3 NORMA JURIDICĂ

3.1. Definiţie şi trăsături specifice

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul

obiectiv. Ca şi normele morale, religioase, de politeţe etc., normele juridice
sunt reguli de conduită socială, de a căror respectare depinde buna
funcţionare a societaţii, ca organism.
Toate normele sociale au caracter obligatoriu, altfel ele nu ar fi
reguli, ci simple recomandări. Dar, în cazul fiecăreia dintre acestea,
sancţiunea în caz de nerespectare are aceeaşi substanţă cu norma însăşi.
Aşadar, sancţiunea, în caz de nerespectare a unei norme morale va fi
morală, în caz de nerespectare a unei norme religioase va fi de natură
religioasă ş.a.m.d. Într-adevăr, există şi sancţiuni sociale non-juridice:
oprobiul public, excomunicarea, izolarea socială etc.
Sancţiunea în caz de nerespectare a unei norme juridice are natură
juridică. Aceasta înseamnă, în virtutea legăturii indisolubile dintre drept şi
stat, că o atare sancţiune nu poate fi aplicată decât în cadrul unei societăţi
organizate ca stat şi că implică, obligatoriu, intervenţia organismelor
competente ale statului, deoarece “nimeni nu îşi poate face dreptate
singur”. În concluzie, normele juridice au o particularitate care le
deosebeşte de toate celelalte categorii de norme sociale: la nevoie, ele pot
fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului. În multe cazuri,
normele juridice au fost, la origine, norme morale sau religioase şi au
căpătat caracter juridic doar o dată cu apariţia statului.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Din această definiţie decurg trăsăturile esenţiale ale normei
juridice:
 a) norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede,
impune) o conduită tipică (un model de comportament) ce se
adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din
ipoteza normei;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se
adresează direct unei persoane. Chiar şi în ipoteza în care
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în
vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci
instituţia în sine

Spre exemplu, normele constituţionale care privesc atribuţiile
Preşedintelui sau ale Avocatului Poporului nu se adresează, în
concret, persoanei care îndeplineşte, temporar, funcţia publică
respectivă, ci instituţiei însăşi;
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă
subiectului de drept prin constrângere.

3.2. Structura normei juridice

Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente:

ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care
desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice
norma, categoria de persoane cărora li se aplică, condiţiile care
trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei;
b) Dispoziţia reprezintă cel mai important element al normei. Ea
cuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce anume
trebuie să facă, ce anume nu trebuie să facă, ce anume pot să
facă acestea;
c) Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării
comandamentului (prescripţiei) din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de aplicare
nu are de făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu, cazul nulitaţii,
sancţiune foarte frecventă în dreptul civil) sau relativ determinată, dacă
organul de aplicare trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările
concrete ale faptei, sancţiunea potrivită. În acest caz, norma nu cuprinde
decât limita minimă şi cea maximă a sancţiunii.

Spre exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul săvârşirii unei
infracţiuni poate varia între 2 şi 5 ani închisoare.
Sancţiunile pot fi, de asemenea, alternative sau cumulative. În
primul caz, organul de aplicare are de ales între două sau mai multe
variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei.

Spre exemplu, art. 353 alin. 1 din Codul penal prevede că
“sustragerea de la recrutare în timp de pace se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă”.

Dimpotrivă, întâlnim sancţiuni cumulative când pentru aceeaşi

faptă sunt stabilite sancţiuni de categorii diferite.

Spre exemplu, art. 174 din Codul penal prevede că “uciderea unei
persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi”.

O normă juridică tipică, ce cuprinde toate cele trei elemente de

structură, ar avea, ca principiu, următoarea formulare:

Dacă …… atunci ……, altfel …….

Dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti

anumite condiţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu
trebuie sau poţi să ai o anumită conduită, altfel urmează să suporţi anumite
consecinţe.
Puţine sunt însă normele care au această formulare. În cadrul
procesului de interpretare a normei de drept, este adesea necesară o
reformulare mentală a normei, astfel încât să fie cu putinţă determinarea
celor trei elemente de structură.
 3.3. Clasificări ale normelor juridice

Pentru clasificarea normelor juridice sunt utilizate mai multe criterii,

între care cele mai însemnate sunt:

3.3.1. Criteriul ramurii de drept

În baza acestui citeriu se disting norme de drept civil, de drept

penal, de drept administrativ, de drept constituţional, de drept comercial
etc. Nu întotdeauna normele juridice cuprinse în acelaşi act normativ
aparţin aceleiaşi ramuri de drept.

Spre exemplu, vom întâlni norme de drept penal şi în legi civile,
comerciale sau de drept al muncii, atunci când se prevăd o serie de
fapte sancţionate ca infracţiuni.
Normele juridice aparţinând unora dintre ramurile de drept pot avea
o structură atipică. Este cazul normelor de drept penal care cuprind
descrierea faptei care constituie infracţiune şi, în partea a doua, prevăd
pedeapsa cu care o asemenea faptă se pedepseşte. Aceasta nu poate
conduce însă la concluzia că normele de drept penal nu cuprind
“dispoziţia” (ca element de structură), pentru că ea este subînţeleasă,
constând în interdicţia săvârşirii faptelor descrise ca infracţiuni.

3.3.2. Criteriul forţei juridice a actului normativ

Normele juridice pot fi cuprinse în legi, decrete, hotărâri

guvernamentale, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului, alte
acte normative, cum ar fi deciziile organelor administraţiei locale. Este
utilă determinarea apartenenţei normei juridice la un anumit act normativ,
în vederea aplicării principiului ierarhiei actelor normative, în virtutea
cărora normele juridice cuprinse în acte normative cu o forţă juridică
inferioară trebuie să fie conforme cu normele juridice cuprinse în actele
normative de o forţă juridică superioară.
 3.3.3. Criteriul structurii logice

După cum am văzut, nu întotdeauna normele juridice cuprind toate

cele trei elemente de structură. Din punctul de vedere al structurii logice,
normele juridice pot fi complete, atunci când, expres sau subînţeles,
cuprind ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea sau incomplete, atunci când se
completează cu alte norme juridice cuprinse în acelaşi act normativ sau în
altul.
Normele incomplete care se completează cu alte norme juridice
adoptate deja se numesc norme de trimitere.

Spre exemplu, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevede:
“Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135
alin. (4) din Constituţie, din cele stablite în anexa care face parte
din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin
natura lor, sunt de uz sau de intees public şi sunt dobândite de stat
sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de
lege”. Textul face o triplă trimitere, urmând ca dispoziţiile lui să fie
completate cu prevederile Constituţiei, enumerarea din anexa la
lege, precum şi cu orice alte legi care declară anumite bunuri ca
fiind de uz şi interes public.
Normele care se vor completa cu alte norme juridice, neadoptate
încă, dar care urmează să apară, se numesc norme în alb.

Astfel, spre exemplu, art. 1 din Legea nr. 203/1999 privind
permisele de muncă prevede că “permisul de muncă este
documentul oficial care se eliberează în condiţiile prezentei legi, pe
baza căruia străinii se pot încadra în muncă în România”, iar art. 10:
“procedura de eliberare şi de anulare a permiselor de muncă se va
stabili prin norme metodologice emise de Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale, Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul de
Interne, aprobate prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de
zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I”. Această normă în alb a fost completată prin
apariţia Normelor metodologice privind procedura de eliberare şi
 anulare a permiselor de muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr. 434/2000.

3.3.4. Criteriul sferei de aplicare

După sfera aplicării lor, normele juridice pot fi generale, speciale şi

de excepţie. Normele generale au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-
un domeniu sau într-o ramură de drept.
Astfel, normele dreptului civil au caracter de maximă generalitate
pentru normele altor ramuri de drept privat, cum ar fi dreptul comercial sau
dreptul muncii. După cum vom mai avea ocazia să arătăm, normele
dreptului civil constituie pentru acestea din urmă dreptul comun, de la care
normele comerciale sau de drept al muncii, având un caracter special,
derogă.

A deroga înseamnă a se abate de la o prevedere generală, a

reglementa o anumită problemă în chip diferit de reglementarea-cadru.

Şi normele de excepţie au caracter derogatoriu. Ele se aplică strict

în împrejurarea descrisă în ipoteza normei, împrejurarea în care regula,
consacrată într-o normă generală sau specială, nu-şi găseşte aplicarea.

Spre exemplu, potrivit art. 802 din Codul civil, “Donaţiunea este un
act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru
donatarului care-l primeşte”.
Deci, în materia donaţiilor, regula este irevocabilitatea
(imposibilitatea revenirii bunului la donator). De la această normă - cu
caracter de regulă - derogă norma - cu caracter de excepţie - prevăzută în
art. 829 din Codul civil: ”Donaţiunea între vii se revocă pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru
naştere de copii în urma donaţiunii”. În concluzie, în cele trei situaţii de
excepţie enumerate în ipoteza normei, donaţia se poate revoca.
 3.3.5. Criteriul conduitei prescrise

Din punctul de vedere al conduitei prescrise în ipoteza normei,

normele juridice pot fi imperative şi dispozitive. Normele imperative sunt
cele care stabilesc o conduită univocă şi strict determinată la care subiectul
de drept este obligat sau care îi este interzisă subiectului de drept.
Normele imperative se mai numesc norme de ordine publică. Ele
sunt majoritare în dreptul public. În dreptul privat, deşi predomină normele
dispozitive, există însă şi numeroase norme de ordine publică, de la care
părţile nu pot deroga prin prevederi contractuale. Astfel, potrivit art. 5 din
Codul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii particulare de la normele
care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Există două categorii de norme imperative: norme onerative, care
impun sau ordonă subiectului de drept o anumită conduită şi norme
prohibitive, care interzic subiectului de drept o anumită conduită.
Un exemplu de normă onerativă este cea cuprinsă în art. 33 alin. (2)
din Constituţie care prevede: “Statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”. Dimpotrivă, art. 37 alin. (4)
cuprinde o normă prohibitivă: “Asociaţiile cu caracter secret sunt
interzise”.

Normele dispozitive sunt normele de la care subiectele de drept pot

deroga, aplicarea lor fiind lăsată la aprecierea acestora. Normele
dispozitive pot fi permisive sau supletive.
Normele permisive permit subiectelor de drept să aibă o anumită
conduită, dacă vor. Ele instituie anumite facultăţi sau drepturi în beneficiul
subiectelor de drept.

Spre exemplu, art. 329 alin. 1 din Codul de procedură penală
prevede: “Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au
propus”.
Normele supletive stabilesc o anumită conduită care este obligatorie
pentru părţi numai dacă acestea nu şi-au manifestat voinţa de a adopta o
conduită diferită. Ele suplinesc voinţa părţilor, atunci când aceasta nu s-a
manifestat.

Spre exemplu, potrivit art. 1319 din Codul civil, “predarea trebuie
să se facă la locul unde se afla locul vândut în timpul vânzării, dacă
părţile nu s-au învoit altfel”. Aşadar, părţile pot prevedea în
contractul de vânzare-cumpărare că predarea bunului se va face în
locul care corespunde cel mai bine intereselor lor (la domiciliul
creditorului, la domiciliul debitorului, la domiciliul unui terţ, la
bancă etc.), dar, dacă nu au prevăzut nimic în contract cu privire la
această problemă, norma juridică supletivă devine aplicabilă şi
stabileşte, cu putere obligatorie, unde se va preda bunul.

onerative
imperative
prohibitive

Norme juridice

permisive
dispozitive
supletive

3.4. Acţiunea normei juridice

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un

anumit interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite
categorii de persoane.

3.4.1. Acţiunea în timp a normelor juridice

Dreptul nu este static; de la o perioadă la alta, statul este interesat în

reglementarea în chip diferit a unor anumite raporturi sociale. Aceasta face
ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modifică
realitatea socială, pe care o reflectă şi o slujesc.
 • Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine
aplicabilă.
De regulă, acesta este momentul în care legea este publicată în
Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate
subiectele de drept cărora li se adresează. Din momentul în care a devenit
publică, “nimeni nu va putea invoca necunoaşterea legii”.
Art. 78 din Constituţie prevede: “Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data
prevăzută în textul ei”. Aşadar, este posibil ca în textul unui act normativ
să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare;
aceasta mai ales în cazul actelor normative importante, pentru cunoaşterea
şi înţelegerea cărora este nevoie de timp.

Spre exemplu, art. 78 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii prevede că “prezenta ordonanţă intră
în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I”.
• Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta
încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se
realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau
tacită.
Abrogarea expresă se realizează prin precizarea textuală a faptului
că un anumit act normativ se abrogă.

Spre exemplu, art. 24 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri
de protecţie a persoanelor încadrate în muncă prevede că “la data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 83/1995
privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în
muncă”.
Tot o abrogare expresă, dar indirectă, întâlnim în cazul în care în
noul act normativ se prevede că “orice dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea implicită intervine atunci când este adoptat un nou act
normativ, având dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în vechiul act
normativ. Numai un act normativ de forţă juridică egală sau superioară
poate abroga tacit dispoziţiile vechiului act normativ.
 Majoritatea autorilor consideră că abrogarea este singura modalitate
de ieşire din vigoare a unei legi. Căderea în desuetudine a unei legi nu
poate fi considerată o modalitate sigură de ieşire din vigoare.
Căderea în desuetudine reprezintă împrejurarea în care o lege nu
se mai poate aplica deoarece au dispărut condiţiile necesare pentru
aceasta, fascicolul de relaţii sociale pe care le reglementează nu mai
există sau s-a modificat fundamental.
Multe acte normative socotite iniţial ca fiind căzute în desuetudine
au putut fi revigorate prin revenirea la realitatea socială care le motivase.

Spre exemplu, Codul comercial, intrat în vigoare în 1887, deşi
neabrogat formal, a fost considerat ieşit din vigoare prin cădere în
desuetudine în perioada comunistă. Totuşi, Codul comercial a
redevenit actual după 1989, astfel încât astăzi este din nou
considerat în vigoare.

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor,

acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii:
• Principiul neretroactivităţii
Potrivit acestui pricipiu, un act normativ nu se poate aplica decât
împrejurărilor petrecute după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabil
împrejurărilor petrecute anterior intrării sale în vigoare, şi anume sub
imperiul legii vechi.
Într-adevăr, subiectele de drept nu pot fi obligate să respecte decât
actele normative aflate în vigoare, adică adoptate şi date publicităţii. O
modificare ulterioară a legii nu ar putea avea efecte decât asupra situaţiilor
intervenite după publicarea respectivei modificări. Cu alte cuvinte,
“trecutul scapă legii noi”.
De altfel, unele acte normative reglementează expres problemele
născute din succesiunea legilor în timp, cu aplicarea principiului
neretroactivităţii.

Spre exemplu, art. 83 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii prevede: ”Asociaţiile şi
fundaţiile constituite până la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe, în condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele
 juridice, îşi păstrează personalitatea legal dobândită. Acestor
asociaţii şi fundaţii li se aplică, de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe, regimul juridic prevăzut de aceasta”.
Principiul neretroactivităţii, precum şi excepţia sa, sunt consacrate
în Constituţie: ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
mai favorabile” (art. 15 alin.2).
Retroactivitatea legii penale mai blânde este prevăzută în art. 13 din
Codul penal, potrivit căruia: “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii
până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”
Aşadar, prin excepţie, dacă între momentul săvârşirii unei
infracţiuni şi momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei s-a
modificat legea penală, astfel încât fapta a fost dezincriminată sau a fost
supusă unei pedepse mai uşoare, făptuitorul va beneficia de această din
urmă reglementare şi nu i se va aplica (aşa cum principiul neretroactivităţii
ar dicta) legea în vigoare la data săvârşirii faptei.

Spre exemplu, art. 186 din Codul penal incrimina ca infracţiune
“întreruperea cursului sarcinii săvârşită de către femeia
însărcinată”. Prin Decretul lege nr. 1/1989, publicat în Monitorul
oficial în data de 27 decembrie 1989, această faptă a fost
dezincriminată (nu mai constituie infracţiune). Consecinţa este că,
chiar şi în ipoteza în care fapta a fost săvârşită înainte de 27
decembrie 1989, prin excepţie de la principiul neretroactivităţii
legii, va fi aplicabilă noua lege, care nu o mai incriminează.
Dacă însă, înainte de modificarea legii penale, hotărârea de
condamnare a autorului faptei a rămas definitivă (adică au fost exercitate
toate căile de atacare a hotărârii sau termenul pentru exercitarea acestora a
expirat), hotărârea se va executa.
Dacă modificarea legii penale se face în sensul agravării regimului
sancţionator, iar fapta a fost săvârşită sub imperiul legii vechi, mai blânde,
atunci nu mai suntem în prezenţa excepţiei de la aplicarea principiului
neretroactivitaţii legii ci se aplică direct principiul: autorului i se va aplica
sancţiunea prevăzută în legea în vigoare la data săvârşirii faptei.
 Principiul neretroactivităţii legii nu este o inovaţie a Constituţiei
din 1991, ci un principiu tradiţional de drept. El este prevăzut şi în art. 1
din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor; ea n-
are putere retroactivă”. Dar consacrarea constituţională a principiului
neretroactivităţii are o semnificaţie deosebită: ea opreşte legiuitorul de la
posibilitatea de a mai prevedea că, prin excepţie, un anumit act normativ
are putere retroactivă. Sub imperiul actualei Constituţii, o asemenea
prevedere ar fi neaplicabilă, deoarece ar fi considerată neconstituţională.

Cu toate acestea, doctrina admite că, alături de ipoteza legii penale

mai blânde, o anumită categorie de legi ar putea avea efecte retroactive.
Este vorba despre legile interpretative, adică de acele acte normative prin
care organul emitent al unei norme juridice, insuficient de clare, revine
asupra acesteia, lămurindu-i înţelesul printr-o interpretare cu caracter
obligatoriu. Se consideră că legea interpretativă face corp comun cu cea
interpretată, retroactivând, aşadar, până la intrarea în vigoare a acesteia din
urmă, ca şi cum de la început nu ar fi existat decât un singur act normativ,
cu un înţeles complet lămurit.
• Principiul aplicării imediate a legii noi
În mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării
imediate a legii noi prevede că o normă juridică nu se poate aplica
împrejurărilor intervenite după ieşirea ei din vigoare; noua lege se va aplica
imediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei vechi. Cu alte
cuvinte, “prezentul scapă legii vechi”.
Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul
aplicării imediate a legii noi nu este consacrat constituţional, ceea ce
înseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin excepţie, că o anumită lege
continuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii noi.
Această excepţie poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.

3.4.2. Acţiunea în spaţiu a normelor juridice

Ca principiu, normele juridice sunt teritoriale şi personale, în sensul

că se aplică pe teritoriul statului în care au fost adoptate şi asupra
cetăţenilor acelui stat.
 În ramurile de drept public, cum este dreptul penal, principiul
teritorialităţii este consacrat expres: “Legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României” (art. 3 din Codul penal). De la principiul
teritorialităţii există însă o serie de excepţii, care vizează atât aplicabilitatea
legii penale române în afara teritoriului ţării, cât şi, dimpotrivă,
inaplicabilitatea legii penale române în cazul unor infracţiuni săvârşite pe
teritoriul României.
În domeniul dreptului privat, acţiunea legii este supusă:
- dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între
subiecte de drept de cetăţenie română, desfăşurate pe teritoriul României;
- dreptului internaţional privat, care reglementează raporturile
juridice cu element de extraneitate.
Elementul de extraneitate poate consta în cetăţenia unuia sau
ambelor părţi ale raportului juridic, situarea bunului în străinătate,
încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc. Principalul
sediu al normelor juridice de drept internaţional privat, denumite
conflictuale deoarece urmăresc soluţionarea unui conflict între două sau
mai multe legi aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate, se
găseşte în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat.

3.4.3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Normele juridice se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, “Cetăţenii sunt egali în faţa
legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare detaliază conţinutul
principiului egalităţii între cetăţeni şi al excluderii oricăror privilegii şi
discriminări. Potrivit ordonanţei, discriminarea este definită ca fiind “orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare
sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care
are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Dar acţiunea normelor juridice este limitată la categoria de
persoane care îndeplinesc condiţiile şi se află în circumstanţele descrise în
ipoteza normei. Astfel, pe lângă normele cu vocaţie generală de aplicare
(cum este, spre exemplu, art. 22 alin. (1) din Constituţie: “Dreptul la viaţă,
precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate”) există şi numeroase norme care se adresează numai unor
categorii determinate de persoane (militari, persoane juridice, studenţi,
salariaţi, membri de sindicat, funcţionari publici, persoane care au în
îngrijire un copil, comercianţi, organe de urmărie penală, apatrizi etc.)

3.5. Izvoarele de drept

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

● în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de
existenţă care generează normele juridice;
● în sens formal, ea reprezină forma de exteriorizare (de
exprimare) a normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc
normele juridice într-un sistem de drept dat.

3.5.1 Actele normative

Principalul izvor de drept, în sistemul nostru, ca de altfel în toate

sistemele de drept care aparţin familiei dreptului romanic (continental),
este legea.
Termenul “lege”, ca izvor de drept, are de asemenea două
înţelesuri:
• în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat de
organismele competente ale statului (legi, decrete, ordonanţe,
hotărâri etc.);
• în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de acte
normative, şi anume cele adoptate de Parlament. Potrivit art. 72
din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare”.
 Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a
acesteia.
Legile organice formează o categorie specială de legi ce
reglementează domenii de mare importanţă pentru societate (sistemul
electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi
desfăşurarea referendumului, organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă,
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora etc.).
În categoria legilor ordinare se încadrează toate celelalte legi
adoptate de Parlament şi care reglementează domenii ce nu au fost
declarate prin Constituţie ca fiind supuse reglementării organice. Între
legile ordinare, o importanţă deosebită prezintă codurile (Codul penal,
Codul civil, Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă, Codul
comercial, Codul muncii etc.) care reprezintă un ansamblu sistematizat de
norme juridice fundamentale pentru o anumită ramură de drept.

În ceea ce priveşte Codul civil, trebuie arătat că acesta reprezintă

cea mai veche lege românească aflată încă în vigoare. Inspirat din Codul
civil francez (napoleonean) din 1804, Codul civil român a fost adoptat în
1864. De atunci a suferit numeroase critici ale doctrinei, modificări şi
abrogări parţiale succesive, dar în sine continuă să constituie un model de
longevitate şi rigoare.
Alături de legi, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile
Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale
altor conducători ai organelor administraţiei publice centrale sau locale au
de asemenea valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind,
ca urmare, izvoare de drept.
În ansamblu, actele normative formează un sistem cu o structură
piramidală, supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia,
după cum am văzut, actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu
cele superioare şi toate la un loc cu prevederile Constituţiei.
3.5.2 Obiceiul (cutuma)
 În subsidiar faţă de lege, un alt izvor de drept întâlnit în sistemul
nostru de drept este obiceiul sau cutuma. El cuprinde o regulă de conduită
cristalizată în timp şi respectată cu conştiinţa caracterului său obligatoriu.
Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, joacă un rol a cărui
importanţă variază de la un sistem de drept la altul. Ca principiu, el îşi
găseşte un loc principal între izvoarele dreptului public, îndeosebi în
dreptul constituţional şi în cel internaţional public.

Spre exemplu, dreptul constituţional britanic are un izvor exclusiv
cutumiar.
Cutuma internaţională este o exprimare tacită a consimţământului
statelor cu privire la recunoaşterea unei reguli determinate, ca normă de
conduită obligatorie în relaţiile dintre ele.
În dreptul privat, unele sisteme admit obiceiul ca izvor direct de
drept, în timp ce altele, între care şi sistemul nostru, nu admit obiceiul
decât în măsura în care legea face trimitere la acesta.

În acest sens, poate fi citat, de exemplu, textul art. 970 alin. (2) din
Codul civil, potrivit căruia convenţiile “obligă nu numai la ceea ce
este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul
sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
O particularitate prezintă obiceiul ca izvor de drept al comerţului
internaţional, unde uzanţele comerciale se impun cu putere obligatorie
tuturor celor care îşi desfăşoară activitatea comercială într-o arie
determinată sau într-un domeniu determinat.

3.5.3. Jurisprudenţa (practica judiciară)

Jurisprudenţa, adică ansamblul hotărârilor judecătoreşti date într-o

anumită problemă, nu este admisă în sistemul nostru (cu toate nuanţările
făcute în literatura juridică) ca fiind izvor de drept. După cum am văzut, ea
constituie izvor de drept în sisemul anglo-saxon, unde judecătorul este
ţinut să se conformeze precedentelor judiciare în materie.
 3.5.4. Doctrina

Doctrina, adică literatura juridică, rod al preocupărilor

teoreticienilor dreptului, nu constituie izvor de drept. Ea este analizată
totuşi în acest context deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau,
prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. Asemenea propuneri
se numesc de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată), în
sensul că au în vedere o formă viitoare, îmbunătăţită, a normei juridice
analizate, prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în
vigoare), noţiune care desemnează prevederile în materie existente în
prezent.

Spre exemplu, în ceea ce priveşte dreptul civil, trebuie amintite o
serie de lucrări doctrinare esenţiale pentru dezvoltarea şi aplicarea
acestei ramuri de drept, cum ar fi M. Cantacuzino, Elemente de
drept civil (1922) sau C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român (1928), lucrări care au
marcat evoluţia viitoare a dreptului civil.

3.6. Interpretarea normelor juridice

3.6.1. Definiţia şi necesitatea interpretării

Interpretarea normelor juridice este o etapă obligatorie în procesul

de aplicare a legii şi constă în lămurirea înţelesului normei de drept în
concordanţă cu intenţia legiuitorului. Într-adevăr, norma juridică are un
caracter abstract, ea a fost concepută şi formulată pentru a acoperi o sferă
largă de situaţii şi nu numai situaţia cu care, în particular, subiectul de
drept sau organul de aplicare se confruntă. A aplica o normă juridică unei
situaţii concrete, de speţă, presupune înţelegerea prealabilă a textului de
lege şi a motivaţiilor care au dus la adoptarea sa.
De aceea, interpretarea legii nu este necesară numai în cazul în care
aceasta nu este îndeajuns de clară (deşi atunci interpretarea se impune cu
maximă vigoare) dar şi în ipoteza în care norma este clar formulată, dar ea
trebuie coborâtă de la înălţimea enunţului abstract la realitatea concretă
supusă reglementării.
Potrivit art. 3 din Codul civil, “Judecătorul care va refuza, sub
cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va
putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Ca urmare, chiar şi în
ipoteza în care normele juridice în vigoare nu se referă la situaţia care este
supusă judecăţii, sau se referă la aceasta în chip contradictoriu ori neclar,
judecătorul trebuie să găsească, prin opera de interpretare, calea
soluţionării cauzei.
Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul
utilizează o serie de termeni specifici sau care, deşi se întâlnesc şi în
vorbirea curentă, au în textul de lege un înţeles deosebit de cel uzual.

Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, verbul “a da”
desemnează obligaţia debitorului de a constitui şi transfera
creditorului un drept subiectiv şi nu, ca în limbajul uzual, a înmâna
un lucru. Tot astfel, cuvântul “real” este folosit în sensul său
etimologic (de la res, care însemna în latină bun, lucru).
Uneori legiuitorul defineşte el însuşi termenii cu care operează,
printr-o serie de definiţii legale care se impun interpretului cu forţă
obligatorie.

Spre exemplu, art. 17 din Codul penal prevede că “infracţiunea este
fapta care prezintă pericol social, săvâşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală“. Ca urmare, în interpretarea normelor juridice
cuprinse în Codul penal, cuvântul “infracţiune” nu va putea fi
înţeles în nici un alt sens.
Codul nostru civil nu prevede care sunt regulile după care se
interpretează normele juridice. Sunt însă prevăzute reguli de interpretare a
actelor juridice, utilizate, prin analogie, şi pentru interpretarea normelor:
- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa reală a
părţilor şi nu de sensul literal al termenilor;
- convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele,
dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa“;
- “Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele,
dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
 - „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în
înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”.
- „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce
n-ar putea produce nici unul”;
- „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui
ce se obligă”;
- „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că
părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii
cu care s-a încheiat”;
- „Când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica
obligaţia, nu se poate susţine că printr-aceasta s-a restrâns
întinderea ce angajamentul ar avea de drept în cazurile
neexprese”.

3.6.2 Clasificarea interpretării normelor juridice

• După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială şi

neoficială.
a) Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat
să realizeze respectiva interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică sau
jurisdicţională (cazuală).
Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul de
stat care a adoptat norma supusă interpretării. Ea are forma unei norme
juridice interpretative care, cum am văzut, este considerată, prin excepţie
de la principiul neretroactivitaţii legii, că ar putea retroactiva făcând corp
comun cu norma interpretată.
Cel mai des se opteză însă nu pentru o interpretare autentică, ci
pentru modificarea (fără efecte retroactive) a actului normativ imprecis
redactat.
Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional
(instanţă judecătorească, organ arbitral etc) chemat să soluţioneze un
anumit caz concret, prin aplicarea normei jurdice. Cum arătam, aplicarea
acesteia este cu neputinţă dacă nu s-a procedat în prealabil la interpretarea
ei.
 Ca şi interpretarea autentică, interpretarea jurisdicţională are efecte
obligatorii, cu particularitatea că dacă interpretarea autentică este general-
obligatorie, deoarece ia forma unei norme juridice şi dobândeşte, ca
urmare, trăsăturile de generalitate, impersonalitate şi obligativitate care
caracterizează orice normă juridică, interpretarea jurisdicţională este, ca
regulă, obligatorie numai pentru cauza respectivă, numai pentru situaţia
concretă în care se pune problema aplicării normei juridice interpretate.
Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt
preluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o
aplicabilitate generală.

Spre exemplu, la data redactării Codului civil, distincţa dintre
domeniul public şi domeniul privat al statului nu era clară nici sub
aspect doctrinar, nici practic. De aceea, art. 477 din Codul civil
prevede că: ”Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale
persoanelor care mor fără moştenitori … sunt ale domeniului
public”. În realitate, acest text a fost interpretat în mod constant în
practică în sensul că bunurile fără stăpân şi moştenirile vacante
aparţin domeniului privat al statului, deoarece ele nu sunt bunuri de
interes naţional şi nu au de ce să fie supuse regimului restrictiv al
bunurilor domeniului public (de pildă, să nu poată fi înstrăinate).
Această interpretare a instanţelor judecătoreşti a cunoscut, prin
art.25 din Legea nr. 218/1998 privind proprietatea publică, o
consacrare legislativă: ”În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma
domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege
domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale”.
b) Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni,
avocaţi sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li se
adresează. Ea nu are putere obligatorie, dar poate fi utilă organului
jurisdicţional în pronunţarea soluţiei.
• După criteriul rezultatului interpretării aceasta poate fi literală,
extensivă sau restrictivă.
a) Interpretarea literală are loc atunci când există deplină
concordanţă între textul norme juridice interpretate şi situaţiile concrete
care se încadrează în ipoteza acesteia, astfel încât nu este necesar ca
dispoziţia normei să fie nici extinsă, nici restrânsă. Acesta este cel mai
 frecvent rezultat al interpretării, la care se ajunge ori de câte ori norma
juridică este clar redactată;
b) Interpretarea extensivă intervine dacă formularea textului de
lege este mai restrânsă decât a fost în intenţia legiuitorului.

Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problema
comorienţilor se referă la aceştia ca la persoane care au murit în
aceleaşi împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit
mai întâi. Prin extensie, textul este considerat aplicabil şi în ipoteza
persoanelor care au murit în împrejurări diferite, dacă nu se poate
stabili care este ordinea în care au murit. Despre comorienţi vom
învăţa la capitolul destinat încetării capacităţii de folosinţă.
O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică
cuprinde enumerări limitative sau prevederi cu caracter de excepţie,
deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar contraveni în mod
evident intenţiei legiuitorului.

Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care
prevede că donaţia se poate revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor
în care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de copii în
urma donaţiunii. Cum acest text de lege cuprinde o enumerare
limitativă, rezultă că donaţia nu poate fi revocată pentru nici un alt
motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că, de exemplu, s-
a răzgândit şi doreşte să dăruiască bunul altcuiva;
c) Interpretarea restrictivă intervine dacă formularea textului de
lege este mai largă decât a fost în intenţia legiuitorului. Opera de
interpretare va presupune restrângerea dispoziţiei normei la împrejurările
pe care legiuitorul le-a avut efectiv în vedere.
• După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea
poate fi gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică.
În opera de interpretare a textului de lege aceste metode de
interpretare sunt utilizate în mod corelat, căutându-se, de fiecare dată, a se
evidenţia intenţia reală a legiuitorului.
 3.6.3 Metode de interpretare a normelor juridice

● Metoda gramaticală presupune lămurirea înţelesului textului de

lege prin analiza sintactică şi morfologică a acestuia, precum şi prin analiza
semantică şi etimologică a noţiunilor pe care le cuprinde. Termenii utilizaţi
de norma juridică vor fi interpretaţi în înţelesul lor juridic şi nu în cel
uzual, adesea diferit.
O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinarea
caracterului limitativ sau exemplificativ al unei enumerări, în determinarea
caracterului cumulativ sau alternativ al unor sancţiuni etc.
Uneori, este necesară o interpretare a termenilor folosiţi, în sensul
actualizării lor, mai ales atunci când legea interpretată este veche şi
cuprinde arhaisme (cuvinte vechi, ieşite din uz).

Spre exemplu, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 138/2000 se prevede înlocuirea unora dintre termenii utilizaţi în
Codul de procedură civilă: “despărţenie” se înlocuieşte cu “divorţ”;
“sorocit” cu “fixat”; “tălmaci” cu “interpret” etc.

● Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin

integrarea sa în sistemul normativ căruia îi aparţine. În aplicarea ei se va
avea în vedere apartenenţa normei juridice la un anumit act normativ, la o
anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept, la o anumită familie
de sisteme de drept.

● Metoda istorică presupune analiza normei juridice cu luarea în

considerare a împrejurărilor sociale, politice şi istorice în care aceasta a
fost adoptată.

Spre exemplu, Codul civil român, fiind o preluare adaptată a celui
francez, intrat în vigoare în 1804, trebuie interpretat din perspectiva
principiilor Revoluţiei franceze, sub ecourile căreia a fost adoptat.

● Metoda teleologică (de la grecescul teleos = scop) presupune

analiza normei juridice cu luarea în considerare a scopului urmărit de
legiuitor. Ea se realizează prin studiul expunerii de motive a actului
normativ, al lucrărilor pregătitoare, al discuţiilor şi dezbaterilor purtate în
Parlament cu prilejul adoptării lui. Această metodă va însoţi, de altfel,
utilizarea tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de
interpretare este tocmai punerea în lumină a scopurilor urmărite de
legiuitor prin adoptarea normei juridice respective.

● Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege

prin apel la principiile logicii formale. Această metodă se realizează cu
respectarea unor reguli care cuprind interdicţii şi trasează limite ale operei
de interpretare. Iată câteva dintre cele mai frecvente astfel de reguli:
♦ Excepţiile sunt de strictă interpretare. Această regulă
interzice interpretarea extensivă a unor norme juridice de
excepţie;
♦ Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
Potrivit acestei reguli de interpretare, dacă legea se referă la
o largă categorie de situaţii, fără a introduce distincţii între
acestea, nici interpretul nu poate face astfel de distincţii;
♦ Dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să
producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar putea
produce nici un efect. Ca urmare, dacă o normă juridică este
susceptibilă de două interpretări, se va opta pentru aceea
care să facă posibilă aplicarea ei, şi nu pentru interpretarea
care ar paraliza orice posibilitate de aplicare a normei;
♦ Legea specială derogă de la legea generală. Ori de câte ori
nu ne aflăm în aria de aplicabilitate a normei speciale sau de
excepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare de
regulă.
Cu ajutorul metodei logice de interpretare, norma juridică este
analizată prin construirea unor raţionamente logice, care să susţină
concluzia interpretării. Pentru aceasta cele mai frecvent folosite argumente
de interpretare sunt:

■ argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se ajunge la

extinderea aplicării unei norme juridice de la un caz reglementat la un caz
nereglementat expres, dar în care raţiunile care au impus reglementarea se
justifică într-o şi mai mare măsură.

Spre exemplu, potrivit art 3 alin. (2) din Normele metodologice de
eliberare şi anulare a permiselor de muncă, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 434/2000, “Străinul care are calitatea de asociat unic
al unei societăţi comerciale în România nu este supus obligaţiei de
a obţine permis de muncă pentru acea societate”. Prin interpretarea
logică ajungem a concluzia că străinul, care are calitatea de asociat
într-o societate comercială constituită de mai mulţi asociaţi a
fortiori, nu va avea nevoie de permis de muncă.

■ argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul că

atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul.

Spre exemplu, potrivit art. 5 din Codul civil, “Nu se poate deroga
prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”. Prin interpretare logică se
ajunge la concluzia că, per a contrario, se poate deroga de la legile
care nu interesează ordinea publică, adică la normele juridice
dispozitive.

■ argumentul de analogie se întemeiază pe principiul că unde

există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorul
nu a precizat-o expres. Interpretul poate, în acest fel să completeze
eventualele “lacune ale legii”.
 autentică
oficială
jurisdic-
criteriul organului
ţională
de interpretare
neoficială

literală
Interpretarea criteriul
normei rezultatului extensivă
juridice obţinut
restrictivă

gramaticală
criteriul sistematică
metodei istorică
folosite teleologică
logică

Întrebări şi teste

Comentaţi caracterul impersonal al următoarei norme juridice:

”În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi
membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie
publică sau privată” (art. 84 alin. 1 din Constituţie).

Analizaţi, sub aspectul elementelor de structură logică,

următoarea normă juridică: “Fapta angajatorului de a primi la
muncă o persoană pentru care nu au fost întocmite contracte
individuale de muncă sau, după caz, convenţii civile de prestări-
 servicii constituie infracţiune şi se sancţionează cu amendă de la
5.000.000 lei la 10.000.000 lei” (art. 15 din Legea nr.
130/1999).

Analizaţi sub aspect structural următoarea normă juridică: “În

vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul
constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, sub
sancţiunea nulităţii absolute”(art. 6 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).
Calificaţi sancţiunea normei juridice citate.

Calificaţi următoarele norme juridice, din punctul de vedere al

conduitei prescrise:
- “Toate donaţiunile se fac prin act autentic” (art. 813 din Codul
civil);
- “Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari stablite prin lege organică” (art. 37
alin (3) din Constituţie);
- “Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de
lege” (art. 949 din Codul civil);
- “Instanţa, dacă socoteşte necesar, poate cere părţilor, după
încheierea dezbaterilor, să depună concluzii scrise (art. 342 alin. (1) din
Codul de procedură penală);
- “Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi,
dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut un număr mai mare” (art. 154
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale);
- “Fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune
arestarea, de a trimite în judecată sau de a condamna o persoană, ştiind că
este nevinovată, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani” (art. 268 din
Codul penal).

Legile intră în vigoare:

a) la data adoptării;
b) la data publicării în Monitorul Oficial;
c) la data promulgării.

Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?

a) principiul neretroactivităţii;
b) principiul aplicării imediate a legii noi;
c) principiul retroactivităţii;
d) principiul ultraactivităţii.

În art. 245 din Codul penal se prevedea că “intrarea sau ieşirea

din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani”. Prin Decretul-lege nr. 12/1990,
publicat în Monitorul Oficial în data de 12 ianuarie 1990, acest
text a fost abrogat şi s-a prevăzut că intrarea sau ieşirea din ţară
prin trecerea frauduloasă a frontierei nu constituie infracţiune,
ci doar contravenţie. Prin Legea privind frontiera de stat a
României, nr. 56/1992, publicată în Monitorul Oficial în data de
9 iunie 1992, trecerea frauduloasă a frontierei a fost din nou
incriminată ca infracţiune. Precizaţi:
a) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care a
fost săvârşită la data de 2 septembrie 1989 şi descoperită la data
de 19 ianuarie 1990 constituie infracţiune sau contravenţie?
b) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care a
fost săvârşită la data de 2 septembrie 1989 constituie infracţiune
sau contravenţie, dacă hotărârea de condamnare a rămas
definitivă la data de 8 ianuarie 1990?
c) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care a
fost săvârşită la data de 5 august 1991 şi descoperită la data de
14 martie 1992, constituie infracţiune sau contravenţie?
d) fapta unei persoane de trecere frauduloasă a frontierei, care a
fost săvârşită la data de 5 august 1991 şi descoperită la data de
18 iunie 1992, constituie infracţiune sau contravenţie?

Neretroactivitatea legilor este:

a) un principiu constituţional al aplicării legilor în timp;
b) o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi;
 c) o regulă de la care legiuitorul poate deroga prin dispoziţie
expresă.

Ultraactivitatea legii este:

a) un principiu constituţional al aplicării legilor în timp;
b) o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi;
c) o regulă de la care legiuitorul poate deroga prin dispoziţie
expresă.

Analizaţi următoarea normă juridică utilizând metodele de

interpretare gramaticală şi logică:
“Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau
în natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în
baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la
care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se
acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de
muncă, de maternitate şi pentru concediul privind îngrijirea
copilului în vârstă de până la 2 ani”.

Bibliografie

POPA, N. Teoria generală a dreptului, Bucureşti,

Editura. Actami, 1996, p. 151 - 214,
269 - 284.
BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul
civil român. Subiectele dreptului civil
român, Bucureşti, Casa de Editura şi Presă
“Şansa” S.R.L., 1994, p. 43 - 62;
CANTACUZINO, M. Elemente de drept civil, Editura Cartea
Românească, 1921, p. 24 – 29;

HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I,

ROSETTI- Bucureşti, Editura All, 1996, p. 27 - 75;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,
Editura All, 1997, p. 11 – 38;
CĂPĂŢÂNĂ, O. Aplicarea legii în timp şi spaţiu, în “Tratat
de drept civil, vol.I, Partea generală”,
Bucureşti, Editura Academiei, 1989,
p.107 – 146;
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,
p. 38 – 64;
MUREŞAN, M. Drept civil. Partea generală,
Cluj - Napoca, Editura Cordial Lex, 1996,
p. 27 – 57;
UNGUREANU, O. Manual de drept civil. Partea generală,
Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,
p. 17 – 35;
LULĂ, I. Transformarea neretroactivităţii legii
civile într-un principiu de drept
constituţional, în revista “Dreptul”,
nr. 12/1993, p. 41 - 45.