţiile europene şi naţionale.
Reformele legislative întreprinse pe plan naţional după anii 90 au relaxat reglementările
existente, permiţând o mai mare diversitate contractuală, dar şi accentuarea segmentării
pieţei muncii prin introducerea unor forme flexibile la angajare, dar şi o protecţie redusă în
caz de concediere; în acest mod, s-a permis mai rapid accesul pe piaţa muncii a persoanelor
„excluse” iar pentru cei „incluşi” s-au instituit mai multe opţiuni pentru a asigura concilierea
vieţii profesionale cu cea familială.
Contracte atipice de muncă (denumite, uneori, şi temporare) sunt acele contracte,
altele decât cele bazate pe contractul individual de muncă pe durată nedeterminată, cu timp
de lucru integral. Se încadrează în această sintagmă contractele pe durată determinată,
contractele cu timp parţial, contractele de muncă prin agent de muncă temporară, contractele
de muncă intermitente (când se lucrează, din diferite raţiuni, numai o parte din săptămână,
spre exemplu, sâmbăta şi duminica), contractele „zero ore” şi chiar contractele lucrătorilor
independenţi.
Lucrătorii care activează sub asemenea contracte atipice sunt consideraţi - din punctul
de vedere al dreptului muncii şi, respectiv, al dreptului securităţii sociale - lucrători
vulnerabili, în principal ca urmare a faptului că, în timp, se pot afla în locuri de muncă
succesive de slabă calitate, pe durate scurte, cu o protecţie socială necorespunzătoare.
Lucrător. Documentele care constituie obiect de analiză nu avansează vreo definiţie a
acestui termen. În consecinţă, acolo unde este utilizat, termenul de lucrător are înţelesul din
dreptul comunitar. În acest sens, fără a fi definit ca atare, în legislaţia originară sunt derivată
(secundară), lucrătorul este un concept (conturat de altfel şi de jurisprudenţa Curţii de la
Luxemburg) cuprinzător, specific dreptului comunitar, aplicabil, în principal, în ce priveşte
libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar şi care include pe toţi cei ce au fie un
raport de muncă, fie o relaţie de muncă, fie se află într-o situaţie specifică cum este cea de
şomer sau în căutarea unui loc de muncă în spaţiul comunitar. Sensul noţiunii de lucrător, aşa
cum a precizat Curtea de la Luxemburg, este unul extensiv în ce priveşte drepturile acordate
29
de Tratat şi de legislaţia secundară celor ce desfăşoară o activitate, indiferent de temeiul
juridic.
De la o directivă la alta, conceptul de lucrător diferă şi, în consecinţă, el va fi transpus
în legislaţia naţională în raport cu exigenţele directivei respective, urmărindu-se însă ca, în
fiecare stat membru al Uniunii Europene, să se asigure o aceeaşi protecţie socială
lucrătorului la care se referă directiva respectivă. De altfel, în Comunicarea Comisiei asupra
rezultatelor dezbaterii privind Cartea verde se arată că majoritatea statelor, împreună cu
numeroase organizaţii ale partenerilor sociali „au fost în favoarea poziţiei conform căreia
definirea lucrătorilor în cadrul majorităţii directivelor privitoare la dreptul muncii - trebuie să
rămână la latitudinea statelor membre.
În esenţă, opţiunea pentru un sens comunitar a urmărit să permită ca diverse categorii
de persoane - de „lucrători” - să beneficieze, în toate statele membre, de aceeaşi protecţie a
normelor comunitare. În consecinţă, intră în categoria lucrătorilor cei care prestează o
activitate remunerată, pe o anumită durată, în cadrul unui raport de muncă sau relaţie de
muncă şi care sunt subordonaţi beneficiarului muncii lor.
În literatura de specialitate s-a relevat că sunt lucrători salariaţii indiferent de tipul
contractului lor individual de muncă, inclusiv ucenicii la locul de muncă; cei care se află într-
un stagiu de pregătire (formare) profesională (la un angajator); cei care, fără a fi lucrători
propriu-zişi, sunt asimilaţi acestora, în mod expres prin anumite directive ale Uniunii
Europene (cei care se află în căutarea unui loc de muncă, la prima angajare; şomerii apţi de
muncă şi care au fost anterior angajaţi; persoanele incapabile de muncă datorită unui
accident de muncă sau boli profesionale suferite în timpul angajării în statul gazdă;
persoanele care au atins limita de vârstă normală de pensionare în timpul desfăşurării
activităţii cu statul gazdă). Tot astfel, s-a arătat că nu sunt lucrători persoanele care exercită
profesiuni liberale; meseriaşii (micii întreprinzători); funcţionarii publici; de regulă,
persoanele care lucrează în baza unor convenţii civile de prestări de servicii; persoanele care
– chiar dacă desfăşoară o activitate economică în schimbul unei remuneraţii, în baza unui
raport de muncă – sunt excluse expres de la aplicarea unor directive sectoriale.
Munca deghizată - situaţie în care o persoană desfăşoară o activitate (prestează o
muncă) asemănătoare celei pe care o desfăşoară un salariat nefiind considerat însă ca atare
salariat, urmărindu-se disimularea situaţiei sale juridice reale spre a se evita anumite costuri
şi prelevări fiscale obligatorii precum şi plata contribuţiilor (cotizaţiilor) de securitate
socială. În mod frecvent munca deghizată se prestează prin recurgerea la diferite contracte
civile sau comerciale.
Munca deghizată este combătută prin diverse metode şi practici, în genere, de toate
statele Uniunii Europene. Comisia semnează însă două modalităţi inovatoare în materie:
prezumţia legală absolută (irefragrabilă) potrivit căreia se consideră că există un contract de
muncă dacă munca se prestează pentru altul în schimbul unei remuneraţii săptămânale sau
cel puţin douăzeci de ore timp de trei luni consecutive (Olanda); un control de calitate şi
constant al aplicării legislaţiei muncii inclusiv prin încheierea unor acorduri în acest sens cu
partenerii sociali (Irlanda şi Spania).
Dezbaterile asupra Cărţii verzi au relevat că legislaţia muncii este eficientă, corectă şi
puternică doar dacă este pusă în aplicare în toate statele membre, se aplică în mod egal
tuturor actorilor (partenerilor sociali) şi este controlată în mod sistematic, constant şi de o
manieră eficientă.
Acţiunea comunitară trebuie să fie complementară celei a statelor membre, mai ales
că munca la negru, în spaţiul social comunitar, capătă tot mai multe accente supranaţionale.
Nu s-a ajuns însă la nici un acord asupra tipului de acţiune comunitară, propunându-se
30
măsuri ce se întind de la instrumente cu caracter declarativ (rezoluţii ale Consiliului) până la
schimburi de bune practici şi forme bi sau multilaterale de cooperare administrativă.
Muncă economic dependentă - muncă ce nu se poate strict încadra nici în sintagma de
„muncă salariată” şi nici în cea de „muncă independentă”. Această categorie de lucrători nu
beneficiază de un contract de muncă, ocupând o „zonă gri” între dreptul muncii şi dreptul
comercial. Chiar dacă, strict juridic, formal, ei prestează o muncă independentă, sunt totuşi
economic dependenţi de un comerciant sau client/angajator pentru obţinerea veniturilor lor.
În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor pe marginea Cărţii verzi se
notează că majoritatea statelor membre şi a partenerilor sociali s-au opus introducerii unei a
treia categorii intermediare, - lucrător dependent din punct de vedere economic, pe lângă
categoriile de lucrători salariaţi şi independenţi. În consecinţă, sintagma va fi utilizată, în
continuare, în dezbaterile teoretice, cu o acoperire legală în unele ţări comunitare.
Lucrător independent, situat, de regulă, la frontiera dintre dreptul muncii şi dreptul
comercial, este o noţiune definită difuz în aceste documente comunitare. În Cartea verde, se
apreciază că „distincţia binară tradiţională între salariat şi lucrător independent nu mai este
reflectarea fidelă a realităţii economice şi sociale a muncii. Diferende pot surveni în legătură
cu natura juridică a unei relaţii de muncă ori de câte ori aceasta este deghizată sau ori de
câtre ori se întâmpină veritabile dificultăţi pentru a realiza o concordanţă între noile
modalităţi de muncă cu raportul de muncă tradiţional”.
În genere, munca independentă este considerată un mijloc de a răspunde adecvat
nevoilor restructurării, de a reduce costurile directe şi indirecte ale forţei de muncă şi de a
gestiona resursele de o manieră suplă în circumstanţe economice imprevizibile. Este cazul
întreprinderilor furnizoare de servicii, a comerţului en detail, al sectorului agricol şi de
construcţii. În esenţă, această categorie de lucrători sunt utilizaţi ori de câte ori o
întreprindere îşi externalizează o parte din activitate, subcontractează lucrările sau desfăşoară
activitatea în cadrul unor proiecte (în baza unor contracte comerciale şi, destul de rar, civile).
Munca independentă în această viziune, este diferită de munca independentă pe cont
propriu, fără utilizarea lucrătorilor salariaţi.
În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor asupra Cărţii verzi se ia notă
de opinia Parlamentului European şi a statelor membre potrivit cărora definirea lucrătorilor şi
a persoanelor care desfăşoară o activitate independentă din perspectiva legislaţiei comunitare
este de o complexitate deosebită. S-a solicitat, de altfel, ca definirea lucrătorilor, ori de câte
ori o directivă face referire la această menţiune, să fie făcută de fiecare stat membru cu
consultarea partenerilor sociali.
Relaţii de muncă triunghiulare sunt rezultatul plasării în muncă a lucrătorilor, cu
caracter temporar, prin agenţii de muncă temporară. Evident, această relaţie este stabilită
între agenţie, salariat şi întreprinderea utilizatoare, relaţia de muncă căpătând astfel o anume
complexitate. Între agenţia de muncă temporară şi utilizator se încheie un contract comercial.
În legislaţia română este reglementat - în acest sens - contractul prin agent de muncă
temporară.
Tot o relaţie triunghiulară este considerată şi relaţia ce se stabileşte între unitatea
iniţială şi unitatea subcontractantă, responsabilitatea celor doi contractori fiind comună şi
solidară, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către subcontractant, inclusiv în ce priveşte
obligaţiile ce decurg din contractele de muncă.
În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor asupra Cărţii verzi sunt
relevate opiniile diferite formulate, dar până la urmă convergente ale Parlamentului
European şi a anumitor state membre pentru stabilirea răspunderii (subsidiare sau nu) a
contractorului iniţial. Nu este însă avansată nici o poziţie comună a Uniunii Europene.
31
Flexisecuritate - concepţie (metodă, strategie) promovată de Uniunea Europeană de
îmbinare dialectică a flexibilităţii muncii cu securitatea muncii, concept diferit de cel clasic
din dreptul securităţii sociale.
În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurităţii se afirmă că aceasta „se poate defini
ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilităţii şi securităţii pe piaţa
forţei de muncă”. Punerea în aplicare a politicilor de flexisecuritate se poate realiza prin
intermediul a patru componente: prevederi contractuale flexibile şi sigure; strategii
cuprinzătoare de învăţare pe tot parcursul vieţii; politici din domeniul forţei de muncă active
şi eficiente; sisteme moderne de asigurare socială.
Dincolo de acest cadru principial, de altfel corect sub toate aspectele, flexibilitatea
muncii se poate realiza prin elasticizarea cazurilor şi a procedurilor de concediere, reducerea
costurilor concedierii (individuale sau colective), restrângerea ariei concedierilor considerate
abuzive (prin definirea restrictivă a abuzului de drept în materia relaţiilor de muncă),
promovarea altor tipuri de contracte de muncă decât cele „clasice”, respectiv contractele pe
durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp de muncă parţial etc.
Dacă prin flexibilitate se urmăreşte - în esenţă - dobândirea unei mai mari libertăţi de
acţiune pentru angajatori, prin securitate se urmăreşte dobândirea unei securităţi individuale,
pe tot parcursul vieţii persoanei active, indiferent de ipostaza profesională în care se află
(salariat, şomer, lucrător independent, într-o profesiune independentă, în perioada de formare
profesională etc.); în esenţă, prin flexisecuritate se urmăreşte asigurarea unor măsuri de
protecţie, pe tot parcursul întregului traiect, întregii evoluţii profesionale a persoanei în
cauză.
3. Conţinutul dezbaterii. Dezbaterea publică a înregistrat peste 450 de luări de

poziţii (răspunsuri) provenind de la toate părţile interesate concept diferit de cel clasic din
dreptul securităţii sociale, guverne, autorităţi regionale, parlamente naţionale, parteneri
sociali la nivelul Uniunii Europene sau naţional, organizaţii neguvernamentale, întreprinderi,
universităţi, jurişti etc. Asupra Cărţii verzi s-au pronunţat, prin avize analitice, Parlamentul
European şi Comitetul Economic şi Social European.
Dincolo de această diversitate, în luările de poziţii se pot identifica puncte de vedere
specifice partenerilor sociali (sindicate, patronate) şi guvernelor.
Cu toate că au fost puse în discuţie o multitudine de idei (întrebări) asupra cărora
urmau să se pronunţe toţi cei interesaţi, conţinutul dezbaterii poate fi sintetizat - în
următoarele direcţii.
Cu privire la sfera persoanelor care sunt ocrotite prin normele dreptului muncii sau
ar trebui ocrotite, ideea de bază este aceea a incidenţei acestor prescripţii de protecţie asupra
tuturor celor ce au un raport de muncă, dar nu numai a acestora, ci şi a celor ce se află într-o
relaţie de muncă şi chiar în afara unor raporturi sau relaţii de muncă.
Relativ la durata asigurării protecţiei sociale legale s-a conturat ideea că aceasta
trebuie să cuprindă nu numai perioada în care persoana prestează o muncă în baza
contractului de muncă, ci ar trebui să fie extinsă asupra duratei întregii vieţi profesionale,
prin instituirea obligaţiei pregătirii profesionale continue.
A fost pusă în discuţie poziţia şi rolului diferitelor categorii de contracte individuale
de muncă; în fond, fără a se preciza expres, se punea în discuţie diminuarea rolului
contractelor individuale de muncă pe durată nedeterminată şi situarea lor pe aceleaşi plan cu
alte contracte de muncă, în primul rând cu cele pe durată determinată.
A fost avansat, ca un panaceu universal, conceptul de flexisecuritate, sub ambele sale
componente. Am relevat mai înainte că, ulterior Cărţii verzi, Comisia a făcut o Comunicare
32
asupra principiilor comune ale flexisecurităţii şi că în decembrie 2007, Consiliul European
de la Lisabona a adoptat Principiile comune ale flexisecurităţii.
Dezbaterea, datorită orientării iniţiale a Comisiei, s-a purtat asupra dreptului
individual al muncii şi nu a privit - sub nici un aspect - dreptul colectiv al muncii.
În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor în baza Cărţii verzi se notează
că unele state membre, sindicatele şi majoritatea experţilor universitari au indicat că ar fi fost
preferabil ca dezbaterea să fie centrată şi pe contractele colective de muncă şi nu numai pe
relaţiile individuale de muncă. Numai abordarea celor două componente ale dreptului muncii
- contracte individuale şi contracte colective - ar fi fost în măsură să reliefeze interacţiunea
complexă dintre cadrul legislativ global al fiecărui stat şi cadrul comunitar.
Deşi Cartea verde asupra modernizării dreptului muncii, ca şi Comunicarea Comisiei
asupra flexisecurităţii muncii se referă şi la unele aspecte ce ţin de dreptul securităţii sociale,
dezbaterea a fost centrată prioritar asupra problemelor ce privesc dreptul muncii, respectiv
dreptul contractului individual de muncă.
4. Concluzii. Concluzia esenţială, fundamentală este aceea că se impune, în

continuare, aplicarea legislaţiei muncii din statele membre ale Uniunii Europene. Fără a se
pune în discuţie sau contesta rolul normelor comunitare în armonizarea legislaţiilor
naţionale, legislaţia naţională este cea aplicabilă, confirmându-se astfel, încă o dată,
caracterul acestora (a normelor comunitare, respectiv a directivelor) stabilit prin tratate, de a
complini şi de a orienta legislaţiile naţionale în domeniile în care Uniunea Europeană are
competenţe partajate cu statele membre.
De altfel, mai multe răspunsuri din partea angajatorilor au reamintit limitările
competenţelor Uniunii Europene şi au cerut, în mod semnificativ, ca reforma dreptului
muncii să fie efectuată într-un cadru naţional exclusiv. Totodată, majoritatea statelor
membre, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European, parlamentele
naţionale şi partenerii sociali au invocat - în aplicarea principiului subsidiarităţii -
competenţele partajate între Uniunea Europeană şi statele membre, considerând că
elaborarea dreptului muncii naţional este un atribuit al statelor împreună cu partenerii sociali,
iar acquis-ul comunitar poate avea doar rolul de completare a acţiunii statelor membre.
Este, de asemenea, semnificativ faptul că nu s-a pus în discuţie, în nici un fel,
problematica legată de competenţa Uniunii Europene în materie socială. În cazul legislaţiei
muncii, patru domenii sunt şi rămân însă în competenţa exclusivă a statelor membre:
organizarea sindicală şi patronală, salarizarea, greva şi lock-out-ul.
S-a relevat şi utilitatea metodei deschisă de coordonare prin care se asigură, succesiv
în timp, dialogul direct al Comisiei Europene cu fiecare stat membru pe problematica
socială, şi, totodată, dialogul intracomunitar statal, influenţându-se astfel adoptarea unor
măsuri şi reglementări interne, armonizate pe plan comunitar.
S-a avansat în cursul dezbaterilor, în completarea conceptului privind flexisecuritatea,
sub cele două componente: flexibilitate şi securitate. Astfel, flexibilitatea a fost mai bine
definită în sensul ca, în caz de concediere, să fie extins termenul de preaviz (evident, în
favoarea salariatului) şi s-a determinat mai bine cauza concedierii care trebuie să fie reală,
serioasă şi justă, în timp ce securitatea ar trebui să includă alocarea unor fonduri
suplimentare pentru pregătirea individuală şi în caz de şomaj, includerea unei perioade de
formare profesională, o serie de facilităţi fiscale pentru cei ce lucrează independent, concedii
maternale şi paternale, grădiniţe de copii, încorporarea în sistemul de pensii a unor facilităţi
pentru cei ce nu se află, temporar, într-un raport juridic de muncă, etc.
33
S-a identificat, drept o prioritate la nivel european, elaborarea unei directive relative
la munca temporară (munca prin agenţii de muncă temporară) şi reexaminarea directivei
asupra timpului de muncă.
În baza dezbaterii, în cadrul Consiliului European din decembrie 2007 de la Lisabona,
au fost adoptate Principiile comune ale flexisecurităţii.
În continuare, Comisia va urmări, realizarea unei analize comune cu partenerii sociali
privind provocările majore cu care se confruntă pieţele forţelor de muncă din Europa în
vederea elaborării unui program menit să propună o abordare integrată pentru punerea în
aplicare a principiilor bazate pe flexisecuritate şi va încuraja negocierea, de către partenerii
sociali, a problematicii formării profesionale.
5. În cursul anului 2008, Comisia va lua măsurile necesare pentru urmărirea

problemelor ridicate de Comunicarea asupra finalizării dezbaterilor Cărţii verzi în contextul
lărgit al „flexisecurităţii”. În ciuda diferenţei de opinii şi naturii acţiunii la nivel EU,
consultarea a identificat necesitatea de a avea o cooperare mai bună, mai multă claritate, sau
chiar informaţii şi analize mai multe şi de calitate mai bună, în domenii cum ar fi:
- prevenirea şi combaterea muncii nedeclarate, în special în situaţii transfrontaliere;
- promovarea, elaborarea şi punerea în aplicare a formării profesionale şi a învăţării
continue în vederea asigurării unei siguranţe a locului de muncă pe tot parcursul vieţii;
- interacţiunea dintre dreptul muncii şi normele în materie de protecţie socială pentru
sprijinirea tranziţiilor efective din viaţa profesională şi a sistemelor de protecţie socială
durabile;
- clarificarea naturii relaţiilor de muncă în vederea promovării unei mai bune
înţelegeri şi a facilitării cooperării în toată Uniunea Europeană;
- clarificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor implicate în lanţurile de subcontractare,
pentru a se evita privarea lucrătorilor de posibilitatea de a se bucura efectiv de drepturile ce
le revin.
În finalul Comunicării asupra principiilor comune ale flexisecurităţii se arată că,
Reuniunea socială tripartită la nivel înalt din 2008 (ce precede Consiliul European de
primăvară) se va concentra asupra dezbaterii privind flexisecuritatea.
***
În opinia noastră, dezbaterea asupra modernizării dreptului muncii a fost utilă tuturor
celor implicaţi, de la Parlamentul European până la nivelul statelor membre, a partenerilor
sociali naţionali. O parte din soluţiile propuse de Comisie, s-a văzut, în cele relevate anterior,
au fost invalidate de participanţii la dezbatere, altele au rămas, în continuare, ca repere
pentru reflecţii viitoare. În orice caz, din perspectiva rezultatelor altor dezbateri în baza unei
Cărţi verzi, actuala dezbatere reprezintă un interesant schimb de păreri din care s-au degajat
unele concluzii, care pot constitui jaloane suplimentare în activitatea normativă a statelor
membre, cât şi a Uniunii Europene, chiar dacă aceasta (dezbaterea) nu s-a finalizat, aşa cum
s-a procedat în alte situaţii, prin adoptarea unei Cărţi albe, document moral-politic, dar cu
un impact cert asupra evoluţiilor viitoare, inclusiv normative ale Uniunii Europene.
Nici soluţia avansată de Comisie ce pare a susţine că modernizarea dreptului muncii
se realizează prin noul concept „flexisecuritate” nu ni se pare o soluţie de lungă durată.
Desigur, acest concept şi Principiile asupra lui, adoptate de Consiliul European de la
Lisabona din decembrie 2007, vor influenţa evoluţia dreptului muncii, dar, în perspectivă,
din punctul nostru de vedere, este cert că dezbaterea nu s-a încheiat. Este doar un început.
Sub un alt unghi de abordare a rezultatelor, preocupările în materie ale Uniunii
Europene concordă, sub anumite aspecte, cu cele ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii
34
care, după îndelungi dezbateri, a reuşit să adopte Recomandarea nr. 198/2006 cu privire la
raporturile de muncă. Chiar dacă nu a putut fi adoptată o convenţie O.I.M., cum era şi
normal, chiar dacă Recomandarea nr. 198/2006 conţine încă anumite ambiguităţi, rezultate
din dezbaterile aprinse şi contradictorii din structurile O.I.M., aceasta aduce unele clarificări
indiscutabile, pe care dezbaterea generată de Cartea verde nu a reuşit să le atingă.
De altfel, în Comunicarea Comisiei asupra Cărţii verzi se subliniază: „Parlamentul
European a solicitat o iniţiativă către convergenţa definiţiilor naţionale a statutului
lucrătorilor în vederea asigurării unei puneri în aplicare mai coerente şi mai eficiente a
acquis-ului comunitar. Acesta a cerut cu insistenţă ca statele membre să promoveze punerea
în aplicare a Recomandării O.I.M. din 2006 cu privire la raporturile de muncă. Anumite state
membre au mai sugerat, de asemenea, ca recomandarea să servească drept bază pentru
discuţii între statele membre şi partenerii sociali asupra modalităţilor pentru o abordare mai
bună, la nivel european, a fenomenului raporturilor de muncă deghizate”.
Nici recursul la această recomandare OIM nu soluţionează, pe fond, problema, căci,
prin forţa evidenţei, recomandarea se pronunţă asupra determinării existenţei unui raport de
muncă prin stabilirea unor condiţii şi a unor indici specifici. Recomandarea O.I.M. deschide
însă o perspectivă spre o nouă viziune în relaţiile de muncă, menţinând bazele pe care este
întemeiat contractul individual de muncă care păreau a fi repuse în cauză.

➢ Cum puteţi caracteriza modernizarea dreptului muncii.
➢ Ce influenţă va avea dezbaterea asupra modernizării dreptului muncii.
➢ Definiţi conceptul de flexisecuritate a muncii.
Bibliografie :
- Al.Ţiclea – Flexisecuritatea muncii- un concept actual, în RRDC, nr.6/2007
Modulul 8 - DIALOGUL SOCIAL LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
În mod sintetic modului de abordare a problematicii sociale pe plan naţional, puţin

câte puţin, începând cu deosebire după adoptarea Actului Unic European din 1986,
problematica economico-socială propusă a fi adoptată în cadrul CEE este – anterior – pusă în
discuţie pe de o parte a Comitetului Economic şi Social, iar, pe de altă parte, a partenerilor
sociali, respectiv a organizaţiilor sindicale şi patronale constituite, la nivel intersectorial sau
sectorial, la scară europeană. Până să se ajungă la acest stadiu, evident, s-a parcurs un drum ,
deseori dificil, cu multe ezitări şi compromisuri.
Prin dialogul social comunitar (european) se înţeleg discuţiile, consultările,
negocierile şi acţiunile purtate între reprezentanţii celor două părţi clasice ale lumii muncii:
organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale constituite la nivel european.
Ca şi în dreptul intern, în dreptul comunitar, dialogul social se poartă în format bipartit
(între organizaţiile sindicale şi patronale) şi în format tripartit (partenerii sociali şi Comisia
Europeană).
Evident, dialogul social european completează dialogul social ce se poartă la scară
naţională. El permite partenerilor sociali să intervină în definirea normelor sociale
comunitare şi să joace un rol important în aplicarea acestora.
Împreună cu legislaţia comunitară, metoda deschisă de coordonare şi instrumentele
financiare de aplicare a politicii sociale (în principal, Fondul Social European), dialogul
35
social se înscrie printre instrumentele cele mai eficiente ale politicii sociale ale UE. Înainte
de a proceda însă la examinarea acestei evoluţii, trebuie să ne oprim, pe scurt, la un organ al
UE cu totul aparte care este Comitetul Economic şi Social European.
8.1. Comitetul Economic şi Social European (CESE) a fost înfiinţat în 1957 prin
Tratatul de la Roma ca organ consultativ care să reprezinte, într-o sintagmă devenită clasică,
„vocea societăţii civile organizate”, reunind – practic – reprezentanţii diferitelor segmente
ale vieţii economico-sociale, respectiv grupurile de interese din Europa, în primul rând
organizaţii patronale şi sindicale, dar şi alte organizaţii neguvernamentale.
CESE se pronunţă asupra diverselor proiecte de interes comunitar, în primul rând,
prin avize, indiferent cine este iniţiatorul proiectului – Comisie, Consiliul sau Parlamentul
European. În orice caz, înainte de luarea oricărei decizii în materie de politică economică sau
socială, regională şi de mediu, CESE trebuie consultat în mod obligatoriu. Evident, CESE
poate fi consultat şi în privinţa deciziilor ce urmează a fi luate şi în alte domenii de acţiune a
UE.
Avizele pot fi solicitate de organele de decizie ale UE – Comisie, Consiliu şi
Parlamentul European – dar, CESE se poate şi autosesiza, emiţând un punct de vedere
materializat tot într-un aviz.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, CESE emite trei tipuri de avize:
- avize în urma solicitării Comisiei Europene, Consiliului sau Parlamentului
European;
- avize din proprie iniţiativă prin care CESE îşi exprimă opiniile în toate cazurile când
consideră oportun;
- avize exploratorii, în care, la cererea Comisiei, a Parlamentului European sau chiar a
Preşedinţiei UE, este însărcinat să discute şi să facă propuneri asupra unui subiect
determinat, pentru ca – şi pe această bază – Comisia să formuleze propuneri în consecinţă.
CESE poate elabora şi discuta rapoarte de informare pentru examinarea unei
probleme ce ţine de politicile UE şi de evoluţiile posibile ale acestora.
În sfârşit, CESE poate adopta, la propunerea unei secţiuni a sa, a unuia din grupurile
sale sau a unei treimi din membrii săi, rezoluţii cu privire la teme de actualitate pentru UE.
Prin întreaga sa activitate, CESE încurajează societatea civilă să se implice în tot mai
mare măsură în procesul de elaborare a politicilor publice ale Uniunii Europene.
După extinderile succesive ale UE din 2004 şi, respectiv 2007, CESE este compus, în
prezent, din 344 de membrii, un număr egal cu cel al Comitetului Regiunilor.
Membrii CESE (ca şi ai Comitetului Regiunilor) sunt desemnaţi de către guvernele
statelor membre şi numiţi de Consiliul UE pe un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit,
beneficiind de independenţa politică totală faţă de guvernele care i-au desemnat.
Activitatea preponderentă a membrilor CESE se desfăşoară în ţările de origine, la
Bruxelles reunindu-se în adunare plenară, de regulă, lunar. În adunarea plenară a CESE sunt
constituite trei mari grupuri. Astfel, grupul Angajatorilor reuneşte, membrii din sectorul
industrial, public şi privat, întreprinderi mici şi mijlocii, camere de comerţ, sectorul bancar şi
al asigurărilor, transport şi agricultură. Grupul Lucrătorilor reprezintă toate categoriile de
lucrători, de la muncitorii necalificaţi până la directorii executivi. În sfârşit, Grupul
Activităţilor diverse este constituit din reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale,
asociaţiile de consumatori, organizaţii de agricultori, ale profesiilor meşteşugăreşti,
cooperativelor şi asociaţiilor non-profit, asociaţiilor de protecţia mediului, comunităţilor
ştiinţifice şi academice, şi asociaţiile care reprezintă familia sau persoanele cu dizabilităţi.
36
Promovând interesul general, Comitetul îşi finalizează, frecvent, lucrările printr-un
„consens dinamic”, respectiv un aviz sau un punct de vedere care este rezultatul unor poziţii
iniţiale diferite, uneori contradictorii, între Grupurile constituite (patronate, sindicate-
salariaţi, alţi componenţi ai societăţii civile) în cadrul CSCE. Prin consultarea CSCE,
organele de decizie comunitară pot evalua impactul propunerilor respective asupra societăţii
civile şi, totodată, pot identifica noi soluţii, pentru ca măsurile ce vor fi adoptate să aibă
susţinerea necesară a cetăţenilor europeni.
În scopul consolidării cooperării, Comisia şi CSCE semnează, de regulă, protocoale
de colaborare (ultimul de acest gen fiind semnat în noiembrie 2005) prin care sunt
identificate o serie de domenii – esenţiale – care preocupă, deopotrivă, cele două organe ale
UE cum sunt, spre exemplu, Strategia de la Lisabona, dezvoltarea durabilă, mutaţiile
structurale, analiza de impact şi evaluarea unor reglementări comunitare, precum şi relaţiile
externe ale UE.
În esenţă, ca formă de dialog, de confruntare şi de cooperare, CSCE acoperă,
deopotrivă, atât cerinţa unor exprimări democratice în UE (consolidarea democratică a UE)
cât şi la apropierea acesteia faţă de cetăţenii europeni, dezvoltând ceea ce sintetic exprimă
„conştiinţa europeană”.
** *
În afara CESE, evident, dialogul social comunitar se poartă, ca şi pe plan naţional, la
două nivele. Nivelul interprofesional reprezintă un dialog complex care priveşte întreaga
economie a UE. După cum chiar denumirea îl indică, nivelul sectorial priveşte sectoarele
specifice ale economiei europene (transporturi, agricultură, comerţ, servicii financiare, etc.).
Rolul Comisiei Europene în cadrul dialogului social constă în a furniza celor două
părţi o susţinere echilibrată, prin prezidarea acestor reuniuni, în calitate de mediator
(imparţial).
8.2. Organizaţiile sindicale – la scară europeană – sunt atât organizaţii

intersectoriale, cât şi sectoriale.
Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) este considerată cea mai importantă
confederaţie intersectorială. Creată în 1973, CES reuneşte atât confederaţii sindicale
naţionale din peste 32 de ţări (unele dintre ele nefiind membre ale UE), reunind peste 80 de
confederaţii şi peste 60 de milioane de salariaţi.
CES reuneşte, de asemenea, şi un număr de peste 15 federaţii sindicale sectoriale cum
sunt, spre exemplu, Federaţia europeană a metalurgiei (FEM), Comitetul sindical european:
textile, îmbrăcăminte şi piele (CSE: THC), Sindicatul european al lucrătorilor din
alimentaţie, industria hotelieră şi ramurile conexe (SETA), Federaţia europeană a lucrătorilor
din construcţii şi industria lemnului (FETBB), Federaţia europeană a sindicatelor lucrătorilor
agricoli din Comunitate (EFA), Federaţia minierilor din Europa (FME), etc.
CES sintetizează, în linii generale, diversitatea mişcării sindicale europene: cu rate de
sindicalizare variabile de la 50% la 80%, cum este cazul unor ţări nordice, cu sindicate
unitare (unice) sau, deopotrivă, cu mai multe sindicate în aceeaşi ţară, cu sindicate organizate
după criteriul meseriei sau după cel al industriei, cu sindicate care au ca prim obiectiv
contestarea şi, evident, dialogul cu patronatele sau, dimpotrivă, dialogul şi co-gestionarea.
Această diversitate are, uneori, reflexe negative, evidente sau mai puţin evidente, asupra unor
poziţii pe care le-a luat, în timp, CES deşi, în mod indiscutabil, obiectivele sale sunt atât
promovarea drepturilor fundamentale ale omului (şi lucrătorului), cât şi apărarea şi
promovarea drepturilor sociale în general. Prin statut, CES se intitulează însă „organizaţia
unitară şi pluralistă, reprezentativă a ansamblului lumii muncii”.
37
CES îşi concretizează, între altele, eforturile pentru promovarea stabilităţii sociale şi a
negocierii colective în vederea îmbunătăţirii statutului lucrătorilor în procesul muncii şi, în
genere, în societate. În timp, a jucat un rol important în procesul elaborării şi definitivării
unor directive sau unor acorduri-cadru; s-a pronunţat, la cerere sau din oficiu, asupra unor
probleme social-economice ce urmau să fie încorporate în acquis-ul comunitar.
Sunt membre ale CES următoarele confederaţii sindicale române: Blocul Naţional
Sindical (BNS), Confederaţia Naţională a Sindicatelor din România – Frăţia (CNSLR –
Frăţia) şi Confederaţia Sindicatelor Democratice din România (CSDR).
Confederaţia europeană a sindicatelor independente (CESI) s-a constituit în 1990,
reunind organizaţii sindicale, în principal, din sectorul public şi semipublic. CESI are o
vocaţie , de asemenea, interprofesională, urmărind să reprezinte al doilea partener social al
UE.
Între organizaţiile sectoriale un loc aparte îl deţine Confederaţia europeană a
cadrelor (CEC), constituită în 1989, reunind, deopotrivă, organizaţii naţionale
interprofesionale reprezentând „cadrele”, cât şi federaţii profesionale europene sau
internaţionale cum sunt Asociaţia europeană a cadrelor din asigurări (AECA), Asociaţia
europeană a cadrelor de bănci (AECB), Federaţia internaţională a cadrelor (FICME), etc.
Organizaţie cu mari ambiţii în Europa socială, are handicapul, spre deosebire de CES, că
reprezintă o categorie greu de definit („cadrele”) cel puţin în multe state membre.
O altă organizaţie reprezentând şi ea (ca şi CEC) o categorie profesională este
Consiliul european al cadrelor (Eurocadres) reunind organizaţiile sindicale ce reprezintă
„cadrele” din statele europene, inclusiv cele din serviciile publice, organizaţii sindicale ce au
aderat însă la CES.
În mişcarea sindicală europeană sunt şi alte federaţii sindicale, denumite sectoriale
(reprezentând un sector de activitate), majoritatea fiind însă afiliate la CES, dar beneficiind
de o certă autonomie, mai ales în cadrul negocierilor sectoriale.
8.3. Organizaţii patronale la scară europeană. Spre deosebire de mişcarea sindicală

unde, evident, domină CES, în mişcarea patronală s-au impus trei mari confederaţii care, de
altfel, împreună cu CES, au negociat o serie de acorduri colective, trei dintre acestea
devenind, ulterior, directive.
Uniunea Industriaşilor din Comunitatea Europeană (UNICE), denumită recent
Businesseurope. Originile sale se regăsesc în 1949 când a fost constituit Consiliul
federaţiilor industriale din Europa (CIFE) care s-a transformat, ulterior, în Uniunea
industrişilor din ţările Comunităţii Europene pentru ca, în 1958, să devină Uniunea
Industriaşilor din Comunitatea Europeană (UNICE), iar, din 2007, după 50 de ani de
activitate, Businesseurope – Confederaţia întreprinzătorilor europeni. Cu această ocazie (în
2007) au fost reafirmate obiectivele acesteia: reunirea federaţiilor industriale centrale pentru
a furniza solidaritatea acestora, încurajarea unei politici industriale competitive la nivel
european, partener de dialog social cu sindicatele europene, respectiv cu Uniunea Europeană.
Afirmând cu oarecare mândrie că niciodată, UNICE nu a fost o organizaţie sectorială,
Businesseurope situează, pe prim plan, în rândul activităţilor sale, stabilirea unei linii de
comunicaţie oficială cu instituţiile UE, analizarea problemelor de actualitate şi coordonarea
răspunsurilor industriei europene în procesul complex al integrării europene.
Businesseurope reuneşte peste 40 de organizaţii patronale, (depăşind SEE) de o mare
diversitate din punctul de vedere al organizării, al concepţiilor, inclusiv în ceea ce priveşte
cultura relaţiilor colective, cu mecanisme de decizie bazete în principal pe consens (care îi
poate paraliza activitate). În doctrină, deşi, i se recunoaşte deschiderea spre probleme de
38
mare actualitate pentru UE, i se reproşează că „uneori, este mult prea rezervată faţă de cadrul
normativ greoi (comunitar – n.n.), factor de reducere a competitivităţii întreprinderilor”.
Alianţa Confederaţiilor Patronale din România (ACPR) este membră a
Businesseurope.
Centrul European al Întreprinderilor Publice (CEEP) a fost creat în 1961 şi
regrupează întreprinderile din sectorul public sau cu participaţie publică, mai ales din
sectoarele energie, transporturi şi telecomunicaţii.
Principalele obiective ale acestui partener social sunt: întărirea serviciilor de interes
general – CEEP susţine ca modernizarea serviciilor publice reprezintă cheia coeziunii
economice şi sociale şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă; consolidarea
dialogului social – văzut ca principala modalitate de atingere a obiectivelor Strategiei de la
Lisabona.
De-a lungul timpului CEEP a fost implicată în nenumărate dezbateri care s-au
finalizat cu decizii comunitare în domeniul energetic, al mediului înconjurător, în domeniul
comunicaţiilor, turism, transport, etc., iar recent, CEEP se numără printre susţinătorii
transpunerii principiilor comune ale flexisecurităţii.
La CEEP a aderat Uniunea Generală a Industriaşilor din România (UGIR).
Uniunea Europeană a Artizanilor şi Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (UEAPME)
a fost fondată în 1979. Regrupând organizaţii patronale naţionale, dar şi europene şi
internaţionale, UEAPME reprezintă 11 milioane de întreprinderi în care lucrează peste 50 de
milioane de persoane.
UEAPME are ca obiective, evidente, menţinerea statutului de organizaţie
reprezentativă la scară europeană, alături de UNICE şi CEEP, informarea şi consultarea
membrilor săi în legătură cu integrarea şi politicile comunitare.
Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private, Mici şi Mijlocii din România
(CNPMMR) este membru al UEAPME.
În spaţiul social european, acţionează o multitudine de organizaţii patronale care are
ca obiectiv să apere interesele industriaşilor dintr-un sector determinat.
8.4. Problema reprezentativităţii partenerilor sociali

Recunoscând partenerilor sociali dreptul de a fi consultaţi în problemele de politică
socială comunitară, iniţial prin Acordul asupra politicii sociale, anexat Tratatului de la
Maastricht şi, actualmente prin însuşi Tratatul de la Amsterdam (art. 138 şi 139 din Tratatul
de la Roma), UE a deschis, în acest mod, o problemă dificilă, complexă la nivelul comunitar,
respectiv ceea a reprezentativităţii acestora, mai ales atunci când negociază acorduri
colective la scară comunitară.
Ca şi pe plan intern, reprezentativitatea partenerilor sociali la nivel european poate fi,
în mod logic, legală sau convenţională (prin recunoaşterea reciprocă).
Din această perspectivă, Comisia Europeană, în raport cu practica extrem de diversă
relativă la reprezentativitatea sindicală, a acţionat „cu prudenţă spre un model social de
reprezentativitate”. În timp, respectiv în 1993, 1996 şi 2002, Comisia a afirmat, prin
intermediul unor Comunicări intitulate „pentru dezvoltarea dialogului social la nivel
comunitar”, unele criterii de reprezentativitate însuşite, implicit sau explicit, şi de CESE. În
esenţă, pentru a fi recunoscută reprezentativitatea la nivel european:
- organizaţia profesională trebuie, în măsura posibilului, să fie reprezentativă în toate
statele membre ale UE;
39
- organizaţia profesională poate fi intersectorială, sectorială sau categorială, dar,
obligatoriu, trebuie să fie structurată la nivel european şi în măsură să poată participa
„eficient la procesul consultărilor europene”;
- organizaţia profesională trebuie să aibă capacitatea de a negocia acorduri colective,
mai întâi pe plan naţional, prin organizaţiile componente, care să poată da şi mandat pentru
negocieri comunitare.
Reprezentativitatea trebuie deci demonstrată, iar Comisia Europeană trebuie să
vegheze „pentru a nu se instala, de facto, o prezumţie de reprezentativitate generată de
singurul criteriu al tradiţiei”. În acest sens, fără a fi o listă restrictivă, Comisia a stabilit o
listă a organizaţiilor reprezentative. Astfel, la nivel intersectorial, sunt recunoscute UNICE,
CEEP, UEAPME (numai pentru întreprinderi mici şi mijlocii) şi CES (iar pentru cadre, CEC
şi Eurocadres), iar la nivel sectorial peste 30 de organizaţii patronale şi 20 de organizaţii
sindicale „în limitele sectoarelor de activitate în care sunt constituite şi cu o identitate
recunoscută”. Evident, după cum s-a relevat în literatura de specialitate, aceste criterii nu se
impun decât în raporturile cu UE şi nu în raporturile reciproce dintre partenerii sociali. În
fapt, în baza acestora, se procedează şi în practica curentă dintre aceste structuri sindicale sau
patronale.
8.5. Acţiunile partenerilor sociali

În doctrină, acestea sunt grupate în două mari categorii:
a) revendicări – organizaţiile patronale şi sindicale la nivel european acţionează ca
grupuri de presiune, în forme vizibile (manifestaţii, spijin pentru unele mişcări greviste, etc.)
sau mai puţin vizibile (lobbying social etc.)
b) concertare socială, care, în timp, s-a manifestat prin consultări (în cadrul
comitetelor intersectorial sau sectoriale ale UE) şi prin discuţii (originile acestuia regăsindu-
se în primăvara anului 1980 când au început consultările, cunoscute sub sintagma „Val
Duchesse” când, (în această localitate – într-o abaţie), Comisia a reunit UNICE, CEEP şi
CES. Ulterior, nici Tratatul de la Maastricht şi nici cel de la Amsterdam nu au întrerupt acest
dialog. Rezultatul cel mai vizibil s-a înregistrat prin crearea în 2003 a Summit-ului social
tripartit pentru dezvoltare şi forţă de muncă”.
8.6. Negocieri şi acorduri colective comunitare

Un rezultat vizibil al dialogului social comunitar îl reprezintă negocierea unor
acorduri – colective – cadru, începând cu cel din 1995 asupra concediului parental şi
continuând, cu cel din 1997 asupra muncii în timp parţial, din 1999 asupra muncii pe durata
determinată şi, respectiv, din 2002 asupra telemuncii.
Un salt calitativ s-a făcut prin Tratatul de la Amsterdam, care a permis nu numai
negocierea şi încheierea unor acorduri-cadru, dar şi posibilitatea ca acestea să fie aplicate
prin legislaţia comunitară, devenind drept derivat comunitar.
După cum s-a relevat în doctrină, consultarea partenerilor sociali, în baza art. 138 din
Tratatul de la Roma (după modificările aduse prin Tratatul de la Amsterdam), nu trebuie
exacerbate. Astfel din cele 12 consultări realizate între anii 1993-2002, 3 consultări s-au
finalizat prin acorduri-cadru ce au devenit, ulterior, directive, 2 acorduri-cadru asupra
timpului de lucru în sectorul transporturi maritime şi aviaţie civilă au urmat aceeaşi cale, în
timp ce Acordul asupra telemuncii este pus în aplicare, pentru prima dată, după procedurile
şi practica proprie partenerilor sociali şi a statelor membre.
40
Anii 2006/2007 au fost beneficii pentru dialogul social european. Astfel, în aprilie
2006 s-a definitivat un Acord plurisectorial asupra protecţiei sănătăţii lucrătorilor prin
observarea bunelor practici în cadrul manipulării şi utilizării siliciului – cristalin (prin
reducerea – treptat – a utilizării pulberei de siliciu, care poate antrena silicoza – boală
mortală), iar în septembrie 2006, s-a prezentat primul Raport comun al partenerilor sociali
asupra aplicării Acordului - cadru privind telemunca.
În aprilie 2007, a fost adoptat Acordul – cadru asupra hărţuirii şi violenţei în muncă,
acord ce va fi aplicat direct de partenerii sociali până în 2010 (când va fi realizată o primă
evaluare) şi care urmăreşte toleranţa zero pentru orice hărţuire (morală sau sexuală) sau
violenţa la locul de muncă.
În noiembrie 2007 a fost finalizat Acordul asupra normelor muncii maritime care
urmăreşte transpunerea în dreptul comunitar a unor dispoziţii din Convenţia nr. 188/2006 a
OIM asupra muncii maritime. Partenerii sociali au solicitat Comisiei Europene să elaboreze
o directivă care să ratifice conţinutul acestui acord.

➢ Definiţi rolul CESE în complexul instituţional al Uniunii Europene.
➢ Care sunt organizaţiile sindicale europene.
➢ Care sunt organizaţiile patronale europene
➢ Cum se pune problema reprezentativităţii partenerilor sociali la scară comunitară.
➢ Ce acorduri colective comunitare s-au negociat.
- Ov. Ţinca – Drept social comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
- T. Ştefan, B. Andrişan - Grigoriu- Drept comunitar, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2007
Modulul 9. Tratatul de la Lisabona şi politica socială
România a ratificat, prin Legea nr. 13/20081, Tratatul de la Lisabona de modificare a

Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene 2,
fiind a patra ţară din cele 27 care a procedat imediat la acest act esenţial de voinţă statală,
după Ungaria, Slovenia şi Malta.
Din perspectiva traducerii în limba română a denumirii, Tratatul de la Lisabona este, după
caz, tratat de modificare (limba franceză) şi respectiv, tratat reformator (limba engleză). Deşi
cei doi termeni nu pot fi consideraţi sinonimi, în realitate, pe fond, în opinia noastră, Tratatul
de la Lisabona le realizează deopotrivă, pe amândouă: modifică tratatele Uniunii Europene,
dar reformează şi instituţiile Uniunii Europene. În cele ce urmează vom încerca să
demonstrăm, între altele, această constatare pur teoretică, dar, în opinia noastră, cu acoperire
în textul Tratatul de la Lisabona.
1. Pentru prima dată în istoria construcţiei comunitare, Conferinţa interguvernamentală
(CIG) s-a reunit la 23 iulie 2007 având din partea Consiliului European din 21-23 iulie 2007
un mandat riguros, strict, coercitiv chiar, mergând până la detalii. De ce o asemenea soluţie?
Pentru a se ieşi din criza de după respingerea Constituţiei pentru Europa, „trebuia limitată
41
imaginaţia negociatorilor”, CIG având doar rolul de a pune „pe portativ, muzica comunitară
deja creată”3. În limbaj diplomatic, mandatul CIG reprezintă, de fapt, „instrucţiunile” şefilor
de state sau de guverne, aşa cum se procedează în orice conferinţă de acest gen, către propriii
diplomaţi respectiv experţi. De aici a decurs şi discreţia4 cu care s-a lucrat, spre deosebire de
puternica mediatizare utilizată pentru elaborarea Tratatului privind o Constituţie pentru
Europa (Tratatul constituţional).
În esenţa sa, Tratatul de modificare (reformă) reprezintă o reacţie a Uniunii Europene la
sfidările mondializării, la atotputernicia economică şi politică a unor state. Se cunoaşte că în
lumea de azi, Uniunea Europeană reprezintă o forţă credibilă din punct de vedere economic,
politic, social şi cultural. Ea este unul din centrele de putere ale continentului şi lumii. Prin
aceasta, Uniunea Europeană a depăşit cu mult aşteptările fondatorilor ei.5
În număr de aproximativ cinci sute de milioane de locuitori, populaţia Uniunii Europene
este a treia ca mărime din lume, după China şi India. Întinderea sa şi impactul său din punct
de vedere comercial, economic şi financiar fac din Uniunea Europeană o putere importantă
pe plan mondial. Aceasta realizează cea mai mare parte a comerţului mondial şi generează o
pătrime din bunăstarea mondială.
Ea este, pe bună dreptate, denumită „o putere liniştită”, căci dincolo de mărimea şi puterea
economică, ea şi-a asumat o serie de responsabilităţi. Uniunea este cel mai mare furnizor de
asistenţă financiară şi de consultanţă pentru ţările sărace. Confruntată în prezent cu o ordine
mondială complexă şi fragilă, Uniunea se implică din ce în ce mai mult în prevenirea
conflictelor, în menţinerea păcii şi în activităţile de combatere a terorismului, sprijinind
eforturile de reconstrucţie a unor state. Uniunea a preluat iniţiativa în abordarea problemei
încălzirii planetei şi a emisiilor de gaze cu efect de seră6
Sintetic, putem afirma că Tratatul de la Lisabona redefineşte rolul Uniunii Europene
într-o lume globalizată. Uniunea Europeană se va putea astfel mai bine afirma pe arena
internaţională. Ea reprezintă, la ora actuală, un puternic actor – ca dimensiune şi forţă
economică - iar Tratatul de la Lisabona îi asigură noi instrumente de acţiune pe plan extern.
Un astfel de obiectiv, mult mai evident, l-a avut şi proiectul de Tratat privind instituirea
unei Constituţii pentru Europa. Eşecul acestui proiect a dovedit că Europa poate fi victima
propriilor ei succese7.
Ce se va întâmpla însă dacă va fi respins şi Tratatul de la Lisabona? Studiile publicate
până acum nici nu pun această problemă, căci Consiliul European din decembrie 2007 care a
aprobat Tratatul şi-a luat toate măsurile pentru a fi ratificat pe cale parlamentară. Dar dacă,
se întâmplă, din nou, o respingere într-un parlament sau la singurul referendum ce va fi
organizat? Răspunsul este, după părerea noastră, tot optimist. Uniunea Europeană va putea
continua să fiinţeze pe baza actualelor tratate, dar va înregistra o nouă criză.
„Europesimiştii pot afirma (şi o fac adesea) că acest tratat nu reprezintă decât o „ieşire din
impas”, dar tot o „pauză” sau o evoluţie încă lentă în adâncirea integrării europene. După
elaborarea Tratatului ce va deveni de la Lisabona, în timpul consultărilor ce au precedat
Consiliul European, s-a spus totuşi, evident de către europesimişti, că „bolnavul a ieşit cu
bine din operaţie, dar să vedem dacă va supravieţui”8.
1
Jean Victor Louis - Ombres et lumieres du Traite simplifie in „L’avenir de l’Europe - une perspective juridique”, Congresul
Academiei de Droit Europeen, Trier, 27-29 septembre 2007
2
Christian Pannera - Les enjeux du Traite modificatif in „L’avenir de l’Europe ...” op. cit.
3
Petre Duţu, Claudiu Drăgan - Statul - naţiune în contextul integrării europene în revista „Impact strategic”, nr. 2 (19)
2006, p. 38-42
4
Cf. Comisia Europeană - Uniunea Europeană în lume (politica externă a Uniunii Europene) - Bruxelles, 2007, p. 3
7
Jacques Santer - intervenţie în cadrul Congresului „L’avenir pour l’Europe”, op. cit.
8
Christian Pannera - op. cit.
42
Eurooptimiştii sunt însă satisfăcuţi de actuala redactare a Tratatului, chiar dacă nu
reprezintă, de fapt, ceea ce s-ar fi dorit prin fostul proiect al Tratatului instituind o
Constituţie pentru Europa.
Se ştie că în anii '80 ai secolului trecut s-a vorbit de o „euroscleroză”, apoi tandemul
Franţa şi Germania sub bagheta fostului preşedinte al Comisiei, Jacques Delors – au „repus
în mers” comunităţile economice europene chiar dacă au mai fost „turbulenţe” cum ar fi,
spre exemplu, eşecul ideii seducătoare a preşedintelui Franţei, Fr. Mitterand, de constituire
(de transformare, de fapt, a comunităţilor europene) într-o confederaţie europeană. Evident,
un alt eşec care a zguduit profund optica despre ceea ce este şi ar trebui să fie Uniunea
Europeană a fost respingerea, de către cetăţenii Franţei şi ai Olandei, a Tratatului
Constituţional.
Pentru evoluţia pozitivă a Uniunii Europene, după căderea Cortinei de Fier, trebuie notată
extinderea succesivă a Uniunii Europene în 2004 cu cele zece state şi, în 2007, cu România
şi Bulgaria, extindere care nu a produs nici un blocaj instituţional, cum prevedeau
europesimiştii. Totodată, ilustrativ pentru evoluţia pozitivă a Uniunii Europene rămâne însă
introducerea monedei europene9.
Originile Tratatului de la Lisabona se regăsesc, după părerea noastră, în Actul Unic
European din 1986 care a operat prima mare modificare a tratatelor originare (constitutive)
ale comunităţilor economice europene. Actul Unic European a fost, la momentul intrării sale
în vigoare la 1 iulie 1987, tot un tratat reformator. Principalele sale elemente de noutate au
constat în reforma instituţiilor comunitare (extinderea votului cu majoritate calificată,
recunoaşterea oficială a Consiliului European, consacrarea denumirii de „Parlament
European”, asocierea acestuia din urmă la procesul legislativ prin introducerea procedurii de
cooperare cu Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană, crearea Tribunalului de
Primă Instanţă), lărgirea competenţelor comunitare (în principal, în domeniul social) şi
codificarea dispoziţiilor privind Cooperarea Politică Europeană (C.P.E.) care exista de facto
din 1970, pe baza căreia Tratatul de la Maastricht a introdus Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC)10.
În mod practic, după adoptarea Tratatului de la Maastricht din 1992 a fost declanşată
cea mai importantă etapă a procesului complex de reformare instituţională pentru adâncirea
integrării europene, marcată de Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000), tratate ce au
reuşit să rezolve numai parţial problemele aprofundării integrării europene. De aici a decurs
necesitatea afirmată prin Declaraţia de la Laeken (2001) de a realiza – într-o modalitate sui-
generis care a fost Convenţia privind Viitorul Europei (2002-2003) – un tratat care să
instituie o Constituţie pentru Europa (2004) şi care, după cum se cunoaşte, urmare a
referendumurilor din Franţa şi Olanda (2005), după o perioadă de reflecţie, a fost abandonat.
Tratatul de la Lisabona, semnat în decembrie 2007, încheie acest proces complex de
reformare a Uniunii Europene şi, potrivit eurooptimiştilor, este de natură să asigure pentru o
lungă perioadă de timp (după unii până la orizontul anului 2030) evoluţia celei mai
importante organizaţii continentale care este Uniunea Europeană.
2. Pentru elaborarea şi redactarea Tratatului de la Lisabona s-a utilizat metoda clasică,

respectiv Conferinţa interguvernamentală (C.I.G.) în baza art. 48 din Tratatul asupra Uniunii
Europene (versiunea consolidată) care prevede posibilitatea convocării în conferinţe a
9
Jacqus Santer, fost preşedinte al Comisiei Europene, afirma că pentru introducerea dolarului în S.U.A. au trebuit să
treacă, peste 100 de ani, în timp ce Uniunea Europeană a reuşit introducerea unei monede unice, numai după 30 de ani de la
constituirea CEE
10
I. Jinga, A. Popescu - Dicţionar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Buc., 2000, p. 44-45
43
reprezentanţilor guvernelor statelor membre în scopul stabilirii, de comun acord, a
amendamentelor ce urmează a fi aduse tratatelor comunitare.
Tratatul de la Lisabona este un tratat complex, dacă ne raportăm la faptul că, nefiind
destinat să înlocuiască tratatele în vigoare (cum se intenţiona a se realiza prin Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa), ci doar să le modifice, el conţine amendamentele ce
se aduc atât Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) cât şi Tratatului de instituire a
Comunităţii Economice (TCE), fiind însoţit de o suită considerabilă - 13 protocoale şi peste
50 de declaraţii, având aceeaşi valoare juridică cu textul propriu-zis.
Spre deosebire de tratatele precedente, Tratatul de la Lisabona nu a mai inclus referiri
la posibilitatea revizuirii acestuia ( „clauza de rendez-vous”), ceea ce a permis politicienilor
şi, deopotrivă, observatorilor politici să susţină că, după ratificare, acesta va putea să-şi
producă efectele pentru o mai lungă perioadă de timp; evident, suntem şi noi de părere că
stabilirea acestei perspective nu poate avea semnificaţia că, într-un viitor previzibil, Tratatul
de la Lisabona nu va suporta modificări, dar în nici un caz, acestea nu vor putea afecta
substanţa reformei instituţionale realizate prin Tratatul de la Lisabona11. Pe de altă parte, ar fi
eronat să ne imaginăm că acest tratat va rezolva automat toate problemele cu care se
confruntă Uniunea Europeană la ora actuală. Un asemenea tratat exprimă – indiscutabil –
voinţa politică a statelor membre de a progresa pe calea integrării.
3. Tratatul de la Lisabona este constituit din două tratate cu valoare juridică egală,
rezultate din modificările aduse Tratatului privind Uniunea Europeană (care îşi păstrează
denumirea „TUE”) şi a Tratatului Comunităţii Europene (care devine „Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE). Alături de aceste două tratate rămâne în vigoare
Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom), cu unele
amendamente aduse prin Protocolul nr. 1 ce este anexat Tratatului de la Lisabona.
De ce a fost utilizată această soluţie juridică şi nu s-a recurs la un singur tratat
unificator? După părerea noastră, exacerbarea sensibilităţii popoarelor europene în privinţa
ideii de Constituţie Europeană a impus şefilor de state şi de guverne, reuniţi în Consiliul
European din 21-23 iulie 2007 care a aprobat mandatul CIG, o asemenea decizie politică –
tratate care să modifice tratatele existente şi nu un instrument unic, care ar fi putut aminti de
abandonatul tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
Practic, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona vor opera în spaţiul
european trei tratate: TUE, TFUE şi Euroatom. Evident, nu s-a mai putut ajunge la ceea ce s-
a intenţionat când se adoptase proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa – un
tratat (document unic), care să abroge toate celelalte tratate de până la el şi care să elimine
percepţia cetăţeanului european că aceste tratate succesive (de la cele iniţiale şi până la
Tratatul de la Nisa) sunt precum „păpuşa rusă” inducând ideea de „superstat”.
În opinia noastră, la o analiză cât de sumară ar fi ea, se poate conchide că Tratatul de
la Lisabona conţine un tratat de principiu (TUE) şi un tratat executiv (TFUE) 12, menţinând,
cu unele amendamente şi Tratatul Euroatom. Trebuie să recunoaştem că, la momentul
publicării formei consolidate a acestora, se va putea afirma că Uniunea Europeană a reuşit o
substanţială simplificare a încrengăturii existente, la ora actuală, a tratatelor de bază, a
dreptului primar comunitar.
11
În acest sens, I. Jinga - Tratatul de la Lisabona: soluţie sau etapă în reforma instituţională a Uniunii Europene? în RRDC,
nr. 1, 2008, p. 32
12
Operând această distincţie necesară pentru înţelegerea filozofiei modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, trebuie
să subliniem, încă o dată, că cele două tratate au aceeaşi valoare juridică
44
Întrucât Uniunea Europeană „se substituie şi succede Comunităţii Europene”, TFUE
se substituie Tratatului privind Comunitatea Europeană.
4. Dacă comparăm – sub aspectul conţinutului – Tratatul de la Lisabona cu proiectul

Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa (TC) vom constata, după părerea noastră,
cel puţin trei mari diferenţe.
Tratatul de reformă de la Lisabona reia, în proporţie semnificativă inovaţiile aduse
prin proiectul Tratatului Constituţional din 2004. Astfel, în principal, sunt de remarcat:
introducerea votului cu dublă majoritate (chiar dacă aplicarea acestuia s-a amânat până în
2014, cu posibilitatea invocării sistemului de vot din Tratatul de la Nisa până în 2017 şi a
mecanismului Ioannina)13; extinderea sferei de aplicare a votului cu majoritate calificată, atât
la domenii supuse în prezent procedurii de vot cu unanimitate (imigraţie, azil, Europol,
Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, fondurile
structurale şi de coeziune etc.), cât şi în domenii pe care actualul Tratat de la Nisa nu le
include în aria intervenţiei comunitare (energie, turism, sport, resursele proprii ale Uniunii
Europene, politica spaţială, protecţia civilă, cooperarea structurală în domeniul apărării,
serviciile de interes general, ajutorul umanitar, retragerea voluntară a unui stat membru din
Uniune etc); menţinerea principiului „un stat, un comisar” până în 2014, după care Comisia
va fi redusă la două treimi din numărul statelor membre ale Uniunii Europene, aplicându-se
principiul rotaţiei egale; extinderea competenţelor Curţii Europene de Justiţie în principal în
ceea ce priveşte realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie; crearea postului de
Preşedinte al Consiliului European, cu un mandat de 2,5 ani reînnoibil o singură dată;
investirea cu personalitate juridică unică a Uniunii Europene ceea ce va permite acesteia să
se afirme şi să crească eficacitatea unui „modus operandi” european pe scena internaţională
(mondială) şi va consolida „metoda comunitară” aplicată în domeniile PESC şi JAI (ceilalţi
„doi piloni” comunitari, alături de Piaţa Internă)14; înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant
al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate care va deţine şi calitatea de
vicepreşedinte al Comisiei Europene, va prezida Consiliul Relaţii Externe şi va coordona
Serviciul European de acţiune Externă (SEAE).
Tratatul de la Lisabona aduce, spre deosebire de proiectul TC, unele noutăţi de
substanţă mai ales în întărirea rolului parlamentelor naţionale în procesul de adâncire a
integrării, permiţând şi asocierea cetăţenilor la procesul legislativ european (un milion de
cetăţeni din diferite state ale Uniunii Europene pot solicita Comisiei Europene să depună o
iniţiativă legislativă într-un anumit domeniu). El marchează mai clar atribuirea
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre, reîntăreşte specificitatea Politicii
Externe şi de Securitate Comună, ia în considerare noile politici ale Uniunii Europene, cum
sunt securitatea energetică, combaterea schimbărilor climatice, lupta contra terorismului şi a
criminalităţii organizate, întărind – totodată – acţiunea Uniunii în materie de migraţie. A fost
inclusă, în mod semnificativ, o clauză de solidaritate între statele Uniunii Europene în
materie de apărare şi a fost reglementată posibilitatea constituirii unor cooperări structurate
13
„Compromisul de la Ioannina” a fost adoptat în perioada negocierilor de aderare a Austriei, Finlandei şi Suediei, când
numărul total de voturi în Consiliu a crescut la 87. Spania şi Marea Britanie au insistat atunci ca minoritatea de blocaj în
Consiliu să rămână la nivelul de 23 voturi existent când Uniunea Europeană avea 12 membri, în timp ce alte ţări doreau ca
acest prag să fie ridicat la 27 voturi. Soluţia s-a tradus într-o decizie din 29 martie 1994 a Consiliului Uniunii Europene, care
prevedea că dacă un grup de ţări membre ce totalizează un număr de voturi cuprins între 23 şi 25 îşi declara intenţia de a se
opune adoptării unei decizii, Preşedinţia Consiliului va face tot ce-i stă în putere pentru a se ajunge, într-un interval rezonabil,
la o soluţie care să poată fi adoptată cu cel puţin 65 voturi (cu alte cuvinte, minoritatea de blocaj revenea la 23 voturi). În toate
celelalte cazuri minoritatea de blocaj era de 27 voturi. Compromisul de la Ioannina a fost menţinut până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa, la 1 ianuarie 2003. (Cf. Ion Jinga - op. cit., p. 17-18).
14
I. Jinga - op. cit. , p.31-32
45
permanente în această materie. O menţiune separată trebuie făcută în legătură cu afirmarea, e
drept indirectă, printr-o declaraţie anexă, a principiului supremaţiei dreptului comunitar în
raport cu dreptul naţional, principiu fundamental care deşi nereglementat ca atare de
actualele tratate este consacrat prin jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Tratatul de la Lisabona trece însă sub tăcere o serie de probleme în care sensibilităţile
naţionale au fost accentuate, mai ales de proiectul de Tratat Constituţional. Au dispărut, total,
elementele de natură simbolică şi terminologică ale Uniunii Europene, iar alte elemente cum
sunt Carta drepturilor fundamentale, prioritatea dreptului comunitar, cetăţenia europeană,
deşi se regăsesc în substanţa Tratatului prin protocoale, sunt totuşi astfel amplasate încât să
menajeze sau să evite sensibilizarea, din nou, a popoarelor europene. Evident, pentru această
soluţie, singura explicaţie nu poate fi decât teama de o nouă respingere a unui astfel de tratat.
5. La ora actuală, în baza Tratatului în vigoare, obiectivele Uniunii Europene se regăsesc

disparat în Tratatul asupra Uniunii Europene, respectiv art. 2, şi în Tratatul asupra
Comunităţii Europene, tot art. 2.
Prin Tratatul de la Lisabona au fost definite, regrupate şi ierarhizate obiectivele Uniunii
Europene. În acest sens, noul art. 3 din TUE are următoarea redactare:
„(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale15 şi bunăstarea popoarelor
sale.
(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără
frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare
cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum
şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină
a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor
copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea
între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea
şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro.
(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi
promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie
la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între
popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în
special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului
internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite ...”
Deşi poate părea pur declarativ, acest articol are o importanţă cardinală pentru evoluţia
Uniunii Europene. Astfel, Uniunea Europeană îşi va centra eforturile în trei mari direcţii: 1)
15
Potrivit noului articol 2, Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii,
statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,
solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi
46
promovarea păcii, a valorilor Uniunii Europene şi a bunăstării popoarelor sale, asigurând un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne (alin. 1 şi 2 al noului articol 3);
2) instituirea şi consolidarea pieţei interne a uniunii economice şi monetare, dezvoltarea unei
economii sociale de piaţă şi promovarea progresului ştiinţific şi tehnic (alin. 3 şi 4); 3)
contribuţia lor substanţială la asigurarea păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei, la
solidaritate şi respectul reciproc între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea
sărăciei şi protecţia drepturilor omului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea
dreptului internaţional (alin. 5 al noului art. 3).
În raport cu aceste trei obiective, în perspectivă, vor fi apreciate şi evaluate activităţile
Uniunii Europene. Acest articol asigură sensul dezvoltării şi consolidării integrării europene.
6. Tratatul de la Lisabona conferă forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale (noul

articol 6). După cum se cunoaşte, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost
adoptată – în mod solemn – la 7 decembrie 2000 la Nisa, ca document moral-politic. Ea a
influenţat – prin recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor – considerabil evoluţia
Uniunii Europene, chiar dacă nu a reprezentat un instrument juridic. De la adoptarea sa au
trecut şapte ani şi, din această perspectivă, în funcţie de evoluţiile intervenite, Carta a fost
adaptată de Consiliul European din 12 decembrie 2007.
Potrivit art. 6, Uniunea Europeană recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute
de Cartă cu două precizări esenţiale: 1) dispoziţiile sale nu extind în nici un fel competenţele
Uniunii Europene, astfel cum sunt definite în tratate; 2) drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute de Cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al
Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în mod
corespunzător a explicaţiilor ce o însoţesc.16
Carta, după cum se poate observa, nu este încorporată în textul Tratatului de la Lisabona,
aşa cum se procedase în cazul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. Ea a fost
proclamată în mod solemn de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie. Ea are însă,
potrivit noului articol 6 alin. (1) din TUE, „aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor”. Este
o soluţie sui-generis de recunoaştere a forţei juridice a acestui important document.
Explicaţia unei asemenea opţiuni de legiferare rezidă tot în evitarea inducerii ideii de
suprastat.
7. În baza aceluiaşi nou articol 6 din TUE, Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, document de o mare importanţă
juridică elaborat de Consiliul Europei. Se pune astfel capăt unei îndelungate dezbateri
politice, juridice17 şi doctrinale în legătură cu posibilitatea aderării sau nu a Uniunii
Europene la acest document, ca şi la alte documente internaţionale (europene) de acest gen.
Prin alin. (2) şi (3) ale art. 6 sunt făcute două circumstanţieri de esenţă: 1) competenţele
Uniunii Europene, astfel cum sunt definite de tratate, nu sunt modificate de această aderare;
2) drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia respectivă şi astfel cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale
dreptului Uniunii.
Desigur, se pot face şi s-au făcut deja o serie de comentarii în legătură cu noua optică în
privinţa drepturilor fundamentale pe care o promovează Tratatul de la Lisabona. Important,
16
A se vedea, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, inclusiv explicaţiile, fie în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, seria C, nr. 303 din 14 decembrie 2007, fie în RRDC nr. 1/2008, p. 239-264. Pentru dezvoltări, a se vedea, Tiberiu
Savu - Obiectivele şi competenţele Uniunii Europene consacrate de Tratatul de la Lisabona, în RRDC, nr. 1, 2008, p. 36-46
17
Curtea de Justiţie a CEE s-a pronunţat, prin Avizul nr. 2/94 din 28 martie 1996 (Rec. 1996, p. I - 1759) în sensul lipsei
competenţei Comunităţii de a adera la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale
47
la acest moment al redactării studiului nostru, este să subliniem că, după intrarea în vigoare a
Tratatului la 1 ianuarie 2009, Uniunea Europeană va dispune de trei izvoare juridice în
privinţa drepturilor omului: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, Convenţia
europeană a drepturilor omului (la care va fi parte atât Uniunea, cât şi fiecare stat membru) şi
„drepturile fundamentale în calitate de principii generale ale dreptului Uniunii şi de tradiţii
constituţionale comune ale statelor membre.18
8. Tratatul de Reformă clarifică şi reglementează categoriile şi domeniile de competenţe

ale Uniunii Europene prin introducerea unui nou Titlu I (articolele 2- 6).
Astfel, articolul 2 stipulează că: „1) În cazul în care Tratatele atribuie Uniunii competenţa
exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre putând face acest lucru numai în cazul
în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. 2) În cazul
în care Tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu
determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care
Uniunea nu şi-a exercitat competenţa... 3) Statele membre îşi coordonează politicile
economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în
prezentul Tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă. 4) Uniunea dispune
de competenţă... pentru definirea şi punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate
comune, inclusiv pentru definirea progresivă a unei politici de apărare comune. 5) În anumite
domenii şi în condiţiile prevăzute de Tratate, Uniunea dispune de competenţa de a
întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a
înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii...”
Articolul 3 enumeră ariile de competenţă exclusivă: „Uniunea dispune de competenţă
exclusivă în următoarele domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa
necesară funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă
este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul; politica comercială comună”, în timp ce articolul 4 fixează competenţele mixte: 1)
„Uniunea dispune de competenţa partajată cu statele membre în cazul în care Tratatele îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile prevăzute la articolele 3 şi 6. 2)
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii
principale: piaţa internă; politica socială; pentru aspectele definite în prezentul Tratat;
coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării
resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele
transeuropene; energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de
securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul Tratat. 3) În
domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă
pentru a desfăşura acţiuni..., fără să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi
exercita propria competenţă. 4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi al ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competenţa pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o
politică comună... fără împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă”.
Articolul 5 stabileşte că „Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul
Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici... Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă... Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
18
În acest sens, mai ales pentru implicaţiile în privinţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe larg, Tiberiu Savu - op. cit.,
p.38-39 şi 46-49
48
statelor membre”. În baza art. 6 Uniunea dispune de competenţa pentru a desfăşura acţiuni de
sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunilor statelor membre. Domeniile acestor
acţiuni sunt, prin finalitatea lor europeană: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
industria; cultura; turismul; educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; protecţia
civilă; cooperarea administrativă”.
9. O importantă modificare, de esenţă, este adusă noilor articole 4 şi 5 TUE (introduse

prin Tratatul de la Lisabona) în privinţa definirii a cinci mari principii ale Uniunii Europene:
principiul egalităţii statelor membre, principiul cooperării loiale, principiul atribuirii (de
competenţe), principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.
Astfel, potrivit noului articol 4 alin. 2 din TUE, Uniunea respectă egalitatea statelor
membre în raport cu tratatele, precum şi identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi
regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special, pe cele care au ca
obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii
naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat
membru.
În baza principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută
reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate
sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de
către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol
realizarea obiectivelor Uniunii (art. 4 alin. 3).
Celelalte trei principii ţin fie de delimitarea competenţelor Uniunii (principiul atribuirii),
fie de exercitarea acestora (principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii).
Exercitarea competenţelor Uniunii se realizează potrivit principiului atribuirii – specific
sistemului federal de organizare a statelor – care era deja prevăzut în mod indirect în
articolul 5 TCE. Tratatul de la Lisabona, în mod asemănător Tratatului Constituţional îl
consacră în mod expres. Din acest principiu – în temeiul căruia Uniunea nu poate acţiona
decât în limita competenţelor ce îi sunt atribuite – decurge un alt principiu, potrivit căruia
competenţa reziduală care nu este atribuită Uniunii revine statelor membre. Concluzia care
se poate desprinde din examinarea noului articol 5 TUE coroborată cu renunţarea la
principiul supremaţiei dreptului comunitar (supremaţie care era, de altfel, proclamată de
Tratatul Constituţional) ar fi aceea că Uniunea îşi îndeplineşte obiectivele numai în temeiul
voinţei statelor membre care decid să îi transfere competenţe în acest scop. În realitate,
aplicarea principiului atribuirii de competenţe este atenuată de celelalte dispoziţii ale
tratatelor, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Lisabona, care menţine intact
principiul supremaţiei dreptului Uniunii consacrat de Curtea de la Luxemburg 19, la rândul
său însă limitat de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Faptul că acest principiu nu
a fost inclus în Tratatul de la Lisabona şi se regăseşte doar în Declaraţia nr. 17 nu va afecta
existenţa acestuia sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie20.
Dincolo de modalitatea juridică ce a fost utilizată pentru reglementare, Tratatul de la
Lisabona a reafirmat şi a conturat mai exact două mari principii – al subsidiarităţii şi al
proporţionalităţii. Multă vreme, principiul subsidiarităţii a fost considerat „marele
necunoscut” al Tratatului de la Amsterdam – care apărea, în ochii cetăţeanului european,
19
A se vedea, Declaraţia nr. 17 cu privire la supremaţia dreptului Uniunii anexată la Tratatul de la Lisabona
20
În acest sens, pe larg, Tiberiu Savu – op. cit., p. 40-41
49
drept un „joc de cuvinte încrucişate”, spre deosebire de principiul proporţionalităţii care era
mult mai bine definit.
Potrivit noului articol 5 alin. (3), respectiv în temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în
măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor
şi efectelor acţiunii preconizate pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
În sfârşit, potrivit noului articol 5 alin. (4) şi în temeiul principiului proporţionalităţii,
acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate
cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
10. Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, protocol care
fusese introdus iniţial prin Tratatul de la Amsterdam, este reformulat în întregime, prin
Tratatul de la Lisabona. Acesta este structurat în două titluri: informaţii destinate
parlamentelor naţionale şi cooperarea interparlamentară.
Relativ la primul aspect, potrivit art. 1, documentele de consultare ale Comisiei (cărţi
verzi, cărţi albe şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale la data
publicării acestora. De asemenea, Comisia transmite parlamentelor naţionale şi programul
legislativ anual, precum şi orice alt instrument de programare legislativă sau de strategie
politică, simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European şi Consiliului, iar potrivit
art. 2, proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se
transmit parlamentelor naţionale21. Proiectele de acte legislative emise de Comisie se
transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se transmit
Parlamentului European şi Consiliului.
Proiectele de acte legislative elaborate de Parlamentul European se transmit direct de către
Parlamentul European parlamentelor naţionale.
Proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiţie, de
Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii se transmit de către Consiliu
parlamentelor naţionale22.
La rândul lor, parlamentele naţionale pot adresa, potrivit articolului 3, preşedintelui
Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv, al Comisiei, un aviz motivat privind
conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu
procedura prevăzută în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
Se prevede un termen de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este
pus la dispoziţia parlamentelor naţionale în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi data la
care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea
21
În înţelesul acestui protocol, „proiect de act legislativ” înseamnă propunerile Comisiei, iniţiativele unui grup de state
membre, iniţiativele Parlamentului European, cererile Curţii de Justiţie, recomandările Băncii Centrale Europene şi cererile
Băncii Europene de Investiţii privind adoptarea unui act legislativ
22
În cazul în care un proiect de act legislativ este emis de un grup de state membre, preşedintele Consiliului transmite
avizul sau avizele motivate respective guvernelor statelor membre în cauză. În cazul în care un proiect de act legislativ este
emis de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii, preşedintele Consiliului
transmite avizul sau avizele motivate respective instituţiei sau organului în cauză
50
adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei poziţii în cadrul unei proceduri legislative.
Sunt posibile excepţii în cazuri de urgenţă ale căror motive sunt indicate în actul sau în
poziţia Consiliului. Cu excepţia cazurilor de urgenţă, motivate în mod corespunzător, nu se
poate ajunge la nici un acord asupra unui proiect de act legislativ în cauză în decursul acestor
opt săptămâni. Cu excepţia cazurilor de urgenţă motivate în mod corespunzător, se respectă
un termen de zece zile între înscrierea unui proiect de act legislativ pe ordinea de zi
provizorie a Consiliului şi adoptarea unei poziţii.
Tot astfel, potrivit art. 5 din Protocol, ordinea de zi şi rezultatele şedinţelor Consiliului
inclusiv procesele verbale ale şedinţelor în cadrul cărora Consiliul deliberează asupra
proiectelor de acte legislative, se transmit direct parlamentelor naţionale, simultan cu
transmiterea acestora guvernelor statelor membre.
Chiar şi în cazul în care Consiliul European are în vedere să recurgă la articolul 48 alin.
(7) primul sau al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană, parlamentele
naţionale sunt informate cu privire la iniţiativa Consiliului European cu cel puţin 6 luni
înainte de adoptarea unei decizii (art. 6)23.
Relativ la cooperarea interparlamentară, art. 9 precizează că Parlamentul European şi
parlamentele naţionale definesc împreună organizarea şi promovarea unei cooperări
interparlamentare eficiente şi periodice în cadrul Uniunii, iar art. 10 dispune că o conferinţă a
organelor parlamentare specializate în chestiunile Uniunii poate supune atenţiei
Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei orice contribuţie pe care o consideră
adecvată. În plus, o astfel de conferinţă promovează schimbul de informaţii şi schimbul celor
mai bune practici între parlamentele naţionale şi Parlamentul European, inclusiv între
comisiile specializate ale acestora. De asemenea, conferinţa organelor parlamentare poate
organiza conferinţe interparlamentare pe teme specifice, în special pentru a dezbate chestiuni
de politică externă şi de securitate comună. Contribuţiile conferinţei nu angajează
parlamentele naţionale şi nu aduc atingere poziţiei acestora.
11. Spre deosebire de Tratatul Constituţional, Tratatul de la Lisabona menţine ca acte

normative regulamentele şi directivele. Menţinerea actualei concepţii are loc pe fondul unui
proces complex de simplificare a legislaţiei comunitare. Dacă în ceea ce priveşte directivele
care, în ultimă instanţă, pot fi aplicate numai după încorporarea lor, prin voinţa legiuitorului
naţional, în legislaţia internă, nu se ridică probleme deosebite, în perspectivă o problemă o va
constitui – în continuare – regulamentele comunitare. Declarată sau nu, cu voce tare sau în
şoaptă, întrebarea rămâne: până unde (până la ce nivel) se va putea merge cu regulamentele
comunitare? În nici un caz, s-a spus, nu vom reglementa munca secretarilor organismelor
locale de la sate. Răspunsul nu a fost de natură să liniştească spiritele.
12. Din perspectiva Tratatului vom putea asista, în timp, la o europenizare tot mai
accentuată a dreptului naţional. S-au făcut paşi serioşi, în acest sens, într-un domeniu ce
părea, acum câţiva ani, ca neputând fi afectat (influenţat) de dreptul comunitar, cum este
dreptul penal (admiţându-se dispoziţii minimale pentru armonizarea acestuia cel puţin în
materia terorismului, crimei organizate şi a traficului de fiinţe umane), sau crearea unui
spaţiu judiciar comunitar (îndeosebi pentru urmărirea fraudelor la fondurile comunitare) sau
dreptului civil (proiectul de Cod civil european). Cu alte cuvinte, ne întrebăm până unde
putem merge cu armonizarea legislativă? Nu putem armoniza întreg dreptul statelor
23
Şi Curtea de Conturi transmite raportul său anual parlamentelor naţionale, cu titlu informativ, simultan cu transmiterea
acestuia Parlamentului European şi Consiliului.
51
comunitare, căci fiecare stat are propria sa personalitate şi specificitate, existând şi opinia că
s-a legiferat comunitar prea mult24.
13. Întrucât România se număra printre statele care ratificaseră Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, prin Legea nr. 157/2005 de aderare la Uniunea Europeană, ţara
noastră a fost interesată în preluarea, într-o măsură cât mai mare, a inovaţiilor aduse prin
Tratatul Constituţional.
România, alături de alte 15 statele membre, prin una (Declaraţia nr. 52) din cele 64 de
Declaraţii ce însoţesc Tratatul de la Lisabona, declară că drapelul reprezentând un cerc cu
douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-
a de Ludwig van Beethoven, deviza „Unită în diversitate”, euro ca monedă a Uniunii
Europene şi ziua Europei sărbătorită pe data de 9 mai, continuă să reprezinte simbolurile
apartenenţei comune a cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.
* **
Tratatul de la Lisabona repoziţionează politica socială în ansamblul obiectivelor Uniunii
Europene. Astfel, potrivit art. 2 TUE, piaţa internă – obiectiv esenţial al UE – trebuie să
asigure dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică socială de piaţă
cu grad ridicat de competitivitate, ce tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi
progres social, precum şi spre un nivel înalt de protecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului.
Totodată, art. 5a din T.F.U.E., statuează că în definirea şi aplicarea politicilor şi acţiunilor
sale, UE ia în considerarea cerinţelor privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forţei
de muncă, garantării unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterii excluziunii sociale,
precum şi cerinţele privind un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de
protecţie a sănătăţii umane.
➢ Tratatul de la Lisabona este un tratat de modificare sau reformator al UE?

➢ Sintetizaţi pentru ce Tratatul de la Lisabona este un tratat complex.
➢ Explicaţi de ce s-a optat pentru ca Tratatul de la Lisabona să fie constituit din două
tratate de valoare juridică egală.
➢ Comparaţi Tratatul de la Lisabona cu fostul proiect de Tratat Constituţional (
Constituţia pentru Europa)
➢ Cum este repoziţionată politica socială a UE de către Tratatul de la Lisabona.
Bibliografie consultativă :
- I. Jinga – Tratatul de la Lisabona – soluţie sau etapă în reforma instituţională a UE_ în

RRDC, nr. 1, 2008
- T. Savu – Obiectivele şi competenţele UE consacrate prin Tratatul de la Lisabona, în
RRDC, nr.1, 2008
24
Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa a indus, de altfel, ideea că „este prea multă Europă în propria
ţară”. În ţările din Est, chiar dacă nu expres, s-a perceput că s-a ieşit dintr-o uniune forţată (CAER) şi s-a intrat în alta care
impune (UE) - Sir David Edward – Intervenţie în cadrul Congresului Academiei de Drept European „L’avenir de l’Europe” ...
op. cit.
52
Modulul 10 – Elemente de politică în cadrul Consiliului Europei
I. Activitatea Consiliului Europei
Crearea Consiliului Europei constituie materializarea unor febrile căutări de după cel de al
doilea război mondial, care au urmărit să jaloneze liniile directoare pentru instaurarea şi
menţinerea unei păci durabile.
Înfiinţat în anul 1949, Consiliul Europei este o organizaţie politică, interguvernamentală
ce reuneşte, în prezent, 46 de state, activitatea sa răsfrângându-se – direct sau indirect –
asupra a peste 900 de milioane de locuitori, cât însumează populaţia acestor ţări.
Potrivit Statutului său, Consiliul Europei acţionează pentru realizarea unităţii europene,
prin apărarea şi întărirea democraţiilor pluraliste şi a drepturilor omului, prin definirea unor
soluţii comune în problemele cu care se confruntă societatea contemporană şi prin
accentuarea conştiinţei şi valorilor identităţii culturale europene25.
Dacă ar fi să sintetizăm realizările concrete ale Consiliului Europei, ar trebui să distingem,
din punct de vedere metodologic, patru mari domenii:
a) Elaborarea a 190 de convenţii şi acorduri europene, dintre care multe deschise spre
ratificare şi statelor care nu fac parte din această organizaţie.
b) Adoptarea a numeroase recomandări adresate statelor membre, definind orientări în
marile probleme cu care se confruntă societatea contemporană şi care preocupă guvernele
statelor membre. Acesta este motivul pentru care apreciem că, sintetic, Consiliul Europei
poate fi denumit, desigur figurativ, şi „emiţător de idei”.
Recomandările sale nu pot fi neglijate pe considerentul că ele nu ar fi documente strict
juridice. Realitatea a demonstrat că recomandările adresate statelor au jalonat direcţiile de
acţiune ale organizaţiei, au asigurat deschideri noi în diverse materii şi, frecvent, acestea au
fost transformate în convenţii sau acorduri.
c) Instituirea, în baza Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, a unui sistem de protecţie şi control al respectării acestor drepturi, prin
intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului – CEDO.
d) Susţinerea unor campanii publice europene pentru protecţia mediului înconjurător, a
patrimoniului arheologic şi arhitectural etc.
Dacă ne raportăm numai la convenţii şi acorduri – care constituie o bună parte din dreptul
european – imaginea Consiliului Europei este tonifiantă. Cele peste 190 de convenţii şi
acorduri încheiate sub egida Consiliului acoperă, spre exemplu, ceea ce ar fi trebuit să
reglementeze peste 30 de mii de tratate bilaterale. Ea se completează, în mod armonios, cu
progresele înregistrate – urmare a activităţii Consiliului – în domeniul drepturilor omului, al
securităţii sociale, al statutului muncitorului migrant, al protecţiei mediului înconjurător, al
dezvoltării conştiinţei culturale europene, al promovării unui sistem de coordonare între
statele europene în lupta contra terorismului şi diminuarea fenomenului criminogen.
În raport cu problematica abordată, sub egida Consiliului Europei a fost constituită o
adevărată reţea de centre de cercetare şi formare a cadrelor sau centre de referinţă (de
documentare), cum ar fi Centrul European al Tineretului de la Strasbourg, Centrul de
25 A se vedea şi: A. Popescu, Considerente generale privind Consiliul Europei şi raporturile sale cu România, în Muncă
şi progres social nr. 1/1992, p. 29-36; A. Popescu, Gh. Brehoi, Consiliul Europei – un consiliu pentru întreaga Europă?,
Mărturii de azinr. 27/1992, p. 2 şi urm. ; A. Popescu , Gh. Brehoi, Influenţa convenţiilor şi acordurilor elaborate în cadrul
Consiliului Europei asupra legislaţiei din domeniul muncii şi protecţiei sociale, Dreptul nr. 3/ 1993, p.8-20 ; A. Popescu, A.
Dinu, I.Jinga, Organizaţii Europene şi Euroatlantice, Ed. Economică, Bucureşti,2005, p.21-48
53
Formare a Artizanilor de la Veneţia, Centrul de Documentare asupra Sporturilor de la
Bruxelles etc.
Pentru a conchide, sub acest aspect, subliniem că o înaltă personalitate a Consiliului
Europei, la întrebarea „ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat Consiliul Europei?”, a
menţionat că singurul răspuns posibil este acela că această organizaţie ar fi trebuit inventată 2.
La un atare răspuns edificator, adăugăm că, într-adevăr, dacă nu ar fi fost creat, Europa de
astăzi ar fi fost profund diferită – şi nu în bine –, întrucât Consiliul Europei a militat pentru o
nouă idee care priveşte toate statele continentului nostru, şi anume făurirea unei Europe a
libertăţii şi a cooperării între toate naţiunile.
II. Convenţia europeană a drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale26
Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost adoptată în

anul 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
Convenţia a creat două organe independente – Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului – însărcinate să asigure respectarea angajamentelor asumate de către statele membre.
Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor statuate de convenţie, persoanele care considerau că
acestea le-au fost încălcate, puteau introduce o plângere la Comisie, contra statului
răspunzător de nerespectarea acestor drepturi şi libertăţi, sub condiţia ca statul respectiv să
fi recunoscut competenţa Comisiei de a fi sesizată cu asemenea plângeri. Comisia putea să
fie sesizată cu o plângere de către un stat privind violarea convenţiei de către un alt stat.27 În
prezent, singurul mecanism de control este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a
început să funcţioneze în noua formulă de la 1 noiembrie 1998; Protocolul nr. 11 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a introdus o Curte unică şi permanentă în locul
mecanismelor de control existente. El a fost încheiat la 11 mai 1994, şi a intrat în vigoare
după ratificarea de către statele părţi la convenţia respectivă. România, după cum se
cunoaşte, a ratificat şi acest protocol28.
Noua Curte, unică şi permanentă a înlocuit mecanismul compus, după cum am arătat, din
Comisie şi Curte29. Ea este formată dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor
contractante30, fără a exista restricţii numerice în funcţie de naţionalitate.31
26
Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).
27
Rolul Comisiei era de a examina aceste plângeri, de a statua asupra admisibilităţii lor, de a stabili faptele şi de a încerca
soluţionarea lor pe cale amiabilă. În situaţia în care nu se ajungea la o soluţionare amiabilă, Comisia întocmea un raport privind
avizul său cu privire la faptul dacă a avut loc sau nu o violare a prevederilor convenţiei. Raportul, conţinând opinia asupra
alegaţiei de violare a prevederilor convenţiei, era transmis Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei. Într-un interval de
trei luni de la elaborarea raportului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului putea fi sesizată (de către Comisie, de un stat ori
de un grup de state interesate) cu privire la nerespectarea prevederilor convenţiei. Pentru intervenţia Curţii era necesară, în
prealabil, o hotărâre a Comisiei – de sesizare a Curţii – iar hotărârile de respingere pronunţate de către Comisie nu puteau fi
cenzurate de Curte, care nu avea competenţe în acest sens.
28
Ratificarea s-a realizat prin Legea nr. 79/1995 (M. Of. nr. 147 din 13 iulie 1995).
29
Pentru o sintetizare a noutăţilor aduse prin Protocolul nr. 11, a se vedea I. Stoica, Curtea Europeană − unică şi
permanentă a drepturilor omului, Palatul de Justiţie nr. 1/1998.
30
Actualmente, Curtea are 43 de judecători, locurile atribuite pentru Bosnia-Herţegovina şi Serbia-Muntenegru nefiind încă
ocupate.
31
Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani de Adunarea Parlamentară, jumătate din ei fiind reînnoiţi la trei ani.
Judecătorii îşi exercită activitatea independent în raport cu statele ai căror reprezentanţi sunt. Curtea îşi alege un preşedinte, doi
vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune pe o perioadă de trei ani. Curtea este formată din patru secţiuni în cadrul cărora sunt
constituite camere din şapte membri. Noua structură prevede, în cadrul secţiunilor, şi comitete de trei judecători desemnaţi
pentru o perioadă de 12 luni, care efectuează o mare parte din activitatea de filtrare realizată anterior de Comisie. De asemenea,
o cameră formată din 17 judecători (Marea Cameră) este constituită pentru o perioadă de 3 ani.
54
Fiecare stat contractant sau persoană individuală care se consideră victima violării
Convenţiei se poate adresa direct Curţii Europene a Drepturilor Omului. Procedura în faţa
Curţii este contradictorie şi publică (dacă Marea Cameră nu decide altfel).
Procedura în faţa Curţii are două părţi distincte: procedura referitoare la admisibilitate şi
procedura referitoare la fond. Prima etapă a procedurii este de obicei scrisă, iar hotărârile
Camerei privind admisibilitatea trebuie să fie motivate şi publice. Ele se iau cu majoritate de
voturi. În ceea ce priveşte fondul cauzei, acesta poate fi supus unei audieri publice. Daca au
însă loc tratative destinate încheierii unei reglementări amiabile, acestea sunt confidenţiale.
Hotărârile Curţii, pronunţate în cadrul camerelor, sunt definitive după trei luni 32, dacă în
această perioadă nu s-a cerut deferirea afacerii către Marea Cameră. În cazul hotărârilor
pronunţate de Marea Cameră, acestea sunt definitive.
Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele interesate.33
Drepturile şi libertăţile ce fac obiectul convenţiei sunt, în principal, drepturi civile şi
politice34. Din punct de vedere al protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
părerea noastră este că meritul Consiliului Europei rezidă şi în faptul că a promovat o
concepţie dinamică, în raport cu evoluţia gândirii contemporane în acest domeniu. Astfel,
sfera acestor drepturi a fost lărgită, prin protocoalele adiţionale referitoare la abolirea
pedepsei cu moartea, prin proclamarea drepturilor fiecărui cetăţean al unui stat membru al
Consiliului Europei care lucrează într-o altă ţară membră de a nu fi expulzat ca urmare a unei
simple decizii administrative sau judiciare, prin stabilirea egalităţii soţilor în privinţa
exercitării drepturilor părinteşti, prin instituirea dreptului legat de protecţia datelor (altfel
spus, a dreptului de a nu fi „batjocorit” printr-o prezenţă excesivă a informatizării) şi alte
asemenea drepturi ce se circumscriu prevederilor convenţiei.
În considerarea legăturii indisolubile între drepturile fundamentale, convenţia proclamă şi
obligă statele ce au ratificat-o să respecte şi o serie de drepturi ce privesc munca în
ansamblul său, cum sunt dreptul fiecărei persoane de a nu fi constrânsă să presteze o muncă
forţată sau obligatorie sau dreptul de a fonda un sindicat.
Relativ la dreptul fiecărei persoane de liberă alegere a muncii, cu obligaţia corelativă de
a nu i impune o muncă forţată sau obligatorie, observăm că în convenţia europeană au fost
preluaţi unii termeni ai Convenţiei OIM nr. 29/1930 asupra muncii forţate, dar cărora li s-a
dat o formulare mai puţin exactă, ceea ce a permis, justificat, aprecierea potrivit căreia
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reuşit să stabilească o jurisprudenţă mai puţin
strictă decât cea decurgând din prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a
Muncii35.
Potrivit art. 4 din Convenţia Europeană, nimeni nu poate fi constrâns să desfăşoare o
muncă forţată sau obligatorie; prin excepţie de la această regulă, nu se consideră muncă
forţată sau obligatorie:
32
Hotărârea poate deveni definitivă şi înaintea acestui termen, dacă părţile implicate declară că nu au intenţia de a face apel
la Marea Cameră.
33
Limbile oficiale ale Curţii sunt cele două limbi oficiale ale Consiliului Europei – franceza şi engleza – dar cererile pot fi
redactate şi într-una din limbile oficiale ale statelor contractante.
34
De aceea, plângerile individuale se referă la probleme din ce în ce mai variate, cu precădere: aplicarea pedepselor
corporale; internarea bolnavilor mintali; deţinerea recidiviştilor, vagabonzilor şi a persoanelor suspecte de a fi comis acte de
terorism; drepturile deţinuţilor; disciplina militară şi profesională; accesul în tribunale; durata procedurii şi dreptul la un
proces echitabil; ascultarea convorbirilor telefonice; interzicerea divorţului; legile referitoare la homosexualitate; legislaţia cu
privire la avort; statutul transsexualilor; libertatea presei scrise şi audiovizuale; încredinţarea minorilor; statutul copiilor
naturali; drepturile de proprietate, reglementarea urbanismului şi a chiriilor; indemnizaţia în cazul naţionalizării
35
A se vedea N. Valticos, Droit international du travail, Dalloz, Paris, 1984, p. 282. A se vedea, de asemenea, V. Berger,
Jurisprudance de la Cour européenne des droits de l'homme, 3 eme edition, Sirey, Paris, 1991, p. 301-307.
55
− munca prestată în mod normal de către o persoană aflată în detenţie sau pe durata cât
este pusă în libertate condiţionată;
− serviciul cu caracter militar sau, în cazul obiecţiei de conştiinţă, în ţările în care aceasta
este recunoscută, serviciul cerut în locul serviciului militar obligatoriu;
− orice serviciu cerut în caz de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
− orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale.
În ceea ce priveşte dreptul de a înfiinţa un sindicat, prevăzut la art. 11 din Convenţie,
acesta este grefat pe libertatea de asociere36. Şi în opinia noastră însă, redactarea este mult
prea generală şi priveşte doar dreptul de a înfiinţa un sindicat şi dreptul de afiliere la un
sindicat, fără a se referi, în mod expres, şi la dreptul organizaţiilor sindicale de a acţiona
liber. La această redactare, pe care, repetăm, o socotim deficitară, se adaugă şi faptul că,
printr-un paragraf al textului citat, sunt permise derogări de la dreptul de a constitui un
sindicat, fie din raţiuni privind ordinea publică, fie din raţiuni legate de exercitarea
drepturilor în cadrul forţelor armate, ale poliţiei sau chiar administraţiei de stat, aprecieri
critice la care subscriem, deoarece acest articol este, practic, cu mult sub nivelul protecţiei
asigurate dreptului de asociere şi libertăţilor sindicale, prin intermediul Convenţiei OIM nr.
87/1948 asupra libertăţii sindicale şi protecţiei dreptului sindical37.
În ceea ce priveşte România, o examinare de ansamblu a dispoziţiilor Convenţiei, poate
duce la concluzia că acestea se regăsesc în prevederile Constituţiei şi în legislaţia
dezvoltătoare, inclusiv legislaţia muncii. În concluzie, apreciem că legislaţia muncii şi, în
general, legislaţia română este compatibilă cu dispoziţiile convenţiei.
III. Carta socială europeană
3.1. România a ratificat, prin Legea nr. 74/1999, Carta socială europeană revizuită,
adoptată la Strasbourg la 3 mai 199638. De altfel, România semnase Carta la 14 mai 1997, în
acel moment fiind cel de al zecelea stat membru şi primul din Europa Centrală şi de Est care
îşi asumase angajamentul de a ratifica acest tratat, considerat documentul de referinţă al
secolului XXI în materia drepturilor sociale.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare la 1 iunie 1999, prin ratificarea de
către Suedia, Franţa şi Slovenia, fiind astfel îndeplinite exigenţele art. K
pct. 2 din Partea a VI-a potrivit cărora, Carta „va intra în vigoare în prima zi a lunii
următoare expirării unei perioade de o lună de la data la care trei state ale Consiliului
Europei îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi legate de prezenta cartă”39.
Până la adoptarea Cartei sociale revizuite, ce face obiectul analizei noastre, Carta socială
europeană din 196140 a fost modificată şi completată succesiv în 1988, 1991 şi 1995. La 4
octombrie 1994, România semnase şi această Cartă.
Elaborarea Cartei sociale europene din 1961 a durat aproape zece ani, redactorii ei care au
lucrat cu asistenţa OIM, inspirându-se, mai mult sau mai puţin, pe de o parte, din substanţa
36
A se vedea V. Berger, op. cit., p. 269.
37
În consecinţă, plângerile individuale pot privi, alături de munca forţată, împiedicarea activităţilor sindicale şi monopolul
asupra încadrării în muncă, aspecte ale protecţiei lucrătorilor migranţi.
38
Legea nr. 74/1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 ( M. Of. nr.
193 din 4 mai 1999).
39
În prezent, Carta socială europeană (revizuită) a înregistrat 21 de ratificări.
40
Carta socială europeană din 1961 este ratificată de 27 de state.
56
Pactului ONU relativ la drepturile economice şi sociale, cât, mai ales, din convenţiile şi
recomandările OIM.
Dincolo de denumirea sa, Carta socială europeană nu este numai o declaraţie solemnă,
puţin abstractă cu o vocaţie pragmatică, ci reprezintă un ansamblu de drepturi fundamentale
în domeniul muncii, angajării, relaţiilor sociale şi securităţii sociale. Efortul redactorilor ei a
fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligaţii mai
mult sau mai puţin precise ce vor reveni statului ce ratifică acest instrument41.
În concepţia iniţiatorilor săi, Carta socială europeană reprezintă un corespondent – în
domeniul social – al Convenţiei europene a drepturilor omului.
Carta socială europeană este structurată pe cinci părţi. Primele două părţi, care constituie,
de altfel, substanţa Cartei, definesc 19 drepturi, pe care părţile contractante se obligă să le
garanteze: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă echitabile, dreptul la securitate şi
igiena muncii, dreptul la remuneraţie echitabilă, dreptul sindical, dreptul la negociere
colectivă, dreptul la protecţie al copiilor şi adolescenţilor, dreptul la protecţie al
lucrătoarelor, dreptul la orientarea profesională, dreptul la pregătire profesională, dreptul la
ocrotirea sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la asistenţă socială şi medicală,
dreptul de a beneficia de serviciile sociale, dreptul persoanelor cu o capacitate fizică sau
intelectuală diminuată de a beneficia de formare profesională şi readaptare profesională şi
socială, dreptul familiei la o protecţie socială, juridică şi economică, dreptul mamei şi al
copilului la o protecţie socială şi economică, dreptul de a exercita o activitate lucrativă pe
teritoriul celorlalte state contractante şi dreptul muncitorilor migranţi şi al familiilor lor la
protecţie şi asistenţă socială.
Celelalte părţi ale Cartei au un caracter tehnic, conţinând prevederi referitoare la punerea
ei în aplicare. Astfel, partea a treia defineşte angajamentele statelor contractante, în timp ce
partea a patra este rezervată punerii în aplicare a Cartei (rapoarte periodice, crearea unui
comitet de experţi pentru examinarea rapoartelor, participarea Organizaţiei Internaţionale a
Muncii42 etc.) pentru ca, ultima parte, să statueze derogările ce pot fi admise de la aplicarea
Cartei.
La 5 mai 1988 a fost adoptat un protocol adiţional la Cartă, care garantează realizarea
următoarelor patru drepturi fundamentale: dreptul la şanse egale şi tratament egal în materie
de muncă şi de profesie, fără discriminare bazată pe sex; dreptul lucrătorilor la informare şi
la consultare în cadrul întreprinderii; dreptul lucrătorilor de a lua parte la stabilirea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă; dreptul persoanelor în vârstă la
protecţie socială.
În esenţa sa, Carta socială europeană este un text mixt, întrucât cuprinde o parte
declarativă – de principii –, care afirmă obiectivele politicii sociale ce trebuie urmărite de
statele membre ale Consiliului Europei şi o parte juridică, care antrenează o serie de obligaţii
pentru statul care o ratifică.
Din examinarea comparativă a convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi a
Cartei sociale europene se degajă, indubitabil, concluzia că, sub multiple aspecte, Carta
reproduce principiile statuate de-a lungul timpului de către Organizaţia Internaţională a
Muncii (dreptul la condiţii de muncă echitabile, dreptul sindical, dreptul la negociere
colectivă, dreptul la securitate socială etc.) dar, în anumite cazuri, depăşeşte aceste principii,
cum este cazul afirmării dreptului la grevă, ca unul din elementele ce compun negocierea
colectivă (chiar dacă nu se face nici o referire la replica patronală, care este lock-out-ul).
41
A se vedea X. Prétot, Le droit social européen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.
42
OIM va fi invitată să desemneze un reprezentant în vederea participării, cu titlu consulativ, la deliberările Comitetului de
experţi pentru aplicarea Cartei.
57
Carta socială europeană trebuie apreciată pozitiv şi pentru că, în esenţa ei, este o sinteză a
dreptului internaţional al muncii, drept elaborat în principal în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, având în vedere că reuneşte, într-un document unic, principii
generale afirmate disparat într-o multitudine de convenţii ale acestei organizaţii43.
Inspirându-se din practica în materia aplicării convenţiilor Organizaţiilor Internaţionale
ale Muncii, Carta socială europeană a prevăzut şi un mecanism de control al aplicării
dispoziţiilor sale, prin obligaţia statelor de a transmite rapoarte periodice, care să fie
examinate de către un comitet de experţi, ca şi de un comitet guvernamental, concluziile
putând fi aduse, după caz, în discuţia Comitetului de Miniştri sau a Adunării Parlamentare.
Carta socială europeană, adoptată în 1961, nu a fost, de-a lungul timpului, ferită de critici.
Astfel, dacă ea are meritul de a fi cu mult mai concretă, decât, spre exemplu, Carta
comunitară a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor. Carta europeană nu este şi nici nu
putea fi, în bună măsură, originală căci la momentul elaborării ei, s-a inspirat din normele
OIM, iar, alteori, a realizat o protecţie sub nivelul exigenţelor acesteia. Tocmai de aceea, în
timp, i s-au adus unele îmbunătăţiri sau completări prin alte instrumente ce au fost elaborate
de Consiliul Europei în materie socială cum ar fi Codul european de securitate socială.
În sfârşit, i s-a reproşat că, spre deosebire de Convenţia europeană a drepturilor fun-
damentale ale omului, controlul asupra aplicării dispoziţiilor sale este mult prea redus. Nu
întâmplător, în timp, s-a propus amendarea ei în sensul că, în caz de încălcare a prescripţiilor
sale, să se poată face apel la Curtea europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, s-a apreciat că nu trebuie minimalizată contribuţia de substanţă pe care a
adus-o Carta în protecţia drepturilor fundamentale sociale, mai ales prin jurisprudenţa
acumulată în timp, ca urmare a interpretării acesteia.44
Începând cu anii ’90, Consiliul Europei a fost preocupat de relansarea acestui important
document internaţional.
La 3 mai 1996 a fost deschisă spre semnare Carta socială revizuită care regrupează, într-un
singur instrument Carta din 1961 adusă la zi şi amendată. Carta revizuită face parte din marile
tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului şi constituie instrumentul
european de referinţă în materie de coeziune socială.45
Ca şi Carta din 1961, şi Carta socială europeană revizuită, în prima sa parte consacră ca
obiectiv al politicii statelor ce o ratifică, politică a cărei realizare o vor urmări prin toate
mijloacele utile pe plan naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice pentru
exercitarea efectivă a 31 de drepturi şi principii cu caracter social. Fiecăruia dintre acestea îi
corespunde, în partea a II-a, un articol ce detaliază obligaţii efective, ce conturează
conţinutul respectivului drept.
Carta Socială Europeană revizuită adaugă 12 drepturi, respectiv cele patru reglementate de
Protocolul adiţional din 1988 şi 8 drepturi nou reglementate: dreptul la egalitate de şanse şi
tratament pentru toţi muncitorii, în muncă şi în profesie, fără deosebire de sex; dreptul la
informare şi consultare în cadrul întreprinderii; dreptul de a lua parte la determinarea şi
ameliorarea condiţiilor de muncă şi de mediu al muncii în întreprindere; dreptul la protecţie
socială al persoanelor vârstnice; dreptul la protecţie socială al persoanelor în cazul
concedierii; dreptul lucrătorilor la protecţie a creanţelor în cazul insolvabilităţii celui ce i-a
angajat; dreptul la demnitate în muncă; dreptul oricărei persoane cu responsabilităţi
familiale, care au sau care urmează să ocupe un loc de muncă, de a exercita munca fără a fi
43
În acest sens, a se vedea: G. Lyon-Caen, Droit social européenne, Paris, 1969, Ed. Dalloz, p. 92-102; N. Valticos, Droit
international du travail, Paris, Ed. Dalloz, 1984, p. 143-144.
44
A se vedea X. Prétot, op. cit., p. 19.
45
A se vedea P.M. Imbert, Cuvânt înainte, în I. Moroianu Zlătescu, I. Stoica, Carta socială europeană, IRDO, Bucureşti,
1998.
58
supuse la discriminare, prin concilierea muncii cu responsabilităţile familiale; dreptul
reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie contra actelor susceptibile de a le aduce prejudicii şi
dreptul la facilităţi în exercitarea funcţiunilor lor; dreptul lucrătorilor de a fi informaţi şi
consultaţi în procedurile de concedieri colective; dreptul la protecţie contra sărăciei şi
excluderii sociale; dreptul la locuinţă.
Carta Socială revizuită a adus şi o serie de modificări textului Cartei iniţiale.
Reflectând evoluţiile produse în cei treizeci şi cinci de ani de la adoptarea Cartei din 1961,
Carta revizuită deschide, totodată, o amplă perspectivă în materia drepturilor economice şi
sociale, reunind într-un instrument unic drepturile reglementate prin documentele
precedente, precum şi cele opt drepturi noi .
Sub aspectul angajamentelor statelor în vederea ratificării, Carta socială revizuită solicită
ca acestea să se considere legate de partea I (declarativă), de cel puţin 6 din 9 articole
considerate esenţiale din partea a II-a (juridică) şi de un număr suplimentar de articole sau
paragrafe numerotate ale părţii a II-a, pe care le va alege astfel încât numărul total de articole
şi paragrafe numerotate care îl leagă să nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe
numerotate. Sub acest aspect, potrivit Legii
nr. 74/1999, România a ratificat un număr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.
Se poate aprecia, pe drept temei, că prin adoptarea Cartei sociale revizuite s-a finalizat un
proces îndelungat de reformare şi cristalizare a normelor ce privesc drepturile sociale
fundamentale şi mecanisme de control al acestora.
În prezent, statele membre ale Consiliului Europei se confruntă cu o situaţie aparent
contradictorie: pe de o parte, se manifestă o creştere a fenomenelor sociale ce decurg din
evoluţia economică sau din aplicarea programelor de reformă, iar pe de altă parte se resimte
temerea acestora de a se angaja juridic în sistemul de obligaţii referitor la respectarea
drepturilor sociale prevăzute de Cartă.
Carta socială europeană, şi cu atât mai mult, Carta socială europeană revizuită nu trebuie
confundată cu Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor,
adoptată la Strasbourg la 9 decembrie 1989, document de ansamblu, expresie concentrată a
dimensiunii sociale a construcţiei europene care rămâne, în esenţa sa, o declaraţie solemnă ce
statuează asupra marilor principii pe care se fundamentează modelul comunitar de drept al
muncii46. În raport cu evoluţiile înregistrate pe plan european după momentul adoptării
Cartei comunitare, care s-a dorit o replică a Cartei sociale europene, constatăm că pe linia
amplificării relaţiilor dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, Tratatul de la
Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, menţionează – în textul său – Carta socială
europeană, considerând-o un element esenţial al sistemului de valori europene. Această
concepţie este menţinută şi în cadrul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.
Este semnificativ faptul că în 1989, în momentul în care Comunitatea Economică
Europeană confirma determinarea sa de a stabili Piaţa Internă, a existat şi un consens al
tuturor statelor membre, mai puţin Marea Britanie, de a elabora Carta drepturilor
fundamentale ale lucrătorilor spre a direcţiona orientările în politica socială a Uniunii
Europene, politică socială apreciată, la acea dată, ca insuficientă în raport de marele proiect
economic al Comunităţii.
Chiar dacă, la început, s-au creat confuzii între cele două instrumente purtând o titulatură
relativ asemănătoare, elaborate de două organizaţii europene, în timp se poate aprecia că
instrumentul Uniunii Europene din 1989 – Carta comunitară a drepturilor fundamentale ale
46
A se vedea A. Popescu, Reglementări ale relaţiilor de muncă. Practica europeană,
Ed. Tribuna economică, Bucureşti, 1988, p. 88-103.
59
lucrătorilor – a permis şi a orientat dezvoltarea dreptului social comunitar spre elaborarea
unor directive şi regulamente în domeniul muncii, respectiv al securităţii sociale.
Ratificarea Cartei sociale europene, document elaborat în cadrul Consiliului Europei, a
facilitat, prin reflex, armonizarea legislaţiei noastre reglementările comunitare.
Ratificarea Cartei sociale europene s-a realizat, în acelaşi timp, cu procesul de
armonizare a legislaţiei cu reglementările comunitare, în perioada de pregătire a ţării
noastre pentru aderarea la Uniunea Europeană.
O atare concluzie s-a degajat din realitatea potrivit căreia drepturile sociale cuprinse în
Cartă sunt drepturi deja consacrate în instrumente internaţionale, îndeosebi cele elaborate de
Organizaţia Internaţională a Muncii.
Examinând convenţiile OIM, Carta socială europeană a Consiliului Europei, precum şi
directivele şi regulamentele Uniunii Europene în materie socială47 putem degaja concluzia că
între aceste texte există o influenţă mutuală şi că principiile promovate prin aceste trei mari
categorii de instrumente internaţionale sunt convergente.
Nu este însă mai puţin adevărat că reglementările Cartei sociale europene şi ale dreptului
comunitar diferă în privinţa întinderii conceptuale practice. Prima acoperă aspectele de
politică socială a statelor, în timp ce dreptul comunitar este mai explicit şi exigent decât
Carta socială europeană în privinţa unui anumit număr de instituţii ale dreptului muncii.
Pentru ţările aflate în faza de pregătire a aderării la Uniunea Europeană, cum este şi cazul
României, asimilarea progresivă a acquis-ului juridic comunitar a fost facilitată prin
ratificarea Cartei sociale europene din 1961, dar mai ales prin ratificarea Cartei sociale
europene (revizuite), căci, în cazul acesteia, noile drepturi sociale sunt redactate în consens
cu dreptul social comunitar.
Impactul ratificării Cartei asupra legislaţiei române

3.2 Ratificarea de către România a Cartei sociale europene a contribuit indiscutabil, pe
lângă impactul politic favorabil ţării noastre la nivel european, la atingerea a două obiective
esenţiale pentru ţara noastră, şi anume:
− în primul rând, având în vedere angajamentele juridice, acest demers a accelerat
procesul de reformă din domeniul social, ca rezultat al procesului de monitorizare a aplicării
dispoziţiilor acceptate care fac obiectul mecanismului de control al Cartei;
− în al doilea rând, ratificarea Cartei a impulsionat procesul complex de transpunere în
dreptul intern a acquis-ului comunitar relevant.
În cele ce urmează vom proceda la examinarea articolelor ratificate de România. Analiza
noastră va fi realizată pornind, în principal, de la interpretarea constantă a textelor făcute de
organismele de control ale Cartei, ştiut fiind că, în timp, s-a acumulat o bogată
jurisprudenţă.48
Articolul 1 consacrat dreptului la muncă. Articolul 1 consacrat dreptului la muncă
reglementează, prin cele patru paragrafe patru mari aspecte, respectiv deplina ocupare a
forţei de muncă, dreptul lucrătorilor de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă,
serviciile gratuite pentru plasarea forţei de muncă şi orientarea, formarea şi readaptarea
profesională. Este evident că art. 1 nu poate fi interpretat în sensul că statul trebuie să
garanteze un loc de muncă fiecărei persoane care doreşte acest lucru, ci că acesta trebuie să
47
A se vedea infra, Titlul IV, Cap. III „Uniunea Europeană”.
48
A se vedea A. Popescu, Impactul ratificării cartei sociale revizuite asupra legislaţiei muncii şi a legislaţiei protecţiei
sociale din România, Dreptul nr. 9/1999, p. 3-20.
60
răspundă celor patru angajamente specifice, relevate mai sus, în scopul ameliorării
posibilităţilor de găsire a unui loc de muncă.
În lumina jurisprudenţei Cartei, România va trebui să demonstreze că promovează o
politică economică şi socială adecvată care să contribuie la promovarea obiectului, respectiv
exercitarea, combaterea şi reducerea dezechilibrelor regionale în materie de şomaj, să caute
să menţină sau să amelioreze situaţia tuturor grupurilor de lucrători din societate, în special a
femeilor, tinerilor, persoanelor în vârstă, precum şi să acopere riscurile sociale din toate
sectoarele economiei, inclusiv agricultura.49 Evident, în cazul acestui articol, este vorba de
asumarea unei obligaţii de mijloace şi nu de rezultat.
Relativ la cel de al doilea angajament, respectiv dreptul lucrătorului de a-şi câştiga
existenţa printr-o muncă liber întreprinsă, acesta se află într-o strânsă conexiune cu alte două
probleme reglementate de Cartă: interzicerea muncii forţate şi eradicarea tuturor formelor de
discriminare în privinţa angajării. Obligarea unui lucrător de a munci împotriva voinţei sale
şi fără acordul său exprimat în mod direct reprezintă o încălcare a Cartei, după cum tot
încălcare este şi obligarea unui lucrător de a presta o muncă la care a consimţit anterior, dar
prin care nu mai doreşte să o presteze. S-a considerat, în mod constant, că sunt incompatibile
cu Carta prevederile din unele legislaţii care reglementau pedepse penale împotriva
marinarilor din marina comercială care refuză să se întoarcă pe navă sau să execute anumite
ordine. Unele măsuri penale pot fi însă admise dacă prin fapta marinarului se pune în pericol
încărcătura navei sau siguranţa acesteia, a vieţii şi securităţii celor aflaţi la bord. Aceeaşi
soluţie este valabilă şi pentru echipajul aeronavelor. Tot contrare acestui paragraf au fost
considerate şi unele sancţiuni impuse funcţionarilor rechiziţionaţi, serviciul militar excesiv
de lung sau întârzierea nejustificată în acceptarea sau refuzarea demisiei în anumite servicii
publice.
Statul ce ratifică trebuie să-şi ia măsuri pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
la angajare, paragraful respectiv trebuind să fie interpretat în sensul preambulului Cartei care
prevede că executarea drepturilor sociale trebuie să fie asigurată fără deosebire de rasă,
culoare, sex, religie, opinie politică, origine naţională sau socială.
Relativ la paragraful 3, statul ce ratifică trebuie să creeze sau să menţină, pe întreg
teritoriul naţional, servicii gratuite pentru plasarea forţei de muncă, să asigure funcţionarea
lor corespunzătoare şi, dacă este posibil, controlul acestora să fie realizat în colaborare cu
partenerii sociali. În jurisprudenţa Cartei, noţiunea de „servicii gratuite de angajare” include
acordarea acestora atât pentru lucrători, cât şi pentru patroni. În cazul acestora din urmă,
când s-ar solicita agenţiei oferirea unor lucrători cu profesii cu un înalt nivel de
responsabilitate, ce ar presupune servicii specifice de selecţie şi evaluare, patronul poate fi
obligat la plata unora dintre aceste servicii.
În sfârşit, paragraful 4 relativ la orientarea, formarea şi readaptarea profesională se
corelează cu obligaţiile ce decurg din art. 9 relativ la orientarea profesională, cu art. 10
privind pregătirea profesională şi cu art. 15 relativ la pregătirea profesională, reabilitarea şi
reinserţia socială a lucrătorilor cu handicap.
Articolul 4 relativ la o salarizare echitabilă. În interpretarea constantă a organismelor
de control ale Cartei50, statele ce au acceptat acest articol trebuie să adopte măsurile necesare
în vederea garantării, în toate sectoarele economiei a unei salarizări echitabile în sensul
social şi economic al acestei expresii, şi anume o salarizare care să ţină cont de necesităţile
fundamentale cu caracter economic, social şi cultural ale lucrătorilor şi ale familiilor
49
A se vedea L. Samuel, Droits sociaux fondamentaux, Editions du Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1997, p. 15-42.
50
A se vedea L. Samuel, op. cit., p. 79-110.
61
acestora, de efortul special depus de lucrători pe durata orelor suplimentare şi de dreptul la o
salarizare egală între lucrători şi lucrătoare pentru muncă de valoare egală.
Acest articol cuprinde cinci paragrafe care garantează anumite drepturi ce urmăresc să
asigure o salarizare echitabilă şi un paragraf final care prevede că „exercitarea acestor
drepturi trebuie să fie asigurată fie prin intermediul convenţiilor colective încheiate în mod
liber, fie prin metodele legale de fixare a salariilor, fie prin orice altă modalitate adecvată
condiţiilor naţionale”. Trebuie remarcat faptul că ultimul paragraf nenumerotat al articolului
4, care defineşte modalitatea în care exercitarea drepturilor garantate prin prezentul articol
trebuie să fie asigurată, se aplică fiecăruia dintre paragrafele numerotate.
Relativ la paragraful 1 care solicită o salarizare suficientă, s-a relevat că este necesar să se
ţină cont de evoluţia condiţiei economico-sociale a lucrătorului şi a familiei sale şi de faptul că
necesităţile de bază, iniţial axate pe satisfacerea unor necesităţi esenţiale şi pur materiale
(hrană şi locuinţă) s-au orientat, în continuare, către preocupări elevate şi complexe (acces la
educaţie şi avantaje culturale şi sociale).
Noţiunea de „nivel de viaţă decent”, aşa cum este consacrată de paragraful 1 articolul 4 al
Cartei, trebuie obligatoriu să ţină seama de necesităţile de ordin economic, social şi cultural
ale lucrătorilor şi ale familiilor acestora în funcţie de gradul de dezvoltare al societăţii în care
trăiesc; în plus, acesta trebuie pentru moment să fie apreciat în contextul economic şi social
al fiecărui stat interesat.
Paragraful 2 vizează salarizarea majorată pentru orele suplimentare de muncă, Carta
utilizând expresia „rată majorată a salarizării”, expresie ce are un caracter mult prea general.
În jurisprudenţa actuală sunt considerate ca acoperind exigenţele acestui paragraf
următoarele clauze:
a) orele suplimentare de muncă să fie, în general, remunerate la o valoare de 125%, iar
muncile prestate duminica sau în zilele de sărbătoare la o valoare de 150% sau chiar de
200% din valoarea normală;
b) o salarizare majorată cu 25% pentru primele opt ore suplimentare şi o salarizare
majorată cu 50% pentru orele suplimentare ce depăşesc opt ore;
c) o salarizare majorată cu 25% pentru primele 60 de ore suplimentare legale efectuate în
cursul anului, o salarizare majorată cu 50% pentru o muncă suplimentară de peste 60 de ore,
dar nu mai mult de 120 de ore şi 75% pentru ceea ce depăşeşte 120 de ore suplimentare.
Includerea, în legislaţie, a unei dispoziţii care prevede că majorările salariale la care
lucrătorii au dreptul pentru orele suplimentare poate să fie înlocuită printr-un repaus
compensator echivalent nu este incompatibilă cu paragraful 2 deoarece această dispoziţie nu
aduce atingere dreptului lucrătorilor la o rată majorată a salarizării.
Următorul paragraf (3) reafirmă, pe planul salarizării, principiul nediscriminării. Carta
socială merge mai departe decât Convenţia OIM nr. 100/1951 privind egalitatea de salarizare,
deoarece prevede angajamentul explicit de recunoaştere a unui drept, în vreme ce Convenţia
OIM nr. 100/1951 presupune doar angajamentul de promovare a aplicării principiului
salarizării egale pentru muncă de valoare egală şi asigurarea acestei aplicări în măsura în care
trebuie să fie compatibilă cu metodele folosite pentru stabilirea ratelor de salarizare; în plus,
în textul Cartei sociale obligaţia de asigurare a exercitării acestui drept are un caracter
absolut.
Carta lasă la latitudinea guvernelor alegerea mijloacelor ce trebuie puse în aplicare pentru
realizarea egalităţii de salarizare între lucrători şi lucrătoare; acestea pot fi instituite prin legi,
acte normative sau convenţii colective, cu condiţia ca egalitatea să fie realizată în practică.
Intervenţia legiuitorului este solicitată – în jurisprudenţă – pentru a determina cel puţin
regulile generale din care trebuie să se inspire partenerii sociali cu ocazia negocierilor
62
salariale (de exemplu, abolirea baremurilor diferenţiate, nulitatea contractelor sau clauzelor
discriminatorii etc.).
Întotdeauna se impune examinarea celor două aspecte – de iure şi de facto – ale situaţiilor
naţionale. În numeroase cazuri s-a constatat că soluţia de iure este conformă cu dispoziţiile
Cartei, dar cum aceasta nu este suficientă, au fost examinate şi măsurile promovate pentru
aplicarea în practică a dreptului la egalitate de salarizare sau statisticile (cât mai complete şi
cât mai exacte) cu privire la acele realizări ale guvernelor care urmăresc să asigure aplicarea
principiului egalităţii de salarizare.
În mod constant, jurisprudenţa a subliniat următoarele idei:
a) legislaţia unui stat care acceptă acest paragraf trebuie să prevadă dispoziţii potrivit cărora
lucrătorii de sex masculin şi feminin trebuie să beneficieze de aceeaşi salarizare nu numai
atunci când prestează aceeaşi muncă, ci şi o muncă de valoare egală;
b) eventualele clauze ale convenţiilor colective sau contractelor individuale contrare
acestui principiu trebuie să fie declarate prin lege ca fiind nule şi neavenite;
c) protecţia acestui drept trebuie să poată fi asigurată, atunci când este cazul, pe calea unor
drepturi la acţiune. Este necesară adoptarea unei legislaţii adecvate care să prevadă, pe de o
parte, dreptul subiectiv la egalitate de salarizare şi, pe de altă parte, dreptul de acţiune la o
instanţă judecătorească. În multe ţări funcţionează comisii însărcinate cu asigurarea aplicării
principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Existenţa acestor organe nu exclude
recurgerea la tribunale pentru apărarea dreptului la egalitate de tratament, în special în
materie de salarizare, care trebuie garantat în toate statele care acceptă dispoziţiile în materie
ale Cartei;
d) lucrătorii trebuie să fie protejaţi efectiv şi nu trebuie să sufere nicio repercusiune ca
urmare a solicitării lor de a beneficia de egalitate de salarizare. Dacă un lucrător este
ameninţat cu pierderea locului de muncă pentru că îşi exercită un drept fundamental cum este
dreptul la egalitate de salarizare, ceea ce poate conduce la o reţinere din partea lucrătorului în
a-şi prezenta propria cerere, acest fapt ar avea drept efect golirea acestui drept de cea mai
mare parte a semnificaţiei sale. Alte exemple de repercusiuni pentru lucrători – altele decât
concedierea – sunt, printre altele, schimbarea locului de muncă, modificarea unilaterală a
condiţiilor de muncă, transferul şi retrogradarea.
Paragraful 4 cere o perioadă de preaviz rezonabilă în caz de încetare a angajării.
Constatându-se, în aplicarea Cartei, faptul că nu se poate da o definiţie absolută noţiunii de
„preaviz rezonabil” şi nici nu pot fi stabilite limitele acestuia, jurisprudenţa a considerat ca
rezonabile şi deci conforme paragrafului 4 următoarele termene:
− opt zile de preaviz, pentru o vechime de mai puţin de şase luni, o lună de preaviz pentru
o vechime de mai puţin doi ani şi două luni de preaviz pentru mai mult de doi ani de
vechime;
− două săptămâni pentru doi ani de vechime, cu o săptămână suplimentară pentru fiecare
an ulterior de vechime, dar nu mai mult de 12 săptămâni;
− 30 de zile pentru doi ani de vechime şi 60 de zile pentru mai mult de doi ani de
vechime.
În ceea ce priveşte câmpul personal de aplicare a acestui paragraf, rezultă cu claritate, din
contextul său, că nu se aplică lucrătorilor independenţi.
În sfârşit, paragraful 5 reglementează limitele reţinerilor din salariu. Se consideră că un
stat respectă dispoziţiile acestui paragraf, în cazul în care reţinerile din salarii nu sunt
posibile, pentru majoritatea lucrătorilor, decât dacă sunt explicit autorizate prin lege,
convenţii colective sau sentinţe de arbitraj.
63
Reţinerile operate asupra salariilor cu titlu de fiscalitate, securitate socială, cotizaţii
sindicale, plăţi ale patronilor pentru locuinţă şi alimentaţie, compensare a pagubelor
provocate bunurilor unui patron sau pensii de întreţinere sunt conforme Cartei atât timp cât
sunt autorizate prin legi, acte normative sau convenţii colective. Totuşi, chiar şi în cazul
reţinerilor autorizate este necesară prevederea unor măsuri de protecţie care să garanteze
lucrătorului menţinerea unei sume care să îi permită să facă faţă, de o manieră rezonabilă,
necesităţilor sale şi ale gospodăriei proprii.
Articolul 5 relativ la dreptul sindical. Articolul 5 relativ la dreptul sindical face parte,
ca şi art. 1 din categoria articolelor considerate esenţiale. În jurisprudenţa bogată consacrată
acestui articol51 se identifică trei aspecte de ordin general:
− deşi art. 5 priveşte libertatea lucrătorilor şi patronilor, aproape toată jurisprudenţa
priveşte sindicatele, având în vedere că libertatea patronilor nu a ridicat probleme în practică;
− restricţiile şi limitările drepturilor garantate de Cartă şi, prin urmare, de articolul 5
trebuie să fie considerate în contextul art. G al Cartei52.
− principiul general al egalităţii de tratament între cetăţenii unei Părţi contractanet şi
cetăţenii altor Părţi contractante care, potrivit anexei la Cartă, se aplică tuturor drepturilor
protejate de Cartă, este consolidat, în cazul art. 5, de art. 19 parag. 4 (neacceptat de România)
care impune Părţilor contractante obligaţia de a garanta lucrătorilor migranţi acelaşi tratament
ca şi propriilor cetăţeni în ceea ce priveşte afilierea la organizaţiile sindicale şi exercitarea
avantajelor oferite de convenţiile colective.
În esenţa sa, acest articol statuează asupra libertăţii de a constitui organizaţii sindicale şi
de a adera la aceste organizaţii, principiu aplicabil, deopotrivă, patronilor şi lucrătorilor.
Această exigenţă cuprinde o dublă obligaţie având un caracter pozitiv (de a face) şi respectiv
negativ (de a nu face).
Punerea în practică a primei obligaţii − de a face − impune absenţa din ordinea juridică
internă a fiecărui stat contractant a tuturor dispoziţiilor legislative sau a oricărei practici
administrative care aduce atingere libertăţii patronilor şi lucrătorilor de a constitui organizaţii
profesionale sau de a adera la aceste organizaţii. Statul contractant este obligat să adopte – pe
cale legislativă sau în alt mod – măsuri adecvate destinate să garanteze exercitarea libertăţii
sindicale şi, în special, să protejeze organizaţiile lucrătorilor împotriva oricărei ingerinţe din
partea patronilor.
În jurisprudenţa Cartei, unele restricţii ce se află în concordanţă cu articolul G al Cartei,
articol ce conturează noţiunea de „restricţii”, au fost sintetizate în linii generale, astfel:
− limitări ale libertăţii lucrătorilor de a alege cadrul tehnic şi profesional în care doresc
să se asocieze. Toţi lucrătorii şi toate organizaţiile sindicale trebuie, în principiu, să
beneficieze, potrivit art. 5 al Cartei, de libertatea de alegere a cadrului sindical, profesional şi
tehnic în care doresc să se asocieze. Atâta timp cât un lucrător poate decide fie să adere la un
sindicat (în funcţie de meseria sau profesia sa), fie să constituie o altă organizaţie, situaţia
poate fi considerată conformă cu dispoziţiile Cartei;
− înregistrarea obligatorie sau autorizarea constituirii unui sindicat. Principiul
înregistrării obligatorii a sindicatelor nu este incompatibil cu art. 5, cu condiţia ca persoanele
51
A se vedea L. Samuel, op.cit., p. 111-150.
52
Articolul G, intitulat „Restricţii”, are următoarea redactare: „1. Drepturile şi principiile enunţate în partea I, atunci când
vor fi efectiv aplicate şi exercitarea efectivă a acestor drepturi şi principii, aşa cum este prevăzut în partea a II-a, nu vor putea
face obiectul unor restricţii sau limitări nespecificate în părţile I şi a II-a, cu excepţia celor prescrise prin lege şi care sunt
necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja
ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri; 2. Restricţiile permise în virtutea prezentei
carte şi obligaţiile recunoscute în aceasta nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost prevăzute.”
64
interesate să dispună de garanţii suficiente, cu caracter administrativ şi jurisdicţional,
împotriva unor refuzuri abuzive de înregistrare;
− numărul minim de membri ai unei organizaţii. Condiţia privind numărul minim de
membri de sindicat aduce atingere libertăţii de constituire a unui sindicat sau de aderare la un
sindicat;
− absenţa protecţiei unor membri de sindicat. Omisiunea de a proteja membrii unui
sindicat în ceea ce priveşte imunităţile prevăzute în materie de răspundere civilă, precum şi
concedierea unui membru de sindicat pe motiv de apartenenţă la o activitate sindicală sunt
considerate ca aducând atingere libertăţii de a fonda un sindicat sau de a adera la acesta;
− intervenţia statului în gestiunea sindicatelor. Articolul 5 urmăreşte să protejeze
libertatea sindicală împotriva oricărei ingerinţe a autorităţilor şi să permită sindicatelor să îşi
stabilească propriile reguli. Totuşi, nu toate formele de intervenţie a statului în afacerile
sindicale sunt neapărat considerate contrare obiectivelor Cartei. Astfel, de exemplu, se
consideră că nu aduc atingere art. 5:
− dezvoltarea unei jurisprudenţe care admite punerea în practică a răspunderii
sindicatelor pentru grevele nelegale. O asemenea posibilitate, care nu urmăreşte decât să
permită repararea unei pagube cauzate de o faptă ilegală, nu aduce atingere exercitării
dreptului sindical aşa cum este avut în vedere de această dispoziţie a Cartei;
− impunerea obligaţiei de a vota pe un buletin secret pentru alegerea liderilor sindicali
sau pentru declanşarea unei acţiuni revendicative.
Dimpotrivă următoarele fapte sunt considerate ca reprezentând ingerinţe în privinţa
constituirii sindicatelor şi aduc atingere libertăţii protejate de articolul 5:
− limitarea prin lege a dreptului unui sindicat sau al unei confederaţii de a-şi alege sau
desemna liderii, stipulând că doar persoanele care exercită efectiv o activitate în meseria sau
profesia în cauză pot fi alese sau desemnate să exercite asemenea funcţiuni;
− interdicţia impusă unui sindicat de a lua măsuri disciplinare împotriva membrilor care
refuză să participe la greve legale.
Se pune problema de a şti dacă articolul 5, care garantează explicit aspectul „pozitiv” al
dreptului sindical (dreptul de a adera la un sindicat), protejează în egală măsură şi aspectul
„negativ” (dreptul de a nu fi membru al unui sindicat sau de a se retrage dintr-un sindicat).
Principalele aspecte analizate privesc clauzele sau practicile de securitate sindicală (în
special monopolul sindical de încadrare în muncă) dar şi alte cazuri de nerespectare a
dreptului sindical.
Se poate afirma că aspectul „negativ” al dreptului sindical este, de asemenea, protejat.
Potrivit anexei la Cartă, articolul 5 nu ia poziţie în privinţa admisibilităţii clauzelor sau
practicilor de securitate sindicală. Totuşi, orice formă de sindicalism obligatoriu impusă prin
lege este considerată incompatibilă cu angajamentul care rezultă din acest articol al Cartei.
Dintre posibilele încălcări ale dreptului sindical exemplificăm cu următoarele situaţii:
− includerea în convenţiile colective a unei clauze care acordă prioritate la încadrarea în
muncă lucrătorilor sindicalizaţi. Această formă legală de presiune împotriva lucrătorilor care
nu doresc să se afilieze la un sindicat nu este considerată compatibilă cu libertatea sindicală
protejată de articolul 5 al Cartei;
− rezilierea de către patron a contractului de muncă al unui salariat care refuză să adere la
un sindicat ca urmare a existenţei unui acord de monopol sindical la încadrarea în muncă;
− lipsa de protecţie împotriva concedierii a unui lucrător pe motiv că acesta nu este
membru de sindicat, chiar dacă lucrătorul respectiv cunoştea la data încadrării sale în muncă
că patronul condiţiona angajarea în întreprindere de afilierea la un sindicat sau dacă a fost
informat că menţinerea sa în întreprindere este condiţionată de afilierea la un sindicat;
65
− neacordarea indemnizaţiilor de şomaj lucrătorilor nesindicalizaţi, în cazul în care
cotizaţiile la agenţiile de şomaj sunt finanţate din fonduri publice sau din impozitele pe
salarii. Privarea unui lucrător de dreptul la o protecţie economică în caz de şomaj
reprezintă o măsură inadmisibilă care nu stimulează lucrătorii să devină sau să rămână
membri de sindicat şi care este contrară spiritului şi literei articolului 5 al Cartei.
Dintre dificultăţile cu care se confruntă direct organizaţiile sindicale sau care limitează
sau slăbesc prerogativele sindicale, în lumina jurisprudenţei pot fi menţionate:
concedierea lucrătorilor ca urmare a unor activităţi sindicale; încălcarea dreptului de
negociere colectivă al sindicatelor; încălcarea dreptului sindicatelor de a apăra interesele
propriilor membri; încălcarea dreptului de acces al delegaţilor sindicali într-o întreprindere
(acest drept face referire la delegaţii sindicali care nu sunt salariaţi ai întreprinderii
respective, iar aplicarea sa se asigură cu condiţia respectării drepturilor şi intereselor
patronului, şi anume buna funcţionare a întreprinderii şi cerinţele de confidenţialitate şi
securitate); intervenţia autorităţilor publice în desfăşurarea şi organizarea unei greve legale;
încălcarea dreptului la întrunire.
În sfârşit, articolul 5 priveşte şi dreptul sindical al funcţionarilor şi în special al
membrilor poliţiei şi forţelor armate. Aşadar, cu excepţia membrilor forţelor armate şi
poliţiei, toate categoriile de salariaţi şi lucrători, inclusiv funcţionarii, au dreptul, potrivit
Cartei, la deplina exercitare a libertăţii sindicale. Orice restricţie care tinde să impună
funcţionarilor publici o apartenenţă exclusivă la organizaţiile sindicale alcătuite doar din
funcţionari nu este considerată compatibilă cu dispoziţiile Cartei; de asemenea, orice
restricţie a libertăţii organizaţiilor sindicale din cadrul funcţiei publice de a se afilia, în mod
liber, la federaţii sau confederaţii este neconformă cu dispoziţiile Cartei.
Dacă textul acestui articol permite eliminarea integrală a libertăţii sindicale a membrilor
forţelor armate, se observă totuşi că statele contractante nu pot să limiteze libertatea sindicală
a poliţiei decât cu condiţia să nu îi priveze pe membrii săi de totalitatea garanţiilor consacrate
de acest articol. De asemenea, orice formă de sindicalism obligatoriu impus prin lege nu este
compatibilă cu dispoziţiile Cartei.
Posibilitatea care este acordată, în anumite ţări, membrilor poliţiei de a constitui, în locul
sindicatelor, organizaţii reprezentative trebuie să răspundă anumitor condiţii pentru a putea
fi considerate „organizaţii ale lucrătorilor” în sensul articolului 5. Astfel, acestea trebuie să
fie veritabile asociaţii, să îndeplinească unele dintre funcţiile sindicatului şi să beneficieze de
prerogativele sindicale fundamentale.
Pentru ca situaţia să poată fi considerată conformă cu dispoziţiile Cartei, organizaţiile
profesionale ale membrilor poliţiei trebuie să poată dispune de anumite prerogative cu
caracter sindical, cum sunt responsabilitatea de a discuta condiţiile de muncă şi propria
salarizare, precum şi dreptul de întrunire.
În ceea ce priveşte dreptul sindical al membrilor poliţiei, pot fi exemplificate următoarele
restricţii autorizate de jurisprudenţă: asociaţiile acestora pot fi alcătuite exclusiv din membrii
ai forţelor de poliţie, membrilor poliţiei li se permite să adere doar la sindicate ale poliţiei, iar
organizaţiile sindicale respective sunt autorizate să adere doar la organizaţii sindicale
internaţionale ale poliţiei.
Articolul 6 privind dreptul de negociere colectivă. Articolul 6 face parte din
aşa-numitul „nucleu dur”, al drepturilor esenţiale, fiind înscris în rândul celor nouă articole
din care statele ce ratifică trebuie să accepte cel puţin şase.
În primele trei paragrafe sunt enunţate următoarele modalităţi de colaborare care trebuie
să fie instaurate între partenerii sociali: consultări asupra unor probleme de interes comun,
negocieri în vederea încheierii convenţiilor colective, concilierea şi arbitrajul voluntar în
66
vederea soluţionării eventualelor conflicte de muncă. Cel de al patrulea paragraf priveşte
dreptul lucrătorilor şi patronilor de a iniţia acţiuni colective în caz de conflict de interese,
inclusiv dreptul la grevă.
În interpretarea constantă a organelor de control al aplicării Cartei53, statul ce a acceptat
dispoziţia paragrafului 1 relativ la consultarea paritară este obligat să ia măsuri pozitive în
scopul favorizării consultării paritare între patroni şi lucrători sau între organizaţiile acestora,
în privinţa tuturor problemelor de interes comun şi în special a următoarelor aspecte:
productivitate, randament, igienă, protecţia muncii şi activităţii sociale.
Expresia „consultare paritară” trebuie interpretată ca aplicându-se oricărei forme de
consultare între partenerii sociali – în prezenţa sau nu a reprezentanţilor Guvernului – cu
condiţia ca partenerii sociali să participe pe picior de egalitate. În unele state, consultarea se
exercită în cadrul organelor paritare care sunt prezidate adesea de un reprezentant al
Guvernului, situaţie care este considerată conformă cu exigenţele articolului 6 paragraful 1.
Această dispoziţie nu se aplică tuturor mecanismelor sau organismelor care se reunesc în
scopul consultării dintre lucrători şi patroni sau dintre reprezentanţii acestora. Articolul 6
paragraful 1 priveşte doar domeniul negocierii colective în sensul obişnuit al termenului, şi
anume în sensul dreptului colectiv al muncii. Acesta vizează în special consultarea paritară în
comitetele paritare instituite la nivel naţional, regional, local, în cadrul întreprinderilor şi în
diferitele sectoare ale economiei, precum şi în cadrul funcţiei publice, astfel încât să permită
patronilor şi lucrătorilor să se consulte reciproc asupra unor probleme de interes comun.
Statele trebuie să promoveze consultarea paritară, în special în următoarele domenii:
− probleme legate de angajare (condiţii de angajare, formare profesională, sănătate şi
securitate în muncă etc.);
− probleme economice (gestiunea şi conducerea întreprinderilor, durata muncii, ritmul
producţiei, organizarea şi numărul personalului etc.);
− afaceri sociale (securitatea socială, servicii sociale etc.).
Potrivit paragrafului 2 relativ la promovarea procedurii de negociere colectivă, părţile
contractante care au acceptat această dispoziţie se angajează nu numai să recunoască, în
propria legislaţie, posibilitatea patronilor şi lucrătorilor de a-şi regla relaţiile reciproce prin
convenţii colective, dar şi de a promova, de o manieră pozitivă, cu sprijinul unor mijloace
adecvate, încheierea unor asemenea convenţii, dacă stadiul dezvoltării lor nu este suficient, şi
să garanteze, în special, că partenerii sociali sunt dispuşi să iniţieze negocierile colective.
Dacă în cazul funcţionarilor publici care fac obiectul unui statut legal (şi care nu sunt
legaţi printr-un contract de muncă) nu se pot aplica procedurile de negociere colectivă,
trebuie totuşi organizată participarea celor interesaţi la elaborarea dispoziţiilor care
urmează să le reglementeze activitatea.
Problema privind puterea de intervenţie a statului în libera negociere colectivă a fost
evocată în numeroase rânduri. Dacă, pe de o parte, un stat nu trebuie, în mod obişnuit, să
intervină în negocierile dintre partenerii sociali, pe de altă parte interesul general poate
impune, în scopul depăşirii dificultăţilor importante cu caracter economic şi social, ca un stat
să intervină de o manieră hotărâtă în viaţa economică a naţiunii şi să adopte decizii cu privire
la materiile care ţin, de regulă, de domeniul negocierii colective. De exemplu, adoptarea unei
legi restrictive care ar permite autorităţilor publice să pună capăt unei acţiuni colective, în
cazul unei mişcări revendicative de mare amploare care ar risca să perturbeze grav viaţa
economică, prelungind termenul de valabilitate al convenţiilor colective şi impunând
limitarea într-o anumită măsură a creşterilor salariale este o decizie deosebit de gravă care nu
53
A se vedea L. Samuel, op. cit., p. 151-196.
67
se poate justifica decât în virtutea condiţiilor pertinente prevăzute de articolul G al Cartei. În
plus, o asemenea măsură trebuie să aibă o durată limitată care să nu depăşească timpul
necesar pentru restabilirea situaţiei normale în care exercitarea dreptului la negociere
colectivă va fi din nou asigurat.
Un alt tip de intervenţie în negocierea colectivă este recurgerea la arbitrajul obligatoriu:
dacă un arbitraj obligatoriu având forţă executorie depăşeşte limitele autorizate prin articolul
G, aceasta va constitui o limitare a exercitării efective a dreptului de negociere voluntară
protejat de această dispoziţie.
În cazul concilierii şi arbitrajului, reglementat de paragraful 3, s-a apreciat că procedurile
pentru soluţionarea conflictelor de muncă pot să rezulte din lege, din convenţii colective sau
din practicile industriale, iar obiectivul lor este, bineînţeles, soluţionarea oricărui conflict de
muncă. Dacă într-un stat procedurile de conciliere stabilite, de exemplu, pe baza convenţiilor
colective, sunt suficient de eficiente, guvernul în cauză nu trebuie să instituie proceduri de
arbitraj sau să favorizeze folosirea lor. Este evident că dacă aceste proceduri funcţionează de
o manieră satisfăcătoare, statul se poate abţine să intervină.
Procedura de arbitraj obligatoriu este considerată conformă cu dispoziţiile Cartei numai
dacă restricţia pe care o presupune face obiectul prevederilor articolului G al Cartei (şi
anume restricţii şi limitări prevăzute de lege şi care sunt necesare, într-o societate
democratică, pentru garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor altor persoane sau pentru
protejarea ordinii publice, securităţii naţionale, sănătăţii publice sau bunelor moravuri).
Paragraful 4 relativ la dreptul la acţiuni colective este cel ce a recunoscut explicit, pentru
prima dată într-un tratat internaţional, încă prin Carta din 1961, dreptul la grevă care
priveşte deopotrivă, atât lucrătorii, cât şi patronii, în caz de conflict de interese. Cu titlu de
exemplu, prezentăm unele interpretări generale ce s-au dat acestui paragraf:
− acesta vizează atât greva, cât şi închiderea întreprinderii (lock-out), chiar dacă aceasta
din urmă nu este menţionată explicit nici în textul paragrafului 4 al articolului 6, nici în
clauza aferentă acestuia din anexa la Cartă; această concluzie a fost posibilă în considerarea
faptului că închiderea întreprinderii este principala formă, dacă nu singura, de acţiune
colectivă aflată la dispoziţia patronilor pentru apărarea propriilor interese;
− această dispoziţie nu garantează dreptul la acţiuni colective decât în caz de conflict de
interese; rezultă că aceasta nu trebuie invocată în cazul conflictelor de drepturi, şi anume în
special în cazul diferendelor care privesc existenţa, valabilitatea sau interpretarea unei
convenţii colective sau încălcarea unei astfel de convenţii, comisă, de exemplu, prin
intermediul unei acţiuni întreprinse pe durata valabilităţii convenţiei în vederea revizuirii
conţinutului său;
− restricţii în ceea ce priveşte recurgerea la acţiuni colective, chiar în caz de conflict de
interese, sunt compatibile cu acest instrument, dacă sunt impuse printr-o convenţie colectivă;
− dispoziţiile legislative care consacră eliminarea dreptului la grevă al persoanelor
încadrate în serviciile publice esenţiale pot fi compatibile cu dispoziţiile Cartei, în
considerarea articolului G al Cartei; compatibilitatea cu dispoziţiile Cartei este apreciată în
funcţie de măsura în care viaţa comunităţii depinde de serviciile în cauză; aceeaşi problemă
se pune în cazul dispoziţiilor legislative care prevăd soluţionarea obligatorie a conflictelor de
interese care sunt de natură a expune economia naţională la pericole serioase;
− dreptul la grevă al funcţionarilor publici ar putea să facă obiectul unor restricţii în
privinţa anumitor categorii de funcţionari, inclusiv membrii ai poliţiei şi forţelor armate,
judecători şi înalţi funcţionari; dimpotrivă, o suprimare a dreptului la grevă pentru toţi
funcţionarii publici nu poate fi considerată compatibilă cu dispoziţiile Cartei.
Relativ la greve, în jurisprudenţă s-au făcut următoarele precizări:
68
− dreptul la acţiune colectivă, inclusiv dreptul la grevă, nu poate fi exercitat decât în caz
de conflict de interese;
− grevele pe motive politice nu fac obiectul articolului 6, care urmăreşte asigurarea
exercitării dreptului de negociere colectivă;
− restricţiile ce privesc dreptul la grevă, cum ar fi, de exemplu, interzicerea grevelor
contrare bunelor moravuri sau ordinii publice, sunt acceptabile în măsura în care condiţiile
prevăzute la articolul G sunt îndeplinite;
− eliminarea totală a dreptului la grevă al funcţionarilor nu este acceptabilă, având în
vedere că noţiunea de „lucrător” vizează în sensul Cartei şi funcţionarii publici. Totuşi, în
privinţa acestora, dispoziţiile articolului G al Cartei şi ale anexei la articolul respectiv permit:
a) limitarea dreptului la grevă, chiar interzicerea sa, pentru anumiţi funcţionari care, în
cazul în care l-ar exercita, ar aduce atingere ordinii publice, securităţii naţionale, sănătăţii
publice şi bunelor moravuri;
b) definirea, pe cale legislativă, a dreptului la grevă a cărui exercitare poate fi diferită în
cazul funcţionarilor publici în comparaţie cu salariaţii din sectorul privat.
Anumite state au introdus în propria legislaţie regula potrivit căreia declanşarea unei
greve are drept consecinţă încetarea contractului de muncă. O astfel de regulă este, în
principiu, contrară articolului 6 paragraful 4, având în vedere că reprezintă o restricţie a
dreptului la grevă, dar dacă, în practică, cei care participă la grevă sunt, după încetarea
acesteia, deplin reintegraţi şi dacă nu li se aduce atingere drepturilor dobândite anterior,
încetarea formală a contractelor de muncă cu ocazia grevei nu constituie o încălcare a
dispoziţiilor Cartei.
În ceea ce priveşte posibilitatea de concediere a tuturor greviştilor, deşi este rar utilizată,
aceasta constituie o ameninţare deosebit de gravă deoarece restrânge în mod nejustificat
exercitarea dreptului la grevă, aşa cum este protejat prin articolul 6 paragraful 4 al Cartei.
În sfârşit, cum arătam, dreptul de închidere a întreprinderii nu este menţionat explicit în
Cartă, dar acesta trebuie considerat ca o garanţie fără de care expresia „dreptul patronilor la
acţiuni colective” nu ar avea niciun sens, închiderea întreprinderii fiind principala formă de
acţiune colectivă, dacă nu singura, aflată la dispoziţia patronilor.
Carta nu presupune neapărat că legislaţia şi jurisprudenţa stabilesc o identitate juridică
completă între dreptul la grevă şi practica închiderii întreprinderii. Prin urmare, nu se poate
considera că un stat parte la Cartă încalcă dispoziţiile sale dacă nu adoptă o legislaţie care să
reglementeze dreptul de închidere a întreprinderii şi dacă tribunalele competente au dreptul
să impună unele restricţii în ceea ce priveşte exercitarea sa, în anumite situaţii specifice, în
care acesta ar constitui un abuz de drept sau nu ar putea fi justificat pe motiv de „forţă
majoră” sau de dezorganizare a întreprinderii cauzată de acţiunea colectivă a lucrătorilor.
Articolul 12 privind dreptul la securitate socială. Articolul 12 comportă şi el o
interpretare în lumina jurisprudenţei Cartei.
Acest articol despre care se poate afirma că are un caracter general (având în vedere
materiile reglementate), garantează exercitarea efectivă a dreptului la securitate socială,
instituind mai întâi principiul stabilirii sau menţinerii unui regim de securitate socială
(paragraful 1), definind apoi nivelul minim al acestui regim (paragraful 2) şi prevăzând că
acesta trebuie să fie adus treptat la un nivel mai ridicat (paragraful 3) şi, în sfârşit, solicitând
măsurile destinate să asigure egalitatea de tratament între cetăţenii fiecărei Părţi contractante
şi cetăţenii altor Părţi, precum şi acordarea, menţinerea şi restabilirea drepturilor acestora
(paragraful 4).
69
Carta nu defineşte ca atare conceptul de „securitate socială”, dar acesta include, atât
prestaţii contributive, cât şi necontributive. Securitatea socială, ca mijloc de protecţie mai
avansat din punct de vedere social, a ocupat, de asemenea, din terenul care aparţinea în mod
tradiţional asistenţei sociale, fapt ce a fost considerat ca reprezentând, în multe privinţe, o
evoluţie pozitivă.
Privind paragraful 1 relativ la stabilirea şi menţinerea unui regim de securitate socială, se
apreciază că acesta are un caracter general, fiind dificil să se precizeze, în mod concret, ceea
ce se cere Părţilor contractante. În ciuda existenţei unor legislaţii de asigurări sociale care
prevăd prestaţii ce privesc anumite riscuri, lacunele importante ale acestor legislaţii şi nivelul
scăzut al multor prestaţii ridică un serios semn de întrebare în ceea ce priveşte calificativul
de regim de securitate socială.
Se poate afirma că există un „regim” în sensul acestui paragraf, chiar şi în absenţa oricărei
dispoziţii în materie de asistenţă socială sau a prestaţiilor uneia sau mai multora dintre
ramurile enumerate în cele nouă părţi ale Convenţiei OIM nr. 102/1952 privind normele
minime de securitate socială. Se poate aprecia că ne găsim în prezenţa unui regim în cazul în
care asistenţa sau prestaţiile sunt asigurate în majoritatea (deci nu în totalitatea) ramurilor
prevăzute de Convenţia OIM nr. 102/1952 sau de Codul european de securitate socială.
Paragraful 2 care solicită menţinerea unui regim de securitate socială la un nivel cel puţin
egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială comportă şi el
unele sublinieri. Iniţial, autorii Cartei au propus ca „nivelul” necesar pentru respectarea
acestui paragraf să corespundă celui necesar pentru ratificarea Codului european de
securitate socială, care a fost elaborat în acelaşi timp cu Carta.
Codul european şi Convenţia OIM nr. 102/1952 enunţă aceleaşi angajamente, dar un stat
trebuie să accepte trei din nouă părţi ale Convenţiei, în vreme ce în cazul Codului trebuie să
accepte cel puţin şase din aceleaşi nouă părţi. În plus, Codul se aplică tuturor lucrătorilor fără
excepţie, în vreme ce Convenţia nu priveşte marinarii şi pescarii.
Partea contractantă, al cărei regim de securitate socială are un nivel cel puţin echivalent cu
cel necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială, îndeplineşte
angajamentele enunţate de articolul 12 paragraful 2 al Cartei. Prin urmare, o Parte
contractantă care nu îndeplineşte dispoziţiile Codului (fie că nivelul prestaţiilor nu atinge
minimul necesar, fie că anumite riscuri nu sunt acoperite) va fi în mod logic considerată că
nu respectă paragraful 2 al articolului 12 al Cartei.
România, după cum se ştie, nu a putut ratifica, până în prezent, Convenţia
nr. 102/1952 a OIM.
Pentru a răspunde exigenţelor acestui paragraf, România ar trebui să ratifice Codul
european de securitate socială, instrument internaţional ce ridică şi mai multe probleme în
privinţa ratificării decât Convenţia nr. 102/1952 a OIM.
Reformarea sistemului de securitate socială, preocuparea pentru îmbunătăţirea treptată a
regimului de securitate socială a reprezentat prima reacţie, după intrarea în vigoare a Legii
nr.74/1999, a factorilor ce au răspunderi în acest domeniu. Evident, în paralel cu aceste
preocupări, se impune trecerea la examinarea conformităţii legislaţiei în vigoare cu
dispoziţiile Codului de securitate socială, respectiv cu exigenţele Convenţiei nr. 102/1952 a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Nici examinarea următorului paragraf (3) relativ la îmbunătăţirea treptată a regimului de
securitate socială nu este de natură să ne conducă la concluzia că nu se vor ridica probleme
în legătură cu modul în care ţara noastră înţelege să răspundă cerinţelor acestuia.
Pentru a respecta articolul 12 paragraful 3, un stat contractant – care a acceptat sau nu
paragraful 2 al aceluiaşi articol – trebuie să se străduie să îşi aducă propriul regim de
70
securitate socială la un nivel cel puţin egal cu cel prevăzut de Codul european de securitate
socială; un stat contractant care nu se conformează paragrafului 2 al acestui articol deoarece
regimul său de securitate socială nu atinge nivelul minim prevăzut de Codul european de
securitate socială nu poate fi considerat că respectă dispoziţiile paragrafului 3.
O îmbunătăţire care nu priveşte decât un singur tip de prestaţie sau de îngrijiri poate fi
considerată o îmbunătăţire suficientă. Totuşi, se va considera că o asemenea îmbunătăţire
satisface dispoziţiile paragrafului 3 cu condiţia ca regimul de securitate socială să fie deja
conform nivelului minim stabilit prin Codul european de securitate socială.
Pentru a se putea stabili dacă s-a produs o îmbunătăţire şi dacă un stat îndeplineşte
cerinţele paragrafului 3, este necesară o analiză a creşterii costului vieţii. Se consideră că o
creştere a nivelului prestaţiilor ce corespunde doar creşterii costului vieţii nu constituie o
îmbunătăţire în sensul acestui paragraf.
Probleme tot atât de spinoase va ridica şi paragraful 4 ce reglementează egalitatea de
tratament între cetăţenii părţilor contractante în materie de securitate socială. Interpretând
acest paragraf, jurisprudenţa a arătat că dispoziţia acestui paragraf include:
− pe de o parte, obligaţia fiecărei Părţi contractante de a lua măsurile necesare pentru
asigurarea egalităţii de tratament între cetăţenii altor Părţi contractante şi propriii cetăţeni;
angajamentele astfel asumate nu pot fi considerate îndeplinite decât în cazul în care
egalitatea de tratament este efectiv asigurată în ceea ce priveşte legislaţia naţională;
− pe de altă parte, obligaţia de a se strădui să permită migranţilor să îşi păstreze propriile
drepturi, ceea ce nu se poate realiza decât pe calea unor acorduri bilaterale sau multilaterale;
angajamentele astfel asumate nu pot să fie considerate îndeplinite decât în cazul în care sunt
întreprinse eforturi suficiente pentru încheierea şi punerea în aplicare a acordurilor
internaţionale care asigură menţinerea sau restabilirea drepturilor migranţilor.
* * *
În cea mai mare parte, legislaţia română a muncii este în concordanţă cu exigenţele
articolelor şi paragrafelor ratificate din Carta socială europeană revizuită.
În ansamblu, Codul muncii (Legea nr. 53/2003) a observat prevederile Cartei sociale
europene revizuite, îndeosebi articole şi respectiv paragrafele ratificate de ţara noastră, dar şi
o serie de alte articole şi, respectiv, paragrafe pe care, într-o perspectivă medie de timp, ar
putea fi ratificate.
În acest sens, relevăm şi faptul că atât Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de
muncă54, cât şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă55 sunt
concordante cu prevederile art. 6 din Carta socială europeană revizuită. Tot astfel, Legea
sindicatelor nr. 54/200356 este racordată art. 5 din Cartă.
O atare concluzie s-ar degaja şi dacă analiza noastră ar fi privit şi celelalte trei articole sau
paragrafele numerotate ce au fost ratificate. Meritoriu este faptul că ţara noastră a ratificat
Carta socială europeană revizuită şi că este angajată, cu toată răspunderea, în procesul
complex de transformare radicală a legislaţiei muncii, respectiv a securităţii sociale, pentru a
răspunde standardelor europene în materie.
Trebuie să apreciem, în mod deosebit, prudenţa legiuitorului care, dacă s-ar fi lăsat furat
de faptul că, în aparenţă, textul Cartei pare mai mult declarativ, de principiu, ar fi acceptat
mai multe angajamente din partea României.
54
M. Of. nr. 184 din 19 mai 1998 şi modificată ulterior.
55
M. Of. nr. 582 din 29 noiembrie 1999, modificată prin art. VII din O.U.G. nr. 138/2000 (M. Of. nr. 479 din 2 octombrie
2000).
56
M. Of. nr. 73 din 5 februarie 2003.
71
IV. Normele europene de securitate socială
Eforturile Consiliului Europei au fost concentrate şi asupra elaborării unor texte privind
securitatea socială şi asistenţa socială. Ca şi în cazul Cartei sociale europene, elaborarea
instrumentelor internaţionale s-a făcut cu asiatenţa tehnică a Organizaţiei Internaţionale a
Muncii, influenţa unor convenţii ale acestei Organizaţii fiind, uneori, mai mult decât
evidentă.
Preocupările în materie de securitate socială datează încă din anul 1953, când au fost
încheiate două Acorduri interimare europene privind securitatea socială, acorduri care au fost
completate, în acelaşi an, printr-o Convenţie europeană de asistenţă socială şi medicală.
Codul european de securitate socială

4.1 Codul european de securitate socială elaborat cu asistenţa Organizaţiei Internaţionale
a Muncii, a fost adoptat în anul 1964, dar a intrat în vigoare abia în anul 1968, când a fost
ratificat de trei dintre statele membre ale Consiliului Europei; până în prezent Codul este
ratificat de 16 state. Precizăm că, în anul 1990, Codul a fost revizuit şi este deschis spre
semnare statelor membre.
Şi în cazul Codului european de securitate socială, ca şi în cazul Cartei, o analiză
comparativă relevă faptul că, acesta adaptează la Europa, ridicând nivelul protecţiei sociale,
Convenţia nr. 102/1952 a OIM privind securitatea socială (norme minime). În privinţa
persoanelor ce sunt supuse protecţiei sociale, textele Convenţiei
nr. 102/1952 şi ale Codului sunt analoage, cu excepţia prestaţiilor familiale. Nivelul
prestaţiilor prevăzut de Cod este identic cu cel al Convenţiei nr. 102/1952, dar, spre
deosebire de aceasta, Codul nu conţine aceleaşi clauze de supleţe pentru ţările mai puţin
dezvoltate, pe care le prevede Convenţia OIM, clauze potrivit cărora un stat o poate ratifica,
dacă acceptă cel puţin trei domenii din cele nouă cât fac obiectul ei, urmând ca, pe măsura
progresului din legislaţia internă, să acopere şi alte domenii ale protecţiei sociale57.
România – care a ratificat recent Convenţia
nr. 102/1952 – o OIM a fost în măsură, să ratifice şi Codul european de securitate socială
care, independent de sublinierile de mai sus, reprezintă un progres în procesul codificării
securităţii sociale.
Convenţia europeană de securitate socială

4.2 Codul european de securitate socială a fost completat prin Convenţia europeană de
securitate socială adoptată în anul 1972 şi intrată în vigoare în anul 1977 – care prevede
egalitatea de tratament în materie de securitate socială între naţionali şi străini şi menţinerea
drepturilor câştigate în străinătate, ca şi transferul prestaţiilor între ţările interesate.
Convenţia a fost ratificată doar de Austria, Belgia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania şi
Turcia, fiind semnată şi de Germania, Grecia
şi Irlanda.
Din punct de vedere al persoanelor, convenţia este aplicabilă tuturor conaţionalilor statelor
contractante, refugiaţilor şi apatrizilor care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestor state, ca şi
membrilor familiilor lor şi urmaşilor acestora. Sub raportul prestaţiilor, convenţia acoperă
toate prestaţiile de securitate socială (boală şi maternitate, invaliditate, bătrâneţe şi prestaţii
de urmaş, accidente de muncă şi boli profesionale, alocaţii de deces, şomaj şi prestaţii
57
A se vedea A. Popescu, Introducere în dreptul internaţional al muncii, p. 94.
72
familiale). Convenţia priveşte, deopotrivă, regimurile generale de asigurări sociale, cu
caracter contributiv sau fără acest caracter.
Definind domeniul de reglementare al acestei convenţii, s-a subliniat, judicios, că ea nu
este aplicabilă doar salariaţilor, din moment ce, priveşte pe toţi cei care, într-o măsură sau
alta, dintr-o cauză sau alta, au nevoie de prestaţii sociale pe teritoriul oricărui stat ce a
ratificat convenţia58.
Convenţia a fost completată cu un Acord complementar.
Convenţia europeană de securitate socială a fost elaborată atât cu observarea diversităţii
legislaţiilor europene (spre exemplu, ţările nordice care au un sistem de securitate socială
bazat pe asistenţa publică, spre deosebire de celelalte state occidentale ce se bazează pe
sistemul asigurărilor sociale), cât şi a unor instrumente ale OIM cum ar fi Convenţia nr.
118/1962 asupra egalităţii de tratament în domeniul securităţii sociale.
După cum se poate lesne observa, România nu este încă în măsură să ratifice această
convenţie, fie şi pentru că nu ar putea să menţină drepturile câştigate în străinătate şi să
asigure transferul prestaţiilor cu ţările interesate, membre ale Consiliului Europei.
Convenţia europeană privind statutul juridic al lucrătorului migrant

4.3 În concepţia Consiliului Europei, Convenţia europeană de securitate socială nu
reprezintă decât un element – fără îndoială, esenţial – al ansamblului de reglementări pe care
Consiliul intenţionează să le edicteze. Convenţia a fost elaborată în paralel şi în corelare
firească cu o altă convenţie în materie şi anume: Convenţia europeană privind statutul juridic
al lucrătorului migrant, adoptată, este drept, abia în anul 1977.
În consens cu cea mai mare parte a convenţiilor bilaterale sau multilaterale de securitate
socială, Convenţia europeană de securitate socială este fondată pe principiul reciprocităţii,
dar într-o concepţie mai largă, vizând legislaţiile, ramurile şi regimurile de securitate socială.
Reciprocitatea poate fi deci apreciată, judicios, drept una globală, deoarece vizează
ansamblul sistemului de securitate socială al statelor contractante, fără a impune o
echivalenţă legată de avantajele acordate pentru fiecare risc social59.
Acest mod de reglementare este deci favorabil lucrătorului migrant – ce provine, de
regulă, din ţări mai puţin dezvoltate – permiţând lui şi membrilor familiei sale, cu unele
circumstanţieri, să beneficieze de ansamblul prestaţiilor de securitate socială din ţara de
primire.
Dacă ar trebui să se facă o apreciere generală asupra acestui instrument european, s-ar
putea afirma, temeinic, că a contribuit la edificarea unei conştiinţe social-europene, pentru că
a favorizat nu numai protecţia lucrătorilor migranţi, dar şi o evoluţie în sensul apropierii între
legislaţiile de securitate socială la scară europeană60.
România nu este însă pregătită – sub aspect legislativ şi al resurselor financiare – să
ratifice această convenţie.
Influenţa reglementărilor Consiliului

Europei asupra legislaţiei interne a muncii
4.4 Abordarea problematicii instrumentelor elaborate de Consiliul Europei este dificilă, în

condiţiile în care această organizaţie a desfăşurat, pe parcursul a peste patru decenii, o amplă
58
A se vedea N. Valticos, op. cit., p. 418.
59
A se vedea G. Perrin, Un nouvel instrument multilateral pour la protection des travailleurs migrants, în Revue belge de
securite sociale nr. 1/1973, p. 5.
60
Ibidem, p. 35.
73
activitate de concepţie normativă, care aspiră să cuprindă aproape toate ramurile ştiinţei
dreptului. Dreptul european, creat în cadrul Consiliului Europei, nu a apărut însă pe un teren
gol, fiind rezultatul atât al unor experienţe pe plan intern a statelor membre, cât şi al
valorificării experienţei unor organizaţii internaţionale prestigioase din sistemul ONU, cum
este cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Influenţa convenţiilor şi acordurilor Consiliului Europei asupra legislaţiei române a
muncii şi securităţii sociale este considerabilă, atât prin convenţiile pe care România va fi în
măsură să le ratifice, cât şi prin acelea care nu pot fi încă ratificate, dar care vor înrâuri
indiscutabil, conturarea unor soluţii moderne ale legislaţiei noastre.
O atare influenţă a convenţiilor şi acordurilor la care ne referim se va putea măsura atât
prin modificările ce vor fi aduse înaintea ratificării (pentru a se înfăptui concordanţa
legislaţiei cu acordul ori convenţia ce urmează să se ratifice), cât şi după ratificare. Unele
instrumente europene nu vor atrage modificarea dreptului intern, altele vor solicita
modificări de fond ale acestuia; uneori este posibil ca ratificarea să aibă drept efect
introducerea anumitor norme noi, necunoscute până în prezent, în legislaţia română a muncii
şi respectiv a securităţii sociale.
Sub un alt aspect, influenţa instrumentelor Consiliului Europei va fi mai mare sau mai
mică, în raport cu obiectul însăşi al convenţiei sau acordului.
Dreptul european, plămădit în structurile şi organismele Consiliului Europei, exclude, ab
initio, posibilitatea înlocuirii dreptului naţional al muncii al fiecărui stat membru, ceea ce
constituie deosebirea esenţială dintre dreptul european al Consiliului Europei şi dreptul
european al Uniunii Europene (dreptul comunitar al muncii).
În sfârşit, după părerea noastră, încorporarea în legislaţia română a convenţiilor şi
acordurilor Consiliului Europei în general şi a celor privind legislaţia muncii, respectiv a
securităţii sociale în special, va influenţa, firesc, ansamblul dreptului român (practic, toate
ramurile de drept) influenţă care va avea, întotdeauna, un sens pozitiv, de îmbunătăţire a
legislaţiei noastre. În acelaşi timp, ea se va resimţi, direct sau indirect, atât asupra
conţinutului ei, cât şi asupra tehnicii legislative, prin orientarea generală a politicii
social-juridice a statului nostru, orientare ce va avea un caracter politic, juridic, moral, etc.,
după cum se va putea manifesta şi interdisciplinar.
➢ Ce drepturi fundamentale privind munca se regăsesc în Convenţia europeană a

drepturilor fundamentale ale omului.
➢ Explicaţi pentru ce Carta socială europeană reprezintă cel mai complex document
social elaborat, pe plan internaţional, până în prezent.
➢ Examinaţi şi alte drepturi fundamentale ( decât cele din acest curs) din Carta socială
europeană ce au fost ratificate de România.
➢ Explicaţi de ce, abia în anul 2009, România a putut să ratifice Codul european de
securitate socială.
➢ Ce influenţă ar putea avea asupra legislaţiei ratificarea de către România a Convenţiei
europeane de securitate socială şi, respectiv a Convenţia privind statutul lucrătorului migrant.
Bibliografie consultativă :
- *** - Manualul Consiliului Europei ( coord. N. Ecobescu), Ed. Cons. Europei, 2008
74

Politica Socială Europeană-1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politica Socială Europeană-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POLITICA SOCIALĂ EUROPEANĂ

Master „Spaţiul Public European”

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

• Descrierea cursului (obiective):

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Modulul 1: Spaţiul Social European

Modulul 2: Spaţiul Economic European

Modulul 3: Politica socială europeană

Modulul 4: Politica de ocupare a forţei de muncă

Modulul 6: Modernizarea dreptului muncii

Modulul 7: Flexisecuritatea muncii

Modulul 8 : Dialogul social la nivelul Uniunii Europene

Modulul 9 : Tratatul de la Lisabona şi politica socială

Modulul 10 : Elemente de politică socială în cadrul Consiliului Europei

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

• Materiale bibliografice obligatorii

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs

• Politica de evaluare şi notare

Modulul 1 – SPAŢIUL SOCIAL EUROPEAN

3. Condiţii ale existenţei SSE. Realizări

5. Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor

6. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht)

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor:

Modulul 2 - SPAŢIUL ECONOMIC EUROPEAN

Spaţiul Economic European s-a născut din necesitatea imperioasă de a asigura

2.2 Crearea SEE

2.3 SEE şi problematica socială

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor:

Modulul 3 – POLITICA SOCIALĂ EUROPEANĂ

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

Modulul 4 - POLITICA DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ

4.1 Tratatul de la Amsterdam conţine, în paralel cu dispoziţiile asupra Uniunii economice

Modulul 5 – AGENDA DE LA LISABONA

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

Modulele 6 şi 7 - MODERNIZAREA DREPTULUI MUNCII. FLEXISECURITATEA

1. Contextul publicării Cărţii verzi. Rolul dreptului muncii - în cadrul politicii

2. Clarificări conceptuale. În aceste documente ale Uniunii Europene, ca şi în altele

3. Conţinutul dezbaterii. Dezbaterea publică a înregistrat peste 450 de luări de

4. Concluzii. Concluzia esenţială, fundamentală este aceea că se impune, în

5. În cursul anului 2008, Comisia va lua măsurile necesare pentru urmărirea

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

Modulul 8 - DIALOGUL SOCIAL LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

În mod sintetic modului de abordare a problematicii sociale pe plan naţional, puţin

8.2. Organizaţiile sindicale – la scară europeană – sunt atât organizaţii

8.3. Organizaţii patronale la scară europeană. Spre deosebire de mişcarea sindicală

8.4. Problema reprezentativităţii partenerilor sociali

8.5. Acţiunile partenerilor sociali

8.6. Negocieri şi acorduri colective comunitare

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

Modulul 9. Tratatul de la Lisabona şi politica socială

România a ratificat, prin Legea nr. 13/20081, Tratatul de la Lisabona de modificare a

2. Pentru elaborarea şi redactarea Tratatului de la Lisabona s-a utilizat metoda clasică,

4. Dacă comparăm – sub aspectul conţinutului – Tratatul de la Lisabona cu proiectul

5. La ora actuală, în baza Tratatului în vigoare, obiectivele Uniunii Europene se regăsesc

6. Tratatul de la Lisabona conferă forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale (noul

8. Tratatul de Reformă clarifică şi reglementează categoriile şi domeniile de competenţe

9. O importantă modificare, de esenţă, este adusă noilor articole 4 şi 5 TUE (introduse

11. Spre deosebire de Tratatul Constituţional, Tratatul de la Lisabona menţine ca acte

Activităţi individuale de verificare a cunoştinţelor :

➢ Tratatul de la Lisabona este un tratat de modificare sau reformator al UE?

- I. Jinga – Tratatul de la Lisabona – soluţie sau etapă în reforma instituţională a UE_ în

I. Activitatea Consiliului Europei

II. Convenţia europeană a drepturilor

Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost adoptată în