POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:

ABORDARE TEORETICĂ ŞI APLICATIVĂ

(în baza materialului din Republica Moldova şi din alte state)

CUPRINS
CUPRINS................................................................................................................................2
INTRODUCERE.................................................................................................................... 6
0.1. Consideraţii generale .............................................................................................. 6
0.2. Actualitatea problematicii şi gradul de studiere a acesteia ....................................6
0.3. Scopul şi obiectivele cercetării ............................................................................... 11
0.4. Caracterul ştiinţific inovator ................................................................................... 13
0.5. Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă .......................................................... 14
0.6. Suportul teoretic şi metodologic al cercetării ......................................................... 15
0.7. Aprobarea rezultatelor investigaţiei ........................................................................17
PARTEA I. POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:
FUNDAMENTE TEORETICE ŞI MODELE DE CERCETARE........... 18
CAPITOLUL I. PRELIMINARII CONCEPTUALE ŞI
TERMINOLOGICE.......................................................................
19
1.1. Introducere.....................................................................................................19
1.2. Apariţia şi evoluţia conceptelor de politică lingvistică şi planificare lingvistică ....19
1.3. Politică şi planificare lingvistică: o interpătrundere complexă........................24
1.4. Aspectul sociopolitic al politicii şi planificării lingvistice..............................28
1.5. Actorii politicii şi planificării lingvistice........................................................29
1.5.1. Instituţiile statale...........................................................................................31
1.5.2. Instituţiile educaţionale................................................................................. 34
1.5.3. Organizaţiile quasi-guvernamentale.........................................................................35
1.5.4. Lingviştii.................................................................................................................. 36
1.6.
Clasificarea limbilor din perspectiva politicii şi planificării lingvistice:
dificultăţi conceptuale şi terminologice.........................................................
42
Concluzii....................................................................................................... 51
CAPITOLUL II. CONTEXTUL SOCIOLINGVISTIC
AL POLITICII ŞI PLANIFICĂRII LINGVISTICE...........................53
2.1. Introducere............................................................................................................... 53
2.2. Multilingvismul societal: paradigme de cercetare.................................................. 53
2.2.1. Consecinţele sociale ale multilingvismului............................................................. 55
2.2.2. Politica lingvistică şi multilingvismul societal........................................................ 56
2.3.
Concurenţa limbilor în contact ca premisă esenţială a politicii şi planificării
lingvistice..................................................................................................................
57
2.3.1.
Rolul politicii şi planificării lingvistice în gestionarea concurenţei limbilor la
nivel naţional.............................................................................................................
59
2.3.2. Politica lingvistică şi dimensiunea mondială a concurenţei limbilor ......................61
2.4. Bilingvism şi diglosie: o disociere utilă pentru politica şi planificarea lingvistică..62
2.4.1. Bilingvismul: un comportament lingvistic al individului........................................ 62
2.4.2. De la bilingvism la asimilare lingvistică..................................................................66
2.5. Asimilarea lingvistică prin prisma aspectului valoric al limbii............................... 67
2.5.1. Etapele şi tipurile de asimilare lingvistică............................................................... 70
2.5.1.1. Asimilarea lingvistică voluntară.............................................................................. 71
2.5.1.2. Asimilarea lingvistică involuntară........................................................................... 71
2.6. Utopia naţiunii bilingve: de la naţiunea bilingvă la plurilingvismul popoarelor ... 73
2.7. Diglosia: o situaţie socială....................................................................................... 76
3
2.7.1. Diglosia ca sursă de conflict lingvistic.................................................................... 79
Concluzii.................................................................................................................. 84
CAPITOLUL III. CADRU TEORETIC ŞI METODOLOGIC PENTRU POLITICA
ŞI PLANIFICAREA LINGVISTICĂ....................................................86
3.1. Introducere................................................................................................................86
3.2. Tridimensionalitatea politicii şi planificării lingvistice............................................86
3.3. Modele de politică şi planificare lingvistică.............................................................88
3.3.1. Modelul lui E. Haugen.............................................................................................89
3.3.2. Modelul lui R. Cooper..............................................................................................91
3.3.3. Modelul lui H. Haarmann.........................................................................................93
3.3.4. Spre un model integrat al politicii şi planificării lingvistice.....................................95
3.4. Planificarea statutului limbii.....................................................................................96
3.4.1. Selectarea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice.......................96
3.4.2.
Criteriile de selectare şi tipologia opţiunilor în alegerea limbii (limbilor) pentru
formularea politicilor lingvistice..............................................................................97
3.4.3. Alegerea limbii de comunicare interetnică: o problemă sensibilă............................101
3.5. Planificarea corpusului limbii...................................................................................104
3.5.1. Normarea (Standardizarea).......................................................................................104
3.5.2. Modernizarea vocabularului şi perfecţionarea stilului..............................................106
3.6. Planificarea achiziţiei limbii (limbilor)....................................................................108
3.7. Planificarea prestigiului limbii.................................................................................110
3.8. Implementarea politicii şi planificării lingvistice.....................................................112
3.9. Evaluarea politicii şi planificării lingvistice.............................................................113
Concluzii.................................................................................................................. 113
CAPITOLUL IV. OBIECTIVELE, METODELE ŞI EFICIENŢA POLITICII ŞI
PLANIFICĂRII LINGVISTICE...........................................................116
4.1. Introducere................................................................................................................116
4.2. Obiectivele politicii şi planificării lingvistice.......................................................... 116
4.2.1. Spre o tipologie a obiectivelor politicii şi planificării lingvistice.............................117
4.2.2. Politică şi planificare lingvistică axată pe obiective specifice..................................121
4.2.2.1. Purificarea limbii......................................................................................................121
4.2.2.2. Reforma limbii..........................................................................................................123
4.2.2.3. Renaşterea (regenerarea) limbii................................................................................125
4.3. Metodele politicii şi planificării lingvistice..............................................................128
4.3.1. Căile de recoltare a informaţiilor............................................................................. 129
4.3.1.1. Ancheta sociolingvistică.......................................................................................... 129
4.3.2. Eficienţa politicii şi planificării lingvistice: raportul costbeneficiu..........................133
4.4. Tipologia politicilor lingvistice............................................................................... 139
4.4.1. Liberalismul şi dirijismul lingvistic......................................................................... 140
4.4.2. Tipuri de intervenţionism lingvistic......................................................................... 142
Concluzii...................................................................................................................147
PARTEA II. POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN SPAŢIUL
ROMANIC DIN SUD-ESTUL EUROPEI................................................... 149
CAPITOLUL V. POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ
ÎN BASARABIA ŢARISTĂ ŞI MOLDOVA SOVIETICĂ:
OBIECTIVE, STRATEGII ŞI REZULTATE .....................................
150
5.1. Introducere................................................................................................................150
5.2.
Politică şi planificare lingvistică în Basarabia ţaristă: un exemplu
de asimilare lingvistică forţată a populaţiei băştinaşe..............................................151
4
5.3.
Politică şi planificare lingvistică în Republica Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească (RASSM): tentativa de creare a ”limbii moldoveneşti” ................153
5.4.
Politică şi planificare lingvistică în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM): bilingvism şi/sau diglosie............................................... 160
5.4.1. Motivele răspândirii bilingvismului în RSSM........................................................ 169
5.4.1.1. Bilingvism versus asimilare lingvistică în RSSM....................................................170
Concluzii.................................................................................................................. 178
CAPITOLUL VI. LEGISLAŢIE, POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA……………………………………………..181
6.1. Introducere............................................................................................................... 181
6.2. Legislaţia lingvistică ca mecanism explicit al politicilor lingvistice........................182
6.3. Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova: un remediu / un impas? ....................184
6.3.1. Duplicitatea legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova ....................................... 187
6.3.2.
Măsuri legislative de menţinere a echilibrului demolingvistic în Republica
Moldova (sic!)......................................................................................................... 191
6.3.3.
Drepturile lingvistice ale minorităţilor etnice în Republica Moldova: între
principiul personalităţii şi principiul teritorialităţii.................................................. 193
6.3.3.1. Gestionarea trilingvismului oficial în Gagauz-Yeri: o sfidare şi/sau un eşec? ........197
6.4.
Politică şi planificare lingvistică în autoproclamata Republică Moldovenească
Nistreană: un exemplu de epurare lingvistică.......................................................... 200
Concluzii................................................................................................................. 203
CAPITOLUL VII. MODIFICAREA PEISAJULUI LINGVISTIC AL REPUBLICII
MOLDOVA DUPĂ 1989: REZULTATELE UNEI ANCHETE
SOCIOLINGVISTICE .......................................................................
206
7.1. Introducere................................................................................................................206
7.2. Realitatea lingvistică din perspectiva sociologică................................................... 206
7.3.
Metodologia anchetei sociolingvistice: criteriile generale de selectare a
respondenţilor.......................................................................................................... 208
7.3.1. Construcţia eşantionului...........................................................................................208
7.3.2. Profilul respondenţilor, validitatea chestionarului şi fidelitatea răspunsurilor ........209
7.3.3. Structura eşantionului şi caracteristica variabilelor sociolingvistice.......................... 210
7.4. Rezultatele anchetei.................................................................................................215
7.4.1.
Limbă şi identitate în Republica Moldova: o problemă controversată cu un
potenţial de conflict ridicat.......................................................................................216
7.4.1.1. Identitate etnică versus identitate civică (naţională) în Republica Moldova............219
7.5. Percepţia limbii materne ca opţiune de valoare: română sau moldovenească? .......223
7.6.
Atitudinile generale ale populaţiei faţă de principalele limbi vorbite în Republica
Moldova.................................................................................................................. 227
7.7. Pro sau contra statutului oficial al limbii ruse în Republica Moldova?....................229
7.8.
Evaluarea globală a competenţelor lingvistice ale populaţiei în principalele limbi
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova..................................................................233
7.9. Domeniile şi frecvenţa de utilizare a limbilor vorbite în Republica Moldova ……238
7.9.1. Utilizarea limbilor în sânul familiei şi în comunicarea cu prietenii…………………240
7.9.2. Utilizarea limbilor în domeniul educaţional şi în mediul profesional .....................242
7.9.3.
Utilizarea limbilor în comunicarea cu persoanele necunoscute şi în sfera
serviciilor publice.....................................................................................................244
7.9.4.
Utilizarea limbilor la manifestările sociale şi în comunicarea cu funcţionarii
publici.......................................................................................................................245
7.10. Motivaţiile şi constrângerile populaţiei în alegerea limbii (limbilor) de comunicare..............246
5
7.11. Climatul interetnic în Republica Moldova: în căutarea consolidării..............................252
Concluzii.................................................................................................................. 255
ÎNCHEIERE...........................................................................................................................259
1. Concluzii finale................................................................................................... 259
2. Recomandări pentru o nouă politică şi planificare lingvistică în
Republica Moldova............................................................................................
270
CUVINTE-CHEIE............................................................................................................... 273
KEYWORDS........................................................................................................................ 273
КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА......................................................................................................... 274
REZUMAT..............................................................................................................................275
ABSTRACT ............................................................................................................................276
РЕЗЮМЕ……………………………………………………………………………………277
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE..........................................................................................278
ANEXE....................................................................................................................................320
Anexa 1. Surse documentare............................................................................................. 321
Anexa 2. Chestionar în limba română................................................................................323
Anexa 3. Chestionar în limba rusă.....................................................................................332

INTRODUCERE
0.1. Consideraţii generale
Cercetarea de faţă aduce în discuţie un subiect pe cât de actual şi controversat, pe atât de
delicat şi sensibil – politica şi planificarea lingvistică. Titlul lucrării incită la identificarea unui
domeniu important de activitate umană, care include totalitatea acţiunilor întreprinse de societate
asupra: (1) limbii ca sistem (legiferare în materie de statut social al limbii); (2) vorbirii (reprimarea
uzajului incorect şi impunerea normei) şi (3) discursului (promovarea unui anumit tip de discurs prin
intermediul sistemului de învăţământ). Această triadă nu implică o funcţionare de la sine, ci,
dimpotrivă, presupune o corelare a măsurilor, ce înglobează toate faptele de limbaj, atunci când
acţiunile societăţii asupra limbii îmbracă forma politicului.
Demersul investigativ, propus în lucrare, ţine de valorificarea utilităţii sociale a limbii, însăşi
epoca modernă fiind caracterizată printr-o socializare şi culturalizare a limbii. Punctul de plecare
al acestor consideraţii este recunoaşterea cvasiunanimă a funcţionării celor două paradigme de
cercetare în ştiinţele umane, şi, în particular, în orientarea discuţiilor asupra relaţiei dintre limbă şi
societate: prima - direcţia saussuriană, care a dominat cercetarea lingvistică europeană reunită sub
stindardul structuralismului, a doua care amendează - aproape trădează - principiile lingvisticii
saussuriene, de la care se reclamă pentru a o integra într-o perspectivă socială şi pragmatică.
În grila de lectură, pe care o propunem, discursul cu privire la limbă ca fenomen social
(Whitney 1901, p. 401- 404; Meillet 1921, p. 17-18; Saussure 1962, p. 30 - 35; Vendryès 1968,
p. 23), dezvoltat şi modificat ulterior de părinţii fondatori ai sociolingvisticii (Labov 1972; Hymes
1974; Gumperz & Hymes 1986), se construieşte, datorită multor teze convergente, pe postulatul
care a marcat o cotitură radicală în creşterea utilităţii sociale a limbii, postulat conform căruia
schimbările intervenite în structura şi funcţionarea limbilor sunt determinate şi/sau activizate de
factori de natură socială.
Din această perspectivă, schimbările intervenite în structura şi funcţionarea limbii sunt
concepute prin prisma schimbărilor contextului social al funcţionării acesteia, adică a rolului pe care
îl joacă forţele sociale în evoluţia limbii. În alţi termeni, co-variaţiile observabile între contextul
social şi situaţia lingvistică sunt considerate, în general, drept consecinţe ale fenomenelor sociale
(Hudson 2003, p. 336). În acest sens, apariţia sociolingvisticii anunţa, premonitoriu, o
reconsiderare a paradoxului saussurian cu privire la imposibilitatea intervenţiei din exterior asupra
limbii, fatalismul lingvistic nemaifiind singurul principiu de cercetare al evoluţiei limbii. Orientarea
pansocială a schimbării lingvistice înglobează toate nivelurile limbii: ortografia, gramatica,
terminologia etc., postulatul dat găsindu-şi confirmare în experienţa acumulată, în timp şi spaţiu,
7
de omenire referitoare la modalităţile de utilizare şi de promovare a limbii ca mijloc principal şi
universal de comunicare, alias în politica şi planificarea lingvistică.
Istoria civilizaţiei umane furnizează numeroase exemple de politică şi planificare
lingvistică, deşi fenomenul pus în discuţie a devenit obiectul de studiu al ştiinţei doar cu câteva
decenii în urmă (a se vedea şi Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. X). Având la origine un caracter
implicit şi neoficial, măsurile de politică şi planificare lingvistică nu erau consfinţite prin acte
juridice, fiind întreprinse într-un cadru informal legat de activităţile vieţii cotidiene. Drept
dovadă pot servi, spre exemplu, extinderea domeniilor de utilizare a limbii latine pe întreg
teritoriul Imperiului Roman (Kahane & Kahane 1988, p. 16-24) şi răspândirea, cu multe secole
mai târziu, a textelor religioase în limba arabă în Europa, odată cu invazia arabilor în Bazinul
Mării Mediterane şi pătrunderea acestora pe bătrânul continent. Cruciadele dinastiilor Timuride
în India, invaziile mongolilor în China, confucianismul, colonialismul european, care a durat
peste cinci secole, internaţionalizarea vieţii economice după cel de-al Doilea război mondial,
globalizarea mijloacelor de informare în masă, internaţionalizarea turismului etc. sunt doar o
parte din evenimentele majore care au prilejuit diverse acţiuni de promovare a politicilor
lingvistice (Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. IX; Mackey 2000; Martel 2002).
Uneori, măsurile ce ţin de domeniul politicii şi planificării lingvistice pot fi cauzate de
diferite cataclisme naturale, de migraţiunea masivă a popoarelor, de deportarea în masă a
populaţiei (cazul relativ recent al moldovenilor şi al altor popoare băştinaşe din fostele
republici sovietice). În asemenea situaţii, guvernele statelor respective sunt implicate, în mod
inevitabil, în activităţi de politică şi planificare lingvistică, menite să faciliteze comunicarea
între toţi membrii societăţii întru prosperarea acesteia. Un alt prilej de implicare a autorităţilor
statale în acţiuni hotărâte de politică şi planificare lingvistică îl constituie apariţia noilor state
independente după destrămarea imperiilor, printre care şi Republica Moldova (RM). În alţi
termeni, ”Tout mouvement de population implique des politiques linguistiques. Celles-ci ne
sont pas toujours articulées, ni explicitement, ni implicitement, mais elles ont un impact réel
sur le développement des langues” (Martel 2002 p. 186).
În secolul al XX-lea, procesele legate de necesitatea soluţionării problemelor de ordin
lingvistic, la nivel naţional şi internaţional, s-au intensificat şi au devenit atât de acute, încât
au impulsionat emergenţa unei discipline noi şi complexe: politica şi planificarea
lingvistică. Revenind la cele două paradigme de cercetare a limbii, ca fenomen social,
evocate supra, putem observa că politica şi planificarea lingvistică, ca disciplină teoretică şi
domeniu practic de activitate umană, reprezintă terenul conflictului epistemologic dintre
lingvistica sistemului limbii (lingvistica saussuriană) şi lingvistica interacţiunii verbale.
8
0.2. Actualitatea problematicii şi gradul de studiere a acesteia
Deşi primele cercetări în domeniul politicii şi planificării lingvistice purtau amprenta
purismului şi nu puteau servi drept bază pentru constituirea unei discipline independente (a se
vedea, de exemplu, Tauli 1968), investigaţiile ulterioare (Haugen 1966; Rubin & Jernudd 1971;
Eastman 1983; Cobarrubias & Fishman 1983; Jernudd & Neustupný 1987; Cooper 1989; Kaplan &
Baldauf, Jr. 1997) au demonstrat că politica şi planificarea lingvistică este o disciplină academică
complexă care are rădăcini mai mult sau mai puţin adânci în cele mai diverse domenii ale ştiinţei,
precum politica, lingvistica, sociologia, psihologia, pedagogia, economia, statistica, geografia, şi
altele.1 De aici, o anumită opacitate a acestei discipline complexe: uneori, atât cititorul mai
puţin iniţiat, cât şi cercetătorul avizat poate cu greu discerne care dintre publicaţii ar putea
servi drept sursă de informaţie plauzibilă pentru a găsi un răspuns la acea sau altă întrebare
care îi preocupă.
O altă dificultate care atribuie un anumit grad de opacitate disciplinei în cauză este şi
confuzia care mai persistă în utilizarea termenilor politică lingvistică şi planificare
lingvistică (a se vedea capitolul 1). Deseori, aceşti termeni-cheie continuă să fie folosiţi atât
în literatura de specialitate cât şi în comunicarea curentă fie ca noţiuni distincte, fie ca
sinonime, fie în tandem. Or, ei reflectă, actualmente, două aspecte interdependente şi
complementare ale procesului sistematic şi unitar de schimbare lingvistică deliberată.
În ultimele două decenii, interesul faţă de problemele legate de politica şi planificarea
lingvistică a crescut într-atât, încât acest lucru a condiţionat apariţia unor reviste de
specialitate, cum ar fi: Language Problems & Language Planning, New Language Planning
Newsletter. În plus, revistele de sociolingvistică, precum International Journal of the
Sociology of Language, Journal of Multilingual and Multicultural Development, Glottopol,
Globe (Revue internationale d’ études québécoises), DiversCité Langues, Nouvelles
perspectives canadiennes, Annual Review of Applied Linguistics: Sociolinguistica şi altele
tratează în permanenţă diverse chestiuni cu privire la politica şi planificarea lingvistică.
Deşi interesul general faţă de problemele legate de politica şi planificarea lingvistică a crescut
simţitor în ultimul timp, cu regret, studii de sinteză axate pe problemele generale şi specifice ale
planificării şi politicii lingvistice sunt practic inexistente pe teren românesc. Pot fi menţionate, în
acest sens, doar observaţiile fugare ale unor autori străini, făcute în lucrări consacrate altor
1 În circulara întâi a primului Seminar Internaţional al planificării lingvistice (Spania, Santiago de
Compostella,
25-28 septembrie 1991), organizatorii (profesorii Antón Santamarina şi Xosé Rubal) precizau: ”The
phenomenon of Language Planning is regarded as a field wich embraces linguistics and socio-
linguistics with
other disciplines, such as politics, law, ethics sociology, psychology, pedagogy, economics, etc.” (apud
Ciolac
1999, p. 186).
9
probleme sau altor situaţii glotice, ceea ce face ca încă să se mai resimtă nevoia unor texte
fundamentale privind aspectele teoretice şi metodologice cele mai generale, urmând apoi ca, încetul
cu încetul, să fie produse şi rezultate de mai mare fineţe.
În ceea ce priveşte România, R. Bugarski, nota, de exemplu, următorul lucru: ”Romania
seems to preserve unity without obliterating its rich ethnolinguistic mosaic” (Bugarski apud Ciolac
1999, p. 189). Cu toate acestea, principalele componente şi etape ale planificării corpusului limbii
oficiale (grafizarea, standardizarea, modernizarea) sunt bine reprezentate în istoria limbii române
din România şi sunt reflectate în unele studii tradiţionale de lingvistică (a se vedea, de exemplu,
Niculescu 1976; Gheţie, Mareş 1985; Dominte 1985; Bochmann 1992).
Cât priveşte spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru, discuţiile despre aşa-numita ”limbă
moldovenească”, care s-ar fi format doar în interval de câteva decenii din secolul al XX-lea, sunt
urmărite în paralel cu dezbaterile despre situaţia limbii române din Basarabia care a străbătut, în
secolul al XIX-lea, un secol ”de singurătate” (Mihail 2001, p. VI; Colesnic-Codreanca 2003).
Această izolare a limbii române din Basarabia, iar mai târziu, din Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească şi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Avram 2004; Berejan
2004a) a fost condiţionată de efortul autorităţilor ţariste şi sovietice orientat spre denegarea
adevărului istoric cu privire la identitatea etnică, culturală şi lingvistică a românilor basarabeni
(Coşeriu 2002; Berejan 2007g; Ciobanu 1995; Mătcaş 1997; Deletant 1989).
Colapsul Uniunii Sovietice a ridicat o serie de probleme în faţa tinerelor state independente,
printre care şi problema noilor politici lingvistice, pe care urmau să le adopte formaţiunile statale
nou-create, inclusiv Republica Moldova. În aceste condiţii, a apărut necesitatea de a soluţiona un
şir întreg de probleme concrete de ordin lingvistic orientate spre asigurarea coeziunii sociale.
Devine clar că soluţionarea acestor probleme este imposibilă fără implicarea largă a factorilor de
decizie de diferite niveluri, a persoanelor responsabile din sectorul public şi privat, a lingviştilor,
oamenilor de ştiinţă şi artă, a societăţii civile în ansamblu.
Deşi, după 1989, în Republica Moldova, au apărut numeroase publicaţii care abordează
diverse probleme legate de specificităţile proprii contextului sociolingvistic din acest spaţiu ca
subiect istoric, lingvistic, sociopolitic şi identitar, de unitatea limbii române şi procesele de
renaştere naţională în Republica Moldova (Coşeriu 1994; Corlăteanu 1995; Berejan 2007g; Ciobanu
2003b; Pavel 1995; Mătcaş 1995, Eremia 1995; Irimia 2003; Purice 2003), elaborarea unor lucrări
fundamentale cu o componentă de interdisciplinaritate este imperios necesară în domeniul analizat.
Actualitatea studiului de faţă este determinată, astfel, pe de o parte, de nevoile concrete ale
societăţii în materie de soluţionare a problemelor inconturnabile de natură lingvistică, iar pe de altă
parte, de absenţa cvasitotală a cercetărilor teoretico-metodologice de sinteză cu privire la
10
identificarea, formularea, gestionarea şi monitorizarea problemelor lingvistice în societate. Nu
întâmplător, atât problema legată de funcţionarea echitabilă a limbii de stat, cât şi ”...procesele de
renaştere naţional-spirituală din RM [...] n-au ajuns, nici până în ziua de astăzi, la rezultatele
scontate” (Berejan 2004b, p. 168). Se poate presupune că una dintre cauzele principale ale acestei
deficienţe este gradul sporit de complexitate al subiectului pus în discuţie. Ne aflăm pe un teren
deosebit de glisant, care se descifrează cu greu în spatele imaginii reducţioniste stereotipate, pe care
o înregistrează mentalitatea colectivă a unui anumit segment al populaţiei din teritoriul dat.
Actualitatea diverselor aspecte legate de fenomenul pus în discuţie derivă nu numai din
motivul că domeniul în cauză este aproape inexplorat, dar şi din necesitatea de a oferi o paradigmă
de înţelegere a politicii şi planificării lingvistice în etapa actuală, ţinând seama de caracterul
contradictoriu al tendinţei de dezvoltare, în societatea postmodernă multilingvă, a particularismelor
locale şi a celei de afirmare a naţionalismului civic la nivel naţional.
Actualitatea problematicii abordate se impune şi prin necesitatea reconsiderării şi disocierii
unor fenomene socialmente marcate, precum bilingvismul şi diglosia, fără de care, respectând etica
deontologică, abordarea politicii şi planificării lingvistice este imposibilă.
Rămâne de actualitate şi problema ce ţine de limbă ca element constitutiv al identităţii, în
general, şi al identităţii etnice şi civice, în particular. Marcată de pluralitatea formelor de
individualism care corespund numeroaselor forme de sociabilitate, problematica identităţii este
parte integrantă a gramaticii „modernităţii” occidentale, fiind mai puţin studiată în noile state
independente. De aceea am încercat să urmărim relaţia dintre limbă şi identitate printre
reprezentanţii diferitor etnii din Republica Moldova, iar lucrarea în cauză vine, în acest sens, cu
unele sugestii şi recomandări.
Nu mai puţin actuală pentru Republica Moldova continuă să rămână problema legată de
securizarea limbii oficiale a noului stat suveran (a se vedea şi Berejan 2007g; Cotelnic 2003b;
Purice 2003; Melniciuc 2004, Ciobanu 2006) , în paralel cu respectarea drepturilor lingvistice ale
etniilor minoritare din republică. Pornind de la ipoteza că schimbările intervenite în societatea
moldovenească, în cei optsprezece ani de independenţă, au reconfigurat peisajul demolingvistic din
acest spaţiu, am analizat, prin organizarea şi desfăşurarea unei anchete sociolingvistice, atitudinile
populaţiei faţă de limbile în contact, formulând o serie de recomandări pentru o nouă politică
lingvistică.
Starea de lucruri semnalată justifică alegerea unui subiect de cercetare practic neinvestigat,
fără de care nu se poate formula o politică lingvistică echitabilă, bazată pe principii teoretice şi
metodologice solide, menită să consolideze societatea în ansamblu. În acest sens, prezenta lucrare
constituie un răspuns concret la nevoile societăţii în domeniul sus-menţionat, cercetarea în cauză
11
fiind condiţionată de faptul că activităţile legate de planificarea şi politica lingvistică au pătruns
întreaga societate modernă.
0.3. Scopul şi obiectivele cercetării
Cercetarea de faţă îşi propune să ofere o viziune integratoare asupra subiectului pus în
discuţie, ca: (1) obiect al investigaţiei ştiinţifice şi (2) domeniu practic de activitate umană. Scopul
principal al lucrării este de a prezenta un cadru teoretico-metodologic pentru înţelegerea paradigmei
de cercetare şi implementare a unui program concret de politică şi planificare lingvistică. Sfidând
complexitatea problematicii, am dorit să ordonăm un material dispersat şi să relevăm un set coerent
de principii care constituie fundamentul teoretic al domeniului în cauză. În subsidiar, demersul
nostru mai urmăreşte scopul de a crea, cel puţin parţial, premisele conceptuale şi metodologice
pentru politica şi planificarea lingvistică în Republica Moldova.
Deşi lucrarea este destinată, în primul rând, specialiştilor şi factorilor de decizie implicaţi în
activitatea cotidiană de politică şi planificare lingvistică, ea se adresează, în egală măsură, studenţilor,
profesorilor şi, în general, tuturor celor care sunt interesaţi să elucideze unele faţete mai puţin
cunoscute (dar nu întotdeauna şi mai puţin importante) privind funcţionarea limbilor în societate.
Întrucât relaţiile vânzător/cumpărător, medic/pacient, profesor/cursant, avocat/client etc. sunt
deosebit de sensibile faţă de aspectul social al limbii care afectează comunicarea, cunoaşterea
acestor probleme constituie, în anumite circumstanţe, un atu şi nu face decât să sporească şansele
fiecărui membru al societăţii. În această ordine de idei, prezenta lucrare îşi propune să demonstreze,
printre altele, şi faptul că planificarea lingvistică constituie un domeniu care furnizează informaţii
preţioase cu privire la interacţiunea dintre comportamentul social şi lingvistic al individului, precum
şi asupra consecinţelor acestei interacţiuni.
Direcţiile principale de cercetare circumscrise investigaţiei date pot fi sintetizate în
următoarele două tipuri de obiective - teoretice şi aplicative.
Obiectivele teoretice ale lucrării se articulează în jurul fundamentelor teoretice şi
metodologice ale politicii şi planificării lingvistice şi vizează:
� prezentarea sintetică a aspectelor-cheie ale politicii şi planificării lingvistice
expuse într-o gamă largă de publicaţii apărute cu preponderenţă peste hotare;
� identificarea profilurilor definitorii ale politicii şi planificării lingvistice şi
operarea unor precizări teoretice şi terminologice privind fenomenul în cauză;
� definirea conceptului unitar de politică şi planificare lingvistică ca disciplină
teoretică şi domeniu transdisciplinar de activitate umană;
12
� conturarea drumului sinuos al investigaţiilor în domeniul politicii şi planificării
lingvistice şi argumentarea raţionalităţii de includere a planificării lingvistice în cadrul
schemei generale de planificare a resurselor naţionale;
� repertorierea actorilor politicii şi planificării lingvistice şi descrierea rolului acestora;
� clarificarea şi descrierea contextului sociolingvistic care determină intervenţia
din exterior asupra limbii (limbilor);
� disocierea bilingvismului şi a diglosiei ca surse de asimilare şi conflict
lingvistic;
� relevarea factorilor care cauzează/frânează asimilarea lingvistică prin prisma
aspectului valoric al limbii;
� precizarea şi descrierea cadrului teoretic şi metodologic pentru elaborarea şi
implementarea unui plan de schimbare lingvistică deliberată;
� oferirea unui model integrat de cercetare şi implementare a politicii şi
planificării lingvistice;
� structurarea, compartimentarea şi descrierea obiectivelor şi metodelor politicii şi
planificării lingvistice;
� analiza dimensiunii economice şi descrierea modelului de analiză a eficienţei
politicii şi planificării lingvistice (analiza raportului cost-beneficiu);
� descrierea criteriilor şi opţiunilor posibile în selectarea limbilor pentru
formularea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice în noile state
independente;
� stabilirea unei tipologii a politicilor lingvistice promovate în diferite state ale lumii.
Obiectivele aplicative vizează analiza problemelor specifice ale politicii şi planificării
lingvistice în contextul RM, cu scopul de a formula o serie de recomandări practice în vederea
pregătirii terenului propice pentru elaborarea unei politici lingvistice adecvate. Printre ele se
enumeră:
� analiza politicii şi planificării lingvistice în Basarabia ţaristă, ca exemplu de
asimilare forţată a populaţiei băştinaşe;
� descrierea politicii şi planificării lingvistice în Moldova sovietică şi reliefarea
tentativei de creare a „limbii moldoveneşti”;
� demistificarea bilingvismului social din Moldova sovietică;
� evidenţierea trăsăturilor specifice ale Legislaţiei lingvistice a Republicii
Moldova ca mecanism explicit al politicii şi planificării lingvistice;
13
� analiza drepturilor lingvistice ale minorităţilor etnice din Republica Moldova şi
argumentarea eşecului trilingvismului oficial din Gagauz-Yeri;
� identificarea tendinţelor în evoluţia peisajului sociolingvistic al Republicii
Moldova după obţinerea independenţei;
� analiza atitudinilor faţă de limbi şi a comportamentului glotic al cetăţenilor
Republicii Moldova;
� delimitarea domeniilor de utilizare şi analiza frecvenţei de întrebuinţare a
limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova;
� examinarea motivaţiilor şi a constrângerilor de ordin personal şi social, care
determină alegerea limbilor în comunicarea cotidiană în Republica Moldova;
� relevarea opiniilor populaţiei cu privire la denumirea oficială a limbii de stat şi
oficializarea eventuală a limbii ruse;
� evidenţierea naturii complexe a relaţiei dintre limbă şi identitate în RM;
� evaluarea globală a competenţelor lingvistice ale populaţiei în principalele limbi
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova,
� evaluarea alternanţei codurilor lingvistice şi analiza opiniilor populaţiei faţă de
climatul interetnic din Republica Moldova;
� formularea unor recomandări pentru o nouă politică lingvistică în Republica Moldova.
Prin urmărirea acestor obiective, am vizat realizarea unui studiu cât mai amplu, racordat la o
bogată bibliografie de referinţă recentă.
0.4. Caracterul ştiinţific inovator al rezultatelor obţinute este determinat de lipsa,
în sociolingvistica românească, a studiilor teoretice şi aplicative de sinteză privind problematica
pusă în discuţie, studiul de faţă fiind prima investigaţie de amploare care întreprinde o analiză
complexă şi transdisciplinară a politicii şi planificării lingvistice din spaţiul est-romanic, în general,
şi din teritoriul în care s-a format Republica Moldova, în particular.
Întrucât subiectul politicii şi planificării lingvistice nu a fost abordat în discuţiile ştiinţifice din
perspectiva teoretico-metodologică, ne-am confruntat cu un şir de probleme care ţin de
identificarea, definirea şi construirea paradigmei de cercetare şi de înţelegere a fenomenului dat. În
acest sens, lucrarea propune primul proiect de sistematizare şi definire a politicii şi planificării
lingvistice, ca disciplină academică unitară şi domeniu pluridisciplinar de activitate umană, care
vrea să identifice, să normeze, să califice şi să descrie un fenomen pe cât de omniprezent al
civilizaţiei umane, pe atât de inexplorat.
14
Conştienţi de faptul că afirmaţia de mai sus poate fi interpretată ca fiind prezumţioasă, găsim
totuşi de cuviinţă să menţionăm că în lucrare se încearcă, pentru prima dată în sociolingvistica
românească, a reliefa componentele productive (planificarea statutului, planificarea corpusului,
planificarea achiziţiei limbii) şi cele receptive (planificarea prestigiului limbii) şi a oferi, din
această perspectivă, un model integrat al politicii şi planificării lingvistice. Noutatea ştiinţifică a
tezei mai rezidă şi în efectuarea unei taxonomii detaliate a obiectivelor fenomenului analizat,
precum şi într-o examinare, printr-o altă optică, a diverselor aspecte ce ţin de situaţia
sociolingvistică concretă din RM. Lucrarea varsă o lumină nouă asupra tendinţelor actuale în
evoluţia atitudinilor lingvistice ale populaţiei din republică, percepţiei limbii materne ca opţiune de
valoare, condiţiilor de revitalizare a limbii găgăuze, posibilităţilor de depăşire a vidului identitar din
republică şi edificării, în noul stat suveran, a unei identităţii civice în baza identităţilor etnice multiple.
Deşi obiectul investigaţiei noastre îl constituie politica şi planificarea lingvistică, acest obiect
de studiu ne-a oferit, prin complexitatea sa intrinsecă, oportunitatea de a reconsidera şi de a expune
unele reflecţii pe marginea unor probleme conexe care se referă direct sau tangenţial la obiectul
nominalizat (cum ar fi, de exemplu, bilingvismul şi diglosia, clasificarea sociolingvistică a limbilor,
dirijismul şi liberalismul lingvistic, asimilarea lingvistică, alternanţa codurilor lingvistice în
comunicarea de zi cu zi în Republica Moldova etc.).
0.5. Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a cercetării constă în
elaborarea primului studiu monografic de sinteză, din spaţiul est-romanic, dedicat în integralitate
politicii şi planificării lingvistice, ca disciplină academică şi domeniu pluridisciplinar de activitate
umană. Premisa teoretică a lucrării rezidă în faptul că, în contextul globalizării - proces definitoriu
al începutului celui de-al III-lea mileniu, politica şi planificarea lingvistică capătă o importanţă
crucială pentru societatea modernă şi, înainte de toate, pentru noile state independente. În acest
sens, studiul de faţă oferă o viziune de ansamblu asupra politicii şi planificării lingvistice, ca parte
componentă a planificării resurselor naţionale în societatea modernă, iar rezultatele investigaţiei pot
servi drept reper teoretico-metodologic pentru iniţierea unor studii aprofundate a fenomenului în
cauză, precum şi pentru revizuirea politicii şi planificării lingvistice actuale a Republicii Moldova, în
vederea formulării unei politici lingvistice echitabile bazate pe principii ştiinţifice.
Perspectiva din care a fost abordată politica şi planificarea lingvistică a permis descifrarea ei
complexă ca fenomen lingvistic, social, politic şi economic cu multiple implicaţii asupra coeziunii
sociale. Exegeza fenomenului, descompusă şi recompusă, urmează un demers euristic dublu:
analitic şi sintetic. Am încercat să urmărim cum se concepe, cum se formulează, cum se manifestă
în practica cotidiană şi cum se monitorizează politica şi planificarea lingvistică ca proces ciclic.
15
În calitate de promotor al schimbării lingvistice deliberate, politica şi planificarea lingvistică
implică o redimensionare a configuraţiei lingvistice într-un context multilingv şi, prin urmare, o
reinterpretare a factorilor care influenţează asupra evoluţiei limbilor ca resursă societală, plasând în
prim-plan factorii de natură socială. Rezultă, aşadar, că lucrarea conţine informaţii privind nu numai
starea lingvistică existentă, dar şi anterioară, precum şi virtualităţile evoluţiei configuraţiei
sociolingvistice concrete ca rezultantă a schimbărilor sociale. În felul acesta, lucrarea în cauză vine
să completeze vidul care există încă, la nivel epistemologic, între starea trecută, actuală şi cea
viitoare a situaţiei sociolingvistice supusă analizei.
Este oportun să menţionăm şi faptul că studiul politicii şi planificării lingvistice poate fi de
real folos la elucidarea unor chestiuni ce vizează interpretarea corectă şi completă a fenomenelor de
standardizare şi modernizare a limbii, în general, şi a limbii române, în particular, ţinând cont de
dimensiunea ideologică a fenomenelor în cauză (deoarece acestea au fost şi continuă a fi examinate).
Aşadar, modelul de analiză propus în lucrare constituie un reper pentru specialiştii din mai
multe domenii care îşi aleg drept obiect de studiu analiza factorilor ce contribuie la consolidarea
coeziunii sociale sau subiecte care gravitează în jurul acestei axe de coordonate. În acest sens,
prezenta lucrare completează baza metodologică a cercetărilor transdisciplinare din diverse
domenii. Valoarea teoretică şi aplicativă a lucrării constă, de asemenea, în elaborarea unei
paradigme de cercetare şi implementare a politicii şi planificării lingvistice care poate fi extrapolată
asupra altor situaţii sociolingvistice decât cea din Republica Moldova.
Rezultatele obţinute pot fi aplicate la precizarea şi concretizarea unor concepte insuficient sau
eronat interpretate în sociolingvistică, la formularea definiţiilor sau la elaborarea articolelor
lexicografice despre conceptele date, la sensibilizarea populaţiei privind aplicarea unor măsuri de
politică şi planificare lingvistică. Aceste rezultate pot fi valorificate, În egală măsură, la elaborarea
diverselor tipuri de manuale, cursuri universitare, seminare opţionale, precum şi la elaborarea
lucrărilor de licenţă, de masterat şi de doctorat, care iau în dezbatere aspecte legate de politica şi
planificarea lingvistică.
0.6. Suportul teoretic şi metodologic al cercetării
Lucrarea de faţă a fost plăsmuită din aluviuni şi straturi teoretice foarte diverse, politica şi
planificarea lingvistică, la fel ca şi alte domenii, având nevoie de diferite ştiinţe conexe pentru a se
defini mai bine. Caracterul pluridisciplinar al fenomenului cercetat motivează recursul la diverse
teorii şi metode consacrate. De aceea prezenta investigaţie practică treceri frecvente de la lingvistică
la sociologie, de la istorie la etnopsihologie, de la ştiinţele politice la economie şi management
pentru a urmări subiectul în profunzime, din multiple unghiuri de analiză. Am recurs la o grilă de
16
lectură extinsă prin aplicarea transdisciplinarităţii ca mecanism adecvat de înţelegere şi interpretare
a fenomenului pus în discuţie.
Cu alte cuvinte, suportul reflecţiilor noastre cu privire la problematica abordată, precum şi al
analizei materialului faptic, îl constituie, în primul rând, opiniile, reflecţiile şi sugestiile
cercetătorilor în domeniul teoriei limbii (Meillet 1921; Bloomfield 1933; Saussure 1962; Chomsky
1965; Weinreich 1970; Martinet 1970; Hagège 2000), sociolingvisticii (Fishman 1968; Fishman
1971; Labov 1972; Hymes 1974; Fasold 1993; Bylon 2005), economiei limbii (Vaillancourt 1985;
Chaudenson 1989; Grin 1996a; Grin 2002;), planificării limbii (Haugen 1966; Haugen 1968; Tauli
1968; Rubin & Jernudd 1971; Cooper 1989; Haarmann 1990; Kaplan & Baldauf, Jr. 1997),
politicilor educaţionale (Riagáin & Lüdi 2003), teoriei gestionării conflictelor lingvistice (Nynioles
1969; Nelde 1997; ), psihologiei sociale (Lambert 1972; Bourhis, Lepicq & Sachdev 2000), ştiinţelor
politice (Bourdieu 1991; Hobsbawn 1992; Weber 1971; Kymlicka 1995). Investigaţiile întreprinse
de aceşti cercetători nu numai că au facilitat elucidarea unor aspecte controversate, dar, în multe
privinţe, au determinat cursul demersului nostru ştiinţific, catalizând formularea concluziilor de
rigoare.
Corpusul surselor de documentare constituie un ”eşafodaj” preţios, care a conturat, în mare
măsură, înţelegerea complexă a fenomenului cercetat. Dimensiunea documentării este circumscrisă
anvergurii pluri- şi transdisciplinare a subiectului şi ar putea fi considerată reprezentativă, nu însă şi
exhaustivă. Dat fiind gradul quasi-nul de elaborare a temei pe teren românesc, pentru identificarea
celor mai importante lucrări de referinţă, pentru studierea şi evaluarea critică a acestora, au fost
consultate surse fundamentale din bibliotecile statelor care se preocupă îndeaproape de politica şi
planificarea lingvistică, precum Canada, Belgia, Luxembourg, Elveţia.
Drept surse de colectare a datelor documentare secundare au servit rezultatele recensămintelor
(1959, 1970, 1979, 1989, 2004), sondajele episodice de opinie efectuate de Institutul de Politici
Publice (Etnobarometru 2005), Anuarul statistic al Republicii Moldova, documente de arhivă,
precum şi diferite legi şi acte normative care reflectă Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova.
Conştienţi de faptul că exigenţele generale, care determină utilitatea metodelor şi procedeelor
de investigare, depind de complexitatea şi eterogenitatea materialului faptic examinat şi, nu în
ultimul rând, de scopul şi de sarcinile pe care ni le-am propus, cercetarea de faţă ne-a oferit ocazia
să aplicăm un arsenal destul de vast de metode. Astfel, urmare a analizei datelor colectate prin
intermediul chestionarului, pentru a stabili unele dependenţe dintre atitudinile lingvistice ale
populaţiei şi variabilele de vârstă, profesiune, mediu de reşedinţă, nivel de instruire etc., am recurs
la metoda inductivă, întrucât doar analiza faptelor concrete asigură formularea unor ipoteze şi
generalizări inductive. Totodată, s-a recurs şi la demersul deductiv, întrucât măsurarea unui anumit
17
tip de comportament lingvistic al populaţiei poate fi efectuată doar în baza analizei anumitor factori
determinanţi ai comportamentului dat.
Necesitatea delimitării anumitor tendinţe în evoluţia peisajului sociolingvistic al Republicii
Moldova, în modificarea atitudinilor cetăţenilor faţă de limbile vorbite în acest teritoriu, în stabilirea
unei tipologii a politicilor lingvistice din diferite state etc., ne-a determinat să folosim metoda
comparativă, iar pentru determinarea şi descrierea corelaţiilor dintre diferite variabile
sociolingvistice am făcut apel la metoda descriptivă.
Fireşte, de fiecare dată, am pornit de la metoda observatorului participant (observarea
etnografică), deoarece pentru cercetător contează ce, cum şi când observă, ca mai apoi să descrie
materialul faptic ”observat”. Pentru a cunoaşte atitudinile cetăţenilor faţă de problemele cruciale ale
politicii lingvistice din republică, am recurs la metoda anchetei sociolingvistice, iar în procesul de
prelucrare şi analiză a rezultatelor anchetei am utilizat metode şi procedee statistice.
0.7. Aprobarea rezultatelor investigaţiei
Aprobarea rezultatelor cercetării s-a efectuat prin publicarea unei monografii şi a peste 20 de
articole, în care au fost reflectate postulatele ştiinţifice fundamentale ale investigaţiei. Unele aspecte
controversate ale problematicii în cauză au fost aduse în discuţie sub formă de comunicări la
conferinţe şi colocvii internaţionale, care şi-au ţinut lucrările în Republica Moldova (Bălţi 2004,
Chişinău 2005, 2006, 2007, 2008), România (Suceava 2001, Suceava 2007) şi Ucraina (Cernăuţi
2003). Aprobarea rezultatelor cercetării a fost realizată, de asemenea, prin intervenţii şi comunicări
orale la diferite conferinţe şi ateliere de lucru privind politica şi planificarea lingvistică, organizate
de Diviziunea Lingvistică a Consiliului Europei, în Austria (Graz 1997, 1999), Cehia (Praga 2000),
Franţa (Sèvres 2000, Paris 2001), Luxembourg (Echternach 1998), Marea Britanie (Birmingham
2001), Suedia (Lund 2001).
Anumite aspecte ale investigaţiei au fost relatate în cadrul activităţilor autorului ca membru al
Comitetului pentru Învăţământul Superior şi Cercetare al Consiliului Europei, pe parcursul anilor
1998-2002, precum şi în calitate de responsabil naţional pentru organizarea şi desfăşurarea Anului
European al limbilor 2001 de către Consiliul Europei.
Rezultatele cercetării au fost discutate şi aprobate în şedinţa Catedrei de Limbă Română,
Lingvistică Generală şi Romanică a Universităţii de Stat din Moldova, a Seminarelor Ştiinţifice de
Profil la specialitaţile 10.02.01 – Limba romănă din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei şi 10.02.19 – Lingvistică generală (sociolingvistică) din cadrul Universităţii de
Stat din Moldova.
18
PARTEA I
POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ:
FUNDAMENTE TEORETICE
ŞI MODELE DE CERCETARE
19
CAPITOLUL I
PRELIMINARII CONCEPTUALE
ŞI TERMINOLOGICE
1.1. Introducere
Problematica legată de politica şi planificarea lingvistică capătă din ce în ce mai multă
importanţă la începutul acestui mileniu. Pornind de la ideea despre “dubla determinare”, conform
căreia ”...orice societate umană este o societate lingvistică, iar orice activitate lingvistică este o
activitate socială” (Guespin & Marcellesi 1986, p. 9), este de la sine înţeles că problemele ce ţin de
politica şi planificarea lingvistică sunt omniprezente,”...pour englober tous les faits de langage où
l’action de la société revêt la forme politique” (Guespin & Marcellesi 1986, p. 5).
Această afirmaţie este cu atât mai actuală pentru societatea modernă cu cât există numeroase
motive care au readus în centrul atenţiei factorilor de decizie, cercetătorilor, societăţii civile în
ansamblu,
problematica în cauză. Printre ele se numără şi emergenţa noilor state, migraţiunea, plurilingvismul
majorităţii statelor din lume (inclusiv din Europa), problemele legate de minorităţile lingvistice,
mondializarea, funcţionarea instanţelor supranaţionale etc.
Capitolul de faţă are drept scop discutarea unor preliminarii contextuale şi terminologice la
elaborarea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice. Întrucât, pe de o parte, în literatura de
specialitate figurează o multiplicitate de concepte şi termeni, iar, pe de altă parte, nu există
unanimitate printre specialişti în privinţa utilizării lor, vom încerca să efectuăm o taxonomie a
noţiunilor-cheie ale acestei discipline pentru a vărsa mai multă lumină asupra deosebirilor dintre ele.
1.2. Apariţia şi evoluţia conceptelor de politică lingvistică şi planificare
lingvistică
Termenul planificare lingvistică (language planning) a fost introdus în circuitul ştiinţific de
lingvistul american E. Haugen, în 1959, cu ocazia prezentării activităţilor de standardizare
lingvistică în Norvegia. Bazându-se pe lucrarea lui U. Weinreich ”Is a Structural Dialectology
Possible?” (Weinreich [1954] 1968), E. Haugen utilizează termenul language planning pentru a
desemna ”activitatea de pregătire a unei ortografii, a unei gramatici şi a unui dicţionar cu caracter
normativ, servind ca îndreptar pentru exprimarea scrisă şi orală într-o comunitate lingvistică
neomogenă” (Haugen [1959] 1968, p. 674). (Traducerea ne aparţine – G. M.). După cum se vede, în
această accepţiune, planificarea lingvistică reprezintă tentativa deliberată de a influenţa evoluţia unei
limbi.
20
Chiar dacă termenul language planning este relativ recent, el acoperă, în parte, noţiunile de
normă, de bon usage, de limbă standard folosite pe larg în lingvistica tradiţională. Conceptul
şi termenul language planning desemna, la origine, ceea ce U. Weinreich (Weinreich [1954],
1968, p. 314) şi V. Tauli (Tauli 1968, p. 55) numeau standardizare, cu excepţia faptului că aceştia
din urmă au prevăzut în definiţiile lor existenţa unor organisme publice sau private responsabile de
reglementarea lingvistică. Echivalentul său francez planification linguistique se folosea mutatis
mutandis cu acelaşi sens în acea perioadă: el desemna totalitatea măsurilor întreprinse de stat în
vederea standardizării şi utilizării codului lingvistic.
La începutul anilor 70 ai secolului trecut, noţiunea de planificare lingvistică se lărgeşte; ea se
foloseşte din ce în ce mai frecvent pentru a descrie orice intervenţie din exterior asupra limbilor în
vederea reglementării problemelor de natură sociolingvistică (Rubin & Jernudd 1971; Das Gupta &
Jernudd 1975; Fishman 1977a ).
În evoluţia ulterioară a noţiunii de planificare lingvistică se observă două tendinţe, într-un anumit
fel, opuse: pe de o parte, tendinţa de extindere a ariei sale de utilizare (a se confrunta cu sensul iniţial
de
standardizare a codului lingvistic), iar, pe de altă parte, tendinţa de a deveni mai concretă. Astfel, H.
Kloss propune o tipologie a planificării lingvistice în funcţie de aspectul limbii care constituie obiectul
intervenţiei. În acest scop, autorul introduce noţiunile de planificare a corpusului limbii (corpus
planning) şi planificare a statutului limbii (status planning). Planificarea corpusului afectează natura
propriu-zisă a limbii, în timp ce planificarea statusului vizează statutul social al limbii în raport cu
idiomurile în contact (Kloss 1969, p. 81).
Ulterior, E. Haugen (Haugen 1983, p. 275), ţinând cont de diversele aspecte ale procesului de
planificare lingvistică, a modificat conceptul în cauză din perspectiva distincţiei între problemele
legate de forma lingvistică (normarea şi modernizarea limbii) şi cele ce ţin de funcţia socială
(selectarea şi implementarea normei).
La rândul său, J. Rubin (Rubin 1971) a completat modelul propus de E. Haugen, adăugând
dimensiunea de evaluare a politicilor lingvistice, pe când J Neustupný (Neustupný 1970) a atras
atenţia cercetătorilor asupra celor două modalităţi posibile de abordare a problemelor de ordin
lingvistic: abordarea politică (policy approach), care se situează la nivel macrosociolingvistic şi
abordarea culturologică (cultivation approach), care se situează la nivel microsociolingvistic.
Abordarea politică are drept obiectiv selectarea limbii (limbilor) naţionale, standardizarea
normelor ortografice etc., pe când abordarea culturologică îşi propune să cultive norma şi stilul din
punctul de vedere al calităţii acestora, să găsească soluţii pentru adaptarea limbii la nevoile
societăţii în materie de comunicare etc. (Neustupný [1970] 1974, p. 39). Abordarea politică a
problemelor lingvistice este caracteristică, mai ales, ţărilor în curs de dezvoltare, în timp ce
21
abordarea culturologică este proprie societăţilor avansate din punct de vedere tehnologic
(Neustupný 1974 [1970], p. 43-44).
Printre altele, unii cercetători au propus de a integra noţiunea de language planning într-un
cadru mai larg sub denumirea de language treatment (Neustupný [1970] 1974 p. 37); Jernudd 1973,
p. 12). Termenul în cauză înglobează toate acţiunile întreprinse la diferite niveluri în vederea
reglementării ”...problemelor de ordin lingvistic” (Rubin 1973, p. 1; Jernudd, 1973, p. 12). În acest
sens, termenul language planning desemnează ansamblul acţiunilor oficiale întreprinse de un
organism guvernamental în vederea atingerii unor obiective naţionale (Jernudd 1973, p. 11-12).
În anii 80 ai secolului trecut, se observă o tendinţa şi mai nuanţată de a preciza sau de a extinde
conţinutul termenului în cauză. Spre exemplu, B. Weinstein, accentuând importanţa instanţelor
guvernamentale în domeniul problemelor lingvistice, defineşte planificarea lingvistică drept ”un efort
susţinut şi conştient de lungă durată al guvernului în scopul de a modifica funcţiile unei limbi în
cadrul societăţii sau pentru a soluţiona unele probleme de comunicare” (Weinstein 1980, p. 56).
(Traducerea ne aparţine - G. M.).
În plus, cercetătorii insistă tot mai mult asupra faptului că problemele de comunicare,
alias problemele lingvistice (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 196) reprezintă rezultatul
schimbărilor socio-economice sau sociopolitice, dar nu lingvistice (Weinstein 1980, p. 56). Prin
urmare, planificarea lingvistică este din ce în ce mai mult percepută ca ”tentativa de soluţionare a
problemelor sociale, economice şi politice prin intermediul unei intervenţii asupra limbii”
(Weinstein 1980, p. 56). (Traducerea ne aparţine - G. M.)
Mai mult decât atât, unii specialişti consideră că procesul de planificare lingvistică trebuie
examinat prin prisma analizei caracteristicilor structurale ale organismelor responsabile de luarea
deciziilor şi implementarea politicilor de intervenţie asupra limbii (Tollefson 1981, p. 176). Din
acest punct de vedere, J. Tollefson face o distincţie între administraţia centralizată şi cea
descentralizată, întrucât, în opinia autorului, tipul de administraţie influenţează asupra
implementării politicilor lingvistice.
Paralel cu termenul planificare lingvistică, îşi croieşte calea noţiunea de politică lingvistică.
Ea apare aproximativ în aceeaşi perioadă sub denumirea de language policy (Fishman 1970,
p. 108) în sociolingvistica americană, respectiv, politica lingüística în circuitul sociolingvistic din
Spania (Ninyoles 1975), Sprach(en) politik în literatura de specialitate din Germania (Glück 1981)
şi politique linguistique în literatura francofonă (Calvet 1996). În opinia majorităţii specialiştilor,
planificarea lingvistică nu este altceva decât aplicarea în practică a politicii lingvistice (Fishman
1970, p. 108 şi urm.).
22
Odată cu extinderea sensului termenului planificare lingvistică şi introducerea în circuitul
ştiinţific a termenului politică lingvistică apare necesitatea delimitării acestora, dihotomia politică
lingvistică/planificare lingvistică devenind tot mai evidentă. În opinia lui P. Laporte, spre exemplu,
politica lingvistică reprezintă cadrul juridic, pe când planificarea lingvistică include totalitatea
acţiunilor având drept scop precizarea şi atribuirea unui anumit statut unei sau mai multor limbi
(Laporte 1994, p. 97-114). La rândul său, L.-J. Calvet defineşte politica lingvistică drept
”l’intervention sur les langues et sur les relations entre les langues dans le cadre des Etats (…)
mieux, un ensemble de choix conscients concernant les rapports entre langue(s) et vie sociale”
(Calvet 2002, p. 111), pe când planificarea lingvistică nu este altceva decât ”la mise en pratique
concrète d’une politique linguistique, le passage à l’acte, en quelque sorte ”(Ibidem).
O distincţie asemănătoare între politica lingvistică şi planificarea lingvistică se întâlneşte mutatis
mutandis şi în literatura de specialitate anglofonă. Astfel, H. Schiffman operează cu definiţiile acestor
concepte propuse de R. Bugarski, ”The term language policy here refers, briefly, to the policy of a
society in the aria of linguistic communication – that is, the set of positions, principles and decisions
reflecting that community’s relationships to its verbal repertoire and communicative potential.
Language planning is understood as a set of concrete measures taken within language policy to act
on linguistic communication in a community, typically by directing the development of its
languages” (Bugarski 1999 apud Schiffman, 1996, p. 4).
Între timp, paralel cu politica lingvistică şi planificarea lingvistică, apar şi alţi termeni pentru
denumirea aceloraşi fenomene. În sociolingvistica catalană, de exemplu, s-a recurs la termenul
normalizare (normalisacion) pentru a se insista asupra necesităţii revenirii la starea normală de
utilizare a limbii catalane în diverse domenii ale vieţii sociale. Termenul normalizare apare, în special,
când se compară aşa-numitele situaţii de substituire/asimilare lingvistică (Aracil 1982, p. 23-38) şi cele
de diglosie (Ferguson 1959).
În Canada (mai ales în Québec), termenul language planning este tradus iniţial ca
planification linguistique, însă, la insistenţa lui J.-Cl. Corbeil, care a participat activ la redactarea
textului Cartei limbii franceze (1977) şi la elaborarea unui plan de acţiuni în domeniul planificării
lingvistice, termenul planification linguistique este înlocuit cu termenul aménagement
linguistique (amenajare lingvistică) (Corbeil 1977; Corbeil 1980, p. 9). În opinia lingviştilor
canadieni, înlocuirea termenului planification linguistique cu termenul aménagement linguistique
nu este deloc întâmplătoare. În primul rând, după cum consideră aceştia, noţiunea de aménagement
linguistique nu face referinţă doar la intervenţia planificată a statului şi nu doar la intervenţia din
exterior asupra limbii. În al doilea rând, noţiunea dată are menirea să promoveze o viziune mai largă
privind planificarea lingvistică decât viziunea existentă. Conform opiniei lor, orice acţiune de
planificare
23
lingvistică se înscrie în cadrul concurenţei forţelor sociale care modifică obiectivele membrilor unei
comunităţi şi condiţionează, în cele din urmă, reuşita intervenţiei sociolingvistice (Loubier 2004).
Avantajul acestei concepţii constă în conştientizarea şi promovarea ideii că planificarea lingvistică
nu se reduce doar la intervenţia sociolingvistică conştientă şi voluntară a anumitor actori sociali, dar că
ea include şi componenta sociolingvistică de autoreglare, care rezultă din practica socială
(instituţională
şi individuală). În această ordine de idei, C. Loubier propune următoarea definiţie a noţiunii de
amenajare lingvistică: “l’aménagement linguistique… peut couvrir l’ensemble de ces composantes:
organisation des situations sociolinguistiques qui résulte de l’autorégulation et de la régulation externe
de l’usage des langues au sein d’un espace social donné” (Loubier 2004, p . 4).
Deşi concepţia lingviştilor din Québec este tentantă, ea creează confuzie în terminologia
sociolingvistică. Astfel, dacă, iniţial, termenii planificare lingvistică şi amenajare lingvistică se
utilizau ca sinonime, începând cu anii 70, termenul amenajare lingvistică a cunoscut o extensiune de
sens atât de importantă, încât a început să acopere întreg domeniul de acţiuni asupra limbilor. În pofida
conotaţiei sale reformiste2, conceptul de amenajare lingvistică nu s-a încetăţenit în circuitul ştiinţific
internaţional din cauza ambiguităţii sale lexicale: pe de o parte, el a tins să devină sinonimul
conceptului
de politică lingvistică, pe de altă parte, a tins uneori ”... à prendre un sens plus restreint en se focalisant
en particulier sur l’équipement terminologique de la langue...” (Chaudenson 1989, p. 24).
Pentru a ieşi din acest impas, s-ar putea recurge la următoarea soluţie: propunem să se păstreze
termenul amenajare lingvistică, atribuindu-i-se un sens mai îngust decât sensul lui iniţial (acel de
sinonim al termenului planificare lingvistică). În accepţiunea sa nouă, el ar putea fi utilizat pentru a
desemna orice intervenţie asupra corpusului limbii în sensul conferit acestuia din urmă de H. Kloss,
precum standardizare, normalizare, îmbogăţire lexicală, elaborare a terminologiei etc. (Kloss 1969).
Menţionăm, în fine, că unii sociolingvişti francezi (mai ales de la Universitatea din Rouen)
utilizează în locul termenilor amenajare lingvistică, planificare lingvistică şi chiar politică
lingvistică termenul generic glotopolitică, care înglobează orice intervenţie asupra limbii din
exterior (a se vedea Winther 1985). În opinia lui F. Laroussi, spre exemplu, ”La glottopolitique
s’occupe de phénomènes micro et macro-langagiers: elle va des actes minuscules (prétendre parler
la vraie langue, détenir la norme, réprimer verbalement l’usage d’une langue minorée...) jusqu’aux
interventions du pouvoir politique sur la langue (planification, aménagement et politique
linguistique” (Laroussi 1996, p. 229).
2 După cum menţionează R. Chaudenson, “Le mot aménagement a une évidente connotation
réformiste. Toutefois, dans
mon esprit, cet aménagement ne pouvait que s’inscrire dans une politique que je définissais par
ailleurs. C’est pourquoi
il ne me paraît pas raisonnable, comme le souhaiteraient certains, de voir le mot aménagement
linguistique recouvrir
tout le champ des actions sur les langues et les situations, de leur définition à leur réalisation, tout
simplement parce
qu’on a peur d’user de termes comme politique ou planification (Chaudenson 1996, p. 116).
24
1.3. Politică şi planificare lingvistică: o interpătrundere complexă
După cum reiese din cele relatate supra, în literatura de specialitate, nu există unanimitate în
privinţa utilizării noţiunilor şi termenilor politică lingvistică şi planificare lingvistică (a se vedea
şi Moldovanu 2004). Fără a insista o dată în plus asupra dificultăţilor generate de confuzia celor doi
termeni, vom constata doar că cercetările teoretice în domeniul politicii şi planificării lingvistice
n-au atins încă gradul de dezvoltare necesar, care ar permite delimitarea exactă a acestor noţiuni,
opiniile specialiştilor fiind împărţite în această privinţă. În timp ce unii consideră că planificarea
lingvistică înglobează politica lingvistică (Fettes 1997), alţii sunt de părere diametral opusă,
considerând că politica lingvistică subsumează planificarea lingvistică (Ricento 2000, p. 209;
Schiffman 1996, p. 4). În timp ce unii sunt de opinie că planificarea lingvistică este primară, iar
politica lingvistică este secundară (Cooper 1989; Jernudd & Rubin 1971; Tollefson 1991), alţii au o
părere contrară (Fettes 1997, p. 14).
Într-adevăr, noţiunile de politică lingvistică şi planificare lingvistică se utilizau, până la sfârşitul
anilor 80, izolat, rareori, în tandem. Abia în anii 90 ai secolului trecut au început să apară tot mai multe
publicaţii, în care politica şi planificarea lingvistică sunt concepute ca un domeniu unitar, făcându-se
referinţă la relaţia de complementaritate dintre ele (Grabe 1994; Ricento 2000; Wright 2004;
Hornberger 2005). Politica şi planificarea lingvistică se folosesc de acum înainte ca noţiune unitară nu
numai în contextul social (Ager 2001), dar şi în contextul educaţional (Hornberger & Ricento 1996).
Conceptul unitar de politică şi planificare lingvistică este util în activitatea practică nu numai
pentru a sublinia legătura indisolubilă dintre noţiunile în cauză, precum şi importanţa fiecăreia
dintre ele luate aparte, dar şi pe motiv că este extrem de dificil a descrie cu precizie natura relaţiei
dintre ele (a se vedea şi Hornberger 2005, p. 25).
M. Fettes, spre exemplu, descrie această relaţie în felul următor: ”Language planning […]
must be linked to the critical evaluation of language policy: the former providing standards of
rationality and effectiveness, the latter testing these ideas against actual practice in order to promote
the development of better… language planning models. Such a field would be better described as
language policy and planning” (Fettes 1997, p. 14). Un singur lucru este cert: în activitatea practică,
politica şi planificarea lingvistică se întrepătrund într-atât, încât se prezintă ca un întreg.
Avantajul conceptului unitar de politică şi planificare lingvistică constă în faptul că el oferă o
viziune întregită asupra acestui domeniu complex legat de dinamica funcţionării limbilor în
societate. De altfel, titlul lucrării noastre este sugestiv în acest sens. Cu toate acestea, cel puţin în
scopuri didactice şi metodologice, o distincţie între conceptele şi termenii în cauză poate fi utilă
pentru a contura un cadru teoretic şi metodologic al elaborării şi implementării acţiunilor legate de
25
problemele lingvistice. În acest sens, nu putem să nu invocăm o remarcă coşeriană ce se referă la
distincţia dintre a distinge şi a separa: ”faptul că unele obiecte nu se pot separa nu înseamnă că nu
putem distinge noţiunile, conceptele” (Coşeriu 1996, p. 29). O atare clarificare terminologică, chiar
dacă nu soluţionează problema fundamentală de luare a deciziilor în materie de funcţionare şi
promovare a limbii (limbilor), ar putea fi de real folos atât pentru factorii de decizie, cât şi pentru
specialişti, precum şi pentru alte persoane care se interesează de problematica în cauză.
Din punctul de vedere al existenţei unei concomitenţe între apariţia fenomenului în cauză şi
denumirea lui, politica şi planificarea lingvistică pare a fi o activitate relativ recentă. Să fie, oare,
adevărat acest lucru? Putem, oare, conchide, bazându-ne pe criteriul de mai sus, că, în ultimii 40 de
ani, am asistat la emergenţa unei noi preocupări sociale, precum şi a unei noi ramuri a lingvisticii
aplicate? Lucrurile sunt, în esenţă, mai complicate decât par a fi la prima vedere. La drept vorbind,
dacă considerăm că gestionarea multilingvismului este unul din domeniile de bază ale politicii şi
planificării lingvistice, devine clar că aceasta din urmă este la fel de veche ca multilingvismul şi că
mitul despre Turnul Babel este o confirmare a acestui fapt.
Pe bună dreptate, istoria umanităţii ne furnizează nenumărate exemple de intervenţie umană
asupra limbilor cu mult înainte ca aceste intervenţii să fie plasate sub egida politicii sau planificării
lingvistice. Pentru ilustrare, ne vom referi la decizia lui Carol al V-lea cu privire la castilianizarea
(hispanizarea) indienilor din America de Sud, decizie care datează de la 1550 şi care se înscrie perfect
de bine în ceea ce a fost numit cu patru secole mai târziu politică lingvistică şi planificare
lingvistică. Efectiv, hispanizarea acestor popoare permite să se întrevadă o anumită ierarhie a etapelor
ce caracterizează orice intervenţie de acest gen asupra limbilor, şi anume: (1) etapa de reflecţie asupra
unei probleme legate de limbă (limbi), de analiză a unei situaţii lingvistice concrete (în cazul dat,
această reflecţie s-a limitat la o singură întrebare: este oare posibil de a preda catehismul în limbile
indigene?); (2) etapa de luare a deciziei (în acest caz, este vorba de adoptarea deciziei de utilizare a
limbii spaniole pentru convertirea indienilor la creştinism); (3) în fine, etapa de implementare a
deciziei (care implică predarea limbii spaniole înainte de predarea religiei).
Ordonarea logică a etapelor de implementare a intervenţiei din exterior asupra limbilor în
contact din spaţiul dat permite să se întrevadă o distincţie între noţiunile de politică lingvistică şi
planificare lingvistică: putem afirma că decizia luată de Carol al V-lea constituie un act de politică
lingvistică, iar aplicarea în practică a acestei opţiuni în America de Sud este o acţiune care face
parte din domeniul planificării lingvistice.
Prin urmare, politica lingvistică poate fi definită ca un sistem de măsuri conştiente şi integral
dirijate, exercitate în cadrul unor situaţii lingvistice concrete, asupra domeniului funcţional al limbii
(limbilor), alias asupra relaţiei între limbă (limbi) şi viaţa socială. Iniţiată de către stat, o anumită
26
clasă socială sau de un partid politic, politica lingvistică este dependentă de sistemul sociopolitic,
face parte din politica generală a statului şi, evident, corespunde scopurilor acesteia. Cât priveşte
planificarea lingvistică, ea reprezintă totalitatea acţiunilor şi mijloacelor necesare pentru aplicarea în
practică a politicii lingvistice.
Politica lingvistică este considerată drept parte componentă a dezvoltării naţionale
(economice, sociale, culturale) şi, uneori, un factor de care depinde însăşi existenţa naţională
(Ferguson 1962, p. 23-27; Kelman 1971, p. 21 şi urm.). După cum afirmă H. Kelman, ”...în timp ce
dezvoltarea limbii naţionale poate contribui într-o măsură considerabilă la crearea şi consolidarea
identităţii naţionale, utilizarea deliberată a limbii în scopurile identităţii naţionale poate avea – cel
puţin în statele multietnice – mai degrabă un efect de dezbinare decât de unificare” (Kelman 1971,
p. 21). (Traducerea ne aparţine - G. M.). În această ordine de idei, sunt cunoscute, din zbuciumata
istorie a românilor transilvăneni, tentativele Şcolii Ardelene şi ale urmaşilor ei de a soluţiona
problema lingvistică: aceste încercări deveniseră parte integrantă a problemei existenţei naţionale a
românilor, ameninţaţi cu deznaţionalizarea în Imperiul Habsburgic. Situaţii similare se întâlnesc
actualmente într-o serie de state independente, inclusiv în Republica Moldova, unde încă se mai pune
problema alegerii şi promovării unei limbi oficiale autohtone care să înlocuiască limba imperială.
Politica lingvistică se exercită, de regulă, în interiorul unui stat, dar ea poate transcende
frontierele acestuia. De asemenea, nu este exclusă posibilitatea ca politica lingvistică să se limiteze
la o comunitate lingvistică restrânsă, care convieţuieşte pe teritoriul unui stat alături de alte
comunităţi. Drept exemplu de politică lingvistică care depăşeşte frontierele unui stat poate servi
politica promovată de diaspora esperantiştilor, care prin definiţie nu este limitată de anumite
frontiere. Astfel, promotorii limbii esperanto se întrunesc în cadrul unor congrese internaţionale,
unde se adoptă diverse decizii cu privire la studierea şi promovarea acestei limbi.
În situaţia în care politica lingvistică acoperă doar un segment al conaţionalilor unui stat, ea se
identifică cu platforma sau revendicările minorităţilor lingvistice în materie de limbă, cum ar fi
minoritatea
lingvistică bretonă în Franţa, minoritatea lingvistică tibetană în China sau minoritatea lingvistică
găgăuză
în Republica Moldova. Pentru ca revendicările minorităţilor lingvistice să fie aplicate în practică, este
nevoie, de cele mai multe ori, de intervenţia statului (şi aici alunecăm treptat de pe terenul politicii
lingvistice pe acel al planificării lingvistice): atât bretonii, cât şi găgăuzii, de exemplu, nu dispun de
mijloacele necesare şi suficiente pentru a transpune în practică revendicările lor lingvistice.
După cum se vede, dacă noţiunea de planificare lingvistică implică neapărat noţiunea de
politică lingvistică, relaţia inversă nu este obligatorie. Istoria ne furnizează numeroase exemple de
opţiuni politice în materie de limbă (politică lingvistică) care n-au fost transpuse în practică fie
pentru că implementarea lor imediată este imposibilă, fie pentru că autorităţile statale nu binevoiesc
27
sau nu sunt în măsură să o facă (planificare lingvistică). Drept exemplu de politică lingvistică
neimplementată pe întreg teritoriul ţării pot servi chiar opţiunile politice ale statului moldovean cu
privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină (1989), cu privire la statutul limbii oficiale
(1989), cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (1989) care nu se
aplică în Transnistria. Nici Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova cu privire la pretinsul
bilingvism moldo-rus nu are mari şanse de implementare în această regiune.
Revenind la aspectul conceptual al politicii lingvistice, este de menţionat faptul că nu orice
opţiune neimplementată trebuie neapărat considerată ca fiind lipsită de interes. În această ordine de
idei, specialiştii operează o distincţie între funcţia practică şi funcţia simbolică a politicii lingvistice
(Calvet 1987, p. 156). Astfel, decizia unui stat în zorii independenţei de a atribui limbii populaţiei
autohtone statutul de limbă naţională va avea un caracter practic în măsura în care ea va fi urmată
de acţiuni concrete de planificare lingvistică, precum introducerea acestei limbi în sistemul de
învăţământ, în administraţia publică, în jurisprudenţă etc., până când limba autohtonă va înlocui
limba imperială. Însă aceeaşi opţiune va avea un caracter simbolic în situaţia în care ea nu va fi
însoţită, din diverse motive, de măsuri adecvate de planificare lingvistică.
Drept exemplu de politică lingvistică având un caracter simbolic poate servi decizia Partidului
Naţionalist Indonezian din 1928 de a atribui, în toiul ocupaţiei olandeze, statutul de limbă naţională
limbii maleze. Deşi, în acele condiţii, decizia în cauză nu avea nicio şansă de implementare, ea a
avut o importanţă simbolică: prin afirmarea existenţei unei limbi naţionale se afirma, de fapt,
existenţa unei naţiuni. Această opţiune de politică lingvistică a putut fi transpusă în practică doar cu
20 de ani mai târziu, odată cu dobândirea independenţei statale de Indonezia.
Aşadar, deşi este greu să se traseze o linie de demarcaţie netă între noţiunile de politică
lingvistică şi planificare lingvistică, ele pot fi totuşi examinate în mod izolat în scopuri
teoreticometodologice.
Politica lingvistică constă în luarea deciziilor majore în vederea orientării şi
reglementării utilizării în comunicarea pe teritoriul unui stat (nivel naţional) sau în comunicarea
între diferite state (nivel supranaţional) a uneia sau a mai multor limbi. În alţi termeni, politica
lingvistică reprezintă ansamblul opţiunilor naţionale în domeniul limbii (limbilor) şi culturii
(culturilor) la nivel naţional şi internaţional. Ea este formulată sub formă de obiective generale pe
termen lung (educaţie, pregătirea cadrelor, angajarea în câmpul muncii, statutul şi funcţionarea
limbii (limbilor) etc.) şi se bazează pe o analiză cât se poate de exactă şi completă a situaţiei iniţiale.
Această definiţie corespunde, bineînţeles, noţiunii de politică lingvistică oficială, activitate
umană deliberată şi organizată, care se naşte din nevoia de a găsi o soluţie la o problemă legată de
limbă (limbi) într-o comunitate lingvistică. Însă politica lingvistică poate fi complet neoficială şi
ad-hoc, prezentând produsul activităţii unor întreprinderi, organizaţii, asociaţii sau chiar a unor
28
persoane particulare. La rândul său, planificarea lingvistică constă în determinarea cu precizie a
modalităţilor şi termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în funcţie de
realităţile concrete, de resursele economice şi de resursele umane disponibile.
1.4. Aspectul sociopolitic al politicii şi planificării lingvistice
În condiţiile actuale de dezvoltare a societăţii umane, planificarea lingvistică constituie o
caracteristică esenţială a existenţei umane. Planificarea lingvistică la nivel macro nu este altceva decât
un aspect al planificării resurselor naţionale. Într-adevăr, planificarea acestor resurse se împarte în
două mari categorii: pe de o parte, (1) planificarea utilizării eficiente a resurselor naturale (resurse
minerale, apă, păduri, mediu ambiant etc.), pe de altă parte, (2) dezvoltarea resurselor umane. Deşi
aceste două tipuri de activităţi nu diferă prea mult din punct de vedere al obiectului planificării, ele se
deosebesc în mod radical în ceea ce priveşte timpul planificării şi rezultatele scontate.
Admitem că guvernul unui stat este implicat în planificarea dezvoltării resurselor naturale,
spre exemplu, a resurselor de apă. În acest scop, guvernul în cauză ar putea decide să construiască
un baraj. De obicei, planificarea şi construirea unui atare baraj nu durează o perioadă de timp prea
îndelungată. Deseori, proiectele de acest gen se realizează pe durata unei singure guvernări, iar
rezultatele sunt palpabile şi măsurabile imediat: irigaţie, curent electric, aprovizionare cu apă etc.
Oricine poate să observe şi să profite de diversele beneficii ale proiectului dat: turiştii, consumatorii
de apă şi energie electrică, pescarii, politicienii, specialiştii în tehnica fotografică etc.
Lucrurile se prezintă cu totul altfel în cazul planificării resurselor umane. Diferenţa esenţială
dintre planificarea resurselor naturale şi planificarea resurselor umane constă în faptul că rezultatele
scontate ale planificării resurselor umane nu se resimt imediat în comportamentul membrilor
societăţii. De regulă, ciclul de implementare a unui proiect de planificare a resurselor umane
cuprinde mai multe generaţii, depăşind cu mult perioada unei singure guvernări.
În plus, la finele proiectului, este destul de greu să se aprecieze rezultatele acestuia, întrucât
ele nu sunt vizibile şi, prin urmare, nu există modalităţi de măsurare a beneficiilor care derivă din
proiectul în cauză. Mai mult decât atât, exerciţiul de apreciere a rezultatelor este cu atât mai dificil
cu cât este mai greu de presupus cum ar fi evoluat lucrurile în lipsa oricărei planificări sau dacă un
alt plan ar fi fost implementat. O altă dificultate este legată de evaluarea costurilor de implementare
a unei acţiuni concrete de planificare a resurselor umane.
Întrucât planificarea resurselor naturale, în general, şi planificarea resurselor umane, în
particular, depăşesc cadrul cercetării de faţă, ne vom referi în continuare doar la contextul
planificării lingvistice ca parte componentă a planificării resurselor umane. Logica planificării
lingvistice este dictată de recunoaşterea limbii ” ca resursă societală” (Jernudd & Das Gupta 1971,
29
p.196), a cărei importanţă este determinată de ”...communicational and identic values attached by
the community to one or more languages” (Ibidem). Prin urmare, la baza planificării lingvistice se
află implicit ideea despre posibilitatea operării de către societate a schimbărilor dorite în evoluţia
limbii ca resursă societală.
Desigur, realizarea acestui obiectiv implică întreprinderea unor acţiuni comune din partea
autorităţilor politice, educaţionale, economice şi lingvistice (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 197).
Într-adevăr, dacă oamenii de ştiinţă au ajuns să înţeleagă cauzele şi tendinţele evoluţiei naturale a
limbilor, este firesc să se descopere modalităţile de gestionare a schimbării lingvistice în societate
cu scopul de a opera o schimbare planificată, orientată spre atingerea unui obiectiv concret. Din
această perspectivă, E. Haugen defineşte planificarea lingvistică ca ”...evaluarea schimbării operate
în limbă” (Haugen 1972, p. 161). Cu alte cuvinte, planificarea lingvistică are drept obiectiv
efectuarea unei ”schimbări deliberate în limbă” (Rubin & Jernudd 1971, p. XVI).
Ţinând cont de faptul că implementarea politicii lingvistice antrenează anumite costuri şi că
alocarea fondurilor destinate pentru atingerea acestui obiectiv are loc în contextul concurenţei
dintre cererile de finanţare parvenite din alte domenii, este important şi necesar ca factorii de
decizie să examineze politica lingvistică, planificarea lingvistică şi actorii planificării lingvistice
ca un întreg într-un context sociopolitic mai larg, şi anume în cadrul schemei generale de
planificare a resurselor naţionale (a se vedea figura 1.1).
1.5. Actorii politicii şi planificării lingvistice
Cât priveşte actorii implicaţi în politica şi planificarea lingvistică, o dată în plus, nu există
unanimitate printre specialişti. Unii cercetători au o atitudine prea restrictivă în această privinţă,
considerând că planificarea lingvistică este, în exclusivitate, domeniul de competenţa al instanţelor
guvernamentale şi al instituţiilor oficiale cu funcţii delegate (Jernudd & Das Gupta 1971, p. 211;
Rubin & Jernudd 1971, p. XIV; Weinstein 1980, p. 55; Hailemariam et al. 1999, p. 490; Nahir
1984, p. 294 ). Alţii (Cooper 1989; Calvet 2002, p. 111 şi urm.; Spolsky 2004, p. 1-4) oferă o
perspectivă de analiză mai largă. În opinia lui R. Cooper, ”Language planning is sometimes the
product of individuals working largely outside the framework of formal organizations; language
planning is sometimes the product of formal institutions – publishing houses, churches, schools,
professional associations, and the like; language planning is sometimes the product of governements;
and language planning is sometimes the product of all three at once” (Cooper 1989, p. 88).
Fără a nega rolul major al instituţiilor statale în planificarea lingvistică, este important să
menţionăm că, spre deosebire de planificarea resurselor naturale, ”Language planning decisions
have, by and large, mostly been made by individuals” (Cobarrubias 1983, p. 58). Astfel, activitatea
30
Figura 1.1 Contextul şi actorii politicii şi planificării lingvistice
31
Academiilor Naţionale din statele europene orientată spre ”eliminarea impurităţilor din
limbă”(Cobarrubias 1983, p. 59) constituie o dovadă în acest sens, întrucât deciziile acestor instituţii
cu privire la normarea limbii erau precedate de o analiză profundă a funcţionării acesteia de
specialişti în domeniul lingvisticii. De altfel, distincţia lui H. Kloss între corpus planning şi status
planning pare să confirme acest punct de vedere. În opinia autorului, planificarea corpusului
”cannot be done without the help of some specialists, chiefly linguists and writers, who are called
upon to form an Academy, Commission or some other official or semi-official body” (Kloss 1969,
p. 81). Cât priveşte planificarea statusului, ”this is done by statesmen ... mostly with some legal but
very little sociolinguistic background” (Ibidem).
Această viziune asupra actorilor implicaţi în politica şi planificarea lingvistică are o istorie
mai veche. Astfel, este bine cunoscut faptul că Antonio de Nebrija, autorul primei gramatici a limbii
spaniole, a dedicat opera sa intitulată Gramatica de la Lengua Castellana (1492) reginei Isabella.
Cu ocazia finalizării lucrării, Antonio de Nebrija s-a înfăţişat la Curte, oferindu-i reginei opera sa.
Confuză, regina a întrebat care este rostul acestei cărţi, la care arhiepiscopul de Avila i-a răspuns cu
promptitudine: ”Majestate, limba este un instrument perfect al Imperiului”. Întâmplarea dată
ilustrează cât se poate de bine opinia lui H. Kloss referitoare la cele două tipuri de actori ai politicii
şi planificării lingvistice: cei care, precum Nebrija, sunt implicaţi în planificarea corpusului limbii şi
cei care, la fel ca şi arhiepiscopul de Avila, au competenţa să decidă asupra statusului limbii.
Pornind de la această viziune dihotomică cu privire la actorii implicaţi în politica şi planificarea
lingvistică, aceştia din urmă ar putea fi clasificaţi în cinci categorii esenţiale în funcţie de importanţa şi
nivelul deciziilor lor: (1) instituţii statale; (2) instituţii educaţionale; (3) organizaţii
quasi-guvernamentale; (4) organizaţii neguvernamentale şi (5) alte organisme, grupuri de persoane sau
persoane individuale, implicate în politica şi planificarea lingvistică în mod accidental sau în mod
special (figura1.1).
Întrucât activitatea organizaţiilor neguvernamentale în materie de politică şi planificare
lingvistică este mai puţin pertinentă pentru studiul de faţă, vom prezenta în cele ce urmează o
descriere succintă a celor patru categorii de actori menţionate supra, insistând cu precădere asupra
rolului lingviştilor, care, în pofida importanţei sale, este adesea ignorat de factorii de decizie.
1.5.1. Instituţiile statale
Deşi, după cum a fost relatat mai sus, în procesul de elaborare a politicii şi planificării
lingvistice pot fi antrenaţi specialişti în lingvistica aplicată cu scopul de a efectua unele investigaţii
preliminare referitoare la domeniile de funcţionare a limbii şi la structura acesteia (Kloss 1969;
Clyne 1997a), adoptarea deciziilor în materie de politică lingvistică ţine de competenţa oamenilor
32
politici. Opinia lingviştilor în această privinţă este rar solicitată, deoarece, conform constatărilor
multor specialişti, ”...the underlying motivation of language policy is almost invariably political
rather than linguistic” (Kaplan & Baldauf 2003b, p. 21). În alţi termeni, ”...language policy
constitutes a decision-making process that is political in nature...”(Hailemarian et al.1999, p. 490).
Drept consecinţă, diferite categorii de specialişti în lingvistica aplicată, fiind implicaţi în
planificarea lingvistică, servesc, de regulă, ca instrument de manipulare în mâinile actorilor politici.
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, instituţiile statale din numeroase ţări sunt
din ce în ce mai mult implicate, în mod intenţionat sau involuntar, în activitatea de planificare
lingvistică. Planificarea lingvistică de către autorităţile statale pe scară naţională este prezumată a fi de
cea mai mare amploare, întrucât parlamentele şi guvernele sunt abilitate să legifereze şi să creeze
structurile respective pentru implementarea deciziilor adoptate la nivelul întregii ţări.
Astfel, în zorii independenţei, guvernele din majoritatea noilor formaţiuni statale din Africa
Centrală şi Africa de Sud au fost direct implicate în activitatea legată de politica şi planificarea
lingvistică (Akinnaso 1989; Bokamba 1991; Breton 1991; Djité 1991; Mazrui 1996). După
eliberarea de sub jugul colonial, statele în cauză au moştenit o situaţie lingvistică extrem de
eterogenă, populaţia având un nivel de instruire foarte scăzut, iar limba de comunicare cu
funcţionarii din administraţia publică centrală şi locală fiind limba colonială.
În aceste circumstanţe, guvernele vizate au fost nevoite să selecteze limba (limbile) care urma
(urmau) să servească drept element unificator al naţiunii, care putea (puteau) consolida mitul despre
identitatea istorică a naţiunii date şi care era (erau) vorbite de un segment semnificativ al populaţiei,
astfel încât să fie acceptată (acceptate) de restul populaţiei din noile state suverane. După selectarea
limbii (limbilor) naţionale, a apărut necesitatea standardizării acesteia (acestora), elaborării unei
(unor) gramatici şi a unui (unor) dicţionar (dicţionare) cu caracter normativ servind ca îndreptar
pentru exprimarea scrisă (subl. n. - G. M.) şi orală într-o comunitate lingvistică neomogenă.
În pofida poziţiei obişnuite a lingviştilor, aşa cum a fost ea exprimată în cunoscuta afirmaţie a
lui L. Bloomfield, conform căruia scrisul este ”numai un mijloc de înregistrare a limbii prin semne
vizibile” (Bloomfield 1933, p. 21), insistăm aici asupra inversării relaţiei vorbire/scriere, stipulând
caracterul primar al scrierii faţă de vorbire din următoarele motive: forma puternic depreciativă a
acestei afirmaţii poate fi înţeleasă în lumina scopului didactic urmărit de L. Bloomfield. Într-adevăr,
nimeni nu poate nega importanţa majoră, pentru lingvistică, a înţelegerii faptului că scrisul este, din
punct de vedere istoric, ulterior vorbirii.
Cu toate acestea, în studiul planificării lingvistice, relaţia în cauză este inversată. Raţiunea
inversării este dată de funcţia scrisului ca mijloc de comunicare între vorbitori separaţi în timp şi
spaţiu. Permanenţa şi importanţa sa pentru comunitate permit şi necesită un tratament diferit de
33
acela acordat vorbirii naturale. În loc să rămână o simplă înregistrare, scrisul ajunge să reprezinte
un cod de sine stătător, care poate influenţa vorbirea comunităţii.
Astfel, planificarea lingvistică consideră ca primar ceea ce lingvistul priveşte ca secundar şi
atribuie valoare unui lucru pe care lingvistul îl consideră drept o umbră a realităţii lingvistice. De
aceea, elaborarea şi difuzarea pe scară naţională a gramaticilor şi dicţionarelor normative cu
implicarea largă a lingviştilor, savanţilor, a sistemului educaţional în ansamblu a constituit unul din
obiectivele de bază a factorilor de decizie în materie de politică şi planificare lingvistică în noile
state independente din Africa Centrală şi Africa de Sud.
Acţiuni similare de politică şi planificare lingvistică au fost întreprinse de guvernele unui şir
întreg de state din diferite regiuni ale globului pământesc, precum Canada (Martel 2002; Mackey
1983b; Rocher 2002), Australia (Baldauf & Eggington 1989; Eggington 1994), Turcia (Gallagher
1971;
Akin & Akinci 2003), China (Barnes 1983), Irlanda (Ahlqvist 1993), Indonezia (Alisjahbana 1984),
Belgia (Domenichelli 1999), Noua Zeelandă (Benton 1996), Danemarca (Herslund 2001), Singapore
(Xu Daming & Li Wei 2003), Croaţia (MacDonald 2001), Bosnia–Herzegovina ( Andjeleç 2001) etc.
Chiar şi statele occidentale, formate după principiul iacobin ”un stat - o naţiune”, care s-au
străduit să diminueze, să eclipseze sau să elimine, prin politica lor, diversitatea lingvistică (Martel
1999, p. 40; Tosco 2004, p. 171-173), au fost obligate să se implice, alături de fostele colonii, în
acţiuni de politică şi planificare lingvistică pentru a proteja şi promova limbile minoritare pe cale de
dispariţie, precum sami şi finlandeza tornedaliană în Suedia (Winsa 2006), bretona, alsaciana,
occitana, provensala în Franţa (Calvet 1996), catalana (Reniu 1993), basca (Miren 2005; Eguski
2006), galiţiana (del Valle 2000) în Spania, limbile amerindiene din Canada şi America de Nord
(Leclerc 2006b), limbile aborigenilor din America Latină, cum ar fi limba quechua în Peru, Bolivia
şi Ecuador (von Gleich 1994; Cerrón-Palomino 1989) etc.
Spre sfârşitul secolului trecut, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice şi emergenţa noilor
state independente, organele puterii de vârf din formaţiunile statale nou-create, inclusiv din
Republica Moldova, au fost, de asemenea, antrenate în acţiuni de politică şi planificare lingvistică
(Smith et al. 1998; Wright 2000; Ciscel 2002; Moldovanu 2006).
În procesul de elaborare şi implementare a politicilor lingvistice naţionale, tinerele state, ieşite
din componenţa fostului imperiu, s-au ciocnit de o problemă fundamentală, acea de reglementare a
funcţionării echitabile a limbii naţionale şi a limbii ruse, dat fiind faptul că majoritatea
reprezentanţilor etniilor minoritare din fostele republici sovietice sunt ruşi sau vorbitori de limbă
rusă. Deşi guvernele acestor state au depus eforturi mai mult sau mai puţin susţinute pentru a ieşi
din acest impas, după aproape douăzeci de ani de independenţă, niciunul din noile state ex-sovietice
nu poate fi mândru de succesele obţinute în acest sens. Dificultatea soluţionării dinamice şi echitabile
34
a problemei în cauză rezidă în faptul că această ”minoritate imperială” (Dieckoff 2000, p. 212), alias
”...ce lourd héritage du passé russe” (Atnachev 2001, p. 153) se opune procesului de integrare în noile
state suverane, refuzând cu înverşunare să studieze limba naţiunii titulare.
Or, întrucât satele postsovietice ”...doivent rejeter ou intégrer cet héritage russe du passé
constitué par la langue, la culture, les pratiques et les quelques vingt-cinq millions d’hommes et de
femmes vivant sur leurs territoires” (Atnachev 2001, p.153) şi deoarece integrarea minorităţilor
rusofone necesită nu doar atenuarea logicii etnice din partea statului, dar şi manifestarea voinţei de
integrare din partea minorităţilor, prin însuşirea limbii naţionale, refuzul ostentatoriu din partea
reprezentanţilor ”diasporei ruse” de a studia limba oficială a ţării de reşedinţă contribuie la
perenizarea situaţiei de animozitate sociopolitică şi lingvistică, ameninţând însăşi suveranitatea unor
state3.
1.5.2. Instituţiile educaţionale
Problemele legate de politica şi planificarea lingvistică constituie un domeniu inconturnabil în
orice sistem educaţional. De aceea, factorilor de decizie din Ministerul Educaţiei le incumbă
responsabilitatea să adopte o serie de decizii în materie de politică şi planificare lingvistică care pot
fi rezumate în felul următor:
• stabilirea priorităţilor şi determinarea limbilor care urmează a fi introduse în programele
şcolare cu precizarea statutului acestora. Ţinând cont de faptul că planul de învăţământ
nu poate fi supradimensionat, este necesar să se precizeze volumul orar, durata de
predare/învăţare a fiecărei limbi cu stipularea finalităţilor şi competenţelor care urmează
a fi dezvoltate, având în vedere nevoile concrete ale societăţii;
• determinarea ofertei de cadre didactice în funcţie de oferta de limbi prevăzută în planul
de învăţământ. Aceasta presupune, în primul rând, elaborarea unei politici de pregătire a
cadrelor pentru predarea adecvată a limbilor respective la toate nivelurile sistemului de
învăţământ, elaborarea unei politici de repartizare, de perfecţionare a nivelului
profesional şi de remunerare echitabilă a profesorilor;
3 Astfel, sub pretextul protejării drepturilor compatrioţilor săi din republicile ex-sovietice, pretext erijat
în rangul de
obiectiv explicit al politicii sale externe, Rusia susţine orice mişcare secesionistă din noile state
independente, inclusiv
cele orientate spre zdruncinarea integrităţii statale a acestora. Drept exemplu poate servi chiar mişcarea
secesionistă din
regiunea de Est a Republicii Moldova susţinută tacit de Moscova cu participarea activă a Armatei a 14-
a. Această
mişcare separatistă a condus la autoproclamarea Transnistriei, republică bolşevică fantomă, unde sunt
violate, în mod
flagrant, drepturile moldovenilor, inclusiv dreptul la utilizarea limbii materne (a se vedea şi Grecu,
Ţurcanu 2005, p. 26-
42). În opinia noastră, acesta este un exemplu elocvent de tentativă neo-imperială de a redefini
identitatea Rusiei
moderne prin aşa-numita conturare a ”noilor frontiere ale civilizaţiei ruse” (Atnachev 2000, p. 153)
care, în viziunea
autorului, sunt prezumate a fi ”... moins gardées et plus souples, mais à leur façon, plus durables”
(Atnachev 2000, p.
173). Este revelator faptul că, după doi ani de la crearea enclavei bolşevice, partidele proruse au
câştigat alegerile
parlamentare în Republica Moldova.
35
• identificarea, determinarea şi motivarea segmentului de populaţie prezumată să studieze
limbile în cauză, elaborarea strategiilor de colaborare cu părinţii şi membrii comunităţii
locale cu scopul de a beneficia de suportul acestora în procesul de implementare a
planului de învăţământ;
• determinarea metodologiei şi materialelor didactice care vor fi utilizate în procesul de
instruire, stipularea procedurilor de elaborare a manualelor şi modalităţilor de difuzare a
acestora;
• elaborarea unui sistem de evaluare iniţială, formativă şi sumativă a performanţelor
cursanţilor, precum şi a unui sistem de evaluare atât a performanţei profesorului, cât şi a
sistemului de instruire lingvistică în general, pentru a determina dacă acesta din urmă
satisface nevoile societăţii;
• determinarea surselor de finanţare şi asigurarea cu localuri a acestor activităţi;
• elaborarea unei strategii de învăţare a limbilor pe toată durata vieţii care ar include
educaţia formală (oficială), educaţia nonformală (extraşcolară) şi educaţia informală
(spontană).
Devine clar că adoptarea şi implementarea deciziilor de acest gen au profunde implicaţii politice
(Kaplan 2003, p. VII-XII), depind de anumite constrângeri bugetare şi sociale impuse de Parlament şi
necesită anumite competenţe în domeniu. Conform unei observaţii subtile făcute de R. Kaplan
şi R. Baldauf, ”Every segment of society has language and individuals competently use language for
a variety of purposes. However, when users engage in talking about language – which they frequently
do – that talk is largely marked by profound ignorance” (Kaplan & Baldauf 1997, p. 3).
1.5.3. Organizaţiile quasi-guvernamentale
Un rol important în politica de promovare şi difuzare a limbilor le revine organizaţiilor
quasi-guvernamentale care îşi desfăşoară activitatea sub egida guvernelor respective, precum
Alliance Française (Kleineidam 1992), Goethe Institut (Ammon 1992), British Council (Philipson
1994), Japan Foundation (Hirataka 1992), Instituto Cervantes (Sánchez 1992) etc.
O activitate amplă, în acest sens, desfăşoară, până în prezent, Academiile Naţionale (Joseph
1987, p. 110), precum Accademia della Crusca (1582, Italia), l’Académie Française (1635)4, Real
Academia Española (1713), Instituto de Alta Cultura din Portugalia (1779) şi altele. Obiectivul
4 Cardinalul Richelieu, fondatorul Academiei Franceze, s-a inspirat, fără îndoială, din modelul italian.
Cu toate acestea,
vicleanul cardinal i-a conferit la origine un statut diferit Academiei Franceze: spre deosebire de
Accademia della
Crusca, Academia Franceză avea menirea să devină parte componentă a tacticii sale de centralizare
politică,
întrucât Richelieu a cerut membrilor ei ”să muncească cu toată grija şi hărnicia pentru a da reguli
precise
limbii franceze şi pentru a o face aptă să trateze problemele artelor şi ştiinţelor” (Robertson 1910, p. 13
).
(Traducerea ne aparţine - G. M.).
36
major al acestor ”străjeri ai limbii” este ridicarea prestigiului limbii prin purificarea ei, puritatea
fiind considerată drept principala armă defensivă atât a limbii, cât şi a politicii lingvistice. Cele mai
importante roade vizibile ale Academiilor au fost dicţionarele, începând cu primul dicţionar
monolingv Vocabolario degli Accademici della Crusca (1612) şi gramaticile.
Mai târziu, academii similare au fost create în Japonia, Irlanda, Israel, Brazilia, Egipt,
Mozambic şi alte state, iar Real Academia Española a deschis o serie de filiale în ţările din America
Latină (Joseph 1987). Toate aceste instituţii au fost implicate, în mare măsură, în modernizarea
lexicului şi standardizarea terminologiei din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii moderne
(Jernudd & Thuan 1984; Stevens & Weeks 1985; Johnson 1994).
Drept exemplu de militantism pentru puritatea limbii pot servi şi cele trei Academii din ţările
arabe (Siria, Egipt şi Irak)5 care depun eforturi susţinute în vederea salvgardării purităţii şi renovării
arabei clasice ca instrument eficient de comunicare între toţi vorbitorii de arabă din lume (Altoma
1971, p. 690-720). Cu toate acestea, punând accentul, mai ales, pe arabizare, spre deosebire de alte
academii, contribuţia Academiilor arabe la modernizarea limbii este relativ modestă.
1.5.4. Lingviştii
Orice politică lingvistică este sortită eşecului, dacă nu sunt respectate două condiţii esenţiale.
În primul rând, este necesar să se iniţieze o reflecţie profundă cu privire la complexul de date
sociolingvistice care urmează a fi colectate şi modul de informare a publicului vizat despre
rezultatele obţinute. În al doilea rând, pentru a se putea interveni în mod deliberat şi eficient asupra
limbii (limbilor), este necesară cunoaşterea procesului de modificare lingvistică spontană,
cunoaşterea modificărilor intervenite în structura limbii în virtutea dinamicii sistemului lingvistic şi
a politici lingvistice în vigoare.
Întrucât, de regulă, factorii de decizie şi publicul larg nu sunt la curent cu tendinţele interne în
evoluţia limbilor şi nu sunt informaţi despre cauzele şi condiţiile variaţiilor lingvistice, o politică
lingvistică democratică necesită o activitate de informare lingvistică orientată în două direcţii: 1)
spre factorii de decizie şi 2) spre cercurile largi de utilizatori ai limbii (limbilor) în cauză. În această
activitate de informare, lingviştilor le revine o sarcină şi o responsabilitate enormă (a se vedea şi
Kloss 1969; Cobarrubias 1983).
Este cunoscut faptul că importanţa unei ştiinţe nu constă doar în forţa ei explicativă, dar şi în
utilitatea şi eficacitatea ei socială (Calvet 2002). Privită din acest punct de vedere, ştiinţa lingvistică
s-a caracterizat, în diferite etape ale evoluţiei sale, printr-un grad diferit de utilitate socială. Astfel,
pe parcursul mai multor secole, obiectul de studiu al lingvisticii a fost aspectul formal al limbii,
5 Academia din Siria a fost fondată în 1918-1919, cea din Egipt în 1932, iar cea din Irak în 1947.
37
adică codul lingvistic. Se poate afirma că, în perioada anterioară secolului al XIX-lea, întreaga ştiinţa
lingvistică a fost normativă. Până şi opiniile antinormative ale lui R. Hall, Jr. denotă un interes
puternic faţă de problematica lingvisticii normative. Îndemnul său adresat oamenilor ”să lase limba în
pace” (Hall 1950) reprezintă în sine o evoluţie a unor atitudini diferite faţă de inovaţiile lingvistice.
Atitudinea antinormativă a lingviştilor americani nu este câtuşi de puţin originală. În secolul al
XIX-lea, în lingvistica europeană, se făcea deja distincţia, acum acceptată, între lingvistica
prescriptivă şi lingvistica descriptivă (Tegnér 1874, p. 104), ambele fiind considerate ”...ca un mod
de organizare sau de manipulare a limbii” (Haugen 1972, p.161). (Traducerea ne aparţine – G. M.).
Desigur că această intervenţie a lingviştilor afecta doar natura propriu-zisă a limbii (corpus
planning), fără a atinge statutul social al acesteia (status planning), fapt care i-a determinat pe unii
specialişti să afirme că ”cercetările lingvistice din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului
al XX-lea, deşi excelente prin profunzimea lor, erau lipsite de utilitate socială” (Guespin &
Marcellesi 1986, p. 7). (Traducerea ne aparţine – G. M.).
O cotitură radicală în creşterea utilităţii sociale a limbii s-a produs odată cu apariţia
sociolingvisticii. W. Labov (Labov 1966)6, de exemplu, este conştient de implicaţiile sociopolitice
ale cercetărilor sale. Rolul lingviştilor în procesul de planificare a limbii (limbilor) este, de
asemenea, menţionat de B. Techtmeier, în opinia căruia, lingvistul nu trebuie să se limiteze la
analiza schimbărilor comportamentului verbal şi instruirea vorbitorilor; sarcina lui fiind să
influenţeze opinia publică şi să vegheze asupra codificării acestor schimbări (Techtmeier 1985,
p. 113-119). Conform opiniei lui P. Gardy, lingviştilor le revine un rol aparte în menţinerea şi
revitalizarea limbilor minoritare, a căror degradare atinge un nivel patologic7. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât revendicarea lingvistică şi identitară din partea membrilor comunităţii lingvistice
respective
continuă să rămână destul de puternică (Gardy 1985 apud Guespin & Marcellesi 1986, p. 7).
În situaţiile de acest gen, factorii de decizie vor acţiona prin metoda de tatonare, fără a face mare
lucru, şi doar lingviştii pot fi de real folos în fiecare situaţie concretă. În alţi termeni, după cum
6 Cu toate că relaţia dintre limbă şi societate a fost investigată pe larg de şcoala sociologică franceză (a
se vedea, de
exemplu, Meillet 1921, p. 1-18; Saussure 1962, p. 25, 30 şi urm.), începând cu deceniul al şaptelea al
secolului trecut se
creează o nouă disciplină – sociolingvistica, ”ştiinţa diferenţelor diastratice în diferite tipuri de
discursuri, a
funcţiei şi structurilor lor în relaţie cu structurile sociale sau socioculturale din comunităţile
lingvistice” (Coşeriu
1992-1993, p. 26). Bazele sociolingvisticii actuale au fost puse de W. Labov, J. Gumperz şi D. Hymes.
(Hymes 1974;
Labov 1972; Gumperz & Hymes 1986 ). În timp ce E. Coşeriu reduce domeniul sociolingvisticii la
varietatea diastratică
(diferenţe între modalităţile de comunicare în funcţie de straturile sociale), W. Labov include în această
disciplină şi
diferenţele diafazice (diferenţe între tipurile de modalitate expresivă în funcţie de tipurile de
circumstanţe ale vorbirii).
7 Specialiştii atrag atenţia asupra descreşterii alarmante a diversităţii lingvistice, apreciind că, din cele
aproximativ 6800 de limbi vorbite în prezent pe globul pământesc (Leclerc 2003), circa jumătate nu
vor
supravieţui secolul al XX-lea (Crystal 2002, p.165). Aprecierile pesimiste sunt şi mai alarmante (a se
vedea, de
exemplu, Mühlhäusler 1996, p. 206-207; Hagège 2000, p. 229). După constatările lui C. Hagège, ”les
prévisions les
plus pessimistes, fondées sur le nombre des langues en état d’agonie et d’obsolescence, évaluent à 90%
les pertes
probables à l’horizon de l’année 2100 ( Hagège 2000, p. 229).
38
afirmă E. Coşeriu, ”...savantul nu-şi poate permite să rămână în turnul său de fildeş sau numai [...]
în comunitatea oamenilor de ştiinţă” (Coşeriu 1992 apud Ciobanu 1998, p. 40). În măsura în care
”...pe vorbitor îl interesează şi politica lingvistică [ ...], lingvistul trebuie să se ocupe [... ] cu
planificarea lingvistică şi cu politica lingvistică [...]: să arate care sunt problemele reale, să ia
atitudine ca subiect politic” (Ibidem).
Aşadar, sociolingvistica a extins domeniile de cercetare ale lingvisticii normative şi prescriptive,
integrând în aria investigaţiilor lingvistice şi funcţiile sociale ale limbii în condiţiile multilingvismului.
Astfel, lingvistica s-a implicat în mod direct în planificarea limbii, aceasta din urmă fiind considerată
mai degrabă un tip de comportament decât un cod. Cu alte cuvinte, lingvistica a parcurs o cale destul
de lungă până când cercetătorii au realizat cu adevărat că acţiunile de politică lingvistică necesită o
cunoaştere minuţioasă a contextului social de funcţionare a limbii. Or, tocmai acest context
nonlingvistic era omis de lingvistica tradiţională. De aceea, contribuţia lingvisticii normative şi
prescriptive la procesul de planificare a limbii era destul de limitată, iar perspectivele destul de
pesimiste. Drept dovadă a acestui pesimism poate servi eşecul limbilor artificiale8, printre care şi
esperanto, ca o soluţie la problema comunicării internaţionale.
În pofida faptului că 12 milioane de oameni din lumea întreagă au învăţat esperanto, că în
această limbă s-au publicat în jur de 20.000 de cărţi, printre care Biblia, operele lui Molière, Balzac,
Schiller şi Tolstoi şi că a fost recunoscută de UNESCO (Weinstein 1983, p. 164), acest program de
planificare lingvistică a eşuat şi poate fi considerat ca un exemplu de soluţionare exclusiv
lingvistică a unei probleme concrete de comunicare, fără a se ţine cont de aspectele sociale ale
situaţiei (Baylon 2005, p. 180)9.
Într-adevăr, este imposibil să se ignore diversele variabile ale comportamentului lingvistic,
importanţa simbolică şi prestigiul unei limbi în alegerea acesteia ca instrument de comunicare.
Neutră din punct de vedere lingvistic, limba esperanto nu poate fi neutră şi din punct de vedere
8 În această ordine de idei, scriitorul maghiar K. Dezsö menţiona următorul lucru: ”Issues des
laboratoires de la raison, les
langues artificielles ont le caractère durable de la manchette de chemise en celluloïd... Elles ne se
fanent jamais. Mais elles
sont inodores et incolores... Les langues artificielles nous permettent d’indiquer notre domicile, notre
profession où l’état
de notre compte bancaire, mais se révèlent à peu près impuissantes pour caractériser la berceuse que
chantait notre mère...,
la femme que nous aimons. Bref, elles peuvent dire tout ce qui ne mérite pas de l’être. Ceux qui
s’amusent à prédire
l’avenir se plaisent actuellement à répéter que les langues nationales sont vouées à disparaître, devant
laisser un jour la
place à une langue universelle unique... Destinéée à être à tous, la langue universelle ne serait à
personne...” (K. Dezsö,
L’étranger et la mort, Paris: In Fine, 1996, p. 147-148).
9 Odată cu extinderea Uniunii Europene şi a multilingvismului în acest spaţiu, problematica
comunicării
eficiente într-o limbă ”which, not being the native language of any single people, nor the official
tongue of a
great power” (Chiti-Batelli 2003, p. 137) a readus în centrul dezbaterilor ideea despre o eventuală
revenire la
esperanto în calitatea de lingua franca. Preocupaţi de extinderea alarmantă a hegemoniei limbii engleze
în întreaga
lume, unii specialişti sunt pesimişti în privinţa promovării multilingvismului care, în opinia lor, ”is
neither realizable in
practice nor capable of constituting a valid substitute for a single, worldwide language of
communication” (Chiti-Batelli
2003, p.137; a se vedea de asemenea (Christiansen 2006).
39
sociolingvistic, întrucât inegalităţile sociale afectează comunicarea. Neputinţa idiomului în cauză de a
ţine cont de aspectele nonlingvistice ale comunicării constituie motivul eşecului acestuia.
Acum putem să dăm răspunsurile posibile la întrebarea când şi unde lingviştii pot acorda
ajutor societăţii în soluţionarea dificultăţilor lingvistice, cu alte cuvinte, cum se pot implica ei în
procesul de planificare a limbii (limbilor).
În măsura în care planificarea lingvistică constă în ”evaluarea schimbării lingvistice” (Haugen
1972, p. 161), este necesar să înţelegem despre ce fel de schimbare este vorba şi care este relaţia ei
cu structura veche şi actuală a limbii. În acest sens, trebuie să menţionăm că marea sarcină a
lingvisticii din secolul al XIX-lea a fost aceea de clarificare a problemei schimbării lingvistice: s-a
demonstrat că toate limbile se schimbă în mod sistematic. Caracterul sistematic s-a dovedit a fi atât
de accentuat, încât un număr considerabil de lingvişti s-au situat pe poziţiile determinismului
lingvistic, negând posibilitatea de a influenţa schimbarea din exterior (Haugen 1972, p. 185).
Cu toate acestea, modalităţile de implicare a lingviştilor în acţiunile de glotopolitică sunt
diverse şi variază în funcţie de etapele procesului de planificare a limbii. Putem distinge, cel puţin,
patru ipostaze în care lingvistul îşi poate aduce contribuţia ca: (1) istoric al limbii, (2) descriptivist,
(3) teoretician şi (4) cadru didactic (a se vedea şi Haugen 1972, p. 185-186).
Ca specialist în istoria limbii, lingvistul este capabil să stabilească o anumită
continuitate/discontinuitate în vorbirea sau/şi în scrierea unei comunităţi lingvistice în măsura în
care aceast lucru este fezabil pe baza atestărilor vorbitorilor sau actului de reconstrucţie lingvistică.
El poate distinge elementele indigene de împrumuturi, asigurând în aşa mod, după caz, fundamentul
lingvistic pentru purificarea sau hibridizarea limbii (el este capabil şi va trebui să justifice opţiunea
pentru o soluţie de purificare sau hibridizare).
Ca descriptivist, lingvistul poate descrie cu exactitate uzul actual al comunităţii lingvistice în
cauză. În calitate de specialist în dialectologie, el poate colecta şi prezenta informaţii preţioase
despre varietate şi unitate în vorbirea populară. Mai mult, ca sociolingvist, el poate stabili valoarea
de prestigiu a diferitor forme dialectale ale unei limbi, poate observa şi clasifica faptele lingvistice
asociate cu vorbirea şi scrierea standard. Concretizând rezultatele cercetărilor sale în manuale,
gramatici şi dicţionare, lingvistul poate contribui la difuzarea vorbirii şi scrierii normative.
Ca teoretician, el este capabil să stabilească principiile directorii pentru înţelegerea limbii ca
fenomen universal. Cu alte cuvinte, cunoscând trăsăturile universale ale structurii limbii, lingvistul
poate distinge schimbările spontane condiţionate de dinamica sistemului lingvistic de cele
artificiale, care sunt produsul acţiunilor de planificare lingvistică. Conştient de relaţia dintre limbă
şi societate, el îşi dă seama de importanţa structurii unitare a limbii pentru o comunicare eficientă,
paralel cu existenţa variantelor individuale.
40
În măsura în care este şi profesor, lingvistul se implică direct în activitatea de cultivare a
limbii şi de instruire a vorbitorilor. El are posibilitatea să verifice oportunitatea şi eficienţa
proiectelor de planificare lingvistică propuse, poate colecta şi furniza informaţii pertinente asupra
motivaţiilor şi atitudinilor cursanţilor săi faţă de proiectul în cauză.
După această prezentare generală a modurilor în care lingviştii pot fi utili într-un program de
planificare lingvistică, vom încerca să elucidăm care este contribuţia lor la fiecare etapă a
procesului de planificare a limbii.
Ca proces de decizie la nivel naţional, politica şi planificarea lingvistică se compune din
câteva etape care sunt rezumate astfel: (1) identificarea problemei, (2) conceperea şi implementarea
programelor de acţiune şi (3) evaluarea rezultatelor finale (Rubin 1971, p. 217-252).
Etapa de identificare a problemei constituie, deseori, un răspuns la o serie întreagă de întrebări
de natură complexă: politică, socială, economică, religioasă şi, bineînţeles, lingvistică. Atunci când
membrii unei comunităţi ridică o problemă lingvistică, ei asociază, în mod automat, limba cu o
manifestare a culturii, referindu-se la funcţia simbolică a limbii şi la cea de ”reflectare a
comportamentului social” (Labov 1968, p. 240). Pe de altă parte, soluţionarea unei probleme de
limbă constituie doar un element constitutiv al unui program de acţiune mai vast. De exemplu,
promovarea, într-o ţară multilingvă, a unei limbi în cadrul unui proiect sociopolitic poate avea drept
obiectiv consolidarea identităţii naţionale.
Trebuie menţionat că, deseori, factorii de decizie consideră că problema decretării limbii
(limbilor) oficiale nu necesită opiniile prealabile ale lingviştilor, considerent care nu asigură
caracterul democratic al deciziilor. În plus, consultaţiile lingviştilor la această fază a planificării
lingvistice sunt extrem de preţioase, mai ales, în statele multilingve, unde decretarea limbii
(limbilor) oficiale nu este doar o problemă lingvistică, ci una de confruntare a identităţii sociale şi a
practicilor lingvistice uzuale.
În practica lingvistică internaţională, sunt răspândite cazurile când o limbă are nevoie de o
îmbogăţire lexicală pentru a putea integra acquis-urile tehnologiilor de vârf şi a-şi extinde, pe această
cale, domeniile de funcţionare. Astfel, odată cu decolonizarea Imperiului Indian, vorbitorii limbii
bengali din Bangladesh s-au confruntat cu problema îmbogăţirii limbii materne, care a preluat
funcţiile limbii engleze. În vederea promovării limbii bengali, factorii de decizie au dispus crearea
unor comisii oficiale, din care făceau parte şi reprezentanţii domeniului tehnico-ştiinţific ai
comunităţii în cauză, care erau conştienţi de necesitatea elaborării unei terminologii tehnice şi
ştiinţifice pentru activitatea lor cotidiană. Drept rezultat, comisia a optat pentru utilizarea limbii
41
engleze ca sursă esenţială de creare a neologismelor, însă gradul de acceptabilitate10 a inovaţiilor
lexicale de către vorbitori a fost mediocru.
Limba română din Republica Moldova s-a confruntat cu aceeaşi problemă după declararea
independenţei statale în 1991. De fapt, în cazul dat, nu era vorba de elaborarea unei terminologii
noi, ci de introducerea, în circuitul lingvistic din acest spaţiu, a terminologiei utilizate în România.
Un rol important în realizarea acestei sarcini îi revine Centrului Naţional de Terminologie.
Contribuţia lingviştilor la această etapă poate fi importantă. Ei sunt în măsură să clarifice
obiectivele şi rolul unui program de planificare lingvistică, pot prevedea interacţiunea dintre
atitudinile lingvistice ale populaţiei şi măsurile de intervenţie asupra limbii prevăzute de factorii de
decizie. Consultaţiile lingviştilor pot fi utile pentru a ajuta politicienii să opereze o distincţie între
atitudinile lor lingvistice, în calitate de vorbitori ai limbii, şi deciziile care urmează să fie adoptate
de ei în privinţa aceleiaşi limbi.
Etapa a II-a a planificării lingvistice (conceperea şi implementarea programelor de acţiune)
poate, de asemenea, beneficia din plin de utilitatea lingviştilor. Ea include patru sub-etape: (1)
colectarea informaţiilor şi evaluarea situaţiei lingvistice naţionale; (2) conceperea programelor de
acţiune (cu indicarea obiectivelor, strategiei şi tacticii); (3) implementarea programelor de acţiune şi
(4) evaluarea rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele stabilite (Rubin 1971, p. 217-252).
Contribuţia lingviştilor la această etapă este inestimabilă. Pe bună dreptate, pentru a descrie, în
mod pertinent, o situaţie lingvistică, este nevoie de a cunoaşte ce fel de informaţii sunt utile şi cum pot
fi ele colectate. Întrucât sociolingviştii au o bogată experienţă de organizare a anchetei, ei pot fi de un
real folos. De asemenea, alegerea unei limbi în calitate de limbă de instruire în învăţământul primar
necesită o inventariere şi o evaluare a atitudinilor membrilor comunităţii vizavi de opţiunile posibile.
În unele cazuri, este important să se determine relaţiile dintre diversele varietăţi11 ale limbii
pentru a putea stabili, pe baza analizei pur formale, varietatea cea mai accesibilă pentru locutorii
altor varietăţi. În aceste situaţii, doar un lingvist este capabil să determine valoarea şi impactul
10 Acceptabilitatea este unul din cele trei criterii sociologice de evaluare a planificării lingvistice. Alte
două criterii sunt
eficienţa şi adecvarea (Haugen 1972). Acceptabilitatea corespunde la ceea ce cercetătorii anteriori ai
problemei au
denumit uzaj, ca standard de corectitudine. O. Jespersen, de exemplu, a arătat că există trei tipuri de
uzaj: cel inteligibil,
care corespunde condiţiilor minime ale comunicării, cel corect, care satisface toate cerinţele
convenţionale ale normelor
limbii şi cel bun, care răspunde standardelor mai înalte (Jespersen, 1925, p. 133).
11 Termenii: variaţie, variantă, varietate (engl. variation, variant, variety) sunt adesea folosiţi în
sociolingvistică pentru a
descrie diversitatea lingvistică. Primul termen se referă la procesul diferenţierii limbajului; ceilalţi doi,
utilizaţi, de
regulă, aleatoriu, reprezintă denumirea neutră a oricărui tip de limbaj. (Fishman, 1968, p. 5-13). După
părera lui
J. Gumperz, în comunităţile lingvistice actuale, din punctul de vedere al interacţiunii verbale,
distribuţia variantelor
lingvistice îmbracă două forme: (1) aceea a variaţiei dialectale sau interpersonale, determinată de
diferenţele de origine
geografică şi de mediul social şi (2) aceea a variaţiei suprapuse sau intrapersonale, legată de tipurile de
activităţi,
desfăşurate în cadrul aceluiaşi grup (Gumperz, 1975, p. 103-111). J. Fishman identifică alte categorii
de varietăţi: (1)
dialecte (varietăţi regionale). Au origini geografice divergente; (2) sociolecte (varietăţi sociale).
Reflectă un anumit
statut social; (3) varietăţi etnice sau religioase. Sunt proprii unor comunităţi închise; (4) varietăţi
funcţionale. Corespund
unui anumit domeniu profesional (Fishman 1968, idem).
42
informaţiilor de acest gen asupra dimensiunii structurale şi sociale a politicii şi planificării
lingvistice. Prin urmare, un program de politică şi planificare lingvistică bine chibzuit trebuie să se
bazeze atât pe tendinţele lingvistice ”naturale”, cât şi pe cele ”sociolingvistice” (gestionate de
societate). În această ordine de idei, cercetările lingvistice actuale pun la dispoziţia factorilor de
decizie informaţii preţioase.
În sfârşit, în etapa finală, aceea de evaluare a eficienţei programului de planificare a limbii, se
compară rezultatele obţinute cu obiectivele stabilite, pentru a modifica, în caz de necesitate,
strategiile. Contribuţia lingviştilor la această fază este necesară pentru a determina criteriile de
evaluare a acţiunii asupra limbii (de exemplu, pentru a stabili ce fel de schimbări structurale s-au
produs). Aprecierea cu precizie a strategiilor care nu s-au soldat cu rezultatele scontate depinde, încă o
dată, de perspicacitatea lingviştilor în ceea ce priveşte funcţionarea limbii în diferite contexte sociale.
Este oportun să amintim că, în Republica Moldova, ”...lingviştii-patrioţi au lăsat la o parte
manuscrisele pe teme pur academice [...] şi s-au avântat în luptă pentru cauza naţională a
poporului”12 (Ciobanu 1998, p. 41), care mai durează şi astăzi. Pentru ca limba oficială să devină
limbă de comunicare între etniile conlocuitoare din republică ”...se cer eforturi maxime din partea
fiecărui membru al comunităţii npastre şi, desigur, o susţinere permanentă a lingviştilor” (Ibidem,
p. 48).
1.6. Clasificarea limbilor din perspectiva politicii şi planificării
lingvistice: dificultăţi conceptuale şi terminologice
Caracterul transdisciplinar al politicii şi planificării lingvistice se reflectă, pe de o parte, în
multiplicitatea termenilor împrumutaţi din diferite domenii care alcătuiesc aparatul categorial al
acestei discipline, iar, pe de altă parte, în complexitatea utilizării acestora. Pentru ilustrare, ne vom
referi, în continuare, la dificultăţile terminologice legate de clasificarea sociolingvistică a limbilor,
fără de care politica şi planificarea lingvistică sunt de neconceput.
Tipologia limbilor propusă în această lucrare nu pretinde la exhaustivitate. Cu toate acestea, ea
poate fi utilă pentru studiul limbii (limbilor) în societate, mai ales, în descrierea şi analiza situaţiilor
lingvistice, în conceperea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice, precum şi în
elaborarea şi adoptarea Legislaţiei lingvistice13.
12 În acest sens va rămâne în analele istoriei activitatea Uniunii Scriitorilor din perioada anilor 80-90
ai secolului trecut,
studiul lui V. Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre (1988), activitatea Comisiei Interdepartamentale
pentru problemele
limbii în frunte cu prof. I. Borşevici, activitatea prodigioasă a filologilor (a se vedea: Dumeniuk,
Mătcaş 1990).
13 Politica lingvistică poate să-şi găsească manifestare explicită în Legislaţia lingvistică care
reprezintă totalitatea
dispoziţiilor juridice oficiale (decrete, regulamente, legi) adoptate de către o autoritate politică cu
scopul de a
reglementa utilizarea limbilor într-un anumit spaţiu social.
43
Spre deosebire de clasificarea genealogică14, unde încadrarea genetică a unei limbi, dacă a fost
corect stabilită, este definitivă, neputându-se schimba în procesul evoluţiei limbii corespunzătoare,
tipologia sociolingvistică nu este imuabilă: ea reprezintă drumul pe care multe limbi (varietăţi) l-au
străbătut în trecut şi drumul pe care sunt angajate astăzi altele. În alţi termeni, statutul unei limbi
(varietăţi) depinde de principalele tipuri de atitudini şi comportamente sociale faţă de aceasta.
Clasificarea limbilor15 din perspectiva politicii şi planificării lingvistice este, în mare măsură, de
natură dicotomică (de exemplu: limbă maternă/limbă străină), deşi, în unele cazuri, se operează cu
categorii mai mult sau mai puţin izolate. Este important de menţionat totuşi că unele tipuri de limbi se
întâlnesc rareori în stare pură în realitatea lingvistică şi că situaţiile concrete sunt mult mai complicate
decât sistematizările teoretice simplificatoare.
Astfel, după criteriul provenienţei teritoriale, se face distincţie între limbă indigenă
(autohtonă sau aborigenă) – originară din teritoriul în cauză – şi limbă neautohtonă (imigrantă),
introdusă din exterior într-un teritoriu (Kloss 1968, p. 71). Dihotomia limbă indigenă/limbă
imigrantă este relevantă din mai multe puncte de vedere. De exemplu, caracterul de limbă indigenă
sau imigrantă al unei limbi este menţionat de către U. Weinreich printre factorii nonstructurali care
influenţează procesul de interferenţă ca urmare a contactului lingvistic (Weinreich 1970, p. 3-4).
În funcţie de modalitatea şi momentul achiziţiei, unele limbi au caracter de limbă maternă
sau primă limbă, iar altele – de limbă secundă. Limba maternă este limba vorbită curgător de
către o persoană, însuşită în frageda copilărie, în ţara sa de origine, în mod spontan, firesc, în mediul
familial. Locutorii acestei limbi sunt numiţi nativi. Limba secundă este oricare altă limbă însuşită
ulterior şi utilizată în diverse circumstanţe.
După criteriul ariei de extindere, se face distincţie între limbă locală sau vernaculară
(Stewart 1968, p. 538) şi limbă vehiculară sau de comunicare interetnică (Stewart 1968, p. 540).
Se consideră că limba vernaculară serveşte drept mijloc de comunicare într-o comunitate lingvistică
restrânsă şi dispune de un grad de normare redus în comparaţie cu limba literară (Phillipson 1992,
p. 40). Cu toate acestea, practica internaţională dovedeşte că definiţia dată nu reflectă întocmai
realitatea
lingvistică, motiv pentru care ea a fost completată, luându-se în considerare dimensiunea socială a
14 O schiţă de istorie privind clasificarea genetică, tipologică şi spaţială a limbilor poate fi găsită în
lucrarea lui I. Lobiuc
(Lobiuc 1998, p. 156-167). Pentru informaţii utile cu privire la clasificarea genealogică şi tipologică a
limbilor a se
vedea şi (Slave 1971, p. 480-489; Ionaşcu 1971, p. 449-479).
15 Toată lumea are impresia că ştie sau intuieşte ce este o limbă. Termenul are însă în literatura de
specialitate mai multe
sensuri şi este definit în mod diferit de diverşi autori. Dintre numeroasele definiţii ale acestei noţiuni,
”este operantă,
practic, aceea potrivit căreia sunt limbi idiomurile naturale în care ordinul de mărime al numărului de
cuvinte este de
minimum 3.000” (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 28).
44
dihotomiei limbă vernaculară/limbă vehiculară.16. La rândul ei, limba vehiculară mediază
comunicarea
între diferite comunităţi eterogene din punct de vedere lingvistic.
În literatura de specialitate, noţiunea de limbă vehiculară este adesea înlocuită cu un termen mai
tehnic, lingua franca, deşi nici acesta nu este lipsit de ambiguitate. De fapt, termenul lingua franca a
apărut în contextul problemei legate de emergenţa unei limbi globale (global language)17. Problema
dată există de mult timp, de pe vremea marilor imperii, când datorită înglobării diferitor teritorii sub o
singură hegemonie, numeroasele popoare vorbitoare de limbi diferite au fost puse în faţa problemei de
a
comunica unele cu altele. Mai mult decât atât, puterea centrală era obligată să găsească un limbaj
comun
pentru a realiza şi eficientiza comunicarea în cadrul imperiului. Astfel a apărut conceptul de lingua
franca, adică limbă comună18.
Odată cu apariţia sistemului colonial, popoarele din colonii au fost readuse în faţa aceleiaşi
probleme, deşi, de această dată, problema era mai complicată, întrucât implica şi educaţia şcolară
instituţionalizată, comportamentul elitelor aservite centrului, care aveau tendinţa de a înlocui limba
maternă cu limba colonială. Astfel, termenul lingua franca este utilizat actualmente pentru a
desemna fostele limbi coloniale de circulaţie internaţionlă, precum franceza, engleza, spaniola,
portugheza (Philipson 1992, p. 41).
Pentru masele largi ale populaţiei din Africa şi din Oceania, însă au apărut noi idiomuri de
comunicare, - pidginurile şi creolele19, - care se folosesc atât în calitate de limbi vernaculare, cât şi
vehiculare (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 75-79; Mühleisen 2005). După cum se vede, în calitate de
lingua franca se poate folosi o limbă internaţională (engleza, franceza etc.), limba maternă a unei
16 Definiţia pare a fi ambiguă, întrucât practica internaţională demonstrează că unele limbi vernaculare
cu statut de variantă
dialectală pot fi supuse procedurii de normare, modificându-şi astfel statusul legal şi aria de utilizare.
Drept exemplu poate
servi dialectul tagalog care a servit drept bază pentru crearea limbii pilipino, decretată limbă naţională
în Filipine, chiar
dacă trei filipinezi din patru nu sunt vorbitori nativi ai acestui dialect (Baldauf & Kaplan 2006, p. 9).
Nici participanţii la
Conferinţa UNESCO cu privire la utilizarea limbilor africane şi a limbii engleze în sistemul de
educaţie (Nigeria, 1953) nu
s-au înţeles asupra unei definiţii fără echivoc a noţiunii de limbă vernaculară. În consecinţă, în raportul
UNESCO apare
următoarea definiţie a conceptului dat: ”a language which is the mother tongue of a group which is
socially or politically
dominated by another group speaking a different language. We do not consider the language of a
minority in one country
as a vernacular if it is an official language in another country” (Unesco 1953, p. 46).
17 Se poate afirma că o limbă are statut de limbă globală atunci când dezvoltă un rol special care este
recunoscut în orice
ţară. Pentru aceasta, există două modalităţi posibile: (1) limba poate să devină limbă oficială a unei ţări
(‘second
language’) şi (2) limba poate fi erijată în rang de prioritate în predarea limbilor străine dintr-o ţară
anume, chiar dacă
această limbă nu are un statut oficial (Crystal 1997, p. 3-7).
18 După cum se ştie, latina a servit drept lingua franca în Occidentul Medieval, iar greaca a jucat acest
rol în Peninsula
Balcanică. Actualmente, araba clasică sau literară serveşte drept limbă de comunicare între
comunităţile lingvistice din
lumea arabă care folosesc în comunicarea cotidiană diferite varietăţi dialectale ale arabei literare.
19 Pidginurile şi creolele sunt produsul hibridizării culturale. ”Pidgins may be described as languages
without native
speakers, languages that have been simplified, pruned to the maximum in order to allow people from
different speech
communities to understand one another. Creoles are pidgins that have grown back, in other words
acquired native
speakers and become complex again” (Burke 2004, p. 111). Cel mai frecvent, elementele de
compunere sunt o limbă
colonială (franceză, engleză etc.) plus limba indigenă (Chaudenson 2001; Baylon 2005, p. 74, 122 şi
urm.).
45
comunităţi lingvistice (de exemplu, rusa) sau o limbă simplificată (de exemplu, bislama,20 în
Oceania).
În condiţiile unei societăţi multilingve21, unul din idiomurile vorbite de o parte a comunităţii
lingvistice22 respective sau chiar o limbă imigrantă devine fie prin forţa circumstanţelor, fie că este
aleasă în mod deliberat de membrii societăţii, limbă vehiculară la nivelul unor anumite comunităţi
lingvistice sau chiar la scară naţională. Acest fapt în sine introduce o anumită discriminare în raport
cu celelalte limbi şi comunităţi lingvistice, discriminare care poate fi totuşi perfect explicabilă, dacă
este nevoie să se creeze şi/sau să se menţină un cadru de comunicare translinguală şi transculturală.
Astfel, germana a devenit limbă de comunicare în Imperiul Austriac, rusa a devenit limbă de
comunicare interetnică în fosta Uniune Sovietică şi hindi a devenit limba de comunicare pentru
India. În fiecare dintre aceste ţări, erau prea multe comunităţi lingvistice mari pentru a face posibilă
egalitatea lor la nivel naţional.
În funcţie de dimensiunile comunităţii lingvistice, care utilizează o limbă, se face distincţie
între limbă majoritară (limba populaţiei autohtone majoritare numeric) şi limbă minoritară. Carta
Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992) defineşte limbile regionale sau minoritare ca
limbile ”... folosite, în mod tradiţional, într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat
care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului şi diferite de limba (limbile)
oficială (oficiale) a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (limbilor) oficiale a (ale)
statului, nici limbile migranţilor” (Articolul1).
Din punct de vedere al gradului de normare, se opun limbă standard şi limbă nonstandard.
Limba standard este definită drept variantă a unei limbi, distinctă de variantele folosite în vorbirea
obişnuită, acceptată şi recunoscută de întreaga comunitate lingvistică ca fiind forma corectă şi care
serveşte drept model de referinţă (Ferguson 1962, p. 23-27 ; Stewart 1968, p. 531-545 ; Baylon 2005,
p. 74) şi ”simbol al unităţii naţionale” (Kaplan 2001, p. 13) 23.
20În condiţiile în care un pidgin devine limba oficială a unui stat, el începe să dispună, ca şi oricare
altă limbă cu acest
status, cel puţin, de standardizare şi de autonomie. Pentru mai multe detalii, a se vedea (Charpentier
1979).
21 În ceea ce priveşte limba sau limbile materne folosite de cetăţenii unui stat, H. Kloss distinge
următoarele trei tipuri
principale de comunităţi lingvistice: tipul A, monolingv (Islanda, Portugalia), tipul B, bi- sau trilingv
(Belgia, Canada,
Elveţia) şi tipul C, multilingv. În opinia autorului, numărul trei pare să reprezinte numărul maxim de
limbi care pot fi
plasate pe picior de egalitate în calitate de limbi oficiale ale naţiunii, iar problemele cotidiene ale
administraţiei unei ţări
şi chiar procedurile sale legislative ar fi în scurt timp încâlcite şi ineficiente, dacă ar fi tratate în mai
mult de trei limbi.
Pentru mai multe detalii a se vedea (Kloss 1966, p. 7-18).
22 Comunitatea lingvistică este o societate umană care, stabilită istoric într-un spaţiu determinat
(recunoscut sau nu), se
identifică drept popor şi care şi-a dezvoltat o limbă în comun, ca mijloc natural de comunicare şi de
coeziune culturală
între membrii săi (Vintilă-Rădulescu 2002, p. 20). Grupul lingvistic este orice grup social având
aceeaşi limbă, stabilit pe
teritoriul unei comunităţi lingvistice diferite, fără a avea antecedente istorice echivalente (Vintilă-
Rădulescu 2002, p. 22).
23 După cum reiese din această definiţie, succesul în standardizarea unei limbi care urmează să devină
simbolul unităţii
naţionale depinde, în mare măsură, de două condiţii: (1) contribuţia inestimabilă a gramaticienilor şi
(2) contextul social
favorabil. Astfel, studiind relaţia dintre limbă şi comunitatea de vorbire din statele europene, în
perioada premodernă,
P. Burke, fără a nega rolul remarcabil al savanţilor şi intelectualilor în standardizarea limbii, ajunge la
concluzia că
46
În comunităţile lingvistice mici această normă este recunoscută în mod spontan de membrii
comunităţii, fără să fie nevoie de un proces de standardizare, în timp ce în comunităţile lingvistice
care includ câteva zeci de mii sau milioane de locutori, pentru menţinerea formei corecte, este
necesară o intervenţie din exterior asupra limbii care cuprinde mai multe etape, cum ar fi: (1)
selectarea variantei de prestigiu24, (2) codificarea25 şi difuzarea normei prin intermediul
gramaticilor, dicţionarelor, mass-media, (3) determinarea domeniilor de funcţionare şi (4)
acceptarea de către populaţie a variantei selectate ca limbă naţională (Garvin 1959 , p. 28-31;
Hudson 1987 p. 33)26. Varietatea standard devine atunci asociată unor instituţii, cum ar fi guvernul,
sistemul de învăţământ, instituţiile religioase şi culturale, precum şi valorilor şi scopurilor pe care
acestea le reprezintă (a se vedea paragraful 3.5.1)
Este de menţionat faptul că nu toate limbile au varietăţi standard. Menţionăm, de asemenea,
că, acolo unde există o varietate standard, aceasta nu înlocuieşte neapărat varietăţile nonstandard
din repertoriul lingvistic al comunităţii în ceea ce priveşte funcţiile diferite, dar complementare cu
cele aparţinând varietăţii standard. Să se mai observe că pot exista câteva varietăţi standard27
competitive în interiorul aceleiaşi comunităţi lingvistice. B. Havránek, definind natura unei limbi
standard, o descrie ca având stabilitate cu flexibilitate (Havránek 1938, p. 151-156). Aceasta nu
constituie un element specific limbii, ci este definiţia oricărei norme a limbii, chiar a normei
comunităţii
lingvistice primare. Stabilitatea este corespondenta diacronică a uniformităţii, în timp ce flexibilitatea
este corespondenta diacronică a diversităţii. Când norma unei limbi moderne este predominant stabilă
şi
uniformă, ea asigură pentru vorbitorii săi o limită variabilă de elasticitate şi diversitate.
Prin urmare, din punctul de vedere al politicii şi planificării lingvistice, noţiunea de limbă
standard este un construct pur ideologic. El este vehiculat pentru a crea impresia că unitatea
lingvistică există, deşi realitatea reflectă diversitatea lingvistică. Cu alte cuvinte, ”The notion of the
existence and dispersion of a ’standard’ variety through the community suggests that linguistic
”Standard forms of vernaculars were expressions of the values of new communities – or communities
of increasing
importance – the national communities of lay elites ...” (Burke 2004, p. 91). Cu alte cuvinte, ”...there
was in this period
a collective, co-operative European enterprise aimed at raising the status of the vernaculars, codifying
them, enriching
them and turning them into languages appropriate for litterature” (Ibidem).
24 Prestigiul este un subiect care merită o discuţie mai detaliată decât o putem face aici. Prestigiul
poate fi rezultatul
unuia sau al câtorva factori: moştenire literară bogată, grad înalt de modernizare a limbii, poziţie
internaţională
recunoscută sau prestigiu al vorbitorilor săi. În opinia lui P. Ray, ”Prestige derives from both utility and
honour (Ray
1962, p. 763).
25 Termenul codificare desemnează, pur şi simplu, descrierea explicită a codului lingvistic sub forma
unei ortografii, a
unei gramatici şi a unui dicţionar.
26 Analiza acestor etape de standardizare este unanim acceptată de sociolingvişti. Pentru mai multe
detalii şi exemple de
normare a limbilor germanice, a se vedea: (Deumert &Vandenbussche 2003).
27 Standardizarea poate fi monocentrică (presupune existenţa unei singure norme în una şi aceeaşi
perioadă de timp) sau
policentrică (prevede existenţa simultană a mai multor norme). De asemenea, standardizarea poate fi
endonormativă
(bazată pe modelul nativ) sau exonormativă (bazată pe modele străine de uzaj). Pentru mai multe
detalii, a se vedea:
(Stewart 1968, p. 531-545).
47
unity is the societal norm; it also suggests a level of socioeconomic and sociopolitical unity which
may be contrary to the reality of linguistic diversity” (Kaplan 2001, p.14).
În fine, să se remarce că varietăţile anterior nonstandard pot suferi un proces de standardizare, în
timp ce varietăţile care erau standardizate îşi pot pierde acest caracter în virtutea faptului că locutorii
lor
nu le mai consideră demne de codificare şi de cultivare. Cu alte cuvinte, standardizarea nu este o
însuşire a limbii per se, ci un tratament social caracteristic al acesteia, în condiţiile unei suficiente
diversităţi sociale şi ale necesităţii unei elaborări simbolice.
Rolul de limbă standard poate fi îndeplinit, uneori, de o limbă clasică, care nu mai este limbă
maternă pentru comunitatea respectivă, care a fost standardizată cu secole în urmă şi care este
transmisă prin sistemul de învăţământ28.
Tipologia limbilor din perspectiva politicii şi planificării lingvistice ar fi incompletă, dacă nu
s-ar lua în considerare şi alte variabile când se analizează situaţia lingvistică dintr-o ţară sau când
este nevoie să se prevadă evoluţiile posibile într-un viitor apropiat. Una dintre aceste variabile este
distincţia între limbi în funcţie de statutul legal al acestora. O subdiviziune a limbilor, după criteriul
statutului legal, duce la următoarea ierarhie: (1) recunoaşterea limbii ca limbă oficială a naţiunii; (2)
recunoaşterea limbii ca limbă oficială într-o unitate regională importantă (de exemplu, limbile bengali,
tamil şi marathi în India) ; (3) promovarea limbii de către autorităţi în diferite moduri (folosirea în
sistemul de educaţie publică, în administraţia locală, în anunţuri publice etc.), deşi aceasta nu se
bucură de statutul de limbă oficială la nivel naţional ; (4) tolerarea limbii în sfera privată (şcoli
private); (5) interzicerea limbii.
De fapt, limba oficială este idiomul: (1) comunicării folosite în birourile administraţiei, în
discutarea treburilor oficiale (şedinţe, audienţe etc.), alias, limba în care: (2) se comunică în scris între
diferitele niveluri şi ramuri ale administraţiei; (3) se emit actele oficiale, care au valoare juridică şi
administrativă; (4) se redactează în original legile, alte acte normative; (5) se redactează diferite
formulare (de exemplu, declaraţii de impozit) cu valoare administrativ-legală care sunt tipărite; (6)
se redactează variatele înscrisuri sub semnătură privată (contracte civile, testamente etc.), care pot
deveni probe în justiţie (Fasold 1993, p. 72). În afară de funcţiile enumerate mai sus, limba oficială
se utilizează pe plan extern în relaţiile cu alte state. Statusul de limbă oficială se consfinţeşte, de
obicei, prin Constituţie29.
28 Este vorba de limbile greacă, latină şi arabă clasică, estimate ca fiind baza educaţiei şi a civilizaţiei.
29 De regulă, statutul de limbă oficială se atribuie limbii naţiunii titulare a statului, dar există şi
excepţii. Situaţia în care
limbile autohtone sunt utilizate ca limbi oficiale într-un stat este numită endoglosie, iar situaţia în care
rolul respectiv
este jucat de o limbă imigrantă – exoglosie (Kloss 1968, p.71). În realitate, se întâlnesc state totalmente
endoglosice
(una sau mai multe limbi indigene au statut de limbă oficială), totalmente exoglosice (niciuna din
limbile indigene nu
se utilizează ca limbă oficială) şi parţial exoglosice (statusul de limbă oficială este atribuit unei limbi
imigrante şi unei
limbi indigene). Prin definiţie, statele parţial exoglosice sunt în acelaşi timp parţial endoglosice. Drept
exemple de
48
Tendinţa statelor europene de a adopta limba naţiunii titulare în calitate de limbă oficială
(Wardhaugh 2005) derivă din ideologia statului-naţiune care a modificat, începând cu secolul al
XIX-lea, harta geopolitică a Europei (Fishman 1989, p. 97-175). Această tendinţă are drept
consecinţă o anumită dezavantajare a limbilor minoritare din aceste ţări. Astfel, în cele 50 de state
independente din Europa există 225 de limbi vernaculare, dintre care doar 35 au statut de limbă
oficială (Leclerc 2005). De aceea, în literatura de specialitate de ultimă oră, limba oficială nu se
identifică cu limba naţională. Dacă, iniţial, limba naţională era considerată drept ”limba unei entităţi
politice, sociale şi culturale” (Unesco 1953, p. 46) care reprezintă ”simbolul identităţii naţionale”
(Kloss 1968, p. 80), în ultimul timp, specialiştii consideră drept limbi naţionale şi limbile ”spoken by
majority of the people, and, in general, native to a country or State” (Daoust 1997, p. 443).
În opinia lui J. Fishman (Fishman 1972, p. 215), termenul naţional simbolizează mai degrabă
trecutul, prezentul sau aspiraţiile mult aşteptate ale unei integrări socioculturale autentice într-un
spaţiu multietnic, pe când termenul oficial se asociază, în primul rând, cu nevoile politice curente.
”The term national language... designates that language (or those languages) whose use is viewed as
furthering sociocultural integration at the nationwide (hence national level)” (Ibidem).
Referindu-se la realitatea lingvistică din Africa, K. Mateene a atras atenţia asupra caracterului
problematic al acestor termeni în condiţiile în care resursele lingvistice africane sunt neglijate. În
Africa, conform observaţiilor autorului, foarte puţine limbi naţionale sunt şi limbi oficiale, întrucât
”...the usual practice of the majority of our states is to honour the foreign European languages with
the exclusive status of official languages” (Mateene 1985, p. 18). Drept rezultat, patrimoniul
lingvistic al naţiunii este subapreciat şi marginalizat.
Analiza situaţiilor lingvistice concrete din Africa francofonă, anglofonă şi lusofonă ne-a permis să
constatăm existenţa unei game variate de relaţii între limba oficială şi limba naţională. După cum se
vede din tabelul 1.1, unele state (Guineea Franceză) consideră că toate limbile vorbite pe teritoriul lor
sunt limbi naţionale, altele (Republica Africa Centrală, Botswana) au ales în calitate de limbă naţională
o singură limbă din multitudinea de idiomuri vorbite.
O altă categorie de state (Burkina Faso, Burundi, Mali ) atribuie statutul de limbă naţională
unui număr limitat de limbi, iar în alte state (Ciad, Guineea- Bissau) niciuna din limbile indigene nu
este considerată limbă naţională. În situaţiile examinate mai sus, noţiunea de limbă naţională
reflectă realităţi lingvistice diferite: (1) în Burundi, Botswana sau în Republica Africa Centrală, limba
state endoglosice pot servi statele-naţiune, cum ar fi Franţa, Germania, Portugalia, Danemarca etc.
State parţial
exoglosice/endoglosice întâlnim, în special, în Asia, unde limba engleză este utilizată pe acelaşi plan
cu limbile
indigene: engleza plus hindi (India), engleza plus malaieza (Malaiezia) etc. Statele exoglosice pot
utiliza ca limbă
oficială o singură limbă imigrantă (Haiti – franceza) sau două (Somalia – engleza şi italiana),
(Camerun – engleza şi
franceza).
49
naţională poate fi utilizată ca limbă de predare în sistemul de învăţământ, în administraţia publică şi
poate astfel înlocui franceza în aceste domenii de funcţionare. Atribuirea statutului de limbă naţională
unui număr limitat de limbi ((Burkina Faso, Burundi, Mali) poate duce la utilizarea acestora drept
limbi
regionale, limba oficială îndeplinind, în atare situaţii, funcţia de limbă de comunicare între regiuni; (2)
dimpotrivă, în situaţia în care toate idiomurile vorbite într-un stat sunt considerate limbi naţionale
(Guineea Franceză), aceste idiomuri nu au nicio şansă să obţină un statut cât de cât real. În primul
caz, statutul de limbă naţională oferă posibilităţi concrete de promovare a limbilor respective prin
intermediul unei politici lingvistice echilibrate, în al doilea caz, statutul de limbă naţională are un
caracter pur simbolic şi nu contribuie nicidecum la modificarea situaţiei sociolingvistice.
Limbi oficiale şi limbi naţionale
(câteva exemple)
Limbi vorbite Limbi oficiale Limbi naţionale
Burkina Faso
Republica Burundi
Republica Africa Centrală
Republica Botswana
Republica Ciad
Guineea Franceză
Guineea -Bissau
Mali
60
4
65
30
130
30
20
30
1: franceza
2: franceza, kirundi
2: franceza, sango
1: engleza
2: franceza, araba clasică
1: franceza
1: portugheza (de facto)
1: franceza
3
1
1
1
0
30
0
13
Tabelul 1.1. Relaţia limbă oficială/limbă naţională în unele state africane (Sursa de analiză: Leclerc, J.,
Aménagement
linguistique dans le monde, Afrique et Océan Indien, 2006). Disponibilă la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/afrique/afracc.htm
Diversitatea situaţiilor lingvistice din diferite state permite definirea limbii naţionale ca limba
unui grup etnolingvistic (nu în mod obligatoriu a naţiunii majoritare) al cărei uz este recunoscut, în
mod legal, în ţara căreia îi aparţine grupul respectiv. Din această perspectivă, în Republica
Moldova, limba română este limba naţională a populaţiei majoritare fiind, în acelaşi timp, limba
oficială a statului, pe când limba găgăuză este limba naţională a minorităţii găgăuze, are statut de
limbă oficială regională, dar nu este limba oficială a Republicii Moldova.
Prin urmare, statutul de limbă oficială este cel mai prestigios pentru o limbă, întrucât statul se
obligă să utilizeze limba oficială în toate activităţile sale. Pe de altă parte, statul poate decide să
atribuie
unei limbi statutul de limbă naţională. În acest caz, el nu este obligat să utilizeze limba în cauză, dar îşi
asumă responsabilitatea de a o proteja şi promova, facilitând utilizarea ei de către cetăţeni. Scopul
acestei decizii este de a recunoaşte că grupul lingvistic respectiv nu este o simplă minoritate şi că el
face
parte din patrimoniul naţional. De exemplu, în Elveţia, cele trei limbi oficiale sunt germana, franceza şi
50
italiana, pe când limbile naţionale sunt germana, franceza, italiana şi retoromana. În Luxembourg,
limba
oficială este franceza, iar luxemburgheza are statut de limbă naţională.
După cum se vede din cele expuse mai sus, principiile care stau la baza clasificării limbilor
din perspectiva politicii şi planificării lingvistice sunt atât de natură lingvistică, cât şi
extralingvistică. De aceea, în vederea eliminării confuziilor existente în definirea şi interpretarea
multiplilor termeni, propunem o distincţie a acestora după cum urmează: (1) definiţii politice; (2)
definiţii sociale; (3) definiţii educaţionale şi (4) definiţii uzuale sau populare (a se vedea tabelul 1.2).
Termenii din prima coloană a tabelului se întâlnesc, cu precădere, în documentele oficiale ale
guvernelor, în actele legislative şi în alte publicaţii oficiale. Cât priveşte definiţiile sociale, ele sunt în
strânsă legătură cu definiţiile politice, însă reflectă, de o manieră mai amplă, sistemul de valori al
comunităţii. Întrucât sistemul de învăţământ este cel mai eficient mijloc de implementare a deciziilor
politice, în cadrul acestui sistem, a fost elaborat un set de termeni care reglementează procesul de
predare/învăţare a limbilor. În fine, definiţiile uzuale reflectă viziunea simplistă a populaţiei asupra
problemelor lingvistice, în care se operează o singură distincţie: limbă maternă/limbă străină.
Definiţii politice Definiţii sociale Definiţii educaţionale Definiţii uzuale
(populare)
A.
Limbă globală (engleza)
A.
Limbi de instruire
A
Limbi străine
A.
Limbi străine
B.
Limbi internaţionale
(engleza, franceza)
Limbi panregionale (lingua
franca)
(swahili în Africa)
(1)
Limbă majoritară/ limbă
minoritară
B.
Limbă secundă
C.
Limbi naţionale
(2 )
ca prima limbă (limba
maternă)
C.
Limbă maternă
B.
Limbă maternă
D
Limbi oficiale
(3)
ca limbă secundă
(1)
Limbă standard/Varietăţi
nonstandard
C.
Limbi străine
E.
Limbi regionale
(bengali în India)
(4)
Limbi străine
D.
Limbi comunitare
B.
Limbi
vernaculare/vehiculare
F.
Limbi de cult
(ebraica, araba, greaca,
latina)
C.
Limbi clasice
E.
Limba patrimoniului
Tabelul 1.2. Clasificarea termenilor în funcţie de contextul de utilizare a acestora
51
Concluzii
Deşi politica şi planificarea lingvistică sunt fenomene bine cunoscute în istoria civilizaţiei
umane, ele au devenit obiectul de studiu al ştiinţei doar în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea, când procesele legate de necesitatea soluţionării problemelor de ordin lingvistic în societate
au devenit atât de acute, încât au impulsionat emergenţa unei discipline noi şi complexe: politica şi
planificarea lingvistică. Înglobând în sine două aspecte indisolubile ale unuia şi aceluiaşi domeniu
practic de activitate umană, respectiv politica lingvistică şi planificarea lingvistică, obiectul de
studiu al noii discipline academice s-a conturat şi s-a cimentat ca rezultat al fuziunii celor două
componente sus-menţionate ale procesului de schimbare lingvistică deliberată.
Cercetările teoretice în domeniul politicii şi planificării lingvistice n-au atins încă nivelul de
dezvoltare necesar, care ar permite delimitarea cu precizie a noţiunilor de politică lingvistică şi
planificare lingvistică, lipsa de unanimitate printre specialişti generând o anumită confuzie atât
printre cercetători, printre factorii de decizie de diferite niveluri, cât şi în sânul societăţii civile în
ansamblu, ca beneficiar al inovaţiei lingvistice planificate. Una din soluţiile posibile pentru
depăşirea acestui impas teoretic şi conceptual rezidă în abordarea integrativă a fenomenului dat,
abordare care constituie firul roşu al demersului investigativ întreprins în prezenta lucrare. Din
această perspectivă, politica şi planificarea lingvistică reprezintă cele două componente
interdependente şi complementare ale unui domeniu unitar de activitate umană, axat pe
schimbarea lingvistică deliberată în societate.
Avantajul conceptului unitar de politică şi planificare lingvistică constă în faptul că el oferă
o viziune întregită despre intervenţia conştientă şi voluntară a anumitor actori sociali asupra
limbilor, o distincţie între cele două aspecte ale procesului de schimbare lingvistică fiind posibilă
doar în scopuri didactice şi metodologice. Din acest punct de vedere, politica lingvistică constă în
luarea deciziilor majore cu privire la orientarea şi reglementarea utilizării, în comunicarea pe
teritoriul unui stat (nivel naţional) sau în comunicarea între diferite state (nivel supranaţional), a
uneia sau a mai multor limbi. La rândul ei, planificarea lingvistică constă în determinarea cu
precizie a modalităţilor şi termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în
funcţie de realităţile concrete, de resursele economice şi resursele umane disponibile.
Politica şi planificarea lingvistică pot fi elaborate şi implementate atât la nivel micro-, meso-,
cât şi macrosociolingvistic. Din această perspectivă, principalii actori ai domeniului în cauză pot fi
clasificaţi în următoarele categorii: instanţe guvernamentale, instituţii educaţionale, organizaţii
quasi-guvernamentale, organizaţii neguvernamentale, grupuri de persoane şi persoane individuale,
rolul determinant în conceperea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice, la nivel naţional,
52
revenindu-le instituţiilor statale. Printre actorii politicii şi planificării lingvistice, unii sunt implicaţi în
planificarea corpusului limbii, iar alţii au competenţa să decidă asupra statutului acesteia.
Pentru a depăşi deficienţa legată de caracterul declarativ al măsurilor de politică şi planificare
lingvistică, a căror implementare, la nivel naţional, antrenează anumite costuri, este imperativ ca
factorii de decizie să examineze fenomenul în cauză în cadrul schemei generale de planificare a
resurselor naţionale şi să prevadă mijloacele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor
respective din bugetul de stat sau din bugetele autorităţilor publice locale.
Întrucât limba este obiectul principal al oricărui program de politică şi planificare lingvistică,
implicarea directă a lingviştilor este nu numai necesară şi utilă, dar şi benefică. Consultaţiile
lingviştilor, în calitatea lor de teoreticieni şi istorici ai limbii, descriptivişti, sociolingvişti şi cadre
didactice, sunt extrem de preţioase în diferite faze ale conceperii şi implementării politicii şi
planificării lingvistice, contribuţia lor fiind inestimabilă mai ales în statele multilingve, în care
decretarea limbii (limbilor) oficiale nu reprezintă doar o problemă lingvistică, ci şi una identitară.
Cu toate acestea, lingvistica nu se identifică cu politica şi planificarea lingvistică. În măsura în
care politica şi planificarea lingvistică este un fel de politică şi planificare a limbii, constatările
ştiinţelor
politice privind modalităţile de soluţionare a conflictelor sunt, de asemenea, importante. Prin urmare,
politica şi planificarea lingvistică reprezintă o activitate complexă care necesită o colaborare
interdisciplinară în vederea realizării unei acţiuni eficiente asupra limbii (limbilor) în societate.
Conceperea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice, precum şi elaborarea
legislaţiei lingvistice este cu neputinţă fără clasificarea sociolingvistică a limbilor. Întrucât una şi
aceeaşi limbă poate fi calificată în mod diferit în funcţie de diversele criterii de clasificare, pentru
eliminarea confuziilor existente în definirea multiplilor termeni, propunem o distincţie utilă a
acestora în funcţie de domeniile principale de utilizare a lor. Din această perspectivă, termenii
uzuali, cum ar fi limbă maternă/limbă străină, reflectă viziunea simplistă a populaţiei asupra
problemelor lingvistice, pe când noţiunile de limbă oficială/limbă naţională, limbă vehiculară/limbă
vernaculară, limbă majoritară/limbă minoritară etc. reflectă viziunea oficială a guvernelor şi
sistemul de valori al comunităţii.
53
CAPITOLUL II
CONTEXTUL SOCIOLINGVISTIC AL POLITICII
ŞI PLANIFICĂRII LINGVISTICE
2.1. Introducere
După analiza preliminariilor teoretice şi dificultăţilor terminologice legate de definirea şi
circumscrierea domeniului de activitate al politicii şi planificării lingvistice, este oportun să ne
concentrăm atenţia asupra contextului sociolingvistic în care intervenţia din exterior asupra limbilor
este necesară şi/sau inevitabilă.
Printre factorii esenţiali, care stau la originea politicii şi planificării lingvistice, se află
multilingvismul şi concurenţa dintre limbi (Leclerc 1986, p. 241). După cum arată experienţa
internaţională, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, deciziile în materie de politică şi planificare
lingvistică au drept obiectiv reglementarea problemelor create de prezenţa a cel puţin două limbi
sau varietăţi ale aceleiaşi limbi într-un singur spaţiu sociopolitic.
Deşi definiţia pe care o dă U. Weinreich sintagmei ”limbi în contact” pare să se refere la
aspectul individual al acestui fenomen - două limbi se află în contact, ”dacă ele sunt utilizate, în
mod alternativ, de aceleaşi persoane” (Weinreich 1970, p. 1), - aspectul colectiv al situaţiei în cauză
provoacă probleme, a căror soluţionare este imposibilă fără intervenţia statului. Cu alte cuvinte,
concurenţa dintre limbi, mai exact, conştientizarea, de către membrii societăţii, a acestei concurenţe
atrage după sine intervenţia politică a statului.
2.2. Multilingvismul societal: paradigme de cercetare
Termenul multilingvism se foloseşte atât pentru definirea competenţei unui individ care cunoaşte
mai multe limbi (Haugen 1966; Van Overbeke 1972), cât şi pentru descrierea situaţiei lingvistice din
cadrul unei societăţi în care coexistă mai multe limbi (Khubchandani 1988; Søndergaard 1991)30.
Pentru analiza multilingvismului societal, este important să se opereze o distincţie între
multilingvismul oficial şi multilingvismul de facto. De exemplu, Elveţia este considerată oficial un
stat multilingv, însă multilingvismul naţional este bazat pe principiul unilingvismului teritorial. Deşi
documentele oficiale la nivel federal sunt publicate în franceză, germană şi italiană, majoritatea
populaţiei din diferite cantoane este monolingvă.
30 Pentru a elimina această confuzie terminologică, este oportun să se păstreze termenul multilingvism
doar pentru descrierea
situaţiei lingvistice din cadrul unei societăţi, unde coexistă mai multe limbi (varietăţi). Cât priveşte
definirea competenţei unui
individ, care cunoaşte şi utilizează mai multe limbi, propunem să se introducă, în acest scop, termenul
plurilingvism.
54
O situaţie similară este caracteristică pentru Canada, unde engleza şi franceza sunt declarate
de Constituţie limbi oficiale, deşi majoritatea canadienilor utilizează în comunicarea cotidiană una
din aceste limbi, cu excepţia celor implicaţi în procesul de învăţământ. Cu toate acestea, în afara
francezei şi englezei, în Canada coexistă circa o sută de limbi, vorbite de imigranţi, unele dintre ele
fiind transmise din generaţie în generaţie, nemaivorbind de limbile populaţiei indigene. Prin urmare,
deşi Canada este oficial bilingvă, de facto, ea întruneşte caracteristicile unei naţiuni multilingve.
Factorii care contribuie la apariţia multilingvismului societal sunt de natură diversă, printre
care: migraţiunea (Argentina, Statele Unite ale Americii), colonialismul (Kenya), frontierele
internaţionale (frontiera dintre Austria şi Slovenia), enclavele etnolingvistice (maghiarii în Slovacia,
găgăuzii în Republica Moldova), precum şi difuzarea, pe scară largă, a limbilor internaţionale.
În societăţile multilingve, în care unele şi aceleaşi idiomuri sunt folosite de unele şi aceleaşi
persoane, idiomurile în cauză îndeplinesc diferite funcţii. Situaţia dată este cunoscută, în funcţie de
numărul limbilor implicate în procesul de comunicare, sub denumirea de diglosie, triglosie sau
poliglosie (a se vedea paragraful 2.3.3). De exemplu, majoritatea covârşitoare a populaţiei din
Paraguay utilizează limba guaraní ca limbă vernaculară, în timp ce spaniola este folosită pentru
comunicarea oficială (Alcaine 2004, p. 204; Zajícová 2004, p. 224-225).
De asemenea, în Luxembourg, populaţia băştinaşă utilizează luxemburgheza în comunicarea
cotidiană informală, iar franceza şi/sau germana sunt folosite în domeniile publice, deşi, începând
cu anul 1984, luxemburgheza are statut de limbă oficială (Clyne 1997b, p. 302; Leclerc 2006d) şi
poate fi utilizată în domeniile vieţii publice. Alegerea limbii (limbilor) de comunicare în contextul
multilingv este determinată de anumite variabile de ordin social, acestea influenţând şi alternanţa
limbilor în cadrul unui dialog (Clyne 1997b, p. 307-309).
Aşadar, din cele menţionate supra, putem conchide că analiza multilingvismului cuprinde mai
multe faţete, precum: dinamica limbilor în contact, funcţiile limbilor în societate, comunităţile de
vorbire în contact, comportamentul lingvistic al indivizilor bi- şi plurilingvigvi. Cu alte cuvinte,
toate aceste aspecte ale multilingvismului alcătuiesc un puzzle cu diverse teme, ale cărui piese pot fi
asamblate şi dezasamblate, dezmembrarea întregului fiind posibilă doar în scopuri de cercetare.
Din această perspectivă, metodele de cercetare a multilingvismului îşi găsesc izvor de inspiraţie
în diferite discipline, precum lingvistica structurală, sociologia, psiholingvistica, pedagogia,
sociolingvistica, demografia, statistica etc. În conformitate cu viziunea dată, putem desprinde câteva
paradigme de cercetare a multilingvismului (a se vedea şi Clyne 2003a).
Astfel, paradigma ”limbi în contact” (language contact paradigm) este orientată spre limbă
ca sistem. În afară de factorii lingvistici stricto sensu, ea ţine cont şi de factorii de natură
55
sociolingvistică şi psiholingvistică, care intervin în procesul contactului dintre limbi (Weinreich
1970; Neustupný 1985; Clyne 2003b, Hickey 2003).
Paradigma ”abandon lingvistic”, alias ”asimilare lingvistică” (language shift paradigm),
vizează domeniile de funcţionare a limbilor şi are drept obiectiv elucidarea circumstanţelor şi
motivelor care contribuie la apariţia şi evoluţia asimilării lingvistice (Veltman 1983; Fishman
2001a; Fishman 2001b; Breton 2002).
Paradigma ”dispariţia limbilor” (language death paradigm) acoperă parţial domeniul de
cercetare al paradigmei ”asimilare lingvistică”. Spre deosebire de paradigma ”asimilare lingvistică”,
paradigma ”dispariţia limbilor” este axată pe analiza limbilor vernaculare minoritare, vorbite de un
număr relativ mic de locutori, precum bretona, istro-româna, udmurda, limbile aborigenilor din
Australia, Canada, Statele Unite ale Americii etc. Cercetările efectuate în cadrul paradigmei ”dispariţia
limbilor” cuprind, de regulă, analiza schimbărilor intervenite în structura gramaticală a limbilor în faza
finală a existenţei lor (Dorian 1977; Dressler & Wodak-Leodolter 1977; Grenoble & Whaley 2004).
În fine, cercetările efectuate în cadrul paradigmei ”pierderea limbii” (language attrition
paradigm) sunt axate pe evaluarea gradului de pierdere a deprinderilor de vorbire în limba maternă.
Paralel cu analiza factorilor care contribuie la pierderea limbii materne, se examinează condiţiile
care frânează fenomenul în cauză, contribuind, astfel, la menţinerea limbii materne (Weltens et al.
1987; Bradley & Bradley 2002; Schmid et al. 2004).
2.2.1. Consecinţele sociale ale multilingvismului
Experienţa lingvistică internaţională scoate la iveală existenţa unei contradicţii constante între
monolingvism şi multilingvism. Astfel, istoria Statelor Unite ale Americii şi a Australiei furnizează
suficiente exemple întru susţinerea afirmaţiei de mai sus, ambele state promovând o politică
lingvistică de substituire progresivă a multilingvismului, acceptat cu toleranţă, în secolul al
XIX-lea, limitat prin măsuri restrictive, spre sfârşitul acestui secol, pentru a fi înlocuit de
monolingvism şi monoculturalism, la începutul secolului al XX-lea. O reorientare spre politicile
lingvistice mai permisive s-a produs, în Statele Unite ale Americii, în anii 60 ai secolului trecut
(Fishman 1985; Kloss 1998), iar, în Australia, acest proces a fost iniţiat în anii 70 ai secolului trecut
(Clyne 2003a). Această schimbare a fost condiţionată de promovarea, în perioada anilor 60-70 ai
secolului trecut, a concepţiei pozitive despre echitatea socială, drepturile omului etc.
Tensiunea dintre ideologia monolingvismului şi cea a multilingvismului se face simţită
actualmente în statele europene, unde tendinţa masivă de integrare europeană este contrabalansată
de renaşterea naţională. Aceasta, mai ales în statele din Europa Centrală şi cele din Europa de Est,
care şi-au redobândit recent independenţa naţională.
56
Cu toate acestea, interdependenţa economică şi politică, devenită inevitabilă în epoca
globalizării, precum şi migraţiunea la nivel mondial ar putea contribui la promovarea
multilingvismului şi autonomiei culturale atât la nivel regional, cât şi la scară mondială. Astfel, deşi
statele din Europa de Vest consideră imigranţii şi copiii acestora drept ”muncitori străini”, refuzând,
prin aceasta, să recunoască caracterul multilingv şi multicultural al societăţii, fenomenul în cauză
este destul de răspândit în această regiune. Or, denegarea multilingvismului înseamnă
marginalizarea limbilor minoritare din aceste state, fapt care, pe termen lung, atrage după sine
intensificarea tensiunilor sociale.
2.2.2. Politica lingvistică şi multilingvismul societal
Politica lingvistică a unui stat, în condiţiile multilingvismului societal, poate fi orientată fie
spre tolerarea, acceptarea, promovarea şi consolidarea multilingvismului, fie spre denegarea
acestuia în favoarea promovării monolingvismului. O politică lingvistică, care favorizează
promovarea multilingvismului, este motivată de factori de natură socială (echitatea socială), politică
(coeziunea sociopolitică),) şi culturală (păstrarea patrimoniului cultural).
Astfel, deşi Namibia este un stat multilingv, după dobândirea independenţei în 1990, ea a
adoptat în calitate de limbă oficială limba engleză. Drept motiv au servit următoarele circumstanţe:
(1) în Namibia nu există nicio comunitate de vorbire majoritară, de aceea, pentru a evita conflictele
interetnice, s-a optat în favoarea unei limbi neutre; (2) limba germană şi limba afrikaans, destul de
răspândite în Namibia, şi-au pierdut statutul de limbi oficiale după 1990, întrucât populaţia le
identifică cu oprimarea şi colonialismul (Pütz 1992).
Dimpotrivă, autorităţile din Singapore au adoptat şi au pus în aplicare o politică lingvistică
axată pe promovarea plurilingvismului, decretând patru limbi oficiale: mandarina, malaieza, tamil şi
engleza (Kuo 1980, p. 42). Atribuind limbilor mandarină, malaieză şi tamil statutul de limbi
oficiale, guvernul din Singapore a ţinut cont de faptul că limbile în cauză reprezintă cele trei
comunităţi de vorbire majoritare, respectiv chinezii, malaiezii şi indienii. Întrucât, însă, majoritatea
chinezilor din Singapore utilizează în comunicarea informală o varietate a limbii chineze diferită de
dialectul mandarin şi deoarece un număr considerabil de indieni nu sunt vorbitori nativi ai limbii
tamil, prin adoptarea limbii engleze ca limbă oficială, s-a urmărit scopul de a soluţiona problemele
legate de comunicarea interetnică la nivel naţional şi internaţional.
La rândul ei, Australia, unde există peste 200 de limbi indigene (Leclerc 2006a) ne
oferă un model de politică şi planificare lingvistică care se adaptează la imperativele
timpului. Promovând timp îndelungat o politică de asimilare riguroasă, începând cu anii 80
ai secolului trecut, datorită imigraţiei masive, Australia a renunţat la politica lingvistică de
57
asimilare, adoptând o politică lingvistică de integrare, axată pe acceptarea plurilingvismului
şi multiculturalismului.
Deşi nici Constituţia Australiei şi nicio altă lege nu conţine vreo oarecare prevedere de ordin
lingvistic (Ozolins 2002), varianta australiană a limbii engleze este considerată drept limbă
naţională şi, implicit, limbă oficială (Leclerc 2006a). Politica lingvistică actuală a Australiei se
articulează în jurul următoarelor obiective: (1) cunoaşterea obligatorie a limbii engleze de către toţi
cetăţenii statului; (2) menţinerea şi promovarea, în afară de limba engleză, a altor limbi şi (3)
crearea oportunităţilor de învăţare a unei limbi secunde (Lo Bianco 1987; Brock 1995, p. 20).
În Canada, spre exemplu, decretarea bilingvismului oficial (1969) avea drept obiectiv menţinerea
echilibrului lingvistic dintre limba franceză şi limba engleză, condiţiile economice şi politice specifice
contribuind la producerea unui dezechilibru important în favoarea limbii engleze (D’Anglejan 1984).
Deşi
bilingvismul fusese instituţionalizat la nivel federal, Québec-ul era singura provincie bilingvă din
Canada.
În anii 1960-1970, concurenţa dintre cele două limbi în contact s-a înteţit într-atât, încât franceza era
ameninţată să dispară, fapt pentru care, în 1974, guvernul Québecului a proclamat, prin Legea 22 (Loi
sur
la langue officielle), limba franceză ca limbă oficială a provinciei (Maurais 1987, p. 363).
Cu trei ani mai târziu, Legea 101, cunoscută sub denumirea de Charte de la langue française
(1977), stipula introducerea limbii franceze în toate domeniile vieţii publice, inclusiv în
jurisprudenţă, în cercurile de afaceri şi afişajul public (Maurais 1987, p. 366). În opinia lui G.
Rocher, adoptarea acestui document important a contribuit la soluţionarea problemei identitare a
francofonilor din Québec, oferindu-i limbii franceze ”les gages de sécurité dont elle a constamment
besoin dans le contexte canadien et nord-américain” (Rocher 2002, p. 23). Am evocat aici experienţa
Québecului pentru a insista asupra necesităţii protejării idiomurilor în contact de concurenţa inegală
impusă de limbile de prestigiu prin acţiuni adecvate de politică şi planificare lingvistică.
2.3. Concurenţa limbilor în contact ca premisă esenţială a politicii şi
planificării lingvistice
Este cunoscut faptul că limbile în contact31 nu coexistă în mod haotic în cadrul ecosistemelor
lingvistice multilingve, dar sunt antrenate într-o concurenţă acerbă pentru supravieţuire şi putere
(Laponce 1984; Calvet 1987; Wardhaugh 1988; Chaudenson 2000 ). În opinia lui R. Chaudenson,
“Lorsqu’elles sont dans le même espace social, les langues instaurent entre elles une forme de lutte
qui équivaut à la sélection naturelle des espèces.” (Chaudenson 2000, p. 191).
31 De-a lungul secolelor, limbile se află sub raportul diverselor contacte, precum contactul vecinătăţii
geografice,
contactele cu caracter economic, cultural, sociopolitic etc. Pentru cercetarea de faţă, este relevant
contactul coabitării a
două sau mai multor limbi în cadrul unei societăţi bi- sau multilingve.
58
Într-un studiu publicat în anul 1979, lingvistul german G. Bossong (Bossong 1979) face o
tentativă de a explica două fenomene diametral opuse proprii situaţiilor concurenţiale multilingve:
pe de o parte, extinderea ariei de funcţionare sau chiar universalizarea unor limbi, iar, pe de altă
parte, evoluţia regresivă sau chiar dispariţia altor limbi.
Conform opiniei autorului, aceste două tendinţe s-ar datora legilor funcţionale de dezvoltare a
limbilor. Astfel, G. Bossong afirmă că universalizarea unor limbi are loc în virtutea faptului că
acestea dezvoltă în permanenţă subsisteme lexicale noi pentru a se acomoda la noile cerinţe în
materie de nominaţie, ceea ce are drept rezultat extinderea numărului de registre şi a ariei de
utilizare a lor. Din contra, locutorii limbilor cu un număr limitat de registre pot să renunţe la această
activitate creativă şi să adopte limbile universale pentru satisfacerea unor necesităţi, în anumite
domenii concrete, cum ar fi domeniul ştiinţific, spre exemplu. În acest mod, aria funcţionării
limbilor în cauză se reduce progresiv, ceea ce poate duce chiar la dispariţia lor.
G. Bossong aduce în calitate de argumente evoluţia diametral opusă a limbilor
spaniolă/catalană şi franceză/occitană, care au cunoscut, în secolele XIV-XV, şi, respectiv XII-XIII,
un nivel relativ similar de dezvoltare. Or, ar fi o naivitate să se ignore că această evoluţie în direcţii
opuse a limbilor menţionate supra a fost declanşată, favorizată şi accelerată, în ambele cazuri, de
măsurile politice luate de autorităţile de la Madrid şi Paris.
Experienţa internaţională demonstrează că dominaţia unei singure limbi în statele-naţiune nu
este rezultatul evoluţiei fireşti a multilingvismului, dar mai degrabă rezultatul artificial al unei
politici lingvistice. Exemplul Franţei ilustrează cu lux de amănunte faptul că politica lingvistică a
jucat un rol esenţial în edificarea statului-naţiune unilingv. După cum afirmă C. Hagège, ”Il est
remarquable de constater en France la continuité, à travers les régimes, de cet engagement politique
en faveur du français comme langue nationale unique: de la monarchie jusqu’à la République en
passant par la Révolution de 1789. La loi Toubon de 1994 s’inscrit ainsi dans cette tradition qui fait
de la langue en France une affaire éminemment politique. La France est sans doute le pays du
monde qui a le plus légiféré en faveur de la langue” (Hagège apud O’Keefe 2001, p. 21-22).
Una din sursele conflictului lingvistic este strâns legată de repartizarea inegală a funcţiilor
sociale atribuite limbilor în contact în situaţiile multilingve. Întrucât sistemul tinde spre stabilitate,
în cele din urmă, se ajunge la situaţia în care una din limbile coexistente devine dominantă atât în
comunicarea interpersonală, cât şi în asigurarea funcţiilor de identificare, de promovare socială şi de
exprimare a unităţii naţionale. În opinia lui J. Laponce, coexistenţa mai multor limbi în acelaşi teritoriu
este un fenomen care contravine naturii umane. ”Le bilinguisme est commun, mais il est anormal; il est
commun parce que l’homme est un échangeur né d’information et parce qu’il arrive souvent qu’un
59
voisin ne parle pas la même langue que nous; il est anormal parce que nous rejetons la véritable
synonimie et parce que nous tendons naturellement vers l’unilinguisme” (Laponce 1984, p. 3).
Autorul afirmă, în continuare, că limbile au tendinţa să se instaleze şi să domine, în mod
firesc, într-un anumit teritoriu, şi că politicile lingvistice guvernamentale, vizând consolidarea
artificială a statutului unei limbi dominante în detrimentul limbilor minoritare, sunt inevitabile:
”...les langues se protègent elles-mêmes par la territorialité, laquelle est assurée par les Etats”
(Laponce 1984, p. 4) et ”la force linguistique est fondamentalement une force politique... L’Etat
moderne ne tolère pas de plein gré le multilinguisme” (Laponce 1984, p. 200). După cum se vede,
promotorii teoriei teritorialităţii şi pragului de supravieţuire a unei limbi pun accentul pe
concentrarea compactă a minorităţilor lingvistice într-un anumit teritoriu ca garant al statutului şi
utilităţii limbii în cauză.
Unilingvismul teritorial a constituit, într-adevăr, răspunsul dominant al statelor europene la
diversitatea lingvistică în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, la începutul secolului al XXI-lea,
când înseşi statele-naţiune au început să recunoască propria lor diversitate, politicile lingvistice
urmează să fie elaborate şi implementate în conformitate cu idealurile justiţiei sociale şi principiile
democratice. După cum am menţionat în capitolul I, numeroase state-naţiune au purces deja la
revizuirea politicilor lor lingvistice în scopul de a concilia idealul statului unilingv cu drepturile
minorităţilor lingvistice. Se pare că statul modern a cedat locul statului postmodern. Actualmente,
practic, toate statele din Europa se confruntă cu problemele minorităţilor lingvistice, Portugalia
fiind singurul stat considerat oficial unilingv de către Comisia Europeană (Grin 1997, p. 221).
Conform unor estimări oficiale, circa 40 de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene sunt vorbitori
de limbi regionale sau minoritare (O’Keefe, 2001, p. 26).
Este important să menţionăm că în etapa actuală concurenţa lingvistică a depăşit limitele
teritoriale ale unui stat şi a căpătat o dimensiune mondială, ceea ce poate perturba strategiile
lingvistice naţionale.
2.3.1. Rolul politicii şi planificării lingvistice în gestionarea concurenţei
limbilor la nivel naţional
Definiţia oricărei politici lingvistice urmăreşte atingerea a două obiective sociale distincte, dar
strâns legate între ele: pe de o parte, promovarea unei (unor) limbi în calitate de limbă (limbi)
naţională (naţionale) şi/sau oficială (oficiale), iar, pe de altă parte, reglementarea relaţiilor dintre
limbile în contact. De fapt, promovarea unei (unor) limbi nu este altceva decât un răspuns la
concurenţa impusă acesteia de o altă limbă, concurenţa dată fiind la originea oricărei politici şi
planificări lingvistice.
60
Astfel, în virtutea concurenţei lingvistice, limbile care coexistă în acelaşi teritoriu au tendinţa să-şi
însuşească diversele domenii ale vieţii sociale, iar instaurarea dominaţiei unei limbi, într-un domeniu
sau altul, are loc în funcţie de ponderea politică, economică şi, uneori, culturală a vorbitorilor acestei
limbi în domeniul dat (Gardès-Madrey 1987, p. 78). Dacă această tendinţă este lăsată la voia
întâmplării,
ea dă naştere concurenţei şi se finalizează, de cele mai multe ori, cu instaurarea, în spaţiul dat, a
supremaţiei unei singure limbi. De aceea, pentru a modifica regulile pieţei lingvistice, obiectivul major
al politicii şi planificării lingvistice este de a influenţa şi gestiona această tendinţă prin diferite pârghii
administrative şi juridice.
De altfel, politicile lingvistice existente dovedesc acest lucru: promovarea limbii catalane în
Spania are drept obiectiv de a contrabalansa dominaţia limbii spaniole; promovarea limbii franceze
în Québec urmăreşte scopul de a contracara presiunea limbii engleze; în Belgia, comunitatea flamandă
doreşte să-şi salveze limba care este ameninţată de concurenţa limbii franceze; ţările baltice (Estonia,
Lituania şi Letonia), declarându-şi, după dezmembrarea Imperiului Sovietic, ferma voinţă de
promovare
a limbilor naţionale, urmăresc acelaşi scop în raport cu limba rusă. După cum afirmă, la justa valoare,
D. Baggioni, ”La situation linguistique dans les républiques européennes de l’ex-URSS , en dehors
des Etats Baltes, n’a pas connu de grands changements après l’éclatement de l’empire . Malgré les
poussées nationalistes, le russe reste encore une seconde langue véhiculaire pour ces Etats
indépendants qui ont fini par renouer des liens avec l’ancienne puissance” (Baggioni 1997).
Ar putea să se creeze impresia că intervenţia sociolingvistică a autorităţilor statale este
justificată doar în cazul limbilor mai puţin răspândite, ameninţate de pericolul asimilării lingvistice.
În realitate, starea lucrurilor se prezintă altfel. De exemplu, Franţa a considerat necesar să
contracareze efectele presiunii limbii engleze asupra limbii franceze prin adoptarea diverselor
măsuri, precum crearea, în 1966, a Înaltului Comitet pentru apărarea şi extinderea limbii franceze32,
votarea, în decembrie 1975, a primei Legislaţii lingvistice (Legea ”Bas-Lauriol”)33, introducerea, în
1992, a unui nou articol în Constituţie, prin care se declară că limba franceză este limba Republicii 34,
în fine, adoptarea, în 1994, a Legii Toubon35.
De fapt, promovarea unei limbi în calitate de limbă oficială şi reglementarea coabitării
limbilor în contact este acel tandem care se află la originea oricărei politici lingvistice
echitabile.Trebuie menţionat totuşi că politica lingvistică oficială nu poate suprima de una singură
concurenţa dintre limbi, chiar dacă intervenţia sociolingvistică este prevăzută de actele legislative;
32 Haut Comité pour la défense et l’expansion de la langue française.
33 Legea “Bas-Lauriol” a fost adoptată la 31 decembrie 1975 şi prevedea un mecanism de îmbogăţire
şi utilizare a limbii
franceze în toate ministerele, în scopul de a contracara utilizarea cuvintelor de origine străină, dar mai
ales engleză.
34 La langue de la République est le français (Art. 2 de la Constitution, 1992).
35 Legea Toubon a fost adoptată la 4 august 1994 şi prezintă o modificare a Legii “Bas-Lauriol”.
61
ea este doar în măsură să o atenueze prin acţiunile concrete de contrabalansare. Conform
observaţiilor lui J. Fishman (Fishman 2001a), renaşterea limbilor pe cale de dispariţie poate da
rezultatele scontate doar prin îmbinarea eforturilor comune ale instituţiilor publice şi familiei, în
condiţiile unei bune interacţiuni cu limba oficială.
2.3.2. Politica lingvistică şi dimensiunea mondială a concurenţei limbilor
În etapa actuală, metodologia elaborării şi promovării politicilor lingvistice naţionale riscă să
fie modificată de cel puţin două fenomene, care pot compromite legitimitatea acestor politici.
Pe de o parte, concurenţa limbilor la nivel naţional este agravată de concurenţa lingvistică
externă. Chiar dacă unitatea teritorială continuă să rămână criteriul esenţial al decupării politice,
numeroase activităţi nu se mai înscriu în cadrul frontierelor unui stat. Logica mondializării şi a
neoliberalismului contribuie la extinderea ariei de utilizare a limbilor de circulaţie internaţională în
defavoarea altor limbi (Truchot 1997). Anglo-americana, spre exemplu, deţine hegemonia pe piaţa
mondială a limbilor, în special în domeniul economic şi cel al relaţiilor internaţionale. Astfel, gradul
de utilizare a limbii engleze pe scară mondială sporeşte odată cu generalizarea comunicărilor cu
restul lumii prin intermediul Internet-ului, unde limba engleză a devenit un fel de lingua mundi
(Philipson 2005, p. 354; Macpherson 2006, p. 81)
Pe de altă parte, crearea organismelor economice şi politice supranaţionale, cum ar fi Uniunea
Europeană (UE), Consiliul Europei (CE) etc. atrage după sine riscul de a perturba profund dinamica
concurenţei lingvistice în interiorul fiecărui stat membru, ceea ce va influenţa statutul internaţional
al limbilor vorbite pe teritoriul acestor state. Riscul acesta este cu atât mai mare cu cât organismele
sus-menţionate promovează politici lingvistice diferite.
Astfel, este cunoscut faptul că CE îşi propune drept scop de a proteja şi dezvolta patrimoniul
lingvistic şi diversitatea culturală a Europei. Organizaţia a remis statelor membre spre semnare Carta
Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992), recomandându-le să recunoască existenţa
limbilor minoritare pe teritoriile lor şi să faciliteze utilizarea acestora în diverse domenii. Cerinţele
Cartei au readus în centrul dezbaterilor problematica legată de statutul limbilor minoritare în fiecare
stat
membru, ceea ce explică, de altfel, numărul relativ redus al statelor care au semnat-o36.
UE, după cum se ştie, numără actualmente 23 de limbi oficiale vorbite în cele 25 de state
membre37. În realitate, însă, marea majoritate a lucrărilor se desfăşoară în engleză şi franceză,
ponderea limbii engleze fiind mereu în creştere. Aderarea noilor state ar putea crea o adevărată
problemă în gestionarea lingvistică a activităţilor UE, din care se desprind două ipoteze ale unei
36 Republica Moldova a semnat Carta... pe data de 11iulie 2002, dar nu a ratificat-o, astfel încât ea nu
are aplicabilitate.
37 Limbile oficiale ale UE sunt limbile naţionale ale statelor membre: bulgara, ceha, daneza,
estoniana, engleza, germana,
greaca, franceza, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, neerlandeza, poloneza,
portugheza, româna,
slovaca, slovena, finlandeza, spaniola, suedeza. (Belgia şi Luxemburgul au optat pentru franceză şi/sau
germană).
62
eventuale soluţii: (1) reducerea numărului limbilor de lucru la cinci sau şase şi (2) utilizarea
exclusivă a limbii engleze. Întrucât fiecare din statele membre îşi va promova propria sa limbă,
negocierile riscă să fie dificile, cu atât mai mult că decizia finală ar putea fi în contradicţie cu
concepţia CE cu privire la promovarea diversităţii lingvistice. Politica lingvistică neoliberală
promovată de UE, bazată pe concurenţa liberă pe piaţa limbilor, contribuie cu desăvârşire la
instaurarea supremaţiei limbii engleze, compromiţând, astfel, aplicarea dispoziţiilor legislaţiilor
lingvistice naţionale.
2.4. Bilingvism şi diglosie: o disociere utilă pentru politica şi planificarea
lingvistică
Coexistenţa limbilor într-un anumit spaţiu sociopolitic presupune, pe de o parte, prezenţa unui
număr considerabil de persoane bilingve, iar, pe de altă parte, inegalitatea distribuirii funcţiilor sociale
ale limbilor în contact, situaţie diglosică care conduce, în mod inevitabil, la conflictul lingvistic.
Considerate din punct de vedere etimologic ca sinonime (Jardel 1979, p. 27), bilingvismul şi
diglosia şi-au extins semnificaţia de origine, evoluând pe căi diferite (Fishman 1967; Rafitoson
1996, p. 271; Rindler Schjerve 2003a). Deşi în literatura consacrată politicii şi planificării
lingvistice se întrevede tendinţa de operare a unei distincţii, din ce în ce mai clare, între aceste
concepte, printre specialişti nu există unanimitate în această privinţă.
Dat fiind faptul că politica şi planificarea lingvistică se bazează, mai întâi de toate, pe analiza
dinamicii limbilor în contact, este evident că o atare analiză este imposibilă fără o precizare
prealabilă a accepţiunii în care vor fi folosiţi termenii bilingvism şi diglosie şi fără o circumscriere
exactă a realităţilor lingvistice acoperite de aceştia. De aceea, în acest capitol, vom prezenta poziţia
teoretică pe care ne vom situa şi din perspectiva căreia vom examina politica şi realitatea lingvistică
din Republica Moldova. La rândul său, delimitarea conceptelor sus-numite ne va permite să
aruncăm o rază de lumină nouă asupra noţiunilor de asimilare lingvistică şi conflict lingvistic.
2.4.1. Bilingvismul: un comportament lingvistic al individului
Înscrierea problematicii referitoare la relaţiile complexe dintre limbă şi societate, în curentul
actual al reflecţiilor şi preocupărilor diferitor discipline, a reanimat discuţiile specialiştilor
consacrate bilingvismului (Tabouret-Keller 1982; Baker 2001; Bhatia & Ritchie 2004;
Myers-Scotton 2006). Din dezbaterile recente cu privire la acest fenomen controversat, se desprinde
ideea că bilingvismul poate fi abordat dintr-o multitudine de puncte de vedere, reprezentând
obiectul de studiu al diverselor discipline autonome (Tabouret-Keller 1969, p. 305-310; Mackey
1968, p. 554-584; Charpentier 1982, p. 65).
63
Bibliografia internaţională consacrată problemelor bilingvismului este destul de bogată şi
reuneşte investigaţii întreprinse, de regulă, în mod izolat, din mai multe perspective distincte: cea
strict lingvistică (Weinreich 1970), cea psihologică şi psiholingvistică (Fishman 1970), cea
sociologică şi sociolingvistică (Kloss 1966, p. 14; Martinet 1982, p. 13).
Astfel, în cazul în care cercetătorul privilegiază perspectiva lingvistică, bilingvismul este
analizat prin prisma contactelor dintre limbi, adică prin prisma interferenţei38, fenomen care îşi
găseşte reflectare în vorbirea persoanelor bilingve. După cum afirmă W. Mackey, ”bilingvism is not
a phenomenon of language; it is a characteristic of its use. It does not belong to the domain of
language but of parole”(Mackey 1968, p. 554). Cu alte cuvinte, bilingvismul nu este un fenomen
caracteristic limbii per se, ci vorbirii ca manifestare concretă a limbii (Saussure 1962, p. 25, 30-33).
Interferenţa poate să se manifeste la nivelul subsistemului fonologic, morfologic, semantic, lexical
şi chiar gramatical (Weinreich 1970; Mackey 1968, p. 569-583). De aici, apare necesitatea distincţiei
între interferenţă, ca fenomen al vorbirii, şi împrumut lingvistic, ca parte integrantă a structurii limbii
(Haugen 1956, p. 40, Myers-Scotton 2006, p. 209 şi urm.), interferenţa având un caracter individual şi
aleatoriu, iar împrumutul – un caracter sistemic. H. Kloss sublinia, totodată, că interferenţa depinde,
într-o mare măsură, de distanţa lingvistică dintre idiomurile39 respective (Kloss 1966, p.16).
Fenomenul bilingvismului poate fi analizat şi din punctul de vedere al psihologiei şi pedagogiei.
Dacă termenul bilingvism se utilizează, de exemplu, în sintagma bilingvism preşcolar, este clar că
fenomenul în cauză se analizează dintr-o perspectivă psihologică şi pedagogică. O definiţie a
bilingvismului din perspectiva psiholingvistică se întâlneşte în lucrările clasice şi în dicţionare (a se
vedea Bloomfield 1933, p. 56; Haugen 1956, p. 7; Marouzeau 1951)40. În acest caz, bilingvismul
trebuie
înţeles ca un tip de comportament lingvistic al individului care presupune cunoaşterea şi utilizarea
alternativă de către acesta a cel puţin două limbi (Myers-Scotton 2006, p. 2).
Referindu-se la geneza bilingvismului, specialiştii fac distincţie între individul care a studiat
două limbi simultan şi cel care a studiat o a doua limbă (limba secundă) după însuşirea unei prime
limbi (limbă primară, aceasta fiind, de regulă, limba maternă). Din acest punct de vedere, primul va fi
considerat bilingv, iar al doilea diglot (Jardel 1979, p. 26). Bilingvul utilizează, în general, cu
38 Acest fenomen constă în încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre idiomurile aflate în
contact, sub influenţa
celuilalt. Din punct de vedere antropologic, menţiona U. Weinreich, interferenţa lingvistică este
considerată ca o faţetă a
difuzării culturale şi a a[d]culturaţiei (Weinreich 1970, p. 3 - 4 şi urm.).
39 În lucrarea de faţă, desemnăm prin idiom orice sistem sociocomunicativ indiferent de natura şi/sau
statutul său de
limbă sau de variantă a acesteia.
40 L. Bloomfield consideră bilingvismul drept ”the nativelike control of two languages” (Bloomfield
1933, p. 56). În
opinia lui E. Haugen, bilingvismul este capacitatea individului de a produce ”complete meaningful
utterances in the
other language” (Haugen 1953, p. 7). Dicţionarul de termeni lingvistici, sub redacţia lui J. Marouzeau,
atestă
următoarea definiţie a acestui fenomen: ”Qualité d’un sujet ou d’une population qui se sert
couramment de deux
langues, sans aptitude marquée pour l’une ou pour l’autre” (Marouzeau 1951).
64
măiestrie ambele coduri lingvistice, pe când diglotul manipulează, cu mai multă uşurinţă, limba
maternă. În funcţie de gradul de cunoaştere şi de utilizare a sistemelor lingvistice respective de către
locutori, bilingvismul poate fi activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi utilizate efectiv) sau
pasiv (unul dintre coduri este numai înţeles, fără să fie utilizat).
Conform unei terminologii destul de răspândite, bilingvismul ca tip de comportament al
individului se împarte în bilingvism compus şi bilingvism coordonat. Spre deosebire de
bilingvismul compus, în cazul bilingvismului coordonat, locutorul bilingv nu porneşte de la un
sistem lingvistic A pentru a produce un enunţ în sistemul lingvistic B, dar produce enunţurile sale
de o manieră independentă în ambele sisteme lingvistice (Ervin & Osgood 1954).
Pentru a ţine cont de diversele moduri de învăţare şi de utilizare a celor două limbi,
U. Weinreich (Weinreich 1970) propune o a treia categorie, bilingvismul subordonat, aplicabilă în
cazul persoanelor care au însuşit limba B prin intermediul traducerii: pentru această categorie de
persoane bilingve, un cuvânt din limba B nu este altceva decât un semn al unui semn din limba A.
La rândul său, W. Lambert a introdus în circuitul ştiinţific noţiunile de bilingvism
instrumental care face referinţă la valoarea utilitară a limbii secunde (L2) şi bilingvism integrat
care se aplică atunci, când persoana bilingvă se consideră drept membru potenţial al altei comunităţi
de vorbire (Lambert 1972, p. 345). C. Baker (Baker 2001, p. 3) a evidenţiat alte două dimensiuni
pertinente pentru studiul de faţă ale bilingvismului, operând o distincţie între bilingvismul electiv
bazat pe libera alegere a persoanei şi bilingvismul circumstanţial condiţionat de anumite
împrejurări specifice, în care persoana este obligată să studieze o limbă secundă anume pentru a putea
supravieţui. Distincţia în cauză nu este deloc lipsită de importanţă. În opinia autorului, ”The
difference between elective and circumstantial bilingualism is thus valuable because it immediately
raises defferences of prestige and status, politics and power among bilinguals” (Baker 2001, p. 4).
În funcţie de originea sa, bilingvismul poate fi repartizat în trei categorii (Kloss 1966, p. 14):
bilingvism natural (rezultat al căsătoriilor mixte sau al contactului cu alte popoare – în localităţi
multilingve şi/sau în apropierea frontierelor care despart două arii lingvistice distincte); bilingvism
voluntar (dobândit din dorinţa indivizilor, în general, fără să existe condiţiile expuse mai sus) şi
bilingvism decretat (impus la nivelul comunităţii lingvistice împotriva dorinţelor cetăţenilor).
Aceasta a fost politica promovată de Rusia ţaristă faţă de basarabeni, de Germania, înainte de 1914,
faţă de polonezi, de Ungaria, înainte de 1914, faţă de minorităţile nemaghiare, de Uniunea Sovietică
faţă de popoarele nonruse.
În fine, bilingvismul poate fi abordat din perspectiva sociolingvistică. În acest caz,
bilingvismul, ca formă de manifestare a unei realităţi sociale, este examinat la nivelul comunităţii, şi
nu la cel al individului (Baker 2001, p. 42-67, Hamers & Blanc 2000, p. 273-315). Pentru o face o
65
distincţie clară între bilingvismul individual şi bilingvismul social, J. Hamers şi M. Blanc utilizează
două noţiuni diferite: bilingualitate, pentru a desemna bilingvismul individual şi bilingvism, pentru
a desemna bilingvismul social (Hamers & Blanc 2000, p. 6).
Din această perspectivă, bilingvismul social este calificat drept instituţional, dacă funcţia lui
este ”...de a permite sau chiar de a promova unilingvismul a două sau mai multe etnii cu scopul de a
asigura supravieţiurea lingvistică a fiecăreia dintre ele” (Mackey 1983a, p. 16). (Traducerea ne
aparţine – G. M.). În condiţiile în care există dorinţa de a voala problemele şi tensiunile provocate
de utilizarea a două sau a mai multor limbi în cadrul unei societăţi, se recurge la termenul
bilingvism colectiv (a se vedea şi Martinet 1982, p. 11). În cazul bilingvismului colectiv
funcţionarea limbilor în contact este determinată de anumite categorii socioculturale, dar mai ales
politice.
Analiza sociologică a funcţionării idiomurilor în situaţiile calificate în aparenţă drept situaţii
de bilingvism a permis cercetătorilor să precizeze că rareori limbile în contact beneficiază, în
comunitatea lingvistică dată, de un statut identic (Kloss 1966; Tabouret-Keller 2003).
Astfel, H. Kloss (Kloss 1966, p. 14) propune următoarea ierarhizare a idiomurilor în contact, luând
drept criteriu de analiză statutul legal al acestora: idiomuri oficiale, acceptate neoficial şi neoficial
proscrise. Corelând apoi prestigiul sistemelor sociocomunicative cu aspiraţiile bilingvilor, autorul
relevă existenţa unui bilingvism de promovare şi a unuia de concesie (Ibidem). Ultimul apare în
situaţia în care vorbitorii unei limbi de largă circulaţie sunt obligaţi să înveţe o limbă de prestigiu
inferior a concetăţenilor lor, aceştia din urmă fiind nevoiţi să înveţe limba de prestigiu superior
pentru a-şi asigura bunăstarea personală.
Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau curent (oficializat) în
cadrul unei comunităţi lingvistice sau al grupului considerat. Deşi bilingvismul oficializat implică
bilingvismul în masă (Marcellesi 1981, p. 5), aceasta nu înseamnă că toţi vorbitorii aparţinând
comunităţii respective sunt neapărat bilingvi. Drept dovadă poate servi chiar raison d’être a
bilingvismului, ca şi comportament lingvistic al unor persoane: este absolut evident că existenţa
persoanelor bilingve într-o anumită comunitate presupune existenţa a două grupuri lingvistice
distincte în sânul comunităţii respective şi nicidecum a unei singure comunităţi bilingve.
Fiind determinat de nevoile de comunicare între membrii comunităţii, bilingvismul este
justificat în măsura în care, în comunitatea dată, există persoane monolingve. După cum a remarcat
W. Mackey, ”O comunitate bilingvă de sine stătătoare nu are niciun motiv să rămână bilingvă,
întrucât orice comunitate închisă, unde fiecare vorbeşte curent în două limbi, ar putea să se descurce
perfect de minune doar cu o singură limbă. Cu toate acestea, în măsura în care există diferite
66
comunităţi monolingve, există posibilitatea interacţiunii dintre ele; acest contact are drept
consecinţă bilingvismul” (Mackey 1968, p. 554-555)41.
Prin urmare, contrar unor opinii destul de răspândite despre bilingvismul armonios din fosta
URSS (Şveiţer 1977, p. 118-119; Isaev 1982, p. 155-160; Guboglo 1979), putem afirma că
bilingvismul social are întotdeauna un caracter parţial şi asimetric, manifestându-se la nivelul unui
grup de vorbitori şi nicidecum un caracter total, înglobând întreaga comunitate lingvistică. Aceasta,
în primul rând, pentru că statutul social şi prestigiul limbilor în contact nu este niciodată identic.
Drept ilustrare poate servi chiar bilingvismul social din fosta Uniune Sovietică, unde doar vorbitorii
limbilor locale erau bilingvi. Rezultatul politicii lingvistice de promovare a bilingvismului
oficializat este faptul că doar 3% dintre ruşi cunoşteau, în afară de rusă, limba altei naţiuni din
URSS; în acelaşi timp, 43% dintre reprezentanţii etniilor nonruse erau bilingvi, cea de-a doua limbă
vorbită de ei fiind rusa (Lapierre 1988).
După părerea noastră, noţiunea de bilingvism social trebuie examinată cu multă precauţie.
Bilingvismul social, revendicat adesea de statele care doresc să-şi etaleze liberalismul lingvistic sau
de grupurile lingvistice dominate care revendică dreptul lor la supravieţuire, întruneşte, de fapt,
toate caracteristicile proprii unei situaţii de diglosie. În opinia noastră, bilingvismul social, în
genere, nu este un fenomen valabil în societatea modernă (a se vedea şi Kremnitz 1980, p. 93-112).
Aşadar, abordarea bilingvismului din perspectiva sociologică a adus în prim-plan ierarhizarea
funcţională a idiomurilor în contact, ierarhizare realizată pe baza diferenţei de statut socio-cultural
şi legal al acestora. Pentru a desemna această diferenţiere funcţională din repertoriul verbal al
comunităţii naţionale, s-a recurs la conceptul de diglosie.
2.4.2. De la bilingvism la asimilare lingvistică
După cum arată experienţa internaţională, deseori, motivele dispariţiei unei limbi nu se
explică prin faptul că persoanele care vorbeau această limbă au dispărut sau au încetat să mai
comunice între ele, dar prin faptul că ele utilizează în comunicarea cotidiană o altă limbă decât
limba maternă. Acest abandon al limbii materne este calificat drept asimilare lingvistică (Daoust &
Maurais 1987, p. 14; Fishman 2001b; Gastonguay 2002, p. 149-182; Breton 2002, p.95-118).
Asimilarea lingvistică, alias transferul lingvistic (Grin 1993, p. 375-391), este un fenomen
puţin studiat în practica lingvistică internaţională, exceptând Canada42. La originea fenomenului în
41 Traducerea noastră a textului: ”A self-sufficient bilingual community has no reason to remain
bilingual, since a
closed community in which everyone is fluent in two languages could get along just as well with one
language. As long
as there are different monolingual communities, however, there is likelihood of contact between them;
this contact
results in bilingualism” (Mackey 1968, p. 554-555).
42 În Regatul Belgiei, deseori comparat cu Canada din cauza bilingvismului său, cercetările privind
asimilarea
lingvistică sunt deosebit de anevoioase, întrucât, începând cu anul 1962, recensămintele lingvistice au
fost interzise pe
cale legislativă (Deprez 1987, p. 72).
67
cauză, se află schimburile comunicative întreprinse de-a lungul timpului între diferite comunităţi de
vorbire (Maheu 1985 p. 3-5)43, schimburi care contribuie la apariţia şi extinderea bilingvismului
colectiv care evoluează progresiv spre transferul lingvistic. În alţi termeni, asimilarea lingvistică
presupune existenţa bilingvismului în calitate de verigă intermediară.
Deşi unii cercetători (Fishman 1989) acceptă ideea despre caracterul stabil al bilingvismului,
în opinia noastră, aceasta se explică prin faptul că autorii în cauză nu analizează bilingvismul dintro
perspectivă de lungă durată. Pe termen lung, bilingvismul social întruneşte caracteristicile unei
situaţii de diglosie care generează conflictul lingvistic (Moldovanu 2005a).
Majoritatea specialiştilor sunt de părere că asimilarea lingvistică este un proces cumulativ de
lungă durată condiţionat de factori de natură sociopolitică, economică şi culturală (Daoust &
Maurais 1987, p. 15; Fishman 2001b, p. 40). Chiar dacă evaluarea exactă a diverşilor factori care
influenţează asimilarea lingvistică este dificilă (Fishman 2001b, p. 41 şi urm.), un singur
lucru este cert: ei contribuie la favorizarea unei limbi în detrimentul alteia, întrucât, după cum
afirmă A. Martinet, ”la tendance à la réduction et à l’élimination finale de la situation bilingue est
un trait général et permanent” (Martinet 1982, p. 13).
Fără a subaprecia importanţa factorilor sociopolitici şi culturali care determină abandonul
lingvistic, vom încerca să vărsăm mai multă lumină asupra factorilor valorici care contribuie la
accelerarea, diminuarea sau stoparea acestui fenomen.
2.5. Asimilarea lingvistică prin prisma aspectului valoric al limbii
Utilizarea conceptelor economice în studierea chestiunilor lingvistice este un fenomen relativ
recent. Primele lucrări în domeniul economiei limbii au apărut la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut.
Întrucât autorii acestor publicaţii sunt, până în prezent, în marea lor majoritate, economişti, limba este
considerată drept o cauză sau o consecinţă a proceselor economice (a se vedea şi Grin 2002, p. 38).
Astfel, uneori, economiştii examinează incidenţa variabilelor lingvistice asupra variabilelor
economice (de exemplu, situaţia în care cunoaşterea unei limbi secunde (L2) are drept rezultat o
mai mare remunerare a muncii, aspect care preocupă, în special, majoritatea cercetătorilor canadieni
şi americani), alteori, ei analizează efectul variabilelor economice asupra variabilelor
lingvistice (de exemplu, cazurile în care comerţul internaţional antrenează extinderea sau
declinul anumitor limbi, fenomen studiat, mai ales de cercetătorii europeni).
În scopul de a dezvolta conceptul de economie a limbii, F. Grin a propus următoarea definiţie
a acestei noţiuni: ”...the economics of language refers to the paradigm of theoretical economics and
43 În literatura canadiană referitoare la situaţia demolingvistică şi în unele documente oficiale din
Canada, se foloseşte
termenul mobilité linguistique (mobilitate lingvistică) (a se vedea Maheu 1985); în sociolingvistica
anglofonă,
echivalentul acestui concept este language shift (a se vedea Fishman 2001b).
68
uses the concepts and tools of economics in the study of relationships featuring linguistic variables;
it focuses principally, but not exclusively, on those relationships in which economic variables also
play a part” (Grin 1996b, p. 18).
În calitate de variabile lingvistice ale acestui concept putem enumera, de exemplu, ponderea
populaţiei care vorbeşte o anumită limbă, domeniile şi situaţiile de funcţionare ale unei limbi,
atitudinile populaţiei vizavi de utilizarea unei limbi (statutul social al limbii), aria de difuzare a unei
limbi, stilurile unei limbi etc. Variabilele economice ale noţiunii în cauză pot fi, de exemplu,
costurile legate de studierea unei limbi, creşterea nivelului de venituri în funcţie de cunoaşterea unei
anumite limbi, şomajul pe motiv de incompetenţă lingvistică etc.
Deşi numărul lingviştilor care recunosc interconexiunea dintre limbă şi economie a crescut
simţitor în ultimele decenii, relaţia în cauză nu a fost studiată nici pe departe în profunzime. Acest
lucru se explică prin faptul că aplicarea conceptelor şi instrumentelor economice de analiză la
domeniul lingvistic constituie o sarcină delicată şi că economia limbii şi a politicii lingvistice este
un domeniu de specializare relativ nou (Grin 1996a). În plus, deseori, unele fenomene lingvistice
prezintă importante aspecte calitative care nu se pretează la o interpretare cantitativă.
În consecinţă, pentru a evita o abordare reducţionistă, lipsită de sens, şi un paralelism
înşelător, utilizarea terminologiei economice şi aplicarea categoriilor economice în examinarea
problemelor lingvistice presupune un anumit grad de prudenţă.
În lucrarea de faţă, vom aplica noţiunile de valoare şi capital în contextul asimilării
lingvistice - şi mai larg - al politicii şi planificării lingvistice. Astfel, din analogia dintre limbă şi
monedă se poate vedea că limba, facilitând procesul de comunicare a informaţiei, în contextul unei
culturi, creează, la fel ca şi moneda, o anumită valoare. Întrucât limba reprezintă instrumentul
esenţial de achiziţie şi transmitere a cunoştinţelor, ea poate fi considerată drept un ”capital
lingvistic” (Bourdieu & Boltanski 1975, p. 12) si/sau un ”depozit de cunoştinţe” (Dhir & Savage
2002, p. 2). Prin urmare, precum moneda, limba constituie un activ care se transformă, în procesul
de utilizare, în capital uman ”qui procure des profits matériels et symboliques” (Bourdieu &
Boltanski 1975, p. 16). Cu alte cuvinte, limba are o valoare economică.
Aprecierea valorii economice a unei limbi este, în acelaşi timp, dificilă şi subiectivă, deoarece
implică procesul de judecată umană. Din literatura de specialitate cu privire la problema care ne
preocupă, putem desprinde două abordări empirice de măsurare a valorii unei limbi.
În conformitate cu prima abordare, limba este considerată ca un instrument de schimb şi de
rezervă a valorii (Vaillancourt 1991, p. 30). Spre exemplu, A. Breton şi P. Mieszkowski consideră
că emergenţa unei limbi dominante, într-un anumit spaţiu lingvistic, are loc precum apare o valută
dominantă pe piaţa comerţului internaţional (Breton & Mieszkowski 1977).
69
Este evident că vorbitorii nativi ai limbii dominante beneficiază de un statut superior şi de
diverse privilegii. În măsura în care numărul vorbitorilor limbii în cauză creşte, posibilitatea
utilizării acesteia într-un context dat, de asemenea, creşte. Statutul superior şi aria vastă de utilizare
a limbii în cauză vor contribui la creşterea valorii acestei limbi într-atât, încât locutorii altor
comunităţi lingvistice vor fi interesaţi în studierea ei.
Conform celei de-a doua abordări, limba constituie o competenţă a individului care este luată
în calcul la justificarea remunerării acestuia (Vaillancourt 1980; Vaillancourt 1985, p. 13) Deşi
acest lucru este considerat de unii cercetători (Raynauld & Marion 1972) drept o formă de
discriminare, fenomenul dat este destul de răspândit.
După cum se vede, specialiştii în economie tind spre aprecierea valorii unei limbi, în primul
rând, pe piaţa muncii (subl. n. - G. M.). Din această perspectivă, F. Vaillancourt, spre exemplu,
tratează limba maternă ca un element al capitalului uman şi un atribut etnic (Vaillancourt 1980).
Deşi această interpretare derivă din concepţia destul de răspândită în sociolingvistică cu
privire la dubla funcţie a limbii (de comunicare şi de exprimare a identităţii), ea include în sine o
nouă valoare adăugată în măsura în care stabileşte o relaţie de dependenţă între nivelul de
cunoaştere a limbii de instruire şi gradul de însuşire a cunoştinţelor. În alţi termeni, din această
interpretare, se desprinde ideea despre importanţa limbii materne în procesul de achiziţie a
cunoştinţelor şi existenţa unor eventuale constrângeri de ordin lingvistic în cazul în care instruirea
are loc în altă limbă.
La rândul lor, lingviştii şi politicienii menţionează adesea că multilingvismul şi avuţia sunt
invers proporţionale în Europa (Coulmas 1991, p. 5). Astfel, printre numeroasele variabile care
determină nivelul de dezvoltare a unui stat (educaţia, religia, factorii de ordin istoric şi politic,
resursele naturale etc.), se numără şi limba ca factor important al creşterii economice (Coulmas
1991, p. 8). Unii specialişti afirmă că promovarea şi difuzarea de către guvernele unor state a unei
singure limbi (varietăţi) în detrimentul altor limbi (varietăţi) vorbite de cetăţenii acestor ţări are
drept obiectiv major dezvoltarea economică (Cooper 1989, p. 35).
Aşadar, întrucât limbile reprezintă o formă a capitalului uman, randamentul net al
limbilor influenţează asupra deciziilor persoanelor de a investi sau de a nu investi în studierea
acestora. Într-adevăr, dacă randamentul net al unei limbi este pozitiv, oamenii îşi vor asuma atât
plata costurilor monetare, cât şi a celor nemonetare legate de studierea şi perfecţionarea limbii în
cauză. Cu alte cuvinte, deciziile membrilor unei comunităţi lingvistice de a rămâne monolingvi sau
70
de a deveni bilingvi depinde, în general,44 de randamentul net al limbilor în contact. În cazul în care
randamentul net al unei limbi este perceput de vorbitorii săi ca fiind negativ, există riscul ca limba
dată să fie asimilată de o altă limbă. Investigaţiile recente efectuate în acest sens (Grin 1990; Grin
1993; Breton 2002) elucidează cauzele extinderii unor limbi şi a dispariţiei altor limbi graţie
fenomenului asimilării.
2.5.1. Etapele şi tipurile de asimilare lingvistică
Asimilarea lingvistică este un proces care se derulează, în general, în două etape. Prima etapă
constă în studierea limbii secunde (L2), pe când etapa a doua conduce la abandonul limbii de
origine45. În situaţia în care o limbă este abandonată, ea nu mai este utilizată în procesul de
comunicare, nu este învăţată, iar pe termen lung, este dată uitării. Evident, acest fenomen nu se
produce în decursul vieţii unui individ, întrucât doar o minoritate neînsemnată de persoane îşi uită
limba pe care au vorbit-o cândva. Prin urmare, asimilarea lingvistică trebuie percepută ca un proces
care se derulează pe o durată de cel puţin două generaţii.
Calea spre asimilarea lingvistică poate fi ilustrată în felul următor: admitem că, iniţial, o
persoană este unilingvă, limba ei de origine fiind limba A. Dacă persoana în cauză este antrenată în
prima etapă de asimilare, ea învaţă o a doua limbă, limba B, devenind astfel bilingvă. Dacă, însă,
această persoană parcurge şi etapa a doua, ea redevine unilingvă, vorbind doar limba B46. Cu alte
cuvinte, la finele celei de-a doua etape se produce asimilarea lingvistică. Devine clar că antrenarea
unui număr important de membri ai comunităţii în cea de-a doua etapă conferă acestui fenomen o
dimensiune socială.
Pentru o mai bună înţelegere a factorilor valorici, care incită vorbitorii unei limbi să se
angajeze în procesul de asimilare, este important să facem o distincţie între asimilarea voluntară şi
asimilarea involuntară.
Asimilarea voluntară poate să intervină ca urmare a deciziei unei persoane de a investi în
învăţarea limbii secunde cu scopul de a obţine, pe termen lung, avantaje economice importante din
această investiţie (posturi de conducere, venituri mai mari etc.). Dacă, în urma unei atare decizii,
transferul lingvistic se realizează în practică, asimilarea în cauză este considerată drept asimilare
voluntară. Aceasta, nu pentru faptul că persoana în cauză ar fi dorit să fie asimilată în cunoştinţă de
cauză, dar, mai degrabă, pentru faptul că individul dat, ţinând cont de rata randamentului brut,
44 Uneori, copiii învaţă o a doua limbă în stradă, jucându-se cu alţi copii care vorbesc limba dată. În
asemenea circumstanţe,
costul însuşirii limbii secunde (L2) este minimal. Întrucât aceste cazuri nu sunt relevante pentru studiul
de faţă, ne-am permis
să facem abstracţie de ele.
45 De regulă, limba de origine este limba maternă.
46 De fapt, după cum am menţionat mai sus, etapa a doua este destul de rar parcursă pe durata unei
generaţii. Cu toate
acestea, deseori, persoanele bilingve din prima generaţie joacă un rol esenţial în procesul de asimilare
lingvistică,
netransmiţând, pur şi simplu, limba A membrilor generaţiei următoare.
71
determinată de factori exogeni de ordin economic şi social, se pomeneşte pe o panta glisantă, care
poate să-l ducă (sau nu neapărat) spre asimilarea lingvistică.
Cât priveşte asimilarea involuntară, ea este provocată de acţiunea factorilor care contribuie la
majorarea costurilor legate de utilizarea limbii materne şi care diminuează, în consecinţă, motivaţia de
a comunica în această limbă. Printre factorii de bază care contribuie la asimilarea lingvistică
involuntară se numără politica şi planificarea lingvistică, intoleranţa lingvistică, discriminarea
lingvistică, migraţiunea, căsătoriile mixte etc.
2.5.1.1. Asimilarea lingvistică voluntară
Să ne imaginăm un spaţiu lingvistic, în care un număr considerabil de persoane, vorbind la
origine în limbi diferite, au decis să profite de faptul de a munci împreună, de a investi în activităţi
economice comune, de a purcede la schimburi de bunuri şi servicii (tranzacţii de vânzare-cumpărare),
cu alte cuvinte, au hotărât să se înţeleagă în privinţa atingerii unor obiective comune.
Pentru exercitarea acestor activităţi, persoanele în cauză vor avea nevoie să comunice între
ele. După cum au menţionat numeroşi cercetători (Breton 1998, Dalmazzone 2002), în atare situaţii,
ne putem aştepta la emergenţa unui mijloc de comunicare comun, a unei lingua franca.
De altfel, este imposibil a determina, dintr-un ansamblu de limbi, limba care dintre ele va
accede la statutul de lingua franca. Cercetările în domeniu arată că motivul selectării unei limbi
printre altele nu este de natură comercială. Conform observaţiilor lui A. Breton, ”Ce sont de petits
événements historiques – en général, de nature non commerciale – qui font qu’une langue est
sélectionnée dans l’ensemble et que cette langue devient en quelque sorte « scellée »” (Breton 2002,
p. 100). Cu toate acestea, avantajele, care decurg din caracterul de bun public al limbii comune
alese în mod aleatoriu, vor incita persoanele care activează în spaţiul dat să investească în studierea
şi difuzarea acestei limbi47.
2.5.1.2. Asimilarea lingvistică involuntară
Asimilarea involuntară este cauzată, de regulă, de politicile lingvistice ale guvernelor. În multe
state, cum ar fi, spre exemplu, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franţa, Spania şi altele,
guvernele au elaborat şi au pus în aplicare politici lingvistice orientate spre asimilarea lingvistică a
limbilor minoritare, politici care, de altfel, sunt în vigoare până în prezent. O politică deghizată de
asimilare lingvistică a fost promovată şi de fosta Uniune Sovietică în republicile naţionale.
47 Pentru a înţelege mai bine motivele pentru care o limbă comună posedă principalele caracteristici
ale unui bun public
a se vedea (Dalmazzone 2002, p. 77-79). Argumentul de bază în favoarea acestei afirmaţii poate fi
rezumat în felul
următor: un bun public este un bun accesibil tuturor în egală măsură (Samuelson 1954, p. 387-389).
După părerea
S. Dalmazzone, lingua franca reprezintă un bun public de care poate profita oricine, chiar şi acei care
nu cunosc această
limbă, întrucât ea permite o dezvoltare rapidă a ştiinţei, comerţului, noilor tehnologii etc., având drept
consecinţă
creşterea bogăţiei pe scară mondială (Dalmazzone 2002, p. 79-81).
72
Deşi politicile de asimilare pot îmbrăca diferite forme, ele au drept rezultat, în orice situaţie,
incitarea vorbitorilor limbilor minoritare de a trece de la prima la cea de-a doua etapă a asimilării
lingvistice48. Unele guverne dau dovadă de o intoleranţă extremă faţă de limbile minoritare. În acest
caz, persoanele care utilizează limbile minoritare, fiind considerate drept persoane de mâna a doua,
sunt adesea victimele umilinţei şi insultelor. Astfel, moldovenii erau trataţi cu dispreţ de fraţii mai
mari drept ”cecleji”49, un amestec de intoleranţă lingvistică şi de discriminare.
Intoleranţa, găsindu-şi manifestare în atitudini, comportamente şi acţiuni concrete, are drept
consecinţă majorarea costurilor de utilizare a limbii vorbite de locutorii care sunt ţinta unei atare
maltratări (limba A). Drept urmare, intoleranţa incită victimele în cauză să studieze limba celor care
creează discriminarea (limba B). În alţi termeni, intoleranţa exercită o presiune morală, economică,
politică şi socială asupra victimelor cu scopul ca acestea să se conformeze cerinţelor impuse de
către persoanele intolerante. Pe scurt, intoleranţa împinge victimele spre prima etapă a asimilării
lingvistice.
Cercetarea asimilării lingvistice presupune nu numai analiza factorilor explicativi de ordin
individual care contribuie la apariţia şi extinderea fenomenului în cauză, dar şi a factorilor care se
opun acestuia. Printre ei se numără şi randamentul cultural comun al creativităţii literare50 a
unei naţiuni (Breton 2002, p. 110). Din această perspectivă, transferul lingvistic nu este doar o
simplă consecinţă a deciziilor individuale ale vorbitorilor limbii A de a investi în studierea limbii B
şi de a adopta această limbă ca instrument de comunicare, dar, mai degrabă, rezultatul interacţiunii
factorilor de natură valorică şi culturală.
Conform opiniei lui A. Breton, dacă randamentul cultural comun al creativităţii literare este
destul de mare, asimilarea lingvistică nu se va produce. Din contra, dacă acest randament este
nesemnificativ, asimilarea este inevitabilă. Cu alte cuvinte, chiar dacă anumite persoane au fost
antrenate în prima etapă a asimilării lingvistice, – etapa de trecere de la unilingvism la bilingvism, –
ele (sau membrii generaţiei următoare) nu vor fi antrenate în cea de-a doua etapă, dacă randamentul
cultural comun al creativităţii literare este destul de înalt. Invers, dacă randamentul în cauză este
mic, aceste persoane vor trece în etapa finală a asimilării lingvistice (Breton 2002, p. 111).
În această ordine de idei, revenirea limbii române din Republica Moldova la grafia ei firească,
prin Legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină din 31 august 1989,
48 Printre ansamblul de măsuri menite să accelereze asimilarea lingvistică, politica educaţională ocupă
un loc de frunte.
49 Schimonosire a cuvântului “ciocleji”.
50 Randamentul cultural comun al creativităţii literare comportă, în opinia lui A. Breton, două
elemente esenţiale, în
acelaşi timp, distincte şi interdependente. Primul include mai multe componente, printre care “...une
plus grande
capacité à se comprendre soi - même, à comprendre sa société, son histoire, ses points forts, ses points
faibles et ses
tentations...” (Breton 2002, p. 110). Cel de- al doilea element”... reflète le rôle que la langue peut venir
à jouer: celui
d’influer sur l’évolution du système social, en devenant [...] un instrument de contrôle social”
(Ibidem).
73
constituie un eveniment de importanţă capitală pentru evoluţia naturală a limbii noastre ca simbol al
identităţii şi culturii române, pentru impulsionarea creativităţii literare şi, drept urmare, pentru
creşterea randamentului cultural comun ca factor al vitalităţii limbii române din acest spaţiu
est-romanic.
2.6. Utopia naţiunii bilingve: de la naţiunea bilingvă la plurilingvismul
popoarelor
Ideea construirii unei naţiuni bilingve este relativ recentă. În anii 60 ai secolului trecut,
concepţia naţiunii bilingve a început a fi promovată cu mult zel de guvernul federal al Canadei.
Strategia dată era determinată atât de factori interni, cât şi externi. Printre factorii interni se
numărau, în primul rând, necesitatea corectării unor nedreptăţi sociale comise anterior faţă de
minoritatea francofonă şi pericolul iminent de secesiune a acesteia alimentat, mai ales, de
dezvoltarea naţionalismului în provincia Québec. În al doilea rând, ţinând cont de îngrijorarea
crescândă a canadienilor anglofoni condiţionată de influenţa economică şi culturală a Statelor Unite
ale Americii (McRoberts 2002, p.165-166), guvernul federal al Canadei urmărea scopul de a crea o
identitate canadiană distinctă de cea americană.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor a demonstrat inconsistenţa concepţiei federale cu privire la
edificarea unei naţiuni bilingve. Eşecul teoriei în cauză se explică printr-o serie de factori de natură
sociolingvistică, printre care imposibilitatea utilizării egalitare, în acelaşi spaţiu sociopolitic, a două
limbi diferite, singura soluţie de supravieţuire pentru o limbă minoritară în condiţiile concurenţei
lingvistice pe plan naţional fiind concentrarea ei într-o zonă teritorială restrânsă.
Din această perspectivă, după cum arată experienţa lingvistică internaţională, bilingvismul
durabil poate fi instaurat doar ca rezultat al separării teritoriilor lingvistice. De aceea, politica
lingvistică a guvernului federal bazată pe principiul personalităţii a fost respinsă de populaţia din
Québec, unde drept principiu călăuzitor pentru politica şi planificarea lingvistică a servit principiul
teritorialităţii (MacMillan 1999, p. 83).
Întrucât obiectivul major al guvernului din Québec era instaurarea supremaţiei limbii franceze în
această provincie (Corbeil et al. 2000, p. 121)51, în perioada 1969-1977, a fost elaborată şi
implementată, după cum am menţionat supra, o politică consecventă de amenajare lingvistică,
condiţionată de următorii factori: (1) declinul sporului natural al populaţiei în provincia francofonă,
(2) asimilarea lingvistică a minorităţilor francofone din afara Québecului, (3) tendinţa progresivă a
imigranţilor de a se asimila minorităţii anglofone din provincie şi (4) controlul economiei şi al
industriei din Québec de către minoritatea anglofonă (Dansereau 1999, p. 74).
51 Francofonii din Québec alcătuiesc 83% din populaţia francofonă a Canadei.
74
Politica lingvistică a Québecului se baza, în exclusivitate, pe supremaţia limbii: impunând,
pentru noii imigranţi, fă__________ră excepţie, franceza drept singura limbă de instruire în sistemul
de educaţie
publică, guvernul provinciei a reuşit să teritorializeze disputa lingvistică, asigurând, astfel, viitorul
limbii franceze într-o provincie marcată de un puternic declin demografic. Separarea teritoriilor
lingvistice a avut drept consecinţă diminuarea sentimentului de apartenenţă la naţiunea federală şi
cultivarea sentimentului de apartenenţă la o micronaţiune în sânul naţiunii federale.
Astfel, în timp ce anglofonii se autoidentitfică ca fiind canadieni, numeroşi francofoni se
consideră, mai întâi şi-ntâi, cetăţeni ai Québecului, iar apoi ai Canadei52. De altfel, idealul naţiunii
canadiene bilingve a fost infirmat şi de modificările constituţionale, prin introducerea sintagmelor
”canadieni anglofoni” şi ”canadieni francofoni”.
Ideea coexistenţei, în interiorul unui stat, a două naţiuni constitutive mai degrabă decât a unei
singure naţiuni bilingve a persistat, de asemenea, în Belgia chiar în perioada când aceasta era un stat
unitar. Este revelatoare în acest sens opinia socialistului Jules Destrée, expusă în celebra sa
scrisoare deschisă, adresată regelui Albert I, în 1912. În această adresare, autorul scria: ”Sire, [...]
Dumneavoastră domniţi asupra a două popoare. În Belgia, nu există belgieni; în Belgia sunt valoni
şi flamanzi.”53
Deşi Articolul 23 al Constituţiei noului stat belgian, fondat la 4 octombrie 1830, prevedea
libera alegere a cetăţenilor în utilizarea limbilor (Deprez 1987, p. 50), superioritatea economică a
Waloniei în raport cu Flandra, precum şi prestigiul limbii franceze la scara internaţională au
contribuit la instaurarea supremaţiei acesteia, obligând elitele politice, economice şi culturale
flamande să adopte bilingvismul franco-flamand, deşi populaţia flamandă din Belgia a fost
întotdeauna majoritară faţă de populaţia francofonă (Domenichelli 1999, p. 130).
O răsturnare a situaţiei s-a produs odată cu inversarea asimetriei dezvoltării economice în
favoarea Flandrei, eveniment care a marcat naşterea şi avântul mişcării naţionale flamande, una din
componentele esenţiale ale naţionalismului flamand fiind tendinţa de instituţionalizare a
separatismul lingvistic pe bază teritorială (Von Busekist 2002, p. 191-225).
52 Conform unui sondaj efectuat între 2 şi 6 noiembrie 2006 în Canada, la nivel federal, 93% din
populaţie consideră că
cetăţenii Canadei formează naţiunea canadiană. În acelaşi timp, 78% din locuitorii Québec-ului sunt de
părere că ei
constituie o naţiune aparte în cadrul naţiunii canadiene. Mai mult decât atât, 51% din populaţia
Québec-ului consideră
că Legea Fundamentală a statului federal ar trebui să recunoască oficial acest lucru. Pentru mai multe
detalii a se vedea:
Jedwab, J., Le Canada: La nation des nations ? - In:
http://www.acs-aec.ca/CurrentEvent/Face%20the%20Nations_FR.pdf
53 Din această faimoasă scrisoare intitulată ”Lettre au Roi sur la séparation de la Wallonie et de la
Flandre” am reţinut
doar câteva fraze: « Et maintenant que me voilà introduit auprès de Vous, grâce à cette sorte de
confession, laissez-moi
Vous dire la vérité, la grande et horrifiante vérité : Il n'y a pas de Belges, mais des Wallons et des
Flamands. […] Sire,
[...] Vous régnez sur deux peuples. Il y a en Belgique, des Wallons et des Flamands ; il n'y a pas de
Belges. » (Revue de
Belgique, le 15 août 1912).
75
Primele revendicări majore cu privire la reforma lingvistică au intervenit în perioada anilor
20-30 ai secolului trecut. Legislaţia lingvistică adoptată în această perioadă prevedea instaurarea
unui regim de unilingvism teritorial, în virtutea căruia franceza urma să fie utilizată în Walonia, iar
neerlandeza în Flandra. Conform acestor legi, doar cele 19 comune din împrejurimile capitalei
rămâneau bilingve, urmând să fie adoptate dispoziţii speciale pentru a reglementa utilizarea ambelor
limbi de către administraţia publică centrală. Acesta a fost primul pas spre substituirea
bilingvismului iluzoriu prin unilingvismul teritorial.
În anii 60 ai secolului trecut, pentru a răspunde noilor imperative ale timpului, o nouă
legislaţie lingvistică, având menirea să stabilească o frontieră lingvistică între teritoriile unilingve, a
fost adoptată. Legislaţia dată a eliminat definitiv elementele de bilingvism din legislaţia precedentă,
deschizând calea noilor reforme instituţionale care, începând cu anii 70, au transformat Belgia într-un
stat federal. Federalizarea progresivă, efectuată în perioada 1970-1993, a permis instituţionalizarea
naţionalismelor şi contrabalansarea tendinţelor secesioniste pe baza principiului parităţii instanţelor
reprezentative54.
Cu toate că este recunoscută fragilitatea sistemului federal belgian şi riscul scindării Belgiei în
naţiuni rivale, există totuşi o serie de motive care justifică menţinerea statului în cauză. Clivajul
lingvistic care a determinat construcţia statului federal belgian55 este depăşit de asigurarea
omogenităţii lingvistice a regiunilor şi de existenţa unui sistem de partide care nu sînt divizate
teritorial şi lingvistic (Domenichelli 1999, p. 134-135).
Deşi, din punct de vedere lingvistic, Belgia este divizată în virtutea principiului teritorialităţii în
trei comunităţi monolingve (comunitatea flamandă, comunitatea franceză şi comunitatea germană),
care
formează trei regiuni lingvistice corespunzătoare (regiunea lingvistică neerlandofonă, francofonă şi
germanofonă), aplicarea principiului teritorialităţii a fost cu neputinţă în capitala Bruxelles şi
împrejurimile ei: aplicând, de data aceasta, principiul personalităţii, a fost instituită o a patra regiune
lingvistică bilingvă (franco-neerlandofonă). Prin urmare, fiind o ţară bilingvă la nivelul autorităţilor
centrale, Belgia este, în cea mai mare parte, un stat monolingv la nivel local.
Prezenţa unei importante enclave francofone pe teritoriul Flandrei, rolul unificator al
monarhiei belgiene şi tradiţia istorică contrară politicilor autoritare de francizare şi/sau de
neerlandizare sunt factorii principali care asigură longevitatea statului belgian (Von Busekist 2002).
54 Pentru mai multe detalii privind evoluţia istorică a chestiunii comunitare şi legislaţiei lingvistice
belgiene a se vedea:
Leroy, M., De la Belgique unitaire à l’Etat fédéral, Bruxelles: Bruylant, 1996; Von Busekist, A., La
Belgique: Politique
des langues et construction de l’Etat de 1780 à nos jours, Paris: Duculot, 1997.
55 Articolul 4 al Constituţiei federale a Belgiei (1970) stipulează următoarele: ”Belgia include patru
comunităţi
lingvistice: comunitatea francofonă, comunitatea neerlandofonă, comunitatea bilingvă din
împrejurimile capitalei
Bruxelles şi comunitatea germanofonă.” De remarcat că aceste denumiri se bazează pe criterii exclusiv
lingvistice,
întrucât nu este vorba de comunităţile walonă, flamandă si germană, fapt care denotă că limba
primează în stabilirea
entităţilor federale ale Belgiei.
76
Aşadar, supraestimarea factorilor legaţi de limbă şi cultură în abordarea problemelor
interculturale, precum o fac adepţii diferitor curente care promovează multiculturalismul (a se vedea,
de
exemplu, Kymlicka 1995; Taguieff 2005), este păguboasă, întrucât convieţuirea diverselor comunităţi
culturale şi lingvistice în interiorul aceleiaşi formaţiuni statale implică prezenţa indispensabilă a (1)
identităţii culturale, (2) comunicării interculturale şi (3) a unei culturi politice comune56 (Windish
2002,
p. 229; Cărăuş 2002) pentru toate aceste comunităţi lingvistice şi culturale.
Experienţa Elveţiei unde există patru limbi naţionale, respectiv, patru comunităţi lingvistice şi
culturale diferite, constituie o dovadă probantă în acest sens. Astfel, factorii unificatori ai acestei
ţări sunt structura federală a statului, autonomia largă a cantoanelor şi comunelor, experienţa unică a
democraţiei directe şi o veritabilă cultură politică comună, care stă la baza identităţii naţionale a
elveţienilor (Windish 2002), majoritatea cărora sunt plurilingvi.
2.7. Diglosia: o situaţie socială
Conceptul de diglosie57 a intrat în vocabularul lingviştilor, iar, mai apoi, în cel al
sociolingviştilor, după ce Ch. Ferguson a caracterizat şi a definit acest fenomen ca o situaţie
lingvistică relativ stabilă, ”... in which, in addition to the primary dialects of the language [(...)],
there is a very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety,
the vehicle of a large and respected body of written literature, [...], which is learned largely by
formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any
sector of the community for ordinary conversation” (Ferguson 1959, p. 336).
După cum se vede din definiţia de mai sus, Ch. Ferguson a utilizat termenul diglosie pentru a
descrie situaţia lingvistică în care două varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi se folosesc pentru
comunicarea în interiorul unei comunităţi naţionale, fiecare dintre ele având funcţii specifice şi
statute sociale diferite. Una din varietăţi (varietatea înaltă, H[igh]) are un statut social superior, în
56 Cultura politică comună este parte componentă a identităţii naţionale şi presupune drepturi egale
pentru toţi membrii
societăţii, indiferent de originea etnică. Expresia finală a acestei comunităţi constituie un set de valori
şi tradiţii culturale
comune, un set de aspiraţii, sentimente şi idei care îi leagă pe oameni într-un teritoriu istoric. Exemplul
cel mai des
invocat este cel al Statelor Unite ale Americii, unde identitatea naţională s-a construit pe nişte principii
constituţionale,
indiferent de identităţile etnice. În teoriile despre naţiuni şi naţionalism, acest sentiment bazat pe
participarea politică
comună e numit patriotism, patria însemnând o comunitate de legi şi instituţii şi o singură voinţă
politică. În Republica
Moldova, există cadrul politic al construirii unei asemenea identităţi. Legea Cetăţeniei este una din
cele mai generoase
din Estul Europei: toţi cetăţenii care locuiau în Moldova la data declarării suveranităţii căpătau
automat dreptul la
cetăţenie, indiferent de cultură, etnicitate sau abilităţi lingvistice. De asemenea, Constituţia din 1994 nu
conţine nicio
menţiune la identitatea etno-naţională, ca şi caracteristică definitorie a statului, folosindu-se în repetate
rânduri expresia
”poporul Republicii Moldova”, pentru a evita orice aluzie la vreo legătură între stat şi etnie. În
majoritatea discuţiilor
teoretice şi normative despre cetăţenie, acest tip de cetăţenie şi acest tip de cadru politic sunt
considerate democratice şi
corecte, deoarece participarea civică şi politică e bazată doar pe raţionalitatea legii şi pe drepturile
omului.
57 Termenul diglosie a fost utilizat pentru prima dată de elenistul francez J. Psichari pentru a
caracteriza situaţia
sociolingvistică din Grecia, unde se făcea o diferenţiere clară între greaca scrisă şi greaca vorbită,
aceasta din urmă fiind
considerată de purişti drept o limbă vulgară. Din aceeaşi perspectivă, J. Psichari a descris situaţia de
diglosie dintre
franceza normativă şi franceza populară (Psichari 1928).
77
virtutea cărui fapt ea este utilizată în comunicarea oficială, iar cealaltă – un statut social inferior
(varietatea joasă, L[ow]) fiind utilizată în comunicarea informală (Ferguson 1959, p. 336 şi urm.).
Definiţia diglosiei dată de Ch. Ferguson pune accentul, mai ales, pe inegalitatea idiomurilor
în contact (subl. n. - G. M.), deşi trăsăturile specifice preconizate pentru diagnosticarea unei situaţii
de diglosie se împart în două categorii:
• trăsături lingvistice care fac trimitere la noţiunea de înrudire genetică a limbilor sau la
noţiunea de varietăţi ale uneia şi aceleiaşi limbi. Natura divergenţelor între cele două
idiomuri justifică distincţia între varietatea înaltă şi varietatea joasă, varietatea înaltă
având o structură sintactică şi morfologică mai complexă, un lexic mai bogat, în
special, în domeniul tehnico-ştiinţific etc.;
• trăsături sociolingvistice care ţin de inegalitatea socio-culturală susceptibilă să se
manifeste sub diverse forme şi care justifică, o dată în plus, opoziţia între varietatea
înaltă şi varietatea joasă: inegalitatea frecvenţei de utilizare, inegalitatea statutului
social, inegalitatea modului de însuşire etc.
Trăsăturile definitorii propuse de Ch. Ferguson, precum (1) complementaritatea funcţională,
(2) standardizarea, (3) prestigiul, (4) stabilitatea, (5) modul de însuşire, (6) patrimoniul literar şi (7)
distanţa lingvistică (Ibidem), au avantajul de a prezenta o viziune simplă şi, prin urmare, atrăgătoare
asupra diglosiei: o situaţie sociolingvistică clară, stabilă şi armonioasă. Realitatea lingvistică însă,
de cele mai multe ori, este diferită: situaţii lingvistice asemănătoare celor descrise de Ch. Ferguson
se întâlnesc extrem de rar.
Cu alte cuvinte, deşi definiţia diglosiei propusă de cercetătorul american este de o utilitate evidentă
pentru politica şi planificarea lingvistică, ea are un caracter restrictiv şi nu acoperă întreaga
complexitate
a cazurilor de diglosie. Pornind de la elementele esenţiale din definiţia dată de lingvistul american,
mulţi
sociolingvişti (Gumperz 1964, p. 37-53; Fishman 1967, p. 29-38; Fishman 1970; Rindler Schjerve &
Vetter 2003, p. 35-62) au extins domeniul de cuprindere al acestui concept inclusiv asupra situaţiilor în
care limbile în contact sunt idiomuri înrudite sau chiar complet diferite.
Astfel, ca rezultat al modificărilor efectuate de J. Fishmam (Ibidem), aria de utilizare a noţiunii
de diglosie s-a lărgit în mod considerabil. Din acest moment, termenul bilingvism a început să fie
folosit în tandem cu termenul diglosie. Sinonimia etimologică a celor doi termeni şi incapacitatea
celui de-al doilea de a indica prin forma sa internă şi structura sa morfologică (a se cf.: di-glossia),
inegalitatea de statut social a idiomurilor utilizate de o manieră alternativ-complementară au generat
numeroase confuzii şi ambiguităţi printre specialişti.
După numeroase studii consacrate diverselor forme de manifestare a bilingvismului şi
diglosiei, J. Fishman a reuşit să surprindă esenţa distincţiei între aceste două concepte, afirmând că
78
bilingvismul este un fenomen legat de adaptabilitatea lingvistică, pe când diglosia este în directă
relaţie cu distribuţia socială a funcţiilor limbilor în contact (Fishman 1971a, p. 295).
Autorul a propus o diferenţiere strictă între cele două fenomene, menţionând că bilingvismul este
un fapt individual, care ţine de domeniul psihologiei şi psiholingvisticii, în timp ce diglosia este un
fenomen social care intră sub incidenţa sociolingvisticii (Fishman 1970; Fishman 1971a). Recurgând la
toate combinaţiile posibile între diglosie şi bilingvism, J. Fishman obţine patru tipuri de situaţii pe care
le-a inclus în faimosul său tabel: (1) diglosie şi bilingvism, (2) bilingvism fără diglosie, (3) diglosie
fără
bilingvism şi (4) nici bilingvism, nici diglosie (Fishman 1967, p. 29 şi urm.).
Este important să menţionăm că, odată cu extinderea ariei de utilizare a diglosiei, cele şapte
trăsături definitorii propuse de Ch. Ferguson au pierdut o bună parte din forţa lor explicativă, fapt care
a diminuat capacitatea noţiunii în cauză de a diferenţia şi a descrie cu claritate diverse tipuri de situaţii
lingvistice (a se vedea şi Tollefson 1983, p. 8; Pauwels 1987, p 356; Berruto 1987, p. 57 şi urm.).
În plus, tabelul propus de J. Fishman nu ţine cont de situaţiile conflictuale din societate, de
dinamica schimbărilor sociale, de faptul că tipul de diglosie se schimbă odată cu schimbările
intervenite în tipul de relaţii sociale. Insistând, mai ales, asupra diferenţierii funcţiilor atribuite
idiomurilor în contact, modificările conceptului de diglosie propuse de J. Fishman trec cu vederea
faptul că aceste funcţii au un prestigiu social diferit condiţionat de asimetria puterii politice a
diferitor grupuri sociale. După cum afirmă P. Lindenbauer, ”Diglossia can be viewed as an
asymmetrical power relations, [...] as a hegemony in the interaction between dominant and
subordonate groups” (Lindenbauer 2003, p. 233).
De aceea, nu este de mirare că noţiunea de diglosie, utilizată pe larg de sociolingviştii
americani, a suscitat o serie de controverse printre lingviştii francezi. Spre exemplu, A. Martinet
este destul de reticent faţă de utilizarea termenului diglosie, deoarece, în opinia lingvistului, ”Il y a
tant de possibilités diverses de symbiose entre deux idiomes, qu’on peut préférer conserver un
terme comme bilinguisme qui les couvre toutes, plutôt que de tenter une classification sur la base
d’une dichotomie simpliste” (Martinet 1970, p. 148-149).
În pofida acestei rezerve a unui lingvist cu renume, termenul diglosie s-a încetăţenit puţin câte
puţin în sociolingvistica internaţională, deoarece el adaugă o dimensiune sociologică (subl. n. - G. M.)
conceptului de bilingvism, asociind de o manieră strânsă limba şi societatea (a se vedea şi
Hornberger et al. 2006). Efectiv, diferenţierea funcţiilor idiomurilor în contact determinată, la
rândul ei, de diferenţierea prestigiului social al acestora, este în relaţie direct proporţională cu
statutul social al membrilor comunităţii lingvistice naţionale (Rindler Schjerve 2003b, p. 1-14).
În alţi termeni, însuşirea şi utilizarea unui anumit idiom conferă unui individ (grup) un
prestigiu superior, care, pe termen lung, exercită o influenţă asupra statutului social al acestuia.
79
Viceversa, grupul superior din punct de vedere social este, în acelaşi timp, superior şi din punct de
vedere
lingvistic. Luând în considerare această relaţie, una din preocupările esenţiale ale sociolingviştilor
devine
analiza relaţiei limbă dominantă/limbă dominată (Couderc 1976; Lindenbauer 2003, p. 233 şi urm.) şi
a
conflictelor pe care le poate genera această relaţie (Rindler Schjerve 2003b, p. 1-2).
Din această perspectivă, pentru diagnosticarea unei situaţii de diglosie, trăsăturile definitorii
de ordin lingvistic, cum ar fi, de exemplu, înrudirea genetică a idiomurilor în contact, gradul de
standardizare al acestora etc. (Ferguson 1959, p. 336) sunt lipsite de relevanţă şi capătă statut de
criteriu auxiliar. Dimpotrivă, criteriul sociologic (statutul social diferit al idiomurilor în contact) se
deplasează în prim-plan şi joacă un rol determinant pentru caracteristica fenomenului în cauză.
Astfel, conform unei opinii destul de răspândite (Ninyoles 1969; Couderc 1974), pentru
identificarea şi definirea unei situaţii de diglosie, criteriul intercomprehensiunii nu este pertinent.
Important este ca membrii comunităţii lingvistice naţionale să atribuie, pe scara valorilor, în mod
oficial sau neoficial, un statut diferit idiomurilor în contact.
O atare abordare a diglosiei semnifică o abandonare a terminologiei pur descriptive şi statice,
utilizată în sociolingvistica americană. Preocupată de dezvăluirea tensiunilor interne care se ascund
după paravanul cuvintelor, analiza sociolingvistică modernă a fenomenului respectiv capătă o
dimensiune profundă şi responsabilă. Prin prisma acestei analize, problemele legate de limbă nu
sunt examinate doar din punct de vedere lingvistic. Rolul central, în această analiză, se atribuie
locutorilor limbii, luând în considerare situaţia sociopolitică în care limba dată este vorbită.
După cum se vede, disocierea bilingvismului şi diglosiei nu este o simplă problemă de
stabilire a unei preferinţe terminologice. Redefinirea conceptului de diglosie, care s-a conturat şi s-a
cimentat în contextul luptei unor grupuri lingvistice pentru emanciparea socială, politică şi
lingvistică, înseamnă introducerea unei dimensiuni noi, a celei de dominaţie a unei limbi A asupra
unei limbi B, la nivelul comunităţii naţionale (a se vedea şi Couderc 1974; Rindler Schjerve 2003).
Cu alte cuvinte, identificarea şi analiza diglosiei, în această accepţiune, este legată obligatoriu de
examinarea fenomenului social de dominaţie/subordonare.
2.7.1. Diglosia ca sursă de conflict lingvistic
Majoritatea specialiştilor sunt de părerea că bi- şi multilingvismul societal conduce, în mod
inevitabil, la conflicte între vorbitorii acestor limbi (Oksaar 1980, p. 43-52; Nelde 1997, p. 285).
Aceasta, mai ales, în situaţie de diglosie ”whenever it is paired with asymmetric status and social
hierarchisation of the linguistically diverse groups within a state” (Rindler Schjerve 2003b, p. 1).
Fără îndoială, în sensul în care diglosia a fost definită mai sus, ea reprezintă doar un caz
particular al multilingvismului societal care poate avea şi alte dimensiuni. După cum afirmă
80
J. Fishman, ”I take diglossia to be one kind [N.B. just one kind, of many] of societal
multilingualism” (Fishman 2006, p. 69). Întrucât însă diglosia este predominantă printre alte forme
de manifestare a multilingvismului, fenomenul dat prezintă un interes sporit pentru politica şi
planificarea lingvistică.
Componenta de dominaţie şi subordonare proprie diglosiei l-a condus pe lingvistul de origine
catalană, L. Aracil (Aracil 1982 [1965]), să introducă în circuitul ştiinţific conceptul de conflict
lingvistic, reluat, ceva mai târziu de R. Ninyoles într-o lucrare devenită clasică (Ninyoles 1969).
Deşi termenul conflict lingvistic fusese utilizat anterior de B. Terracini (Terracini 1957) şi E.
Haugen (Haugen 1966), conceptualizarea lui s-a conturat odată cu apariţia lucrărilor lui L. Aracil şi
R. Ninyoles, dar mai ales în cadrul lucrărilor Congresului Culturii Catalane (1975-1977).
Astfel, în opinia sociolingviştilor catalani, conflictul lingvistic este un fenomen complex care
înglobează şi diglosia. După cum s-a menţionat la Congres, ”...conflictul lingvistic apare atunci când se
confruntă două limbi cu statut politic net diferenţiat, una fiind dominantă (statut oficial, utilizare în
viaţa
publică), iar cealaltă – dominată. Formele de dominaţie pot fi diverse: de la cele vădit represive [...], la
cele tolerante pe plan politic şi a căror putere represivă este, în principal, de natură ideologică [...]”
(Congrés de Cultura Catalana 1978 apud Kremnitz 1981, p. 65-66). (Traducerea ne aparţine - G. M.).
Definiţia sus-menţionată a conflictului lingvistic nu numai că scoate în evidenţă relaţia
dintre situaţia socială şi situaţia lingvistică, dar atrage atenţia asupra faptului că situaţia
lingvistică depinde, în mare măsură, de situaţia socială. Cu alte cuvinte, co-variaţiile
observabile între situaţia socială şi situaţia lingvistică sunt condiţionate, în general, de
fenomene sociale (Hudson 2003, p. 366 şi urm.).
În această accepţiune, noţiunea de conflict lingvistic poate fi aplicată cu referire la orice
comunităţi lingvistice diferite, care coabitează în cadrul unei formaţiuni statale din momentul în
care una din aceste comunităţi are, de facto sau de jure, vreun oarecare privilegiu asupra altor
comunităţi. Practic, niciunul dintre statele moderne nu este în măsură să evite o atare situaţie, cel
puţin pe o anumită porţiune a teritoriului său, cu atât mai mult cu cât o situaţie stabilă din punct de
vedere juridic poate deveni instabilă din punct de vedere social din cauza unor schimbări, în
aparenţă, minore.
Conflictul lingvistic poate fi latent sau acut, în dependenţă de condiţiile politice, sociale şi
culturale (Ibidem). Astfel, timp de mai multe secole, datorită nivelului relativ scăzut de centralizare a
formaţiunilor statale şi gradului neînsemnat de participare a maselor la gestiunea statului, situaţiile de
conflict lingvistic erau mascate. De exemplu, înlocuirea limbii celtice cu limba latină în provinciile din
Galia s-a operat pe parcursul mai multor secole aproape neobservat de populaţia autohtonă, în pofida
unei exterminări parţiale a acesteia.
81
Odată cu creşterea nivelului de centralizare a statelor moderne, dominaţia lingvistică devine
vădită şi provoacă rezistenţa vorbitorilor limbii dominate. Cu atât mai mult cu cât diglosia provoacă
o dublă injustiţie: supremaţia unei limbi asupra altei limbi şi, deseori, denegarea identităţii naţionale
a unui popor.
După cum arată experienţa lingvistică internaţională, situaţia de diglosie relativ stabilă unde
fiecare limbă are a anumită (anumite) funcţie (funcţii) şi, în virtutea cărui fapt, o anumită poziţie în
comunitatea lingvistică naţională, poate să evolueze în două direcţii posibile: (1) eliminarea limbii
dominate de limba dominantă (substituirea) şi (2) emanciparea limbii dominate având drept rezultat
dispariţia din uz a limbii dominante (normalizarea) (Aracil 1965; Ninyoles 1969; Bernardó 1976;
Vallverdú 1991). Drept exemple de normalizare pot servi succesele obţinute de limbile maghiară şi
cehă în statele respective în raport cu germana, pe când substituirea poate fi ilustrată pe baza
limbilor cornică şi dalmată, care au fost total asimilate de engleză şi sârbo-croată.
Este evident că noţiunea de conflict lingvistic implică prezenţa anumitor contradicţii între limbile
în contact. După cum a fost menţionat supra, aspectele strict lingvistice ale conflictului pot avea drept
rezultat una din cele două soluţii finale: fie substituirea, fie normalizarea. La rândul său, conflictul
lingvistic nu reprezintă decât o faţetă a unui conflict social mult mai complex, limba fiind simbolul
unui
comportament social. Prin urmare, chiar dacă de-a lungul timpului protagoniştii conflictului social şi
lingvistic se schimbă, situaţia de conflict persistă şi are tendinţa să se reproducă în noile condiţii.
În această ordine de idei, apare întrebarea firească dacă orice situaţie de diglosie generează, în
mod obligatoriu, conflictul lingvistic. Sociolingviştii care estimează că există două tipuri de diglosie
- diglosie neutră şi diglosie conflictuală - răspund negativ la această întrebare. Conform opiniei
acestora, în situaţia de diglosie neutră, conflictul lingvistic este neutralizat la nivel ideologic şi, prin
urmare, nu este un indicator al tensiunilor sociale reale (Vallverdú 1979, p. 21).
Deşi exemplul Elveţiei, adus de F. Vallverdú (Vallverdú 1979), pare să susţină această teză,
noi considerăm că nici diglosia neutră nu poate fi concepută în afara schemei conflictuale. Sigur, în
cazul diglosiei neutre, nu este vorba de un conflict vădit, dar mai curând de un anumit raport de
forţe care s-a instaurat (provizoriu) şi care poate suferi schimbări, odată cu înteţirea tensiunilor
sociale sau sub influenţa unor factori din exterior.
Astfel, sunt cunoscute tendinţele de elvetizare a germanei din Elveţia în timpul celui de-al
Doilea război mondial. Pe de altă parte, diglosia elveţiană funcţionează conform unor reguli destul
de riguroase care nu pot fi încălcate. Aceasta înseamnă că utilizarea idiomurilor în contact este strict
determinată din punct de vedere social şi că nerespectarea acestor norme nu este deloc inofensivă.
Din punctul nostru de vedere, această diglosie neutră este bazată pe un echilibru destul de instabil,
numit şi ”echilibru parţial” (Aracil 1965, p. 5), care se poate modifica destul de repede.
82
Una din particularităţile teoriei catalane a conflictului lingvistic constă în faptul că acest concept a
fost elaborat nu numai ca instrument de analiză, dar şi ca mijloc de revendicare a drepturilor
comunităţii
lingvistice catalane. Noi nu vom critica această luare de atitudine, întrucât considerăm că ştiinţa nu
poate fi
cu adevărat neutră. Am menţionat acest lucru doar în măsura în care vom încerca să extrapolăm
conceptul
de conflict lingvistic şi asupra altor situaţii lingvistice. În acest scop, o formulare mai generală a
acestui
concept pare să fie necesară.
Aşadar, după părerea noastră, unul din avantajele conceptului de conflict lingvistic, în
comparaţie cu cele de bilingvism şi diglosie, constă în faptul că primul nu se mărgineşte la simpla
constatare a diferenţei funcţionale a idiomurilor vorbite în cadrul unei formaţiuni statale, dar ţine
cont şi de diferenţa de statut şi de prestigiu al acestora.
Astfel, noţiunile de limbă dominantă şi limbă dominată, care apar sporadic în unele publicaţii
asupra diglosiei (Couderc 1976), devin noţiuni centrale în definiţia conflictului lingvistic. În acelaşi
timp, neutralitatea afişată de sociolingviştii americani nu mai este posibilă: conflictul lingvistic
tinde spre una din cele două soluţii finale, toate celelalte situaţii bazându-se pe echilibre instabile.
Un alt avantaj al teoriei conflictului lingvistic rezidă în dinamizarea conceptelor statice,
propuse de Ch. Ferguson: diglosia este un fenomen extrem de dinamic care, de cele mai multe ori,
nu poate fi explicat decât din punct de vedere istoric, întrucât limbile implicate reprezintă fie nişte
poli de atracţie, fie nişte poli de respingere.
Pe de altă parte, se creează impresia că noţiunea de funcţie58 (care este capitală în acest
context) este, uneori, subapreciată în cadrul teoriei sociolingvistice americane. Astfel, într-o
societate monolingvă funcţia limbii este clară: comunicarea globală (în orice situaţie posibilă). În
societăţile bi- şi/sau multilingve, în afara funcţiei de comunicare globală, putem desprinde şi funcţia
58 Pentru mai multă claritate, este oportun să facem o diferenţiere între noţiunile de funcţie şi domeniu
de utilizare a limbii,
noţiuni care sunt folosite, deseori, de specialişti ca sinonime. Conceptul de domeniu de utilizare a
limbii (domain of use) a fost
introdus în circuitul ştiinţific de J. Fishman pentru a desemna diversele situaţii de utilizare a limbii,
precum în familie, la serviciu,
la şcoală etc. (Fishman 1989). Însă cea mai controversată noţiune este cea de funcţie, aceasta fiind,
rareori, definită cu precizie sau
folosită, din inadvertenţă, ca sinonim al domeniului de utilizare. De aceea, ne permitem să cităm aici
definiţia cea mai detaliată şi
cea mai pertinentă pentru politica şi planificarea lingvistică pe care am întâlnit-o în literatura de
specialitate: ”La langue remplit
diverses fonctions au sein de la société. Celles que nous définissons ci-après n’ont rien à voir avec
celles de Jakobson, justement
parce que nous nous intéressons aux rôles de la langue dans la société et non à ses rôles dans la
situation canonique de
communication. Nous distinguons cinq fonctions, que nous présentons brièvement. [...]. La première
est dite intégrative: la
langue maternelle et, d’une certaine manière, l’acquisition d’une langue étrangère permettent la
participation à la culture d’un
groupe ethnique soit parce qu’elle en est l’un des éléments les plus importants; soit parce qu’elle
permet d’accéder de l’intérieur
aux autres éléments de cette culture. Les fonctions de communication et d’expression sont corrélatives,
puisqu’elles rejoignent
deux intentions du même acte de parole: dire le plus exactement possible ce que l’on a à dire, en
puisant dans la connaissance que
l’on a de la langue les éléments les plus aptes à transmettre le message; se faire comprendre
(communiquer), en tenant compte de
la capacité linguistique de l’interlocuteur. La fonction esthétique se manifeste lorsque la langue est
considérée comme un
matériau dont on veut tirer des effets, comme il arrive en littérature, en poésie, au théâtre, dans la
chanson, ou encore en publicité
ou en art oratoire. Enfin, la fonction ludique indique que l’usage du système linguistique est aussi une
source ou une occasion de
jeu et de plaisir. En aménagement linguistique, les fonctions les plus importantes sont la fonction
intégrative et la fonction de
communication” (Corbeil 1986, p. 89).
83
de diferenţiere, fiecare idiom îndeplinind funcţia de comunicare doar în anumite domenii (Fishman
1989), asumându-şi astfel doar parţial funcţia comunicativă globală.
Dispersarea funcţiilor şi restrângerea domeniilor de utilizare a unei limbi reprezintă, fără îndoială,
consecinţele indispensabile ale procesului de difuzare şi/sau de promovare a altei limbi. Difuzarea unei
limbi în detrimentul alteia poate avea loc fie în urma concurenţei inegale dintre limbile în contact în
lipsa oricărei politici lingvistice, fie ca rezultat al acţiunilor concrete de politică şi planificare
lingvistică
orientate spre promovarea unei limbi anume. În ambele cazuri, această stare a lucrurilor are drept
consecinţă declinul limbii defavorizate care se finalizează cu dispariţia (moartea )59 acesteia.
Din acest punct de vedere, o limbă va continua să fie utilizată de locutorii săi atâta timp, cât
aceasta va îndeplini cel puţin o parte din funcţia comunicativă globală. Începând cu momentul când
această funcţie este pierdută, limba în cauză riscă să dispară. De aceea, păstrarea anumitor funcţii
comunicative constituie o condiţie primordială pentru supravieţuirea limbilor dominate.
Declinul şi dispariţia unei limbi sunt, de cele mai multe ori, legate de contextul diglosic,
deoarece ”le mécanisme de base du déclin d’une langue s’enclanche lorsque le changement social
fait en sorte qu’une communauté linguistique passe sous la coupe d’une autre. Les locuteurs
réagissent du point de vue sociopsychologique en ayant une moins bonne opinion de leur langue.
Une conséquence en est l’utilisation sociologiquement restreinte de cette langue, ce qui a ensuite
pour effet d’appauvrir sa structure” (Dressler 1982, p. 329).
Dacă, până acum, am examinat politica şi planificarea lingvistică din perspectiva relaţiilor,
deseori, conflictuale care se stabilesc între două limbi diferite, nu putem trece cu vederea situaţiile
în care au fost întreprinse anumite tentative de politică şi planificare lingvistică orientate spre
atribuirea unei autonomii mai extinse a două varietăţi diferite ale uneia şi aceleiaşi limbi,
fenomen calificat în literatura de specialitate drept separatism lingvistic (Daoust & Maurais
1987, p. 23; Comrie 1981). Astfel, în Catalonia, s-au purtat numeroase discuţii aprinse pentru a
determina dacă valenciana este un dialect al limbii catalane sau o limbă aparte cu o istorie separată
(Ninyoles 1972, p. 78-81). Un alt exemplu de separatism lingvistic este tentativa de a atribui
dialectului tadjic statutul de limbă aparte în raport cu limba persană (Comrie 1981, p. 187-188).
Drept exemplu elocvent de separatism lingvistic poate servi chiar politica şi planificarea
lingvistică, promovată de guvernul Republicii Moldova, care a preluat de la apologeţii Imperiului
Sovietic ideea pseudo-ştiinţifică despre două limbi diferite: moldoveneasca şi româna.
59 Metaforele biologice, destul de frecvente în lingvistica comparată din secolul al XIX-lea, nu şi-au
pierdut actualitatea
până în prezent. Astfel, în situaţia care ne preocupă, în majoritatea publicaţiilor anglofone, apar
sintagmele language
death (a se vedea, de exemplu, Crystal 2002; Janse & Tol 2003), linguistic genocid (Skutnabb-Kangas
2000). În
literatura francofonă, se întâlneşte, de asemenea, sintagma la mort des langues (a se vedea, de
exemplu, Calvet 1987,
p. 137-150; Hagège 2000).
84
Problema referitoare la originea limbii vorbite pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, după cum se
ştie, a generat, începând cu perioada postbelică, numeroase dezbateri dintre cele mai controversate.
Nu întâmplător, Republica Moldova nu a fost în măsură să soluţioneze până în prezent două
probleme-cheie pentru promovarea limbii şi culturii naţiunii titulare: (1) denumirea corectă a limbii
oficiale şi (2) crearea condiţiilor de securitate lingvistică necesare pentru promovarea nestingherită a
acesteia (a se vedea capitolul V).
Concluzii
Multilingvismul societal şi concurenţa limbilor în contact se numără printre factorii esenţiali
care stau la originea politicii şi planificării lingvistice, gestionarea situaţiilor multilingve
însemnând, de fapt, managementul concurenţei lingvistice prin adoptarea şi implementarea unor
măsuri specifice de politică şi planificare lingvistică.
În funcţie de numărul idiomurilor implicate în procesul de comunicare, societăţile multilingve
în care unele şi aceleaşi idiomuri sunt folosite de unele şi aceleaşi persoane, se caracterizează prin
prezenţa situaţiilor de diglosie, triglosie sau poliglosie, fapt care implică intervenţia inevitabilă din
exterior asupra limbilor cu scopul de a contracara instaurarea supremaţiei unei singure limbi şi de a
promova diversitatea lingvistică.
Politica şi planificarea lingvistică într-un stat multilingv poate fi orientată fie spre acceptarea,
tolerarea, promovarea şi consolidarea multilingvismului, fie spre denegarea acestuia în favoarea
promovării monolingvismului. Întrucât cea de-a doua opţiune atrage după sine intensificarea
tensiunilor
sociale, soluţia optimă ar fi adoptarea unei politici lingvistice mixte de valorificare a limbii oficiale şi
de
protejare a limbilor minoritare.
Contextul sociolingvistic al politicii şi planificării lingvistice nu se limitează doar la statele
multilingve, concurenţa lingvistică căpătând o dimensiune internaţională în condiţiile globalizării.
Din această perspectivă, pentru a-şi păstra identitatea naţională, ameninţată de pericolul
uniformizării lingvistice şi culturale, statele vor fi nevoite fie să conteste regulile supranaţionale, fie
să adapteze politicile lor lingvistice la noul cadru.
Pentru politica şi planificarea lingvistică, ca disciplină teoretică şi domeniu practic de
activitate umană, este extrem de important să se disocieze bilingvismul şi diglosia, realităţile
lingvistice desemnate de conceptele şi termenii în cauză fiind diferite. Drept criteriu de diferenţiere
a acestor fenomene poate servi modelul de analiză cu intrare dublă individual - social.
Din acest punct de vedere, bilingvismul este un tip de comportament al individului care, din
necesităţi efective de comunicare, utilizează alternativ două idiomuri diferite în cadrul comunităţii
lingvistice. În cazul bilingvismului individual, comutarea de la un cod la altul nu are, în mod
85
necesar, o semnificaţie social-contextuală, multe dintre schimbările de cod (de la o limbă la alta)
funcţionând în variaţie liberă.
Noţiunea de bilingvism social trebuie examinată cu multă precauţie: având întotdeauna un
caracter parţial şi asimetric, fenomenul în cauză, în genere, nu este valabil pentru societatea modernă.
Drept dovadă serveşte inconsistenţa concepţiei şi eşecul tentativelor de edificare a naţiunilor bilingve
întreprinse în unele state din lume (Belgia, Canada). Revendicat adesea de statele care doresc să-şi
etaleze liberalismul lingvistic sau de grupurile lingvistice dominate care revendică dreptul lor la
supravieţuire, bilingvismul social întruneşte, de fapt, toate caracteristicile proprii unei situaţii de
diglosie.
Ca formă de manifestare a multilingvismului, bilingvismul reprezintă, pe termen lung, o verigă
intermediară pe calea asimilării lingvistice, proces cumulativ de lungă durată, condiţionat de factori de
natură sociopolitică, economică şi culturală, având drept consecinţă stingerea unei limbi şi a unei
culturi. În măsura în care limbile au o valoare economică şi una culturală, asimilarea lingvistică poate
fi examinată drept rezultanta celor două tendinţe diametral opuse care influenţează deciziile
membrilor comunităţii de a investi sau de a nu investi în studierea acestora. Prin urmare, pentru
supravieţuirea unei limbi, este indispensabil să se asigure vitalitatea culturii a cărei exponent este
limba dată, investindu-se în creativitate – o formă a capitalului uman care produce, în acelaşi timp, un
randament privat şi un randament social.
Spre deosebire de bilingvism, diglosia reprezintă un fenomen social par excellence bazat pe
inegalitatea de statut social al idiomurilor în contact, inegalitate care este în relaţie direct
proporţională cu statutul social al membrilor comunităţii lingvistice naţionale. Semnificând o dublă
injustiţie – dominaţia unei limbi asupra alteia şi denegarea identităţii naţionale a unui popor –
diglosia nu poate fi neutră din punct de vedere sociopolitic, fiind incompatibilă cu democraţia.
Dincolo de obsesia stabilirii unei preferinţe terminologice, trebuie menţionat faptul că
redefinirea conceptului de diglosie s-a conturat în contextul luptei unor grupuri lingvistice pentru
emanciparea socială, politică şi lingvistică. Prin urmare, identificarea şi analiza diglosiei implică,
obligatoriu, examinarea fenomenului social de dominaţie/subordonare, fenomen care presupune
prezenţa unor contradicţii sociopolitice având în aparenţă forma unor conflicte lingvistice.
86
CAPITOLUL III
CADRU TEORETIC ŞI METODOLOGIC PENTRU POLITICA ŞI
PLANIFICAREA LINGVISTICĂ
3.1. Introducere
După analiza contextului sociolingvistic care atrage după sine implementarea unor măsuri
concrete de politică şi planificare lingvistică, vom aborda, în continuare, problematica referitoare la
definirea cadrului teoretic şi metodologic al domeniului care ne preocupă.
Deşi conceptul de politică şi planificare lingvistică şi-a conturat, în acea sau altă măsură,
domeniul de activitate umană, pe care îl acoperă, analiza experienţei internaţionale, în acest sens, arată
că atât teoreticienii, cât şi practicienii politicii şi planificării lingvistice nu dispun întotdeauna de o
viziune clară în ceea ce priveşte obiectivele şi consecinţele eventuale ale intervenţiei asupra limbilor.
Aceasta se explică, parţial, prin faptul că politica şi planificarea lingvistică este, după cum
am menţionat în capitolul I, o disciplină teoretică relativ nouă, ale cărei noţiuni fundamentale
încă nu s-au cristalizat, fapt care provoacă o anumită ambiguitate în definirea şi descrierea cadrului
teoretic şi metodologic al disciplinei. De aceea, scopul capitolului de faţă nu constă în redefinirea
acestui cadru, dar, mai degrabă, în precizarea şi descrierea sistemică a componentelor politicii şi
planificării lingvistice, în acelaşi timp, ca disciplină universitară şi domeniu de activitate practică
pentru a oferi un model integrat al fenomenului analizat.
3.2. Tridimensionalitatea politicii şi planificării lingvistice
Pentru a contura un cadru teoretic şi metodologic al politicii şi planificării lingvistice, vom
porni de la caracterul pluridisciplinar al domeniului în cauză, care se desprinde din viziunile foarte
variate ale specialiştilor cu privire la acest subiect.
Analiza definiţiilor, pe care am putut să le întâlnim în literatura de specialitate, ne-a permis să
delimităm trei dimensiuni esenţiale spre care este orientată politica şi planificarea lingvistică:
dimensiunea lingvistică, dimensiunea socială şi dimensiunea politică. Bineînţeles că aceste
componente, care alcătuiesc un întreg, sunt interdependente, fiecare dintre ele fiind axate pe
schimbare şi dezvoltare, deşi din punct de vedere definiţional şi al obiectivelor urmărite, accentul
poate fi pus pe fiecare dimensiune în parte.
Astfel, în definiţiile politicii şi planificării lingvistice date de H. Kloss, V. Tauli, T. Thorburn
şi alţii, accentul este pus pe dimensiunea lingvistică. În opinia lui H. Kloss, ”The term
Ausbausprache may be defined as language by development. Languages belonging to this category
are recognized as such because of having been shaped or reshaped, molded or remolded [...] in
87
order to become a standard tool of literary expression” (Kloss 1967, p. 29). Pentru V. Tauli, politica
şi planificarea lingvistică reprezintă ”… the methodological activity of regulating and improving the
existing languages or creating new common regional, national or international languages” (Tauli
1974, p. 56). După părerea lui T. Thorburn, politica şi planificarea lingvistică ”occurs when one
tries to apply the amalgamated knowledge of language to change language behavior of a group of
people” (Thorburn 1971, p. 254).
Orientarea socială a politicii şi planificării lingvistice se desprinde din definiţia dată de
J. Fishman, în viziunea căruia ”language planning remains the authoritative allocation of ressources
to the attainment of language status and language corpus goals, whether in connexion with new
functions that are aspired to, or in connexion with old functions that need to be discharged more
adequately” (Fishman 1987, p. 409).
Dimensiunea politică a planificării şi politicii lingvistice este evidenţiată în definiţiile date de
S. Abou, B. Jernudd şi J. Das Gupta şi alţii. După cum afirmă B. Jernudd şi J. Das Gupta, ”We do
not define planning as an idealistic and exclusively linguistic activity but as a political and
administrative activity for solving language problems in society” (Jernudd & Das Gupta 1971,
p. 211). La rândul sau, S. Abou menţionează că ”L’objectif de tout changement linguistique planifié
étant de réduire la concurrence entre les langues ou les variétés d’une langue et d’ordonner
rationnellement leur coexistence au sein de la société” (Abou 1987, p. 11).
Deşi fiecare dintre definiţiile de mai sus reflectă, cu predilecţie, o anumită dimensiune a
domeniului care ne interesează, ele nu ţin totuşi cont de conţinutul unitar al acestuia. De aceea,
luând în considerare tripla orientare a politicii şi planificării lingvistice, propunem următoarea
definiţie a conceptului dat: politica şi planificarea lingvistică este o intervenţie a societăţii asupra
practicilor lingvistice şi reprezintă totalitatea măsurilor deliberate întreprinse la nivel macro-, mesoşi
microsistem în vederea modificării statutului şi corpusului limbii (limbilor în contact). Prezentând
în sine o activitate ştiinţifică şi practică care integrează, în virtutea complexităţii realităţilor abordate,
rezultatele cercetărilor transdisciplinare, ea are drept obiectiv descrierea, studierea şi evaluarea
situaţiilor lingvistice cu scopul de a propune soluţii şi modalităţi concrete de rezolvare a diverselor
probleme de ordin lingvistic în societate pentru a consolida coeziunea naţională, socială şi politică.
Pentru mai multă claritate, definiţia de mai sus poate fi descompusă în următoarele părţi
componente: (1) schimbarea deliberată a codului lingvistic prevăzută de organele abilitate în
scopuri anume (modificarea grafiei, ortoepiei, vocabularului etc.); (2) axarea pe soluţionarea unei
probleme concrete prin adoptarea unei soluţii optimale (cât mai eficiente); (3) orientarea în viitor:
rezultatele scontate şi strategiile de implementare urmează a fi specificate înaintea acţiunilor
practice. În cazul în care unele prognoze implică anumite riscuri, politica şi planificarea lingvistică
88
trebuie să fie flexibilă pentru a se adapta cu uşurinţă la noile circumstanţe; (4) analiza faptelor de
limbă în contextul social concret, ţinându-se cont de pertinenţa: (a) variabilelor economice; (b)
variabilelor sociale (atitudinea faţă de limbă şi utilizatorii ei); (c) variabilelor politice (exprimarea
intereselor politice prin filiera problemelor lingvistice); (d) variabilelor demografice şi psihologice.
Prin urmare, persoanele responsabile de politica şi planificarea lingvistică încearcă, în zadar,
să găsească, în termeni exclusiv lingvistici, un adevăr absolut şi universal care ar putea constitui un
răspuns la diversele probleme lingvistice. Cu alte cuvinte, întrucât politica şi planificarea lingvistică
este parte componentă a schimbărilor sociale şi, prin urmare, obiectul regulilor acestor schimbări
(Rubin & Jernudd 1971, p. XIX), ea este de neconceput fără a se ţine cont de mediul social şi politic
în care urmează a fi implementată alternativa selectată.
Experienţa internaţională arată că preocuparea esenţială a politicii şi planificării lingvistice
este soluţionarea unor probleme concrete legate de utilizarea limbilor într-un context multilingv, dar
nicidecum crearea unor limbi ideale, aşa cum presupune V. Tauli (Tauli 1968, p. 29-39; Tauli 1974,
p. 56-57). Cât priveşte alegerea soluţiei optimale pentru fiecare situaţie concretă, opţiunea dată nu
se bazează pe teorii abstracte orientate spre atingerea unor obiective lingvistice idealiste. În
contextul multietnic actual, specific formaţiunilor statale postmoderne, politica şi planificarea
lingvistică este chemată să ofere societăţii soluţii pragmatice (subl. n. - G. M.) la problemele de
ordin lingvistic. Aşadar, în măsura în care politica şi planificarea lingvistică este orientată spre
schimbare şi dezvoltare, ea poate fi, de asemenea, concepută ca o modalitate de depăşire a
problemelor lingvistice, sociale şi politice care constituie un impediment în calea schimbării şi
dezvoltării.
3.3. Modele de politică şi planificare lingvistică
Cercetătorii care se interesează de politica şi planificarea lingvistică au încercat să opereze o
distincţie între două tipuri de activităţi întreprinse în cadrul domeniului dat: pe de o parte, acţiunile
orientate spre schimbarea structurii limbii per se, iar, pe de altă parte, acţiunile care vizează
schimbarea mediului de utilizare a limbii. Totalitatea măsurilor axate pe modificarea structurii
limbii alcătuiesc planificarea corpusului, iar ansamblul de acţiuni centrate asupra amenajării
contextului social al funcţionării limbii a căpătat denumirea de planificarea statutului (Kloss 1969,
p. 81 şi urm.; Haugen 1983, p. 275).
Deşi, în scopuri teoretice şi didactice, o atare diferenţiere a acţiunilor de politică şi planificare
lingvistică pare să fie posibilă şi, în mare măsură, justificată, în practică, este imposibil să se facă o
distincţie netă între ele, fără riscul inerent al unei abordări simpliste a domeniului în cauză. Aceasta
se explică prin existenţa unei relaţii de interdependenţă între structura limbii şi funcţionarea ei,
89
astfel încât orice schimbare în structura limbii implică, neapărat, o schimbare a mediului social de
utilizare a acesteia şi, invers, orice modificare a contextului social al funcţionării limbii atrage după
sine o schimbare a structurii acesteia.
Din momentul apariţiei conceptului de politică şi planificare lingvistică până în prezent,
numeroase tentative (Haugen 1966; Fishman 1974a; Jernudd 1982; Neustupný 1987) de a defini şi
prezenta un model descriptiv al acţiunilor care s-ar înscrie în cadrul domeniului dat au fost
întreprinse.
Pentru o prezentare cât mai exhaustivă a cadrului teoretic şi metodologic al politicii şi
planificării lingvistice, vom analiza, în cele ce urmează, trei modele de descriere a fenomenului care
ne interesează propuse de E. Haugen (Haugen 1983), R. Cooper (Cooper 1989) şi H. Haarmann
(Haarmann 1990). În opinia noastră, aceste modele se află în raport de complementaritate şi
constituie, luate împreună, cel mai amplu cadru de descriere a fenomenului în cauză.
3.3.1. Modelul lui E. Haugen
Ţinând cont de opiniile diverşilor cercetători privind problematica în cauză, E. Haugen
(Haugen 1983, p. 275) a încorporat într-o schemă generală cele mai importante componente ale
planificării lingvistice. Modelul dat a fost, ulterior, completat de R. Kaplan şi R. Baldauf, Jr.
(Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. 29) prin adăugirea punctului 4.c referitor la difuzarea limbii pe
scară internaţională (a se vedea tabelul 3.1).
După cum se vede în tabelul de mai jos, acţiunile întreprinse în cadrul politicii şi planificării
lingvistice pot fi canalizate fie asupra societăţii, fie asupra limbii ca atare. Acţiunile centrate pe
contextul social (planificarea statutului) înglobează ansamblul deciziilor pe care urmează să le
adopte societatea în privinţa selectării limbii (limbilor), precum şi a celor legate de promovarea şi
difuzarea limbii (limbilor) în cauză. Măsurile axate pe limba (limbile) propriu-zisă
(propriu-zise), alias planificarea corpusului, reprezintă totalitatea deciziilor lingvistice care urmează
a fi adoptate în vederea normalizării şi modernizării limbii (limbilor) în societate. Modelul elaborat
de E. Haugen conţine, de asemenea, informaţii privind politica de schimbare a formei lingvistice
(procedurile de normare), precum şi a funcţiei (cultivarea şi predarea limbii).
Deşi acţiunile menţionate supra se înscriu în cadrul general al politicii şi planificării
lingvistice, în anumite situaţii concrete, este posibil sau chiar necesar a se omite unele dintre ele ca
fiind superflue. Astfel, pentru politica şi planificarea lingvistică din Republica Moldova normarea
limbii române nu constituie o măsură necesară, întrucât varianta modernă a limbii române literare,
al cărei fundament a fost pus de Şcoala Ardeleană (1780), s-a cristalizat pe parcursul secolului al
XIX-lea, finalizându-se către anul 1880 (Bochman 1992, p. 103-107).
90
Politica lingvistică
privind forma
Form (policy planning)
Politica lingvistică
privind funcţia
Function (language cultivation)
Planificarea statutului
Society (status planning)
1. Selectarea limbii (limbilor)
(Selection of norms)
a) identificarea problemei
(problem identification)
b) distribuirea limbii (limbilor)
(allocation of norms)
3. Implementarea
(Implementation)
a) măsuri de corecţie (correction procedures)
b) evaluarea (evaluation)
Planificarea corpusului
Language (corpus planning)
2. Standardizarea (Codification)
a) grafiei (graphisation)
b) normelor gramaticale
(grammatication)
c) lexicului (lexication)
4. Modernizarea vocabularului şi
perfecţionarea stilului
(Elaboration)
a) modernizarea terminologică
(terminological)
b) perfecţionarea stilului (stylistic
development)
c) difuzarea pe scară internaţională
(internationalisation)
Tabelul 3.1. Modelul planificării lingvistice elaborat de E. Haugen (adaptat de autor apud Haugen
1983, p. 275 şi
Kaplan & Baldauf 1997, p. 29).
Întrucât limba română a evoluat în albia ei firească din România, revenirea, în 1989, la grafia
latină a constituit o măsură extrem de importantă şi suficientă pentru funcţionarea normală a limbii
române în Republica Moldova. Bineînţeles că revenirea la veşmântul firesc al limbii române din
acest spaţiu a necesitat o serie întreagă de măsuri de cultivare a scrisului în grafie latină, un rol
important revenindu-i sistemului de învăţământ şi mijloacelor de informare în masă.
Dimpotrivă, pentru renaşterea limbii găgăuze, ameninţată de dispariţie în perioada sovietică
(Menz 2003, p. 143-155), a fost necesar să se recurgă la totalitatea acţiunilor posibile atât pentru
promovarea statutului (atribuirea statutului de limbă co-oficială în Gagauz-Yeri, stabilirea
domeniilor de utilizare, promovarea şi difuzarea prin sistemul de învăţământ etc.), cât şi pentru
revitalizarea corpusului (trecerea la grafia latină, elaborarea noului alfabet şi a ortografiei, stabilirea
normelor gramaticale, îmbogăţirea vocabularului, crearea dicţionarelor, perfecţionarea stilului etc.)
limbii în cauză.
În conformitate cu modelul lui E. Haugen, politica şi planificarea lingvistică are drept punct
de plecare decizia politică cu privire la amenajarea statutului limbii (limbilor) în contact, deşi
modelul prezentat mai sus nu scoate această decizie în prim plan. De aceea, în figura 3.1, este
prezentată o versiune modificată de autorul acestei lucrări a modelului în cauză care reflectă
caracterul ciclic al politicii şi planificării lingvistice.
În opinia noastră, versiunea ciclică are avantajul de a accentua, prin structura sa, caracterul
dinamic al domeniului care ne preocupă, ilustrând distincţia între etapa de planificare a corpusului
limbii (forma) şi cea de planificare a statutului limbii (funcţia). În afară de aceasta, pe lângă etapele
91
principale, ea încorporează, inclusiv, etapele intermediare (formă/funcţie) ale procesului în cauză.
Însă utilitatea şi aspectul novator al modelului ciclic constă în faptul că acest model pune în lumina
pivotul central al planificării lingvistice - politica lingvistică - care reprezintă etapă decisivă în
raport cu cele patru etape periferice, descrise de E. Haugen, servind drept element de referinţă
pentru acestea din urmă.
Figura 3.1. Modelul ciclic al politicii şi planificării lingvistice
Situată în plin centru al modelului ciclic, politica lingvistică înglobează elaborarea strategiei şi
monitorizarea procesului de implementare a planificării lingvistice, asigurând astfel o relaţie inversă
(feed-back) care serveşte drept bază de date pentru evaluarea şi corectarea fiecăreia dintre etapele
periferice ale procesului ciclic.
3.3.2. Modelul lui R. Cooper
Să examinăm, în continuare, modelul de studiere a politicii şi planificării lingvistice
propus de R. Cooper (Cooper 1989, p. 98). Prin analogie cu alte discipline, considerând succesiv
planificarea lingvistică ca (1) managementul inovaţiei; (2) un compartiment al marketingului;
(3) un instrument de dobândire şi menţinere a puterii şi (4) un caz particular al teoriei deciziei
(Cooper 1989, p. 58-98), autorul a elaborat un model de analiză a politicii şi planificării lingvistice
care
înglobează opt componente60 (a se vedea figura 3.2). După cum reiese din modelul prezentat în pagina
60 Modelul propus de R. Cooper este conceput pe baza unor întrebări generale care, în opinia
autorului, au relevanţă pentru
politica şi planificarea lingvistică, precum (I) what actors, (II) what behaviours, (III) which people,
(IV) for what ends, (V)
under what conditions, (VI) by what means, (VII) through what decision making process şi (VIII) with
what effect.
Politica
lingvistică
(strategia)
Evaluarea
(3)
Modernizarea
FORMA/FUNCŢIA
(4)
Implementarea (Difuzarea)
FUNCŢIA
(1)
Selectarea limbii
(limbilor)
FORMA/FUNCŢIA
FORMA
(2)
Normarea
Planificarea
corpusului
Planificarea
statutului
92
următoare, pe lângă planificarea statutului şi planificarea corpusului limbii, politica şi planificarea
lingvistică include, în opinia lui R. Cooper, încă o componentă importantă, şi anume planificarea
achiziţiei inovaţiei lingvistice de către populaţie (acquisition planning).
Vorbind despre scopurile şi funcţiile inovaţiei lingvistice, R. Cooper (Cooper 1989, p. 99-121)
preia şi analizează, în mod detaliat, cele 10 funcţii enumerate de W. Stewart (Stewart 1968,
p. 540-541), pe care o limbă (varietate) le poate îndeplini în societate, şi anume: (1) limbă oficială
(official function); (2) limbă regională (provincial function); (3) lingua franca (wider
communication function); (4) limbă internaţională (international function); (5) limbă vorbită în
împrejurimea capitalei unui stat (capital function); (6) limbă vernaculară (group function); (7) limbă
de instruire (educational function); (8) limbă ca obiect de studiu în şcoli (school subject function);
(9) limbă literară (literacy function) şi (10) limbă de cult (religious function).
Pentru o tipologie cât mai completă, este util să adăugăm la ele şi funcţia de limbă de lucru
(working language) (Kloss 1968, p. 80), noţiune mai puţin răspândită în literatura de specialitate,
deşi ea reflectă o realitate lingvistică concretă. Limba de lucru se opune, într-un anumit sens, limbii
oficiale. În unele cazuri, una şi aceeaşi limbă îndeplineşte funcţiile de limbă oficială şi limbă de
lucru, în alte cazuri, limba oficială poate să nu aibă şi statut de limbă de lucru. Astfel, limbile
oficiale ale Naţiunilor Unite sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba, însă doar
engleza şi franceza sunt limbi de lucru. Invers, la Consiliul Europei doar franceza şi engleza au
statut de limbă oficială, însă, de la caz la caz, alte limbi pot fi utilizate în calitate de limbi de lucru
(germana, italiana, rusa).
În opinia noastră, includerea acestei componente în paradigma de cercetare şi descriere a politicii
şi planificării lingvistice este justificată, cel puţin, din două motive. În primul rând, politica şi
planificarea lingvistică este orientată, în mare măsură, spre difuzarea limbii, alias spre extinderea
domeniilor de funcţionare a acesteia şi majorarea numărului de vorbitori care folosesc limba în
cauză. Este evident că acţiunile orientate spre extinderea domeniilor de funcţionare se înscriu
perfect în planificarea statutului, pe când activităţile axate pe majorarea numărului de utilizatori -
vorbitori, scriitori, persoane bilingve care au o competenţă parţială (pasivă) în limba dată etc. - nu
pot fi încorporate în această componentă.
În al doilea rând, există o interdependenţă, pe de o parte, între schimbările prevăzute în cadrul
planificării statutului şi corpusului limbii şi, pe de altă parte, numărul de locutori care utilizează
limba în cauză, astfel încât inovaţia planificată la nivelul funcţiei şi formei lingvistice, în acelaşi
timp, afectează şi este afectată de numărul de vorbitori ai limbii. Cu alte cuvinte, numărul de
vorbitori ai unei limbi se majorează odată cu extinderea domeniilor de utilizare a acesteia şi viceversa.
La rândul său, majorarea sau micşorarea numărului de locutori ai unei limbi poate avea drept
consecinţă
93
modificarea statutului acesteia în societate. Din această perspectivă, planificarea însuşirii limbii trebuie
să fie inclusă în politica şi planificarea lingvistică alături de planificarea statutului şi planificarea
corpusului.
I. Actorii politicii şi planificării lingvistice (factori de decizie, persoane influente, oponenţi ai puterii
etc.);
II. Caracteristica inovaţiei (schimbării) planificate:
A. Caracteristicile structurale (lingvistice) ale schimbării preconizate (omogenitate, similitudine cu
formele deja cunoscute etc.);
B.
Scopurile/funcţiile inovaţiei planificate (schimbarea statutului şi a corpusului limbii: standardizarea,
modernizarea şi perfecţionarea limbii);
C.
Gradul scontat de acceptare a schimbării planificate de către populaţie (identificarea inovaţiei,
evaluarea acesteia, competenţa şi frecvenţa de utilizare a inovaţiei);
III. Publicul vizat:
A. Tipologia publicului-ţintă (organizaţii, instituţii, persoane fizice etc.);
B. Posibilitatea publicului-ţintă de a însuşi inovaţia planificată;
C. Motivaţiile publicului-ţintă de a însuşi şi utiliza inovaţia planificată;
D. Motivaţiile publicului ţintă de a respinge inovaţia planificată.
IV. Obiectivele:
A. Explicite (modificarea comportamentului lingvistic)
B. Implicite/latente (modificarea comportamentului nonlingvistic, satisfacerea intereselor)
V. Factorii care determină şi/sau influenţează politica şi planificarea lingvistică:
A. Situaţionali (evenimente aleatorii, imprevizibile);
B. Structurali (relativ stabili):
1. politici (forma de guvernare);
2. economici (economie de piaţă, economie dirijistă etc.);
3. sociali/demografici/ecologici (structura populaţiei, rata natalităţii, migraţiunea, gradul de
urbanizare, resursele naturale, condiţiile climaterice etc.).
C. Culturali:
1. normele sociale;
2. uzanţele culturale;
3. socializarea factorilor de decizie.
D. Ambientali (influenţa din exterior asupra sistemului);
E. Informaţionali (date necesare pentru adoptarea deciziilor adecvate).
VI. Mijloacele de promovare a inovaţiei (legale, autoritare, de convingere etc.);
VII. Procedurile decizionale:
A. Elaborarea strategiei;
B. Elaborarea tacticii.
VIII. Impactul (consecinţele) inovaţiei planificate.
Figura 3.2. Modelul planificării lingvistice elaborat de R. Cooper (adaptat de autor apud Cooper 1989,
p. 98).
3.3.3. Modelul lui H. Haarmann
O altă completare importantă a modelului de studiere a politicii şi planificării lingvistice,
propus de E. Haugen, a fost efectuată de H. Haarmann (Haarmann 1990). Autorul a sugerat
introducerea unei noi componente importante care caracterizează domeniul în cauză, şi anume:
planificarea prestigiului (a se vedea tabelul 3.2.).
94
În opinia lui H. Haarmann (Haarmann 1990, p. 120-121), acţiunile legate de planificarea
statutului, planificarea corpusului şi planificarea achiziţiei limbii61 reprezintă activităţi productive, în
timp ce planificarea prestigiului se înscrie în categoria activităţilor receptive (apreciative), care
influenţează, pe de o parte, modul în care sunt implementate măsurile de planificare a statutului şi
corpusului limbii de către actorii politicii şi planificării lingvistice, iar, pe altă parte, modul în care
acţiunile respective sunt acceptate de populaţie, alias atitudinile destinatarilor politicii şi planificării
lingvistice faţă de inovaţie.
Componentele
politicii şi planificării
lingvistice
Planificarea lingvistică Implementarea măsurilor de politică şi
planificare lingvistică
Activităţile
guvernului
Activităţile instituţiilor
quasi-guvernamentale
Activităţile
grupurilor de
persoane
Activităţile
persoanelor
fizice
I. Planificarea
statutului 4.1 3.1 2.1 1.1
II. Planificarea
prestigiului
Promovarea oficială Promovarea
instituţională
Promovarea de
către grupurile
de presiune
Promovarea de
către persoanele
fizice
III. Planificarea
corpusului 4.2 3.2 2.2 1.2
Tabelul 3.2. Modelul planificării lingvistice elaborat de H. Haarmann (adaptat de autor apud Haarmann
1990, p. 120 -121).
Cu alte cuvinte, planificarea statutului, planificarea corpusului şi planificarea achiziţiei limbii
îşi găseşte manifestare în acţiuni reale, asemănătoare cu activităţile planificării sociale şi/sau
economice, pe când planificarea prestigiului implică modificarea atitudinilor populaţiei faţă de
limbă, necesitând o manipulare emoţională (Ager 2005a).
După cum se vede în tabel, planificarea prestigiului poate emana de la (1) guvern, (2)
organisme şi instituţii quasi-guvernamentale (agencies), (3) grupuri de persoane şi chiar (4)
61 H. Haarmann nu face direct referinţă la planificarea achiziţiei limbii, noţiune întâlnită în literatura
de specialitate sub
denumirea de ”acquisition planning” (Cooper 1989) sau ”language-in- education planning” (Ingram
1990; Baldauf &
Kaplan 2003), întrucât această componentă a fost subsumată, în modelul lui E. Haugen, în componenta
implementatrea
statutului (status planning)
Nivelul 3 Nivelul 2 Nivelul 1
Maximală MinimalEficienţa impactului organizaţional ă
95
persoane fizice. În alţi termeni, planificarea prestigiului are loc atât la nivel micro-, meso-, cât şi
macrosociolingvistic, eficienţă impactului organizaţional fiind diferită la diferite niveluri.
3.3.4. Spre un model integrat al politicii şi planificării lingvistice
Compararea celor trei modele de descriere şi cercetare a politicii şi planificării lingvistice ne
permite să conchidem că domeniul şi disciplina în cauză înglobează patru componente strâns legate
între ele, precum (1) planificarea statutului, (2) planificarea corpusului, (3) planificarea
achiziţiei (însuşirii) şi (4) planificarea prestigiului limbii. Aceste componente pot fi stipulate în
mod explicit sau pot decurge implicit din declaraţii generale de intenţie (Schiffman 1996;
Eggington 2002), iar obiectivele urmărite de actorii politicii şi planificării lingvistice se referă fie la
structura limbii per se (the form of the language), fie la modul de implementare a acesteia
(cultivation planning).
În tabelul 3.3, este prezentat un model integrat care reflectă cea mai amplă viziune a
specialiştilor privind politica şi planificarea lingvistică în condiţiile actuale. Conturând acest cadru
Componentele politicii şi
planificării lingvistice 1. Planificarea formei 2. Planificarea funcţiei
I. Planificarea statutului limbii
(Statut social)
Decretarea statutului:
limbă oficială,
limbă naţională,
limbă minoritară
etc.
Planificarea statutului:
renaşterea (regenerarea) limbii,
promovarea limbii aflate în uz
etc.
II. Planificarea corpusului limbii
(Structura limbii per se)
Standardizarea:
grafiei,
normelor ortografice,
normelor gramaticale,
lexicului
etc.
Modernizarea corpusului limbii:
modernizarea lexicului,
perfecţionarea stilului,
purificarea,
uniformizarea terminologiei,
difuzarea pe scară internaţională
etc.
Activităţi productive
III. Planificarea achiziţiei (însuşirii limbii)
Elaborarea politicii
educaţionale:
accesul la educaţie,
pregătirea cadrelor
didactice,
politica curriculară,
strategii de instruire
etc.
Planificarea achiziţiei (însuşirii
limbii):
limba maternă,
limba secundă,
limba (limbile) străină (străine).
Activităţi
receptive
IV. Planificarea prestigiului limbii
(Imaginea)
Promovarea limbii:
promovare oficială,
promovare instituţională
etc.
Intelectualizarea limbii:
limbaj ştiinţific,
limbaj profesional,
limbaj diplomatic,limbaj artistic
etc.
Tabelul 3.3. Modelul integrat al politicii şi planificării lingvistice
teoretic şi metodologic al politicii şi planificării lingvistice, suntem perfect conştienţi de faptul că el
96
reprezintă, mai degrabă, un model didactic care poate fi utilizat în scopuri explicative, realităţile
concrete ale vieţii cotidiene fiind mult mai complicate şi mai puţin clare.
Din acest punct de vedere, nu este întâmplător faptul că atât politicienii, cât şi practicienii
domeniului în cauză, deseori, nu sunt în măsură să identifice şi să formuleze cu claritate obiectivele
concrete ale acţiunilor preconizate, să elaboreze strategia şi tactica atingerii acestor obiective. În
acest sens, un atare cadru ar putea servi drept punct de referinţă atât pentru factorii de decizie,
pentru responsabilii de elaborarea şi implementarea politicii şi planificării lingvistice de toate
nivelurile, cât şi pentru destinatarii politicii şi planificării lingvistice
În cele ce urmează, vom examina cele patru componente ale politicii şi planificării lingvistice
în conformitate cu modelul integrat descris mai sus.
3.4. Planificarea statutului limbii
Planificarea statutului înglobează aspectele planificării lingvistice care reflectă, în primul rând,
problemele sociale, fără a afecta limbile propriu-zise. După cum reiese din modelele prezentate supra,
cele două componente esenţiale ale planificării statutului sunt selectarea limbii (limbilor) şi
implementarea, alias difuzarea acesteia (acestora) (a se vedea şi Ridge 1996).
3.4.1. Selectarea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
După cum am menţionat mai sus, la baza oricărei politici lingvistice oficiale se află deciziile
cu privire la alegerea limbii (limbilor) în calitate de limbă (limbi) oficială (oficiale) şi/sau limbă
(limbi) naţională (naţionale). Cu alte cuvinte, formularea politicii lingvistice porneşte de la
activitatea extrem de importantă legată de alegerea judicioasă a limbii (limbilor), care urmează a fi
obiectul schimbării lingvistice.
Alegerea limbii (eventual a limbilor) oficiale constituie, fără îndoială, aspectul cel mai
vulnerabil şi mai dezbătut în acest context. În statele care au o singură limbă oficială, extrem de
importantă şi cu profunde implicaţii sociopolitice se dovedeşte a fi problema acceptării/neacceptării
limbii unor minorităţi conlocuitoare ca limbă oficială în anumite regiuni – respectiv ca limbă
vehiculară în procesul de învăţământ şi la diferite niveluri de şcolarizare, în mass-media etc.
Selectarea limbii (limbilor) este efectuată, de regulă, de liderii politici ai societăţii. Limba (limbile)
care urmează a fi promovată (promovate) în cadrul spaţiului sociopolitic dat este aleasă (sunt alese)
printre limbile (dialectele) în contact, deşi, uneori, opţiunea poate fi orientată spre o limbă exogenă.
Întrucât orice politică lingvistică este eficientă în măsura în care ea răspunde aşteptărilor şi
năzuinţelor populaţiei, se poate afirma, fără exagerare, că succesul politicii şi planificării lingvistice
depinde, în totalitate, de această alegere. De aceea, formularea unei politici de acest gen presupune
o analiză prealabilă cât se poate de detaliată a situaţiei sociolingvistice din ţară în vederea stabilirii
97
unor obiective reale şi realiste care urmează a fi definite cu precizie şi claritate în documentele
oficiale ale statului.
Evaluarea complexului de date sociolingvistice include date de ordin socio-demografic,
socio-cultural şi socio-lingvistic, cum ar fi tipurile de bi- sau multilingvism practicate pe teritoriul
naţional, numărul de limbi vorbite, numărul de vorbitori de fiecare limbă, distribuţia limbilor
vorbite după criteriul teritorial, funcţional, gradul de normare etc. În alţi termeni, gradul de
aplicabilitate al politicii şi planificării lingvistice depinde de analiza adecvată a situaţiei lingvistice
naţionale care reflectă modalitatea repartiţiei şi ierarhia funcţională a limbilor în cadrul comunităţii
lingvistice naţionale.
În analiza situaţiei lingvistice, pe lângă datele obiective, trebuie luate în considerare şi
elementele subiective, în primul rând, atitudinea locutorilor faţă de limbile care se utilizează (sau nu
se utilizează, dar ar trebui să fie folosite) în spaţiul politico-administrativ dat. Atitudinile lingvistice
(Ferguson 1971, p. 154) reunesc sentimente şi reacţii favorabile sau defavorabile ale locutorilor faţă
de propriile sisteme socio-comunicative sau faţă de cele utilizate de alţi vorbitori din comunitatea
respectivă, precum şi faţă de politica lingvistică a statului.
Înţelegerea atitudinilor, dar mai ales satisfacerea revendicărilor subiacente pot pune deseori
probleme destul de grave factorilor de decizie. Cert este că o politică lingvistică judicioasă la nivel
naţional nu poate satisface întocmai cerinţele subiective ale tuturor categoriilor de locutori din ţara
respectivă. Însă o politică lingvistică judicioasă şi constructivă trebuie să fie în măsură să soluţioneze
(sau cel puţin să preîntâmpine) situaţiile de conflict care pot avea consecinţe deosebit de grave.
În plus, pentru a se convinge de pertinenţa alegerii efectuate şi a eventualelor acţiuni vizând
intervenţia asupra limbilor, factorilor de decizie le incumbă obligaţia de a organiza o campanie
largă de sensibilizare a populaţiei, condiţie preliminară inconturnabilă pentru cunoaşterea
atitudinilor, reacţiilor şi preferinţelor cetăţenilor ca destinatari ai politicii şi planificării lingvistice.
3.4.2. Criteriile de selectare şi tipologia opţiunilor în alegerea limbii
(limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
Selectarea limbii naţionale este o problemă de importanţă capitală pentru prosperarea naţiunii.
Pe cât de simplă pare la prima vedere această alegere, pe atât de complicată şi dificilă este în
realitate, întrucât ea implică, de cele mai multe ori, o alegere printre limbile în contact.
Idiomurile în contact, după cum se ştie, au avantajul de a fi parte constitutivă a patrimoniului
comun şi a istoriei comune a naţiunii. Pe de altă parte, limbile exogene au avantajul de a facilita
accesul la lumea externă. De aceea, alegerea ideală a limbii (limbilor) naţionale reprezintă opţiunea
98
care ar avea un impact minimal asupra dezmembrării structurii sociale, fără a izola, în acelaşi timp,
statul de lumea externă.
Printre criteriile de selectare a limbii (limbilor) pentru formularea politicii lingvistice se
numără neutralitatea politică, majoritatea numerică a locutorilor, prestigiul, tradiţia literară, gradul
de rudenie cu alte limbi din arealul lingvistic dat (Kale 1990, p. 185-186). Cu toate acestea, este
evident
că ponderea valorică a criteriilor în cauză este diferită. Spre exemplu, dacă un stat se confruntă cu
problema alegerii unei limbi naţionale care urmează a fi modernizată, selectarea unei limbi exogene
constituie, în această situaţie, o alternativă fezabilă. Aceasta, pentru că modernizarea unei limbi
necesită
o perioadă de timp îndelungată, antrenând resurse financiare şi umane considerabile.
Pe de altă parte, alegerea unei limbi exogene de largă circulaţie din categoria limbilor
coloniale sau imperiale, deşi bine cunoscute de elita politică şi facilitând comunicarea cu lumea
externă, este o alegere nereuşită, întrucât ea va trezi nemulţumirea elitei intelectuale şi a maselor
populare în măsura în care limba dată se asociază cu oprimarea şi nu poate contribui la consolidarea
unităţii naţionale. Cât priveşte alegerea printre limbile în contact, ea se bazează pe criteriul
majorităţii numerice a vorbitorilor unei limbi din spaţiul dat.
Experienţa statelor independente în devenire arată că alegerea limbii (limbilor) pentru
formularea politicilor lingvistice se efectuează în funcţie de anumite caracteristici. Conform
observaţiilor lui J. Fishman (Fishman 1972, p. 192), opţiunile diferitor state la acest capitol se
efectuează în funcţie de prezenţa sau absenţa a şase caracteristici şi pot fi clasificate în trei categorii
distincte, după cum urmează: A, B şi D. Fiecare dintre categoriile menţionate se caracterizează
printr-un anumit tip de configuraţie a celor şase caracteristici. Astfel, categoria A include alegerea
efectuată de naţiunile amodale, categoria B cuprinde alegerile naţiunilor unimodale, iar categoria D
înglobează alegerile efectuate de naţiunile multimodale (a se vedea tabelul 3.4).
După cum reiese din tabel, alegerea limbii de către naţiunile amodale (categoria A) este
determinată de voinţa de integrare politică a unui spaţiu complex din punct de vedere lingvistic în
care există, mai degrabă, tradiţii orale decât scrise. Astfel, după cum am arătat în capitolul I, odată
cu obţinerea independenţei naţionale, numeroase state în curs de dezvoltare din Africa au ales în
calitate de limbă naţională şi oficială o limbă de largă circulaţie (tabelul 1.1). În acelaşi timp, în
statele din categoria A, s-au întreprins măsuri concrete de planificare lingvistică în vederea
standardizării limbilor locale, astfel încât cetăţenii să poată citi şi scrie în limba lor maternă. Drept
exemplu pot servi Camerunul de Vest (partea engleză) şi Camerunul de Est (partea franceză), unde,
la sfârşitul anilor 70, a fost adoptat de către lingvişti un alfabet comun pentru toate limbile indigene
(circa 250-300 de limbi). Cu toate acestea, predarea limbilor naţionale se află până în prezent în
99
stare embrionară, întrucât Guvernul nu prevede măsuri concrete de dezvoltare a bilingvismului pe
baza limbilor locale (Tabi-Manga 2000).
Caracteristici
Categoria A
(naţiuni amodale)
Categoria B
(naţiuni
unimodale)
Categoria C
(naţiuni
oligomodale)
Categoria D
(naţiuni
multimodale)
1
Prezenţa/absenţa unei
tradiţii literare concepute
de populaţie ca patrimoniu
cultural
nu da da multe
2 Motivul selectării limbii
naţionale (oficiale) Integrare politică Identitate
naţională
Identitate civică,
integrare socială Compromis
3
Motivul utilizării limbii de
comunicare interetnică
(lingua franca)
Simbol naţional
Pentru perioada de
tranziţie
Limba oficială =
limba de
comunicare
interetnică
Factor de unificare
4
Acţiuni concrete de
planificare lingvistică
Standardizarea
limbii Diglosia
Securizarea şi
modernizarea
limbii oficiale,
protejarea limbilor
minoritare
Modernizarea
limbii
5 Este bi- şi multilingvismul
un obiectiv de atins ? nu Da, dar în context
situaţional
Da, dar exclusiv la
nivel regional în
context
situaţional
da
6
Este bi- şi
multiculturalismul un
obiectiv de atins?
nu Da, dar în context
situaţional
Da, dar exclusiv la
nivel regional în
context
situaţional
da
Tabelul 3.4. Tipologia opţiunilor în alegerea limbii (limbilor) pentru formularea politicilor lingvistice
de către diferite
naţiuni (tabel adaptat şi completat de autor apud Fishman 1972 p. 192).
Din categoria B (naţiuni unimodale) fac parte statele în care există o limbă locală cu o tradiţie
literară, alături de care se utilizează o limbă de circulaţie internaţională, de regulă, limba colonială.
Elita
intelectuală din aceste state tinde spre utilizarea limbii de circulaţie internaţională, pe când limba
indigenă, având o tradiţie literară, serveşte drept simbol al identităţii naţionale. Drept exemplu de
naţiune unimodală serveşte Tanzania, care a declarat limba swahili drept limbă naţională şi limbă
oficială, alături de limba engleză. Spre deosebire de Camerun, în Tanzania, swahili a devenit
simbolul identităţii naţionale. Graţie măsurilor de politică şi planificare lingvistică, această limbă
indigenă a fost introdusă ca limbă de instruire în învăţământul primar, se utilizează pe scară largă în
mass-media, este limba de lucru a Parlamentului, a administraţiei şi, din punct de vedere funcţional,
poate înlocui limba engleză (Blommaert 2005, p. 246-249).
În categoria D sunt incluse naţiunile multimodale care au numeroase limbi cu tradiţii literare.
În aceste condiţii, pentru a alege una din aceste limbi în calitate de limbă naţională, este nevoie de
100
un compromis. Cu toate acestea, oricare ar fi limba aleasă, ea urmează să fie modernizată, prin
întreprinderea unui şir de măsuri de planificare lingvistică, pentru a putea funcţiona în contextul
naţional. În statele multimodale, populaţia este încurajată să cunoască două limbi: limba naţională şi
limba maternă. Prin urmare, în aceste state, unul din obiectivele politicii lingvistice este promovarea
bilingvismului regional şi a multiculturalismului.
În calitate de exemplu de naţiune multimodală poate servi India, unde există numeroase limbi
indigene62 având o tradiţie literară, printre care una are statut de limbă naţională (hindi), iar 22 au
statut de limbi regionale. După cum afirmă B. Krishnamurti, ”Almost all languages are equipped
with necessary structures optimal to handle any domain oh human communication” (Krishnamurti
2007, p.15). Diversitatea lingvistică a Indiei nu este, pur şi simplu, rezultatul unor procese
accidentale, dar constituie o moştenire istorică, fiind parte componentă a procesului de edificare a
naţiunii (Mahapatra 2007, p. 1-2).
Pentru a înscrie situaţia sociolingvistică din Republica Moldova în tabelul de mai sus,
propunem ca acesta să fie modificat prin adăugarea unei a patra categorii de naţiuni, care ar putea fi
numite oligomodale (categoria C). Statele oligomodale întrunesc majoritatea caracteristicilor proprii
naţiunilor unimodale, precum prezenţa unei tradiţii literare concepute de populaţie ca patrimoniu
cultural, perceperea limbii populaţiei băştinaşe ca simbol al identităţii naţionale etc., deşi, alături de
limba naţiunii titulare, se utilizează, în virtutea unor circumstanţe politice fortuite de natură recentă,
un număr relativ restrâns de limbi vorbite de minorităţile etnice.
Naţiunile oligomodale se situează între naţiunile unimodale şi cele multimodale. În statele
oligomodale în care proporţiile vorbitorilor de limbi minoritare sunt relativ neînsemnate, bi- şi/sau
multilingvismul la nivel naţional nu reprezintă un obiectiv al politicii şi planificării lingvistice,
bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional, în caz de organizare teritorială compactă a unor
etnii. Astfel, în Republica Moldova:
(1) limba română are o tradiţie literară, care datează de câteva secole, şi este concepută de
populaţia majoritară ca un element esenţial al patrimoniului cultural;
(2) limba română este simbolul identităţii naţionale pentru trei pătrimi din populaţie;
(3) limba română din Republica Moldova dispune de o structură lingvistică adecvată şi de
un vocabular optimal pentru a servi drept limbă de comunicare interetnică în toate
domeniile activităţii umane pe întreg teritoriul Republicii. De altfel, statutul de limbă
oficială presupune implicit îndeplinirea acestei funcţii;
62 Conform datelor recensământului din 2001, numărul limbilor materne din India este de circa 1.652,
dintre care 23
(inclusiv hindi şi engleza) sunt recunoscute de Constituţie ca limbi oficiale, principala limbă oficială
fiind hindi. Pentru
mai multe detalii a se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Official_languages_of_India şi
http://en.wikipedia.org/wiki/
Languages_of_India
101
(4) acţiunile concrete de planificare lingvistică, în perioada de tranziţie, urmează a fi
orientate spre evoluţia treptată a situaţiei de diglosie moştenită în unilingvism naţional;
(5,6) întrucât bilingvismul şi multiculturalismul naţional nu constituie un obiectiv în sine
pentru statele oligomodale, politica şi planificarea lingvistică a Republicii Moldova, în
perioada următoare, ar trebui să fie axată pe crearea condiţiilor favorabile pentru
funcţionarea unilingvismului naţional cu elemente de bilingvism regional (romângăgăuz).
Aşadar, în statele amodale, este promovată limba vehiculară (limba de comunicare interetnică)
ca limbă dominantă. În statele unimodale, accentul se pune pe diglosia limbă naţională/limbă de
comunicare interetnică, deşi bilingvismul, în context situaţional, este tolerat. În statele oligomodale,
predomină limba locală a naţiunii titulare care îndeplineşte, în acelaşi timp, şi funcţia de limbă de
comunicare interetnică, cu toate că, la fel ca şi în cadrul naţiunilor unimodale, bilingvismul regional
este acceptat. Cât priveşte naţiunile multimodale, acestea se caracterizează prin utilizarea mai multor
limbi indigene ca limbi dominante, dintre care una este şi limba oficială.
Cunoaşterea particularităţilor acestor categorii de contexte sociolingvistice este de mare
importanţă şi de real folos pentru factorii de decizie în formularea şi argumentarea recomandărilor
pentru o politică lingvistică adecvată şi echilibrată. În cazul nostru, înţelegerea corectă şi
interpretarea fără ambiguitate a contextului sociolingvistic concret din statele analizate permite să
realizăm că limba swahili are toate şansele să devină limbă naţională în Tanzania, că India
reprezintă o piaţă lingvistică concurenţială care impune modernizarea limbilor în contact, că în
Camerun, actualmente, nu există nicio limbă indigenă care ar putea servi drept simbol al identităţii
naţionale şi că promovarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică în Republica
Moldova este inutilă şi ineficientă.
3.4.3. Alegerea limbii de comunicare interetnică: o problemă sensibilă
Necesitatea şi voinţa de a promova o limbă decurg din funcţia identitară pe care aceasta o
îndeplineşte în cadrul unei comunităţi. Limba îi uneşte pe vorbitorii săi într-o comunitate ai cărei
membri au acelaşi destin, aceeaşi istorie, aceeaşi atitudine faţă de alte comunităţi lingvistice şi, prin
urmare, faţă de alte limbi (Mackey 1976, p. 43; Fishman 1977b; Leclerc 1986; Gfeller 2000,
p. 84-85). După cum afirmă J. Leclerc, ”Si la langue était réductible à sa fonction strictement
instrumentale [...], elle ne susciterait guère d’émotivité et il serait indifférent d’utiliser une langue
plutôt qu’une autre. Or, les peuples ne semblent pas très disposés à changer de langue maternelle
comme on change de marteau. Symbole de l’identité, la langue est le plus puissant facteur
102
d’appartenance sociale et ethnique en même temps qu’un facteur de différenciation et d’exclusion:
elle permet d’identifier et d’isoler quelqu’un qui n’appartient pas au groupe” (Leclerc 1986, p. 130).
Potenţialul deosebit al limbii de a deveni simbolul esenţial al unei naţiuni a fost menţionat şi
de J. Fishmann: ”...language can be vastly more than a means of communication. Obviously, language
can also be a very powerful symbol... By its very nature language is the quintessential symbol, the
symbol par excellence... Anything can become symbolic of ethnicity whether food, dress..., but since
language is the prime symbol system to begin with and since it is commonly relied upon so heavily
(even exclusively) to enact, celebrate and ”call forth” all ethnic activity, the likelihood that it will be
recognized and singled out as symbolic of ethnicity is great indeed” (Fishmann 1977b, p. 25) 63.
Analizând influenţa factorilor sociali asupra libertăţii de alegere a limbii de către elveţieni în
procesul migraţiunii interne, G. Lüdi constată existenţa unei relaţii de influenţă reciprocă între
limbă şi identitate. În opinia cercetătorului, ”valoarea socială a limbilor determină identitatea în
măsura în care ea influenţează dorinţa sau refuzul de acomodare (instrumentală şi/sau integrativă);
pe de altă parte, identitatea exercită o influenţă asupra perceperii idiomurilor în contact şi asupra
capitalului lor simbolic” (Lüdi 1995, p. 290). (Traducerea ne aparţine - G. M.).
Din această perspectivă, unele comunităţi lingvistice se consideră ca fiind lipsite de acest
capital simbolic atunci când sunt obligate să adopte o limbă de comunicare interetnică, care nu
este limba lor maternă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba de o comunitate lingvistică
majoritară. În situaţia în care securitatea lingvistică şi culturală a unei comunităţi este
compromisă64, din cauza concurenţei cu o altă limbă, voinţa de a-şi proteja limba şi cultura
prinde rădăcini în opinia publică. Această voinţă se afirmă pe măsură ce efectele concurenţei
63 Deşi majoritatea specialiştilor sunt de acord că limba constituie, alături de istorie, cultură şi religie,
una din
componentele esenţiale ale identităţii naţionale, există totuşi cercetători care afirmă că niciuna dintre
aceste trăsături
nu pare să fie indispensabilă (Haarmann 1974; Edwards 1985) şi că, în fiecare caz concret, identitatea
naţională ar fi
produsul unui conglomerat de elemente (etnie, limbă, religie) asociate în mod diferit în funcţie de
contextul dat
(Haarmann 1974). Examinând situaţia concretă a etniilor minoritare din SUA asimilate de majoritatea
lingvistică
(mainstream society), J. Edwards ajunge la concluzia că limba nu reprezintă o caracteristică obligatorie
pentru
constituirea identităţii naţionale. În opinia cercetătorului, ”Niciunul dintre indiciile speciale nu joacă
un rol hotărâtor.
Astfel, deşi putem spune că limba poate fi un atribut extrem de important al identităţii, nu putem
afirma cu
certitudine că ea reprezintă caracteristica esenţială pentru păstrarea identităţii" (Edwards 1985, p. 22).
(Traducerea ne
aparţine – G. M.). Cu toate acestea, J. Edwards admite că, întrucât reprezentanţii acestor grupuri
minoritare nu mai
utilizează limbile naţionale în comunicare, limba maternă are pentru ei o valoare pur simbolică, dar nu
comunicativă
(Ibidem). Prin urmare, deşi J. Edwards pune la îndoială caracterul obligatoriu al limbii pentru
menţinerea identităţii
naţionale, evidenţiind valoarea simbolică a acesteia, lingvistul acceptă, în mod implicit, relaţia directă
dintre limbă şi
identitate, întrucât anume valoarea simbolică şi nu cea comunicativă constituie liantul dintre ele.
64 Compromiterea securităţii lingvistice are drept consecinţă insecuritatea lingvistică. Conceptul de
insecuritate
lingvistică a fost introdus în circuitul ştiinţific de W. Labov (Labov 1972, p. 117, 133) şi dezvoltat de
M. Francard
(Francard 1997). Astfel, M. Francard defineşte insecuritatea lingvistică ca ”manifestation d’une quête
de légitimité
linguistique, vécue par un groupe social dominé, qui a une perception aiguisée tout à la fois des formes
linguistiques qui
attestent sa minorisation et des formes linguistiques à acquérir pour progresser dans la hiérarchie
sociale” (Francard
1997, p. 171-172). După cum se vede, ambii cercetători au studiat insecuritatea intralingvistică, pe
când, în cazul nostru,
este vorba de insecuritatea interlingvistică, care se manifestă între limbi diferite şi nu între diferite
varietăţi ale unei
singure limbi.
103
devin tot mai vădite şi, în cele din urmă, se impune partidelor politice şi guvernelor. De aceea,
adoptarea unei limbi în calitate de limbă de comunicare interetnică în situaţia în care limba
aleasă nu este limba populaţiei majoritare, dar este impusă de elita de la guvernare ridică mari
probleme. Cu toate acestea, adoptarea unei limbi vehiculare devine, deseori, o soluţie
inconturnabilă, cel puţin pentru perioada de tranziţie. În situaţii de acest gen, cea mai bună
soluţie ar fi alegerea limbii populaţiei majoritare sau a unei limbi străine neutre, adică fără
ştampilă etnică, precum engleza în Nigeria sau franceza în Republica Congo.
Efectiv, alegerea limbii de comunicare interetnică nu se face în mod arbitrar. Întrucât limba în
cauză este prezumată să satisfacă nevoile concrete ale societăţii în domeniul comunicării, alegerea
ei se efectuează conform unor criterii. Practica internaţională demonstrează că alegerea limbii
vehiculare are loc în funcţie de doi factori esenţiali: (1) evoluţia naturală a limbii în spaţiul dat şi (2)
selectarea minuţioasă a unei limbi în baza unor criterii bine stabilite, precum statutul limbii, criteriul
demografic, gradul de acceptabilitate, atitudinile populaţiei, capacitatea de exprimare a conceptelor
ştiinţifice şi tehnice moderne (Adegbija 1994, p. 25; Ager 2001).
În cazul Republicii Moldova, limba română corespunde tuturor acestor criterii, limba rusă
fiind percepută de populaţia băştinaşă ca limba de oprimare, care continuă să fie vorbită de o
minoritate imperială. Atribuirea statutului legal de limbă de comunicare interetnică limbii ruse este
o decizie politică de impunere a limbii coloniale şi nu corespunde nevoilor societăţii în materie de
comunicare ( a se vedea şi Cotelnic 2003b). De aceea, ”...declararea limbii ruse ca limbă de stat ar fi
o acţiune distrugătoare pentru neamul românesc” (Ciobanu 2001b, p. 58), întrucât limba română
”...ea însăşi nu a revenit în scaunul ereditar, care îi este hărăzit de bunul Dumnezeu. Prin urmare, ea
nu poate împărţi acea brumă de putere, pe care [...] a cucerit-o în 1989, cu o limbă de circulaţie
internaţională cum este rusa” (Ibidem). În realitate, Republica Moldova se caracterizează printr-un
grad înalt de omogenitate lingvistică65, iar diversitatea lingvistică a naţiunilor multimodale nu poate
fi comparată sub nicio formă cu situaţia lingvistică din Republica Moldova, unde minoritatea de
etnie rusă (5,9%)66 s-a pomenit izolată de partea majoritară a naţiunii ruse în urma unui proces
accidental de dezmembrare a Imperiului Sovietic survenit foarte recent.
Ţinând cont de faptul că minoritatea rusă este, până în prezent, preponderent unilingvă şi că
reprezentanţii altor etnii din Republica Moldova vorbesc curent în această limbă, în scopul de a
facilita procesul de integrare a minorităţii ruse în construcţia noii formaţiuni statale, limba rusă ar fi
65 Conform datelor ultimului recensământ al populaţiei Republicii Moldova din octombrie 2004,
75,2% dintre cetăţeni
din numărul total al populaţiei vorbesc în limba moldovenească/română (Recensămâtul populaţiei
2004: Caracteristici
demografice, naţionale, lingvistice, culşturale. Culegere statistică, Chişinău : Biroul Naţional de
Statistică, 2006, vol. I,
p. 35).
66 Ibidem
104
putut îndeplini rolul de limbă de comunicare interetnică exclusiv în perioada de tranziţie a cărei
durată urma să fie calculată în funcţie de vârstă, nivelul de cunoaştere a limbii oficiale şi gradul de
participare a membrilor minorităţii ruse în diversele domenii ale vieţii publice. În etapa actuală însă
”Limba populaţiei majoritare trebuie să devină cu adevărat mijloc de comunicare interetnică.
Trebuie create toate condiţiile ca alolingvii loiali să înveţe limba oficială a Republicii Moldova.
Pentru aceasta e nevoie ca actuala conducere a statului să promoveze o politică lingvistică clară,
bine cumpătată, bazată pe investigaţii ştiinţifice, corectă şi imparţială...” (Cotelnic 2003b, p. 265).
3.5. Planificarea corpusului limbii
Planificarea corpusului încorporează aspectele planificării lingvistice orientate spre structura
internă a limbii, precum: (1) inovaţia ortografică, inclusiv schimbarea grafiei, (2) modificarea
ortoepiei, (3) schimbări în structura gramaticală a limbii, (4) îmbogăţirea vocabularului, (5)
perfecţionarea stilului şi (6) simplificarea registrelor limbii.
Referindu-se la reforma ortografică a limbii malaieze, L. Vikør (Vikør 1993) enumeră o serie
de principii care alcătuiesc fundamentul planificării corpusului unei limbi. Aceste principii nu sunt,
exclusiv, de natură lingvistică şi pot fi grupate după cum urmează: (1) principii legate de structura
limbii per se (fonematic, morfematic, etimologic, derivativ etc.), (2) principii care reflectă relaţia
dintre limbă şi vorbitorii acesteia (prestigiu, sonoritate, eleganţă, expresivitate), (3) principii care
derivă din atitudinea faţă de alte limbi (negativism lingvistic, purism, toleranţă) şi (4) principii care
decurg din ideologia societăţii (naţionalism, democraţie, dictatură, egalitarism etc.). După cum se
vede, practicienii politicii şi planificării lingvistice sunt obligaţi să aplice nu numai cunoştinţe pur
lingvistice, dar sunt implicaţi în alegerea unor opţiuni care au o importantă dimensiune socială.
Începând cu anii 80 ai secolului trecut, planificarea corpusului a făcut carieră în lumea
cercetătorilor (Haas 1982; Lüdi 1994) şi a prefigurat studii ulterioare la nivelul tuturor
compartimentelor principalelor limbi din Europa, Africa, Asia şi zona Oceanului Pacific67.
3.5.1. Normarea (Standardizarea)
Standardizarea limbii presupune definirea normei academice, alias a normei sistemice care
”coincide cu norma literară, corespunzătoare acelui ”cum trebuie să se spună” (Coşeriu apud Dănilă
2006, p. 112). Standardizarea este efectuată, de obicei, de lingvişti, rolul cărora este de a stabili
normele literare fonetice, morfologice, lexicale şi sintactice, diferite de normele comunicaţionale care
arată ”cum se spune”(Ardeleanu 2006, p. 9-13).
După cum se vede în tabelul 3.1, activităţile de normare în cadrul politicii şi planificării lingvistice
pot să se deruleze la trei niveluri: (1) la nivelul grafiei, (introducerea unei noi ortografii, modificarea
67 Ne referim, în special, la cele şase volume ale lucrării ”Language Reform: History and Future”,
apărute în perioada
1983 -1994, sub redacţia lui I.Fodor şi C. Hagège la Editura Helmut Buske din Hamburg.
105
ortografiei existente, modificarea alfabetului); (2) la nivelul lexicului (crearea neologismelor,
reglementarea utilizării împrumuturilor pentru denumirea unor noţiuni exprimate anterior în altă limbă,
cum ar fi vocabularul ştiinţific, politic etc.); (3) la nivelul structurii gramaticale. În situaţia în care este
nevoie de alegerea şi impunerea unei varietăţi a limbii ca normă supradialectală (literară),
standardizarea
are loc la nivelul variantelor dialectale (Ferguson 1988).
Pornind de la ideea despre standard ca punct de referinţă, P. Garvin şi M. Mathiot (Garvin &
Mathiot 1968) au stabilit o serie de caracteristici ale limbii standard. În opinia autorilor, aceasta din
urmă are două proprietăţi structurale şi patru funcţii, dintre care trei funcţii simbolice şi una obiectivă.
Cele patru funcţii servesc drept vehicul al atitudinilor lingvistice, precum loialitatea (fidelitatea)
vorbitorilor faţă de limbă, mândria şi identificarea normei.
După cum este arătat în figura 3.3, limba standard trebuie să fie, în primul rând, flexibilă şi să
se preteze cu uşurinţă la procesul de modernizare.În al doilea rând, ea trebuie să-şi poată asuma
Figura 3.3. Caracteristicile limbii standard descrise de P. Garvin şi M. Mathiot (schemă adaptată de
autor apud Garvin
1974, p. 72 - 73).
funcţiile simbolice de unificare atât a spaţiului în care este utilizată, cât şi a membrilor comunităţii
lingvistice în cauză. De asemenea, ea trebuie să servească drept criteriu de diferenţiere a comunităţii
lingvistice date de vecinii săi.
Flexibilitatea structurală şi potenţialul intelectual de modernizare a limbii standard îi conferă
acesteia un anumit prestigiu care îşi găseşte manifestare concretă în sentimentul de mândrie al
vorbitorilor limbii în cauză. În plus, o limbă standard care se modernizează de-a lungul timpului
Stabilitate flexibilă
(standardizare)
PROPRIETĂŢI STRUCTURALE
LIMBA STANDARD
Potenţial intelectual
de modernizare
Simbolică Obiectivă
De unificare De separare De prestigiu Cadru de referinţă
ATITUDINI Fidelitate faţă
de limbă
Fidelitate faţă
de limbă
Mândrie Identificarea
normei
FUNCŢII
106
este în măsură să-şi asume funcţia obiectivă – aceea de a servi drept cadru de referinţă pentru
vorbitorii săi: locutorii limbii sunt conştienţi de existenţa standardului şi de faptul că acesta îi
reprezintă. Prin urmare, noţiunea de limbă standard se asociază în conştiinţa publică cu atitudinea
de fidelitate a locutorilor faţă de limba pe care o vorbesc, cu conştientizarea de către aceştia a
existenţei unei norme care serveşte pentru ei drept cadru de referinţă şi care îi reprezintă, precum şi
cu sentimentul de mândrie de a vorbi în limba dată.
Funcţiile sus-menţionate ale limbii standard se contopesc cu obiectivele naţionale de dezvoltare a
naţiunii, cu mândria şi conştiinţa naţională. De aceea, persoanele implicate în procesul de politică şi
planificare lingvistică trebuie să aibă permanent în vedere că popoarele din comunităţile de vorbire
moderne doresc ca limba lor să fie ”more than neat and trim and handy” (Fishman 1974b, p. 23). Ele
doresc ca limba pe care o vorbesc să fie o reflectare a eu-lui lor, o oglindă a ceea ce au fost, a ceea ce
sunt şi a ceea ce vor deveni. Acest element extrem de important nu trebuie nicidecum să fie
subapreciat.
Aşadar, în pofida faptului că unii cercetători (Tauli 1968) sunt tentaţi, după cum am menţionat
la începutul acestui capitol, să reducă domeniul politicii şi planificării lingvistice la procedurile de
standardizare sub aspectul lor lingvistic, specialiştii implicaţi în planificarea corpusului sunt din ce
în ce mai conştienţi de faptul că normarea are profunde consecinţe sociale, culturale şi politice
(Jernudd & Neustupný 1987; Luke et al. 1990).
3.5.2. Modernizarea vocabularului şi perfecţionarea stilului
Activităţile de modernizare sunt centrate pe dezvoltarea funcţională a limbii. Cu alte cuvinte,
după standardizarea limbii, apare necesitatea implementării normei astfel încât limba standard să-şi
poată îndeplini funcţiile care îi revin în societatea modernă (Haugen 1983, p. 273).
După cum se vede din tabelul 3.1, modernizarea presupune trei tipuri de acţiuni din partea
planificatorilor: (1) modernizarea vocabularului terminologic (alcătuirea de noi dicţionare
terminologice, ştiinţifice şi tehnice); (2) dezvoltarea noilor stiluri funcţionale (Haugen 1983, p. 275)
şi (3) acţiuni legate de internaţionalizarea limbii (Kaplan & Baldauf, Jr. 1997, p. 29, 46 - 48).
Este evident că modernizarea vocabularului implică nu numai îmbogăţirea lexicului prin
alcătuirea de noi surse lexicografice, dar şi difuzarea pe scară largă a fondului lexical şi
terminologic pe cele mai diverse căi. De aceea, guvernul trebuie să susţină publicarea operelor
literare, a ziarelor şi revistelor de cultură generală şi de specialitate în limba aleasă, să încurajeze
promovarea şi difuzarea normei de posturile de radio şi canalele de televiziune, pe scurt, să
contribuie la diseminarea limbii standard în toate domeniile de activitate umană. În acest mod,
guvernul va susţine nu numai îmbogăţirea vocabularului, dar şi perfecţionarea stilurilor funcţionale.
107
Modernizarea este un proces complex şi continuu, limbile fiind în permanentă evoluţie. Astfel,
odată cu apariţia noilor tehnologii, limbile îşi asumă funcţii noi, abandonând, datorită dispariţiei
tehnologiilor învechite, o parte din funcţiile de altădată. În plus, în virtutea procesului de globalizare
şi de extindere a schimburilor comerciale, asistăm la emergenţa unor noi contacte între vorbitorii
diferitor limbi. Toate aceste schimbări necesită modernizarea permanentă a limbii oficiale, astfel
încât aceasta să poată face faţă nevoilor societăţii.
Modernizarea terminologiei este, fără îndoială, domeniul care a suscitat cele mai multe
dezbateri printre specialişti referitoare la planificarea corpusului. Într-adevăr, pentru ca o limbă să-şi
poată păstra expresivitatea în toate domeniile activităţii umane, în condiţiile multiplelor schimbări
culturale, economice şi tehnologice care survin în realitatea modernă, se impune necesitatea
introducerii în circuitul lingvistic a unui număr considerabil de termeni, practic, în fiecare an. De
aceea, modernizarea terminologică este una din preocupările esenţiale ale academiilor, precum şi a
organismelor internaţionale şi naţionale specializate.
După cum se ştie, există anumite strategii generale de modernizare a terminologiei unei limbi,
precum împrumutul din limbile în contact sau dintr-o limbă internaţională. Cu toate acestea, creaţia
neologică în terminologia unui domeniu de cunoştinţe nu este un proces care poate să se desfăşoare
la voia întâmplării. Dacă este firesc ca limbile să împrumute, să „naturalizeze”, să respingă, să
combine şi să modifice termeni, împrumutul fără discernământ trebuie combătut, deoarece starea de
sănătate lingvistică a unei ţări oglindeşte starea sa culturală, economică, politică etc.
În alţi termeni, problematica creaţiei terminologice depăşeşte graniţele terminologiei. De
aceea, în tot mai multe ţări, se adoptă o politică lingvistică la nivel naţional şi sunt create organisme
de implementare a politicii în cauză, întrucât această intervenţie asupra corpusului limbii susţine, de
regulă, un proiect politic, social, economic etc. prin adoptarea unei strategii de producere (în baza
materialului lingvistic indigen) şi de implantare a termenilor în toate sectoarele de activitate umană,
ceea ce constituie o muncă de adevărat management şi marketing lingvistic.
La rândul său, perfecţionarea stilistică este justificată de faptul că limba nu reprezintă doar
suma aritmetică a componentei lexicale, gramaticale şi sintactice (Gee 1992). Stilurile funcţionale
(ştiinţific, beletristic, religios, publicistic, juridic-administrativ etc.), identificate şi studiate de
specialişti, se constituie şi se perfecţionează odată cu dezvoltarea culturii spirituale a unui popor, cu
evoluţia limbii naţionale respective, cu formarea variantei literare a acestei limbi.
În alţi termeni, fiecare limbă îşi dezvoltă propriile stiluri funcţionale în corespundere cu
domeniile de utilizare a ei. De aceea, difuzarea prin toate mijloacele posibile a normei şi cultivarea
permanentă a stilurilor funcţionale reprezintă cheia succesului în planificarea corpusului unei limbi.
După cum arată Nelde (Nelde 1988), cultivarea stilurilor funcţionale este necesară chiar şi în cazul
108
limbilor viabile, precum neerlandeza, unde stilul ştiinţific ar putea fi serios afectat de utilizarea
abuzivă şi inutilă a limbii engleze.
Cât priveşte internaţionalizarea, ea poate fi considerată ca o formă specifică de difuzare a limbii
pe scară internaţională, fapt care afectează corpusul limbii. Astfel, în momentul în care o limbă devine
mijloc de comunicare internaţională, apar noi probleme de standardizare, întrucât norma naţională nu
poate fi extrapolată la contextul internaţional, standardizarea în context naţional şi internaţional
prezentând particularităţi specifice (Mitchell 1985; Loman 1988). Mai mult decât atât, deoarece
strategiile discursive şi pragmatice variază de la o cultură la alta, în pofida utilizării unei limbi
comune, pot surveni anumite probleme de comunicare (Smith 1987).
În această ordine de idei, rolul limbii engleze ca limbă globală (Crystal 1997; Melchers &
Shaw 2003), precum şi apariţia unui număr important de varietăţi ale acestei limbi în diferite regiuni
ale lumii (Kachru et al. 2006), au generat un interes sporit pentru planificarea corpusului varietăţilor
în cauză la nivel lexical, gramatical şi stilistic (Ibidem). O situaţie similară este caracteristică şi
pentru alte limbi de circulaţie internaţională, precum franceza, spaniola, araba, mandarina şi
portugheza.
3.6. Planificarea achiziţiei limbii (limbilor)
Întrucât conţinutul educaţiei care înglobează atât valori socioculturale, cât şi cunoştinţe
teoretice este transmis prin intermediul limbii, orice decizie oficială în materie de politică şi
planificare lingvistică atrage după sine implicarea obligatorie a sectorului educaţional.
În societăţile omogene din punct de vedere lingvistic, alegerea limbii de instruire nu constituie
o problemă. Dimpotrivă, în societăţile multilingve, caracterizate prin diversitatea lingvistică,
deciziile de acest gen pot provoca tensiuni sociale. Nu întâmplător, un număr din ce în ce mai mare
de comunităţi, regiuni şi state se confruntă cu probleme foarte delicate în domeniul politicii şi
planificării lingvistice.
Din această perspectivă, una din preocupările majore ale factorilor de decizie din sectorul
educaţional este eliminarea eşecului şcolar în rândul reprezentanţilor etniilor minoritare în procesul
de însuşire a limbii naţionale, astfel încât aceştia să poată participa activ la piaţa muncii.
Cu toate acestea, viziunea guvernului nu poate avea doar o dimensiune economică. Politica
lingvistică la nivelul Ministerului Educaţiei trebuie să fie orientată spre inserarea tuturor membrilor
societăţii în mediul social, cu alte cuvinte, spre coeziunea socială. Dacă reprezentanţii unor
comunităţi lingvistice relativ importante din interiorul unui stat nu pot participa din plin la acţiunile
economice şi sociale de amploare din motive lingvistice, devine clar că repartizarea competenţelor
lingvistice are un impact negativ asupra coeziunii sociale a statului dat. Aceste preocupări de ordin
109
politic şi social constituie un argument în plus în favoarea însuşirii limbii de stat de către toţi
cetăţenii, astfel încât aceştia să nu fie dezavantajaţi în societate
O problemă nu mai puţin importantă cu care se confruntă sectorul educaţional este legată de
selectarea şi predarea limbilor străine de circulaţie internaţională, deoarece tendinţa spre integrarea
economică şi politică a continentului european, circulaţia liberă a popoarelor şi crearea instituţiilor
europene necesită predarea/învăţarea limbilor moderne la toate nivelurile sistemului de învăţământ.
Planificarea achiziţiei limbii este axată pe şase obiective prioritare (a se vedea figura 3.4).
Întrucât această componentă a planificării lingvistice afectează doar un anumit segment al
populaţiei, este necesar, în primul rând, să se determine publicul-ţintă, limba (limbile) de instruire şi
limbile care vor fi predate ca obiect de studiu. Structura publicului ţintă va fi examinată în funcţie
de locul de trai, de aptitudini şi atitudini faţă de limba respectivă (limbile respective), de
consimţământul şi motivaţiile cursanţilor, de acordul şi susţinerea părinţilor.
Figura 3.4. Planificarea achiziţiei limbii (limbilor)
În al doilea rând, este necesar să se identifice cu claritate oferta în materie de predare a
limbilor, să se determine cu precizie profilul profesional al persoanelor care vor fi antrenate în
procesul de predare a limbilor, modalităţile de pregătire şi de reciclare a acestora, astfel încât
profesorii de limbi să-şi poate menţine nu numai nivelul de pregătire fonetică, lexicală şi
gramaticală, dar, de asemenea, să fie familiarizaţi cu constrângerile de ordin pragmatic, proxemic,
paralingvistic, şi sociolingvistic care influenţează asupra evoluţiei şi funcţionării limbilor într-un
context în permanentă schimbare.
După identificarea publicului-ţintă şi a corpului didactic implicat în predarea limbilor, este
necesar să se elaboreze programele şcolare la fiecare limbă în parte. Deoarece planul de învăţământ
Planificarea
achiziţiei limbii
(limbilor)
Pregătirea
cadrelor
didactice
Identificarea
publicului-ţintă
Elaborarea
metodologiei şi a
materialelor
didactice
Elaborarea
programelor
şcolare
Analiza
costurilor
Evaluarea
competenţelor
cursanţilor Evaluarea calităţii
procesului de
predare
110
acordă prioritate mai degrabă educaţiei ştiinţifice decât educaţiei lingvistice, este important să se
ţină cont de această constrângere în procesul de stabilire a duratei de predare/învăţare a fiecărei
limbi şi de distribuire a timpului rezervat pe fiecare an/semestru/săptămână/zi de studii, astfel încât
să fie atinse obiectivele fixate cu maximă eficienţă.
Cel de-al patrulea obiectiv derivă, în mod direct, din cel menţionat supra. Într-adevăr,
conceperea programelor şcolare este, practic, imposibilă fără preconizarea metodologiei şi
materialelor didactice (textuale şi audio-vizuale), care urmează a fi utilizate în procesul de predare.
În acest sens, metodele de predare a limbii materne vor fi diferite de cele de predare a limbilor
străine. De asemenea, metodele de predare vor varia în funcţie de vârsta, prerechizitele, motivaţia,
finalităţile studierii limbii etc.
Al cincilea obiectiv îl constituie identificarea şi evaluarea resurselor financiare disponibile
pentru implementarea planului de achiziţie a limbilor. O dată în plus, va trebui să se ţină cont de
caracterul limitat al resurselor bugetare, astfel încât la evaluarea costurilor per elev pe un an şcolar
să se ia în consideraţie această constrângere.
În fine, ultimul obiectiv care le afectează, în acea sau altă măsură, pe toate celelalte este
evaluarea, aceasta însemnând atât aprecierea competenţelor cursanţilor, cât şi evaluarea calităţii
procesului de predare a limbilor în ansamblu.
După cum se vede în figura 3.4, întreaga activitate legată de achiziţia limbilor nu poate fi
delegată în exclusivitate sectorului educaţional, întrucât acesta din urmă nu acoperă toate segmentele
societăţii care alcătuiesc cererea agregată în materie de învăţare a limbilor. Astfel, sectorul
educaţional nu cuprinde, spre exemplu, sfera business-ului, domeniul comerţului exterior, segmentul
populaţiei reprezentat de persoane cu handicap, precum şi sectoarele care implică competenţe
lingvistice performante.
3.7. Planificarea prestigiului limbii
După cum am arătat în paragraful 3.3.3, H. Haarmann (Haarmann 1990) a fost primul
cercetător care a sugerat ideea despre includerea planificării prestigiului în calitate de componentă
separată a politicii şi planificării lingvistice. Deşi componenta în cauză reprezintă o dimensiune
importantă a politicii şi planificării lingvistice, trebuie menţionat faptul că majoritatea lucrărilor
consacrate politicii şi planificării lingvistice sunt axate, mai ales, pe planificarea statutului,
planificarea corpusului şi/sau planificarea achiziţiei limbii, planificarea prestigiului fiind, într-un
anumit fel, lăsată sub tăcere.
Or, conform unor studii recente (Kaplan & Baldauf 2003a; Baldauf 2004), planificarea
prestigiului limbii are un impact pozitiv asupra succesului implementării acţiunilor de politică şi
111
planificare lingvistică în ansamblu. Astfel, analizând cauzele extinderii limbii mandarine după 1989
în Singapore, R. Kaplan şi R. Baldauf, Jr. au ajuns la concluzia că declinul ”dialectelor” limbii
chineze şi extinderea ariei de utilizare a limbii mandarine68, în ultimii cincisprezece ani, prezintă
consecinţa directă a campaniilor finanţate de guvern având drept obiectiv promovarea imaginii
dialectului mandarin. În cadrul acestor campanii, mandarina era considerată ca un factor unificator
şi progresist, pe când celelalte dialecte ale limbii chineze erau calificate drept retrograde, fiind
asociate cu separatismul (Kaplan & Baldauf 2003a, p. 131-133).
D. Ager (Ager 2005b), unul dintre puţinii sociolingvişti care se interesează îndeaproape de
planificarea prestigiului limbii, distinge trei tipuri de acţiuni separate care reprezintă trei faţete
diferite ale acestui fenomen. Astfel, analiza comparativă a politicilor lingvistice din Québec, Wales
şi Malaiezia i-a permis autorului să definească prestigiul, mai întâi şi-ntâi, ca o punte de legătură
între identitatea etnică şi promovarea limbii (cazul Québecului). În al doilea rând, prestigiul poate fi
utilizat, în opinia cercetătorului, ca metodă de implementare a politicilor lingvistice de manipulare a
populaţiei (precum în Wales). În fine, autorul invocă existenţa unei corelaţii între prestigiul limbii şi
motivaţiile atât ale actorilor, cât şi ale destinatarilor politicii şi planificării lingvistice (cazul
Malaieziei).
Aceste trei faţete ale planificării prestigiului şi-au găsit reflectare şi în contextul
sociolingvistic din spaţiul în care s-a format Republica Moldova. În primul rând, promovarea limbii
populaţiei băştinaşe în calitate de limbă oficială a statului este legată, în mod direct, de
recunoaşterea şi promovarea identităţii etnice a acestui popor. În al doilea rând, planificarea
prestigiului ca parte componentă a politicii lingvistice staliniste, implementată în acest teritoriu în
perioada dominaţiei sovietice, poate fi considerată ca o metodă de manipulare a populaţiei băştinaşe
având drept obiectiv formarea poporului (homo sovieticus), al cărui simbol naţional era limba
marelui popor rus. În fine, se poate afirma că introducerea obligatorie a limbii ruse în sistemul
învăţământului public reflectă voinţa Republicii Moldova de a face parte din Comunitatea Statelor
Independente sau/şi de a fi unul din partenerii acestei comunităţi de state.
După cum reiese din cele menţionate mai sus, planificarea prestigiului contribuie la
implementarea celorlalte componente ale politicii şi planificării lingvistice, în alţi termeni, în
calitate de componentă apreciativă, planificarea prestigiului contribuie, în acelaşi timp, la atingerea
obiectivelor productive ale politicii şi planificării lingvistice.
În Franţa, de exemplu, reflecţia asupra prestigiului limbii materne a fost şi continuă să fie una
din preocupările esenţiale ale naţiunii franceze (Moldovanu 2006), astfel încât unii oponenţi
califică, în mod exagerat, acest lucru drept ”o obsesie naţională” (Shelly 1999, p. 308). Relaţia între
68 Mandarina este un dialect al limbii chineze, care a fost ales drept bază pentru crearea limbii chineze
standard.
112
limba naţională, identitatea naţională şi interesul naţional este atât de strânsă, încât însuşirea şi
stăpânirea perfectă a competenţelor de comunicare verbală şi scrisă sunt parte integrantă a setului de
prerechizite necesare pentru accesul la o funcţie publică de rang superior.
În plus, limba franceză este atât întruchiparea istoriei şi civilizaţiei Franţei, cât şi principalul
vehicul de promovare a culturii şi valorilor franceze în lume. Drept răspuns la tendinţa de
uniformizare anglo-americană, fenomen care capătă amploare odată cu procesul de
globalizare, guvernul francez se străduieşte să asigure prezenţa şi prestigiul limbii franceze în
lumea întreagă (le rayonnement).
Cât priveşte Republica Moldova, este important să menţionăm că planificarea prestigiului
limbii române în acest spaţiu urmează să fie orientată spre înlăturarea reminiscenţei complexului de
inferioritate înrădăcinat în mentalitatea românilor din Basarabia în perioada ocupaţiei ţariste şi
sovietice.
3.8. Implementarea politicii şi planificării lingvistice
Implementarea politicii şi planificării lingvistice înseamnă, de fapt, difuzarea şi promovarea
variantei standard a limbii (limbilor) alese. Aceasta este, fără îndoială, una din cele mai importante
etape ale planificării lingvistice. Un plan care nu poate fi transpus în practică este lipsit de valoare,
oricât de ideal pare să fie.
Este necesar să menţionăm că guvernele au la dispoziţie numeroase instrumente pentru
implementarea politicilor lingvistice, cele mai eficiente fiind sistemul instructiv-educativ şi
mijloacele de informare a maselor. Desigur, capacitatea guvernului de a utiliza aceste instrumente
este mult mai mare, într-un sistem totalitar, în care puterea executivă deţine controlul asupra
sistemului de învăţământ, asupra editurilor şi mijloacelor de informare în masă decât într-un sistem
democratic. Oricum, sistemul de învăţământ şi mass-media reprezintă importante pârghii care
difuzează şi încurajează utilizarea normei.
Monitorizarea implementării acţiunilor de politică lingvistică prevede posibilitatea aplicării
unor măsuri de corecţie a implementării aspectelor sociale ale planului. Strategiile de implementare
urmează a fi orientate spre promovarea pe scară largă a normei lingvistice, astfel încât să se poată
preveni şi evita apariţia şi extinderea unui grup social de cetăţeni care să nu aibă acces la
schimbarea lingvistică.
Deşi sistemul instructiv-educativ joacă un rol determinant în implementarea măsurilor de
corecţie, el nu este în măsură să implementeze aceste măsuri de unul singur, întrucât, pe de o parte,
diseminarea prin sistemul de învăţământ necesită câteva generaţii, iar, pe de altă parte, sistemul în
cauză nu cuprinde toate segmentele de populaţie ale societăţii.
113
Cu toate acestea, realizarea cu succes a politicilor lingvistice depinde, în cea mai mare măsură,
de acceptarea/inacceptarea de către populaţia din statul respectiv a unui anumit tip de comportament
lingvistic. Spre exemplu, politica de promovare a limbii ruse în calitate de cea de-a doua limbă
maternă pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice nu s-a soldat cu rezultatele scontate, cel puţin, în
mediul rural din RSSM, în Ţările Baltice şi în cele din Asia Centrală, unde populaţia n-a perceput
utilizarea limbii ruse drept o necesitate.
3.9. Evaluarea politicii şi planificării lingvistice
Evaluarea constituie ultima etapă a procesului de politică şi planificare lingvistică, deşi, în
sensul strict al cuvântului, politica şi planificarea lingvistică este o activitate ciclică care nu are
sfârşit. Menirea etapei de evaluare este de a stabili o relaţie inversă între faza finală şi etapele
precedente cu scopul de a lua în considerare cauzele acceptării/respingerii deciziilor de către
membrii comunităţii respective şi de a efectua corectările necesare în ceea ce priveşte analiza
situaţiei sociolingvistice, stabilirea obiectivelor şi adoptarea modalităţilor practice de atingere a
acestora.
La acest nivel, responsabilii de politica şi planificarea lingvistică vor avea de răspuns la o
serie de întrebări de tipul: a intervenit vreo schimbare în situaţia sociolingvistică? Dacă da, care sunt
aceste schimbări şi cum trebuie luate în considerare pentru implementarea cât mai eficientă a
politicii lingvistice? În ce măsură obiectivele stabilite sunt corecte, reale şi realiste? Dacă nu, în ce
măsură şi cum pot fi ele modificate? Cât de adecvate sunt strategiile şi cât de eficiente sunt căile de
implementare ale planului? Care sunt motivele acceptării/inacceptării deciziilor de către membrii
comunităţii? Care este valabilitatea criteriilor de evaluare?
Evaluarea rezultatelor finale depinde de anumite constrângeri de natură politică, economică,
socială, tehnică, şi intelectuală. Astfel, deseori politicienii sunt acele persoane care, nedorind să
cunoască rezultatele propriilor lor politici lingvistice, pun evaluatorilor beţe în roate pentru a
zădărnici această acţiune. De asemenea, situaţia sociolingvistică din etapa iniţială ar putea să se
modifice într-atât, încât evaluarea complexului de date sociolingvistice să nu mai fie valabilă în
etapa de implementare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât planificarea lingvistică este un proces de
lungă durată şi, prin urmare, greu de monitorizat.
Concluzii
În procesul de definire a cadrului teoretic şi metodologic al politicii şi planificării lingvistice, este
imperativ să se ţină cont de două aspecte fundamentale: orientarea tridimensională şi caracterul
transdisciplinar al fenomenului în cauză. Din această perspectivă, politica şi planificarea lingvistică
înglobează totalitatea măsurilor deliberate întreprinse la nivel micro-, meso- şi macrosociolingvistic cu
114
scopul de a modifica statutul, corpusul şi prestigiul limbii (limbilor în contact). Prezentând în sine o
activitate ştiinţifică şi practică care integrează rezultatele cercetărilor transdisciplinare, politica şi
planificarea lingvistică are drept obiectiv descrierea, studierea şi evaluarea situaţiilor lingvistice cu
scopul de a propune soluţii şi modalităţi concrete de rezolvare a diverselor probleme de natură
lingvistică în societate în vederea consolidării coeziunii naţionale, sociale şi politice.
Modelul integrat al politicii şi planificării lingvistice, prezentat în lucrare, constituie unul din
principalele atuuri ale investigaţiei de faţă. Înglobând în sine nu numai planificarea corpusului şi
planificarea statutului limbii (modelul clasic), dar, de asemenea, planificarea achiziţiei şi planificarea
prestigiului limbii, modelul integrat contribuie la conturarea şi redefinirea mai precisă a cadrului
conceptual şi metodologic al politicii şi planificării lingvistice, ţinând cont de cele mai recente
realizări ale sociolingvisticii.
Includerea planificării achiziţiei, în calitate de componentă independentă a politicii şi
planificării lingvistice, este necesară în măsura în care schimbarea lingvistică presupune extinderea
sau restrângerea domeniilor de funcţionare a limbii, fapt care contribuie la majorarea sau micşorarea
numărului de vorbitori ai limbii şi, prin urmare, la modificarea statutului acesteia. La rândul ei,
utilitatea completării modelului clasic prin adăugirea planificării prestigiului limbii este justificată
de componenta emoţională a politicii şi planificării lingvistice: în calitate de componentă
apreciativă, planificarea prestigiului contribuie la implementarea componentelor productive ale
politicii şi planificării lingvistice, care îşi găsesc manifestare în acţiuni reale.
În această configuraţie, modelul integrat al politicii şi planificării lingvistice poate servi drept
document de referinţă nu numai pentru factorii de decizie şi responsabilii de conceperea şi
implementarea politicii şi planificării lingvistice, dar şi pentru beneficiarii acesteia. Cât priveşte
versiunea ciclică a modelului clasic propusă în lucrare, ea are avantajul de a pune în lumină pivotul
central al planificării lingvistice – politica lingvistică – care serveşte drept punct de plecare şi
reprezintă etapa decisivă pentru celelalte etape. Plasată în plin centru al modelului ciclic, politica
lingvistică include elaborarea strategiei şi monitorizarea procesului de implementare a acţiunilor de
planificare lingvistică, asigurând astfel relaţia inversă care serveşte drept bază de date pentru
evaluare şi măsurile de corecţie.
Prezentând în sine o decizie politică, planificarea statutului limbii se bazează atât pe criterii de
natură extralingvistică, cât şi de natură lingvistică, cele mai importante fiind neutralitatea politică,
majoritatea numerică a locutorilor, tradiţia literară, prestigiul şi gradul de rudenie cu alte limbi. La
rândul ei, planificarea corpusului limbii implică nu doar cunoştinţe lingvistice, dar şi o importantă
dimensiune socială, limba standard fiind un construct ideologic cu profunde consecinţe sociale,
culturale şi politice.
115
Selectarea limbii (limbilor) pentru politica şi planificarea lingvistică în condiţiile
multilingvismului este o problemă sensibilă, tipologia opţiunilor diferitor state în selectarea limbii
(limbilor) oficiale, naţionale şi de comunicare interetnică fiind de natură să permită clasificarea
acestora în următoarele categorii: naţiuni amodale, unimodale, oligomodale şi multimodale.
Caracterizate prin existenţa, mai degrabă, a tradiţiilor orale decât scrise, naţiunile amodale
sunt nevoite să aleagă în calitate de limbă oficială şi limbă naţională o limbă de circulaţie
internaţională, aceasta fiind promovată ca limbă dominantă. Naţiunile unimodale, a căror
specificitate este prezenţa, alături de limba colonială, a unei limbi autohtone cu o tradiţie literară,
optează pentru oficializarea, pentru perioada de tranziţie, a limbii internaţionale în calitate de limbă
de comunicare interetnică şi a limbii autohtone ca simbol al identităţii naţionale, urmând ca limba
naţională să se substituie limbii oficiale. La rândul lor, naţiunile multimodale, caracterizate prin
prezenţa numeroaselor limbi indigene cu tradiţii literare, diversitatea lingvistică constituind aici o
moştenire istorică, optează pentru decretarea limbii de comunicare interetnică ca factor de unificare
naţională alături de limbile regionale, populaţia fiind încurajată să cunoască două limbi: limba
naţională şi limba regională (maternă).
În fine, opţiunea firească a naţiunilor oligomodale în care se înscrie şi Republica Moldova
derivă din criteriul majorităţii numerice a locutorilor şi criteriul evoluţiei naturale a limbilor în
spaţiul respectiv, opţiune condiţionată de existenţa, alături de limba autohtonă cu tradiţie literară, a
unui număr restrâns de limbi care nu constituie o moştenire istorică, dar care se utilizează de un
număr nesemnificativ de locutori în virtutea unor evenimente fortuite relativ recente. Alegerea dată
îşi găseşte manifestare concretă în promovarea limbii locale, în acelaşi timp, ca limbă oficială şi ca
limbă de comunicare interetnică, bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional. Mai mult decât
atât, cât priveşte Republica Moldova, limba rusă nu poate fi acceptată ca limbă de comunicare
interetnică în virtutea criteriului neutralităţii politice, rusa purtând ştampila de limbă de oprimare.
116
CAPITOLUL IV
OBIECTIVELE, METODELE ŞI EFICIENŢA POLITICII
ŞI PLANIFICĂRII LINGVISTICE
4.1. Introducere
După cum se anunţă în titlu, capitolul de faţă îşi propune să descrie obiectivele, metodele şi
eficienţa politicii şi planificării lingvistice. Chiar dacă identificarea şi definirea obiectivelor şi
metodelor esenţiale ale oricărei intervenţii din exterior asupra limbii (limbilor) pare să reprezinte
prima etapă a procesului complex de politică şi planificare lingvistică, trebuie să menţionăm că
acest important aspect al domeniului în cauză este încă puţin studiat.
După cum am arătat în capitolul precedent, politica şi planificarea lingvistică se articulează în
jurul a patru categorii de obiective variate care corespund celor patru componente esenţiale ale
domeniului respectiv (a se vedea tabelul 3.3). Cu toate acestea, trebuie să menţionăm că, uneori,
politica şi planificarea lingvistică poate urmări un singur obiectiv major, cum ar fi, de exemplu,
promovarea, pe toate căile posibile, a limbii franceze în Québec, purificarea şi difuzarea limbii fiind
obiective secundare. În alte cazuri, politica şi planificarea lingvistică poate fi axată pe atingerea unor
obiective contradictorii, cum ar fi, de exemplu, promovarea limbii române în calitate de limbă oficială
în
Republica Moldova, concomitent cu tentativa de atribuire a statutului de limbă de comunicare
interetnică limbii ruse în acest spaţiu.
Unii cercetători (Haarmann 1990) au atras atenţia asupra incompatibilităţii frecvente a
obiectivelor politicii şi planificării lingvistice, incompatibilitate care derivă, în primul rând, din
conflictele de interese. În opinia autorului, ”In practical work it is hardly possible to reach a level
where all of the relations would be in balance. Most inconsistencies in practical language planning
result from conflicts of interest. It is well-known that the objectives of language planning are often
incompatible” (Haarmann 1990, p. 123). Mai mult decât atât, multe dintre obiectivele politicii şi
planificării lingvistice poartă un caracter abstract, înscriindu-se într-un cadru prea general al
politicii de dezvoltare naţională (Kaplan & Baldauf 1997, p. 59).
4.2. Obiectivele politicii şi planificării lingvistice
În dificilul domeniu al cercetării politicii şi planificării lingvistice, în etapa actuală, se impune
cu pregnanţă problema legată de identificarea şi descrierea obiectivelor procesului în cauză. O
dezbatere aprinsă a acestui subiect s-a declanşat abia după anii 80 ai secolului trecut, când tot mai
mulţi cercetători (Eastman 1983; Nahir 1984; Cooper 1989; Paulston Bratt et al. 1993; Bentahila &
117
Davies 1993; Kaplan & Baldauf 1997; Baldauf 2005) au început să reflecteze asupra tipologiei
obiectivelor implicate în politica şi planificarea lingvistică.
4.2.1. Spre o tipologie a obiectivelor politicii şi planificării lingvistice
Deşi din modelul politicii şi planificării lingvistice, propus de E.Haugen (tabelul 3.1), care
înglobează selectarea, standardizarea, implementarea şi modernizarea limbii, se pot desprinde
anumite obiective concrete ale procesului respectiv, formularea explicită a acestora lipseşte cu
desăvârşire. Completarea modelului în cauză, efectuată de H. Haarmann (tabelul 3.2), referitoare la
planificarea prestigiului, de asemenea, nu conţine nicio precizare în acest sens.
O tentativă de formulare explicită a obiectivelor domeniului în cauză se regăseşte în modelul
lui R. Cooper (figura 3.2, punctul IV), deşi, în majoritatea cazurilor, politica şi planificarea
lingvistică urmăreşte atingerea unor obiective specifice în funcţie de nevoile concrete. În această
ordine de idei, E. Jahr estimează că obiectivul major al politicii şi planificării lingvistice este
lichidarea conflictelor lingvistice, menţionând totuşi că ”...language planning activity may itself
ultimately be the cause of serious problems as well as major conflicts” (Jahr 1993, p. 1).
O tipologie destul de detaliată a obiectivelor politicii şi planificării lingvistice a fost propusă
de M. Nahir (Nahir 1984, p. 299-319). Pornind de la analiza unor cazuri concrete, autorul a degajat,
în funcţie de aspectele concrete ale limbii care necesită o intervenţie din exterior, 11 obiective ale
politicii şi planificării lingvistice (a se vedea tabelul 4.1).
Nivel macro Exemple
1. Purificarea limbii
1.1. Protejarea de influenţa din exterior
1.2. Prezervarea integrităţii normei
2. Renaşterea (regenerarea) limbii
3. Reforma limbii
4. Standardizarea limbii
5. Difuzarea limbii
6. Modernizarea lexicului
7. Uniformizarea terminologică
8. Simplificarea stilistică
9. Comunicarea interlingvistică (între comunităţi lingvistice distincte)
9.1. Comunicarea internaţională (lingua mundi)
9.2. Limbaje artificiale (esperanto)
9.3. Engleza ca limbă globală (lingua mundi)
9.4. Comunicarea interlingvistică la nivel regional (global language )
9.5. Lingua franca la nivel regional
10. Menţinerea (promovarea) limbii aflate în uz
10.1. Limbă dominantă
10.2. Limbă (limbi) minoritară (minoritare)
11. Standardizarea codurilor artificiale
Franceza
Ebraica
Turca
Swahili
Engleza
Esperanto
Tamil
Tabelul 4.1. Tipologia obiectivelor politicii şi planificării lingvistice propusă de M. Nahir (schemă
adaptată de autor
apud Nahir 1984, p. 299-319).
118
În vederea construirii unei imagini cât mai globale despre fenomenul în cauză, M.
Nahir (Nahir 1984, p. 296-297) stabileşte o distincţie între obiective şi acţiuni, acestea
din urmă fiind menite să contribuie la realizarea obiectivelor. Întrucât însă aceste acţiuni
cu caracter intervenţionist fuseseră deja descrise anterior (Haugen 1966; Haugen 1983),
M. Nahir propune ca aceste 11 obiective să fie adăugate la cele sugerate de E. Haugen.
După cum se vede în tabelul 4.1, majoritatea obiectivelor enumerate de M. Nahir sunt
definite fie din perspectiva funcţiilor lingvistice şi/sau domeniilor de utilizare a limbii, fie
în funcţie de tipurile de intervenţie din exterior asupra limbii care permit operarea unor
modificări la nivelul diferitor componente lingvistice propriu-zise. Cu alte cuvinte, este
vorba de obiective anvizajate mai degrabă în raport cu modificările lingvistice dorite decât
în raport cu contextul social care determină alegerea limbii (limbilor)69.
Deşi tipologia obiectivelor politicii şi planificării lingvistice propusă de M. Nahir
constituie o detaliere şi o completare destul de reuşită a obiectivelor sugerate de E. Haugen,
această tipologie este totuşi incompletă în lumina viziunii de ansamblu asupra fenomenului
dat, aşa cum a fost ea prezentată în capitolul precedent. După cum reiese din tabelul 4.1,
tipologia în cauză prezintă o taxonomie a obiectivelor referitoare la planificarea corpusului
şi planificarea statutului limbii, fără a ţine cont de obiectivele urmărite de planificarea
achiziţiei şi planificarea prestigiului limbii, componente cu implicaţii socio-culturale,
sociopolitice şi economice profunde.
Integrarea într-o singură schemă (a se vedea tabelul 4.2) a obiectivelor propuse de
E. Haugen (Haugen 1983), M. Nahir (Nahir 1984), R. Cooper (Cooper 1989), H. Haarmann
(Haarmann 1990), R. Baldauf Jr. (Baldauf 2004; Baldauf 2005) şi alţii ne permite să
efectuăm o ierarhizare a acestor obiective în corespundere cu cele patru componente
esenţiale ale procesului de politică şi planificare lingvistică descrise în capitolul al III-lea şi
să prezentăm, în aşa mod, o viziune de ansamblu asupra fenomenului în cauză.
După cum se vede în tabelul 4.2, obiectivele politicii şi planificării lingvistice sunt multiple şi
se situează la diferite niveluri de intervenţie. În acest sens, viziunea de ansamblu oferită de tabelul
69 În acest sens, tipologia obiectivelor politicii şi planificării lingvistice propusă de M. Nahir
completează tipologia
elaborată anterior de C. Rabin (Rabin 1971, p. 277-279), care a clasificat obiectivele domeniului
respectiv în trei
categorii, şi anume: (1) obiective extralingvistice referitoare la schimbările preconizate în funcţionarea
limbilor; (2)
obiective semilingvistice referitoare la modificarea grafiei, ortografiei şi ortoepiei şi (3) obiective
lingvistice care
afectează lexicul, terminologia tehnică şi ştiinţifică, precum şi structura fonologică, morfologică şi
sintactică a limbii.
119
120
dat are, în primul rând, o valoare metodologică şi explicativă, politicile lingvistice fiind, deseori,
axate pe obiective şi domenii specifice.
Astfel, în Québec, spre exemplu, oficializarea limbii franceze a afectat, în primul rând,
administraţia publică, sistemul de instruire, întreprinderile şi afişajul public (Maurais 1987, p. 29).
Drept exemplu de acţiuni de politică lingvistică axată pe obiective pur lingvistice poate servi
impunerea alfabetului latin în Turcia în anii 20 ai secolului trecut (Gallagher 1971; Akin & Akinci
2003) şi reforma ortografică70 a mai multor limbi (Fodor & Hagège 1983-1994).
Conform observaţiilor lui J. Fishman (Fishman 1971a, p. 360), necesitatea efectuării reformei
ortografice creşte odată cu aprofundarea schimbărilor culturale, sociale şi/sau politice. În alţi termeni,
reforma ortografică este direct legată de obiectivele instaurării unei noi ordine sociale. Autorul distinge
patru tipuri de relaţii posibile între, pe de o parte, condiţiile sociale şi, pe de altă parte, tentativele de
realizare a reformei ortografice. Din această perspectivă, reformele ortografice pot să se încununeze de
succes sau pot eşua, precum pot fi însoţite sau nu de schimbări sociale profunde (a se vedea matricea
de
coocurenţă din tabelul 4.3).
+ Schimbare socială - Schimbare socială
+ Succes Româna în Republica Moldova Româna în Ţările Româneşti
- Eşec Idiş în Uniunea Sovietică
Tabelul 4.3. Reforma ortografică
După cum reiese din tabelul de mai sus, trecerea limbii române din Ţările Româneşti de la
alfabetul chirilic la grafia latină, în 186371, s-a încununat de succes, reforma ortografică nefiind
însoţită de vreo oarecare schimbare politică. La rândul ei, în Uniunea Sovietică, tentativa de
raţionalizare a ortografiei limbii idiş a eşuat în condiţiile unei schimbări sociale de mare anvergură.
Dimpotrivă, revenirea limbii române din Republica Moldova la grafia latină a însemnat un triumf şi
s-a produs în condiţiile unor schimbări sociale şi politice radicale.
Este oportun să menţionăm că responsabilii de politica şi planificarea lingvistică pot utiliza, în
procesul de luare a deciziilor, anumite criterii de natură lingvistică, psihologică şi pedagogică
70 Reformele ortografice au fost făcute, în general, în cele mai multe limbi, conform principiului
fonetic: scrisul a fost
apropiat de vorbirea actuală, de pronunţarea de azi, chiar dacă această apropiere înseamnă o
îndepărtare de la principiul
etimologic. Tendinţa din ce în ce mai pronunţată spre luarea in considerare a pronunţării actuale e clară
şi indiscutabilă.
71 În Ţările Româneşti din secolul al XIX-lea, situaţia era, într-un anumit sens, specifică: acolo,
alfabetul chirilic,
întrebuinţat vreme de sute de ani, a fost înlocuit cu alfabetul latin, această înlocuire reprezentând o
apropiere firească
de limbile romanice surori. Dar alfabetul latin posedă, fireşte, doar literele necesare pentru scrierea
limbii latine
clasice, nu şi cele necesare pentru reprezentarea sunetelor inexistente în latină, precum sunetele
specific româneşti.
De aceea, în alfabetul latin al limbii române din Ţările Româneşti au fost introduse literele chirilice
respective,
rezultând, astfel, un alfabet mixt. Acel alfabet mixt nu a putut însă satisface mult timp. Printr-o reformă
ulterioară,
ultimele vestigii ale alfabetului chirilic au fost eliminate şi înlocuite cu litere din alfabetul latin
înzestrate cu semne
diacritice.
121
pentru a determina dacă ortografia, acceptabilă sau nu din punct de vedere social, este acceptabilă
din punct de vedere ştiinţific.
Astfel, din perspectiva lingvistică, ortografia trebuie să satisfacă principiul economiei semnului
lingvistic şi să reprezinte fără ambiguitate gramatica limbii date. Din perspectiva pedagogică, ea are
menirea să faciliteze activităţile legate de dezvoltarea deprinderilor de citire şi scriere de către
membrii societăţii. La rândul ei, abordarea psihologică permite planificatorilor să ţină cont de faptul
dacă sistemul ortografic dezvoltă la vorbitori sentimentul de încredere şi siguranţă în competenţa lor
de citire şi scriere. În fine, una din cerinţele importante faţă de ortografie este însuşirea acesteia de a
se potrivi cu necesităţile de scriere, imprimare şi tipărire a textelor.
4.2.2. Politică şi planificare lingvistică axată pe obiective specifice
Întrucât obiectivele esenţiale urmărite de politica şi planificarea lingvistică din majoritatea
statelor din lume, precum selectarea, standardizarea, modernizarea, învăţarea şi difuzarea limbii
(limbilor) au fost deja, în acea sau altă măsură, descrise în capitolele precedente (paragrafele 1.5.2,
1.6, 3.4.1, 3.4.2, 3.4.2.1, 3.6.1, 3.6.2), vom examina, în continuare, trei tipuri clasice de politică şi
planificare lingvistică, fiecare dintre ele având drept obiectiv specific major, inter alia, purificarea
limbii, reforma limbii şi renaşterea limbii.
4.2.2.1. Purificarea limbii
Acţiunile de purificare a limbii (Jernudd & Shapiro 1989; Langer & Davies 2005) sunt
orientate spre prezervarea purităţii limbii, alias spre menţinerea intactă a normei. Având multiple
tangenţe cu standardizarea, purificarea limbii reprezintă totuşi o activitate distinctă care precedă
modernizarea limbii.
Întrucât alterarea normei poate să se producă atât sub influenţa factorilor externi, cât şi a celor
interni, măsurile de purificare menite să protejeze norma de influenţele din exterior sunt calificate
drept purificare externă, pe când tentativele de consolidare şi de difuzare a uzajului corect în toate
domeniile vieţii publice din societate reprezintă purificarea internă.
Cel mai înflăcărat luptător din toate timpurile pentru puritatea limbii a fost Academia
Franceză (Thody 2001), aceasta fiind considerată, de la data înfiinţării sale până în prezent, drept
”the most well-known puristic agency” (Nahir 1977, p. 109). Procesul de purificare este, deseori,
axat pe elaborarea gramaticilor normative, dicţionarelor etc. şi are drept obiectiv interzicerea
împrumuturilor nejustificate din limbile străine. Purificarea externă are la origine prezumţia despre
denaturarea ortoepiei, structurii lexicale şi gramaticale a limbii împrumutătoare de către limba
străină (Alisjahbana 1984).
122
Pentru responsabilii de politica şi planificarea lingvistică, Academia Franceză reprezintă un
exemplu clasic de planificare a limbii în condiţiile edificării statului-naţiune, obiectivul major al
acestei instituţii fiind ”...fasonarea şi consolidarea naţiunii franceze” (Fishman 1971b, p.10),
protejând limba atât de influenţele din exterior, cât şi de factorii degenerativi interni (influenţa
idiomurilor vernaculare). Cu alte cuvinte, purificarea limbii poate servi drept element catalizator
pentru naşterea şi aprofundarea sentimentului de mândrie naţională, fapt care contribuie, în ultimă
instanţă, la crearea coeziunii naţionale.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, drept rezultat al acţiunilor de purificare a limbii
întreprinse de Academie, limba franceză a devenit simbolul a tot ceea ce era considerat drept
”...most noble, most polished and most reasonable in human speech” (Hall 1974, p. 177).
Cunoscutul aforism ”Ce qui n’est pas clair n’est pas français”72 constituie o dovadă a triumfului
politicii lingvistice de purificare a Academiei Franceze, al cărei motto continuă să rămână ”puritate,
claritate şi precizie”.
Idealul Academiei Franceze cu privire la puritatea limbii coincide, în mare măsură, cu
concepţia lui V. Tauli (Tauli 1968; Tauli 1974) despre politica şi planificarea lingvistică. Fiind un
”idealist lingvistic”, V. Tauli estimează că singurul obiectiv al politicii şi planificării lingvistice ar
fi purificarea limbii. În opinia autorului, măsurile de politică şi planificare lingvistică ar trebui să
fie axate, în exclusivitate, pe schimbarea lingvistică care i-ar conferi limbii mai multă claritate,
frumuseţe şi supleţe (Tauli 1968, p. 29-39).
Oricât de atractivă pare a fi la prima vedere această idee, ea are un caracter discriminatoriu,
întrucât presupune existenţa unor limbi mai bune decât altele. Mai mult decât atât, în viziunea lui
V. Tauli, rolul principal al lingviştilor s-ar reduce la depistarea, crearea şi promovarea celor mai
frumoase limbi, fără a lua în considerare atitudinile vorbitorilor (Tauli 1974, p. 54 -58).
Inconsistenţa acestei abordări poate fi combătută cel puţin prin două argumente. În primul
rând, lingviştii nu sunt în măsură să determine care dintre limbi este mai bună, mai frumoasă şi/sau
mai eficientă. După cum afirmă B. Jernudd, ”Cunoştinţele noastre despre structura şi funcţionarea
limbii sunt rudimentare. De asemenea, noi cunoaştem foarte puţin despre atitudinile pozitive sau
negative ale populaţiei faţă de limbă. Deosebirea esenţială dintre planificarea ”ideală” a limbii
elaborată din perspectiva lingvistică şi planificarea pragmatică bazată pe problemele concrete ale
comunităţilor de vorbire demonstrează că opinia lingvistului despre limbă şi viziunea lui asupra
72 Antoine de Rivarol: ”De l’universalité de la langue française” (1874).
123
frumuseţii acesteia reprezintă doar un aspect al realităţii sociale şi lingvistice”73 (Jernudd 1973,
p. 14).
În al doilea rând, după cum am arătat în capitolul al III-lea (mai ales în paragraful 3.4.2.1),
limba nu este doar un instrument de comunicare, ea este, de asemenea, o formă de exprimare a
personalităţii, un simbol al identităţii. De aceea, formularea şi promovarea unei politici lingvistice
”ideale” axate exclusiv pe dimensiunea lingvistică este sortită eşecului, limba fiind ruptă de
contextul său social şi cultural. Pentru ca politica şi planificarea lingvistică să fie eficientă, ea
trebuie neapărat să ţină cont de problemele reale ale comunităţii de vorbire.
În lumea modernă, noţiunea de purificare a limbii stricto sensu este destul de controversată,
acţiunile de purificare devenind din ce în ce mai moderate. Drept dovadă poate servi chiar viziunea
actuală a Academiei Franceze referitoare la împrumuturile lexicale din engleză calificate drept
”...unnecessary rather than un-French” (Fishman 1971b, p. 10). De asemenea, academiile din Ţările
Arabe şi-au reorientat politica iniţială de salvgardare a purităţii limbii arabe clasice spre renovarea
şi uniformizarea idiomurilor arabe de pretutindeni. Cu alte cuvinte, măsurile de purificare a limbii
per se tind să ocupe un loc din ce în ce mai modest în politica şi planificarea lingvistică în raport cu
modernizarea.
4.2.2.2. Reforma limbii
Reforma lingvistică poate surveni atunci, când limba nu este în măsură să satisfacă, în mod
adecvat, nevoile de comunicare în noile condiţii sociopolitice şi culturale, chiar dacă vitalitatea
idiomului în cauză este suficientă. De regulă, reforma lingvistică cuprinde o perioadă de timp relativ
scurtă, implicând modificarea şi/sau simplificarea ortografiei, ortoepiei, lexicului şi gramaticii cu
scopul de a facilita utilizarea limbii.
Drept exemplu clasic de reformă lingvistică poate servi reforma limbii promovată în anii 20 ai
secolului trecut în Republica Turcia de K. Atatürk. Principiile esenţiale care au stat la baza
reformei, cum ar fi: (1) dezvoltarea naţională (purificarea limbii), (2) laicizarea (reducerea
influenţei limbii arabe ca limbă sfântă), (3) standardizarea limbii oficiale, (4) modernizarea limbii
(satisfacerea nevoilor societăţii moderne în materie de comunicare), (5) populismul74 (reducerea
discrepanţei între dialectul otoman (osmanlicá), vorbit în exclusivitate de elita otomană, şi limba
73 Traducerea noastră a textului ”We know very little about the structure and use of language; and we
know very little
about people’s thoughts, likes or dislikes, about language. The conflict between a linguistically based
”ideal” language
planning and an empirically based problems-of-speech-communities language planning demonstrate
that a linguist’s
view of language and his vision of the beauty of language constitute but one aspect of social and
linguistic reality”
74 Folosim aici sensul pozitiv al cuvântului, sens derivat din felul în care A. Lincoln a definit ideologia
populista când o
cerea ”a government of the people, by the people, for the people“. În această accepţiune, populismul
este departe de a
avea conotaţia negativă de ”demagogie”.
124
turcă (kaba türkçe), vorbită de masele largi ale populaţiei), corespund întru totul conceptului de
promovare a limbii naţionale (König 1987 apud Akin & Akinci 2003, p. 77).
Având drept obiectiv major simplificarea şi adaptarea limbii turce la noile condiţii politice şi
culturale prin intermediul procesului de”detraditionalization, de-Arabization, de-Persification,
secularization, and modernization” (Gallagher 1971, p. 161), reforma lingvistică din Turcia a
căpătat o dimensiune atât de radicală şi profundă, încât este, actualmente, calificată mai degrabă
drept revoluţie lingvistică decât reformă a limbii (Lewis 2000, p. 2; Akin & Akinci 2003, p. 76).
În timp ce Imperiul Otoman era o formaţiune statală multietnică şi multilingvă în care
convieţuiau mai multe popoare, inter alia, turci, kurzi, armeni, georgieni, cerchezi, lazi etc.
(Yağmur 2001), naţionalismul turc, inspirat de ideile Revoluţiei franceze, proiecta perspectiva unui
stat-naţiune cu o singură limbă şi o singură cultură. Tentativa de omogenizare a peisajului etnic şi
de edificare a noii identităţi naţionale a demarat odată cu adoptarea, în martie 1924, a unei legi care
impunea utilizarea exclusivă a limbii turce în şcoli şi tipărituri, cea de-a doua etapă fiind
caracterizată prin impunerea etnonimului ”turc” pentru denumirea tuturor celor care locuiesc pe
teritoriul Turciei, indiferent de rasă şi religie75.
Cel mai important aspect al reformei a fost, fără îndoială, trecerea de la grafia arabă la grafia
latină, fapt care simboliza ruptura definitivă cu Civilizaţia Otomană şi educaţia islamică. Instituit în
1928, alfabetul turc în grafie latină deschidea noi perspective pentru schimburile lingvistice ale
noului stat cu democraţiile europene şi pentru aderarea Republicii Turcia la cultura modernă de tip
european. Introducerea noii ortografii a fost, în mare măsură, posibilă datorită faptului că 90 % din
populaţie era analfabetă, nefiind, prin urmare, ataşată de patrimoniul literar al Civilizaţiei Otomane
(Gallagher 1971, p.164). În plus, grafia arabă nu reflecta în mod adecvat sistemul fonetic al limbii
turce, fapt care conducea la numeroase ambiguităţi compensate cu greu prin nişte convenţii
complicate76.
Însă reforma lingvistică nu putea să se limiteze doar la reforma grafiei. Pentru modernizarea
limbii era necesar să se modifice atât gramatica, cât şi lexicul. În acest scop, construcţiile
gramaticale arabo-persane au fost proscrise şi înlocuite cu turnurile echivalente ale limbii turce. De
asemenea, vocabularul arabo-persan al dialectului otoman a fost înlocuit cu cuvinte de origine turcă,
accentul fiind pus pe creativitatea lexicală bazată pe modelele de derivare ale limbii turce.
75 A se vedea Articolul 88 al primei Constituţii a Republicii Turcia din 24 aprilie 1924. Ulterior,
conceptul despre
caracterul unitar şi uninaţional al Turciei a fost dezvoltat în alte acte normative, precum Constituţia din
1982
(modificată în 2001), Legea 2820 din 24 aprilie 1983, Legea 2932 din 19 octombrie 1983. Pentru mai
multe informaţii
cu privire la Legislaţia lingvistică din Turcia a se e vedea: (Leclerc 2006e).
76 De exemplu, în timp ce vocalismul limbii turce include 11 vocale, printre care 8 vocale scurte şi 3
vocale lungi,
alfabetul arab permitea transcrierea doar a 3 vocale (Akin & Akinci 2003, p. 78).
125
În vederea transpunerii în viaţă a reformei, în 1932, a fost creată Societatea de studiere a
limbii turce (Türk Dili Tetkik Cemiyeti), transformată ulterior în Institutul limbii turce (Türk Dil
Kurumu) care funcţionează până în prezent. Scopul acestei instituţii este purificarea şi modernizarea
limbii, una din sarcinile esenţiale fiind crearea unui vocabular pur turcesc (öz türkçe). În
accepţiunea diriguitorilor reformei, sintagma ”pur turcesc” desemna ”...toute langue, ancienne ou
moderne, appartenant à la famille turque: de la langue des inscriptions de l'Orkhon aux parlers vivants
du Turkestan, du Caucase, de la Volga, de la Sibérie, en passant par l'Ouïgour et le tchaghataï, sans
oublier, bien sûr, les dialectes anatoliens et balkaniques” (Akin & Akinci 2003, p.79).
Reforma lingvistică din Turcia a avut un impact pozitiv asupra evoluţiei şi modernizării limbii
turce contemporane. Pe de o parte, trecerea la noua ortografie bazată pe principiul fonetic a
demarcat ruptura limbii scrise cu tradiţia otomană, pe de altă parte, a contribuit la apropierea
considerabilă a limbii scrise de vorbirea orală, facilitând, în mare măsură, alfabetizarea masivă a
populaţiei. În aşa mod, reforma a provocat declinul aculturaţiei panislamice în favoarea
naţionalismului cultural. Limba standard (öz türkçe), utilizată conform noii doctrine lingvistice în
sistemul de instruire a generaţiilor tinere, joacă un rol determinant în uniformizarea limbajului pe
scară naţională. În fine, reforma a facilitat contactele lingvistice şi culturale ale Republicii Turcia cu
statele europene.
4.2.2.3. Renaşterea (regenerarea) limbii
În linii generale, acţiunile de renaştere77 a limbii reprezintă tentativa de regenerare a unui
idiom care nu se mai utilizează în calitate de mijloc de comunicare (Nahir 1977, p. 110). Analiza
procesului de renaştere a limbii ca obiectiv al politicii şi planificării lingvistice este mai complexă
decât pare a fi la prima vedere.
În opinia C. Paulston Bratt (Paulston Bratt et al. 1993), termenul generic, utilizat pentru
definirea fenomenului în cauză, language revival (renaşterea limbii) ar trebui înlocuit cu termenul
language regenesis (regenerarea limbii), întrucât conceptul dat ar cuprinde, conform autoarei, trei
subcategorii, şi anume: language revival (renaşterea limbii), language revitalization (revitalizarea,
revigorarea limbii) şi language reversal (reversia, reviviscenţa limbii)78.
La rândul lor, A. Bentahila şi E. Davies (Bentahila & Davies 1993) estimează că renaşterea
limbii include acţiuni de politică şi planificare lingvistică orientate spre restaurarea (language
restoration) sau transformarea (language transformation) limbii. Întrucât, după cum am
menţionat supra, termenul generic în uz pentru definirea fenomenului dat este renaşterea limbii,
77 Termenii respectivi, în engleză şi franceză, sunt: language revival (engl.), language regenesis
(engl.); renaissance
de la langue (fr.), régénération de la langue (fr.).
78 Traducerea termenilor ne aparţine - G. M.
126
vom folosi, în cele ce urmează, acest termen ca sinonim al sintagmei regenerarea limbii,
examinând totuşi fenomenul care ne interesează prin prisma acţiunilor de restaurare, revitalizare
(transformare) şi reversie a limbii.
Necesitatea renaşterii limbii poate apărea în situaţia în care o anumită limbă a dispărut în
întregime din uz sau este pe cale de dispariţie. Cauzele dispariţiei limbilor sunt variate şi complexe (a
se vedea, de exemplu, Batibo 2005). Unele dintre ele au fost descrise în paragrafele 2.2 şi 2.3.3.1,
însă, pentru simplificare, se poate afirma că limbile dispar ca rezultat al diminuării crescânde a
numărului de vorbitori până la o anumită valoare critică, echivalentă cu stingerea acestora. Dispariţia
limbilor este un fenomen din ce în ce mai frecvent în lumea contemporană (Mühlhäusler 1995),
afectând, mai ales, limbile minoritare (Bradley & Bradley 2002; Batibo 2005).
După cum am arătat în capitolul al II-lea, în condiţiile coabitării în acelaşi spaţiu
sociopolitic a unei limbi majoritare79 şi a unei limbi minoritare, când ambele limbi sunt apte să
îndeplinească aceleaşi funcţii în toate domeniile vieţii publice, vorbitorii limbii minoritare sunt din
ce în ce mai tentaţi să abandoneze limba maternă şi să adopte în calitate de instrument de
comunicare limba comunităţii majoritare, întrucât ea le oferă mai multe oportunităţi de angajare în
câmpul muncii, de promovare profesională, precum şi alte avantaje economice.
În plus, în condiţiile urbanizării masive a societăţii moderne, când reprezentanţii comunităţii
minoritare se precipită spre oraşe, din aceleaşi motive economice, ei sunt obligaţi să studieze şi să
utilizeze limba majoritară. Pe termen lung, această situaţie contribuie la crearea unui mediu
sociolingvistic, în care generaţia tânără nu este motivată să studieze limba minoritară. În consecinţă,
peste trei sau patru generaţii, limba dată fie nu va mai avea vorbitori nativi, fie va fi utilizată de un
număr restrâns de persoane doar în anumite situaţii specifice, precum cultul religios, familia etc. Un
alt factor important care contribuie la diminuarea vitalităţii şi dispariţia unei limbi sunt măsurile
restrictive vis-à-vis de limba dată întreprinse în cadrul politicii lingvistice oficiale.
Cazurile de dispariţie a limbilor sunt extrem de numeroase. Pentru ilustrare, este suficient să
ne referim la stingerea inexorabilă a limbilor aborigene din America de Nord (Boseker 1994) şi
Australia (Dixon 2002), numărul cărora s-a redus în mod considerabil. Astfel, dacă înainte de
79 Noţiunea de limbă majoritară/limbă minoritară nu corespunde întotdeauna cu limba
majorităţii/minorităţii numerice a
populaţiei. Uneori limba comunităţii minoritare din punct de vedere numeric poate fi percepută ca
limbă majoritară în
virtutea prestigiului limbii date la nivel internaţional, puterii economice şi politice deţinute de
minoritatea etnică în
cauză. Invers, limba majorităţii numerice a populaţiei poate fi percepută ca limbă minoritară din cauza
inferiorităţii sale
socio-economice şi/sau politice (cazul tipic al limbii ruse şi al limbii române din Republica Moldova).
A se compara cu:
”Sociolinguistically, a minority language is defined not only by its relative demographic inferiority but
also, and more,
by its limited public functions. Thus, a minority language can be identified horizontally by looking at
its weak or nondominant
position in relation to other languages in the region or nation, and vertically on the basis of its absence
of use
in public or official areas.” (Batibo 2005, p. 51). Din această perspectivă, din 2447 de idiomuri vorbite
în diferite ţări
africane, 1931 sunt considerate de autor drept limbi minoritare ”...in view of their relative
demographic, political and
socio-economic inferiority” (Batibo 2005, p. 53) şi, prin urmare, ameninţate în acea sau altă măsură cu
dispariţia.
127
invazia europenilor în Australia (1788) aici se vorbeau în jur de 250 de limbi autohtone,
actualmente, mai mult de jumătate din ele au dispărut, majoritatea celor rămase fiind ameninţate cu
dispariţia, dintre care doar 20 sunt predate în şcoli (Dixon 2002, p. 2).
De asemenea, limba ainu din Japonia (a se vedea Dechicchis 1995), precum şi limbile
populaţiei autohtone din Taiwan (limbile formosan din familia limbilor austroneziene) (Zeitoun &
Ching-Hua Yu 2005) sunt pe cale de dispariţie, întrucât statele respective nu prevăd nicio măsură
de protecţie a acestor limbi. În Japonia, limba ainu a fost deja înlocuită cu japoneza în cele mai
diverse domenii, pe când limbile formosan din Taiwan sunt din ce în ce mai mult ameninţate de
limbile taiwaneză (tai-yü) şi mandarină.
Cu toate acestea, în experienţa internaţională, sunt cunoscute şi exemple de regenerare a
limbilor prin procedeele de restaurare, revitalizare şi reversie. Unul din cele mai remarcabile
succese ale sociolingvisticii contemporane în acest sens a fost regenerarea limbii ebraice80 (Nahir
1985; Spolsky 1995).
În urma acţiunilor de restaurare, ebraica, utilizată până la începutul secolului al XX-lea doar în
ritualul religios al iudeilor, a devenit limba naţională a Israelului. Renaşterea limbii ebraice a
necesitat eforturi umane enorme şi resurse financiare considerabile, întrucât era necesar de a
reanima o limbă care nu mai fusese utilizată în comunicarea orală timp de 1700 de ani şi de a o
transforma într-un instrument modern şi suplu de comunicare capabil să funcţioneze nu numai în
domeniile ştiinţei şi tehnicii, dar şi în celelalte domenii ale vieţii sociale, economice şi politice.
Întrucât limba scrisă includea în jur de 8000 de cuvinte care reflectau mai ales realitatea
biblică, acţiunile de restaurare au fost orientate, în primul rând, spre extinderea vocabularului
existent şi crearea unui număr considerabil de neologisme81.
În al doilea rând, era necesar a unifica regulile de ortografie, ortoepie, precum şi normele
gramaticale. Mai mult decât atât, deoarece Israelul este un stat multilingv, planul de regenerare a
necesitat implementarea unor acţiuni orientate spre dezvoltarea atitudinii pozitive a întregii
80 Limba ebraică a încetat să fie utilizată în comunicarea orală către anul 200 al erei noastre. Căzută în
desuetudine în
comunicarea orală, ebraica a continuat să fie folosită de către unii intelectuali evrei până în secolul al
XII-lea, perioadă
în care a cunoscut o anumită înviorare literară, fapt care dovedeşte că această limbă nu era total stinsă
(a se vedea şi
Fellman 1974, p. 428). Începând cu Evul Mediu până în secolul al XX-lea, ebraica a servit drept limbă
vehiculară în
comunicarea scrisă nu doar între rabini, dar şi între comercianţi, fiind utilizată, în mod curent, în
documentele contabile.
Or, pe parcursul mai multor secole, pentru a satisface nevoile moderne în materie de comunicare,
utilizatorii limbii
ebraice au fost nevoiţi să creeze o serie de neologisme. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în
Germania, un grup de
intelectuali evrei au încercat să reanimeze limba ebraică, propunându-şi să restabilească statutul ei de
altădată de limbă
vernaculară pentru a fi utilizată alături de limba germană, însă experimentul a eşuat. Astfel, ebraica a
continuat să
rămână o limbă exclusiv scrisă, înţeleasă doar de persoanele iniţiate, care posedau un vocabular arhaic
destul de restrâns
cu caracter biblic.
81 O acţiune lingvistică inedită, în acest sens, a fost întreprinsă de Ben Yehuda, una din cele mai
valoroase opere ale
cărui este Dicţionarul general al limbii ebraice în 16 volume, intitulat iniţial ”Thesaurus Totius
Hebraitatis”.
128
populaţii faţă de limba ebraică, astfel încât aceasta din urmă să fie acceptată ca limbă naţională şi
utilizată în toate domeniile vieţii publice (Fisherman 1990; Dieckhoff 2002).
În situaţia în care limba continuă să fie în uz, dar este ameninţată într-o anumită măsură cu
dispariţia, ea poate fi revigorată prin acţiuni planificate de revitalizare. În experienţa internaţională,
există numeroase exemple de limbi care au fost revitalizate sau sunt în curs de revitalizare, inter
alia, navajo în Statele Unite ale Americii (Leap 1983), maori în Noua Zeelandă (Spolsky 1995),
unele limbi indigene din Australia (Eggington 1992) şi din Statele Unite ale Americii (Grenoble &
Whaley 1996).
Acţiuni similare de revitalizare a limbilor desuete sunt întreprinse şi în Europa. Drept exemplu
poate servi bretona (Trimm 1982), catalana (Neugaard 1995), galeza (Withers 1988), irlandeza
(Ó Laoire 1995) şi altele. Spre deosebire de limba ebraică, care a devenit limba naţională a
israelienilor, planul de revitalizare a limbilor europene prevede utilizarea acestora fie în anumite
domenii, fie în calitate de limbă secundă alături de limbile naţionale din statele respective, limbile
oficiale continuând să rămână limbi dominante.
Cât priveşte măsurile de reversie, acestea implică o răsturnare a tendinţei de declin a limbii,
eforturile principale fiind canalizate spre eliminarea factorilor de declin şi crearea condiţiilor pentru
reintroducerea în uz a idiomului dat (Paulston et al. 1993). Reversia poate avea un fundament legal,
drept exemplu servind catalana care a accedat, în 1984, în rezultatul măsurilor de politică şi
planificare lingvistică, la statutul de limbă oficială. În cazul limbii maori, putem vorbi de reversia
abandonului lingvistic, întrucât limbă dată a cunoscut mai întâi un declin, pentru a înregistra ulterior
un avânt în extinderea domeniilor de utilizare (Grenoble & Whaley 2006, p. 50-54).
4.3. Metodele politicii şi planificării lingvistice
Pentru modificarea factorilor sociali, care determină variaţia lingvistică inerentă în interiorul
comunităţii de vorbire (Labov 1972, p. 204), este necesar a cunoaşte nu numai obiectivele concrete
care trebuie atinse, dar, de asemenea, a avea o idee clară şi adecvată despre situaţia lingvistică
actuală din spaţiul sociopolitic dat, astfel încât să fie posibilă elaborarea unei strategii reale şi
realiste de atingere a obiectivelor propuse. În alţi termeni, succesul planificării lingvistice depinde,
într-o măsură considerabilă, de pertinenţa informaţiilor sociolingvistice de bază şi eficienţa
metodelor de analiză a acestora.
În calitate de disciplină teoretică şi domeniu practic de activitate umană, politica şi planificarea
lingvistică utilizează, pe larg, metodele de cercetare folosite în cadrul disciplinelor conexe, precum
ancheta sociolingvistică şi sondajul de opinie, măsurarea distanţei dintre limbile în contact (transferul
şi
129
interferenţa), metodele comparative şi cantitative, printre care raportul cost-beneficiu, metoda
discriminantului liniar, metoda regresiei multiple etc.
Deşi, după cum menţionează J. Fishman (Fishman 1994, p. 91-92), existenţa unui diapazon
destul de larg de metode implică posedarea unor competenţe transdisciplinare din partea
practicienilor politicii şi planificării lingvistice, aceasta nu înseamnă totuşi că planificatorii sunt
obligaţi să fie, neapărat, experţi în utilizarea tuturor acestor instrumente de analiză. Întrucât
caracterul transdisciplnar este unul din principalele atuuri ale politicii şi planificării lingvistice,
devine clar că succesul elaborării şi implementării unui plan axat pe schimbarea lingvistică depinde
în mare măsură de colaborarea strânsă între sociologi, lingvişti, economişti, antropologi, pedagogi,
psihologi etc., fiecare dintre ei utilizând, în cadrul unui plan comun, instrumentele de analiză pe
care le cunosc cel mai bine.
Cu toate acestea, atât factorii de decizie, cât şi responsabilii de planificarea lingvistică trebuie
să fie familiarizaţi cu principalele metode şi tehnici de recoltare şi analiză a datelor sociolingvistice.
De aceea, fără a intra în detalii, vom descrie în cele ce urmează două metode principale, fără de care
planificarea lingvistică este de neconceput, şi anume: ancheta sociolingvistică şi raportul costbeneficiu.
4.3.1. Căile de recoltare a informaţiilor
Una dintre cele mai dificile şi costisitoare probleme, în procesul cercetării sociolingvistice, o
constituie obţinerea informaţiilor necesare. De aceea, o atenţie deosebită trebuie acordată
selecţionării celor mai adecvate metode de recoltare şi prelucrare a lor.
În general, informaţiile sociolingvistice pot fi obţinute prin următoarele patru căi de bază: (1)
analiza documentelor istorice privitoare la circumstanţele utilizării şi evoluţiei limbii în spaţiul
sociopolitic dat (Aksornkool 1985), (2) investigarea unor surse statistice, precum recensămintele
populaţiei (Fasold 1993), (3) metodele de cercetare directă, precum ancheta sociolingvistică
(Cooper 1975), observarea etnografică (Hymes 1974), (4) experimentele sociolingvistice pentru
măsurarea atitudinilor (Lambert 1972) etc.
4.3.1.1. Ancheta sociolingvistică
După cum se ştie, ancheta este o metodă de investigare sociologică care permite schimbul de
informaţii prin mijloace lingvistice cu membrii colectivităţii, uzând de chestionar ca instrument de
cercetare (Rotariu & Iluţ 2001, p. 49). Întrucât, de regulă, problemele sociolingvistice au un grad de
complexitate care impune descompunerea lor în mai multe dimensiuni, construcţia oricărui
130
chestionar82 începe cu determinarea clară şi precisă a dimensiunilor problemei de cercetare. La
rândul lor, aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, adică în modalităţi empirice de detectare a
absenţei/prezenţei stării sau a intensităţii unor caracteristici. În fine, indicatorii vor fi aduşi sub
forma unui text, a unei întrebări care va apărea în chestionar. În alţi termeni, fiecare întrebare din
chestionar reprezintă un indicator, dar un indicator prelucrat în aşa mod, încât el să fie valid şi
funcţional în procesul de comunicare dintre cercetător şi subiect.
Astfel, o întrebare de genul: ”În ce limbă vorbiţi cu: (1) părinţii, (2) colegii de serviciu, (3) în
transportul public, (4) cu funcţionarii de la primărie, (5) la piaţă etc., este traducerea verbală a
indicatorului ”domenii de utilizare a limbilor”. În cazul vorbitorilor bilingvi, indicatorul în cauză,
împreună cu alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea dimensiunii ”configuraţia de
dominanţă”, care, la rândul ei, este parte componentă a unui indicator mai general ”situaţia lingvistică
în comunitate”.
Ancheta socilolingvistică poate fi efectuată atât la nivel micro-, cât şi la nivel
macrosociolingvistic. La nivel microsociolingvistic, ancheta sociologică este centrată pe repertorierea
variantelor fonologice, lexicale şi gramaticale ale unei limbi pe care diferite grupuri de vorbitori sunt
în măsură să le utilizeze, ordinea învăţării variantelor în cauză şi situaţiile tipice în care acestea sunt
folosite. Cât priveşte investigaţia efectuată la nivel macrosociolingvistic, aceasta are drept obiectiv
relevarea limbilor cunoscute de către membrii comunităţii, modalităţile de însuşire a acestora, precum
şi situaţiile în care limbile date sunt folosite.
După cum se vede, oricare ar fi nivelul de analiză, ancheta sociolingvistică are drept obiectiv
evaluarea următoarelor componente ale comportamentului lingvistic al membrilor comunităţii de
vorbire: (1) gradul de competenţă lingvistică, (2) modul de achiziţie şi (3) utilizarea variantelor
şi/sau a limbilor (a se vedea şi Cooper 1975, p. 30).
Din această perspectivă, întrebarea menţionată supra are drept scop să măsoare aria de
utilizare a limbilor de către respondenţi la nivel macrosociolingvistic. La rândul ei, întrebarea de
tipul: ”În ce limbi puteţi vorbi şi scrie?” este orientată spre măsurarea competenţei lingvistice a
acestora (nivel macrosociolingvistic), pe când întrebarea de genul: ”Cum şi unde aţi studiat limba
română de afaceri?” urmăreşte scopul de a măsura modul de achiziţie a limbii în cauză (nivel
microsociolingvistic). În plus, întrucât, la fel ca şi alte ”fapte sociale”, limba este supusă presiunilor
situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor, ancheta sociolingvistică îşi propune, de asemenea, să
82 Dorim să subliniem necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca
operaţie prealabilă
fundamentală a unei anchete sociolingvistice sau a unui sondaj de opinie. O astfel de grijă nu este
nicicând exagerată,
întrucât întocmirea chestionarelor este departe de a fi o îndeletnicire atât de simplă, cum pare la prima
vedere, mai cu
seamă în ochii nespecialiştilor. Necunoaşterea şi nerespectarea unor norme metodologice – trebuie să
recunoaştem nu
foarte stricte şi care admit multe excepţii sau nuanţări, în funcţie de situaţie – antrenează consecinţe
grave asupra
rezultatelor cercetării şi pot chiar să le compromită.
131
evalueze două tipuri de comportamente faţă de limbă: comportamentul atitudinal şi comportamentul
instrumental.
Este important să menţionăm că studierea comportamentului atitudinal nu poate fi realizată în
mod pertinent doar prin întrebări de opinie, cu atât mai puţin prin unele simpliste. Prezentând
variabile latente şi, prin urmare, inobservabile (Rotariu & Iluţ 2001, p. 32), atitudinile pot fi
cunoscute şi măsurate doar prin intermediul reacţiilor comportamentale observabile la anumiţi
stimuli lingvistici (verbali sau auditivi)83. În acest sens, scala de evaluare a atitudinilor (Likert 1932,
p. 55)84 este un instrument eficient la îndemâna planificatorilor pentru a determina probabilitatea
acceptării unei eventuale schimbări lingvistice de către membrii unei comunităţi lingvistice
eterogene.
Cât priveşte comportamentul instrumental faţă de limbă, el este observabil, manifestându-se în
acţiuni concrete ale indivizilor, printre care: lupta pentru prezervarea sau modificarea statutului
social al limbii materne prin participarea la diverse manifestaţii sau activând în cadrul organizaţiilor
care urmăresc un atare obiectiv, înscrierea voluntară a copiilor în şcoli, unde limba de instruire
diferă de limba utilizată, în majoritatea şcolilor din comunitate, corectarea greşelilor comise în
vorbirea curentă de către alţi locutori, în caz de folosire incorectă sau improprie a unor cuvinte sau
forme gramaticale etc. Este evident că ancheta sociolingvistică poate avea drept obiectiv evaluarea
unora sau a tuturor tipurilor de comportamente descrise mai sus. O informaţie sumară privitoare la
organizarea socială a categoriilor şi tipurilor de comportamente faţă de limbă ale populaţiei la nivel
micro- şi macrosociolingvistic este prezentată în figura 4.1.
Trebuie să observăm că organizarea anchetei sociolingvistice în scopuri ştiinţifice poate fi
efectuată de unul sau mai mulţi cercetători, pe când efectuarea investigaţiei sociologice la scară
naţională este un proces complex care necesită nu numai resurse financiare considerabile, dar, de
asemenea, o intuiţie şi o imaginaţie sociologică bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de
cercetare. De regulă, atare anchete se organizează la solicitarea guvernului în vederea elaborării şi
implementării unui plan de schimbare lingvistică deliberată. Deoarece un astfel de efort depăşeşte
83 Majoritatea cercetărilor legate de studierea atitudinilor sunt efectuate din perspectiva psihologiei
sociale. O tehnică
utilă de evaluare a comportamentului atitudinal faţă de limbă, numită tehnica interlocutorului mascat
(matched-guise
technique) a fost elaborată de W. Lambert (Lambert 1972).
84 Scala lui Likert face parte din categoria scalelor de tip ordinal, conducând la informaţii de natură
neparametrică. În
cazul acestei metode de scalare, principalele etape de lucru sunt următoarele: (1) se alcătuieşte un set
de propoziţii care
reprezintă afirmaţii cu caracter favorabil sau nefavorabil la adresa stimulului care face obiectul
investigaţiei; (2)
propoziţiile sunt prezentate fiecăruia dintre subiecţii ale căror opinii urmează să fie scalate. În legătură
cu afirmaţia
cuprinsă în fiecare propoziţie, subiectul este solicitat să-şi exprime acordul sau dezacordul, încercuind
una din cele cinci
gradaţii ale scalei: acord total: acord: indiferent: dezacord: dezacord total; (3) dacă este vorba de o
afirmaţie cu caracter
favorabil, fiecărei gradaţii i se ataşează, după administrarea chestionarului, următoarele valori
numerice (în cazul unei
afirmaţii nefavorabile ordinea valorilor numerice este inversată): +2; +1; 0 ; -1; -2; (4) scorul realizat
de un subiect se
calculează făcând suma algebrică a valorilor numerice, care caracterizează opinia sa referitoare la
fiecare propoziţie
componentă a setului.
132
133
capacităţile unei singure persoane, pentru buna organizare şi desfăşurarea efectivă a investigaţiei
empirice, se creează o echipă de cercetători care trebuie să includă cel puţin un sociolog, un lingvist,
un istoric, un politolog, un economist, un informatician şi un specialist în domeniul planificării.
Echipa de cercetare va activa după principiul divizării muncii: istoricul, economistul şi
politologul vor putea, de exemplu, explora situaţia sociopolitică şi economică actuală a statului,
ţinând cont de dimensiunea istorică şi componenţa etnică a societăţii. La rândul lor, lingvistul,
sociologul şi specialistul în domeniul planificării vor întocmi chestionarul şi alte instrumente de
analiză, în timp ce informaticianul va procesa datele pe calculator.
După cum se vede din figura 4.2, ancheta sociolingvistică reprezintă doar prima etapă a
procesului complex de planificare lingvistică. La finele anchetei, membrii echipei vor redacta şi
prezenta guvernului (beneficiarului care a finanţat investigaţia) un raport de cercetare, care va
include recomandări concrete pentru adoptarea deciziilor în materie de politică şi planificare
lingvistică. Pe baza acestor decizii, se va elabora un plan de acţiuni concrete, care vor fi, ulterior,
implementate în practică. Misiunea echipei de organizare şi desfăşurare a anchetei se
finalizeazăodată cu prezentarea raportului la guvern, deşi unii membri ai acesteia pot fi implicaţi,
în etapa de elaborare a deciziilor în materie de politică şi planificare lingvistică, în activitatea de
consiliere.
Figura 4.2. Modelul de bază al procesului de planificare lingvistică
4.3.2. Eficienţa politicii şi planificării lingvistice: raportul cost-beneficiu
Conform concepţiei predominante privind politica şi planificarea lingvistică, în procesul de
planificare şi implementare a acţiunilor concrete axate pe schimbarea lingvistică, este necesar să se
ţină cont de resursele financiare alocate în acest scop de către autoritatea politică (Jernudd & Das
Gupta 1971, p. 198-199). Cu alte cuvinte, ca orice activitate umană, politica şi planificarea
lingvistică trebuie să fie eficientă.
Desfăşurarea
anchetei
Redactarea
raportului Adoptarea
deciziilor
Elaborarea
planului de
acţiuni
Executarea
planului
Feedback-ul
134
Analiza raportului cost-beneficiu permite compararea consecinţelor soluţiilor alternative în
vederea utilizării limbii (limbilor în contact). Analiza în cauză poate fi iniţiată de îndată ce
problema legată de limbă (limbi) a fost definită şi soluţiile alternative au fost propuse (Thorburn
1971, p. 255).
În condiţiile în care statul afişează o politică de promovare a bi- şi multilingvismului, pentru a
fi eficientă, politica şi planificarea lingvistică trebuie să întrunească două condiţii fundamentale:
(1) nivelul bi- şi multilingvismului vizat trebuie să fie eficient din punct de vedere economic.
În alţi termeni, acest nivel trebuie să corespundă nivelului la care costul marginal de
promovare a limbilor este egal sau mai mic decât avantajul marginal care decurge din
cunoaşterea limbilor de către membrii societăţi. El poate fi calculat cu ajutorul următoarei
formule de bază:
( ) (1 ) 0
1
≥ + × − =Σ=
−
T
t
ht
t
h
t
Bh A C i ,
unde B este beneficiul social net actualizat,
A – avantajul marginal,
C – costul marginal,
h – soluţiile alternative,
i – rata de actualizare,
T – perioada de timp analizată.
(2) nivelul bi- şi multilingvismului vizat trebuie să fie atins la costuri minimale,
întrucât beneficiile nu pot fi pe deplin cuantificate.
Calculul eficienţei politicii şi planificării lingvistice se efectuează pe baza unui cadru care
reflectă contextul naţional al utilizării limbii (limbilor) în timp şi spaţiu. Elaborarea acestui cadru
este necesară pentru a evita consecinţele unor împrejurări viitoare şi incerte. La rândul său, gradul
de incertitudine creşte odată cu: (1) scurgerea timpului şi (2) apariţia noilor consecinţe. În
momentul în care incertitudinea atinge proporţii considerabile, examinarea consecinţelor dincolo de
această limită este lipsită de sens. Cu alte cuvinte, analiza raportului cost-beneficiu este funcţie de:
(1) opinia orientată în viitor a factorilor de decizie; (2) limita rezonabilă de analiză a consecinţelor
previzibile şi (3) resursele alocate de factorii de decizie (a se vedea şi Jernudd 1971, p. 268).
Alegerea şi promovarea unei (unor) limbi în interiorul unui stat cu o distribuţie neomogenă a
limbilor pot fi planificate de o aşa manieră, încât soluţiile alternative să facă obiectul unei analize a
eficienţei acestora. Admitem că guvernul unui stat se confruntă cu problema asigurării unui proces
de comunicare eficientă între cetăţenii statului în cauză. În situaţia dată, două85 soluţii alternative
85 Celelalte variante de alternative posibile derivă din acestea două, prezentând diverse combinaţii ale
acestora.
135
sunt posibile: (1) adoptarea în calitate de limbă de comunicare oficială, la nivel naţional, a unei
limbi de circulaţie largă (lingua franca), în care vor fi publicate toate documentele oficiale şi care se
va folosi în comunicarea cotidiană, alături de alte limbi naţionale, care vor fi utilizate în anumite
domenii specifice; (2) adoptarea şi promovarea în calitate de limbă oficială, pentru comunicarea la
nivelul întregii ţări şi în toate domeniile de activitate, a unei limbi naţionale (de regulă, a limbii
naţiunii majoritare), care se va utiliza alături de alte limbi, folosite doar în anumite domenii.
Astfel, analiza eficienţei politicii şi planificării lingvistice va fi orientată spre compararea
avantajelor şi dezavantajelor fiecăreia dintre alternativele sus-menţionate pentru a stabili care dintre
ele este mai eficientă. În alţi termeni, analiza raportului cost-beneficiu va stabili dacă alegerea în
calitate de limbă oficială a unei limbi de circulaţie largă este mai profitabilă decât atribuirea acestui
statut unei limbi indigene. Prin urmare, analiza raportului cost-beneficiu are drept scop
identificarea, cuantificarea şi evaluarea diferenţelor între consecinţele eventuale pe care le poate
antrena alegerea acelei sau altei alternative.
Devine clar că statele amodale (capitolul al II-lea), unde coexistă numeroase limbi la stadiul
de oralitate, sunt obligate să adopte în calitate de limbă oficială o limbă de circulaţie largă (prima
alternativă), pe când statele unimodale, oligomodale şi multimodale sunt, într-un prim timp, mai
puţin constrânse în alegerea lor, deşi, după cum am menţionat în capitolul al II-lea, statele
unimodale şi oligomodale ar putea opta pentru utilizarea unei limbi de circulaţie largă ca limbă
oficială doar pentru perioada de tranziţie.
Un alt aspect important al analizei eficienţei politicii şi planificării lingvistice îl constituie
analiza în timp. În această ordine de idei, soluţiile alternative urmează a fi analizate nu doar prin
prisma contextului aplicării lor, dar, de asemenea, dintr-o perspectivă temporală rezonabilă, astfel
încât strategiile pe scurt termen ar putea să difere de strategiile pe termen mediu şi pe termen lung.
Drept exemplu poate servi chiar strategia naţiunilor unimodale de utilizare, pe termen scurt, a unei
limbi de circulaţie largă ca limbă oficială, pentru a trece, pe termen lung, la limba naţională.
Criteriul determinant pentru stabilirea duratei rezonabile a perioadei de analiză este
previzibilitatea consecinţelor care ar putea fi antrenate de acţiunile de politică şi planificare
lingvistică în cadrul opţiunii alternative. Cu alte cuvinte, durata perioadei de analiză este
considerată rezonabilă atâta timp, cât este uşor de a prezice consecinţele planului. De aceea,
planificarea lingvistică se efectuează pe etape.
Astfel, dacă, de exemplu, primii cinci ani ai planului au dat rezultate pozitive, se purcede la o
nouă perioadă de planificare pentru următorii cinci ani, analizându-se, de data aceasta, eficienţa pe
întreaga perioadă de zece ani şi aşa mai departe. Dacă s-a ajuns, spre exemplu, la o perioadă de
douăzeci de ani, la finele acestei perioade, în procesul de analiză a eficienţei, se va ţine cont de toate
136
segmentele de timp luate în ansamblu. Cu alte cuvinte, oricare ar fi perioada de planificare aleasă,
ea trebuie să fie suficient de lungă, fără a depăşi totuşi limita apariţiei primelor semnale de
imprevizibilitate (a se vedea şi Thorburn 1971, p. 258).
Analiza eficienţei politicii şi planificării lingvistice în contextul alegerii în calitate de limbă
oficială a unei limbi de circulaţie largă (alternativa I) sau a unei limbi naţionale (alternativa a II-a)
include trei componente esenţiale: (1) costul fiecărei alternative (input-ul); (2) beneficiul (ca rezultat
al) fiecărei alternative (output-ul) şi (3) analiza consecinţelor fiecărei alternative.
În general, dacă rezultatul unei alternative este pozitiv (ceea ce înseamnă că beneficiile
monetare şi nemonetare create de consecinţele output-ului sunt superioare costurilor monetare şi
nemonetare), alternativa dată va fi considerată avantajoasă în raport cu alternativa al cărei rezultat
este negativ. Cu alte cuvinte, alternativa al cărei raport cost-beneficiu va fi mai mare va fi
considerată mai avantajoasă (analiza raportul cost-beneficiu poate fi schematizată, precum este
indicat în figura 4.3).
Analiza eficienţei politicii şi planificării lingvistice în contextul alegerii între limba naţională
şi o limbă de circulaţie largă drept limbă oficială va include valori monetare la compartimentul 1, 2
şi 3). După cum se vede în figura 4.3, se pot estima costurile predării/învăţării limbii naţionale în
comparaţie cu costurile predării/învăţării limbii de circulaţie largă la nivelul întregii ţări, precum şi
costul unei ore de predare a fiecărei limbi pentru fiecare persoană în parte.
Întrucât costurile legate de studierea limbilor variază în funcţie de persoane, de grupe de vârstă,
de limba maternă, de motivaţia individuală a cursanţilor şi de alte variabile, este important ca
atingerea obiectivului stabilit să fie subordonată principiului eficacităţii costurilor, care rezidă în
utilizarea mijloacelor celor mai puţin costisitoare de învăţare, astfel încât randamentul marginal al
studierii limbilor (competenţele obţinute pe unitate monetară investită) să fie acelaşi pentru fiecare
cursant.
De asemenea, se pot evalua costurile monetare legate de funcţionarea eficientă a administraţiei
publice centrale pentru fiecare dintre opţiunile menţionate, luând în considerare, de exemplu,
cheltuielile de mediere (traducere scrisă şi orală) pentru funcţionarii de stat. Analiza consecinţelor
antrenate de acea sau altă opţiune ne va conduce spre calculul costurilor monetare legate de
facilitarea comerţului exterior (7), facilitarea accesului la studii peste hotare (8), ridicarea
standardului de viaţă al populaţiei (14).
Din contra, vom observa că evaluarea în expresie monetară nu este posibilă pentru anumite
itemuri, precum unitatea naţională (11), intensificarea relaţiilor culturale cu alte state (9), egalitatea
şanselor pentru toţi cetăţenii (12), cultura naţională (13), facilitarea accesului la publicaţiile
ştiinţifice şi tehnice (10). Cu toate acestea, analiza în cauză permite să se identifice direcţia
137
138
eventuală a consecinţelor planificării pentru fiecare alternativă în parte, deşi valoarea adăugată a
unor itemuri nu poate fi calculată în expresie monetară.
Aplicarea teoriei economice a raportului cost-beneficiu la analiza eficienţei politicii şi
planificării lingvistice este extrem de importantă, întrucât acest fapt pune la dispoziţia factorilor de
decizie şi a practicienilor un instrument util de evaluare a cheltuielilor legate de implementarea unui
plan de acţiuni cu privire la schimbarea lingvistică şi profitul obţinut. În alţi termeni, analiza
raportului cost-beneficiu arată, prin compararea rezultatelor, care dintre alternative este mai puţin
costisitoare, adică mai eficientă.
Desigur, pentru evaluarea cu precizie a eficienţei unei schimbări lingvistice, ar fi ideal să se
identifice şi să se repertorieze toate consecinţele posibile, atât consecinţele tangibile (cuantifiabile),
cât şi cele intangibile. Întrucât destinatarii politicii şi planificării lingvistice sunt membrii comunităţii,
este important să se ţină cont de relaţia dintre consecinţele repertoriate şi atitudinile (preferinţele)
acelor vorbitori, care vor fi afectaţi de schimbarea planificată (a se vedea şi Jernudd 1971, p. 264).
Cu alte cuvinte, pentru implementarea cu succes a planului, este important să se ştie care
dintre consecinţe vor fi percepute de populaţie drept costuri şi care dintre acestea vor fi considerate
beneficii. Este evident că identificarea beneficiilor în contextul politicii şi planificării lingvistice
este mult mai dificilă decât în cazul planificării economice, deoarece beneficiile legate de
schimbarea lingvistică fie că nu sunt cuantifiabile (Tabouret-Keller 1996, p. 312), fie că sunt
percepute de indivizi după o perioadă de timp destul de îndelungată, care survine între perioadă
de învăţare a limbii şi cea de utilizare a acesteia (Jernudd 1971, p. 267).
Nu întâmplător chestiunile legate de identificarea şi evaluarea beneficiilor în contextul
politicii şi planificării lingvistice atrag din ce în ce mai mult atenţia cercetătorilor (a se vedea, de
exemplu, Grin 1994). Una din problemele actuale, necesitând cercetări fundamentale, este
modelizarea beneficiilor în contextul planificării lingvistice, fapt care ar permite distribuirea
cheltuielilor în funcţie de utilitatea prezumată a acestora, definirea indicatorilor calităţii politicii şi
planificării lingvistice, precum şi elaborarea unui dispozitiv de monitorizare a procesului de
implementare a acţiunilor concrete de politică şi planificare lingvistică.
Cât priveşte eficienţa politicii lingvistice a Republicii Moldova orientată, în special după
2004, spre promovarea bilingvismului oficial moldo-rus, este important să menţionăm că orientarea
spre bilingvism nu este nici justificată şi nici eficientă. În primul rând, promovarea bilingvismului
nu este justificată, întrucât Republica Moldova reprezintă, conform recensământului din 2004, un
stat relativ omogen din punct de vedere lingvistic, unde 75,2% din populaţie vorbeşte în limba
moldovenească/română şi doar 24,8% vorbeşte în alte limbi, ponderea vorbitorilor de limbă rusă -
reprezentanţi ai tuturor etniilor conlocuitoare - atingând cifra de 16%. Pornind de la situaţia
139
sociolingvistică dată, alegerea limbii naţiunii titulare drept limbă oficială şi limbă de comunicare
interetnică este singura soluţie rezonabilă.
În al doilea rând, promovarea bilingvismului într-o ţară atât de săracă nu este eficientă,
deoarece costul marginal al promovării celor două limbi (româna şi rusa) este net superior
avantajului marginal care decurge din utilizarea acestora în comunicarea cotidiană. Astfel, chiar
dacă cunoaşterea limbii ruse de către moldoveni ar însemna facilitarea accesului acestora la studii în
Rusia, accesul la publicaţiile ştiinţifice şi tehnice în această limbă, intensificarea relaţiilor
comerciale şi culturale cu unele state din Comunitatea Statelor Independente, aceste beneficii
decurg deja din studierea limbilor de circulaţie internaţională, precum engleza, franceza germana,
italiana şi spaniola, avantajul marginal al cunoaşterii cărora este net superior celui al limbii ruse.
Fără a intra în detalii referitoare la estimarea cu precizie a costurilor legate de promovarea
bilingvismului, o evaluare aproximativă a cheltuielilor legate doar de învăţarea celor două limbi de
către întreaga populaţie a Republicii Moldova permite să constatăm, la acest capitol al promovării
bilingvismului, o majorare de patru86 ori a costurilor faţă de costurile studierii limbii române de
către cei 24,8% de vorbitori ai altor limbi, în vederea promovării limbii naţiunii titulare în calitate
de limbă de comunicare interetnică la nivel naţional.
Mai mult decât atât, bilingvismul nu se reduce doar la învăţarea limbilor, dar şi la utilizarea
acestora în comunicarea cotidiană, fapt care antrenează cheltuieli considerabile legate de traducerea şi
publicarea documentelor scrise în cele două limbi, de traducerea şi amplasarea afişajului public etc.
Cât priveşte costurile politicii lingvistice în condiţiile trilingvismului din Gagauz-Yeri, acestea ating
proporţii de-a dreptul exorbitante. Utilizarea în continuare a limbii ruse în majoritatea domeniilor
vieţii publice din Gagauz-Yeri şi extinderea bilingvismului inegalitar de tentă sovietică în restul
ţării constituie o dovadă probantă a inconsistenţei şi ineficienţei politicii lingvistice a Republicii
Moldova, bazată mai degrabă pe populism eşuat decât pe analiza realistă a situaţiei din Republică
de după 1989 şi pe calcule concrete ale costurilor politicii lingvistice afişate.
4.4. Tipologia politicilor lingvistice
Paragraful de faţă are drept scop să schiţeze o tipologie a politicilor lingvistice practicate în
diferite state ale lumii. Reflecţia noastră este alimentată de concepţia despre caracterul social al
limbii şi despre rolul determinant al statului ca ”... adevărat distribuitor al bunului lingvistic”
(Klinkenberg 2000, p. 105) în condiţiile unei societăţi democratice. În această reflecţie, vom pleda
în favoarea intervenţiei deliberate a statului în materie de limbă, intervenţie care trebuie să se
86 S-ar putea ca aceste costuri să fie puţin mai mici, ţinând cont de faptul că, în 1989, aproximativ
50% din moldoveni
erau bilingvi. Cu toate acestea, este necesar să se ia în considerare îmbătrânirea populaţiei din
categoria de vârstă de 40
de ani şi peste, de la 1989 încoace, precum şi faptul că generaţia de după 1989 cunoaşte puţin limba
rusă.
140
bazeze pe principiul supremaţiei individului asupra limbii. Aceasta, din două motive: (1) contrar
opiniei puriştilor, a proteja o limbă înseamnă, de fapt, a proteja vorbitorii acestei limbi şi (2),
întrucât majoritatea covârşitoare a statelor multilingve se caracterizează prin tensiuni lingvistice
generatoare de instabilitate socială, politică şi economică, guvernele care doresc să menţină unitatea
naţională şi coeziunea socială sunt obligate să intervină pentru a asigura interacţiunea normală a
limbilor în contact.
4.4.1. Liberalismul şi dirijismul lingvistic
În funcţie de criteriul amestecului/neamestecului statului în soluţionarea problemelor legate de
limbă (limbi), se face distincţie între politica lingvistică liberală şi politica lingvistică dirijistă
(Guespin 1985).
Politica lingvistică liberală se caracterizează prin nonintervenţia statului asupra domeniului
limbii (limbilor) şi constă în ignorarea deghizată a problemelor de ordin lingvistic. Or, abordarea
problemelor lingvistice dintr-o perspectivă liberală nu înseamnă nicidecum că statul nu se implică
în problemele lingvistice. Dimpotrivă, este vorba de o veritabilă alegere politică, întrucât se
promovează tacit o politică lingvistică de tipul ”laisser-faire, laisser aller”, care este, de fapt, în
orice circumstanţe, în favoarea limbii dominante. Pentru a justifica o atare politică se invocă, de
regulă, principiul alegerii libere, toleranţa şi respectarea diversităţii.
Politica liberalismului lingvistic are, în principiu, un caracter implicit şi oficios, deşi, uneori,
guvernele pot face în acest sens declaraţii de intenţie, pot emite decrete, regulamente etc. Este
important să menţionăm că, în cazul politicii lingvistice liberale, guvernul nu-şi asumă funcţia de
arbitru şi nici responsabilitatea pentru rezultatele evoluţiei situaţiei lingvistice din ţară. Drept
exemple de liberalism lingvistic pot servi Germania, Austria, Cuba, Australia, Mali, Japonia, Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Danemarca şi altele. Autorităţile statale din Republica
Moldova, de asemenea, au promovat, de la declararea independenţei până la adoptarea Concepţiei
politicii naţionale a Republicii Moldova (2004), o politică lingvistică laxistă, fapt care a contribuit,
în condiţiile concurenţei lingvistice inegale, la consolidarea statutului limbii ruse şi crearea, pe
această cale, a condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea nejustificată şi inutilă a bilingvismului
moldo-rus prevăzut în Concepţie.
Liberalismul glotopolitic poate găsi susţinere şi printre unii lingvişti (a se vedea, de exemplu,
Ruiz 1985, p. 147-188). Argumentarea punctului de vedere liberal asupra politicii lingvistice de
către autorul sus-menţionat se bazează pe acceptarea unei societăţi duale, în care hipersensibilitatea
intelectualilor faţă de problemele lingvistice este echilibrată de lipsa de interes faţă de aceste
probleme din partea oamenilor muncii.
141
De fapt, apologeţii liberalismului lingvistic vehiculează doctrina liberală pentru a justifica
”tendinţele” pe care afirmă să le constate, cum ar fi, spre exemplu, aşa-numita ”teorie consociativă”
(consociational theory)87 care studiază societăţile multilingve şi multiculturale, precum Elveţia,
Belgia, Canada etc. Conform acestei teorii, (1) statele multilingve şi multiculturale ar degrada
încontinuu, dacă ataşamentul cetăţenilor lor faţă de identitatea naţională ar fi prea puternic (mai
mult decât atât, lipsa totală de ataşament faţă de ideea naţională nu constituie un impediment pentru
buna funcţionare a statelor în cauză) şi (2) în aceste societăţi, elitele intelectuale, provenite din
diferite comunităţi lingvistice, dispun de strategii de acomodare care evită destrămarea şi
fărâmiţarea statelor respective.
După cum reiese din aceste afirmaţii, teoria consociativă se situează într-o perspectivă liberală
dublă: (1) identitatea naţională, practic inutilă, se poate dovedi nocivă şi (2) amestecul statului în
soluţionarea problemelor de limbă este indezirabil, întrucât sistemele lingvistice se autoreglează.
J. Spina (Spina 1979) respinge aceste aserţiuni, bazându-se pe bilingvismul şi biculturalismul
canadian. El arată că pericolul liberalismului lingvistic rezidă în fatalism care conduce la
iresponsabilitatea factorilor de decizie şi, prin aceasta, la dispariţia limbilor.
Liberalismul lingvistic are o puternică conotaţie politică. După cum afirmă L. Guespin şi J.-B.
Marcellesi, ”Cette attitude de pourrissement des conflits langagiers, favorisant la pénétration ou le
maintien de l’idéologie dominante, nous semble l’attitude linguistique préférentielle d’ une classe
dominante en phase conservatrice” (Guespin & Marcellesi 1986, p.17).
Dirijismul lingvistic denotă o atitudine glotopolitică cu mult mai atractivă decât liberalismul.
După cum am menţionat în capitolele precedente, el a apărut odată cu apariţia primelor formaţiuni
statale (a se vedea şi Leclerc 2001a). Bineînţeles, intervenţia primelor imperii (China,
Mesopotamia, Egipt) asupra limbilor nu poate fi comparată cu planificarea lingvistică
contemporană, însă nu încape îndoială că aceste state au intervenit în domeniul limbilor, cel puţin,
pentru a reglementa redactarea documentelor administrative şi a ordonanţelor regale.
De asemenea, Imperiul Roman n-ar fi reuşit să extindă aria de circulaţie a limbii latine fără o
politică lingvistică bine pusă la punct. Cu certitudine, menţinerea limbii latine ca limbă de stat pe
parcursul mai multor secole în Evul Mediu este rezultatul deciziilor adoptate de autorităţile politice
şi biserica catolică.
Putem enumera şi alte exemple de intervenţionism lingvistic: regele Angliei, Eduard al III-lea,
a impus prin puterea politică înlocuirea, în 1363, a limbii franceze cu engleza. Regele Franţei,
François I, a făcut acelaşi lucru prin celebra sa ordonanţă Villers-Cotterêts (1539) care dispunea
87 Pentru mai multe detalii privind această teorie, precum şi critica ei a se vedea : (Spina 1979, p. 23-
26).
142
utilizarea limbii franceze în locul limbii latine (Schiffman 1996, p. 83). Exemplul lor a fost urmat
de Carol al V-lea care a purces la introducerea limbii castiliene în Spania (1550), apoi de Philippe al
IV-lea (1634) şi Carol al II-lea (1693) care au interzis populaţiei autohtone să utilizeze limbile
vernaculare şi au impus castiliana în întreaga Spanie.
4.4.2. Tipuri de intervenţionism lingvistic
Întrucât scopul lucrării de faţă nu este de a face un inventar al exemplelor de intervenţie
asupra limbii (limbilor în contact), vom prezenta, în cele ce urmează, o subclasificare a tipurilor de
intervenţionism lingvistic.
1.Vom începe cu manifestarea cea mai extremistă a dirijismului lingvistic: politica de
asimilare. Această formă de intervenţionism lingvistic este orientată spre integrarea, pe toate căile
posibile, a etniilor minoritare în comunitatea naţională prin pierderea trăsăturilor caracteristice
proprii (limbă, cultură, obiceiuri etc.).
Politica de asimilare recurge la mijloace de intervenţie extreme: interzicerea utilizării limbii
(limbilor) minoritare, marginalizarea şi devalorizarea socială a reprezentanţilor etniilor minoritare,
impunerea limbii dominante, iar uneori, chiar genocidul. Există şi forme mai voalate de asimilare
când, pe de o parte, se proclamă egalitatea limbilor în contact, se acordă drepturi lingvistice
minorităţilor, pe de altă parte, se recurge la violarea permanentă a aceloraşi drepturi.
Este evident că politica de asimilare creează o stare permanentă de animozitate între grupul
majoritar şi cele minoritare, dar, în caz de reuşită, ea devine un instrument puternic al unităţii
naţionale şi coeziunii sociale. Drept exemplu putem enumera următoarele state: Afganistanul,
Turcia, Grecia, Brazilia, Indonezia, Irakul, Iranul, Vietnamul şi altele. O politică lingvistică de
asimilare faţă de vorbitorii de limbă română este promovată, în Republica Moldova, pe teritoriul
autoproclamatei Republici Nistrene.
2. Politica de valorificare a limbii oficiale. Această formă a intervenţionismului lingvistic se
înscrie în cadrul politicii de promovare a monolingvismului care constă în favorizarea unei singure
limbi în toate domeniile vieţii publice: politic, social, educaţional, juridic economic, cultural etc.
După cum arată practica internaţională, statutul de limbă oficială poate fi atribuit unei limbi
naţionale (de regulă, limba majorităţii populaţiei autohtone) sau unei limbi imigrante (limbă
neautohtonă, introdusă din afară într-un stat).
De regulă, limbile străine utilizate în calitate de limbi oficiale sunt limbile coloniale de
difuzare internaţională. Printre statele care promovează politica de valorificare a limbii naţionale ca
limbă oficială, se numără Albania, Algeria, Croaţia, Statele Unite ale Americii, Italia, Letonia,
Lituania, Estonia, România şi altele. Limbile imigrante sunt valorificate ca limbi oficiale în fostele
143
colonii: Angola, Mozambic, Uganda, Mauritania, Noua Caledonie şi altele. Deşi politica de
valorificare a limbii oficiale prevede protejarea şi promovarea unei singure limbi, statul poate
acorda anumite drepturi lingvistice etniilor minoritare. Politica de valorificare a limbii oficiale poate
fi practicată pe întreg teritoriul naţional sau pe o anumită porţiune, precum în Belgia sau Elveţia.
3. Politica lingvistică pe domenii de activitate. Intervenţionismul lingvistic de acest gen se
limitează prin definiţie la un număr redus de domenii. El constă în adoptarea unor măsuri legislative
care reglementează domeniile şi modalităţile de utilizare a limbilor etniilor minoritare sau a
imigranţilor.
În general, domeniul cel mai privilegiat este învăţământul, iar în unele cazuri, de asemenea,
afişajul public, toponimia şi serviciile spitaliceşti. În calitate de exemplu poate servi politica
lingvistică promovată de SUA în Alaska, Arizona şi Louisiana, de Franţa în Corsica şi Monaco, de
Marea Britanie în Scoţia etc. Politica lingvistică pe domenii de activitate poate evolua spre politica
statutului juridic diferenţiat.
4. Politica statutului juridic diferenţiat. Acest tip de intervenţionism lingvistic vizează
armonizarea convieţuirii lingvistice în societate. Politica statutului juridic diferenţiat porneşte de la
principiul că populaţia majoritară a unui stat beneficiază, în virtutea legislaţiei şi dispoziţiilor
constituţionale, de drepturi lingvistice extensive, în timp ce etniile minoritare au mai puţine
drepturi, deşi acestea sunt recunoscute din punct de vedere juridic şi oficial.
Pentru a acorda anumite garanţii de protejare a unor minorităţi în cadrul global al politicii şi
planificării lingvistice, se prevăd un şir de măsuri orientate spre ocrotirea acestora pe bază de drepturi
personale restrânse şi inegale. Grupurile minoritare pot beneficia, în aşa mod, de anumite drepturi în
domeniile nevralgice, cum ar fi comunicarea cu organele de stat, justiţia, învăţământul, mass-media
etc. Acest tip de intervenţionism lingvistic este destul de răspândit. Drept exemplu pot servi Albania,
Bulgaria, China, Estonia, Letonia, Lituania, Olanda, România, Slovacia, Suedia şi alte state.
5. Politica bilingvismului oficial. Politica bilingvismului oficial înseamnă recunoaşterea
egalităţii a două limbi de Constituţie sau Legislaţia lingvistică. Bineînţeles, egalitatea de jure nu
înseamnă, în mod obligatoriu, egalitatea de facto. Cu toate acestea, statutul dat le permite cetăţenilor
să aleagă una din cele două limbi oficiale în comunicarea lor cu organele puterii de stat. Alegerea
limbii de comunicare constituie, aşadar, un drept al cetăţeanului şi o obligaţie a statului.
Este oportun să menţionăm aici că drepturile şi obligaţiile cu privire la utilizarea limbilor pe
teritoriul unui stat multinaţional se pot baza pe unul dintre cele două principii: principiul
personalităţii sau principiul teritorialităţii (Mackey 1976, p. 82-85 May, 2005). Dacă în primul caz
prescripţiile, autorizaţiile sau interdicţiile în privinţa unei limbi se aplică faţă de totalitatea
144
membrilor unei comunităţi, în cel de-al doilea caz, utilizarea unei limbi este prescrisă, autorizată sau
interzisă doar pe un anumit teritoriu (Mackey 1976, p. 82-83; Lapierre 1988, p. 35).
Posibilităţile de aplicare a acestor principii depind, în mare măsură, de structura sistemului
politic al statului. În cadrul unui stat federal, de exemplu, este mult mai uşor să se aplice principiul
teritorialităţii, cu condiţia ca fiecare subiect al federaţiei (republică autonomă, regiune, provincie) să
prezinte o omogeneitate lingvistică. Modalităţile concrete de aplicare a principiului teritorialităţii
vor depinde de federalismul în vigoare, adică de gradul de descentralizare a puterii.
Din punctul de vedere al utilizării celor două principii în reglementarea funcţionării limbilor
pe teritoriul unui stat multilingv, se deosebesc trei tipuri de bilingvism: (a) bilingvism bazat pe
drepturile personale fără limită teritorială, (b) bilingvism bazat pe drepturile personale limitate la
anumite regiuni şi (c) bilingvism bazat pe drepturile teritoriale (Leclerc 2001).
Politica bilingvismului bazat pe drepturile personale fără limită teritorială se aplică tuturor
membrilor comunităţii lingvistice pe întreg teritoriul naţional. Acest tip de bilingvism este practicat
în cazul când grupurile lingvistice sunt dispersate pe întreg teritoriul unui stat (Burundi, Bielorusia,
Irlanda, Kenya, Norvegia, Malta, Ciad, Canada etc.).
Bilingvismul bazat pe drepturile personale limitate la anumite regiuni se aplică tuturor
membrilor unei comunităţi lingvistice care locuiesc în regiunea dată. Acest tip de bilingvism nu se
extinde pe întreg teritoriul naţional, ci se limitează doar la o porţiune a acestuia. Statul recurge la
bilingvismul restrictiv atunci când anumite comunităţi lingvistice sunt concentrate într-o zonă
geografică. În această situaţie, limba etniei minoritare poate avea statut de limbă co-oficială alături
de limba majoritară care îndeplineşte acest rol pe întreg teritoriul naţional. Drept exemplu de
bilingvism restrictiv pot servi Catalonia, Galiţia, Ţara Bascilor (Spania), Scoţia, Ţara Galilor
(Marea Britanie), Hawai (Statele Unite ale Americii), Val d’Aoste (Italia) şi altele.
Bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale derivă din principiul că, într-un stat multilingv,
limbile în contact sunt separate de frontiere lingvistice. Prin urmare, drepturile lingvistice sunt
acordate cetăţenilor care au domiciliu permanent într-un anumit teritoriu. Odată cu schimbarea
locului de trai, ei pot pierde aceste drepturi, deoarece ele nu sunt transferabile. În realitate, un stat
poate fi, oficial, bi- sau trilingv, dar poate promova, în acelaşi timp, monolingvismul local.
O atare politică lingvistică este posibilă când comunităţile lingvistice sunt foarte concentrate
din punct de vedere geografic şi beneficiază de o structură statală descentralizată, mai mult sau mai
puţin federalizată, în care puterea centrală este bilingvă, în timp ce regiunile sunt monolingve.
În unele ţări, bilingvismul bazat pe drepturile teritoriale a cunoscut o stabilitate remarcabilă.
De exemplu, în Elveţia, 14 cantoane sunt unilingve germanofone, altele 4 sunt unilingve
francofone, unul este unilingv de limbă italiană, iar altele 4 sunt bi- sau trilingve. Cele 4 cantoane în
145
care se vorbeşte mai mult decât o singură limbă, funcţionează după acelaşi principiu al
teritorialităţii: fiecare canton este divizat în zone lingvistice. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că
întreaga populaţie are drept limbă maternă limbile zonelor lingvistice sau limba cantonului.
Aplicarea principiului în cauză presupune că minoritatea lingvistică se conformează normelor de
utilizare a limbii majoritare din regiune.
După cum se vede, regiunile lingvistice din Elveţia sunt protejate de principiul teritorialităţii,
care se concretizează în susţinerea unui monolingvism şcolar. În cantoanele unilingve, limba
oficială devine şi limba de instruire în învăţământul public. În cantoanele cu două sau trei limbi
oficiale, limba de instruire este limba teritoriului respectiv.
În afară de limba teritoriului respectiv, de obicei în şcoli se predă şi o a doua limbă naţională,
în majoritatea cazurilor, cea mai importantă: în şcolile francofone se predă germana, iar în cele
germanofone – franceza, italiana fiind predată, mai degrabă, ca cea de-a treia limbă. Studierea celei
de-a doua limbi naţionale are drept scop de a facilita înţelegerea între comunităţile lingvistice
convieţuitoare.
6. Politica multilingvismului strategic. Intervenţionismul lingvistic orientat spre
multilingvismul strategic constă în faptul că un stat, chiar şi unilingv din punct de vedere oficial,
poate recurge, din cauza unor constrângeri legate de necesităţile comunicării, de situaţia politică
şi/sau socio-economică, la utilizarea altor două sau mai multor limbi care intră în relaţie de
complementaritate. Această modalitate pozitivă de exploatare a resurselor lingvistice ale unui stat
poate să se aplice fie în ţările multilingve, în care limbile în contact au o valoare mai mult sau mai
puţin egală, fie în ţările care se confruntă cu problema multilingvismului de frontieră. Printre acestea,
putem enumera Republica Africa de Sud, Ungaria, Nigeria, Slovenia, Australia, India, Luxembourgul
şi altele.
7. Politica lingvistică mixtă. Putem vorbi de politică lingvistică mixtă atunci când un stat
pune în aplicare, simultan, diferite tipuri de intervenţie asupra limbilor. Experienţa internaţională în
domeniul politicilor lingvistice furnizează multiple exemple de diverse combinări posibile. De
regulă, aceste combinări pot fi clasificate în funcţie de dihotomia nonintervenţie în favoarea limbii
oficiale/valorificarea limbii oficiale.
Politica lingvistică mixtă, având drept element constitutiv neamestecul statului în protejarea şi
promovarea limbii oficiale, este aplicabilă în ţările în care limba oficială este limba maternă a
majorităţii covârşitoare a populaţiei (Germania cu 92% germanofoni, Irlanda de Nord cu 90%
anglofoni, Panama cu 77,7% hispanofoni, Republica Cehia cu 95,8% cehi), fapt pentru care
necesitatea intervenţiei este lipsită de sens.
Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva tipuri de combinări posibile:
146
7.1. Nonintervenţie în favoarea limbii oficiale şi politică de asimilare a minorităţilor
(Irlanda de Nord, Botswana);
7.2. Nonintervenţie în favoarea limbii oficiale şi politică lingvistică pe domenii de activitate
(protejarea minorităţilor) (Germania, Panama, Austria, Republica Cehia);
7.3. Valorificarea limbii oficiale şi politică lingvistică pe domenii de activitate (protejarea
minorităţilor) (Australia, Serbia, Grecia, Armenia);
7.4. Valorificarea limbii oficiale şi politică de asimilare (Vietnam, Kosovo, Pakistan, Siria,
Turcia);
7.5. Valorificarea limbii oficiale şi politica statutului juridic diferenţiat (protejarea
minorităţilor) (Lituania, Letonia, Estonia, Albania, Republica Moldova, România, Croaţia,
Slovacia, Québec, Suedia).
În fine, politicile lingvistice pot fi implicite şi explicite (Schifmann 1996, p.13-14;
Klinkenberg 2000; Eggington 2002). Caracterul implicit decurge din faptul că ”...une politique
linguistique peut s’exprimer par d’autres voies que celles de la loi, et la loi peut ne refléter
qu’imparfaitement la politique linguistique d’un Etat. Tellement imparfaitement que la loi peut ne
pas exister, alors même qu’il y a bien politique linguistique” (Klinkenberg 2000, p. 106). Astfel,
Constituţia Statelor Unite ale Americii (în vigoare din 1787, dar modificată de mai multe ori) nu
conţine nicio dispoziţie lingvistică care ar atribui limbii engleze statutul de limbă oficială. Evident, nu
este vorba de o scăpare a legislatorilor din acea perioadă, ci de voinţa deliberată de a nu interveni în
domeniul limbilor, legislatorii fiind siguri că engleza se va impune de la sine, fără suport oficial. În
plus, politicienii americani asociau intervenţionismul lingvistic cu regimurile monarhiste europene.
În realitate, Statele Unite ale Americii au promovat întotdeauna o politică de impunere a
limbii engleze în baza cunoscutei idei de unitate a limbii şi naţiunii88, întreaga viaţă socială fiind
animată de concepţia asimilării imigranţilor89. Actualmente, când ideologia monoculturii lingvistice
este ameninţată de dinamismul demografic al hispanofonilor care se opun tendinţei tradiţionale de
asimilare, se vehiculează, din ce în ce mai insistent, ideea despre instituţionalizarea acestei politici
iacobine. Argumentele principale în favoarea decretării limbii engleze ca limbă de stat sunt
88 Bazele concepţiei privind unitatea limbii şi a naţiunii au fost puse de Revoluţia Franceză. Drept
dovadă poate servi
următoarea declaraţie a lui Bertrand Barère, membru al Comitetului salvării publice care a declanşat o
adevărată
ofensivă în favoarea existenţei unei limbi naţionale: ”La monarchie avait des raisons de ressembler à la
tour de Babel;
dans la démocratie, laisser les citoyens ignorants de la langue nationale, incapables de contrôler le
pouvoir, c’est trahir
la patrie... Chez un peuple libre, la langue doit être une et la même pour tous”. Ideea ”o limbă - o
naţiune” a dominat
spiritele romantice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, principiul naţionalităţii fiind motivaţia
dominantă a
vieţii publice din Europa. Transformarea statelor teritoriale în state-naţiuni a determinat promovarea
limbilor comune în
rolul de limbi naţionale, proces care a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, iar pentru unele
naţionalităţi s-a extins
şi în secolul al XX-lea. Pentru mai multe detalii a se vedea: (Baggioni 1997).
89 Ne referim la faimosul ”melting pot”. Pentru mai multe detalii a se vedea: Booth, W., One Nation,
Indivisible ? In
Washington Post, February, 22, 1998, p. A1.
147
egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii şi costurile considerabile generate de adoptarea
multilingvismului.
O situaţie similară se întâlneşte în Franţa. Deşi, pe parcursul secolului al XIX-lea, niciun
program de planificare lingvistică nu prevedea, în mod explicit, diminuarea rolului limbilor
regionale, acestea din urmă au pierdut bătălia cu limba naţională, cedându-i progresiv terenul.
Degradarea limbilor regionale s-a produs prin mecanismul instituţiilor şcolare şi culturale în
vigoare, fapt ce constituie o dovadă în plus că Franţa a promovat o politică de asimilare lingvistică
implicită, chiar dacă limba franceză a fost decretată ca limbă de stat abia în 1992.
Cât priveşte politicile lingvistice explicite, ele se concretizează în legislaţie şi au avantajul de
a fi clare. Conform observaţiilor noastre, cu cât mai democratic este un stat cu atât mai explicită
este politica lingvistică promovată de acesta. Politica lingvistică este un domeniu sensibil şi, uneori,
foarte glisant. Menirea unei politici lingvistice constructive este să stabilească locul fiecărei limbi în
societate. În condiţiile multilingvismului societal, atât liberalismul, cât şi dirijismul lingvistic se pot
solda cu rezultate absolut indezirabile, care pot avea consecinţe grave.
De regulă, rezultatele sunt negative atunci când politica lingvistică tinde să satisfacă, în egală
măsură, toate grupurile lingvistice din interiorul statului. Or, după cum afirmă J. Leclerc, în acest
caz, ”...on risque [...] de déplaire, sinon à chaque individu, du moins au plus grand nombre. On
aboutit toujours à des effets pervers lorsqu’on traite tous les groupes comme s’ils étaient semblables
et égaux en terme de pouvoirs” (Leclerc 2001b).
Concluzii
Chiar dacă identificarea şi definirea obiectivelor oricărei schimbări lingvistice pare să
reprezinte faza iniţială a procesului de politică şi planificare lingvistică, acest important aspect al
fenomenului în cauză este încă puţin explorat. Viziunea de ansamblu care înglobează tipologia
multiplelor obiective situate la diferite niveluri de intervenţie dezvoltată în lucrare are mai degrabă
o valoare metodologică şi explicativă, politica şi planificarea lingvistică fiind deseori axată pe
obiective specifice. Din această perspectivă, politica şi planificarea lingvistică se articulează în jurul a
patru categorii de obiective variate, care corespund celor patru componente esenţiale ale fenomenului
în cauză: planificarea corpusului, planificarea statutului, planificarea achiziţiei şi planificarea
prestigiului limbii. Printre obiectivele specifice devenite ”clasice” ale politicii şi planificării
lingvistice se enumeră purificarea limbii, reforma limbii şi renaşterea limbii. Animate de ideea
comună ”un stat, o naţiune, o limbă”, politicile lingvistice axate pe aceste obiective conţin, dincolo de
dimensiunea pur lingvistică, importante valenţe sociopolitice, contribuind la aprofundarea
sentimentului de mândrie naţională şi la crearea coeziunii naţionale în statele respective.
148
Ancheta sociolingvistică reprezintă prima fază a procesului complex de planificare lingvistică
având drept obiectiv evaluarea următoarelor componente ale comportamentului lingvistic al
membrilor comunităţii: (1) nivelul de competenţă lingvistică, (2) modul de achiziţie şi (3) domeniile
de utilizare a limbii (limbilor). În timp ce organizarea anchetei sociolingvistice în scopuri ştiinţifice
poate fi efectuată de unul sau mai mulţi cercetători, investigaţia sociologică la nivel naţional în
vederea conceperii şi implementării unui plan de inovaţie lingvistică se organizează la solicitarea
guvernului de către o echipă de cercetători, care trebuie să includă cel puţin un lingvist, un sociolog,
un istoric, un politolog, un economist, un informatician şi un specialist în domeniul planificării.
Politica şi planificarea lingvistică trebuie să fie eficientă din punct de vedere economic,
calculul eficienţei fiind efectuat în timp şi spaţiu. Analiza raportului cost-beneficiu, extrapolată în
lucrare din ştiinţele economice, are drept obiectiv cuantificarea şi evaluarea diferenţelor dintre
consecinţele eventuale pe care le poate antrena alegerea unei sau altei alternative de politică şi
planificare lingvistică. În condiţiile afişării unei politici de promovare a bilingvismului, eficienţa
politicii şi planificării lingvistice înseamnă satisfacerea următoarelor condiţii: (1) nivelul
bilingvismului vizat trebuie să corespundă nivelului la care costul marginal de promovare a limbilor
este egal sau mai mic decât avantajul marginal (competenţele lingvistice obţinute pe unitate monetară
investită), care decurge din cunoaşterea limbilor de către membrii societăţii şi (2) întrucât beneficiile
nu pot fi pe deplin cuantificate, nivelul bilingvismului vizat trebuie să fie atins la costuri minimale.
Din această perspectivă, orientarea politicii şi planificării lingvistice a Republicii Moldova
spre bilingvism nu este nici justificată şi nici eficientă, fapt care dovedeşte, o dată în plus, că
opţiunea dată este bazată mai degrabă pe populism eşuat decât pe analiza realistă a situaţiei
lingvistice din ţară şi pe calcule concrete. Aceasta, din două motive: în primul rând, promovarea
bilingvismului într-o ţară atât de săracă este total lipsită de sens, în al doilea rând, costul marginal al
promovării celor două limbi (româna şi rusa) este net superior faţă de avantajul marginal care
decurge din cunoaşterea acestora.
În calitatea sa de distribuitor al bunului lingvistic, statul este obligat să reglementeze
interacţiunea normală a limbilor în contact fără a promova, în mod obligatoriu, multilingvismul
egalitar. Tipologia politicilor lingvistice din diferite state ale lumii arată că atât liberalismul, cât şi
dirijismul lingvistic se pot solda cu rezultate indezirabile, care pot avea consecinţe grave, rezultatele
fiind, de regulă, negative atunci când politica lingvistică tinde să satisfacă, în egală măsură, toate
grupurile lingvistice din interiorul formaţiunii statale.
149
PARTEA II
POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN SPAŢIUL
ROMANIC DIN SUD-ESTUL EUROPEI
150
CAPITOLUL V
POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ
ÎN BASARABIA ŢARISTĂ ŞI MOLDOVA SOVIETICĂ: OBIECTIVE,
STRATEGII ŞI REZULTATE
5.1. Introducere
Capitolul de faţă prezintă o analiză a politicii şi planificării lingvistice din Basarabia ţaristă şi
Moldova sovietică, spaţiu geografic şi sociolingvistic în care acţiunile concrete de politică şi
planificare lingvistică, întreprinse de guvernul ţarist şi, mai târziu, de guvernul sovietic, au fost
orientate, în anumite perioade, spre pervertirea identităţii etnice, culturale şi lingvistice a populaţiei
autohtone din arealul dat. Acţiunile de politică şi planificare lingvistică în cauză au fost determinate,
în primul rând, de politica de justificare a anexării Basarabiei la Rusia ţaristă şi încorporării forţate a
Moldovei în Uniunea Sovietică, fapt care constituie rădăcina dificultăţilor lingvistice, sociale şi
politice ale actualului stat moldovenesc, în general, şi ale procesului de tranziţie democratică, în
particular (Berejan [2002] 2007b, p.19-24; Ciobanu 1995a).
Având în vedere faptul că limbile în contact se află într-o concurenţă acerbă pentru
supravieţuire şi dominaţie (a se vedea capitolul al II-lea), obiectivul planificării statutului limbilor în
contact constă în reglementarea poziţiei legale a unei limbi (varietăţi) în raport cu alte limbi
(varietăţi) coexistente din perspectiva domeniilor sociale în care fiecare dintre ele este utilizată
(Fishman
1979, p. 12; Cobarrubias 1983, p. 42; Altehenger-Smith 1990, p. 29; Wiley 1996, p. 108-109).
Pentru istoria dezvoltării şi afirmării limbii române în Republica Moldova, o importanţă
considerabilă îi revine faptului că această limbă s-a aflat, pe parcursul a două secole, în situaţie de
concurenţă neloaială cu limba rusă. Beneficiind de statutul de limbă dominantă, limba imperială
juca rolul unui ”virus lingvistic” care paraliza sinergia ”imunitară” a limbii române prin pătrunderea
acestuia în lexic şi fonetică, iar apoi în morfologie şi sintaxă (Berejan [2002] 2007b, p. 21).
Mai mult decât atât, planificarea statutului afectează nu numai repartizarea domeniilor de
funcţionare a limbii în societate, dar şi drepturile vorbitorilor acesteia, deoarece, în momentul în
care vorbitorilor unei limbi minoritare li se refuză dreptul să utilizeze această limbă în instruirea
copiilor, limba lor îşi pierde statutul (Wardhaugh 2005, p. 347 şi urm.). Această situaţie i-a afectat
puternic pe românii basarabeni, ”...creându-le serioase [...] complexe de inferioritate naţională şi
etnică” (Berejan [2002] 2007b, p. 22), ”determinându-i, în cele din urmă, să abandoneze limba
maternă trecând la cea dominantă” (Ibidem).
151
5.2. Politică şi planificare lingvistică în Basarabia ţaristă: un exemplu de
asimilare lingvistică forţată a populaţiei băştinaşe
Analiza situaţiei sociolingvistice din Basarabia (1812-1917) pune în lumină obiectivele
politicii şi planificării lingvistice promovate de autorităţile ţariste în această regiune periferică a
imperiului. Deşi politică lingvistică în cauză avea, mai degrabă, un caracter implicit, ea era
implementată de o manieră metodică şi sistematică, fiind orientată spre deznaţionalizarea populaţiei
autohtone prin intermediul asimilării lingvistice şi culturale. Astfel, în urma unor acţiuni concrete
de politică şi planificare lingvistică, în Basarabia a fost instaurată o situaţie de diglosie tipică,
caracterizându-se prin distribuirea inegală a funcţiilor atribuite limbilor în contact, limba rusă
beneficiind de un statut privilegiat de limbă dominantă, iar limba română fiind vorbită cu precădere
în mediul rural.
Printre măsurile şi instituţiile care au contribuit decisiv la rusificarea basarabenilor şi, în acest
mod, la răspândirea limbii ruse în rândul acestora a fost impunerea sistemului de instruire în limba
rusă. Guvernul ţarist nu era interesat să lumineze populaţia băştinaşă prin şcoli naţionale, ci,
dimpotrivă, de a-i adormi conştiinţa naţională, spre a o asimila mai uşor, a o dezintegra ca entitate
naţională distinctă. În acest sens este semnificativ faptul că, încă în 1815, târgoveţii moldoveni se
lamentau că ”... fiii lor erau lipsiţi de hrana învăţământului limbii moldoveneşti” (Basarab 1880-
1883 apud Fruntaşu 2002, p. 52). Dacă, până în 1842, se mai puteau depune cereri în limba română,
în 1865, româna a fost exclusă din planul de învăţământ al guvernului (Fruntaşu 2002, p. 53).
Conform unui studiu efectuat de N. Creţu, ”Ca urmare a aplicării Regulamentelor şcolare din
anii 60-70, învăţământul rusesc se statorniceşte complet în toate unităţile şi tipurile de învăţământ”
(Creţu 2004, p. 57), inclusiv, în ”instituţiile de învăţământ profesional-tehnic şi de pregătire a
cadrelor didactice” (Ibidem). În aşa mod, ”Odioasa politică imperială s-a extins [...] asupra şcolilor
de toate gradele” (Ciobanu 1995a, p. 67).
Oficializată ca limbă de instruire în întreg sistemul de învăţământ din Basarabia, limba rusă
constituia un obstacol serios pentru elevii de etnie română, care însuşeau ”...extrem de anevoios
obiectele de studiu, audiind explicaţiile în limba rusă” (Creţu 2004, p.73).90 Mai mult decât atât,
limba română a fost strict interzisă ”...nu numai în sfera oficială a relaţiilor profesorilor cu elevii, ci
şi în intimitatea vieţii şcolarilor” (Basarab 1880-1883 apud Fruntaşu 2002, p. 53).
În această ordine de idei, sunt deosebit de revelatoare scrierile lui Batiuşcov cu privire la
spiritul naţional şi limba moldovenească a basarabenilor, precum şi acţiunile care urmează să fie
întreprinse de autorităţile ţariste: ”Dacă dorim ca populaţia rusă din acest ţinut să nu mai fie
90 Bessarabskoe zemstvo. Otciot Purkarskoi i Kokorozenskoi nizşih selsko-hozeaistvennâh şkol I-go
razreada za 1895
god, p. 45 (apud Creţu 2004, p. 73).
152
românizată, ca Basarabia să fie considerată în realitate nu doar o gubernie rusească şi să nu mai fie
obiect de jinduire românească şi chiar de agitaţie şi să fie organic unită cu restul Rusiei, este necesar
ca prin intermediul şcolii de a-i familiariza pe ţăranii moldoveni cu limba slavă bisericească şi de a-i
face pe jumătate ruşi prin limbă” (Batiuşcov apud Poştarencu 1998, p. 174) 91.
Este oportun să menţionăm că întregul proces de instruire în Basarabia ţaristă s-a desfăşurat în
limba rusă până în 1918, situaţie care a condus la deznaţionalizarea unei mare părţi a populaţiei. În
plus, rusificarea administrativă a declanşat autorusificarea spontană pe care localnicii, în special
nobilimea, o considerau avantajoasă din mai multe motive de natură sociopolitică şi lingvistică. În
goana după avantaje economice şi sociale, nobilimea moldovenească utiliza etnia sau se debarasa de
ea, în funcţie de situaţia concretă. Dacă, în 1812, peste 95% din nobilii basarabeni erau de origine
română, peste un secol, în 1912, 69% dintre aceştia erau de altă origine decât populaţia băştinaşă,
migraţia şi rusificarea jucând un rol semnificativ în acest proces (Fruntaşu 2002, p. 66).
Rusificarea populaţiei băştinaşe se explică şi prin faptul că ruşii inculcau sistematic în mintea
vorbitorilor de limbă română atitudinea lor negativistă şi discriminatorie faţă de limba română,
reuşind astfel să diminueze statutul social al acestei limbi într-o aşa măsură, încât unii moldoveni se
ruşinau să utilizeze propria lor limbă. Este foarte semnificativă în acest sens următoarea constatare a
lui M. Basarab: ” Boierimea noastră […] s-a obicinuit foarte degrabă cu noua sa situaţiune şi,
renegându-şi originea, s-a declarat de rusă. Actualmente, la noi oameni ca Catargiu, ca Leonard,
Cotruţă şi alţii zic că sunt pur sang ruşi şi, în naivitatea lor nu observă că adevăraţii ruşi îi iau în râs
pentru că accentul lor, slaba cunoştinţă a limbii ruse – totul , în fine, trădează originea lor străină”
(Basarab 1880-1883 apud Avramescu 1996, p. 27).
Dacă în perioada Rusiei ţariste această situaţie era tipică pentru nobilime, în epoca Uniunii
Sovietice, fenomenul inferiorităţii lingvistice a căpătat proporţii alarmante. Pe parcursul unui secol,
rusificarea şi deznaţionalizarea s-au adâncit într-atât, încât chiar şi după unirea Basarabiei cu
România ”...păturile de sus, mai ales la Chişinău, erau mai ataşate de limba rusă decât de română”
(Heitmann 1998, p. 83). Tragicul proces de alterare a conştiinţei naţionale a moldovenilor a căpătat
o amploare atât de îngrijorătoare, încât în perioada postbelică mulţi basarabeni, ”... poate chiar fără
voia lor, neglijează, resping, uneori chiar urăsc tot ceea ce e românesc (limba, istoria...)” (Ciobanu
1995a, p. 69). Cu alte cuvinte, urmare a acestei politici ”... s-a realizat o subminare a conştiinţei
etnice şi naţionale a românilor din regiune” (Berejan [2002] 2007b, p. 23).
După cum am menţionat în capitolul al II-lea, statutul unei limbi depinde de puterea
politică, economică şi culturală a vorbitorilor acestei limbi în spaţiul socilingvistic dat. În opinia
91 Batiuşcov P., Basarabia. Descriere istorică, St-Petersburg, 1892.
153
lui R. Cerrón-Palomino, există o relaţie direct proporţională între dinamica puterii şi statutul legal al
limbii (Cerrón-Palomino 1989, p. 27). În alţi termeni, comunitatea lingvistică care deţine puterea
economică şi politică într-un stat va deţine şi superioritatea lingvistică. Invers, este suficient să se
realizeze care dintre comunităţile de vorbire deţine superioritatea lingvistică într-o anumită situaţie şi
în ce mod această superioritate îşi găseşte manifestare în politica lingvistică explicită şi/sau implicită,
pentru a putea judeca despre superioritatea economică şi politică a comunităţii lingvistice în cauză.
Or, cu cât gama domeniilor de utilizare a unei limbi (varietăţi) este mai îngustă cu atât mai
puţin folosită va fi această limbă (varietate) (Fishman 1967, p. 32), iar reducerea domeniilor de
utilizare va avea drept consecinţă faptul că unele limbi sau varietăţi de limbi vor deveni superflue
(Ibidem). Aceste observaţii se confirmă şi prin situaţia diglosică din Basarabia ţaristă, în care limba
română era ameninţată să dispară. De altfel, limba română a supravieţuit în această gubernie a
Imperiului ţarist graţie faptului că ”...prin satele basarabene nu se vorbea nicio limbă decât cea
română” (Basarab 1880-1883 apud Avramescu 1996, p. 181), precum şi pentru că ”poporul acestor
sate şi-a păstrat cu sfinţenie moravurile, portul şi simţimintele sale naţionale...” (Ibidem).
5.3. Politică şi planificare lingvistică în Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească (RASSM): tentativa de creare a ”limbii
moldoveneşti”
Ca şi multe alte state independente din fosta Uniune Sovietică, Republica Moldova oferă un
bogat teren de observaţie pentru toţi acei care se interesează îndeaproape de acţiunile întreprinse de
societate asupra limbii (limbilor). Chiar dacă politica şi planificarea lingvistică promovată de
autorităţile sovietice era similară în toate republicile naţionale, ”...nicăieri în altă parte a fostei
URSS problemele limbii autohtone n-au provocat atâta risipă de energie” (Negru 1996, p. 3) şi
atâtea dezbateri controversate ca în RASSM şi, mai târziu, în RSSM. Situaţia dată se explică prin
particularităţile politicii lingvistice sovietice orientate spre ”moldovenizarea limbii române”
(Cincilei 1996, p. 83) şi promovarea ”moldovenismului” ca identitate distinctă de identitatea
românească (Ibidem). Această politică a imperialismului lingvistic a avut drept consecinţă crearea
unei ”fantome în lingvistică” (Coşeriu 2003, p. 65).
Deşi, conform afirmaţiilor unor politicieni şi lingvişti cu renume, limbii moldoveneşti din
RSSM i-a fost asigurată după 1917 aşa-numita deplină libertate şi egalitate în drepturi cu limba rusă
(Corlăteanu 1971), analiza situaţiei sociolingvistice din acea perioadă nu confirma nici pe departe
veracitatea acestor aserţiuni. Dimpotrivă, realitatea lingvistică din Moldova sovietică serveşte drept
model elocvent de egalitate inegală (subl. n. - G. M.) care, de fapt, constituia o formă deghizată de
diglosie amestecată cu ”...bilingvism unilateral” (Berejan 2007e, p.12).
154
Într-adevăr, între 12 octombrie 1924, data creării RASSM, şi 27 august 1991, data declarării
independenţei statale a Republicii Moldova, populaţia autohtonă din acest spaţiu a fost supusă unui
experiment de implementare a unei politici lingvistice departe de normalitate care n-a putut să nu
lase urme adânci atât în conştiinţa lingvistică, cât şi în atitudinile populaţiei faţă de limba
băştinaşilor.
Deşi politica lingvistică din Uniunea Sovietică se caracteriza, în ansamblu, prin ambiguitatea
sa, întrunind în mod simultan sau succesiv rusificarea, internaţionalismul şi promovarea limbilor
naţionalităţilor locale (Atnachev 2001, p. 155; Grenoble 2003), în Moldova sovietică, intervenţia
statului asupra limbilor a căpătat o dimensiune şi o nuanţă cu totul şi cu totul aparte, întrecând orice
măsură, fapt care a condus la ”...degradarea totală (atât calitativă, cât şi funcţională) a limbii
vorbite în spaţiul examinat” (Berejan 2007e, p. 12).
Politica lingvistică promovată de autorităţile sovietice prin acţiunile concrete de planificare
lingvistică în RASSM nu corespunde nici pe departe conceptului de politică şi planificare
lingvistică prezentat în capitolele precedente. Aceasta, în primul rând, pentru că politica lingvistică
impusă populaţiei autohtone din spaţiul geografic dat prezenta, mai întâi de toate şi mai ales,
produsul voinţei oamenilor politici mai degrabă decât rezultatul unor cercetări ştiinţifice.
Astfel, obiectivul major al politicii şi planificării lingvistice promovate de autorităţile sovietice
era denegarea identităţii etnice, culturale şi lingvistice comune a celor 2,5 milioane de români din
regiunile anexate la Uniunea Sovietică şi a românilor din România. Din această politică lingvistică - şi
mai larg culturală - derivă nemijlocit justificarea încorporării pământurilor dintre Nistru şi Prut în
Imperiul ţarist, iar mai târziu, în Imperiul Sovietic. Este evident că strategiile politicii lingvistice
sovietice au fost adoptate drept răspuns la problemele naţionale moştenite de la Imperiul ţarist.
În opinia lui E. Coşeriu, ”Acţiunea ”moldovenească” s-a prezentat totdeauna şi explicit ca
având, în primul rând, un scop politic, în aparenţă generos şi nobil: acela de a promova identitatea
naţională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi dincolo de Nistru)... Dar de
generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba, dacă ţinem seama de premisele reale ale
acestei acţiuni şi de sensul în care ea (acţiunea sovietică – nota autorului) a înţeles identitatea
(anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negându-i-o şi suprimându-i-o. Nu se
afirmă identitatea poporului moldovenesc din stânga Prutului, separându-l de tradiţiile sale autentice
- reprezentat, în primul rând, de limba pe care o vorbeşte -, desprinzându-l de unitatea etnică din
care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e
afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale istorice şi culturale a poporului
moldovenesc...” (Coşeriu 2002, p. 2).
155
Prima fază a construcţiei lingvistice în Uniunea Sovietică (1917 - începutul anilor 30),
orientată spre revoluţia comunistă permanentă pe scară mondială, încuraja dezvoltarea şi
cultivarea limbilor naţionale (Piotrowski 1997, p. 88-95) pentru utilizarea lor în sistemul de
învăţământ, mass-media şi alte domenii ale vieţii publice (Pool 1978, p. 226). Pentru o mai bună
înţelegere a impactului acestei politici asupra dezvoltării limbilor vorbite pe teritoriul RASSM, este
oportun să ne referim la structura demografică a noii republici autonome care se prezenta, după
principalele naţionalităţi, în felul următor: ucrainenii alcătuiau în jur de 46%, românii – aproximativ
32% şi ruşii – în jur de 10%92. După cum se vede, limba română era vorbită de o etnie minoritară,
etnia majoritară fiind cea ucraineană. Cu alte cuvinte, în mozaicul lingvistic al RASSM, limba
româna se afla în situaţie minoritară, fapt care şi-a găsit imediat oglindire în politica lingvistică
sovietică.
Astfel, dezvoltarea şi cultivarea limbii locale în acest spaţiu însemna, din perspectiva politicii
lingvistice leniniste, promovarea limbii ucrainene. Cât priveşte limba etniei minoritare, accentul a
fost pus pe ”îmbogăţirea” ei. De fapt, proiectul de îmbogăţire a limbii române din RASSM a fost
conceput de Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei în culise, cu
o lună înainte de anunţarea oficială a fondării viitoarei republici. Biroul a pus în sarcina activiştilor
de partid, desemnaţi în funcţii de răspundere în republica embrionară, introducerea alfabetului
chirilic şi crearea unei noi limbi şi, implicit, a unei noi identităţi (Lewis 1972; Bruchis 1982, p. 52,
54; Crisp 1989 p. 23-41). Doar peste câteva luni de la fondarea republicii autonome ”tovarăşii
ucraineni au fericit partidul cu o descoperire nouă, o nouă teorie, cum că moldovenii şi românii sunt
două poporaţii diferite, aproximativ cum sunt ucrainenii şi ruşii (Iaţenco 1990).
Singurul criteriu după care s-ar fi putut opera o distincţie între moldoveni şi români este
criteriul politic, deoarece ”în aspect etnografic ei aparţin aceluiaşi popor, care populează până în
prezent spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi, cu denumirea de moldoveni” (Negru 2000, p. 16), iar din
punct de vedere lingvistic, ”...vorbirea din Republica Moldova, neîncetând a fi istoriceşte vorbire
moldovenească, [...], constituie o varietate teritorială a limbii române comune” (Berejan [2003b]
2007d,
p. 28).
Tentativa de creare a ”limbii moldoveneşti”93 se înscria în priorităţile politicii guvernului
bolşevic în materie de construcţie lingvistică care se rezuma la crearea scrisului şi limbii popoarelor
92 Informaţiile privind repartizarea populaţiei după naţionalităţi variază puţin de la sursă la sursă.
Astfel, conform unei
lucrări publicate în România (Diaconescu 1942, p. 218), populaţia totală a RASSM alcătuia 545.000
persoane, dintre care
32% erau români (175.000), în timp ce ucrainenii constituiau 46% (250.000). O publicaţie mai recentă
din Moldova
sovietică prezintă următoarele cifre: moldoveni – 28%, ucraineni – 51% (Grecul 1974, p. 86).
93 Glotonimul ”limba moldovenească” nu este o creaţie recentă. El a fost utilizat în lucrările
cronicarilor moldoveni,
precum Ion Neculce, Grigore Ureche, Miron Costin, ale domnitorului şi savantului Dimitrie Cantemir,
însă, întotdeauna
cu semnificaţia de grai moldovenesc, fără a i se atribui un caracter de sine stătător în raport cu graiurile
vorbite în restul
156
neruse (Baziev & Isaev 1973, p. 103; Grenoble 2003, p. 89). Aceasta reprezenta, de fapt, un
subterfugiu în realizarea obiectivului strategic de deznaţionalizare a popoarelor de etnie nonrusă şi
de edificare a unui stat centralizat.
Astfel, la cea de-a doua conferinţă a Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist
(b) al Ucrainei din noiembrie 1925, I. Badeev, secretar al respectivului Comitet, referindu-se la
limba scrisă din RASSM, atrăgea atenţia asupra faptului că aceasta ”...nu este curat moldovenească,
în ea mai sunt încă multe cuvinte româneşti franţuzite, dar noi, treptat, o vom curăţi-o şi o vom face
accesibilă celor mai largi mase ale truditorilor din RASSM”(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 2, f. 1). 94
În calitate de suport în crearea unei noi limbi, serveau ideile proletcultismului, renăscute în
Uniunea Sovietică la mijlocul anilor 20 (Bruchis 1982, p. 54). Prin esenţa sa, proletcultismul stabilea
un hiatus între cultura burgheză şi cultura proletară. De aceea, în vederea justificării planului de creare
a ”limbii moldoveneşti”, activiştii culturali din RASSM au calificat întregul patrimoniu cultural din
RASSM de până la Marea revoluţie socialistă din octombrie drept ”pseudomoldovenesc”, limba
română fiind considerată drept ”limbă de salon a burgheziei” (Madan 1930, p. 4 şi urm.).
Impunerea proiectului de construcţie a unei noi limbi în RASSM a fost posibilă graţie unui
şir de factori de ordin sociopolitic şi cultural, precum absenţa quasi-totală a intelectualităţii
autohtone, lipsa cadrelor de etnie moldovenească în structura organelor de conducere a RSSM,
analfabetismul populaţiei băştinaşe semirusificate şi/sau semiucrainizate (Negru 1996, p. 7). În
plus, ideea creării ”limbii moldoveneşti” era susţinută de către emigranţii basarabeni, în marea
majoritate moldoveni, care activau în RASSM şi care erau grupaţi în jurul Asociaţiei
basarabenilor, fondată la Moscova în mai 1924. În opinia acestora, crearea ”limbii moldoveneşti”
trebuia să servească drept argument în favoarea tezei despre existenţa a două popoare diferite
(români şi moldoveni), dar mai ales ca un pretext pentru ”apărarea Basarabiei de români”
(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 3883, f. 181-182).
În vederea urgentării acţiunilor de creare a noii limbi, Plenara a V-a a Comitetului
moldovenesc regional al Partidului Comunist (b) al Ucrainei (septembrie 1926) preconizează
instituirea unui ”centru academicesc” (AOSPM, fond 49, inv. 1, d. 516, f. 96) în RASSM. Întru
realizarea hotărârii plenarei în cauză, în decembrie 1926 a fost creat Comitetul Ştiinţific
provinciilor româneşti. De exemplu, M. Costin, subliniind unitatea etnică şi lingvistică a populaţiei din
Moldova,
Muntenia şi Transilvania, scria: ”Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării
Munteneşti: numele cel
drept, de moşie iaste rumân, cum să răspund şi acum cei din ţările ungureşti (Transilvania - nota
autorului) lăcuitorii şi
muntenii - ţara lor - şi scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească” (M. Costin, Opere alese:
Letopiseţul Ţării
Moldovei; De neamul moldovenilor; Viiaţa lumii, ES, Bucureşti, 1967, p. 132). Pentru mai multe
detalii cu privire la
relaţia de hipo-hiperonimie dintre etnonimele moldovean - român şi glotonimele limba moldovenească
- limba română
a se vedea: (Coşeriu 2003, p. 63-70; Berejan [2003b] 2007d; Moldoveanu 2004; Matcaş 1997; Lobiuc
1994).
94 Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova.
157
Moldovenesc, în componenţa cărui a fost inaugurată o secţie de lingvistică sub conducerea lui
L. Madan, care dăduse dovadă de mult zel în opera de procreare a ”limbii moldoveneşti”.
În calitate de fundament teoretic în elaborarea şi ”dezvoltarea limbii populare moldoveneşti”
(AOSPM, fond 49, inv.1, d. 516, f. 96), deosebită de limba română, ”în care vorbeşte poporul
moldovenesc” (Ibidem), L. Madan a ales teoria lui N. Marr cu privire la caracterul de clasă al
limbii, afirmând că ”limba moldovenească literară” a apărut odată cu formarea RASSM (Madan
1930, p. 13).
La 27 iulie 1927, Comitetul Ştiinţific Moldovenesc a aprobat ”Schimbările la gramatica limbii
moldoveneşti”, care stabileau reguli noi de alternanţă a unor consoane, prevedeau introducerea în
alfabetul ”moldovenesc” a două litere din alfabetul rusesc şi alte schimbări.95
Portavocea implementării proiectului de creare a unei noi limbi şi identităţi a fost ziarul
”Plugarul Roş”. Astfel, după o dezbatere în paginile respectivului ziar, în ianuarie 1929,
Comisariatul Popular pentru Învăţământ a aprobat şi noua ”Ortografie a limbii moldoveneşti”96.
Discuţiile controversate pe marginea noii ortografii constituie o dovadă elocventă a luptei dintre
cele două grupări din tagma logofeţilor ”limbii moldoveneşti”, unii pledând pentru crearea acesteia în
exclusivitate pe baza graiului moldovenesc din RASSM, alţii optând pentru luarea în considerare şi a
graiului moldovenesc din centrul Basarabiei, încercând, astfel, să păstreze unitatea lingvistică a
moldovenilor din RASSM şi a celor din Basarabia.
Această tendinţă de expansiune lingvistică reflecta perfect de bine politica lingvistică
sovietică, care era subordonată în întregime scopurilor politice şi se schimba în funcţie de
modificarea acestora. Astfel, spre sfârşitul anilor 20, când Stalin ajunge la concluzia că nu este
exclusă posibilitatea ca Moldova şi România să devină cândva un stat unic, iar consolidarea
relaţiilor culturale dintre ele vor contribui la accelerarea acestui proces, problema diferenţierii
limbilor moldovenească şi română nu mai este atât de actuală.
În deplină consonanţă cu această viziune politică, criticând adversarii săi, P. Chior scria:
”acela (care optează pentru limba moldovenilor din RASSM – nota autorului) nu sî gândeşti la
95 Conform noilor reguli de alternanţă, b trecea în ghi (alb-alghi), p trecea în chi (lup-lupchi). Cele
două litere erau я
(pentru ia) şi ю (pentru iu). În plus de acesta, ” Schimbările în gramatica limbii moldoveneşti” nu
prevedeau utilizarea
articolului hotărât – l, stabilind drept normă forma caietu, pomântu etc. (AOSPM, fond 49, inv. 1, d.
1019, f. 16).
96 Paralel, în RASSM s-au declanşat discuţii contradictorii atât pe marginea alfabetului, cât şi a
ortografiei. Astfel, o
parte din activiştii culturali în frunte cu P. Chior, Comisar Popular pentru Învăţământ şi Preşedinte al
Comitetului
Ştiinţific Moldovenesc, erau de părerea că pentru unele sunete din ”limba moldovenească”, precum ci,
h, dz, ni şi altele
trebuiau păstrate literele ruseşti deja existente în alfabetul ”moldovenesc”. După cum afirma P. Chior
în paginile
”Plugarului Roş”, ”De-amu v-o douî luni di zâli dicând ”Plugaru Roş” îşi lunjeşti discusâia dispri
orfografia
moldovineascî, mai întâi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî... Toati
încurcăturili şi greutăţâli
orfografiei noastri şî trag di la faptu cî nouî nu ni ajung buchi rusăşti pintru alfavitu moldovinesc”
(AOSPM, fond 49,
inv. 1, d. 1809, f. 92). O altă grupare în frunte cu M.Andriescu pleda în favoarea introducerii unor
semne grafice noi
pentru aceste sunete (Ibidem, f. 41).
158
viitoru neamului ş’a linghii moldovineşti… Acela a scăpat din videri şî problema întrejirii neamului
moldovinesc sub steagu roşu a RASSM unit cu moldovenii şî di dincolo di Nistru – da poati şî di
dincolo di Prut. Acela nu s-a gândit la aceea cî a vini vremea unirii moldovenilor di dincolo di
Nistru cu RASSM şî atunci problema orfografiei moldovineşti dizlegatî drept capâtî ş’o însămnătati
politiceascî, lărjind înrâurirea noastrî şî pisti hotarili Prutului ş’a Dunării undi trăiesc milioani di
moldoveni plugari sub steagu boieresc al României”(AOSPM, fond 49, inv.1, d.1809, f. 95).
Mai mult decât atât, politica lingvistică promovată în RASSM în această perioadă devine
brusc atât de permisivă, încât, în speranţa autorităţilor sovietice că astfel s-ar putea ajunge la o
”apropiere între poporul moldovenesc şi cel românesc” (Negru 2000, p. 19), se reintroduce, în
193397, alfabetul latin. Revenirea la alfabetul latin nu era deloc întâmplătoare: scopul acestei
manevre politice era expansiunea sovietică dincolo de Nistru şi chiar de Prut, un rol determinant
revenindu-i RASSM. Nu întâmplător, în 1929, Comisarul Popular pentru Învăţământ P. Chior
afirma că ”alfavitu cari al alcătuim noi amu trebui sî cii aşa ca şî la moldovenii mai sus pomeniţ şî
poatî uşor al înţăleji ş’al potriji cu alfavitu lor latinesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 1410, f. 70).
Însă relatinizarea scrisului moldovenesc a fost de scurtă durată. În anii 1935-1938 se produce
o schimbare radicală în politica construcţiei lingvistice din URSS, schimbare care a marcat
începutul celei de-a doua faze, stalinistă şi poststalinistă, ”orientată spre ideea imperială de
construire a socialismului într-o singură ţară, iar apoi de difuzare a acesteia în tot lagărul socialist”
[Piotrowski, 1997, p. 92].
Or, promovarea limbilor locale nu contribuia la realizarea acestui obiectiv. Era nevoie de o
limbă unică, rolul căreia putea să-l îndeplinească în acele condiţii doar limba rusă. De aceea,
începând cu anii 30, politica naţională sovietică este treptat orientată spre centralizare şi este
transpusă în practică prin acţiunile de planificare lingvistică având drept obiectiv rusificarea
naţiunilor conlocuitoare.
Revenind la opera de plăsmuire a ”limbii moldoveneşti”, trebuie să menţionăm că, pentru
realizarea cu succes a acestui ”lucru istoricesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 1809, f. 96), noua
ortografie şi alfabetul rusesc nu erau suficiente pentru a conferi destulă originalitate şi un caracter
independent ”limbii moldoveneşti”. Printre alte măsuri de punere în aplicare a proiectului în cauză,
un rol important îi revenea activităţii de creare a unui fond lexical nou, deosebit de cel al limbii
române. Drept rezultat al procreării lexicale în RASSM poate servi dicţionarul rus-moldovenesc98,
97 Conform hotărârii Biroului Comitetului moldovenesc regional al Partidului Comunist (b) al
Ucrainei din 2 februarie
1932.
98 Cuvântelnic ruso-moldovenesc, Tiraspol, 1930.
159
urmat de o ”gramatică a limbii moldoveneşti”, de-a dreptul excentrică, semnată de L. Madan şi
editată în grafie chirilică la Tiraspol, în 1930.
În această lucrare, găsim nu numai un număr impresionant de neologisme create pe baza aşanumitelor
elemente moldoveneşti (a se cf: multuratec pentru plural, mâncătorie pentru sufragerie)
sau calchiate din limbile rusă şi ucraineană (a se cf.: aeromăsurător pentru barometru,
aeronăscător pentru oxigen, sungurzburător pentru aeroplan, sungurmergător pentru automobil,
dar şi afirmaţia că limba moldovenească ar fi independentă şi distinctă de limba română (Madan
1930, p. 221).
Nu poate fi subestimat nici rolul inovaţiilor lexicale pentru care existau echivalente româneşti,
precum a dădăori pentru a repeta, născocit prin analogie cu повторить din rusă, limboştiinţî
pentru lingvistică, născocit prin analogie cu языкознание din rusă şi altele. În realitate, noua limbă
din RASSM era o creaţie absurdă, din punctul de vedere al utilizării ei în comunicarea cotidiană,
dar şi nepopulară, întrucât ea nu era înţeleasă de destinatarii ei, de ”poporul moldovenesc”, lucru
recunoscut chiar şi de activiştii locali ai Partidului Comunist, E. Bragov şi G. Corneliu (AOSPM,
fond 49, inv.1, d. 1809, f. 13).
Deşi ”limba moldovenească” nou-creată era o limbă fără vorbitori, L. Madan raporta cu
satisfacţie la şedinţa Comitetului Ştiinţific Moldovenesc din 14 februarie 1930 că în privinţa ”limbii
moldoveneşti” ”...avem rezultate şi realizări concrete în sensul cristalizării literaturii noastre în
dialect moldovenesc, în limba vie a poporului moldovenesc” (AOSPM, fond 49, inv.1, d. 42, f. 5).
Din cele menţionate supra devine clar că pretinsa îmbogăţire a ”limbii moldoveneşti” nu era
altceva decât o formă deghizată de ucrainizare şi rusificare a populaţiei autohtone în vederea creării
unei limbi şi identităţi naţionale distincte de cea a românilor. Deşi primii paşi în realizarea odiosului
experiment lingvistic erau foarte nesiguri, în virtutea faptului că ei nu depindeau doar de politica
naţională a noului stat, ci şi de planurile de extindere a acestuia, starea de izolare a limbii române
din RASSM de limba română din România, precum şi contactele directe cu limba ucraineană şi rusă
au contribuit, în mod natural, la ucrainizarea şi rusificarea, într-o anumită măsură, a limbii române
din teritoriul dat.
Pentru o mai bună înţelegere a diferenţei conceptuale dintre politica lingvistică sovietică din
perioada troţkisto-leninistă (1917 - începutul anilor 30) şi cea stalinistă şi poststalinistă, este oportun
să menţionăm că politica lingvistică poate fi elaborată din două perspective: sociolingvistică şi
instrumentalistă (Fasold 1987, p. 250 şi urm.; Appel, Muysken 2006).
Adepţii politicii lingvistice de tip instrumentalist se bazează pe ideea că limba este un
instrument care poate fi perfecţionat şi adaptat pentru îndeplinirea anumitor funcţii şi soluţionarea
160
anumitor sarcini. În conformitate cu această abordare, limbile sunt examinate în termeni de eficienţă
relativă, economie, frumuseţe etc. (Ray 1963; Tauli 1968).
Abordarea sociolingvistică este total diferită: ea are la bază premisa despre egalitatea tuturor
limbilor naturale. În virtutea acestei concepţii, toate limbile dispun de acelaşi potenţial de
dezvoltare, iar diferenţele existente în funcţionarea lor constituie, mai degrabă, o reflectare a
factorilor sociopolitici şi socio-economici decât o caracteristică intrinsecă a limbilor. Aşadar,
politica lingvistică de tip sociolingvistic este axată pe factorii sociali care determină alegerea unei
anumite limbi printre altele.
Din cele relatate mai sus devine clar că, în perioada anilor 20-30, în Uniunea Sovietică s-a
promovat o politică lingvistică de tip sociolingvistic. În perioada următoare însă, deşi autorităţile
sovietice susţineau că politica lingvistică a rămas fidelă principiilor leniniste, practica lingvistică
dovedeşte cu prisosinţă că ea a deviat spre o politică lingvistică de tip instrumentalist. Astfel,
promovarea, pe de o parte, a limbii ruse ca limba Marii revoluţii socialiste din octombrie, limba lui
Lenin, limba Marelui Popor Rus, limba lui Puşkin şi diferenţierea clară dintre limba rusă şi celelalte
limbi naţionale în ceea ce priveşte adecvarea lor funcţională (Deşeriev 1976), pe de altă parte,
constituie o dovadă în plus a acestei devieri.
Perioada stalinistă începe cu implementarea noii reforme ortografice în urma căreia majorităţii
popoarelor din Uniunea Sovietică li s-a impus, în anul 1936, grafia chirilică în varianta ei rusă,
pretextându-se că ”grafia latină nu contribuie la cunoaşterea culturii ruse”(Bromlei et al. 1977,
p. 286).
În RASSM, trecerea scrisului moldovenesc la grafia rusă a fost declarată necesară de către
Biroul Comitetului regional Moldovenesc al Partidului Comunist al Ucrainei, la 27 februarie 1938,
”în legătură cu faptul că grafia latină nu este cunoscută de majoritatea populaţiei moldoveneşti, că
elementele burghezo-naţionaliste, care la timpul respectiv s-au camuflat la Comisariatul poporului
pentru învăţământul public, Editura de stat şi alte instituţii înfăptuiau, în esenţă, sub pretextul grafiei
latine, românizarea limbii moldoveneşti...” (apud Negru 2000, p. 21).
5.4. Politică şi planificare lingvistică în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM): bilingvism şi/sau diglosie
După anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică şi fondarea RSSM, acţiunile vizând crearea
noii identităţi moldoveneşti al cărei suport trebuia să fie ”limba moldovenească”99 s-au intensificat.
99 Pentru studiul sociolingvistic de faţă este oportun să ne referim la opinia lui C. Tagliavini care
afirmă următoarele:
”Considerând că fiecare naţiune suverană şi independentă are dreptul de a-şi alege idiomul naţional pe
care îl consideră
potrivit, credem că s-ar fi putut foarte bine să se aleagă drept idiom naţional şi ca limbă literară graiul
de tip ”moldovenesc” de
pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti sau din capitala Chişinău. În felul acesta s-ar fi procedat ca în Marele
Ducat de Luxembourg,
mult mai mic ca teritoriu, care, alături de franceză şi germană, a introdus ca limbă oficială şi
Letzeburgisch, adică o varietate a
161
În anul 1941, în Basarabia a fost ”restabilit” alfabetul rusesc care simboliza nu doar reflectarea în
scris a sunetelor limbii, ci şi o noua orientare politică (Negru 2000, p.19). În aceeaşi perioadă, a
început lupta pentru aşa-numita ”purificare” a limbii moldoveneşti de influenţele străine de origine
latină, adică româno-franceze. Scopul purificării limbii moldoveneşti era, de fapt, aprofundarea
rusificării acesteia. Drept rezultat, aici se vorbea ”...un limbaj pocit, poluat cu rusisme de toată
mâna...” (Berejan 2004a, p. 51).
Din fericire, această degradare s-a produs mai ales la nivel fonetic şi lexical, fără să afecteze
profund structura gramaticală a limbii (Avram 2004, p. 228). Deoarece ”oricât de puternică ar fi
influenţa altei limbi, oricâte elemente străine ar încorpora o limbă, ea nu-şi pierde identitatea atâta
timp cât îşi păstrează gramatica” (Berejan 2004a, p. 51), putem afirma cu certitudine că şansele de
recuperare şi de reintegrare a limbii române din Republica Moldova în albia ei normală sunt reale.
Drept dovadă pot servi progresele obţinute în acest sens (deşi încă destul de modeste) în urma
repunerii în drepturi a limbii naţionale: funcţionarea (mai liberă) în (aproape) toate domeniile vieţii
sociale creează, prin ea însăşi, condiţiile de recuperare a stadiului de dezvoltare.
O responsabilitate importantă în acest sens îi revine societăţii civice în ansamblu, începând cu
fiecare cetăţean în parte şi terminând cu Guvernul şi Parlamentul. După cum afirmă, la justa valoare,
A. Ciobanu, ”Vom ieşi din impasul lingvistic ruşinos, în care am ajuns, numai atunci, când în capul
mesei se va afla ştiinţa eternă, şi nu politicul efemer” (Ciobanu 2004a, p. 28), fapt care este în perfectă
consonanţă cu concepţia ştiinţifică a politicii lingvistice.
Este incontestabil că unul dintre motivele importante de degradare catastrofală a limbii
române din această regiune nu este ”...calitatea internă a limbii, ci doar abandonarea ei totală de unii
mancurţi sau nepunerea ei în funcţiune de către alţi vorbitori, pentru care ea este încă o limbă de
rangul al doilea” (Avram 2004, p. 228 şi urm.).
Cea mai controversată problemă care a generat numeroase dezbateri în perioada postbelică nu
numai în RSSM, dar şi dincolo de hotarele ei, a fost problema cu privire la originea limbii
moldoveneşti. Fără a intra în detalii asupra unităţii limbii române100, vom încerca să analizăm în
franconei din Moselle (Moselfrankisch). Dar nimănui nu i-a trecut prin cap, în Luxembourg, sau în alte
ţări, să spună că este
vorba de o nouă limbă germanică diferită în grupul dialectelor germane” ( Tagliavini 1977, p. 289).
100 Cercetarea limbii române din secolul al XX-lea contribuie cu noi argumente la susţinerea
adevărului ştiinţific că există
doar o singură limbă română, cu o singură variantă literară standard, folosită în spaţiile largi ale
zonelor locuite de români.
Intervenţiile în discuţii ale lingviştilor din întreaga lume, în paginile revistelor de specialitate, cu
prilejul unor reuniuni
ştiinţifice internaţionale de prestigiu, precum şi numeroasele studii publicate nu au reuşit, din păcate,
să determine
modificarea opticii guvernanţilor de la Chişinău, care urmăresc pervertirea identităţii românilor din
stânga Nistrului.
Considerăm că bogata bibliografie tipărită până în prezent referitoare la unitatea limbii române ne
poate dispensa de
reiniţierea dezbaterilor asupra acestei chestiuni. A se consulta, în special, volumele Limba română şi
varietăţile ei locale –
Lucrările secţiunii ştiinţifice organizate de Secţia de Filologie şi Literatură, 31 octombrie 1994,
Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1995; Limba română este patria mea, Antologie de texte, selecţie şi prefaţă de Al.
Bantoş,
coordonatori S. Berejan, A. Ciobanu şi N. Matcaş, Chişinău, 1996; E. Coşeriu, Lingvistică în
perspectivă spaţială şi
162
mod lapidar strategiile politicii lingvistice sovietice în această privinţă şi consecinţele ei asupra
limbii populaţiei autohtone.
Perioada primilor zece ani de la crearea RSSM a fost marcată de concepţia despre
independenţa limbii moldoveneşti de limba română, concepţie care şi-a găsit manifestare practică în
promovarea unui jargon artificial rus-moldovenesc, un fel de cod lingvistic hibrid a cărui sursă
principală de îmbogăţire era limba rusă. Or, trebuie să menţionăm că, în pofida dorinţei autorităţilor
sovietice de pervertire a limbii autohtone, ”Această vorbire basarabeană – schimonosită cum era –
s-a menţinut totuşi în limitele limbii române” (Berejan 2004a, p. 51), prezentând în realitate ”un
erzaţ de română” (Ibidem).
În următorii zece ani, în lingvistica sovietică şi cea moldovenească, îşi croieşte calea ideea despre
unitatea101 limbii române cu dialectele şi graiurile ei corespunzătoare. Drept rezultat, politica
lingvistică
din această perioadă devine puţin mai tolerantă faţă de aşa-numitele românisme, deşi utilizarea pe
scară
largă a limbii ruse nu-şi pierde nici pentru o clipă actualitatea.
Este curios faptul că, la începutul anilor 70, ideea despre independenţa limbii moldoveneşti este
din nou preluată de unii lingvişti cu renume102, ceea ce a avut drept consecinţă reiterarea rolului
limbii
ruse în îmbogăţirea limbii moldoveneşti. De fapt, teoria privind independenţa limbii moldoveneşti n-a
fost nicicând abandonată, dovadă fiind reemergenţa, revalidarea şi reutilizarea acesteia în acţiunile de
promovare a politicii lingvistice sovietice, deşi conducerea politică de vârf se schimbase.
După moartea lui Stalin, urmează o politică de descentralizare relativă. Spre sfârşitul anilor
50, principiul călăuzitor al promovării politicii lingvistice prin intermediul sistemului de învăţământ
devine principiul ”dualismului şcolar”, în virtutea căruia părinţii puteau alege limba de instruire a
copiilor lor103. Mai mult decât atât, sub pretextul că programele de studii erau supraîncărcate, copiii,
a căror limbă de instruire era limba maternă, puteau să nu studieze limba rusă, iar cei din şcolile cu
predarea în limba rusă erau scutiţi de studierea limbii materne. Întrucât însă statutul şi promovarea
socială a cetăţeanului depindea de cunoaşterea limbii ruse, părinţii erau puşi în situaţia de a nega de
două ori originea lor etnică: prima oară, înscriind copilul într-o şcoală rusă şi a doua oară, lipsindu-l
antropologică, Chişinău, 1994; A. Stoicu, Fiction et réalité identitaire: Le cas de la Bessarabie,
Bucureşti, 1995;
N. Matcaş, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, 1998; S. Berejan, Itinerar
sociolingvistic, selecţie şi
prefaţă de Al. Bantoş, Chişinău, 2007. Revista Limba Română, Chişinău, anul I, 1991 şi Revistă de
lingvistică şi ştiinţă
literară, Chişinău, anul I, 1958 – publică cu regularitate asemenea studii.
101 Pentru mai multe detalii, a se vedea: (Şişmariov 1952, p. 80-106). O importanţă deosebită, în acest
context, o are
viziunea ştiinţifică a savanţilor ruşi R. Budagov şi S. Bernştein pe care au susţinut-o încă în 1956,
concepţie analizată de
G. Mihăilă într-o publicaţie relativ recentă (Mihăilă 2000). A se vedea, de asemenea, materialele
conferinţei ştiinţifice
cu genericul ”Limba română este numele corect al limbii noastre”, Chişinău, 20-21 iulie 1995.
102 Ne referim la Al. Graur (Graur 1960, p. 311), G. Stepanov ( Stepanov 1976, p. 59) şi alţii.
103 Este vorba despre adoptarea, în 1959, de republicile unionale şi autonome a Legilor cu privire la
reforma
învăţământului de republicile unionale şi autonome.
163
de posibilitatea de a-şi învăţa limba. De altfel, în cadrul recensămintelor se opera distincţia între
naţionalitate şi apartenenţă glotică.
După anii 1960, politica lingvistică sovietică pare să demonstreze din nou unele caracteristici
proprii politicilor lingvistice de tip sociolingvistic în sensul definit în prezenta lucrare. Astfel, în
RSSM începe o acţiune de amploare axată pe cultivarea limbii moldoveneşti. Drept rezultat, sursele
lexicografice moldoveneşti au devenit mai cuprinzătoare, identificându-se ulterior cu cele publicate
în România.
Dezgheţul s-a resimţit şi în sudul republicii, unde, în anul de învăţământ 1957-1958, au fost
deschise câteva şcoli cu predarea în limba găgăuză cu utilizarea grafiei chirilice. Deşi ele au
funcţionat doar timp de trei ani, în această perioadă au fost editate primele cărţi în limba găgăuză.
În perioada brejnevistă, se observă din nou tendinţa de centralizare a puterii. Conceptul
”diversitatea popoarelor Uniunii Sovietice” este înlocuit cu noţiunea ”poporul sovietic”104. Pentru o
mai bună ”omogenizare” a societăţii sovietice în ansamblu, şcolile naţionale sunt înlocuite cu
şcolile bilingve, încurajându-se, totodată, proliferarea şcolilor ruse şi închiderea şcolilor cu predare
în limbile minorităţilor etnice.
Obiectivul major al politicii lingviste sovietice, în perioada ”socialismului dezvoltat”, devine
promovarea multilaterală a bilingvismului, a cărui bază urma să devină ”tendinţa popoarelor de
etnie nonrusă de a folosi limba rusă în calitate de lingua franca pe întreg teritoriul Uniunii
Sovietice” (Bromlei et alii 1977, p. 305). În acest mod, apare fenomenul bilingvismului de masă
(Marcellesi 1981, p. 5), practicat, de fapt, doar de un segment al societăţii moldoveneşti - de
populaţia autohtonă, întrucât doar vorbitorii limbilor minoritare erau bilingvi (Berejan 2000,
p. 43-47; Ciobanu 2000, p. 7). De fapt, situaţia sociolingvistică din RSSM era atât de complicată,
încât nu poate fi examinată decât prin prisma disocierii bilingvismului şi diglosiei, distincţie
operată în capitolul al II-lea. În plus, fenomenele referitoare la bilingvism şi diglosie nu pot fi pe
deplin explicate şi înţelese în afara factorilor sociali, în măsura în care fenomenele în cauză se
104 După cum afirmă Yu. Levada, autorul unei vaste cercetări sociologice consacrate ”Homo
sovieticus”, acesta din urmă este,
în mare măsură, rus sau cel puţin rusificat (Levada 1993). Identificarea cu puterea, cu statul (întreg
teritoriul Uniunii
Sovietice) constituie o caracteristică determinantă a conştiinţei ruse. Această componentă a
autoidentificării ruşilor (inclusiv a
reprezentanţilor minorităţilor rusificate) este completată de elemente semantice ale culturii de masă,
precum ”locul naşterii”,
”peisajul natural al ţării”, ”calităţile morale ale poporului” etc.
Cu totul altfel se prezintă structura autoidentificării la naţiunile titulare din celelalte republici sovietice.
Deşi fiecare dintre
ele are propriile sale caracteristici, există totuşi o serie de caracteristici comune. În prim-plan, se
situează valorile
tradiţionale pentru formarea şi emanciparea conştiinţei naţionale, o atenţie deosebită acordându-i-se
trecutului istoric
comun şi rolului simbolic al limbii materne, care asigură coeziunea naţiunii. Pentru 53% persoane
intervievate în Georgia
şi Armenia, 32% în Uzbekistan şi Moldova, ideea de naţiune este legată de trecutul şi de istoria ei, pe
când în Rusia acest
indice alcătuieşte 21%. Limba naţională este considerată drept simbol al solidarităţii etnice de
majoritatea covârşitoare a
reprezentanţilor entniilor nonruse: 60% moldoveni, 53% georgieni, armeni, azeri, 51% lituanieni şi
kazahi, în comparaţie
cu doar 21% ruşi din Rusia şi 26% ruşi din alte republici. Astfel, conchide Yu. Levada, ”pentru ruşi,
limba nu constituie un
element specific al identităţii naţionale: aceasta este ”limba oficială”, ”limba de stat”, .... ”limba care le
permite
naţionalităţilor să comunice între ele .”(Levada 1993, p. 172).
164
află într-o relaţie strânsă atât cu anumite condiţii istorico-politice, cât şi cu structura socială a
comunităţii în care apar şi, legat de aceasta, cu gradul ei de dezvoltare culturală, precum şi cu
gradul specific de mobilitate socio-profesională.
Chiar dacă noţiunea de diglosie nu se utiliza în literatura de specialitate din spaţiul sovietic în
accepţiunea în care ea a fost definită în lucrarea de faţă, pentru analiza limbilor în contact din
URSS, este important să reţinem că bilingvismul şi diglosia se deosebesc, după cum am menţionat
anterior, prin origine şi, ca urmare, prin relaţia care există între cele două coduri utilizate în
comunitate: în cazul bilingvismului ca tip de comportament al individului, limbile în contact se
bucură de acelaşi prestigiu, vorbitorii utilizând, în mod alternativ, si, uneori, inconştient ambele
limbi, pe când în cazul diglosiei, varianta înaltă (limba dominantă) se bucură, în virtutea anumitor
factori, inclusiv de natură politică, de un prestigiu deosebit care determină menţinerea ei complet
distinctă de varianta joasă (limba dominată).
În pofida numeroaselor declaraţii ale politicienilor şi lingviştilor, în care se afirma că limba rusă ar
fi devenit o a doua limbă maternă pentru moldoveni fiind pentru ei o ”limbă de contact” (Borşci 1967),
în care bilingvismul se elogia ca un obiectiv major al politicii lingvistice şi educaţionale (Şveiţer 1977,
p.118-119; Isaev 1982, p.155-160; Guboglo 1979), realitatea lingvistică din spaţiul în care s-a format
Republica Moldova prezenta toate caracteristicile proprii unei situaţii de diglosie, limba rusă
beneficiind
de statutul de limbă dominantă, iar moldoveneasca/româna fiind limba dominată, fapt care a contribuit,
de altfel, la rusificarea în mare măsură a populaţiei băştinaşe .
Întrucât populaţia de etnie română a fost, din diverse motive, obligată să însuşească limba
dominantă, putem afirma, aplicând clasificarea situaţiilor de multilingvism efectuată de J. Fishman
(Fishman 1967), că situaţia sociolingvistică din RSSM întrunea caracteristicile unei situaţii de
diglosie şi bilingvism asimetric. Chiar dacă în situaţia diglosică din RSSM majoritatea populaţiei
băştinaşe poseda fluent limba rusă, aici se practica un bilingvism inegalitar (Hagège 2000, p. 98)
dar nicidecum un bilingvism armonios (Coşeriu 2003, p. 64; Berejan 2007f, p. 46). Bilingvismul
inegalitar contribuie la apariţia unei categorii specifice de utilizatori ai limbii, numiţi
subutilizatori (Hagège 2000, p. 99), sau semi-locutori (Dorian 1977, p. 23-32). Spre deosebire de
bilingvi, semi-locutorii105 nu mai posedă o competenţa lingvistică nativă, folosind, mai degrabă,
precum era şi cazul unor vorbitori de română din RASSM şi RSSM, un mijloc artificial de
comunicare, asemănător unui erzaţ lingvistic (Berejan 2004a, p. 51).
Din punctul de vedere al psihopedagogiei şi psiholingvisticii, în cazul semi-locutorilor, ca
product al situaţiei de diglosie şi bilingvism inegalitar, nu este vorba despre o dublă competenţă
105 Semi-locutorii se deosebesc de bilingvii care posedă o competenţă pasivă înt-o anumită limbă prin
faptul că aceştia
din urmă încă recunosc sistemul limbii în cauză (Hagège 2000, p. 100).
165
lingvistică, dar mai degrabă despre o dublă incompetenţă (Hagège 1996, p. 261-262) având drept
consecinţă asimilarea lingvistică şi culturală. Cu alte cuvinte, acest pretins bilingvism poate fi, de
fapt, comparat cu fabula lui La Fontaine ”Lupul şi mielul”, în care limba imperială îndeplineşte
rolul lupului, iar limba moldovenească/română – cel al mielului care este devorat puţin câte puţin.
Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat prea mult timp: după cum se vede în tabelele 5.1 – 5.4, dacă, în
1959, din cei 1.886.566 de moldoveni, 1.853.456 (98,2%) au declarat că limba lor maternă este limba
moldovenească106 şi doar 24.382 (1,3%) au numit limba rusă, conform datelor recensământului din
1989, din 2.794.749 de moldoveni, 2.666.643 (95,4%) au considerat că limba lor maternă este limba
moldovenească şi 120.368 (4,3%) au numit limba rusă. În alţi termeni, numărul moldovenilor care se
identificau ruşi (asimilare totală) a crescut, în timp de 30 de ani, de aproximativ 5 ori. Cu toate că, în
documentele cu privire la rezultatele recensământului din 1970, apare cifra de 33,8% moldoveni care
locuiau pe teritoriul RSSM şi posedau limba rusă (62,5% orăşeni şi 27,8% săteni), conform datelor
obţinute
1959 1970 1979 1989
Naţionalitatea Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Moldoveni 1.886.566 65,4 2.303.916 64,5 2.525.687 63,9 2.794.749 64,5
Ucraineni 420.820 14,5 506.560 14,1 560.679 14,2 600.366 13,9
Ruşi 292.930 10,1 414.444 11,6 505.730 12,8 562.069 13,0
Găgăuzi 95.856 3,3 124.902 3,4 138.000 3,5 153.458 3,5
Bulgari 61.652 2,1 73.776 2,0 80.665 2,0 88.419 2,0
Evrei 95.107 3,2 92.072 2,7 80.127 2,0 65.836 1,5
Bieloruşi 5.977 0,2 10.327 0,2 13.874 0,4 19.698 0,5
Ţigani 7.265 0,2 9.235 0,2 10.666 0,3 11.571 0,3
Polonezi 4.783 0,1 4.899 0,1 - - 4.732 0,1
Tătari 1.047 0,03 1.859 0,05 2.637 0,06 3.477 0,08
Armeni 1.218 0,04 1.336 0,03 1.953 0,05 2.873 0,07
Români 1.663 0,05 - - 1.657 0,04 2.477 0,06
Alte naţionalităţi 9593 0,78 1,12 0,75 0,49
Total 2.884.477 100 3.568.873 100 3.949.756 100 4.335.360 100
Tabelul 5.1. Repartizarea populaţiei RSSM conform naţionalităţilor principale
SURSE: Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1959 goda: Moldavskaia SSR, Moskva, 1962, p. 90;
Itoghi vsesoiuznoi
perepisi naselenija 1970, goda, Moskva 1970, Tom IV, p. 276-277; Vestnic statistiki, 1980, N. 10, p.
71; Vestnic
statistiki, 1980, N. 11, p. 66; Naselenije SSSR. Po dannym vsesoiuznoi perepisi naselenija 1979 goda,
Moskva,
1980, p. 4, 10, 23, 29; Totalurile recensământului unional al populaţiei din RSS Moldova din anul
1989, Chişinău,
1990, vol.1, cartea 1, p. 8, 91-113.
106 Întrucât, după război, limba română era calificată de autorităţile sovietice drept ”limbă a
ocupanţilor fascişti”,
populaţia locală era atât de îngrozită, încât nu avea curajul să afirme că o cunoaşte (Berejan 2004, p.
51). Anume din
aceste motive moldovenii au declarat că limba lor maternă este moldoveneasca. În lucrarea de faţă, am
păstrat
glotonimul ”limba moldovenească” pentru a ilustra cu fidelitate faptele istorice, deşi suntem conştienţi
de faptul că
”Moldovan is a typical example of Language by Governement” (Décsy & Krueger 2000, p. 191 şi că
” ... existenţa
limbii moldoveneşti nu este motivată din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere politic”
(Ibidem).
166
în urma unor cercetări efectuate de Institutul de Etnografie al Academiei de Ştiinţe a RSSM, procentul
populaţiei urbane din republică care cunoştea limba rusă se ridica la 94,0%. Dintre aceştia, 29,0% au
afirmat că gândeau în limba rusă, 37,0% au declarat că, deşi gândeau în limba maternă, vorbeau cu
uşurinţă ruseşte, în timp ce 22,0% vorbeau în această limbă cu anumite dificultăţi şi doar 7,0% se
exprimau cu greu în limba rusă (Bromlei et al. 1977, p. 306-307).
Numărul de persoane care consideră limba naţională drept limbă maternă
1959 1970 1979 1Naţionalitatea Nr. de 989
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Moldoveni 1.853.456 98,2 2.225.494 97,7 2.437.001 96,5 2.666.643 95,4
Ruşi 288.723 98,6 410.775 99,1 501.509 99,2 557.146 99,2
Găgăuzi 92.768 96,7 119.496 95,6 126.529 91,6 139.906 91,2
Ţigani 4.588 63,1 7.300 79,0 8.300 78,3 9.486 82,0
Bulgari 56.427 91,5 65.366 88,6 64.662 80,1 69.614 78,7
Ucraineni 363.138 86,2 402.157 79,3 384.248 68,5 369.999 61,6
Armeni 394 32,3 481 36,0 1.953 41,7 2.873 50,0
Bieloruşi 2.150 35,9 4.194 40,6 5.070 36,5 8.397 42,8
Tătari 519 49,5 898 48,3 1.118 43,0 1.485 42,7
Evrei 47.584 50,0 43.795 44,6 26.533 33,1 17.108 26,0
Români 1.145 68,8 - - 1.657 28,6 2.477 31,9
Polonezi 568 11,8 630 12,8 - - 458 9,7
Alte naţionalităţi
Total 2.884.477 3.568.873 3.949.756 4.335.360
Tabelul 5.2. Repartizarea populaţiei RSSM conform naţionalităţii şi limbii
Spre sfârşitul anilor 80, tendinţa de rusificare a naţiunii titulare devine şi mai alarmantă.
Astfel, conform recensământului din 1989, procentul moldovenilor care cunoşteau limba rusă s-a
ridicat la 53,3%, în timp ce proporţia conaţionalilor ruşi din republică, care vorbeau limba
moldovenească s-a redus de la 13,3%, în 1970, la 11,2%, în 1989 (a se vedea tabelele 5.6 şi 5.7). În
situaţia creată, s-a adâncit delimitarea domeniilor de utilizare a limbii ruse şi a limbii moldoveneşti.
Chiar dacă limba moldovenească a reuşit să-şi menţină poziţiile, aceasta s-a întâmplat doar în
următoarele domenii: comunicarea orală, publicistică, literatura artistică, învăţământul primar şi
secundar. La rândul ei, limba rusă se utiliza în comunicarea administrativ-cancelărească, justiţie şi
învăţământul superior. Lipsa unei terminologii administrativ-cancelăreşti şi tehnico-ştiinţifice i-a
obligat pe moldoveni să apeleze, în procesul comunicării profesionale şi administrative, la limba
imperială. Situaţia dată a generat, în toate republicile ex-sovietice, inclusiv în RSSM, crearea
aşa-numitelor ”jargoane – volapük, în care lexicul naţional curent era împestriţat cu termeni şi
îmbinări terminologice ruseşti” (Piotrowski 1997, p. 94).
167
În mod similar s-a produs şi degradarea progresivă a limbii moldoveneşti, fapt care a avut
drept rezultat ”sărăcirea rezervelor lexicale cu compensarea lor concomitentă de pe contul lexicului
limbii imperiale, simplificarea radicală a structurii sintactice a propoziţiei cu denaturarea
concomitentă a unor raporturi normative” (Piotrowski 1997, p. 95).
Efectele nocive ale diglosiei asupra corpusului şi statutului limbii aflate în situaţie de
inferioritate au fost examinate de mai mulţi cercetători (Aracil 1965; Schiffman 1996; Ferguson
1996). Prezentând un construct social care se înrădăcinează în mod inconştient în mentalitatea unui
popor de-a lungul timpului, diglosia devine atât de persistentă în conştiinţa socială, încât nu poate fi
eradicată printr-o schimbare bruscă, cum ar fi, de exemplu, adoptarea unei legi de către guvern
(Schiffman 1996, p. 4).
1959 1970 1979 1989
Naţionalitatea Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Moldoveni 1.853.456 98,2 2.251.494 97,7 2.437.001 96,5 2.666.643 95,4
Ucraineni 5.741 1,4 5.785 1,1 7.672 1,4 9.483 1,6
Ruşi 3.000 1,0 2.446 0,6 2.752 0,5 3.428 0,6
Găgăuzi 1.076 1,1 1.107 0,9 1.800 1,3 1.733 1,2
Evrei 926 0,9 578 0,6 426 0,5 524 0,8
Bulgari 1.041 1,7 1.235 1,7 1.771 2,2 2.175 2,5
Ţigani 2.393 32,9 1.644 17,8 - - 1562 13,5
Bieloruşi 40 0,7 57 0,5 57 0,4 - -
Polonezi 119 2,5 135 2,7 - - - -
Armeni 51 4,2 39 2,9 - - - -
Tătari 3 0,3 13 0,7 - - - -
Români 326 19,6 - - - - - -
Tabelul 5.3. Populaţia RSSM care consideră limba moldoveneascăca limbă maternă
Situaţia sociolingvistică şi sociopolitică actuală din Republica Moldova constituie o dovadă
elocventă a faptului că cele aproape două secole de coexistenţă a limbilor română şi rusă în acest
spaţiu geografic, precum şi presiunea psihologică pentru a le inculca moldovenilor ideea că limba lor
ar fi inferioară faţă de limba rusă şi-au atins în mare măsură scopul: erodarea identităţii naţionale,
inclusiv a identităţii lingvistice, a fost atât de profundă (Berejan [2003a] 2007c, p.35-39), încât
procesul de renaştere naţională în Republica Moldova a fost marcat de dorinţa populaţiei autohtone de
a-şi defini propria identitate. Or, atunci când identitatea lingvistică a unui grup etnic este ameninţată,
divergenţele din societate se accentuează datorită faptului că etnia subordonată îşi înteţeşte
militantismul (Bourhis & Giles 1977, p. 119-135; Bell 1975, p. 141-176). Cu alte cuvinte, după cum
se arată în paragraful 2.7.1, diglosia generează conflictul lingvistic ca sursă a conflictului social. Acest
conflict poate fi latent sau acut, în dependenţă de condiţiile politice, sociale şi culturale.
168
1959 1970 1979 1989
Naţionalitatea Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Nr. de
persoane
În %
faţă de
total
Moldoveni 24.382 1,3 46.191 2,0 82.451 3,4 120.368 4,3
Ucraineni 51.722 12,2 98.368 19,4 168.516 30,0 220.129 36,7
Ruşi 288.723 98,5 410.775 99,1 501.509 99,2 557.146 99,2
Găgăuzi 1.715 1,8 4.029 3,2 9.352 6,8 11.365 7,4
Evrei 46.230 48,6 53.476 54,5 52.996 66,2 47.933 72,9
Bulgari 3.671 5,9 6.696 9,1 13.782 17,1 16.002 18,9
Ţigani 110 1,5 182 2,0 - - 411 3,6
Bieloruşi 3.708 62,0 6.001 58,0 8.628 62,1 10.924 55,5
Polonezi 1.952 40,8 2.340 47,8 - - 2.851 60,2
Armeni 740 60,7 803 60,1 - - 1.341 4,7
Tătari 517 49,4 937 50,4 - - 1.930 55,5
Români 169 10,2 - - - - 309 12,4
Tabelul 5.4. Populaţia RSSM care consideră limba rusă ca limbă maternă
Astfel, în condiţiile de centralizare a puterii, conflictul lingvistic din fosta Uniune Sovietică
evolua în forma sa latentă, pe când în perioada dezgheţului hruşciovist, dar mai ales în perioada
gorbaciovistă, când ideologia diglosică se afla în centrul atenţiei intelectualilor din majoritatea
republicilor unionale şi a fronturilor populare, create în acea perioadă pentru inversarea radicală a
tendinţei de degradare a limbilor naţionale condiţionată de hegemonia limbii ruse, conflictul
lingvistic a căpătat o formă acută. Cu atât mai mult cu cât diglosia semnifică o dublă injustiţie:
dominaţia unei limbi asupra alteia, însoţită de denegarea identităţii naţionale a unui popor. De
aceea, nu este de mirare că procesul de renaştere naţională în Republica Moldova a fost marcat de
dorinţa populaţiei autohtone de a-şi redefini, în primul rând, propria identitate.
Impusă de sus, diglosia nu poate fi neutră din punct de vedere politic şi social, fiind
incompatibilă cu democraţia. Într-adevăr, acceptarea diferenţierii domeniilor de utilizare a
limbilor contribuie la creşterea inegalităţii sociolingvistice între limbi, inegalitate care stă la baza
impunerii limbii dominante de prestigiu (Haarmann 1988, p. 1666-1669). Această ”diviziune a
muncii lingvistice” permite asocierea exclusivă a unei singure limbi cu progresul social şi
tehnico-ştiinţific şi marginalizarea, ba chiar excluderea, altor limbi, ceea ce ar însemna excluderea
din societate a unor membri ai acesteia.
Deşi proiectul sovietic de plăsmuire şi implementare a unei noi limbi a eşuat ”...nu numai
datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci şi datorită bunuluisimţ
al vorbitorilor” (Coşeriu 1994, p. 22), consecinţele acestuia se fac simţite până în prezent.
Astfel, ideea despre inferioritatea lingvistică şi socială, inculcată în minţile moldovenilor de
ideologia sovietică, mai persistă în comportamentul multor cetăţeni ai Republicii Moldova.
Conform observaţiilor unor cercetători, complexul inferiorităţii se înrădăcinează într-atât, încât ”La
169
soumission à un modèle extérieur perçu comme supérieur et dominant peut se marquer jusque dans
la volonté de modifier son propre corps” (Tabouret-Keller & Gardner-Chloros 1987 apud Jacques
1998, p. 394).
Gravat în memoria unei anumite categorii de moldoveni, modelul superiorităţii lingvistice a
limbii ruse ca limbă de prestigiu îi împiedică şi astăzi să accepte schimbarea. Aceasta explică, cel
puţin în parte, indiferenţa acestora faţă de problemele legate de denumirea corectă a limbii oficiale,
în particular, şi politica lingvistică, în general.
5.4.1. Motivele răspândirii bilingvismului în RSSM
După părerea noastră, proliferarea bilingvismului în rândul populaţiei autohtone se explică, pe
de o parte, prin impunerea diglosiei de către autorităţile sovietice, pe de altă parte, prin schimbările
socio-economice intervenite în RSSM începând cu anul 1959. Pentru studiul în cauză, cele mai
pertinente sunt urbanizarea şi migraţiunea. Astfel, odată cu urbanizarea, s-a stabilit un echilibru
numeric între moldovenii şi ruşii din oraşe, unde tot mai mulţi şi mai mulţi moldoveni deveneau
bilingvi (a se vedea şi Livezeanu 1981b, p. 573-592).
Compararea rezultatelor recensămintelor din 1959 şi 1970 arată că rata creşterii populaţiei
urbane în RSSM a fost cea mai înaltă din URSS în această perioadă.La examinarea acestei
evoluţii, este necesar să se ţină cont de faptul că, până la cel de-al Doilea război mondial, Moldova
era, în principiu, o provincie agrară. Oraşele moldoveneşti erau preponderent populate de ruşi,
ucraineni şi evrei. Schimbările demografice, înregistrate în perioada dintre 1959 şi 1970, atestă nu
numai un proces intens de urbanizare, dar şi o schimbare a ratei populaţiei urbane şi rurale.
Astfel, în 1959, ruşii alcătuiau 30,4% din populaţia urbană, moldovenii – 28,2%, ucrainenii –
19,6% şi evreii – 13,8%. În 1970, ponderea moldovenilor, care locuiau în oraşe, a depăşit
procentajul ruşilor, alcătuind 35,1% din întreaga populaţie urbană. La rândul lor, ruşii constituiau
28,3% din populaţia urbană, ucrainenii – 19,6% şi evreii – 8,5%. Prin urmare, în 1970, pentru prima
oară în istoria acestui pământ, moldovenii alcătuiau principalul grup etnic în oraşe (a se vedea şi
Livezeanu 1981a, p. 335). În urma diminuării numărului de ruşi şi ucraineni care locuiau la ţară,
proporţia moldovenilor de la sate, de asemenea, a crescut, atingând cifra de 78,2% din totalul
populaţiei
rurale. La rândul ei, populaţia rurală a scăzut de la 77,7% din numărul total al populaţiei, în 1959, la
68,3%, în 1970, pentru a constitui 61%, în 1970, şi 53%, în 1989, în timp ce proporţia urbană a crescut
de la 22,3%, în 1959, la 31,7%, în 1970, pentru a atinge cifra de 39%, în 1979, şi 47%, în 1989.
Conform datelor recensământului din 1989, proporţia moldovenilor care locuiau în cele 10 oraşe de
subordonare republicană era de 42,5%, ruşii alcătuiau 28,2%, iar ucrainenii – 20 % (a se vedea tabelul
170
5.5). După cum se vede, în urma procesului de urbanizare, principalele oraşe din RSSM au devenit mai
moldoveneşti, cu excepţia Benderului, Tiraspolului şi Râbniţei.
Concomitent cu urbanizarea, are loc şi migraţiunea. Procesul de migraţiune se petrece atât în
interiorul republicii (din sat spre oraş), cât şi în afara republicii. Astfel, în perioada 1968-1969,
migraţiunea în interiorul republicii a depăşit 2/3 din totalul migrărilor. Cât priveşte migraţiunea din
exterior spre RSSM, în aceeaşi perioadă, situaţia se prezenta în felul următor: ruşii alcătuiau 46%, iar
ucrainenii 36% din totalul migrărilor.
Oraşe Total Moldoveni % Ruşi % Ucraineni %
Chişinău 661.414 325.272 49,2 174.577 26,4 94.253 14,3
Bălţi 157.068 63.876 40,7 38.309 24,4 40.804 26,0
Bender 129.606 37.364 28,9 55.035 42,5 23.956 18,5
Dubăsari 35.530 15.414 43,4 8.087 22,8 10.712 30,1
Cahul 42.624 21.086 49,5 9.794 23,0 6.728 15,8
Orhei 37.517 28.456 75,9 4.126 11,0 2.565 6,8
Râbniţa 60.766 15.091 24,9 14.794 24,3 27.082 44,6
Soroca 42.225 26.308 62,3 5.520 13,1 6.541 15,5
Tiraspol 181.639 31.057 17,1 74.687 41,1 59.643 32,9
Ungheni 37.667 25.648 68,1 5.465 14,5 5.420 14,4
TOTAL 1.386.066 589.572 42,5 390.394 28,2 277.704 20,0
Tabelul 5.5. Populaţia RSSM din oraşele de subordonare republicană conform principalelor
naţionalităţi (1989)
Aşadar, majorarea proporţiei populaţiei urbane înregistrate în 1970 s-a produs, preponderent,
în urma migraţiunii moldovenilor din interiorul republicii. Astfel, moldovenii constituiau 41,1% din
rata majorării, ruşii – 25,2% şi ucrainenii – 22,6%. Propensiunea ucrainenilor de a adopta limba
rusă în calitate de limbă de lucru a avut un impact negativ asupra evoluţiei profilului sociolingvistic
din RSSM, fapt care reiese din rezultatele recensămintelor din 1959, 1970, 1979 şi 1989.
5.4.1.1. Bilingvism versus asimilare lingvistică în RSSM
În cele ce urmează, ne vom referi la analiza bilingvismului şi asimilării lingvistice în Moldova
sovietică în perioada 1959 – 1989, fapt care ne va permite să înţelegem mai bine rădăcina
dificultăţilor social-politice ale actualului stat moldovean, în general, şi ale procesului de tranziţie
democratică, în particular.
Este evident că rata asimilării lingvistice reprezintă un indicator important pentru elaborarea
legislaţiei şi politicii lingvistice ale unui stat. Calculul ratei asimilării lingvistice se efectuează, de
regulă, pe baza datelor statistice furnizate de recensăminte care includ informaţii suficiente de ordin
lingvistic. În investigaţia noastră, am adoptat formula de calcul, conform căreia asimilarea
lingvistică este definită ca raportul dintre numărul de persoane care îşi declară apartenenţa la o
171
anumită etnie (în cazul nostru naţionalitate) şi numărul celor care consideră limba etniei (naţiunii)
sale drept limbă maternă107.
Primul pas spre asimilarea lingvistică îl constituie utilizarea, deseori inconştientă, a
articulatorilor discursului, împrumutaţi din limba dominantă, de către vorbitorii bilingvi ai limbii
dominate în situaţie de diglosie şi/sau bilingvism inegalitar pentru a atrage atenţia interlocutorului,
a-i solicita opinia, a-şi exprima acordul/dezacordul etc. În cazul moldovenilor bilingvi, putem
menţiona utilizarea, în dialogul curent, a elementelor, precum: privet (salut), poca (cu bine), vsio
(asta-i tot, gata), coroce (într-un cuvânt, pe scurt), conecino (desigur), pricolino (mişto), davai (ai
grijă) etc.
După aceea, în virtutea alternanţei codurilor lingvistice în cadrul aceleiaşi situaţii de
comunicare (Myers-Scotton 2002, p. 108-161), se deschide calea spre pătrunderea masivă a
împrumuturilor din limba dominantă, fapt care afectează grav creativitatea lexicală a limbii
dominate având drept rezultat anchilozarea sistemului de derivare (a se compara: nu perejivăi
pentru nu-ţi face griji, m-am osvobodit pentru m-am eliberat etc. care apar frecvent în dialogul
unor moldoveni bilingvi).
Progresiv, lexicul limbii dominate este înlocuit cu împrumuturi din limba dominantă (a se
compara: stroică pentru şantier de construcţie, pivă pentru bere etc). În fine, de la sistemul
lexical, asimilarea se extinde asupra structurii gramaticale a limbii dominate (Heine & Kuteva
2005; Myers-Scotton 2002 ), aceasta fiind ultima etapă pe calea dispariţiei unei limbi (Hagège 2000,
p. 106 şi urm.) (a se compara: la mine nu-s bani pentru n-am bani etc.).
După cum se vede, diglosia şi bilingismul inegalitar au avut efecte devastatoare asupra limbii
materne a moldovenilor din RSSM. Conform constatărilor lui A. Ciobanu ”dulcea limbă română a
fost secătuită, devastată, mutilată, impurificată, rusificată şi denaturată, astfel, încât ascultându-i pe
unii compatrioţi, recunoşti ca maternă numai structura morfologică, dar nu şi lexicul şi sintaxa”
(Ciobanu 2005, p. 15) 108.
107 În practica internaţională, sunt cunoscute şi alte modalităţi de calcul al ratei asimilării lingvistice.
În Canada, de
exemplu, după 1961, transferul lingvistic este considerat ca fiind raportul dintre limba maternă (prima
limbă învăţată şi
încă cunoscută) şi limba de comunicare în familie.
108 Deoarece scopul lucrării noastre nu este de a prezenta o taxinomie a elementelor împrumutate din
limba rusă care
contribuie la poluarea şi degradarea limbii române, ne permitem să reproducem integral un dialog,
revelator în această
ordine de idei, între doi tineri moldoveni, înregistrat de profesorul A. Ciobanu:
-Privet, drugu! (Noroc, prietene!)
-Zdorov! (Să trăieşti!)
-Cum cu jiznea? (Cum o duci?)
-Normalino (Merge). Da tu? Tot la zavod (uzină) lucrezi?
-Nu, m-am schimbat. Lucrez amu la stroică (şantier de constucţie).
-Da ce ai lepădat zavodu? (uzina) Nu era bine?
172
Întrucât în cazul moldovenilor din RSSM este vorba, în principal, de asimilare involuntară,
este important să examinăm atitudinea moldovenilor faţă de fenomenul în cauză. În acest sens,
analiza comparativă a datelor recensămintelor din 1959, 1970, 1979 şi 1989 arată că un procent
foarte mare de moldoveni au estimat că limba lor maternă este limba moldovenească, deşi acest
indicator înregistrează o descreştere continuă de la 98,2%, în 1959, la 95,4%, în 1989 (tabelul 5.2).
Moldovenii care locuiesc în sate sunt mai devotaţi limbii materne decât cei de la oraşe, deşi
diferenţa nu este mare. În 1959, 1.690.070 de moldoveni (99.1%) din 1.705.788 care locuiau în sate
au declarat că limba lor maternă este limba moldovenească, faţă de 163.386 (90,4%) moldoveni din
oraşe, din totalul de orăşeni de 180.778 (Itoghi...1959 goda, 1962, p. 90-92). Cifrele
corespunzătoare pentru anul 1970 sunt: 1.894.141 (99,3%), din totalul de 1.907.537 moldoveni
de la sate şi 357.353 (90,2%), din totalul de 396.379 moldoveni din oraşe (Itogi...1970 goda,
1973, p. 277-278). Recensămintele din 1979 şi 1989 sunt incomplete în această privinţă. Pe de altă
parte, proporţia moldovenilor de la sate, care estimează că limba lor maternă este moldoveneasca, a
crescut, în 1970, faţă de 1959, cu 0,2% (de la 99,1% la 99,3%).
Stoicismul şi ataşamentul faţă de cultura naţională a moldovenilor constituie un răspuns la
întrebarea de ce numărul celor care au declarat că limba lor maternă este limba rusă a înregistrat o
creştere atât de nesemnificativă. Astfel, în 1959, doar 24.382 (1,3%) moldoveni au declarat că rusa
este limba lor maternă, în 1970 – 46.191 (2,0%), în 1979 – 82.451 (3,3%) şi în 1989 – 120.368
(4,3%) (a se compara tabelele 5.1 - 5.4).
O dată în plus, fidelitatea moldovenilor de la ţară faţă de limba şi identitatea română este mai
mare decât cea a orăşenilor: doar 8773 (0,5%) din numărul total de 1.705.788 de moldoveni de la
ţară au estimat, în 1959, că rusa este limba lor maternă şi 8878 (0,5%) din totalul de 1.907.537, în
1970. Cifrele corespunzătoare pentru orăşeni sunt: 15.609 (8,6%) din 180.778, în 1959, şi 37.313
(9,4%) din 396.379, în 1970.
Din contra, unele dintre etniile conlocuitoare din RSSM înregistrează o creştere permanentă a
ratei persoanelor care adoptă limba rusă ca limbă maternă (a se vedea tabelul 5.4), renunţând, în aşa
mod, la identitatea lor naţională. Astfel, proporţia ucrainenilor care consideră rusa drept limbă
maternă a crescut de la 12,2% (51.722 din 420.820), în 1959, la 19.4% (98.368 din 506.560), în
1970, atingând cifra de 30,0% (168.516 din 560.679), în 1979, şi cea de 36,7% (220.129 din
600.366), în 1989. Gradul de asimilare al ucrainenilor este relativ înalt, întrucât ruşii şi ucrainenii
-Conecino (desigur) că nu era. Tot timpul trebuia să fii sub nabliudenii (supraveghere) şi mi-o tăiet
progresivka
(suplimentul la salariu). Nici premialini (primă) nu mi-a pus. Am avut conflicte cu nacialinicu (şeful).
Şi am
scris zaiavlenie (cerere) să mă osvobodească (elibereze) de la lucru. Da tu tot şofer?
-Tot. Am fost săptămâna asta în dalinii reis (cursă lungă) şi am vreo două zile de opusc (concediu). Da
iaca şi
avtobusu (autobuzul) meu. Caroce (într-un cuvânt) mă duc eu. Mai zvoneşte (sună-mă). Intră după
smenî
(lucru) pe la noi. Şi peredă privet (transmite salutări) la cei de acasă. (Ciobanu 2005, p. 15-16).
173
sunt popoare care au o cultură slavonă comună, limbile lor fiind, de asemenea, foarte asemănătoare
şi, prin urmare, uşor de însuşit. Aceeaşi explicaţie este valabilă în privinţa bieloruşilor, într-o
anumită măsură, a bulgarilor şi, mai puţin, a polonezilor. Dimpotrivă, datele din tabelul 5.3 arată cât
de puţini ucraineni şi bieloruşi estimează că limba lor maternă este moldoveneasca. Abandonând
limba maternă, ucrainenii şi bieloruşii au jucat un rol important în proliferarea limbii ruse în
republică.
Un rol similar în rusificarea republicii l-au jucat evreii. În RSSM, evreii locuiau,
preponderent, în oraşe: conform datelor recensământului din anul 1970, doar 2182 (2,2%) din
totalul de 98.072 de evrei locuiau în sate. Începând cu anul 1959, proporţia reprezentanţilor etniei
evreieşti care adoptau limba rusă ca limbă maternă era în permanentă creştere (a se vedea tabelul
5.4). Astfel, în 1959, 46.230 (48,6%) de persoane din totalul de 95.107 au renunţat la idiş şi au adoptat
rusa drept limbă maternă. În 1970, numărul lor s-a ridicat la 53.476 (54,5%) din 98.072, în 1979,
52.996 (66,2%) din 80.127 de evrei au estimat că rusa este limba lor maternă, iar, în 1989, proporţia
acestora a atins cifra de 72,9% (47.993 din totalul de 65.836) (a se compara tabelele 5.1 şi 5.4).
Invers, după cum se vede în tabelul 5.3, ponderea evreilor care considerau limba
moldovenească drept limba lor maternă înregistra, începând cu 1959, o descreştere continuă. Ţinând
însă cont de faptul că un număr considerabil de evrei a emigrat, influenţa lor asupra situaţiei
sociolingvistice din Republica Moldova, după 1989, s-a diminuat.
Să analizăm, în cele ce urmează, atitudinea ruşilor faţă de limba lor maternă şi faţă de limba
populaţiei majoritare. Întrucât politica lingvistică sovietică avea drept obiectiv major promovarea pe
scară largă a limbii ruse pe întreg teritoriul URSS, ea a fost introdusă în toate domeniile vieţii
publice din RSSM, înlocuind progresiv limba moldovenească.
Entuziasmaţi de complexul majoritar, ruşii erau foarte devotaţi faţă de limba lor maternă.
Datele din tabelul 5.2 ilustrează majorarea proporţiei ruşilor care consideră rusa drept limbă
maternă. Cifrele sunt următoarele: în 1959 - 288.723 (98,6%) din totalul de 292.930, în 1970 –
410.775 (99,1% din totalul de 414.444, în 1979 – 501.509 (99,2%), în 1989 - 557.146 (99,2%) din
totalul de 562.069. Numărul ruşilor care consideră limba moldovenească ca limbă maternă este
extrem de mic (0,6%) şi poate fi neglijat (a se vedea tabelul 5.3).
Aşadar, putem observa că, în 1989, asimilarea moldovenilor, faţă de 1979, a fost
nesemnificativă (proporţia asimilării a crescut de la 6,6% la 7,5%). Această creştere s-a produs din
contul reducerii numărului de persoane bilingve, adică a vorbitorilor de limbă rusă ca limbă secundă
(proporţia bilingvilor a scăzut de la 93,4% la 92,5%). Aceeaşi tendinţă s-a manifestat în perioada
1970-1979. Comparând cifrele din tabelul nostru cu cele prezentate de I. Livezeanu (Livezeanu
1981b, p. 581) pentru anul 1970, putem vedea că proporţia asimilării în perioadă care ne interesează
174
a crescut de la 5,6% la 6,6%, iar proporţia bilingvilor s-a redus de la 94,4% la 93,4%. Prin urmare,
printre moldoveni era răspândit bilingvismul, dar nu abandonul lingvistic.
În ceea ce priveşte ucrainenii din RSSM, situaţia este de altă natură. Proporţia asimilării, deja
foarte înaltă în 1979 (30%), a crescut şi mai mult, atingând, în 1989, cifra de 36,7%. Cea mai înaltă
rată a asimilării printre populaţia de etnie ucraineană s-a produs în perioada 1970-1979, când acest
indicator a înregistrat o creştere de la 19,4% la 30%. Spre deosebire de moldoveni, creşterea ratei
asimilării la ucraineni era însoţită, în perioada 1970-1979, de majorarea procentului bilingvilor,
respectiv, de la 39,5%, în 1970, la 43,3%, în 1989. Doar în perioada 1979-1989, la fel ca şi în cazul
moldovenilor, asimilarea s-a produs pe seama reducerii ucrainenilor bilingvi (de la 43,3%, în 1979,
la 43%, în 1989. Prin urmare, spre sfârşitul anilor 80, mai mult de o treime din ucraineni renunţase
la limba maternă în favoarea limbii ruse.
Aceeaşi tendinţă de majorare a proporţiei de abandon a limbii materne se observă, de
asemenea, printre bieloruşi şi bulgari. Gradul de asimilare al reprezentanţilor etniei bieloruse este
destul de înalt, deşi proporţia acestora s-a redus de la 62,1%, în 1979, la 55,5%, în 1989, în timp ce
ponderea bilingvilor a rămas, practic, la acelaşi nivel, înregistrând o uşoară diminuare, de la 33,6%,
în 1979, la 33,3%, în 1989 (a se vedea tabelul 5.6).
1970 1979 1989
Naţionalitatea Nr. de persoane În % faţă
de total Nr. de persoane În % faţă
de total
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
Moldoveni 780.506 33,8 1.165.640 46,1 1.488.865 53,3
Ucraineni 200.221 39,5 242.895 43,3 258.259 43,0
Găgăuzi 77.394 62,0 94.385 68,3 111.773 72,8
Evrei 37.511 38,2 24.333 30,4 15.275 23,2
Bulgari 51.829 70,2 53.955 66,8 60.364 68,3
Ţigani 2.475 26,8 - - 4.852 41,9
Bieloruşi 3.710 36,0 4.667 33,6 6.537 33,3
Polonezi 1.487 30,3 - - 1.334 28,1
Armeni 490 36,7 - - 1.259 43,8
Tătari 856 46,0 - - 1.417 40,8
Români - - 1.069 64,8 1.727 69,7
Alte naţionalităţi 10.576 54,1 - - 25.709 43,7
Tabelul 5.6. Repartizarea populaţiei RSSM după criteriul posedării fluente a limbii ruse ca limbă
secundă
Cât priveşte bulgarii din RSSM, putem constata că gradul de asimilare printre ei este mai înalt
decât la etniile nonslave, cu excepţia evreilor. Astfel, tendinţa de majorare a abandonului lingvistic
la bulgari se confirmă de următoarele cifre: dacă proporţia celor care au adoptat limba rusă ca limbă
maternă, în 1959, alcătuia 5,9%, în 1970, acest indicator era de 9,1%, el s-a ridicat, în 1979, la
17,1% pentru a atinge cifra de 18,9%, în 1989. După cum reiese din tabelul 5.2, procesul de
175
asimilare printre bulgari era însoţit de tendinţa diametral opusă, cea de diminuare continuă a
ataşamentului faţă de limba maternă: în 1959, 91,5% de bulgari au declarat că bulgara este limba lor
maternă, în 1970 – 88,6%, în 1979 – 80,1%, iar, în 1989 – 78,7%.
Analiza proceselor de asimilare şi proliferare a bilingvismului în RSSM ar fi incompletă, dacă
nu ne-am referi la minoritatea găgăuză. Rezultatele celor patru recensăminte demonstrează că
ataşamentul găgăuzilor faţă de limba maternă este, ca şi la moldoveni, mare. Astfel, în 1959, 96,7%
dintre ei au declarat că găgăuză este limba lor maternă, în 1970 – 95,6%, în 1979 – 91,6%, iar în
1989 - 91,2%. În 1989, din totalul vorbitorilor de limbă rusă ai acestei etnii (123.138), 111.773
(91,8%) au estimat rusa ca limbă secundă şi doar 11.365 (7,4%) au adoptat această limbă ca limbă
maternă. Cu alte cuvinte, găgăuzii, la fel ca şi moldovenii, aveau tendinţa spre bilingvism,
păstrându-şi identitatea naţională. Cu toate acestea, printre populaţia de etnie găgăuză, abandonul
lingvistic înregistra, începând cu 1959, o creştere continuă. Dacă indicatorul în cauză alcătuia, în
1959, 1,8% din numărul total al găgăuzilor, el s-a ridicat, în 1970, la 3,2%, situându-se, în 1979, la
6,8%, pentru a atinge nivelul de 7,4%, în 1989.
Dintre toate etniile conlocuitoare, doar romii sunt cei mai ataşaţi faţă de limba moldovenească,
deşi proporţia celor care considerau această limbă drept limba lor maternă înregistra o descreştere
continuă, de la 32,9%, în 1959, la doar 13,5%, în 1989.
Aşadar, analiza cazurilor de menţinere sau de abandon a limbii materne printre reprezentanţii
principalelor etnii conlocuitoare din RSSM ne permite să constatăm că majoritatea covârşitoare a
moldovenilor şi-au păstrat limba şi identitatea naţională. Cu toate acestea, un număr considerabil
dintre ei au devenit bilingvi în perioada de analiză, utilizând în calitate de limbă secundă limba rusă.
Rezultatele recensămintelor din 1970, 1979 şi 1989 ilustrează tendinţa de majorare a proporţiei
moldovenilor implicaţi în bilingvismul colectiv (a se vedea tabelul 5.6). Astfel, în 1970, 780.506
(33,8%) moldoveni au declarat că vorbeau fluent în limba rusă, numărul lor s-a ridicat la 1.265.640
(46,1%) în 1979, atingând cifra de 1.488.865 (53,3%), în 1989.
Dacă, în 1989, din numărul total al moldovenilor care vorbeau fluent limba rusă (1.609.233)
doar 7,5% (120.368) au declarat că rusa este limba lor maternă, 3/4 din evreii care cunoşteau rusa
(47.933 din 63.208) au renunţat la idiş, adoptând limba imperială ca limbă maternă. Rata asimilării
lingvistice relativ joasă printre moldoveni se explică, în primul rând, prin randamentul cultural
comun al creativităţii (Breton 2002, p. 110), care îşi găseşte manifestare concretă în devotamentul
moldovenilor faţă de limba maternă, în ataşamentul lor faţă de cultura şi tradiţiile româneşti, iar, în al
doilea rând, prin faptul că majoritatea dintre ei locuiau la sate (în 1989, moldovenii alcătuiau 53% din
populaţia rurală) care, din punct de vedere etnic şi lingvistic, sunt omogene. De altfel, după cum am
constatat mai sus, bilingvismul moldo-rus era mult mai răspândit printre orăşeni decât în zonele rurale.
176
Bilingvismul cu elementele ”limba maternă - limba rusă” era foarte răspândit şi printre alte
naţionalităţi (a se vedea tabelele 5.6 şi 5.9). Cifrele corespunzătoare pentru ucraineni sunt: 200.221
(39,5%), în 1970, 242.895 (43,3%), în 1979 şi 258.259 (43%), în 1989. Cea mai mare proporţie a
persoanelor bilingve cu limba rusă ca limbă secundă apare la găgăuzi: 77.394 (62%), în 1970,
94.385 (68,3%), în 1979 şi 111.773 (72,8%), în 1989, urmaţi îndeaproape de bulgari.
Dacă vom face o comparaţie între bilingvismul cu elementele ”limba maternă – limba rusă” şi cel
cu elementele ”limba maternă – limba moldovenească”, vom constata că toate minorităţile naţionale
din
RSSM preferau să studieze mai degrabă rusa ca limbă secundă decât moldoveneasca (a se compara
tabelele 5.6 şi 5.7).
1970 1979 1989
Naţionalitatea Nr. de
persoane
În % faţă de
total
Nr. de
persoane
În % faţă de
total
Nr. de
persoane
În % faţă de
total
Ucraineni 80.770 15,9 72.261 12,8 76.838 12,8
Ruşi 55.277 13,3 53.851 10,6 56.638 11,2
Găgăuzi 10.188 8,1 8.642 6,3 6.750 4,4
Evrei 15.912 16,2 11.920 14,8 10.002 15,2
Bulgari 5.602 7,6 5.908 7,3 7.000 6,9
Ţigani 3.515 38,1 3.254 30,7 3.519 30,6
Bieloruşi 369 3,6 501 3,6 1.098 5,6
Polonezi 773 15,7 676 13,8 653 13,9
Armeni 148 11,0 125 6,6 162 5,8
Tătari 54 2,9 70 2,7 160 4,7
Tabelul 5.7. Repartizarea populaţiei RSSM după criteriul posedării fluente a limbii moldoveneşti ca
limbă secundă
În plus, după cum reiese din tabelul 5.6, din 1970 până în 1989, se observă o tendinţă de
descreştere a numărului de bilinvgi cu limba moldovenească ca limbă secundă la toate etniile
conlocuitoare. Astfel, procentul ucrainenilor care posedau moldoveneasca s-a redus de la 15,9%, în
1970, la 12,8%, în 1989. Ponderea ruşilor care vorbeau moldoveneşte s-a micşorat de la 13,3%, în
1970,
la 11,2%, în 1989. Cifrele corespunzătoare pentru etnia găgăuză sunt: 8,1%, în 1970, şi 4.4%, în 1989.
Prin confruntarea tabelelor 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.6 şi 5.7, am obţinut tabelul 5.8 care prezintă, de
o manieră sintetică, informaţii statistice pertinente cu privire la relaţia tridimensională: limba
maternă (LM) - prima limbă (L1) - limba secundă (L2) printre naţionalităţile principale din
Republica Moldova în 1989. După cum se vede în acest tabel, majoritatea covârşitoare a moldovenilor
(95,4%) considera că prima limbă pentru ei este limba maternă, procentul de asimilare alcătuind 4,3%.
În acelaşi timp, mai mult de jumătate din populaţia băştinaşă (53,3%) vorbea fluent în limba rusă.
Astfel, în 1970, 780.506 (33,8%) moldoveni au declarat că vorbeau fluent în limba rusă, numărul lor s-
a
ridicat la 1.265.640 (46,1%), în 1979, atingând cifra de 1.488.865 (53,3%), în 1989. Din contra,
177
conaţionalii ruşi cunoşteau limba moldovenească doar în proporţie de 11,2%, iar rata de asimilare
printre ei era extrem de joasă (0,6%).
Naţionalitatea Populaţia În % faţă
de total
Limba
maternă ca
prima
limbă
Limba
moldovenească
ca
prima
limbă
Limba
rusă ca
prima
limbă
Limba
moldovenească
ca
limbă
secundă
Limba
rusă ca
limbă
secundă
Moldoveni 2.794.749 64,5 95,4 95,4 4,3 1,7 53,3
Ucraineni 600.366 13,8 61,6 1,6 36,7 12,8 43,0
Ruşi 562.069 13,0 99,2 0,6 99,2 11,2 0,6
Găgăuzi 153.458 3,5 91,2 1,2 7,4 4,4 72,8
Bulgari 88.419 2,0 78,7 2,5 18,9 6,9 78,3
Evrei 65.836 1,5 26,0 0,8 72,9 15,2 23,2
Ţigani 11.561 0,3 82,0 13,5 3,6 30,6 41,9
Alte naţionalităţi 56.415 1,4 - - 0,4 0,04 0,8
Total 4.335.360 100 88 61,9 22,8 4,8 45,7
Tabelul 5.8. Repartizarea populaţiei RSSM în funcţie de LM, L1 şi L2 ( în %)
Cât priveşte celelalte etnii conlocuitoare, reprezentanţii acestora aveau tendinţa fie spre
asimilare în direcţia rusificării, fie spre adoptarea limbii ruse ca limbă secundă. Astfel, printre
găgăuzi doar 4,4% cunoşteau, în acea sau altă măsură, limba moldovenească, pe când 80,2% dintre
ei vorbeau fluent în rusă fie ca limbă maternă (7,4%), fie ca limbă secundă (72,8%). Aceeaşi
tendinţă se observă printre ucraineni, evrei, bulgari şi bieloruşi. Astfel, doar 14,4% dintre ucraineni
cunoşteau limba moldovenească (1,6% ca prima limbă şi 12,8% ca limbă secundă), pe când, în
limba rusă, vorbeau fluent 76,7% (36,7% au abandonat limba maternă în favoarea limbii ruse şi
43% vorbeau această limbă ca limbă secundă).
Comparând numărul total al vorbitorilor de limbă moldovenească (ca limbă maternă şi limbă
secundă) cu cel al vorbitorilor de limbă rusă (ca limbă maternă şi limbă secundă), putem constata o
tendinţă de majorare a numărului vorbitorilor de limbă rusă şi, invers, o tendinţă de diminuare a
ratei vorbitorilor de limbă moldovenească. Astfel, din tabelele 5.3, 5.4, 5,6 şi 5.7, reiese că, în 1970,
2.438.896 68,3%) din populaţia RSSM cunoştea limba moldovenească şi, respectiv, 1.804.151
(50,5%) cunoştea rusa. În 1979, 2.612.944 (66,1%) din populaţie cunoştea moldoveneasca şi,
respectiv, 2.453.853 (62.2%) poseda rusa, pe când, în 1989, 2.893.826 (66,7%) din populaţie
cunoştea limba moldovenească şi, respectiv, 2.971.512 (68, 5%) vorbeau fluent în limba rusă.
Analiza comparativă a rezultatelor recensămintelor din 1979 şi 1989 permite să scoatem în
evidenţă anumite tendinţe, pe de o parte, în evoluţia bilingvismului ”naţional-rus”, iar, pe de altă
parte, în evoluţia procesului de abandon al limbii materne şi, prin urmare, al identităţii naţionale
printre reprezentanţii diferitor naţionalităţi din RSSM (tabelul 5.9).
178
Anul
1979 1989
Naţionalitatea Nr. de
persoane
În % faţă
de total
În % faţă de
vorbitorii de
limbă rusă
Nr. de
persoane
În % faţă
de total
În % faţă de
vorbitorii de
limbă rusă
Moldoveni
asimilare 82.451 3,4 6,6 120.368 4,3 7,5
bilingvism 1.165.640 46,1 93,4 1.488.865 53,2 92,5
Total 1.248.091 49,5 100 1.609.233 57,5 100
Ucraineni
asimilare 168.516 30,0 41,0 220.129 36,7 46,0
bilingvism 242.895 43,3 59,0 258.259 43,0 54,0
Total 411.411 73,3 100 478.388 79,7 100
Bulgari
asimilare 13.782 17,1 20,3 16.002 18,0 21,0
bilingvism 53.955 66,8 79,7 60.364 68,3 79,0
Total 67.737 83,9 100 76.366 86,3 100
Găgăuzi
asimilare 9.352 6,8 9,0 11.365 7,4 9,2
bilingvism 94.385 68,3 91,0 111.773 72,8 91,8
Total 103.737 75,1 100 123.138 80,2 100
Evrei
asimilare 52.996 66,2 68,5 47.933 72,9 75,8
bilingvism 24.333 30,4 31,5 15.275 23,2 24,2
Total 77.329 96,6 100 63.208 96,1 100
Bieloruşi
asimilare 8.628 62,1 64,9 10.924 55,7 62,6
bilingvism 4.667 33,6 35,1 6.537 33,3 37,4
Total 13.295 95,7 100 17.461 89,0 100
Polonezi
asimilare - - - 2.851 60, 1 68,1
bilingvism - - - 1.334 28,1 31,9
Total - - - 4.185 88,1 100
Tabelul 5.9. Bilingvism ”naţional-rus” versus asimilare lingvistică în RSSM
Concluzii
Obiectivul major al politicii lingvistice ţariste şi sovietice, susţinut în mod sistematic cu
tenacitate şi cu întregul arsenal ideologic, a fost asimilarea populaţiei autohtone din spaţiul
entolingvistic românesc în care s-a format Republica Moldova. Chiar dacă regimul ţarist şi cel
sovietic erau animate deopotrivă de scopul rusificării populaţiei de etnie română, metodele de
promovare a acestei acţiuni erau diferite. În timp ce autorităţile ţariste nu ezitau să-şi declare
deschis intenţiile, preferând ca marea majoritate a poporului basarabean să rămână în ignoranţă,
decât să i se deschidă şcoli în propria-i limbă, puterea sovietică, în politica ei de asimilare a
populaţiei din RASSM şi RSSM, a recurs la mijloace şi metode mult mai complexe şi mai perfide,
179
proclamând formal dreptul oricărei etnii la folosirea limbii şi culturii proprii, procesul rusificării în
cazul comunităţii dintre Prut şi Nistru fiind mascat printr-o politică de pervertire etnoculturală.
Pentru accentuarea caracterului de entitate distinctă a moldovenilor, ideologia sovietică a
încercat să impună conceptul de ”limbă moldovenească”, elaborând un mecanism specific de
dezrădăcinare a acestei populaţii de matricea culturală a naţiunii române. Având la origine graiul
popular şi cronicăresc rudimentar, idiomul nou-creat avea menirea să împingă populaţia dintre Prut
şi Nistru să-şi caute obârşia exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812, din
perspectiva separatismului statal medieval.
Politica şi planificarea lingvistică în RASSM şi RSSM constituia, de facto, o manifestare
deghizată a expresiei pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, o tentativă de a
îndreptăţi viitoarea ocupaţie a Basarabiei. Caracterul politic al acestei construcţii lingvistice s-a
remarcat din momentul implementării ei în practică. Contrar aşteptărilor adepţilor
moldovenismului, politica lingvistică promovată în RASSM a contribuit mai degrabă la
degradarea culturii şi deznaţionalizarea moldovenilor din Transnistria decât la apropierea
moldovenilor de pe cele două maluri ale Nistrului.
Deşi apologeţii Uniunii Sovietice efectuau adevărate salturi şi deformări pentru a elogia
bilingvismul armonios din RSSM, situaţia sociolingvistică din acest spaţiu lingvistic întrunea
particularităţile unei situaţii de diglosie. În ciuda unor grave prejudicii aduse populaţiei autohtone în
dezvoltarea şi modernizarea limbii şi culturii ei autentice, moldovenii au rezistat cu stoicism, astfel
încât politica lingvistică sovietică orientată spre pervertirea identităţii naţionale a populaţiei
majoritare din RSSM a eşuat. Drept dovadă serveşte proporţia nesemnificativă a asimilării
lingvistice printre moldoveni la începutul anilor 90 (4,3%), pentru a putea vorbi de rusificarea
masivă a populaţiei băştinaşe, deşi tendinţa spre asimilare era în creştere continuă. Dimpotrivă,
asimilarea s-a produs mai ales în rândul evreilor, ucrainenilor, bieloruşilor şi bulgarilor,
reprezentanţii acestor etnii minoritare şi, bineînţeles, ruşii fiind cei mai importanţi agenţi ai
rusificării în RSSM. Rata relativ joasă a asimilării lingvistice printre populaţia băştinaşă se explică
prin ataşamentul moldovenilor faţă de limba maternă, faţă de cultura şi tradiţiile româneşti, precum
şi prin faptul că majoritatea lor locuiau în mediul rural.
Pretinsul bilingvism social din RSSM avea un caracter inegalitar, manifestându-se doar la nivelul
unui segment al societăţii, cel al populaţiei băştinaşe, proporţia moldovenilor şi găgăuzilor bilingvi
fiind
în permanentă creştere, fără ca aceştia să renunţe oficial la limba lor maternă, în timp ce printre
celelalte
etnii minoritare se manifesta tendinţa crescândă de abandon lingvistic.
Mai mult decât atât, sub regimul sovietic, în rândul unui segment important al populaţiei
Republicii Moldova, s-a creat, în virtutea complexului inferiorităţii şi propagandei comuniste, o
180
mentalitate moldovenească, semnificând o atitudine distinctivă faţă de românism perceput ca un
pericol etnocultural şi politic. Ideea despre superioritatea limbii ruse şi inferioritatea limbii române a
prins rădăcini atât de adânci în mentalitatea populaţiei din această regiune, încât şi astăzi este încă
greu de dovedit atât ruşilor, cât şi unor moldoveni care este valoarea socială a limbii române.
Diminuarea statutului social al limbii române a durat aproape două secole; cu siguranţă, va fi nevoie
de mai multe decenii pentru revalorizarea lui.
181
CAPITOLUL VI
LEGISLAŢIE, POLITICĂ ŞI PLANIFICARE LINGVISTICĂ ÎN
REPUBLICA MOLDOVA
6.1. Introducere
După aproape două decenii de independenţă politică, Republica Moldova n-a reuşit să
elaboreze o politică lingvistică lipsită de ambiguitate pentru a reglementa cu claritate statutul şi
domeniile de utilizare a limbii oficiale şi a limbilor minorităţilor etnice. Aceasta se explică, pe de o
parte, prin moştenirea lingvistică complicată a Basarabiei care constituie, peste aproape două
secole, rădăcina dificultăţilor sociopolitice ale Republicii Moldova, iar, pe de altă parte, prin lipsa
unei viziuni clare privind mecanismele de făurire a propriului destin (a se vedea şi Ciobanu 2004b,
Purice 2003).
Spre deosebire de majoritatea ţărilor din Europa de Est, Republica Moldova promovează o
politică lingvistică care continuă să rămână, mai degrabă, un instrument aservit limbii coloniale
decât culturii şi fiinţei naţionale (Berejan 2007g; Ciobanu 1999; Moldovanu 2005b). Deşi în acest
răstimp s-au înregistrat progrese simţitoare în însuşirea, de către masa poporului, a valorilor comune
ale limbii şi culturii naţionale, rolul de frână în dobândirea unei depline conştiinţe naţionale de către
numeroase categorii de cetăţeni îl deţine, în mare măsură, de la dobândirea independenţei până în
prezent, clasa politică aflată la guvernare, care a întreprins în ultimul timp ”...o serie de acţiuni
coercitive...” (Berejan [2002] 2007b, p. 23) orientate spre ”...subminarea autorităţii statale a limbii
materne a băştinaşilor...” (Berejan 2007f, p. 49), cum ar fi readucerea limbii ruse în prim-planul
procesului de comunicare din republică, propunerile de declarare a limbii ruse în calitate de cea de-a
doua limbă de stat, introducerea limbii ruse în programul şcolilor naţionale ca obiect obligatoriu de
studiu, începând cu clasa a II-a primară etc. (Berejan [2002] 2007b, p. 23-24).
Plină de nostalgie pentru trecutul sovietic, ea afirmă o preocupare deosebită pentru
menţinerea şi cultivarea cu grijă a bilingvismului moldo-rus la nivel naţional (Purice 2003), deşi
Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova reflectă orientarea politicii lingvistice oficiale spre
unilingvism. În condiţiile în care reprezentanţii etniei ruse alcătuiesc doar 5,9% din populaţie,
eforturile susţinute în vederea promovării bilingvismului sunt de-a dreptul inutile, contribuind,
în mod artificial, la menţinerea unei situaţii confuze în societate. Este, însă, de aşteptat ca, în
raport cu progresele învăţământului şi culturii naţionale, noile generaţii de tineri din spaţiul
prutonistrean
să se debaraseze de dogmele ideologice prosovietice şi să se desprindă de mentalitatea
etnoculturală stalinistă.
182
6.2. Legislaţia lingvistică ca mecanism explicit al politicilor lingvistice
După cum se ştie, regimul de drept a jucat şi continuă să joace, pe parcursul ultimelor decenii,
un rol primordial în dezvoltarea societăţii umane. El a devenit, de asemenea, piatra de temelie a
politicilor lingvistice. Nu întâmplător, totalitatea normelor juridice (legi, decrete, regulamente etc.)
cu privire la funcţionarea limbii (limbilor), într-un anumit teritoriu, este considerată drept un
mecanism explicit al politicilor în cauză (Pupier & Woehrling 1989; Martel 2002, p. 191).
Conform unor estimări ale specialiştilor (Gauthier et al. 1993, p. XII), 75% din statele
recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite au introdus în Constituţie clauze lingvistice care
reglementează statutul limbii (limbilor în contact), domeniul de funcţionare al acesteia (acestora),
utilizarea ei (lor) în administraţia publică, în sistemul de învăţământ, precum şi drepturile
minorităţilor lingvistice109.
Chiar dacă Legea Fundamentală a unor state nu cuprinde nicio dispoziţie cu privire la limba
vorbită (limbile vorbite) pe teritoriul lor, aceasta, deloc, nu înseamnă că în statele corespunzătoare
există un vid juridic în domeniul care ne preocupă, Constituţia acestora fiind completată de legi care
reglementează, în mod expres, statutul şi funcţionarea limbii (limbilor în contact) în diverse
domenii ale vieţii publice şi/sau de legi cu privire la limba (limbile) jurisprudenţei etc.
Astfel, deşi în Constituţia Statelor Unite ale Americii nu figurează niciun articol consacrat
politicii lingvistice, legislaţia federală americană conţine numeroase dispoziţii la acest capitol, mai
ales în domeniul educaţiei şi participării la procesul electoral. De altfel, este oportun să menţionăm
că orice formaţiune statală are, obligatoriu, o politică lingvistică, chiar dacă aceasta din urmă este
implicită.
Efectiv, ţinând cont de faptul că statele postmoderne sunt multilingve, autorităţile acestora
sunt nevoite să opteze pentru acea sau altă limbă (acele sau alte limbi) în care vor comunica cu
cetăţenii, deoarece este imposibil a comunica în toate limbile vorbite pe teritoriul formaţiunilor
statale în cauză. În consecinţă, limbii (limbilor) care a fost aleasă (au fost alese) în acest scop i (li)
se atribuie un statut juridic privilegiat.
După cum arată practica lingvistică internaţională, numărul trei pare să reprezinte numărul
maxim de limbi care pot fi plasate, în calitate de limbi oficiale, pe picior de egalitate110. Specialiştii
sunt de părere că ”Problemele cotidiene ale administraţiei unei ţări şi chiar procedurile sale
109 Printre cele 25% state suverane a căror Constituţie nu conţine nicio clauză lingvistică se numără şi
Andorra, Angola,
Anglia, Argentina, Australia, Coreea de Sud, Cuba, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Etiopia,
Islanda, Japonia,
Madagascar, Maroc, Mexic, Olanda, Polonia, Thailanda şi altele (42 de state din cele 172 catalogate de
autorii lucrării
citate).
110 Egalitatea a două limbi oficiale există în Canada, Belgia şi Finlanda, iar egalitatea a trei limbi - în
Elveţia şi
Luxembourg.
183
legislative ar fi în scurt termen supralicitate, încâlcite şi ineficiente, dacă ar fi tratate în mai mult de
trei limbi” (Kloss 1966, p. 7). (Traducerea ne aparţine - G. M.).
Revenind la exemplul Statelor Unite ale Americii, putem observa că, deşi limba engleză nu a
avut niciodată statutul explicit de limbă oficială consfinţit de Constituţie sau de oricare altă lege
americană, ea a beneficiat întotdeauna de acest statut, în mod implicit, în măsura în care organele
oficiale acceptă să comunice cu persoanele aflate sub jurisdicţia Statelor Unite ale Americii
exclusiv în această limbă (Woehrling 1993, p. VII; Leclerc 2006c).
Pe de altă parte, chiar dacă Constituţia unui stat cuprinde dispoziţii lingvistice mai mult sau
mai puţin numeroase, importanţa acestora depinde, în mare măsură, de normele legislative care
completează Legea Fundamentală şi, mai ales, de jurisprudenţă, care are menirea să tălmăcească
atât Constituţia, cât şi alte acte juridice.
În afară de aceasta, întrucât, de regulă, dispoziţiile constituţionale pot fi modificate conform
unei proceduri complexe şi anevoioase, rolul jurisprudenţei în ajustarea textului Constituţiei pentru
ca ea să corespundă imperativelor timpului creşte şi mai mult. Rolul jurisprudenţei, în cazul, dat
este atât de important, încât se consideră că dreptul constituţional elveţian cu privire la statutul
limbilor este de-a dreptul de origine jurisprudenţială (Woerhling 1993, p. VIII).
De exemplu, Articolul 116 din Constituţia federală elveţiană prevede posibilitatea unui dublu
statut pentru limbi, declarând că germana, franceza şi italiana au, în acelaşi timp, statut de limbă
naţională şi statut de limbă oficială, pe când retoromana are doar statut de limbă naţională. Din
această declaraţie liminară, nu este uşor de înţeles care este principiul fundamental al legislaţiei
lingvistice din Elveţia. Pentru mai multă claritate, tribunalele au dat o interpretare destul de amplă
acestei prevederi, contribuind la majorarea semnificaţiei textului în cauză. Astfel, tribunalul federal
din Lausanne a degajat din Articolul 116 principiul de bază al legislaţiei lingvistice elveţiene -
principiul integrităţii şi respectării ariilor lingvistice tradiţionale.
Acest principiu, cunoscut în literatura de specialitate ca principiul teritorialităţii (a se vedea
paragraful 4.4.2), permite autorităţilor locale din cantoane să ia dispoziţiile necesare pentru
menţinerea echilibrului demolingvistic în teritoriile corespunzătoare. Principiul teritorialităţii
garantează limbilor naţionale una sau mai multe arii de securitate lingvistică. Cu alte cuvinte, în
aceste teritorii, fiecare limbă naţională este protejată contra concurenţei altor limbi mai prestigioase
şi mai atractive111. Pe acest principiu se bazează şi Articolul 73 al Cartei limbii franceze din Québec
(La Charte de la langue française du Québec, 1977).
111 Pentru mai multe detalii privind dreptul limbilor în Elveţia a se vedea: (Voyaume 1989, p. 343-
350).
184
Din contra, după cum am arătat în paragraful 4.4.2, principiul personalităţii presupune
primatul drepturilor individuale asupra celor colective şi permite libertatea comportamentului
lingvistic al individului. Acest principiu implică bilingvismul instituţional fără limita teritorială şi
concurenţa limbilor în contact. În virtutea acestui principiu, limba care are un prestigiu mai mare şi
un grad de utilitate mai înalt va putea să se extindă, în detrimentul celei care posedă o forţă atractivă
mai slabă cu riscul de a o elimina pe termen lung.
Principiul personalităţii stă la baza legii federale canadiene cu privire la limbile oficiale (Loi
sur les langues officielles, 1969, 1988). Soluţia ”personală” a problemelor ce ţin de funcţionarea
limbilor predomină şi în Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova, deşi principiul teritorialităţii se
aplică în Gagauz-Yeri.
6.3. Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova: un remediu/un impas?
Dezmembrarea Uniunii Sovietice a pus o serie de probleme în faţa tinerelor state independente
ieşite din componenţa imperiului, printre care şi problema noilor politici lingvistice, pe care trebuia
să le adopte fiecare formaţiune statală nou-creată. În vederea demarării procesului de
”decolonizare” a vieţii politice, sociale şi culturale, Republica Moldova, ca şi majoritatea statelor
ex-sovietice, a mers pe calea naţionalizării acesteia după modelul statului-naţiune, definit de Max
Weber ca ”l’organisation séculière de la puissance de la nation” (Weber 1971, p. 416), plasând în
centrul proiectului de construcţie statală naţiunea titulară şi promovând limba şi cultura sa în calitate
de simboluri ale identităţii naţionale112. Cu alte cuvinte, politica lingvistică a noului stat
independent avea menirea să servească drept instrument de bază pentru constituirea identităţii
naţionale nonruse în procesul de edificare a statului.
Dat fiind faptul că limba de identificare a majorităţii reprezentanţilor naţiunilor nontitulare,
din fostele republici sovietice, este limba rusă, reglementarea unei funcţionări echitabile a limbii
naţiunii titulare şi a limbii ruse constituie o problemă fundamentală pentru noile state independente.
De aceea, promovarea limbii şi culturii naţiunii titulare în calitate de simboluri ale identităţii
naţionale necesită o conceptualizare a reformei limbilor în conformitate cu noile realităţi
sociopolitice şi lingvistice.
În Moldova, lupta pentru recunoaşterea oficială a limbii naţiunii titulare a căpătat amploare,
mai ales, în perioada ”perestroikăi” lansate de Gorbaciov. În 1988, a fost instituită o comisie
specială în vederea elaborării unei noi concepţii privind reforma în domeniul limbilor. La 31 august
112 După cum se ştie, secolul al XIX-lea a fost dominat de două concepţii diferite asupra naţiunii:
modelul francez bazat
pe voinţa civică a cetăţenilor şi modelul german bazat pe comunitatea etnică şi culturală (Oakes 2001).
Cu toate acestea,
conform opiniei lui A. Smith, naţiunea n-a reuşit să transcende etnicitatea, în sensul că orice naţiune
încorporează şi
reinterpretează componentele etnice preexistente, cristalizând, astfel, relaţiile comunitare între membrii
unei comunităţi
(Smith 1981, p. 214).
185
1989, Sovietul Suprem al RSSM a adoptat Legea Republicii Moldova cu privire la statutul limbii de
stat a RSS Moldoveneşti nr. 3464-XI, modificând, în pofida opoziţiei deputaţilor rusofoni,
Constituţia din 15 aprilie 1978.
După cum stipulează Legea, ”În scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică
din RSS Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti113 – una dintre
premisele
fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al
asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor
lingvo-naţionale în republică, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti hotărăşte: A completa Constituţia
(Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti cu Articolul 70/1, având următorul conţinut:
Articolul 70/1. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba
moldovenească. Limba de stat este folosită în viaţa politică, economică, socială şi culturală şi
funcţionează pe baza grafiei latine (subl. n. - G. M.).
RSS Moldovenească asigură ocrotirea şi dezvoltarea limbii poporaţiei găgăuze, cea mai mare
parte a căreia locuieşte pe teritoriul republicii.
RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi
folosirea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a
limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi” (subl. n. - G. M.).
Articolul 158 al Constituţiei modificate prevedea o serie de măsuri privind utilizarea limbilor în
procedura judiciară: limba moldovenească sau limba rusă (subl. n. - G. M.) şi limba majorităţii
populaţiei din localitatea dată. Deşi exigenţele lingvistice menţionate în Legea fundamentală
modificată au fost formulate din perspectiva principiului personalităţii care implică concurenţa
limbilor în contact şi bilingvismul instituţional, importanţa modificării Constituţiei constă în faptul că
statul se obliga, pentru prima oară, să ia sub oblăduirea sa limba populaţiei majoritare din acest
teritoriu.
După cum se menţionează în Hotărârea Parlamentului nr. 3466 din 1 septembrie despre
modul de punere în aplicare a Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldoveneşti, ”Consfinţirea prin Legea fundamentală a RSS Moldoveneşti a statutului limbii
moldoveneşti ca limbă oficială avea menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a
Republicii şi la crearea garanţiilor pentru utilizarea ei cu drepturi depline în toate sferele vieţii
publice”.
113 Noi am păstrat glotonimul ”limba moldovenească” pentru a ilustra cu fidelitate faptele istorice,
deşi suntem
conştienţi că ”... existenţa limbii moldoveneşti nu este motivată din punct de vedere lingvistic, ci din
punct de vedere
politic” (Décsy & Krueger 2000, p. 191).
186
Revenind la data de 31 august 1989, este oportun să menţionăm că această zi poate fi considerată
începutul ”maratonului legislativ” iniţiat cu scopul promovării limbii naţiunii titulare, întrucât
Parlamentul a votat atunci trei legi lingvistice: Legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la
grafia latină, Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldoveneşti şi Legea cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti. Importanţa simbolică a adoptării acestor
acte legislative pentru identitatea lingvistică a populaţiei băştinaşe din Republica Moldova este atât de
semnificativă, încât ziua de 31 august este considerată drept sărbătoare naţională.
Legile lingvistice sus-menţionate constituie o dovadă a intervenţiei statului atât asupra corpusului,
cât şi asupra statutului (Kloss 1969, p. 81) limbii române vorbite pe teritoriul Moldovei. Astfel, prin
Legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină (art. 3) se abroga legea RSSM din 10
februarie 1941 ”Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” şi se
stipula ”trecerea scrisului limbii moldoveneşti la grafia latină” (Articolul 1). Întrucât Legea din 1941
instituia, prin forţă, ruptura lingvistică şi culturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, Legea
din 31 august 1989, exceptând utilizarea nejustificată a glotonimului antiştiinţific ”limba
moldovenească”, are o importanţă capitală pentru eliminarea vestigiilor dominaţiei ţariste şi sovietice,
limitarea elementului slav din limbă, confirmând pe cale legală ”...recunoaşterea identităţii lingvistice
moldo-române” (Ciobanu 1995b, p. 8).
Este oportun să menţionăm că RSS Moldovenească a fost prima republică din componenţa
Uniunii Sovietice care a adoptat trecerea limbii naţionale de la alfabetul chirilic la grafia latină.
Pentru moldoveni, trecerea la grafia latină semnifica reconfirmarea originii latine a limbii naţionale
şi identitatea ei cu limba română, fapt care a fost confirmat de Legea Cu privire la funcţionarea
limbilor pe teritoriul Republicii Moldova.
Cu toate acestea, dacă concepţia privind originea latină a limbii populaţiei majoritare a
republicii era greu de contestat, problema identităţii lingvistice a moldovenilor a suscitat opinii
controversate. Un apărător înflăcărat al limbii moldoveneşti şi al alfabetului chirilic impus de
autorităţile e a fost Partidul Comunist al RSS Moldoveneşti. Astfel, deşi liderii comunişti au fost
nevoiţi să accepte teza cu privire la originea latină comună a limbilor moldovenească şi română,
ei n-au putut să accepte unicitatea acestora, afirmând că similitudinile între diferitele limbi ale unei şi
aceleiaşi familii de limbi nu constituie un motiv rezonabil pentru a renunţa la una dintre ele în
favoarea celeilalte. Pretextând că trecerea limbii moldoveneşti la grafia latină va avea drept consecinţă
analfabetizarea populaţiei republicii şi insistând asupra pierderilor materiale legate de schimbarea
veşmântului scris al limbii, Partidul Comunist al RSS Moldoveneşti s-a pronunţat în favoarea păstrării
alfabetului chirilic (King 1992, p. 138-155).
187
În pofida acestor afirmaţii, procesul de trecere a limbii române vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova la grafia latină a fost facilitat de o serie de factori. În primul rând, trebuie menţionat faptul că
acest proces a constituit o revenire la grafia utilizată în Basarabia interbelică, astfel încât putem vorbi
de o continuitate al cărei fundament îl constituie memoria colectivă a generaţiilor pentru care alfabetul
latin este veşmântul firesc al limbii române. În al doilea rând, această măsură de planificare lingvistică
nu implica elaborarea unor norme ortografice noi, în măsura în care recunoaşterea identităţii limbii
moldoveneşti cu cea română presupune unificarea lingvistică care se realizează, mai întâi de toate, la
nivelul ortografiei.114
6.3.1. Duplicitatea legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova
După cum se menţionează în Hotărârea Parlamentului nr. 3462 din 31 august 1989 despre
modul de aplicare a Legii în cauză, ”Trecerea limbii moldoveneşti, idiom de origine şi structură
romanică, la grafia latină se bazează pe caracterul mai adecvat, recunoscut de ştiinţă al alfabetului latin
pentru fonetica şi gramatica acestui idiom, pe propunerile cetăţenilor republicii şi are menirea de a
contribui la lichidarea deformărilor ce s-au produs în limbă în virtutea unui şir de cauze obiective şi
subiective, la ridicarea nivelului de cultură lingvistică al poporului moldovenesc, a rolului factorilor de
ordin ştiinţific, etico-moral, cultural, psihologo-didactic şi social în dezvoltarea limbii moldoveneşti”.
La rândul său, Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova conţine o serie de prevederi, printre care menţionăm următoarele:
• limba de lucru şi limba lucrărilor de secretariat în organele puterii de stat, ale
administraţiei de stat şi ale organizaţiilor obşteşti este limba de stat;
• actele organelor puterii de stat, a administraţiei publice şi a organizaţiilor obşteşti
(neguvernamentale) se întocmesc şi se adoptă în limba de stat;
• lucrările de secretariat şi corespondenţa la/dintre întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile situate pe teritoriul Republicii Moldova se efectuează în limba de stat;
• corespondenţa dintre organele puterii de stat, ale administraţiei publice, dintre
organizaţiile neguvernamentale, dintre acestea şi întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile
situate pe teritoriul Republicii Moldova se realizează în limba de stat;
• limba utilizată în cadrul proceselor judiciare este limba de stat (a se vedea articolele
9,10,12,13, 15,16,17).
114 La doi ani după adoptarea legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova, au survenit totuşi diferenţe
nesemnificative în
privinţa aplicării normelor ortografice ale limbii române vorbite pe cele două maluri ale Prutului.
Aceasta, datorită
faptului că, în 1991, Academia Română a introdus unele modificări în sistemul de scriere românesc
care nu au fost
acceptate la nivel oficial de Republica Moldova. Deşi noile norme ortografice nu au un caracter oficial,
ele sunt utilizate
pe larg în sistemul de învăţământ din republică, în mass-media, în operele literare etc.
188
Este adevărat că prevederile respective nu sunt deloc imperative. În funcţie de situaţiile
concrete, Legea în cauză admite utilizarea limbii ruse sau a altor limbi acceptate de părţile antrenate
în procesul de comunicare, esenţial, însă, este faptul ca actele oficiale emise de organele puterii de
stat să fie întocmite obligatoriu în limba de stat. De fapt, Legea respectivă este atât de permisivă în
ceea ce priveşte utilizarea limbii ruse, încât admite derogări de la prevederile tuturor articolelor
susmenţionate.
Aceste derogări decurg din Articolul 6 al Legii, conform căruia ”În relaţiile cu organele puterii
de stat, administraţiei de stat şi organizaţiilor obşteşti, precum şi cu întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile situate pe teritoriul RSS Moldoveneşti, limba de comunicare orală sau scrisă –
moldovenească sau rusă – o alege cetăţeanul” (subl. n. - G. M.).
Devine clar că principiul director al Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul RSSM este, ca şi în cazul Constituţiei modificate în 1989, principiul personalităţii care
permite individului libera alegere a comportamentului lingvistic în procesul de comunicare cu
organele puterii de stat, în acţiunile de procedură penală, civilă etc., nemaivorbind de relaţiile dintre
persoane, comunicarea în activitatea de producţie etc. Mai mult decât atât, în conformitate cu
Legea, limba de stat nu este obligatorie pentru ”activitatea [...] transporturilor feroviar şi aerian,
precum şi în unităţile militare” (Articolul 5). Domeniul de utilizare a limbii de stat nu se extinde nici
asupra întreprinderilor private. Întucât însă procentul de alolingvi printre oamenii de afaceri constituie
în
jur de 80%, devine firească întrebarea ”... în mâinile cui este soarta limbii şi ce limbă se practică în
respectivele medii?” (Beşleagă 1999, p. 9).
De fapt, prin aceste prevederi se subminează importanţa Legii în ansamblu, întrucât, în aşa
mod, se urmăreşte scopul de a restabili în drepturi depline şi de a menţine situaţia de diglosie de
până la 1991. Articolul 6 lasă de înţeles că cetăţenii Republicii Moldova sunt obligaţi să cunoască
fie cele două limbi (moldoveneasca/româna şi rusa), fie doar una din ele. Cu alte cuvinte, principiul
personalităţii, aşa cum este tălmăcit de Legislaţia lingvistică, are un caracter discriminatoriu,
întrucât el permite doar anumitor categorii de cetăţeni să-şi exercite dreptul la libera alegere a
comportamentului lingvistic. Mai mult decât atât, prevederea în cauză incită reprezentanţii etniilor
minoritare nonruse să studieze, la fel ca şi înainte, limba rusă.
Prin urmare, legislatorul moldovean, pe de o parte, proclamă limba moldovenească limbă de
stat care, în virtutea acestui fapt, îndeplineşte funcţiile ”limbii de comunicare interetnică pe
teritoriul republicii” (art.1 din Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS
Moldoveneşti) iar, pe de altă parte, legiferează utilizarea limbii ruse pe teritoriul republicii ”alături
de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un
bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real” (Articolul 3, idem). Din cele menţionate, ”...devine
189
limpede în ce măsură este ”de stat” limba de stat şi ce cheltuieli neverosimile s-a angajat să facă
Moldova de dragul aşa-zisului bilingvism ”armonios” moldo-rus...” (Ciobanu 2000, p. 16). Drept
rezultat, utilizarea limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică ”...este o realitate netăgăduită de
nimeni, numai că nu ”alături” de română sau găgăuză, ci unica, şi deloc nu ”asigură” bilingvismul
armonios” (Purice 2004, p. 179).
Este adevărat că reinstituţionalizarea bilingvismului în noile condiţii era, într-o anumită măsură,
justificată de situaţia sociolingvistică moştenită de la fosta Uniune Sovietică, întrucât, în 1989, graţie
politicii lingvistice promovate de autorităţile sovietice, limba rusă era limba de identificare pentru
circa 40% din populaţie. Cu toate acestea, atât diriguitorii legislaţiei lingvistice, cât şi aleşii poporului
nu au dat dovadă de suficientă fermitate şi perspicacitate pentru crearea condiţiilor necesare de
evoluare progresivă a bilingvismului deformat spre politica lingvistică de valorificare a limbii oficiale
şi protejare a limbilor etniilor conlocuitoare. Din această perspectivă, perioada de bilingvism este
justificată doar ca o etapă de tranziţie spre politică unilingvismului naţional cu elemente de bilingvism
situaţional.
În cele ce urmează, vom încerca să examinăm Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova din
perspectiva creării condiţiilor favorabile pentru creşterea prestigiului şi extinderea domeniilor de
funcţionare a limbii oficiale, precum şi protejarea şi promovarea limbilor etniilor minoritare. În
acest sens, atât legile lingvistice adoptate în zorii independenţei, cât şi cele adoptate după 13 ani de
independenţă politică115 se caracterizează prin lipsă de claritate, ambiguitate şi stipulări
contradictorii.
După cum am menţionat mai sus, declararea prin Constituţie a limbii naţiunii titulare în
calitate de limbă oficială şi protejarea altor limbi vorbite pe teritoriul ţării este un lucru firesc şi
destul de răspândit în practica internaţională, însă prevederile constituţionale urmează să fie
formulate fără echivoc pentru a exclude tot felul de interpretări. Cu regret, Legislaţia lingvistică a
Republicii Moldova denotă o strategie duplicitară în privinţa statutului limbii oficiale şi a limbii
minorităţii de etnie rusă.
Astfel, din legile lingvistice în vigoare, se desprinde o stratificare ierarhică a limbilor în trei
niveluri, după cum urmează: (1) limbă oficială (moldoveneasca) – (2) limbă de comunicare
interetnică (rusa) – (3) alte limbi. Deşi, spre deosebire de Legea cu privire la funcţionarea limbilor
vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi Constituţia modificată (1989), Legea fundamentală,
adoptată după 4 ani de la declararea independenţei (1994), nu conţine nicio stipulare expresă cu
privire la statutul de limbă de comunicare între naţiuni a limbii ruse, această prevedere decurge
115 Ne referim la Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova aprobată prin Legea nr. 546-XV
din 19 decembrie
2003.
190
implicit din Articolul 13 (alineatul 2) al Constituţiei, inspirat de Articolul 1 al Legii cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti, care stipulează că ”Statul recunoaşte
şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse (subl. n. - G. M.) şi a
altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.
După cum se vede, Constituţia în vigoare operează o distincţie netă între limba rusă, pe de o
parte, şi alte limbi, pe de altă parte, atribuindu-i, prin aceasta, un statut superior faţă de alte limbi
folosite pe teritoriul republicii. Şi atunci apare întrebarea firească: ce fel de statut? Statut de limbă
oficială? Dacă da, în virtutea cărui fapt? Legislatorul, se pare, este totuşi conştient de faptul că
acordarea statutului de limbă oficială limbii ruse ar însemna o discriminare a altor limbi, deoarece
ponderea originarilor vorbitori de limbă rusă este inferioară celui al vorbitorilor de limbă
ucraineană116.
Mai mult decât atât, este regretabil faptul că Legea fundamentală a Republicii Moldova,
adoptată în vara anului 1994, a reconfirmat poziţiile ideologiei comuniste privind denumirea
eronată a limbii, culturii şi istoriei neamului, stipulând că ”Limba de stat (oficială) a Republicii
Moldova este limba moldovenească” (Articolul 13, alineatul 1). În aşa mod, se ignoră oficial
adevărul ştiinţific şi ”...se reia politica moldovenismului primitiv, românofobiei şi neadevărului
ştiinţific şi istoric” (Ciobanu 1997, p. 31). Este totuşi de aşteptat că ”procesul de democratizare a
societăţii noastre, de liberalizare a cugetării, a unor opinii şi idei ce, pentru moment, vin în
contradicţie cu […] ideologia oficială, va conduce încet, dar sigur, spre cunoaşterea adevărului
total, spre triumful cauzei naţionale” (Ciobanu 2001a, p. 31).
După părerea noastră, statutul privilegiat al limbii ruse faţă de alte limbi nu este deloc justificat.
Având în vedere că limba rusă este o limbă de circulaţie internaţională, problema statutului ei ar putea
fi soluţionată conform prevederilor ce se conţin la alineatul 3 al Articolului 13 din Constituţie,
conform căruia ”Statul facilitează studierea limbilor de circulaţie internaţională”. Această prevedere
obligă statul să întreprindă măsuri politice, juridice şi administrativ-organizatorice în vederea
elaborării şi implementării unor programe naţionale de studiere a limbilor de circulaţie
internaţională, iniţiative statale care au repercusiuni şi asupra programelor de studii din instituţiile
de învăţământ, indiferent de nivelul lor. În virtutea acestui articol, în majoritatea instituţiilor de
învăţământ (preşcolare, primare, medii, de specialitate, universitare şi postuniversitare), studierea
limbilor de circulaţie internaţională este obligatorie, limba rusă fiind una dintre ele. Pe de altă parte,
calitatea de limbă de comunicare interetnică atribuie, de o manieră tacită, limbii ruse acelaşi statut
116 Conform recensământului din 2004, conaţionalii de etnie rusă alcătuiesc 5,9% din populaţia
Republicii Moldova, pe
când ponderea celor de etnie ucraineană este de 8,4%.
191
social ca şi limbii oficiale, contribuind, astfel, la crearea condiţiilor de concurenţa neloială între ele,
în măsura în care statul nu prevede măsuri speciale de securizare a limbii oficiale.
Mai mult decât atât, ideea despre statutul limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică apare
din nou în Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova (2003), conform căreia limba rusă
”...se aplică şi ea în diverse domenii ale vieţii statului şi societăţii”(Moldova Suverană, 4 ianuarie
2004, p.1). Iată că la finele anului 2003, după 13 ani de independenţă, Parlamentul moldovean a
dovedit, o dată în plus, că nu s-a eliberat de sub tutela limbii şi ideologiei imperiale, revenind la
falsa teorie despre două limbi romanice, la bilingvismul moldo-rus de tristă faimă, la promovarea ideii
despre funcţionarea a două limbi oficiale în Republica Moldova (a se vedea şi Ciobanu 2004b, p.16).
Asumându-şi rolul de arbitru suprem în materie de genealogie a limbilor, Legislatorul afirmă că
”limba naţională moldovenească şi limba naţională română îşi păstrează fiecare
lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei naţiuni: moldovenească şi română”
(Concepţia..., idem). Numai că areopagul moldovean n-a ţinut cont de adevărul ştiinţific: după cum se
ştie, criteriul identificator al clasificării limbilor nu este ”însemnul naţional”.
Aşadar, deşi semnificaţia legilor lingvistice, adoptate la 31 august 1989, este greu de
subapreciat, trebuie să subliniem totuşi că nici Parlamentul ales în cadrul instituţional sovietic, nici
Parlamentele alese în mod democratic după proclamarea independenţei Republicii Moldova (1991),
nu au fost în măsură să se ridice la înălţimea cuvenită pentru a soluţiona două probleme de
importanţă capitală pentru promovarea limbii şi culturii naţiunii titulare, şi anume: (1) denumirea
corectă a limbii oficiale şi (2) crearea condiţiilor de securitate lingvistică necesare pentru
promovarea nestingherită a acesteia. Drept consecinţă, ”...limba populaţiei băştinaşe majoritare [...]
duce şi astăzi aceeaşi existenţă de cenuşăreasă ca şi altădată. Ea nu este implementată în măsura
cuvenită în toate sferele de activitate a statutului, nu a devenit cu adevărat limbă de contact
interetnic, unica menită, prin definiţie, să servească drept bază în procesul de integrare în viaţa
societăţii a tuturor cetăţenilor care locuiesc pe acest pământ, indiferent de apartenenţa etnică”
(Cotelnic 2003b, p. 263). În alţi termeni, chiar dacă legile lingvistice aprobate în 1989 au consemnat
un eveniment marcant pentru destinul limbii române din noul stat suveran, ”...perioada de
funcţionare a Legislaţiei lingvistice ne provoacă sentimentul de iluzii pierdute, de regret şi
dezamăgire” (Purice 2003, p. 80).
6.3.2. Măsuri legislative de menţinere a echilibrului demolingvistic în
Republica Moldova (sic!)
Spre deosebire de Legislaţia lingvistică a altor state, Legislaţia lingvistică a Republicii
Moldova nu prevede măsuri adecvate de păstrare a echilibrului demolingvistic din ţară pentru a
192
împiedica o modificare eventuală în proporţia grupurilor lingvistice în contact. În primul rând, una
din problemele-cheie ţine de faptul că posedarea limbii oficiale nu este obligatorie pentru cetăţenii
noului stat independent.
Astfel, atât Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenia Republicii Moldova nr. 596-XII
din 5 iunie 1991 (art.2), cât şi Constituţia (1994) oferea dreptul de a deveni cetăţeni ai Republicii
Moldova tuturor rezidenţilor săi permanenţi fără să se ţină cont de cunoaşterea limbii de stat. Legea
fundamentală nu prevede absolut nimic în ceea ce priveşte cunoaşterea limbii de stat. Articolul 10
face următoarele precizări în acest sens: (1) ”Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii
Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi. (2). Statul
recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
Or, politicile lingvistice ale statelor europene (chiar şi a celor care au drept obiectiv
promovarea autonomiei lingvistice) prevăd anumite mecanisme de protejare şi promovare a limbilor
naţionale. De exemplu, Articolul 3 al Constituţiei spaniole (1978) declară următoarele: ”Limba
castiliană este limba spaniolă oficială a Statului. Toţi cetăţenii Spaniei sunt obligaţi să o cunoască şi
au dreptul să o utilizeze”.
De asemenea, Constituţia Bulgariei (1991) stipulează că ”Fiecare cetăţean are dreptul şi
obligaţia să înveţe şi să folosească limba bulgară” (Articolul 36). Permisivitatea legislaţiei lingvistice
a Republicii Moldova este cu atât mai regretabilă cu cât limba română, în acest spaţiu, nu este o limbă
forte, pe când castiliana, în Spania, şi bulgara, în Bulgaria, sunt limbile predominante.
Aplicarea Legii din 5 iunie 1991 timp de aproape 10 ani, până la adoptarea unei noi legi cu
privire la cetăţenia Republicii Moldova în iunie 2000 (Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr.
1024-XIV din 2000), a fost o perioadă suficientă pentru ca populaţia rusofonă din Republica Moldova
şi din exteriorul ei să dobândească cetăţenia Republicii Moldova şi să acapareze puterea economică şi
financiară, fapt care contribuie la crearea condiţiilor propice pentru supremaţia limbii ruse.
Deşi noua Lege a cetăţeniei conţine anumite exigenţe lingvistice117, importanţa ei este
diminuată prin faptul că nici Legea fundamentală, nicio altă lege lingvistică în vigoare nu prevăd
cunoaşterea obligatorie a limbii oficiale şi folosirea ei de toţi cetăţenii statului. Perenizarea acestei
situaţii va contribui, de fapt, la reinstaurarea diglosiei, deşi Legislatorul moldovean pretinde că
117 În conformitate cu Articolul 17 al Legii cetăţeniei din iunie 2000”, cetăţenia se poate acorda la
cerere persoanei care a
împlinit vârsta de 18 ani şi care: (e) cunoaşte limba de stat în măsură suficientă pentru a se încadra în
viaţa socială.
Articolul 18 din Lege prevede nivelul cunoaşterii limbii de stat. ”Se consideră că persoana cunoaşte
limba de stat, dacă: a)
înţelege suficient limba uzuală, informaţiile cu caracter oficial; b) discută şi răspunde la întrebări
despre viaţa cotidiană; c)
poate citi şi înţelege suficient orice text cu caracter social, orice lege sau alt act normativ; d) poate scrie
o expunere la o
temă despre viaţa cotidiană.
193
Legislaţia lingvistică actuală are drept obiectiv crearea condiţiilor propice pentru ca ”bilingvismul
moldo-rus să devină realitate”.118
Se pare că Legislatorul moldovean este conştient că minoritatea imperială din Republica
Moldova nu va manifesta niciodată voinţa de a învăţa, dar mai ales, de a utiliza limba naţiunii
titulare. În caz contrar, la ce bun ar promova cu insistenţă bilingvismul moldo-rus? Pe de altă parte,
este cunoscut faptul că minorităţile rusofone sunt instrumentalizate de către Rusia pentru a-şi putea
menţine prezenţa în zonă.
Posibilităţile autorităţilor ruseşti de a exploata existenţa minorităţilor rusofone sunt diverse,
cea mai gravă dintre ele fiind ameninţarea cu intervenţie militară cu scopul de a proteja cetăţenii
ruşi aflaţi în străinătate; o altă manevră este încurajarea manifestaţiilor destabilizatoare pentru
apărarea drepturilor politice şi economice a minorităţilor rusofone şi utilizarea reprezentanţilor
acesteia ca forţă de sprijin pentru a controla capitalul unor întreprinderi, în fine, şantajul economic.
Astfel, în pofida politicii lingvistice de compromis adoptate de autorităţile moldoveneşti şi de
încercare a acestora de a pune bazele funcţionării unui stat de drept în conformitate cu standardele
internaţionale, problemele de natură etnolingvistică au servit drept motiv pentru declanşarea unui
dublu proces secesionist în estul şi în sudul republicii, proces care a culminat cu declanşarea unui
conflict armat pe malul stâng al Nistrului. Opinia forţelor proruse conform căreia ”...la baza
conflictului din Transnistria s-ar afla nerespectarea drepturilor minorităţilor etnice şi lingvistice” a
fost contestată de Legislativul moldovean care şi-a exprimat convingerea că aceste
”pseudoprobleme interne” vin să justifice ”...un atentat la suveranitatea şi integritatea Republicii
Moldova”119.
6.3.3. Drepturile lingvistice ale minorităţilor etnice în Republica Moldova:
între principiul personalităţii şi principiul teritorialităţii
Începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, se susţine din ce în ce mai mult ideea despre
necesitatea formulării, codificării, promovării şi instituţionalizării drepturilor lingvistice ale omului
(Skutnabb-Kangas 2002 ; Philipson 2003). Deoarece garantarea de către stat a drepturilor lingvistice
ale membrilor comunităţii dominante reprezintă un element sine qua non al existenţei acestuia,
numeroşi cercetători (Thornberry 2001; May 2005) au pus accentul pe necesitatea protejării, în
aceeaşi măsură, a drepturilor grupurilor minoritare care se bucură de mai puţină influenţă în spaţiul
118 A se vedea: ”Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova”. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.1-5
din 1 ianuarie 2004, p. 49.
119 Ne referim la ”Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al
persoanelor aparţinând
minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea
stângă a Nistrului”
publicată în Monitorul Oficial, nr. 5, 1992, p. 18-22.
194
sociopolitic dat, astfel încât să se poată vorbi nu despre drepturi lingvistice în general, dar mai curând
despre drepturile lingvistice ale minorităţilor.
În perioada de după 1991, drepturile minorităţilor naţionale din Republica Moldova au fost
promovate în mai multe dimensiuni ale politicilor publice, printre care instituţionalizarea diverselor
modalităţi de participare la actul legislativ şi executiv, respectiv prin diverse măsuri legale şi
instituţionale menite să asigure protejarea, păstrarea şi dezvoltarea particularităţilor identitare ale
minorităţilor (politici culturale, lingvistice, educaţionale şi administrative). Întrucât, după cum am
arătat
în paragraful 3.4.3, limba reprezintă o componentă majoră (dacă nu centrală) a identităţii etnice, o
parte
considerabilă a acestor politici s-a concentrat pe asigurarea reproducerii instituţionale şi folosirii
publice
a limbilor minorităţilor din republică.
Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova este destul de bogată în materie de protecţie a
limbilor minoritare. Garantarea respectării şi exercitării dreptului la identitatea lingvistică este
stipulată, în mod implicit sau expres, într-o serie de prevederi constituţionale şi legi organice. Este
cazul să amintim aici că ”Republica Moldova a anticipat cu mult ”Carta Europeană...”, a manifestat
o deschidere largă faţă de limbile minoritare şi o teleranţă avant la lettre [...] - înainte ca
organismele internaţionale să pună problema protejării acestor idiomuri” (Ciobanu 2003a, p. 93).
Ocrotirea şi crearea garanţiilor necesare pentru dezvoltarea şi extinderea consecventă a
utilizării limbilor minoritare au fost şi rămân, în continuare, o preocupare permanentă a tânărului
stat moldovenesc. Astfel, pe parcursul primului deceniu, după declararea independenţei, au fost
adoptate un şir întreg de documente juridice (hotărâri ale Guvernului, decrete, legi) cu privire la
protecţia limbilor şi culturilor etniilor conlocuitoare, cum ar fi: Decretul Preşedintelui Republicii
Moldova nr. 64 din 22 februarie 1991 ”Cu privire la măsurile de asigurare a dezvoltării culturii
naţionale ucrainene în republică”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 219 din 25 aprilie
2001 ”Despre modul de executare a Decretului Preşedintelui ”Cu privire la măsurile de asigurare a
dezvoltării culturii naţionale ucrainene în republică”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.
336 din 9 iunie 1991 ”Cu privire la măsurile necesare pentru dezvoltarea culturii naţionale ruse în
republică”, Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 0604-945 din 12 august 1991 ”Privind
măsurile pentru asigurarea dezvoltării culturii naţionale evreieşti şi satisfacerea necesităţilor sociale
ale populaţiei evreieşti din Republica Moldova”, Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 682
din 9 decembrie 1991 ”Cu privire la transpunerea în viaţă a Decretului Preşedintelui Republicii
Moldova din 12 august 1991 ”Privind măsurile pentru asigurarea dezvoltării culturii naţionale
evreieşti şi satisfacerea necesităţilor sociale ale populaţiei evreieşti din Republica Moldova”,
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 79 din 30 martie 1992 şi Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 428 din 23 iunie 1992 ”Cu privire la dezvoltarea culturii naţionale a
195
populaţiei bulgare din Republica Moldova”, Legea Republicii Moldova privind statutul juridic
special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994, Legea cu privire la
drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor nr.
382-XV din 19 iulie 2001.
Analiza şi evaluarea conţinutului prevederilor juridice denotă că drepturile lingvistice ale
minorităţilor din Republica Moldova au înregistrat îmbunătăţiri semnificative începând cu 1989,
nemaivorbind de faptul că, spre deosebire de prima jumătate a anilor 90, în ultimii ani, normele
legale care fac posibile reproducerea instituţională şi utilizarea regulată, în contexte oficiale, a altei
limbi decât limba oficială a statului, au devenit mai permisive, deschizând noi oportunităţi legale şi
instituţionale de însuşire şi utilizare a limbilor minoritare.
Astfel, în Articolul 4, Legea fundamentală consfinţeşte respectarea drepturilor şi libertăţilor
omului şi prioritatea reglementărilor internaţionale în acest sens. Or, dreptul la păstrarea identităţii
lingvistice este unul din drepturile fundamentale ale omului, de aici şi necesitatea respectării şi
exercitării lui.
Conform Articolului 10 din Constituţie, statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor
cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase.
În Articolul 16, Legea fundamentală prevede că respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o
îndatorire primordială a statului şi că toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de naţionalitate, origine etnică, limbă etc.
Articolul 35 prevede că statul asigură dreptul de a alege limba de educaţie şi instruire a
persoanelor.
De asemenea, Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova stabileşte că:
• statul asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de
orice naţionalitate care locuiesc pe teritoriul RSS. Moldoveneşti, indiferent de limba pe care
o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii;
• pe teritoriul Republicii se asigură condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea
limbii ruse, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în Republică;
• se garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ebraică, idiş, ţigănească, a
limbilor altor grupuri etnice care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea
necesităţilor lor naţional-culturale;
196
• în localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate ucraineană,
rusă, bulgară sau de altă naţionalitate, limba de comunicare este limba maternă sau o altă
limbă acceptată de majoritatea locuitorilor;
• în localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba
oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă;
• la diferite întruniri de masă, participanţii sunt liberi să-şi aleagă limba în care se vor
desfăşura acestea;
• documentele care se emit de către organele puterii de stat vor fi traduse şi în limba
rusă (Monitorul Oficial al Republicii Moldova), iar în unele cazuri şi în alte limbi.
În conformitate cu Articolul 8 al Legii Învăţământului (1995), statul, respectând Constituţia şi
prevederile articolelor 18, 19 şi 20 din Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul
Republicii Moldova (1989), asigură dreptul de a alege limba de educaţie şi instruire la toate nivelurile
şi treptele de învăţământ. Dreptul cetăţenilor la educaţie şi instruire în limba maternă se asigură prin
crearea numărului necesar de instituţii de învăţământ, clase, grupe, precum şi a condiţiilor de
funcţionare a lor.
Această scurtă trecere în revistă a prevederilor legislative ne permite să desprindem
principiile directorii pe care se întemeiază politica, legislaţia şi practica lingvistică din
Republica Moldova în domeniul limbilor minoritare: (1) recunoaşterea limbilor minoritare ca o
expresie a diversităţii culturale a statului; (2) egalitatea în drepturi a vorbitorilor acestor limbi şi a
restului populaţiei; (3) respectarea ariei geografice a fiecărei limbi minoritare; (4) întreprinderea
unor acţiuni hotărâte pentru promovarea limbilor minoritare în vederea salvgardării lor; (5)
facilitarea şi/sau încurajarea folosirii limbilor minoritare în viaţa publică şi/sau privată; (6) stabilirea
de forme şi mijloace adecvate de predare şi studiere a limbilor minoritare la toate nivelurile
corespunzătoare; (7) desfăşurarea învăţământului în limbile minoritare la toate nivelurile
sistemului educaţional. (subl. n. - G. M.).
Este evident că Legislaţia lingvistică a noului stat suveran este excesiv de permisivă, acordând
cetăţenilor dreptul de a alege limba de instruire în şcoala superioară şi medie de specialitate. Pentru
ca limba oficială să-şi îndeplinească funcţia de factor integrator în societate, este necesar ca
studiile în cauză să fie urmate în limba de stat, repercusiunile Legislaţiei în vigoare putând avea
consecinţe grave pentru republică (a se vedea şi Ciobanu 1995b, p. 10-16).
După cum se vede din cele menţionate mai sus, în procesul de extindere a drepturilor lingvistice
ale minorităţilor din Republica Moldova, s-au aplicat ambele principii menţionate în literatura de
specialitate. Pe de o parte, în ceea ce priveşte drepturile lingvistice exercitate în procesul educaţional,
197
dreptul de opţiune pentru o anumită limbă de predare este rezervat părinţilor (sau tutorelui) elevilor şi
acesta poate fi exercitat pe întreg teritoriul Republicii Moldova (principiul personalităţii), indiferent
de numărul sau volumul vorbitorilor la nivelul unei unităţi administrative.120
Pe de altă parte, în unităţile teritorial-administrative, unde locuiesc compact anumite minorităţi
naţionale (Unitatea teritorial-administrativă Gagauz-Yeri), exercitarea drepturilor lingvistice atât în
procesul educaţional, cât şi în contactul cu instituţiile administraţiei publice locale s-a făcut pe baza
principiului teritorialităţii, limbii găgăuze atribuindu-i-se statutul de limbă oficială.
Aşadar, deşi în Republica Moldova problema limbilor minoritare este rezolvată în mod echitabil,
sub presiunea reprezentanţilor minorităţii imperiale care, pretextând lezarea drepturilor lor, înaintează,
până în prezent, pretenţii şi revendicări neîntemeiate (Ciobanu 1995b, p. 12-13), guvernul de la
Chişinău vehiculează ideea păguboasă privind două limbi oficiale. În situaţia în care linba română
abia reintră în drepturile sale fireşti, ”Ajunsă a doua limbă de stat, rusa va prelua toate (sau aproape
toate) funcţiile social-comunicative în Republica Moldova, terminându-şi marşul triumfal prin a
elimina totalmente din uzul oficial (şi nu numai!) limba română” (Ciobanu 2003a, p. 98). În alţi
termeni, statutul de limbă oficială al limbii ruse este menit ”...să lucreze” nu pentru limba rusă, ci
împotriva limbii române” (Condrea 2003, p. 7). În această ordine de idei, decretarea limbii ruse în
calitate de limbă de stat contravine ”Cartei Europene...”, conform căreia ”Încurajarea limbilor
regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi a necesităţii de a le
însuşi” (Carta Europeană...., preambul).
6.3.3.1. Gestionarea trilingvismului oficial în Gagauz-Yeri: o sfidare şi/sau
un eşec?
Trebuie menţionat că, în zorii independenţei, guvernul Republicii Moldova a acceptat asistenţa
culturală acordată de Turcia în vederea susţinerii procesului de renaştere a limbii şi identităţii
populaţiei găgăuze prin ”derusificarea” găgăuzilor (Gangloff 1997, p. 242). Dacă, în 1989, odată cu
adoptarea legislaţiei lingvistice moldoveneşti, liderii găgăuzi mizau pe suportul Moscovei (Cojocaru
2000, p. 32-34), deja în 1991, fiind decepţionaţi de atitudinea ambiguă a Rusiei, ei s-au întors cu faţa
spre Turcia, care adoptase rolul de mediator politic, susţinând integritatea Moldovei şi statutul
autonom al regiunii găgăuze (Gangloff 1997, p. 242-243).
Deşi Turcia s-a angajat să le acorde găgăuzilor asistenţă culturală” în domeniul educaţiei, difuzării
limbii naţionale şi mass-media, procesul de construcţie identitară a populaţiei turcofone din Republica
120 Se impune o precizare: faptul că exercitarea acestui drept este condiţionat de existenţa unui anumit
număr de elevi,
care solicită învăţământ în limba minorităţii respective, nu reprezintă o lezare sau o promovare
imperfectă a principiului
personalităţii, ci o condiţie impusă din raţiuni de gestionare cât mai eficientă a unor resurse limitate
(bugetul
învăţământului).
198
Moldova s-a dovedit a fi destul de dificil, întrucât, chiar dacă găgăuzii recunosc originea turcă a limbii
lor, ei insistă totuşi asupra unei identităţii distincte, care se bazează, în primul rând, pe religia creştină
ortodoxă.121 Această tendinţă de susţinere a propriei identităţi i-a făcut pe găgăuzi să-şi creeze
propriul
alfabet în baza grafiei latine, deşi procesul de implementare a acestuia nu a fost deloc uşor.
Este oportun să menţionăm că, deşi protejarea limbii unei minorităţi etnice, prin
teritorializarea acesteia, este o practică cunoscută în lume (Belgia, Elveţia, Canada), tentativa
autorităţilor moldovene de a proteja, prin această metodă, limba găgăuză are un cuvânt greu de spus
atât
în degradarea statutului limbii găgăuze ca limbă oficială la nivel regional, cât şi a limbii oficiale a
statului în acest teritoriu. Protejarea şi promovarea limbii găgăuze ar fi avut efecte benefice atât asupra
renaşterii şi modernizării limbii găgăuze, în particular, cât şi asupra situaţiei sociolingvistice din ţară,
în
general, dacă Legislatorul moldovean n-ar fi fost, o dată în plus, un susţinător zelos al limbii ruse.
Pe bună dreptate, declararea prin Legea sus-numită (Articolul 3) a celor trei limbi oficiale
(moldoveneasca, găgăuza şi rusa) în Unitatea teritorial-administrativă Gagauz-Yeri a contribuit mai
degrabă la consolidarea dominaţiei limbii ruse în acest teritoriu decât la revitalizarea şi introducerea
progresivă a limbii găgăuze în circuitul comunicativ. În realitate, limba rusă nu numai că şi-a păstrat
aici statutul de limbă dominantă în comunicarea cotidiană, dar este omniprezentă în administraţia
publică locală, în justiţie, educaţie şi în alte domenii ale vieţii publice.
Mai mult decât atât, în sistemul de învăţământ, limba rusă este limba de studiu nu doar a
reprezentanţilor etniei găgăuze, ci şi a tuturor celorlalte minorităţi de pe teritoriul Republicii
Moldova. Conform Direcţiei de Analiză, Monitorizare şi Evaluare a Politicilor din cadrul
Ministerului Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova, în Gagauz-Yeri, actualmente, nu există
nicio instituţie de învăţământ cu predarea în limba găgăuză. În acelaşi timp, limba rusă este limba
de instruire în 51 de instituţii şcolare şi preşcolare cu un efectiv de 24112 copii, limba română fiind
limba de instruire doar în 2 şcoli unde învaţă 504 elevi.
Deşi unii comentatori au sugerat, la momentul respectiv, că Gagauz-Yeri ar putea servi drept
exemplu pentru garantarea autonomiei locale pentru minorităţile din Europa de Est (King 1995
apud Cărăuş 2002), nu putem afirma că oficializarea trilingvismului este benefică pentru
comunitatea respectivă. În primul rând, pe teritoriul Gagauz-Yeri, doar 47% sunt găgăuzi, restul
populaţiei îl constituie moldovenii şi bulgarii. În al doilea rând, după cum am menţionat mai sus, în
pofida decretării a trei limbi oficiale, se utilizează, în principal, o singură limbă: limba rusă. Situaţia
este de-a dreptul paradoxală, când limba de studiu în şcolile etniei găgăuze, a minorităţilor bulgare
121 Unii cercetători pun la îndoială pertinenţa conceptului de ”turci creştini”. În opinia lui B. Lewis,
de exemplu,
cuvântul generic ”turc” se identifică cu islamul, astfel încât sintagma ”turc creştin” este absurdă şi
contradictorie (Lewis
1989, p. 9).
199
şi ucrainene este limba minorităţii ruse, dar nu limba oficială. În aşa mod, limbii oficiale i se rezervă
doar al treilea loc în ierarhia limbilor studiate de aceste minorităţi, fapt care creează un mare
obstacol în însuşirea limbii de stat.
Recunoaşterea autonomiei acestui grup se pare că a contribuit la izolarea lui - această
comunitate nu îşi face simţită prezenţa în viaţa publică, ştiinţifică sau culturală a statului din care
face parte. În aşa mod, în Republica Moldova, sub pretextul promovării multilingvismului şi
multiculturalismului, se creează o fragmentare socială prin juxtapunere de comunităţi închise unele
faţă de altele, care nu comunică între ele. Concluzia care se impune este valabilă şi pentru discuţia
teoretică cu privire la drepturile culturale: recunoaşterea publică a grupurilor particulare riscă să
cristalizeze particularismele în defavoarea factorilor unificatori, determinându-i pe cetăţeni să intre în
comunitatea lor de origine, în loc să le ofere mijloace de a o depăşi, de a intra în relaţie cu ceilalţi.
Eşecul politicii de teritorializare se explică prin două motive esenţiale. În primul rând, întrucât
obiectivul major urmărit de Lege este salvgardarea şi promovarea limbii găgăuze, declararea limbii
ruse în calitate de limbă oficială în acest teritoriu nu era deloc necesară, oficializarea limbilor
moldovenească şi găgăuză fiind suficientă.
Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că majoritatea populaţiei găgăuze se exprima, în acea
perioadă, cu mai multă uşurinţă în limba rusă decât în limba de stat (consecinţă deplorabilă a
politicii lingvistice sovietice!), oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură
provizorie, aplicabilă pentru perioada de tranziţie122 de la trilingvism la unilingvismul
teritorial cu valorificarea limbii găgăuze şi a limbii de stat prin instituirea bilingvismului
situaţional (circumstanţial).
În al doilea rând, este necesar să se ţină cont şi de faptul că geografia etnică a Moldovei este
foarte complexă: grupurile etnice nu sunt compacte şi continue, ele sunt, mai degrabă, dispersate şi,
de cele mai multe ori, mixte. Prin urmare, definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu
neputinţă. Cu toate că se poate vorbi, în mod convenţional, de o anumită organizare teritorială în
cazul găgăuzilor şi bulgarilor din sud-vestul Moldovei, comunităţile rusă şi ucraineană, care
alcătuiesc împreună 14,3% din populaţia Republicii, sunt repartizate pe întreg teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte legătura dintre diversitatea culturală şi drepturile lingvistice, în contextul în
care majoritatea minorităţilor lingvistice din Republica Moldova sunt conectate lingvistic de state în
care limba vorbită de minorităţile din republică este limbă oficială, acest aspect al promovării
drepturilor
122 Efortul principal în perioada de tranziţie urma să fie orientat spre reforma ortografiei şi ortoepiei
limbii găgăuze,
stabilirea normelor lexicale şi gramaticale, modernizarea vocabularului uzual, crearea terminologiei
tehnice şi ştiinţifice,
producerea de manuale şi dicţionare, încurajarea tradiţiei literare etc., astfel încât limba rusă să fie
înlocuită progresiv cu
limba găgăuză în sistemul educaţional. Ţinând cont de amploarea acestor obiective, perioada de
tranziţie putea fi stabilită
la 15-20 de ani cu o eventuală corecţie, în caz de necesitate.
200
lingvistice pare să nu aibă o relevanţă majoră, cu excepţia limbii găgăuze, revitalizarea şi promovarea
căreia poate fi considerată drept o contribuţie la renaşterea limbii în cauză şi perpetuarea pluralismului
lingvistic.
Unul din mecanismele eficiente de protejare a limbilor minoritare îl constituie şi respectarea
angajamentelor asumate de Republica Moldova în legătură cu aderarea ei la o serie întreagă de
Convenţii
ale Consiliului Europei privind drepturile omului şi protecţia minorităţilor naţionale, printre care şi
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale123, Carta Europeană a Limbilor Regionale
sau
Minoritare şi altele. Analiza efectuată ne permite să afirmăm, cu toată certitudinea, că atât practica, cât
şi
Legislaţia lingvistică din Republica Moldova nu este nici pe departe debitoare la acest capitol.
6.4. Politică şi planificare lingvistică în autoproclamata Republică
Moldovenească Nistreană: un exemplu de epurare lingvistică
Întrucât cercurile guvernante ale autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (RMN) nu
recunosc legislaţia Republicii Moldova, niciuna din legile promulgate de Parlamentul Republicii
Moldova nu este aplicată în acest teritoriu. În plus, dat fiind faptul că regimul autoritar şi xenofob
de la Tiraspol interzice pluralismul politic, impune numeroase restricţii în respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, refuză, în mod sistematic, să aplice normele internaţionale ale
Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene, este greu de aşteptat ca în pretinsa RNM să existe o
politică lingvistică echitabilă care să respecte drepturile lingvistice ale cetăţenilor.
De altfel, anume cele trei legi adoptate de Republica Moldova la 31 august 1989, care aveau
drept scop reglementarea legislaţiei lingvistice din republică şi revenirea limbii de stat la grafia
latină, au servit, pentru liderii de la Tiraspol, drept pretext pentru a-şi justifica acţiunile lor
separatiste. Deşi Legislaţia lingvistică a noului stat suveran, precum şi legislaţia cu privire la
cetăţenie era cu mult mai permisivă decât în alte state ex-sovietice,124 trecerea la grafia latină a fost
întâmpinată de către autorităţile locale de la Tiraspol cu multă ostilitate.
123 Republica Moldova a semnat Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale la 13 iulie
1995. Ea a fost
ratificată de Parlamentul moldovean la 20 noiembrie 1996 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1998.
124 În acest sens, o misiune în Republica Moldova a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa menţiona
următoarele: ”Luând în considerare compoziţia lingvistică a populaţiei, aceste prevederi (cu privire la
Legislaţia
lingvistică - nota autorului) satisfac cerinţele cu privire la respectarea limbilor minoritare. În
Parlamentul moldovenesc,
ambele limbi, româna şi rusa, sunt utilizate. Româna se traduce în rusă, în timp ce rusa nu se traduce în
română,
deoarece toţi membrii Parlamentului înţeleg şi vorbesc rusa. Unica clauză controversată este Articolul
7, care prevede
că anumite persoane, care datorită funcţiei ocupate intră în contact cu alţi cetăţeni, trebuie să cunoască
limba cetăţenilor
la un nivel suficient pentru sarcinile lor profesionale. Prin urmare, mulţi vorbitori de limbă rusă vor
trebui să înveţe
româna...”. Comentând legea cu privire la cetăţenie, aceiaşi experţi constatau că ”Legea este foarte
liberală în acordarea
cetăţeniei moldoveneşti, extinzându-se, practic, asupra fiecărei persoane care a avut reşedinţă
permanentă la data
proclamării suveranităţii” (Bloed, A., The Conference on Security and Co-operation in Europe:
Analysis and Basic
Documents, 1972-1993, Dordrecht /Boston / London: Kluwer Academic Publishers, 1993, pp. 1166-
1167.
201
Pretextând că Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova contribuie la ”românizarea”
populaţiei moldoveneşti din raioanele din stânga Nistrului, autorităţile prosovietice de la Tiraspol au
boicotat implementarea legilor în cauză, aplicând, totodată, măsuri represive împotriva şcolilor care
au trecut la grafia latină (Ciobanu 1995b, p. 14-15).
La puţin timp după autoproclamarea RMN, la 2 septembrie 1990, liderii separatişti au început
să promoveze, cu mai mult zel ca oricând, vechea teorie stalinistă a moldovenismului cu privire la
existenţa a două popoare distincte – românii şi moldovenii – care ar vorbi două limbi diferite (Cotelnic
2003a, p. 125). Ideologii separatismului lingvistic consideră că limba română trebuie să utilizeze grafia
latină, în timp ce veşmântul natural al limbii moldoveneşti ar fi alfabetul chirilic. Această falsă teorie a
servit drept principiu călăuzitor în elaborarea politicii şi planificării lingvistice a pretinsei RMN.
Astfel, sub pretextul de a prezerva originalitatea populaţiei de ”etnie moldovenească” şi de a o
proteja de ”românizare”, Sovietul Suprem al pretinsei RMN promovează o politică de
deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe din stânga Nistrului, de separare lingvistică şi
culturală a acesteia de restul populaţiei din Republica Moldova şi România. În acest scop, încă la 12
martie 1991, Sovietul Suprem al autoproclamatei republici a adoptat hotărârea ”Cu privire la
măsurile de neamânat de menţinere a originalităţii poporului moldovenesc, a limbii şi culturii lui”,
în care se menţiona următoarele: ”În ultimul timp, în RSSM s-a activizat brusc procesul de
românizare a poporului moldovenesc. Toate mijloacele de informare în masă, organizaţiile obşteşti
politizate naţionaliste, organele oficiale ale puterii de stat şi de conducere de toate nivelurile
desfăşoară o politică antinaţională de negare a specificului poporului moldovenesc, a culturii, limbii
şi tradiţiilor lui. Aceste forţe antinaţionale prezintă tot ce e moldovenesc ca fiind românesc:
pământul, poporul, limba, scrisul, tradiţiile. Această politică este promovată deosebit de intens în
instruirea şi educarea tineretului. Şcolile moldoveneşti, liceele, tehnicumurile, şcolile medii de
specialitate au fost rebotezate în româneşte; catedrele de limba şi literatura moldovenească de la
instituţiile de învăţământ superior au devenit româneşti; subdiviziunile academice moldoveneşti s-au
transformat în româneşti. Prin presiuni administrative, în şcolile din Transnistria se predă nu limba şi
literatura moldovenească, nu istoria Moldovei, ci limba şi literatura română şi istoria românilor”125.
Plecând de la aceste constatări, Sovietul Suprem a cerut (1) sovietelor locale din zonă să adopte
măsuri urgente pentru păstrarea specificului poporului moldovenesc, a limbii şi culturii lui; (2)
suspendarea din procesul didactic a cursului de istorie a românilor şi introducerea, în mod obligatoriu,
a
istoriei ţinutului natal (Moldovei) şi a istoriei Uniunii Sovietice, (3) studierea limbii moldoveneşti pe
baza grafiei ei tradiţionale, chirilice, excepţiile fiind admise doar la decizia părinţilor elevilor; (4)
125 Sfatul Ţării, nr.53 din 12 aprilie 1991.
202
editarea oricărei producţii tipografice doar cu alfabetul chirilic. Totodată, au fost declarate lipsite de
putere juridică pe teritoriul pretinsei RMN ”...ca o încălcare a egalităţii în drepturi naţionale a
cetăţenilor” legile RSSM “Cu privire la statutul limbii de stat a RSSM", “Cu privire la funcţionarea
limbilor pe teritoriul RSSM” şi “Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”.126
Autoproclamata RMN şi-a elaborat propria politică lingvistică definită, în parte, de Constituţia
autoproclamatei RMN127, dar, mai ales, de Legea cu privire la limbi a Republicii Moldoveneşti
Nistrene128 din 8 septembrie 1992, care reglementează statutul şi funcţionarea limbilor pe teritoriul
pretinsei republici. Probabil, în virtutea aceluiaşi efort de ”stăvilire a românizării”, Sovietul Suprem
de la Tiraspol a atribuit, prin Constituţie (Articolul 12) şi prin legea sus-numită (Articolul 3), limbii
moldoveneşti, alături de alte două limbi (rusa şi ucraineana), statutul de limbă oficială, declarând
grafia chirilică drept bază exclusivă pentru forma scrisă a limbii moldoveneşti (Articolul 6, alineatul
1 din lege). Mai mult decât atât, Articolul 6, alineatul 2 stipulează că ”folosirea grafiei latine atrage,
conform prevederilor pertinente ale legii, responsabilitate”.129
Trebuie menţionat faptul că politica lingvistică din autoproclamata RMN este una foarte
specifică pentru un stat european, deoarece, încurajând şi promovând, de jure, multilingvismul, ea
este, de facto, un exemplu clasic de politică de asimilare şi de reprimare, unde cele mai elementare
drepturi lingvistice ale cetăţenilor de etnie română sunt violate în mod sistematic (a se vedea şi
Andrzsek & Grecu 2003; Grecu & Ţurcanu 2005).
Cercurile guvernante din autoproclamata republică folosesc Legislaţia lingvistică doar ca
faţadă, dincolo de care se ascunde o politică abuzivă şi discriminatorie. Astfel, deşi articolele 17 şi
43 din Constituţia pretinsei RMN, precum şi Articolul 1 din Legea cu privire la limbi stipulează
dreptul fiecărui cetăţean de a utiliza, fără nicio restricţie, limba maternă sau o altă limbă la libera
alegere în toate domeniile activităţii sociale, acest drept se aplică, în realitate, exclusiv în viaţa
privată a cetăţenilor. Cât priveşte limba de comunicare a administraţiei, aici rusa este omniprezentă,
majoritatea funcţionarilor ignorând limba oficială a Republicii Moldova. Limba
moldovenească/română este, practic, total exclusă din sfera jurisprudenţei, din afişajul public şi din
învăţământul superior.
126 Moldova Suverană, nr. 76 din 3 aprilie 1991.
127 Constituţia pretinsei RMN a fost adoptată la referendumul naţional din 24 decembrie 1995. Textul
actual al
Constituţiei include amendamentele adoptate în 2000 şi 2005.
128 O yazykah v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike.
129 Traducere neoficială din limba rusă a textului legii (traducerea ne aparţine - G. M.).
203
Moldovenilor130 din acest teritoriu li se refuză dreptul la instruire în limba maternă. Chiar dacă am
accepta poziţia oficială că moldoveneasca este una din cele trei limbi de stat, în realitate, chiar şi
moldovenii/românii care au optat pentru alfabetul chirilic sunt marginalizaţi. Astfel, şcolile româneşti
cu
predare în limba moldovenească în grafie chirilică activează în condiţii foarte dificile. Ele sunt dotate
sub orice nivel, duc lipsă de materiale didactice şi manuale. În marea majoritate sunt folosite
manualele
vechi, rămase din perioada sovietică. Drept consecinţă, numărul părinţilor moldoveni care-şi înscriu
copiii în şcolile ruseşti sporeşte continuu, iar numărul elevilor în şcolile româneşti se reduce din an în
an
(Grecu & Ţurcanu 2005, p. 32).
Conform unui raport al Ministerului învăţământului al pretinsei RMN, în 1999, elevii români
din şcolile moldoveneşti reprezentau 32,6% din toţi elevii din Transnistria, numărul lor fiind cel mai
mare în raioanele Grigoriopol (69%), Camenca (44%), Slobozia (43%) şi Dubăsari (40%). Cu toate
acestea, doar 13% din copiii transnistreni au studiat în limba lor maternă în şcolile primare. În
instituţiile/clasele de învăţământ superior şi speciale, doar 6% din studenţi au învăţat în limba
moldovenească (Ibidem).
Aşadar, chiar dacă limba moldovenească este declarată drept limbă de stat în pretinsa RMN, ea
rămâne nedezvoltată, iar accesul la studii, în această, limbă este extrem de limitat. Trilingvismul oficial
al autoproclamatei RMN este pur simbolic, întrucât, în comunicarea cotidiană, el se reduce la
unilingvism, limba rusă fiind dominantă în toate domeniile vieţii publice. Sociolingviştii vorbesc
despre
o tendinţă generală de deznaţionalizare a populaţiei băştinaşe, prin rusificarea învăţământului mediu, în
această regiune, chiar şi în raioanele cu o populaţie românofonă compactă (Cotelnic 1998, p. 89).
Concluzii
Cu cât mai mult ne îndepărtăm de data proclamării independenţei (27 august 1991) cu atât mai
dependentă de limba rusă este politica lingvistică a Republicii Moldova, actuala politică lingvistică
de soiul ”laisser faire, laisser choisir” constituind un obstacol pentru dezvoltarea şi funcţionarea
limbii oficiale şi a limbilor minoritare. Diriguitorii Legislaţiei lingvistice şi aleşii poporului nu au dat
dovadă de suficientă fermitate şi perspicacitate pentru crearea condiţiilor necesare de evoluare
progresivă a diglosiei, generatoare de bilingvism inegalitar, spre politica lingvistică de valorificare a
limbii oficiale şi protejare a limbilor etniilor minoritare, fapt care dovedeşte, cu prisosinţă, că noul stat
130 Conform ultimului recensământ desfăşurat pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, în 1989, 39,9 %
din populaţia
raioanelor din stânga Nistrului erau moldoveni/români, 28,3% - ucraineni şi 25,4% - ruşi. Astăzi, dacă
e să dăm crezare
rezultatelor recensământului desfăşurat de autorităţile separatiste între 11 şi 18 noiembrie 2004,
moldovenii constituie
doar 32%, iar ruşii şi ucrainenii, respectiv, 30% şi 29%. Pentru mai multe informaţii a se vedea:
(http://www.demoscope.ru/weekly/2006/0251/panorm01.php).
204
suveran nu s-a eliberat de sub tutela limbii imperiale. De aici, caracterul ambiguu al normelor juridice
în
ceea ce priveşte limba oficială şi limba de comunicare interetnică.
Duplicitatea Legislaţiei lingvistice contribuie la degradarea statutului limbii oficiale şi
consolidarea prerogativelor limbii ruse în calitatea ei de limbă de comunicare interetnică, în măsura
în care concurenţa neloială dintre limba de stat şi limba rusă se înteţeşte, iar statul nu prevede
măsuri speciale de securizare a limbii oficiale. Trihotomia limbă oficială – limbă de comunicare
interetnică – limbi minoritare constituie o discriminare a limbii naţiunii titulare şi o sfidare a
drepturilor lingvistice ale reprezentanţilor etniei ucrainene care sunt mai numeroşi decât ruşii.
Mai mult decât atât, decretarea limbii ruse în calitate de limbă oficială pe teritoriul Unităţii
teritorial-administrative Gagauz-Yeri constituie unul din motivele esenţiale ale eşecului politicii de
teritorializare, această prevedere legală aducând atingere, o dată în plus, nu numai limbii oficiale,
dar şi limbii găgăuze. În Gagauz-Yeri s-a produs o reconfigurare a pieţei lingvistice locale, aceasta
însemnând impunerea primatului limbii ruse faţă de limba de stat şi limba găgăuză în toate
domeniile comunicării publice. În consecinţă, în loc să susţină procesul de renaştere a limbii şi
identităţii
populaţiei găgăuze prin derusificarea acestei etnii, politica lingvistică a Republicii Moldova a
contribuit,
prin oficializarea trilingvismului, mai degrabă la consolidarea dominaţiei limbii ruse decât la
revitalizarea şi introducerea progresivă a limbii găgăuze în circuitul comunicativ.
Dat fiind faptul că majoritatea covârşitoare a găgăuzilor se exprima în acea perioadă mai uşor în
limba rusă decât în limba maternă (consecinţă deplorabilă a politicii lingvistice sovietice),
oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură provizorie aplicabilă doar pentru perioada
de tranziţie de la trilingvism la bilingvismul teritorial cu valorificarea limbii găgăuze şi a limbii de
stat.
În procesul de concepere şi implementare a politicii şi planificării lingvistice este necesar să se
ţină cont şi de faptul că geografia etnică a Republicii Moldova este foarte complexă: grupurile
etnice nu sunt compacte şi continue, ele fiind mai degrabă dispersate şi, de cele mai multe ori,
mixte. Prin urmare, definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu neputinţă. Cu toate că
se poate vorbi în mod convenţional de o anumită organizare teritorială în cazul găgăuzilor şi
bulgarilor din sud-vestul republicii, comunităţile rusă şi ucraineană sunt repartizate pe întreg teritoriul
ţării. Din această perspectivă, sub pretextul promovării multilingvismului şi multiculturalismului, în
Republica Moldova, se creează, de fapt, o fragmentare socială de etnii închise care nu comunică între
ele, încurajarea particularismelor în defavoarea factorilor unificatori contribuind la izolarea etniilor, în
loc să le ofere soluţii concrete de a intra în relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii.
Fragilitatea şi insecuritatea limbii române din Republica Moldova sunt agravate şi de tolerarea de
către autorităţile de la Chişinău a regimului prosovietic de tip stalinist din Transnistria, teritoriu în care
205
legile Republicii Moldova nu au putere juridică. Promovând, de jure, trilingvismul oficial, regimul de
la
Tiraspol este, în realitate, un exemplu clasic de epurare lingvistică şi etnoculturală, unde cele mai
elementare drepturi lingvistice ale populaţiei de etnie română sunt violate în mod sistematic.
Pretextând
prezervarea originalităţii populaţiei de etnie ”moldovenească”, liderii de la Tiraspol promovează, de
fapt, o politică de separatism lingvistic şi cultural orientată spre deznaţionalizarea şi rusificarea
populaţiei băştinaşe din stânga Nistrului.
În ceea ce priveşte drepturile lingvistice ale etniilor conlocuitoare, atât legislaţia, cât şi politica
lingvistică a Republicii Moldova poate servi drept model de protejare şi extindere consecventă a
utilizării limbilor minoritare, deschizând noi oportunităţi legale şi instituţionale de însuşire şi utilizare
a
acestora. Referitor la relaţia dintre diversitatea culturală şi drepturile lingvistice, în contextul în care
majoritatea minorităţilor lingvistice din Republica Moldova sunt conectate lingvistic de state în care
limba vorbită de minorităţile din republică este limbă oficială, acest aspect al promovării drepturilor
lingvistice pare să nu aibă o relevanţă majoră, cu excepţia limbii găgăuze, a cărei revitalizare şi
promovare pot fi considerate drept o contribuţie la renaşterea limbii în cauză şi perpetuarea
pluralismului lingvistic.
206
CAPITOLUL VII
MODIFICAREA PEISAJULUI LINGVISTIC
AL REPUBLICII MOLDOVA DUPĂ 1989:
REZULTATELE UNEI ANCHETE SOCIOLINGVISTICE
7.1. Introducere
Schimbarea ordinii politice, economice şi sociale legate de edificarea noii formaţiuni statale,
tranziţia la economia de piaţă şi construirea unei societăţi democratice în Republica Moldova a avut
drept consecinţă modificarea situaţiei demolingvistice din ţară. Astfel, conform recensământului
naţional din 2004, structura populaţiei după limba în care vorbeşte de obicei, a înregistrat, faţă de
1989, o uşoară creştere în favoarea limbii oficiale, astfel încât vorbitorii de limbă
moldovenească/română alcătuiesc 75,2%131.
Dimpotrivă, ponderea vorbitorilor de limbă rusă – reprezentanţi ai tuturor etniilor
conlocuitoare – s-a redus simţitor, alcătuind 16%. La rândul lor, alofonii, care vorbesc în alte limbi
decât în română şi rusă sunt reprezentaţi, după cum urmează: 3,8% vorbitori de limbă ucraineană,
3,1% vorbitori de limbă găgăuză şi 1,1% vorbitori de limbă bulgară.132
Pornind de la această nouă configuraţie a peisajului lingvistic, în ipoteza că atât atitudinile
cetăţenilor faţă de limbile în contact, cât şi comportamentul lingvistic al acestora s-au schimbat
odată cu modificările survenite în societate şi scurgerea timpului, ne-am propus să verificăm
justeţea ipotezelor în cauză prin intermediul unei anchete sociolingvistice, al cărei eşantion să fie
reprezentativ la nivel naţional133. Confirmarea acestor ipoteze ar însemna că politica lingvistică a
Republicii Moldova, elaborată în 1989, nu mai este fiabilă, întrucât nu corespunde realităţii
lingvistice în virtutea obsolescenţei sale.
7.2. Realitatea lingvistică din perspectiva sociologică
După cum se ştie, realitatea socială este constituită din structuri, forţe şi condiţii
obiective - existente în afara conştiinţei şi voinţei individului - dar şi dintr-o componentă
subiectivă. Realitatea subiectivă înseamnă, în coordonatele ei esenţiale, că actorii sociali acţionează
în virtutea unei motivaţii, care nu se reduce la nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.),
ci cuprinde şi trebuinţe de ordin superior, precum realizarea plenară a personalităţii, ataşamentul
faţă de tradiţiile culturale, de limbă etc.
131 Din cei 78% moldoveni/români, doar 76,5% au declarat că limba moldovenească/română este
limba lor maternă,
procentul de asimilare lingvistică printre aceştia fiind de 2,8% (Recensământul 2004, Chişinău, 2006,
vol.1, p. 16, 34).
132 Recensământul 2004, Chişinău, 2006, vol.1, p. 16.
133 Ancheta a fost desfăşurată în perioada martie–iunie 2007 pe un eşantion de 1046 de persoane din
91 de localităţi.
207
În al doilea rând, indivizii interpretează continuu micro- şi macromediul sociocultural în care
trăiesc, comportamentele lor proprii şi cele ale semenilor lor. La rândul lor, interpretările nu sunt
elemente pasive ale subiectivităţii, ele traducându-se în acte de conduită. În considerabilă măsură,
modul în care acţionăm depinde de felul în care percepem şi interpretăm cele din jurul nostru. Cu
alte cuvinte, agenţii umani, în calitate de indivizi, grupuri, popoare şi culturi, construiesc, prin
interacţiune, atât realitatea subiectivă, cât şi cea obiectivă.
Relevarea dimensiunii subiectiv-interpretative a realităţii sociale şi a relaţiei inextricabile cu
obiectiv-structuralul are o importanţă deosebită în înţelegerea cercetărilor legate de politica şi
planificarea lingvistică. Aceasta, mai ales, când este vorba de atitudinile, intenţiile şi
comportamentul oamenilor, necunoaşterea şi/sau subaprecierea cărora poate conduce la eşecul total
al acţiunilor preconizate pentru efectuarea unei schimbări lingvistice în societate.
Într-adevăr, realizarea oricărui plan orientat spre inovaţia lingvistică trebuie să ţină cont de
atitudinile lingvistice ale membrilor comunităţii, aceştia fiind destinatarii şi beneficiarii schimbării
lingvistice. De fapt, aceste atitudini dezvăluie esenţa nevoilor reale ale populaţiei în materie de
comunicare în cadrul societăţii şi nu pot fi cunoscute altfel decât prin intermediul sondajului de
opinie şi/sau al anchetei sociologice.
Ideal ar fi – din punct de vedere al temeiniciei cunoaşterii – să se consulte fiecare membru al
societăţii. Din mai multe motive, acest lucru este dificil şi aproape imposibil. De aceea, pentru
colectarea celor mai diverse informaţii privitoare la atitudinile lingvistice ale populaţiei, am utilizat
metoda anchetei sociolingvistice. Rezultatele anchetei au un caracter generalizator şi reprezentativ,
astfel încât constatările obţinute pe eşantionul de cercetare să poată fi transferate, cu o marjă de
eroare şi cu un risc acceptabil, la nivelul întregii populaţii a Republicii Moldova (cu excepţia
regiunii transnistrene).
Chestionarul (a se vedea anexa 2) a fost conceput şi formulat de o aşa manieră, încât să
stimuleze un comportament verbal al subiecţilor chestionaţi, a cărui interpretare să ne ajute să
descoperim alte tipuri de comportamente ale acestora, sistemul de atitudini şi valori, caracteristici
ale mediului social etc. Ca urmare, comportamentul verbal al subiectului nu a fost dependent doar
de conţinutul întrebării, ci şi de modul în care el însuşi interpretează scopul pentru care i se
adresează o anumită întrebare şi nu alta.
Răspunsurile aşteptate urmau să furnizeze informaţii utile privitoare la competenţele lingvistice,
domeniile de utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, opiniile personale faţă de
bilingvism, frecvenţa de utilizare a limbilor, motivaţiile de ordin personal şi social care determină
alegerea limbilor în comunicarea cotidiană, alternanţa limbilor în acelaşi discurs. Chestionarul
208
urmărea, de asemenea, scopul de a colecta opiniile respondenţilor cu privire la denumirea oficială a
limbii materne a populaţiei băştinaşe, relaţia dintre limbă şi identitate, asimilarea lingvistică şi altele.
7.3. Metodologia anchetei sociolingvistice: criteriile generale de selectare
a respondenţilor
Drept criteriu de bază în selectarea respondenţilor a servit principiul elaborat de W. Labov
(Labov 1972) conform căruia comportamentul lingvistic al indivizilor se schimbă odată cu
schimbarea poziţiei sociale a acestora. Întru respectarea acestui principiu, eşantionul a fost construit
astfel, încât să ne furnizeze informaţii cât mai ample şi mai credibile privitoare la diferenţele sociale
de ordin demografic susceptibile să influenţeze asupra atitudinilor şi comportamentelor lingvistice
ale populaţiei. În acest sens, profilul respondenţilor avea să reprezinte majoritatea grupurilor
socio-profesionale: de la elevi până la şomeri şi pensionari.
Ţinând cont de o serie de variabile, precum vârsta, sexul, locul de trai, profesia, studiile, limba
maternă, locul de naştere, precum şi de impactul acestor variabile asupra atitudinilor şi
comportamentelor lingvistice, am reuşit să colectăm informaţii, care ne permit să răspundem la
întrebările clasice ale sociolingvisticii, şi anume: cine, ce limbă vorbeşte, unde şi cum, cu cine şi
când? (Fishman 1965, p. 67-88).
7.3.1. Construcţia eşantionului
După cum se ştie, pentru ca rezultatele anchetei să fie fiabile, eşantionul trebuie să posede o
calitate esenţială, numită, în genere, reprezentativitate, care constă în capacitatea lui de a reproduce
cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras. Cele 1046 de persoane
chestionate reflectă, în mod fidel, ansamblul populaţiei adulte a Republicii Moldova. Construcţia
eşantionului a fost efectuată în baza rezultatelor recensământului naţional din 2004 prin metoda de
stratificare, populaţia fiind divizată în funcţie de următoarele criterii: limba vorbită de obicei134,
mediul de reşedinţă (urban/rural), zona geografică de reşedinţă (nord/centru/sud/Gagauz-Yeri),
vârsta, studiile, ocupaţia, sexul.
Este important să menţionăm că abaterile nesemnificative în stratificarea populaţiei din
eşantionul final al anchetei, în raport cu anumite variabile, şi distribuţia procentuală a populaţiei
extrasă din rezultatele recensământului se datorează, în primul rând, resurselor financiare limitate şi
dificultăţilor inevitabile în eşantionarea, pe cote, a subiecţilor de anchetat. În al doilea rând, aceste
devieri se datorează evidenţierii exprese, de către autorul anchetei, a unor variabile cu au un grad mai
înalt de pertinenţă pentru cunoaşterea atitudinilor şi comportamentelor lingvistice ale populaţiei,
134 A se nota că eşantionul a fost construit nu după criteriul etnic, ci după criteriul lingvistic.
209
precum limba vorbită, nivelul de instruire, profesiunea şi vârsta respondenţilor decât, de exemplu,
regiunea geografică de reşedinţă a acestora.
7.3.2. Profilul respondenţilor, validitatea chestionarului şi fidelitatea
răspunsurilor
Subiecţii de anchetat trebuiau să satisfacă următoarele criterii: să fie cetăţeni ai Republicii
Moldova, să fie capabili să răspundă la întrebările din chestionar, fără a fi ajutaţi sau influenţaţi de
operatorii de anchetă, să fie sinceri, deschişi şi cooperativi.
În ipoteza că respondenţii, în calitatea lor de cetăţeni ai Republicii Moldova, cunosc bine
realitatea lingvistică din ţară, eram convinşi, de la bun început, că răspunsurile lor vor contribui la
elucidarea problemelor ridicate în chestionar. Cu toate acestea, conştienţi de faptul că între opinia
declarată de către subiect, prin chestionar, şi atitudinea lui autentică poate surveni o anumită
distanţă, datorită dezirabilităţii sociale135 sau a altor mecanisme cognitiv-emoţionale, fidelitatea136
unor răspunsuri a fost testată prin întrebări alternative, când acelaşi conţinut al itemilor era prezentat
subiecţilor în diferite forme (a se compara, de exemplu, întrebarea 5 (C) din compartimentul I cu
întrebarea 5 (D) şi/sau cu întrebarea 3 din compartimentul al II-lea (anexa 2).
În plus, fidelitatea răspunsurilor a fost asigurată prin consistenţa internă a chestionarului (a se
compara, de exemplu, multiplii itemi 5 (A), 5 (B), 5 (C), 5 (D), 5 (E) şi 5 (F) din compartimentul I
care vizează un aspect relativ distinct, dar nu total independent al importantei probleme legate de
consecinţele decretării a două limbi oficiale în Republica Moldova).
La rândul său, înainte de organizarea propriu-zisă a anchetei, conţinutul chestionarului a fost
evaluat pentru a stabili dacă itemii din chestionar reflectă conţinutul problemei abordate. În alţi
termeni, chestionarul a fost supus unui test de validitate137. Deşi este vorba de o evaluare subiectivă,
efectuată, în cazul nostru, de către doi experţi, judecăţile de valoare emise asupra validităţii
chestionarului au consolidat încrederea noastră în succesul anchetei. Validitatea chestionarului a
fost confirmată şi de analiza intercriterială a rezultatelor obţinute.
135 Prin sintagama ”dezirabilitate socială” se înţelege, în sens larg, tendinţa subiecţilor de a da
răspunsuri în
conformitate cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social, de a apărea într-o lumină favorabilă, în
concordanţă cu
un set de norme şi valori socialmente acceptate. Pentru mai multe detalii a se vedea: (Rotariu & Iluţ
2001, p. 115-117).
A se vedea, de asemenea: Edwards, A., The Social Desirability Variable in Personality Assessment and
Research., New
York: Dryden Press, 1957.
136 Fidelitatea, în cazul anchetei, înseamnă cât de bine un item, un set de itemuri sau un chestionar
explorează, surprinde
realitatea, în sensul stabilităţii rezultatelor, al acurateţei acestora şi al predictibilităţii stărilor de fapt
(Rotariu & Iluţ
2001, p. 98).
137 În ştiinţele socioumane, conceptul de validitate înseamnă gradul în care un instrument (în cazul
nostru chestionarul)
explorează ceea ce investigatorul intenţionează să exploreze cu el (pentru mai multe detalii a se vedea:
Rotariu & Iluţ
2001, p. 97-102)
210
Conţinutul chestionarului, divizat în trei compartimente, a fost pus la dispoziţia participanţilor
la anchetă în versiune română şi rusă, scopul nostru fiind de a crea un confort lingvistic maximal
pentru toţi respondenţii (a se vedea anexele 1 şi 2).
Conform opiniilor operatorilor de anchetă, toţi respondenţii au fost binevoitori şi cooperanţi.
Cu toate acestea, în pofida caracterului confidenţial al răspunsurilor, expresia feţei unora dintre ei
trăda prezenţa unor suspiciuni. Trebuie menţionat totuşi că răspunsurile subiecţilor afectate de
mecanismul emoţional, ca sursă de distorsiune care poate deforma rezultatele unei anchete
sociolingvistice, au fost atât de nesemnificative din punct de vedere numeric, încât nu au fost în
măsură să afecteze reprezentativitatea informaţiilor recoltate pe teren.
7.3.3. Structura eşantionului şi caracteristica variabilelor sociolingvistice
După cum se ştie, nu se poate vorbi de o reprezentativitate a unui eşantion în general, ci numai
în raport cu o caracteristică dată. De aceea, în acest paragraf, vom descrie structura eşantionului
final în funcţie de principalele variabile sociolingvistice menţionate în paragraful 7.3.1.
Aşadar, segmentul de populaţie care a fost supus în mod nemijlocit investigaţiei se prezintă în
felul următor:
• în funcţie de limba vorbită.
Din numărul total de 1046 de respondenţi care au participat la anchetă, 852 (81,5%) sunt
vorbitori de română/moldovenească şi 194 (18,5%) sunt vorbitori de limba rusă (a se vedea figura
7.1). După cum se vede, criteriul de selectare a subiecţilor de anchetat nu a fost criteriul etnic, ci
criteriul lingvistic. Alegerea criteriului lingvistic este justificată, cel puţin, din două motive. În
primul rând, această variabilă reflectă, mai mult sau mai puţin adecvat, situaţia lingvistică reală din
ţară.
Chestionar în limba:
română: 852
rusă: 194
Figura 7.1. Structura eşantionului în funcţie de limba vorbită
211
În al doilea rând, prin confruntarea variabilei date cu variabilele ”limba maternă”, ”limba
maternă a tatălui” şi ”limba maternă a mamei”, se poate măsura asimilarea lingvistică printre
reprezentanţii diferitor etnii.
Cu toate acestea, deşi eşantionarea prin stratificare s-a efectuat în funcţie de limba vorbită, la
eşantionarea pe cote, pentru a respecta pe cât posibil structura populaţiei după etniile de bază, s-a
recurs, mai degrabă, la criteriul etnic, astfel încât, printre respondenţii de limbă rusă, reprezentanţii
etniei ruse au constituit în jur de 8%, ucraunenii - 6%, găgăuzii – circa 3% şi bulgarii – circa 1,5%.
• în funcţie de mediul de reşedinţă.
Diversitatea mediului de reşedinţă, ca de altfel şi limba vorbită, influenţează atitudinile faţă de
limbi şi comportamentul lingvistic al respondenţilor, în măsura în care mediul rural şi mediul urban
prezintă, uneori, contraste vădite.
Într-adevăr, mediul rural este, de regulă, omogen din punct de vedere lingvistic şi cultural,
membrii comunităţii având origini relativ comune. Dimpotrivă, mediul urban, în virtutea diversităţii
etnice şi a activităţilor diverse, este de natură eterogenă.
În Republica Moldova, în mediul rural locuieşte, preponderent, populaţia băştinaşă -
agricultori şi crescători de vite, a căror limbă de comunicare este româna, exceptând zonele
frontaliere unde se utilizează, de asemenea, ucraineana, precum şi satele din Gagauz-Yeri unde
predomină găgăuza. Din contra, oraşele sunt populate de multiple comunităţi lingvistice şi categorii
socio-profesionale diverse.
Cifrele prezentate în figura 7.2 reflectă structura eşantionului în funcţie de mediul de
reşedinţă. Devierea nesemnificativă a eşantionului de la rezultatele recensământului se explică prin
dificultăţile de acces la populaţia sătească şi exodul rural al generaţiei tinere.
51%
49%
51% - urban
49% - rural
Figura 7.2. Structura eşantionului în funcţie de mediul de reşedinţă
• în funcţie de zona geografică de reşedinţă.
Deşi, din punctul de vedere al geografiei fizice, distincţiile dintre zonele geografice ale Republicii
Moldova nu sunt atât de tranşante şi clare, criteriul zonei geografice de reşedinţă este totuşi relevant
pentru cunoaşterea mai cuprinzătoare şi mai nuanţată atât a peisajului lingvistic în ansamblu, cât şi a
atitudinilor şi comportamentelor lingvistice ale respondenţilor.
212
Am reţinut această variabilă pentru dimensionarea eşantionului având în memorie că opiniile
respondenţilor sunt strâns legate de interese care, la rândul lor, se grupează predominant după
criterii socio-economice şi demografice. Or, tocmai această diferenţiere socio-economică şi
demografică stă la baza distincţiei dintre zonele preconizate pentru selectarea respondenţilor.
În afară de aceasta, o altă variabilă subsumată variabilei ”zona geografică de reşedinţă”, şi
anume ”zona frontalieră de reşedinţă”, are o influenţă decisivă asupra opţiunii, atitudinilor şi
comportamentelor lingvistice ale populaţiei din zonele frontaliere de nord, centru şi sud.
Structura eşantionului în funcţie de zona geografică de reşedinţă este prezentată în figura 7.3.
Gagauz-
Yeri
4%
Sud
15% Nord
39%
Centru
42%
Figura 7.3. Structura eşantionului în funcţie de zona geografică de reşedinţă
• în funcţie de vârstă.
Vârsta reprezintă un factor important în studierea schimbării lingvistice planificate.
Recunoscând valoarea incontestabilă a acestei caracteristici, opiniile sociolingviştilor sunt totuşi
împărţite în ceea ce priveşte tranşele de vârstă care trebuie luate în considerare în alegerea
eşantionului de anchetă.
Astfel, unii (Ntakirutimana 2002, p. 181) sunt de părere că sondajele de opinie şi anchetele
sociolingvistice ar trebui să se bazeze pe un anumit grup de vârstă susceptibil să inspire un spirit
de schimbare, luat drept grup de referinţă. Alţii (Munyankesha 2004, p. 106), dimpotrivă, afirmă
că toate categoriile de vârstă sunt pertinente, exceptând copiii de vârsta precoce (sub 12 ani).
Acceptarea primei opinii ar însemna privilegierea a priori a unei categorii de vârstă în
detrimentul celorlalte, fapt care ar putea deforma rezultatele studiului. Cea de-a doua opinie,
acceptabilă, în esenţă, conţine totuşi anumite capcane legate, în primul rând, de faptul că
răspunsurile adolescenţilor sub 15 ani par a fi mai puţin fiabile, întrucât aceste persoane sunt în
plină metamorfoză fizică şi psihică, iar atitudinile lor nu sunt încă stabile. Să se observe, de
asemenea, că persoanele de 60 de ani şi peste reprezintă un public care se interesează mai puţin de
perspectiva de socializare şi, cu atât mai mult, de perspectiva unei schimbări lingvistice.
213
O posibilitate, ce ni se pare raţională, ar fi să se ţină cont de toate categoriile de vârstă,
începând cu 15 ani şi terminând cu vârsta a treia. Din acest punct de vedere, pentru studiul de faţă,
am considerat oportună colectarea informaţiilor de la şase tranşe de vârstă (a se vedea figura 7.4). În
aşa mod, se pot compara opiniile diferitor grupe de vârstă care dezvăluie tendinţele dinamice în
evoluţia atitudinilor şi comportamentelor lingvistice.
Figura 7.4. Structura eşantionului pe categorii de vârstă
• în funcţie de nivelul de instruire.
Eşantionul respondenţilor a fost construit în ipoteza că atitudinile şi comportamentele
lingvistice pot apărea dependente de nivelul de studii, pe de o parte, şi de orientările valorice, pe de
altă parte. Cu alte cuvinte, variabila ”educaţie”, pe baza căreia a fost realizată ierarhizarea
subiecţilor de anchetat, presupune că persoanele cu un nivel scăzut de educaţie şi un bagaj scăzut de
informaţii sunt mai susceptibile de a avea definiţii dezumanizatoare ale limbii “celuilalt”, care
justifică comportamentul discriminatoriu şi atitudinile de evaluare negativă a limbilor în contact.
Invers, un nivel înalt de educaţie influenţează pozitiv toleranţa etnică şi lingvistică. De aceea,
subiecţii-ţintă ai anchetei au fost, în general, persoanele cu un grad mai mult sau mai puţin înalt de
educaţie astfel, încât respondenţii cu studii superioare alcătuiesc 34,3%, absolvenţii tehnicumurilor
şi colegiilor -16,4%, iar absolvenţii liceelor - 14,1%. Cu toate acestea, pentru colectarea celor mai
diverse informaţii, eşantionul a fost extins asupra tuturor nivelurilor de instruire (figura 7. 5).
0
50
100
150
200
250
300
Întrebarea nr.2 | Vârsta
frecvenţa 12 268 220 185 175 117 69
nonrăspuns
15 - 20
ani
21 - 30
ani
31 - 40
ani
41 - 50
ani
51 - 60
ani
60 ani +
răspuns
frecvenţa
structura
(%)
nonrăspunsuri 12 1,1
15 - 20 ani 268 25,6
21 - 30 ani 220 21,0
31 - 40 ani 185 17,7
41 - 50 ani 175 16,7
51 - 60 ani 117 11,2
60 ani + 69 6,6
TOTAL 1046 100,0
214
359
172
97
148
204
44
14
8
0 100 200 300 400
nonrăspunsuri
1-4 clase
5-8 clase
9-10 clase
liceu
şcoală profesională
tehnicum/colegiu
studii superioare
răspuns
frecvenţa
structura
(%)
nonrăspunsuri 8 0,8
1-4 clase 14 1,3
5-8 clase 44 4,2
9-10 clase 204 19,5
liceu 148 14,1
şcoală profesională 97 9,3
tehnicum/colegiu 172 16,4
studii superioare 359 34,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.5. Structura eşantionului după nivelul de instruire
• în funcţie de sex.
Această variabilă joacă un rol important în propagarea schimbării lingvistice. Conform unor
cercetări (Labov 2001), tendinţa de utilizare a limbii standard este mai pronunţată printre femei
decât printre bărbaţi (Labov 2001, p. 266-293). În plus, populaţia feminină, spre deosebire de
populaţia masculină, tinde spre propagarea inovaţiei lingvistice axate pe utilizarea variantei de
prestigiu (Ibidem). Nu trebuie omis nici faptul că femeile joacă un rol determinant în procesul de
achiziţie a limbii materne de către copii, precum şi în formarea atitudinilor şi comportamentelor
lingvistice ale acestora.
F
M
40% - Bărbaţi
60% - Femei
Figura 7.6. Structura respondenţilor în funcţie de sex
Ţinând cont de aceste considerente, precum şi de disponibilitatea sporită de care a dat dovadă
populaţia feminină în procesul de desfăşurare a anchetei, proporţia respondenţilor, în funcţie de
variabila dată, a fost următoarea: 60% femei şi 40% bărbaţi (a se vedea figura 7.6).
• în funcţie de ocupaţie.
Variabila ”ocupaţia” sau ”profesiunea” este pertinentă pentru ancheta sociolingvistică de acest
gen, în măsura în care ea permite colectarea informaţiilor privitoare la aspiraţiile şi aşteptările
215
respondenţilor, antrenaţi în diverse sectoare de activitate ale societăţii, cu privire la problemele
ridicate de chestionar.
59
81
68
138
221
91
127
59
135
59
8
0 50 100 150 200 250
nonrăspunsuri
Agricultor
Muncitor calificat/necalificat
Cadru cu studii superioare
Cadru didactic
Funcţionar
Student
Elev
Pensionar
Şomer
Altceva
răspuns
frecvenţa
structura (%)
nonrăspunsuri 8 0,8
Agricultor 59 5,6
Muncitor calificat/necalificat 135 12,9
Cadru cu studii superioare 59 5,6
Cadru didactic 127 12,1
Funcţionar 91 8,7
Student 221 21,1
Elev 138 13,2
Pensionar 68 6,5
Şomer 81 7,7
Altceva ceva 59 5,6
Figura 7.7. Structura eşantionului în funcţie de ocupaţie
Chiar dacă natura anchetei în cauză nu implică alegerea expresă a unei categorii socioprofesionale
anume, este evident că variabila ”ocupaţia” derivă din variabila ”nivelul de
studii”. Nu întâmplător universul educaţional (elevi/studenţi/cadre didactice) reprezintă cel mai
important segment al respondenţilor (a se vedea figura 7.7). Accesibilitatea şi disponibilitatea
acestui grup de respondenţi, dar mai ales calitatea informaţiilor aşteptate de la aceşti subiecţi au
determinat alegerea noastră.
7.4. Rezultatele anchetei
Procesarea şi interpretarea informaţiilor culese în cadrul anchetei ne-au permis să grupăm şi să
regrupăm răspunsurile în ansambluri care să permită efectuarea unui studiu de sinteză. Astfel,
rezultatele obţinute au fost analizate din perspectiva următoarelor categorii distincte: limbă şi
identitate, competenţele lingvistice ale populaţiei în diferite limbi, domeniile şi frecvenţa de
utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul ţării, atitudinile lingvistice ale populaţiei, motivaţiile şi
constrângerile în alegerea limbii (limbilor) în comunicarea de zi cu zi. Întrucât însă aceste categorii
sunt strâns legate între ele, fapt care se dovedeşte prin prezenţa ansamblurilor atât comune, cât şi
216
distincte în interiorul categoriilor sus-numite138, a fost necesar să se efectueze o analiză a corelaţiei
dintre aceste categorii
În contextul prezentei analize, am urmărit, înainte de toate, evaluarea atitudinilor populaţiei
faţă de denumirea corectă a limbii şi identităţii populaţiei băştinaşe, măsurarea configuraţiei
comportamentului bilingv (român-rus) al cetăţenilor şi prospectarea opiniilor faţă de necesitatea
decretării limbii ruse în calitate de limbă co-oficială, şi, respectiv, nivelul de cunoaştere a limbilor
vorbite pe teritoriul statului. Deoarece cunoaşterea şi utilizarea limbii sunt două lucruri distincte,
ne-am propus să analizăm domeniile şi frecvenţa de utilizare atât a limbii oficiale, cât şi a limbilor
etniilor minoritare.
Pornind de la Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova care stipulează recunoaşterea şi
garantarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi lingvistice (a se vedea capitolul al VI-lea), am considerat
că
un indicator adecvat al păstrării identităţii lingvistice îl reprezintă gradul în care diferitele grupuri
etnolingvistice se identifică cu limba lor maternă, respectiv gradul suprapunerii identităţii etnice şi
lingvistice în timp139, pe care l-am considerat un indicator al vitalităţii lingvistice. Prin vitalitate
lingvistică înţelegem capacitatea unui grup etnic de a-şi păstra caracteristicile lingvistice
distinctive într-un mediu multilingv (Giles, Bourhis, and Taylor 1977, p. 308)
Recunoaştem că, datorită multitudinii factorilor care influenţează asupra dinamicii vitalităţii
lingvistice, o evaluare de acest gen este dificilă. În acest sens, sprijinul legal-instituţional asigurat de
stat
reprezintă doar unul din complexul de factori care determină vitalitatea unui grup lingvistic. Mai mult
decât atât, impactul factorului legal-instituţional nu poate fi evaluat izolat, acţionând în contextul altor
factori, dintre care, probabil, cel mai important este gradul de concentrare a comunităţii lingvistice.
Asumându-ne aceste dificultăţi, dorim să prezentăm, în continuare, o reflecţie asupra
modificărilor conturate în peisajul lingvistic al Republicii Moldova în perioada 1989 – 2007, care ar
putea fi utilă atât pentru cercetări şi analize ulterioare, cât şi pentru factorii de decizie în materie de
politică şi planificare lingvistică.
7.4.1. Limbă şi identitate în Republica Moldova: o problemă controversată
cu un potenţial de conflict ridicat
Orice politică şi planificare lingvistică bine concepută trebuie să ţină cont de aşteptările şi
aspiraţiile populaţiei care este, în acelaşi timp, destinatarul şi beneficiarul politicii şi planificării
138 De exemplu, ansamblurile ”limba ca simbol al identităţii” şi ”transmiterea limbii generaţiilor
viitoare” fac parte atât din
categoria ”limbă şi identitate”, cât şi din categoria ”atitudini”.
139 Dinamica identităţii lingvistice şi etnice în timp poate fi evaluată prin compararea limbii materne a
respondentului şi
a limbii materne a mamei şi a tatălui.
217
lingvistice. Întrucât aceste aspiraţii reflectă nevoile reale ale comunităţii în domeniul lingvistic, ele
trebuie luate drept bază pentru adoptarea şi implementarea oricărei acţiuni de planificare lingvistică,
astfel încât aceasta să răspundă în mod adecvat realităţii.
În această ordine de idei, am introdus în chestionar o serie de întrebări destinate să verse mai
multă lumină asupra atitudinilor populaţiei vizavi de controversata problemă legată de denumirea
oficială a limbii populaţiei băştinaşe şi definirea identităţii acesteia.
După cum se ştie, în timp ce problema legată de decretarea limbii populaţiei băştinaşe în
calitate de limbă oficială a noului stat independent a servit drept factor unificator pentru populaţia
românofonă a Republicii Moldova, nu putem afirma acelaşi lucru şi despre controversata problemă
a denumirii oficiale a limbii populaţiei majoritare, determinată de definirea identităţii naţionale a
populaţiei respective.
Constituind rădăcinile unui conflict latent, în anii de agonie ai dominaţiei sovietice, atunci când
frământările şi acţiunile politice pentru lichidarea dominaţiei străine s-au intensificat, problema în
cauză a ieşit la suprafaţă cu o mai mare îndrăzneală. În noile împrejurări, intelectualilor moldoveni li
se deschidea, astfel, un mediu dintre cele mai propice pentru propagarea ideii cu privire la
perspectivele dezvoltării noii formaţiuni statale, dar mai ales, cu privire la emanciparea naţională, care
însemna unitatea limbii şi a identităţii poporului român de pe ambele maluri ale Prutului.
Deşi fruntaşii acestei mişcării au reuşit să-şi asigure sprijinul unui segment social receptiv faţă
de ideea românităţii care este în continuă creştere, problema dată a devenit motivul unei scindări
profunde în cadrul elitei politice şi intelectuale a ţării în două grupări, una de orientare
”proromână”, numită şi ”panromânism”(King 1994, p. 345-346), pentru care termenul
”moldovenesc” indică doar o identitate regională în cadrul României Mari, iar alta ”moldovenistă”,
care susţine că Moldova, cu toate că împărtăşeşte cu România aceeaşi limbă şi cultură, a fost
condamnată să fie stat aparte (King 2000, p. 6-7).
Odată cu accederea la guvernare a Partidului Democrat Agrar din Moldova, se întreprind
tentative de reorientare a politicii naţionale a ţării de la principiul naţional la cel civic, multietnic
(Hegarty 2001, p. 123-153). În aceeaşi perioadă, apare şi necesitatea formulării unei ”idei
integratoare” pentru societatea moldovenească. Astfel începe construcţia unei noi identităţi naţionale,
care ar putea servi drept bază pentru concilierea etniilor conlocuitoare.
Opoziţia fermă de care au dat dovadă reprezentanţii elitei intelectuale din republică,
contestând identitatea ce i se impunea majorităţii etnice şi considerând-o drept insultă pentru
adevărata identitate a acesteia, nu a reuşit să influenţeze poziţia făuritorilor neamului moldovenesc.
În consecinţă, glotonimul ”limba moldovenească” a fost oficializat şi de noua Constituţie a
Republicii Moldova (1994).
218
Problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată de problema identităţii lingvistice a
naţiunii titulare, a produs o profundă scindare în sânul populaţiei. Această discordanţă se manifestă,
de asemenea, la nivelul cel mai înalt, provocând o adânca fisură între elita politică şi cea
intelectuală a Moldovei (a se vedea şi King 1992).
Presiunile din partea opoziţiei şi inconsecvenţa politicienilor au determinat Parlamentul Republicii
să apeleze la opinia oamenilor de ştiinţă, care şi-au expus fără ambiguitate punctul de vedere: ”Istoria
ne
demonstrează printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu
denumirea
statului. În cazul Republicii Moldova, au fost multe premise şi argumente care au condus la
proclamarea
statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea cu România). Existenţa acestui
nou stat n-o pune la îndoială nicio ţară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere
politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenului limba română. Doar e bine
cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită astăzi la noi în toate
actele oficiale, chiar şi în noua Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative, în
economie, inclusiv în industrie şi, desigur, în ştiinţă, este parte componentă inalienabilă a limbii
române
literare. Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o societate modernă, civilizată
şi
nu poate fi scrisă nicio lucrare ştiinţifică.
Convingerea noastră este, de aceea, că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în
conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: ”Limba de stat (oficială) a
Republicii Moldova este limba română”.140
În pofida recunoaşterii unităţii limbii române şi a celei moldoveneşti de către oamenii de
ştiinţă şi a protestelor repetitive de amploare care au avut drept lozinci reabilitarea limbii şi a istoriei
românilor, rezolvarea problemelor ce ţin de identitatea naţională a românilor basarabeni se amână
de fiecare dată, constituind un motiv de discordie şi de animozitate în societate. Conform unor
sondaje de opinie efectuate de Institutul de Politici Publice în 2004 – 2005, problemele legate de
identitatea naţională (români sau moldoveni?, istoria, limba de stat...) reprezintă şi astăzi temele cu
potenţialul de conflict cel mai ridicat.141
Politica naţională ambiguă şi lipsa unui dialog eficient cu minorităţile etnice au provocat o
scindare a societăţii moldoveneşti, fapt confirmat şi de răspunsurile participanţilor la Etnobarometru
– Republica Moldova 2005. Opiniile respondenţilor au fost împărţite în două categorii distincte în
140 ”Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului
limba
moldovenească” (Opinia specialiştilor-filologi de la Academie acceptată la şedinţa lărgită a Prezidiului
AŞM). In
Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, 1995, n°.1, p. 131-132.
141 Etnobarometru - Republica Moldova (raport de cercetare – studiu Delphi), Institutul de Politici
Publice, 2005.
Disponibil la adresa :
http://www.ipp.md/files/Barometru/Etnobarometru/Raport%20de%20cercetare%20al%20studiului
%20Delphy.pdf
219
funcţie de două perspective ideologice diferite care reflectă două tipuri de discursuri identitare, şi
anume: discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc. 142
Astfel, unii (dintre care majoritatea moldoveni) asociază evenimentul independenţei din 1991
cu renaşterea naţională şi revenirea la românitate (revenirea la grafia latină, declararea limbii
române ca limbă de stat, restabilirea simbolică a legăturilor dintre cele două maluri ale Prutului
etc.), ca un început al democratizării regimului politic şi al integrării Moldovei în organismele
internaţionale. Alţii (cu precădere, respondenţii aparţinând minorităţilor etnice), dimpotrivă,
estimează că obţinerea independenţei este un prilej de afirmare a unei naţiuni noi – moldovenii,
naţiune care are o istorie şi o identitate aparte, care a presupus din start mixajul polietnic
(moldoveni, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi etc.). Din aceste considerente, în opinia acestui
segment al societăţii, este nevoie de cel puţin două limbi de stat – moldoveneasca şi rusa.143
7.4.1.1 Identitate etnică versus identitate civică (naţională) în Republica
Moldova
Pentru cercetarea de faţă, este important să se facă o distincţie între identitatea etnică şi
identitatea naţională, identitatea fiind definită, în general, ca o funcţie a diferenţelor în cadrul unui
sistem (Billig 1995; Jenkins 2005, p. 3-4).144 Identitatea naţională este considerată drept un fenomen
modern prin excelenţă (Gellner 2006), iar ceea ce se consideră, de obicei, drept identitate naţională
premodernă reprezintă, mai degrabă, identitatea etnică (Fishman 2000, p. 208).145
În alţi termeni, distincţia principală dintre identitatea etnică şi identitatea naţională este starea
nemobilizată politic a identităţii etnice (Fishman, 2000, p. 208; Cărăuş 2002), ai cărei indicatori
sunt limba, vestimentaţia, obiceiurile, hrana specifică şi altele. Spre deosebire de identitatea etnică,
142 O sistematizare a acestor două tipuri de discursuri identitare din punctul de vedere al
comportamentelor indivizilor
poate fi găsită în lucrarea T. Cărăuş (Cărăuş 2002).
143 Ibidem
144 Fără a intra în detalii cu privire la noţiunea de identitate, vom menţiona doar existenţa a două teorii
controversate cu
privire la natura şi esenţa acesteia. Astfel, din perspectiva teoriei esenţialiste, identitatea este esenţială,
fundamentală,
unitară şi neschimbată. Din contra, conform teoriei instrumentaliste, identitatea nu este ceva imuabil,
ea este construită
şi reconstruită (Jenkins 2005, p. 11). Modelul instrumentalist este atractiv din două considerente. În
primul rând, merită
atenţie ideea despre caracterul schimbător al identităţii care se construieşte ca funcţie a diferenţelor. Pe
acest mecanism
se bazează opoziţia ”noi - alţii” care este determinantă în construcţia identităţii naţionale. În al doilea
rând, un aspect
important al modelului instrumentalist este presupoziţia că identitatea se constituie prin discurs şi
naraţiune. Cu alte
cuvinte, pentru a spune ceva despre o anumită comunitate (când a apărut, ce istorie are, ce evenimente
au marcat-o etc.),
apelăm la naraţiune (MacIntyre 2007). Prin intermediul naraţiunii se modelează viziunile şi atitudinile
unei comunităţi
faţă de propriul trecut şi prezent. De asemenea, prin discurs devin inteligibile proiectele pentru viitorul
comunităţii.
145 Etnicitatea, de asemenea, este abordată, în literatura de specialitate, din două perspective, şi anume
culturalistă şi
constructivistă. Adepţii abordării culturaliste (primordialiste) consideră etnicitatea ca o familie extinsă,
bazată pe
legături de sânge şi limbă (Fishman 2000, p. 208). Pentru adepţii perspectivei constructiviste,
identităţile etnice sunt
flexibile în timp, formele colective fiind generate continuu prin interacţiuni. În opinia lui F. Barth,
fondatorul concepţiei
constructiviste, ”Trăsăturile care sunt luate în considerare nu reprezintă suma diferenţelor obiective, ci
numai acelea pe
care indivizii înşişi le consideră semnificative [...]: unele trăsături sunt utilizate de indivizi drept
semnale şi embleme ale
diferenţei, altele fiind ignorate, iar în unele relaţii diferenţele radicale sunt minimalizate şi negate”
(Barth, 1969, p. 14)
(Traducerea ne aparţine – G. M.).
220
identitatea naţională implică o organizare socială omogenă, o educaţie şi o cultură standard comună,
o economie şi obiective politice comune (Hobsbawn 1992; Hroch 2000; Gellner 2006).146
Abordarea fenomenului identităţii naţionale din perspectiva instrumentalistă şi conştientizarea
distincţiei între, pe de o parte, identitatea etnică şi, pe de altă parte, identitatea naţională poate fi utilă
pentru înţelegerea vidului identitar care s-a creat în Republica Moldova, precum şi pentru crearea
condiţiilor propice de construire a unei identităţi naţionale, în sensul geopolitic dar nu etnic, care ar
corespunde realităţii cotidiene din acest spaţiu. O atare abordare este justificată, în primul rând, de
modul de percepţie de către populaţie a definirii propriei identităţi şi a identităţii etniilor conlocuitoare.
Astfel, rezultatele anchetei sociolingvistice au arătat că respondenţii, în cvasitotalitatea lor, se
autoidentifică în conformitate cu principalele caracteristici ale identităţii etnice, dar nu ale identităţii
naţionale ca identitate sociopolitică. După cum se vede în figura 7.8, în funcţie de percepţia propriei
identităţi, participanţii la sondaj au fost, de fapt, împărţiţi, cu mici excepţii, în grupuri etnice,
delimitarea unui segment bine conturat al identităţii civice fiind cu neputinţă.
Drept indiciu al identităţii civice pot fi calificate răspunsurile cu o dublă dimensiune
identitară care reflectă atât identitatea etnică, cât şi identitatea civică, precum: ”moldovean/rusrus/
moldovean”,”moldovean/ucrainean-ucrainean/moldovean”,”moldovean/bulgar-bulgar/moldovean”
,”moldovean/găgăuz-găgăuz/moldovean”şi moldovean/român-român/moldovean”, aceasta însemnând
că
persoana dată se identifică, în acelaşi timp, cu etnia rusă (ucraineană, bulgară, găgăuză, română)
şi cu poporul moldovenesc147.
146 Această distincţie între identitatea etnică şi identitatea naţională pare mai puţin nuanţată, dacă ne
referim la
definiţia etnicităţii din perspectiva primordialistă. O descriere mai mult sau mai puţin exhaustivă a
trăsătirilor
caracteristice ale identităţii etnice, din această perspectivă, a fost de făcută de J. Hutchinson şi A.
Smith, în opinia
cărora etnicitatea se constituie din şase elemente fundamentale: (1) un nume comun care exprimă
esenţa
comunităţii, (2) credinţa în existenţa strămoşilor comuni, (3) o istorie comună (4) o cultură comună
(limbă,
obiceiuri, religie etc.) (5) ataşamentul faţă de un teritoriu strămoşesc şi (6) sentimentul de solidaritate
cu membrii
comunităţii (Hutchinson & Smith 1996, p. 7).
147 Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994, nu conţine nicio menţiune la identitatea etno-
naţională, ca o
caracteristică definitorie a statului, folosindu-se în repetate rânduri sintagma ”poporul Republicii
Moldova”. Aceasta,
pentru a evita orice aluzie la vreo legătură dintre stat şi etnie. Formularea dată este identică cu cea din
Constituţia
RSSM, adoptată în 1978, care declara RSSM drept ”Republica poporului moldovenesc” (Meurs 1996,
p. 249),
formulare care sugerează că minorităţile, de asemenea, aparţin poporului moldovenesc, conotaţia
etnică fiind, astfel,
depăşită de conotaţia teritorială. De notat că, în majoritatea discuţiilor teoretice despre cetăţenie, acest
tip de cetăţenie şi
acest tip de cadru politic sunt considerate democratice şi corecte în măsura în care participarea civică şi
politică a
cetăţenilor se bazează exclusiv pe raţionalitatea legii şi pe respectarea drepturilor omului. Cu toate
acestea, în pofida
existenţei cadrului politic comun, tensiunile etnice în Republica Moldova se menţin.
221
3
465
189
73
35
11
24
111
32
18
3
2
56
12
9
1
2
0 100 200 300 400 500
nonrăspunsuri
moldovean
român
rus
ucrainean
bulgar
găgăuz
moldovean-român
moldovean-rus
moldovean-ucrainean
moldovean-bulgar
moldovean-găgăuz
român-moldovean
rus-moldovean
ucrainean-moldovean
bulgar-moldovean
găgăuz-moldovean
Series1
răspuns
frecvenţa
structura (%)
găgăuz-moldovean 2 0,2
bulgar-moldovean 1 0,1
ucrainean-moldovean 9 0,9
rus-moldovean 12 1,1
român-moldovean 56 5,4
moldovean-găgăuz 2 0,2
moldovean-bulgar 3 0,3
moldovean-ucrainean 18 1,7
moldovean-rus 32 3,1
moldovean-român 111 10,6
găgăuz 24 2,3
bulgar 11 1,1
ucrainean 35 3,3
rus 73 7,0
român 189 18,1
moldovean 465 44,5
nonrăspunsuri 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.8. Distribuirea respondenţilor în funcţie de percepţia propriei identităţi
Trebuie menţionat că, în efortul intelectual făcut de tranzitologi, se recunoaşte şi faptul
că, acolo unde provocarea construcţiei statale include diviziuni etnice semnificative,
consolidarea democraţiei este favorizată de construcţia unui stat atotcuprinzător ce oferă
egalitate politică tuturor cetăţenilor statului (Diamond 2004, p. 26), inclusiv în baza
identităţilor multiple (Linz & Stepan 1996).
Abordarea identităţilor multiple ar fi una din soluţiile de compromis şi în cazul
Republicii Moldova. Într-adevăr, pornind de la perspectiva instrumentalistă a identităţii, dacă
politicienii sau cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale nu forţează polarizarea, mulţi
indivizi pot prefera să se considere ca având identităţi multiple şi complementare, construite
pe baze sociale (Linz & Stepan 2004, p. 62).
În afară de faptul că binoamele sus-menţionate reprezintă un indicator al unei identităţi
multiple, în corelaţie cu variabila ”limba maternă”, ele reflectă fenomenul asimilării lingvistice
printre aceste patru etnii şi, respectiv, vitalitatea limbilor corespunzătoare. Astfel, analiza statistică a
binomului ”moldovean/rus-rus/moldovean” care reuneşte 44 de răspunsuri sau 4,2% din totalul
respondenţilor arată că 11 dintre ei consideră limba rusă ca limbă maternă, limba maternă a
celorlalţi 33 repartizându-se în felul următor: româna – 11, moldovenească – 21 şi bulgara – 1. Prin
222
urmare, cei 11 reprezentanţi ai etniei ruse care alcătuiesc 9,4% din totalul etnicilor ruşi se identifică,
mai întâi, cu etnia rusă, iar apoi cu poporul moldovenesc. Dimpotrivă, în cazul celor 32 de
români/moldoveni (2,67%) şi 1 bulgar (6,7%) este vorba de asimilare lingvistică în favoarea limbii
ruse, identitatea culturală fiind totuşi păstrată.
Ucraineni sunt la fel de puţin receptivi faţă de identitatea naţională a poporului moldovenesc
ca şi ruşii. Rezultatele analizei au scos la iveală că 6 (9,67%) respondenţi din totalul etnicilor
ucraineni şi-au declarat apartenenţa la etnia ucraineană, fiind, în acelaşi timp, conştienţi de faptul că
sunt parte componentă a poporului moldovenesc. De asemenea, în cadrul acestui binom am
înregistrat 17 (1,9%) cazuri de abandon lingvistic printre moldoveni/români în favorea limbii
ucrainene şi 4 cazuri (11,4%)148 de abandon lingvistic printre ucraineni în favoarea limbii ruse.
Cât priveşte analiza binomului ”moldovean/găgăuz- găgăuz/moldovean”, am putut constata că
doar 7% dintre găgăuzi au declarat că fac parte din etnia respectivă şi din poporul moldovenesc. În
acelaşi timp, au fost înregistrate două cazuri (0,23%) de asimilare lingvistică printre românii
basarabeni în favoarea limbii găgăuze.
În fine, din cele 4 răspunsuri înregistrate în cadrul binomului identitar ”moldovean/bulgarbulgar/
moldovean”, în 3 (0,35%) cazuri este vorba de abandon lingvistic printre moldoveni/români
în favoarea limbii bulgare. De asemenea, a fost înregistrat 1 (6,7%) caz de asimilare lingvistică
printre bulgari în favoarea limbii ruse, cele 6,7% reprezentând şi ponderea populaţiei de etnie
bulgară care se consideră parte integrantă a poporului moldovenesc.
După cum se vede, în medie, doar 8% din populaţia Republicii Moldova aparţinând
etniilor minoritare se consideră parte componentă a poporului moldovenesc, grupurile etnice
fiind, în mare măsură, enclavizate. Aceasta constituie o dovadă a faptului că identitatea civică
este vagă şi slab conturată.
Una din cauzele eşecului tentativei de construire a identităţii naţionale bazate pe principiul de
cetăţenie abstractă (respectarea drepturilor omului) şi raţională sunt ataşamentul afectiv şi solidaritatea
etniilor minoritare faţă de naţiunile din Rusia, Bulgaria şi Ucraina, care îşi găseşte manifestare în
autoidentificarea acestor etnii cu naţiunile respective mai degrabă decât cu poporul moldovenesc. Mai
mult decât atât, această afectivitate este un stimulent pentru dobândirea cetăţeniei statelor sus-numite
pe
baza criteriului etnic.
148 A se nota că această proporţie nu reflectă rata asimilării lingvistice în favoarea limbii ruse în
structura întregului segment al
reprezentanţilor etniei ucrainene, ci doar rata abandonului lingvistic printre populaţia de etnie
ucraineană, care şi-a declarat
apartenenţa atât la identitatea etnică respectivă, cât şi la poporul moldovenesc. Rata asimilării
lingvistice printre minorităţile
etnice în favoarea limbii ruse poate fi calculată din relaţia ”ucrainean/bulgar/găgăuz-rus” sau ”rus-
ucrainean/bulgar/găgăuz” în
raport cu limba maternă declarată.
223
De asemenea, pentru grupul românilor basarabeni care îşi asumă discursul identitar românesc,
identitatea etnoculturală rămâne locul afectivităţii în care sunt împărtăşite aceeaşi limbă şi cultură –
România. Conform rezultatelor anchetei, 356 (34%) de persoane din totalul respondenţilor se
autoidentifică, în acea sau altă formă, români (18,1% – români, 5,4% – români-molodoveni, şi
10,6% – moldoveni-români), ceea ce alcătuieşte 43,3% din totalul respondenţilor de etnie română (a
se vedea figura 7.8).
De notat că proporţia populaţiei Republicii Moldova care aderă la discursul identitar românesc
este în continuă creştere. Dacă, în 2004, doar 2,2%149 dintre moldoveni se autoidentificau români, în
2007, aproape fiecare al doilea cetăţean de etnie română se consideră, în acea sau altă măsură,
român. Or, toate aceste circumstanţe trebuie luate în considerare în procesul de construire a
identităţii civice (naţionale) în Republica Moldova.
7.5. Percepţia limbii materne ca opţiune de valoare: română sau
moldovenească?
După cum am arătat în paragraful 2.5, învestirea limbii cu o valoare economică şi una
culturală contribuie, pe de o parte, la învăţarea limbii secunde, iar, pe de altă parte, la prezervarea
limbii materne. În plus, în anumite cazuri, limbii i se atribuie valori politice. În cele ce urmează,
vom examina chestiunea legată de alegerea denumirii limbii materne de către populaţia majoritară
din republică ca opţiune de valoare.
Trebuie menţionat faptul că alegerea unei limbi ca opţiune de valoare nu reprezintă un caz
unic în practica lingvistică internaţională. În paragraful 4.2.2.3 am invocat opţiunea poporului evreu
pentru limba ebraică care, după regenerare, a devenit limba naţională a Israelului, înlocuind limba
idiş considerată ca variantă joasă.
De asemenea, majoritatea norvegienilor au optat pentru varianta livrească bokmål, în loc de
nynorsk, variantă preferată de un segment al societăţii care este ostil vizavi de Europa, deşi ambele
variante sunt considerate drept variante standard (Vikør (2002, p. 105-129).
În mod similar, alegerea denumirii limbii de stat pentru Republica Moldova nu este o simplă
opţiune: ea atrage după sine consecinţe politice care îşi găsesc manifestare în comportamentul
populaţiei. Astfel, persoanele care estimează că limba vorbită pe teritoriul republicii este limba
română vor vota în mod diferit, vor promova un discurs identitar diferit în comparaţie cu persoanele
care consideră că este limba moldovenească.
Problema denumirii limbii oficiale este una controversată atât pentru populaţia românofonă a
republicii, cât şi pentru cea alofonă. Cu toate acestea, evoluţia în dinamică a opiniei populaţiei arată
149 Recensământul populaţiei 2004, Chişinău, 2006, vol. 1, p. 35.
224
că din ce în ce mai mulţi cetăţeni optează pentru denumirea firească a limbii – limba română.
Astfel, dacă, în 2004, doar 16,5%150 moldoveni/români considerau că limba lor maternă este
româna, conform sondajului nostru din 2007, circa 50% din respondenţi au declarat că vorbesc în
limba română (a se vedea figura 7.9). În acelaşi timp, numărul respondenţilor care vorbesc în limba
moldovenească s-a diminuat de la 58,8%151, în 2004, la 32,6%, în 2007.
De remarcat că numărul persoanelor care estimează că limba lor maternă este româna creşte
odată cu ridicarea nivelului de competenţă lingvistică a populaţiei în limba dată. Tendinţa de
majorare a segmentului de cetăţeni ai Republicii Moldova care aleg opţiunea lingvistică în favoarea
limbii române se explică, printre altele, prin faptul că, în primii ani de independenţă, românii
basarabeni aveau un sentiment de insecuritate lingvistică condiţionat de inferioritatea glotică,
întrucât ei vorbeau într-o limbă arhaică, rudimentară şi pocită. Însă, pe măsură ce tânăra generaţie
îşi perfecţionează, pe cele mai diverse căi, inclusiv prin imersiune totală şi/sau prin interacţiune
lingvistică naturală, nivelul de competenţe lingvistice în limba româna standard, acest sentiment de
inferioritate se estompează.
518
341
1
104
1
1
1
13
28
33
1
1
româna
moldoveneasca
moldoveneasca şi rusa
rusa
rusa şi româna
rusa şi moldoveneasca
rusa şi găgăuza
bulgara
găgăuza
ucraineana
ucraineana şi moldoveneasca
ucraineana şi rusa
Răspuns
frecvenţa
structura
(%)
româna 518 49,5
moldoveneasca 341 32,6
moldoveneasca şi rusa 1 0,1
rusa 104 9,9
rusa şi româna 1 0,1
rusa şi moldoveneasca 1 0,1
rusa şi găgăuza 1 0,1
bulgara 13 1,2
găgăuza 28 2,7
ucraineana 33 3,2
ucraineana şi moldoveneasca 1 0,1
ucraineana şi rusa 1 0,1
nonrăspunsuri 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.9. Distribuirea respondenţilor în funcţie de percepţia limbii materne
150 Recensământul populaţiei 2004, Chişinău,2006, vol I, p. 34.
151Ibidem.
225
De aceea, concluziile lingviştilor de la universităţile din Germania la care face referinţă K.
Heitman (Heitman 1998, p. 141), conform cărora locuitorii acestei regiuni, vor continua să
vorbească în situaţiile cotidiene în limba rudimentară, chiar dacă ei învaţă limba modernă standard,
ni se par exagerate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât vorbitorii fluenţi ai românei moderne din
România utilizează variante regionale, fără a se strădui să ascundă diferenţele fonetice.
Este cunoscut faptul că, uneori, multe din propoziţiile confirmate de ştiinţă ca adevăruri
incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi şi comunităţi, apar ca reprezentând incertitudini
sau chiar neadevăruri. De aceea, ancheta sociolingvistică are ca obiect de studiu şi această
problematică a raportului dintre constatările ştiinţifice şi convingerile populaţiei. În acest sens,
pentru evaluarea atitudinilor populaţiei faţă de mult vehiculata problemă cu privire la existenţa
”limbii moldoveneşti”, deosebită de limba română, respondenţii au fost rugaţi să-şi exprime opiniile
vizavi de relaţia care există între aceste două glotonime.
După cum este ilustrat în figura 7.10, în pofida faptului că ”Partizanii moldovenismului
primitiv nu doresc să recunoască glotonimul ”limba romănă”, susţinând în continuare formula
antiştiinţifică privind existenţa a 2 limbi romanice de Est: ...” (Ciobanu 2000, p. 10), 48% din subiecţii
chestionaţi sunt de părere că glotonimele în cauză denumesc un singur idiom – limba română.
Această opinie este împărtăşită de încă 37% respondenţi care susţin că limba moldovenească este un
dialect152 al limbii române. Prin urmare, 85% din totalul persoanelor care au participat la sondaj nu
au dubii în ceea ce priveşte unitatea limbii moldoveneşti şi române, restul (13%) considerând totuşi
că este vorba de două limbi diferite. De notat că 89% respondenţi de etnie română consideră că
moldoveneasca şi româna este una şi aceeaşi limbă şi doar 9,2% au o opinie contrară. Iată că, în
sfârşit, adevărul ştiinţific este confirmat de convingerile populaţiei.
Proporţia subiecţilor chestionaţi de alte etnii care estimează că este vorba de unul şi
acelaşi idiom, este următoarea: ruşi – 75%, ucraineni – 51%, găgăuzi – 50%, bulgari – 53%.
152 Delimitarea cu precizie a noţiunilor de limbă şi dialect este dificilă şi complicată (Coşeriu 2003, p.
66-70), deşi este
evident că la baza disocierii lor se află criterii de natură socială mai degrabă decât de natură lingvistică
(Fishman 1999,
p. 444). Dată fiind existenţa, din punct de vedere istoric, a variantelor lingvistice reciproc
comprehensibile, varianta
care se bucură de un statut sociopolitic superior este considerată, de regulă, drept limbă, pe când
celelalte variante sunt
considerate dialecte. Cu toate acestea, practica lingvistică internaţională furnizează exemple, când
principiul
comprehensibilităţii reciproce este violat în aprecierea gradului de înrudire a limbilor. De exemplu,
idiomul german
vorbit în Elveţia este considerat ca dialect al limbii germane standard, în pofida gradului înalt de
opacitate dintre ele.
Drept criteriu de bază, în acest caz, servesc legăturile istorice şi politice dintre Germania şi regiunea
germanofonă
respectivă din Elveţia. De asemenea, diversele dialecte ale limbii chineze, departe de a fi reciproc
comprehensibile, sunt
considerate ca dialecte ale uneia şi aceleiaşi limbi. Dimpotrivă, există situaţii când, în pofida gradului
de
comprehensibilitate reciprocă totală sau parţială dintre două variante, acestea din urmă sunt considerate
ca două limbi
diferite. Drept exemplu pot servi norvegiana standard şi daneza, româna şi moldoveneasca. Aceasta,
bineînţeles, din
motive sociopolitice recente.
226
În acelaşi timp, 24% ruşi, 45% ucraineni, 50% găgăuzi şi 38% bulgari consideră că
moldoveneasca şi româna sunt două limbi diferite.
Întrebarea nr.2
Care este relaţia dintre limba moldovenească şi
limba română?
2%
48%
13%
37%
48% - Aceeaşi limbă;
37% - Moldoveneasca este un dialect al limbii
române;
13% - Două limbi diferite;
2% - nonrăspunsuri;
răspuns
frecvenţa
structura (%)
Nonrăspunsuri 25 2,4
Aceeaşi limbă 500 47,8
Moldoveneasca este un
dialect al limbii române 383 36,6
Două limbi diferite 138 13,2
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.10. Atitudinea subiecţilor chestionaţi faţă de relaţia dintre limba moldovenească şi limba
română
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne oferă posibilitatea să constatăm că
ponderea populaţiei care afirmă unitatea limbii moldoveneşti şi a limbii române nu diferă
substanţial în funcţie de nivelul de educaţie, variind între 80% şi 93%. Cât priveşte
percepţia relaţiei dintre limba moldovenească şi limba română în funcţie de vârstă, se
observă că, odată cu majorarea vârstei respondenţilor, ponderea subiecţilor care estimează că limba
moldovenească şi limba română este una şi aceeaşi limbă creşte, pe când proporţia celor care afirmă că
moldovenească este un dialect al limbii române descreşte (a se vedea figura 7.11).
În acelaşi timp, este important să menţionăm că, în ceea ce priveşte unitatea limbii române şi a
limbii moldoveneşti, populaţia din mediul rural este mai aproape de adevărul ştiinţific decât
populaţia din mediul urban. Conform sondajului nostru, ponderea populaţiei de la sate care
estimează că româna şi limba moldoveneasca reprezintă o singură limbă depăşeşte de două ori
proporţia respectivă a respondenţilor din mediul urban (65,7%, faţă de 34,3%). Dimpotrivă, proporţia
respondenţilor din mediul rural şi proporţia respondenţilor din mediul urban, care estimează că
moldoveneasca este un dialect al limbii române, nu diferă prea mult: 49,3%, faţă de 50,7%.
Aşadar, pentru a remedia greşeala din Legislaţia lingvistică în vigoare şi pentru a nu alimenta
forţele ”extremismului moldovenesc” (Ciobanu 2000, p. 11) care ”instigă populaţia alogenă din RM
să nu înveţe limba română, să saboteze glotonimul respectiv” (Ibidem) este necesar ca organele
227
competente să modifice de urgenţă cele două documente de bază153, care ”...blochează, în
mare măsură, funcţionarea liberă a limbii de stat în RM” (Ciobanu 2002, p.152) şi să
reformuleze Articolul 13 - ”antiştiinţific şi antinaţional” (Berejan [2001] 2007a, p. 33) -
din Constituţie după cum urmează: ”Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este
limba română” (a se vedea şi Ciobanu 2000, p.15).
0,0
10,0
20,0
30,0
40,0
50,0
60,0
70,0
80,0
0 15-20 21-30 31-40 41-50 51-60 60 +
Aceeaşi limbă
Dialect
Limbi diferite
Figura 7.11. Percepţia relaţiei dintre limba moldovenească şi limba română în funcţie de vârsta
respondenţilor
7.6. Atitudinile generale ale populaţiei faţă de principalele limbi vorbite
în Republica Moldova
Atitudinile generale ale populaţiei faţă de principalele limbi vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova s-au modificat esenţial în comparaţie cu 1989. Pe de o parte, în ultimii şapte ani, se
manifestă o tendinţă predominantă a opiniei cetăţenilor, conform căreia limba rusă ar trebui studiată
în şcolile cu predarea în alte limbi decât limba rusă, la alegere, la fel ca orice altă limbă de circulaţie
internaţională. Astfel, dacă proporţia respondenţilor care s-au pronunţat pentru această opţiune
153 Ne referim la ”Programul complex de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe
teritoriul RSS
Moldoveneşti” (1989) şi ”Actele legislative ale RSS Moldoveneşti cu privire la decretarea limbii
moldoveneşti limbă de
stat şi revenirea ei la grafia latină” ( 1990).
228
alcătuia, în 2001, 58% din totalul subiecţilor chestionaţi, în 2002, ea a atins cifra de 65%,154, pentru
a se situa, în 2007, la cota de 79,5%.
După cum este ilustrat în figura 7.12, 32,9% dintre respondenţii care au participat la ancheta
din 2007 sunt de acord, iar 46,6% sunt perfect de acord cu această opţiune. De notat că nu doar
respondenţii de etnie română (90%) sunt de acord ca limba rusă să fie studiată ca limbă străină la
libera alegere a elevilor şi părinţilor, dar şi reprezentanţii altor etnii conlocuitoare, proporţiile
respective fiind următoarele: ruşi – 50%, bulgari – 46,7%, ucraineni – 29% şi găgăuzi – 17%.
Aceasta nu înseamnă însă că populaţia Republicii Moldova este dezinteresată de studierea
limbii ruse. Conform sondajului nostru, 65,4% de respondenţi sunt conştienţi de importanţa
cunoaşterii limbii ruse pentru a avea acces la bogata cultură a poporului rus (a se vedea figura 7.12).
În plus, 50,2% din subiecţii chestionaţi sunt de acord că stăpânirea limbii ruse oferă şanse mai mari
pentru angajarea în câmpul muncii în Republica Moldova.
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
Rusa ca disciplină facultativă 0,3 3,4 8,7 8,1 32,9 46,6
Rusa = cheie de acces la cultura poporului rus 0,7 9,4 8,5 16,1 39,7 25,7
Preferinţe privind numărul de ore de rusă
(şcoală/liceu)
1,4 8,9 24,1 32,3 26,3 7
Rusa ca şansă de angajare în câmpul muncii 0,9 7,6 20,5 20,9 30,7 19,5
nonraspunsuri dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
Figura 7.12. Distribuirea respondenţilor în funcţie de percepţia limbii ruse (în procente)
Prin urmare, randamentul cultural şi economic al limbii ruse motivează populaţia republicii să
studieze această limbă care se bucură de un anumit prestigiu pe scară internaţională, astfel încât
33,3% din respondenţi doresc (ar fi dorit) să aibă (să fi avut) mai multe ore de limbă rusă în şcoală
sau liceu. Printre aceştia, găgăuzii alcătuiesc 85,7%, fiind urmaţi de bulgari, a căror proporţie
constituie 66,7%. La rândul lor, bulgarii sunt secundaţi de ruşi cu o pondere de 65%, după care vin
154 A se vedea rezultatele sondajului efectuat de Institutul de Politici Publice în perioada 20-31 martie
2002. Disponibil
la adresa: http://www.ipp.md/files/Barometru/2002/66
229
ucrainenii cu 29%, proporţia respondenţilor de etnie română fiind de 25,7%). Ponderea relativ
scăzută a moldovenilor la acest capitol se explică, probabil, prin reacţia negativă a acestui segment
de populaţie vizavi de impunerea studierii obligatorii a limbii ruse în sistemul şcolar preuniversitar.
Pe de altă parte, limba oficială a statului a înregistrat progrese semnificative în extinderea
domeniilor de funcţionare, fapt care a contribuit la ridicarea prestigiului acesteia printre populaţia
republicii. Potrivit sondajului nostru, 93,2% din subiecţii chestionaţi sunt de acord că limba oficială
trebuie să fie simbolul naţiunii. În acelaşi timp, 91,9% de respondenţi sunt conştienţi de rolul
unificator al limbii naţionale şi de obligativitatea cunoaşterii acesteia de către toţi cetăţenii statului.
În consecinţă, 69,4% dintre respondenţi doresc (ar fi dorit) o majorare a numărului de ore la limba
română, în şcoală (liceu).
Cu toate acestea, faptul că autorităţile moldovene vehiculează, începând cu 2004, ideea
bilingvismului social nu motivează, nicidecum, reprezentanţii etniilor conlocuitoare să studieze limba
oficială a statului. Astfel, doar 28,6% dintre respondenţii de etnie găgăuză doresc (ar fi dorit) să aibă
mai
multe ore de română în liceu, fiind urmaţi de ucraineni, ponderea cărora constituie 29%. Bulgarii sunt
ceva mai interesaţi de studierea limbii de stat, proporţia acestora alcătuind 33%. În fine, cei mai
motivaţi
în studierea limbii române printre etniile minoritare din republică sunt ruşii (47,9%).
Cât priveşte populaţia băştinaşă, putem afirma că şi aceasta resimte necesitatea perfecţionării
nivelului de cunoaştere a limbii materne: din totalul respondenţilor de etnie română, 77,3% au optat
pentru majorarea numărului de ore de limbă română în planurile de învăţământ.
7.7. Pro sau contra statutului oficial al limbii ruse în Republica Moldova
După cum se ştie, limba moldovenească/română este, actualmente, singura limba oficială în
Republica Moldova. Întrucât însă, în ultimii ani, se vehiculează, din ce în ce mai mult, ideea despre
o eventuală oficializare a bilingvismului moldo-rus, unul din obiectivele majore ale anchetei noastre
a fost şi acela de a cunoaşte dacă populaţia doreşte ca să fie păstrat acest statu quo sau dacă optează
pentru o schimbare a situaţiei lingvistice existente axată pe atribuirea unui statut similar şi limbii ruse.
Potrivit rezultatelor anchetei, 91,8% dintre respondenţi consideră că oamenii pot vorbi în
limba în care doresc şi că este dreptul lor de a alege limba de comunicare. În ceea ce priveşte
controversata problemă a limbii de stat şi a limbii de comunicare interetnică, 88,9% din participanţii
la anchetă sunt de părere că limba oficială trebuie să îndeplinească şi funcţia de limbă de
comunicare interetnică la nivel naţional (a se vedea figura 7.13).
Analiza în dinamică a atitudinilor populaţiei vizavi de această spinoasă problemă scoate la
iveală o tendinţă de creştere a segmentului de populaţie care se pronunţă pentru decretarea unei
singure limbi de stat. Astfel, dacă în 2002, potrivit unui sondaj efectuat de Institutul de Politici
230
Publice155, procentul persoanelor care au optat pentru o singură limbă de stat şi a celor care au
pledat pentru oficializarea limbii ruse era egal (46%), ancheta sociolingvistică din 2007
demonstrează o schimbare radicală a situaţiei: din totalul persoanelor chestionate, 765 (73,1%) s-au
pronunţat pentru o singură limbă oficială, în timp ce 266 (25,4%) au optat pentru două limbi oficiale
(a se vedea figura 7.14), această opţiune fiind promovată, cu precădere, de populaţia rusofonă.
0
10
20
30
40
50
60
70
Limba oficială = limbă de comunicare
interetnică
0,5 2,5 5,2 3 36,7 52,2
Limba oficială = simbol al naţiunii 0,2 0,7 2,9 3,1 31,9 61,3
Obligativitatea cunoaşterii limbii oficiale 0,4 1,1 3,3 3,3 24,3 67,6
Preferinţe privind numărul de ore de română
(şcoală/liceu)
1,4 2,6 8,6 18 36,3 33,1
nonraspunsuri dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
Figura 7.13. Distribuirea subiecţilor chestionaţi în funcţie de percepţia limbii oficiale (în procente)
Astfel, 78,9% dintre moldoveni şi 96,8% români au optat pentru o singură limbă oficială,
această opţiune fiind adoptată doar de 28,6% ucraineni, 12,5% găgăuzi, 9,6 % ruşi şi 9,1% bulgari.
Dimpotrivă, 90,9% dintre bulgari, 90,4% dintre ruşi, 83,3% dintre găgăuzi şi 71,4% dintre
ucraineni s-au pronunţat pentru decretarea a două limbi oficiale. Proporţia populaţiei de etnie
română care a optat pentru două limbi oficiale alcătuieşte 21%.
Întrebarea nr.4
765
266
0
200
400
600
800
1000
Cum consideraţi?
În RM, trebuie să fie:
- o singură limbă oficială-
765 (73,1%);
- două limbi oficiale -
266 (25,4%)
Figura 7.14. Opţinile respondenţilor privind statutul oficial al limbii (limbilor) în Republica Moldova
155 A se vedea rezultatele sondajului din 20-31 martie 2002, Institutul de Politici Publice, 2002.
Disponibil la adresa:
http://www.ipp.md/files/Barometru/2002/55
231
Întrucât climatul de opinie include nu doar judecăţi de valoare (preferinţe axiologice – valori,
norme, atitudini, opinii), ci şi judecăţi de constatare (cunoştinţe propriu-zise) şi moduri de a gândi,
stereotipuri etc., am considerat necesar să ne facem transparente propriile supoziţii şi, pe cât posibil,
credinţele pe care se bazează răspunsurile subiecţilor chestionaţi. De aceea, pentru a verifica
convergenţa dintre, pe de o parte, răspunsurile atitudinale cu privire la limba oficială (limbile
oficiale) şi, pe de altă parte, modul de a gândi şi justifica atitudinile respective, respondenţii au fost
rugaţi să mediteze la impactul oficializării eventuale a limbii ruse asupra evoluţiei ulterioare a
situaţiei lingvistice şi a relaţiilor interetnice din Republica Moldova.
În scopul de a evita obţinerea unei multitudini de răspunsuri cu totul vagi, subiecţilor chestionaţi
li s-a propus să-şi exprime opinia vizavi de o serie de consecinţe sugerate de chestionar, printre care:
(1) consolidarea identităţii naţionale a poporului moldovenesc (întrebarea 5A), (2) violarea drepturilor
lingvistice ale altor minorităţi etnice (întrebarea 5B), (3) promovarea egalitară a limbii române şi a
limbii ruse (întrebarea 5C), (4) degradarea limbii române (întrebarea 5D), (5) înteţirea concurenţei
dintre limba rusă şi limba română, fapt care va contribui la înrăutăţirea relaţiilor dintre populaţia
majoritară şi minoritatea de etnie rusă (întrebarea 5F). Pentru evaluarea răspunsurilor a fost utilizată
scala lui Likert cu răspunsuri mergând de la ”dezacord total” la ”acord total”, pe cinci trepte (a se
vedea figura 7.15).
33,3
12,3
27,1
14,7
11,3
8,1
19,0
27,2
8,6
37,0
9,1
41,0
16,9
23,8
12,0
15,9
33,7
13,2
27,5
5,7
0%
20%
40%
60%
80%
100%
q105a q105c q105d q105f
Acord total
Acord
Nici/nici
Dezacord
Dezacord total
Nonrăspuns
Figura 7.15. Atitudinile respondenţilor faţă de impactul oficializării limbii ruse asupra evoluţiei
situaţiei
sociolingvistice din Republica Moldova
Analiza rezultatelor obţinute denotă un grad de convergenţă destul de ridicat între răspunsurile
atitudinale şi modul de a gândi a respondenţilor. Astfel, 64,8% din subiecţii chestionaţi şi-au
exprimat dezacordul faţă de ideea că oficializarea limbii ruse ar putea contribui la consolidarea
232
poporului moldovenesc, iar 61,4% nu sunt de acord că decretarea limbii ruse în calitate de limbă
oficială va avea drept rezultat promovarea egalitară a limbilor în Republica Moldova. Mai mult
decât atât, 61,2 % din respondenţi estimează că o eventuală acţiune de planificare lingvistică
orientată spre oficializarea limbii ruse va contribui la intensificarea concurenţei dintre limba română
şi limba rusă, iar 64,2% dintre ei sunt de acord cu ideea că această concurenţă va avea drept rezultat
degradarea limbii române.
Pentru a verifica obiectivitatea atitudinilor interioare exprimate pe marginea itemilor 105A,
105B, 105D şi 105F, respondenţii au fost rugaţi să-şi exprime opinia vizavi de următoarea
afirmaţie: ”Utilizarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică constituie un pericol
pentru promovarea limbii moldoveneşti/române.” Rezultatele obţinute ne-au permis să constatăm
un nivel destul de ridicat de convergenţă a răspunsurilor: 2/3 (61%) din subiecţii chestionaţi sunt
conştienţi de faptul că funcţionarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică
constituie un obstacol pentru dezvoltarea şi promovarea nestingherită a limbii de stat în Republica
Moldova.
Proporţiile respondenţilor care au manifestat o atitudine defavorabilă faţă de folosirea limbii
ruse în această funcţie nu variază simţitor după vârstă. Cu toate acestea, se observă că persoanele de
vârsta cuprinsă între 15-20 de ani (63,7%), 21-30 de ani (63,8%) şi 41-50 de ani (66,5%) se opun
cel mai mult acestui fapt, pe când respondenţii de vârsta cuprinsă între 31-40 de ani (59,7%) şi
cei care au depăşit vârsta de 60 de ani (61,7%) sunt puţin mai conservatori.
Cât priveşte corelaţia răspunsurilor la întrebarea sus-menţionată cu variabila ”profesiunea”, se
observă că elevii (71,3%) se opun cel mai mult promovării limbii ruse în calitate de limbă de
comunicare interetnică, în timp ce printre funcţionari doar 55,5% şi-au exprimat acordul şi acordul
total cu afirmaţia că utilizarea limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică prejudiciază
promovarea nestingherită a limbii române.
După cum am menţionat mai sus, majoritatea covârşitoare a respondenţilor (91,9%) sunt de
acord ca toţi cetăţenii Republicii Moldova să cunoască, obligatoriu, limba oficială a statului, 4,4%
exprimându-şi dezacordul vizavi de această afirmaţie. Unanimitatea opiniilor populaţiei faţă de
această chestiune crucială pentru politica şi planificarea lingvistică ar putea servi drept temei
plauzibil pentru introducerea unui articol special în Constituţie care să prevadă obligativitatea,
pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova, de a cunoaşte şi utiliza limba oficială a statului în toate
domeniile vieţii publice. O stipulare expresă a unei atare obligaţii a cetăţenilor în Legea
Fundamentală ar putea contribui, de la sine, la eliminarea unui şir întreg de probleme cu care se
confruntă societatea moldovenească.
233
După cum arată rezultatele anchetei, măsurarea atitudinilor populaţiei faţă de limbi într-un
mediu multilingv are o importanţă decisivă, în primul rând, asupra comportamentului politic al
cetăţenilor. Astfel, din cei aproximativ 85% respondenţi care s-au pronunţat pentru unitatea limbii
moldoveneşti şi a limbii române, 73,1% au ales aceeaşi opţiune politică, şi anume promovarea unei
singure limbi oficiale în Republica Moldova.
Invers, proporţia respondenţilor (13%) care estimează că româna şi moldoveneasca ar fi
două idiomuri diferite fac parte din segmentul celor 25% care au optat pentru decretarea a două
limbi oficiale. În aşa mod, ancheta noastră confirmă rezultatele unui sondaj efectuat de W.
Mackey în Irlanda (Mackey 1979). În opinia autorului, ”Si les attitudes ne déterminent pas le
comportement linguistique, elles sont décisives, par contre, dans le comportement politique. C’est
ce comportement qui décide de l’appui que pourrait attirer une politique de promotion de la
langue, et de son rôle officiel comme langue administrative et langue scolaire” (Mackey 1979, p.
280).
7.8. Evaluarea globală a competenţelor lingvistice ale populaţiei în
principalele limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
Este cunoscut faptul că, în ultimii ani, în didactica limbilor moderne, accentul se pune mai
degrabă pe noţiunea de competenţa plurilingvă decât pe conceptul de competenţa multilingvă care
înseamnă cunoaşterea a două sau mai multe limbi luate izolat. Abordarea plurilingvă se bazează pe
ideea că, în contextul său cultural, pe măsură ce experienţa lingvistică a unui individ se extinde de
la limba utilizată în sânul familiei la limba de comunicare a unui grup social, iar apoi a altor grupuri
sociale, indiferent de faptul că această extindere are loc prin intermediul sistemului şcolar sau prin
experienţa directă, persoana dată nu clasează aceste limbi şi culturi în compartimente separate, dar
îşi dezvoltă, mai curând, o competenţă comunicativă plurilingvă, la structurarea căreia contribuie
diverse cunoştinţe şi experienţe lingvistice.
În competenţa comunicativă de această natură, limbile se află în corelaţie şi interacţiune, astfel
încât, în situaţii diferite, un vorbitor poate apela cu supleţe la diferitele componente ale acestei
competenţe pentru a comunica în mod eficient cu interlocutorul său. Graţie competenţei plurilingve,
participanţii la procesul de comunicare sunt în măsură să treacă de la o limbă la alta, fiecare dintre
ei exploatând capacitatea unuia sau altuia de a se exprima într-o limbă şi de a înţelege o altă limbă.
Din această perspectivă, unul din obiectivele anchetei a fost evaluarea competenţelor
lingvistice ale subiecţilor chestionaţi în limbile română şi rusă în următoarele activităţi de
comunicare lingvistică: înţelegere, vorbire, citire şi scriere. Evaluarea a fost efectuată pe scala lui
Likert, pe patru trepte, în baza autoevaluării respondenţilor, cu răspunsuri mergând de la ”ignoranţă
234
totală” până la ”stăpânire perfectă” după cum urmează: (0) nimic, (1) puţin, (2) bine şi (3) foarte
bine.
După cum este ilustrat în figura 7.16, 89,9% din subiecţii chestionaţi nu au nicio dificultate în
a înţelege cu uşurinţă un discurs în limba română vorbită. În acelaşi timp, 5,9% dintre ei înţeleg
enunţuri foarte simple, pe când 4,1% nu înţeleg nimic în limba dată.
4,1
5,3
5,6
7,7
5,9
6,8
22,9
28,3
23,7
30,1
67,0
59,8
64,8
55,4
6,6
5,8
0
10
20
30
40
50
60
70
80
Înţeleg Vorbesc Citesc Scriu
Procente
Nimic Puţin Bine Foarte bine
Figura 7.16. Distribuirea respondenţilor după nivelul de cunoaştere a limbii de stat
Cât priveşte competenţa de vorbire în limba română, rezultatele anchetei au arătat că 88,1%
dintre respondenţi pot să participe fără efort la orice conversaţie sau discuţie, exprimându-se fluent
şi spontan. În jur de 7% pot să participe într-o conversaţie simplă pe subiecte cunoscute sau de
necesitate imediată, pe când 5,3% nu pot vorbi deloc în limba română.
Tabelul 7.16 oferă, de asemenea, o viziune de ansamblu asupra competenţei de citire a
populaţiei în limba română. După cum se vede, 88,5% din totalul respondenţilor pot să citească fără
nicio dificultate orice text, chiar dacă este abstract sau complex. Proporţia celor care pot să citească
şi să înţeleagă texte foarte simple, anunţuri, afişe etc. alcătuieşte 5,8%, iar ponderea subiecţilor
chestionaţi care nu ştiu să citească în limba de stat este de 5,6%.
Segmentul populaţiei care poate să scrie texte clare şi bine structurate în limba de stat
alcătuieşte 85,5%. În acelaşi timp, în comparaţie cu alte competenţe, proporţia persoanelor care nu
ştiu să scrie în înregistrează cel mai ridicat nivel, alcătuind 7,7%.
235
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne-a permis să scoatem la iveală existenţa unui
nivel relativ scăzut de competenţe în limba de stat printre reprezentanţii etniilor minoritare din
republică. Astfel, 25% de găgăuzi nu înţeleg nimic în limba română, 36% nu pot vorbi în această
limbă, 25% nu ştiu să citească şi 29% nu ştiu să scrie în limba oficială. În acelaşi timp, doar 36% de
găgăuzi înţeleg bine un discurs sau un text în limba română, iar 17% pot vorbi în limba de stat.
O situaţie similară se înregistrează printre bulgari. Proporţiile respective ale celor care nu
înţeleg, nu pot să vorbească, nu ştiu să citească şi să scrie în limba de stat sunt următoarele: 23%,
23%, 15% şi 23%. În acelaşi timp, 38% dintre bulgari înţeleg fără dificultate un discurs sau un text
în limba română, iar 31% pot participa cu uşurinţă la o conversaţie în limba română.
Cât priveşte ucrainenii, ponderea celor care nu înţeleg deloc limba oficială este relativ scăzută,
alcătuind doar 6%. Din contra practic fiecare al cincilea ucrainean nu poate să vorbească, nu ştie să
citească sau să scrie în limba română, proporţiile respective fiind de 21%, 24% şi 34%. Cu toate
acestea, 73% dintre ucraineni înţeleg cu uşurinţă orice discurs oral în limba de stat, 31% pot vorbi
fără dificultate în română, 54% pot citi şi înţelege orice tip de text, iar 24% scriu bine şi foarte bine.
Printre ruşi se observă aceeaşi tendinţă ca şi printre ucraineni. Astfel, doar 8% de ruşi nu
înţeleg nimic în limba de stat. Dimpotrivă, proporţiile ruşilor care nu pot vorbi, citi şi scrie în limba
română sunt relativ înalte, alcătuind, respectiv, 21%, 24% şi 33%. Trebuie menţionat totuşi că
ponderea ruşilor care estimează că înţeleg bine şi foarte bine un discurs în limba română se ridică la
58%. Mai mult decât atât, 40% dintre ruşi au declarat că vorbesc fără dificultate în limba de stat,
57% pot să citească şi să înţeleagă orice tip de text în limba română, iar 42% pot să se exprime în
scris fără efort.
În ceea ce priveşte cunoaşterea limbii ruse, 82,7% dintre respondenţi estimează că înţeleg fără
efort limba vorbită, 10,7% afirmă că pot să înţeleagă punctele esenţiale din mesaje scurte şi clare,
pe când 6,6% nu înţeleg deloc limba în cauză (a se vedea figura 7.17).
Cât priveşte participarea la conversaţie, 78,6% dintre respondenţi au afirmat că pot să se
exprime fluent în limba rusă. În plus, 16,6% pot să comunice în situaţii simple şi uzuale, iar 6,6%
nu sunt în măsură să participe la o discuţie în limba rusă. Proporţia celor care pot să citească cu
uşurinţă orice tip de text în limba rusă alcătuieşte 78%. În afară de aceasta, 14,5% dintre
respondenţi pot să citească şi să înţeleagă texte foarte simple şi scurte, pe când 7,5% nu pot citi în
limba rusă. În fine, 71,7% pot să scrie fără dificultate texte clare şi bine structurate, 19,6% pot să
scrie mesaje scurte şi simple, iar 8,8% nu pot să scrie în limba rusă.
Competenţele lingvistice ale reprezentanţilor etniilor conlocuitoare în limba rusă apar în felul
următor: practic toţi respondenţii de etnie găgăuză (100%) înţeleg, vorbesc, citesc şi scriu bine şi
foarte bine în limba rusă. Printre bulgari, proporţia celor care estimează că au competenţe de
236
înţelegere, vorbire, citire şi scriere bune şi foarte bune în această limbă alcătuieşte 92%. Un nivel
înalt de cunoaştere a limbii ruse este caracteristic şi pentru ucraineni. Astfel, 91% dintre ucraineni
înţeleg fără nicio dificultate orice discurs în limba rusă, 94% dintre ei vorbesc fluent în această
limbă, iar 88% pot să citească şi să scrie texte cursive, adaptate stilistic contextului.
6,6
4,8
7,5
8,8
10,7
16,6
14,5
19,6
37,7
42,9
39,7
42,4
45,0
35,7
38,3
29,3
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
Înţeleg Vorbesc Citesc Scriu
Procente
Nimic Puţin Bine Foarte bine
Figura 7.17. Distribuirea respondenţilor în funcţie de nivelul de cunoaştere a limbii ruse
În fine, 82,3% dintre reprezentanţii etniei române nu au nicio dificultate în a înţelege orice tip
de discurs în limba rusă, 75% dintre ei pot participa fără efort la orice discuţie, 76,3% pot să
citească şi să înţeleagă cu uşurinţă orice tip de text, iar 68,5% pot să scrie texte clare şi detaliate. În
plus, 12,8% înţeleg puţin rusa vorbită, 20% pot să comunice în situaţii simple şi uzuale, 17,4% pot
să citească şi să înţeleagă texte simple, iar 23,7% pot să scrie puţin în limba rusă. Proporţiile
respective ale etnicilor români care nu înţeleg, nu pot vorbi, citi şi scrie în limba rusă sunt
următoarele: 5%, 5%, 6,3% şi 7,8%.
Prin urmare, conform rezultatelor anchetei sociolingvisitce din 2007, 95,9% dintre respondenţi
înţeleg, în acea sau altă măsură, româna vorbită; 94,7% dintre ei vorbesc, mai mult sau mai puţin, în
această limbă; 94,4% pot să citească, iar 92,3% pot să scrie în limba de stat. În acelaşi timp,
proporţiile celor care înţeleg, vorbesc, citesc şi scriu, în acea sau altă măsură, în limba rusă
alcătuiesc, respectiv, 93,4%, 95,2%, 92,5% şi 91,2%.
Este revelator faptul că rezultatele obţinute în cadrul anchetei noastre nu diferă cu mult de
rezultatele sondajului efectuat de Institutul de Politici Publice în 2002, conform căruia limba
237
moldovenească/română este cunoscută de 91% din populaţie, iar limba rusă – de 93%156. Diferenţa
dintre aceste două sondaje dezvăluie tendinţa de creştere a segmentului de populaţie care este
interesat de cunoaşterea limbii de stat. Această situaţie vorbeşte despre faptul că, după 1989, s-a
produs o schimbare radicală în statutul şi funcţionarea limbii române din Republica Moldova care,
dintr-o limba vorbită, cu precădere, în sânul familiei, s-a transformat în limba oficială a statului,
devenind un mijloc de promovare socială. De remarcat că nivelul de cunoaştere a limbilor română şi
rusă este diferit la diferite categorii de vârstă (a se vedea tabelul 7.1).
Înţeleg Vorbesc Vârsta Gradul de Citesc Scriu
competenţă Româna Rusa Româna Rusa Româna Rusa Româna Rusa
nimic 1 1 3 3 1 3 2 4
puţin 8 11 8 22 3 15 4 21
bine 18 43 26 44 20 46 30 49
15-20
foarte bine 73 45 63 31 76 36 64 26
nimic 5 5 3 5 4 6 5 8
puţin 3 9 8 15 25 15 2 18
bine 18 32 25 40 18 36 22 39
21-30
foarte bine 74 54 64 40 76 43 71 35
nimic 4 4 5 3 4 5 8 6
puţin 5 8 4 12 7 14 6 19
bine 23 40 29 45 25 35 34 42
31-40
foarte bine 68 48 62 40 64 46 52 33
nimic 4 10 5 6 7 10 10 10
puţin 6 8 9 10 9 10 13 19
bine 31 39 33 51 33 46 33 43
41- 50
foarte bine 59 43 53 33 51 34 44 28
nimic 8 13 9 9 7 11 10 14
puţin 2 16 2 19 9 20 5 21
bine 30 38 32 41 29 38 33 40
51-60
foarte bine 60 33 57 31 55 31 52 25
nimic 6 20 15 7 25 22 25 25
puţin 14 19 9 26 16 20 22 19
bine 29 26 29 29 23 26 35 30
60 +
foarte bine 51 35 47 38 36 32 18 26
Tabelul 7.1. Ponderea respondenţilor după nivelul de cunoaştere a limbilor română şi rusă pe categorii
de
vârstă (în procente)
După cum se vede în tabel, interesul manifestat de tânăra generaţie (postsovietică) faţă de
dezvoltarea competenţei plurilingve a crescut simţitor. Spre exemplu, dacă ponderea persoanelor de
vârsta cuprinsă între 51-60 de ani care nu înţeleg deloc româna alcătuieşte 8%, iar a celor care nu
înţeleg deloc rusa este de 13%, printre respondenţii de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani, proporţia
celor care nu înţeleg nimic în română şi rusă alcătuieşte doar 1%.
156 A se vedea: Barometrul de Opinie Publică – aprilie 2002, Institutul de Politici Publice, 2002.
Disponibil la adresa:
http://www.ipp.md/barometru1.php?l=ro&id=15
238
În acelaşi timp, 73% dintre respondenţi de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani înţeleg foarte
bine româna, faţă de 60% dintre respondenţi din categoria de vârstă cuprinsă între 51-60 de ani.
Situaţia este similară în privinţa limbii ruse: 45% de respondenţi de vârsta cuprinsă între 15-20 de
ani înţeleg perfect rusa, în comparaţie cu 33% din subiecţii chestionaţi de vârsta cuprinsă între
51-60 de ani.
7.9. Domeniile şi frecvenţa de utilizare a limbilor vorbite în Republica
Moldova
Este evident că cine nu cunoaşte o limbă nu este în măsură să o utilizeze. Pe de altă parte, după
cum reiese din paragraful precedent, există un prag minimal al competenţei lingvistice, dincolo de care
utilizarea eficientă a limbii devine puţin probabilă. În plus, cunoaşterea unei limbi nu înseamnă şi
utilizarea acesteia. De aceea, printre obiectivele anchetei sociolingvistice se numără şi delimitarea
domeniilor de utilizare a limbilor vorbite pe teritoriul republicii, precum şi evaluarea frecvenţei de
utilizare a acestora.
În acest scop, subiecţii chestionaţi au fost rugaţi să răspundă la întrebarea cât de des folosesc
limbile română, rusă, ucraineană, găgăuză şi bulgară într-un şir de situaţii ale vieţii cotidiene (a se
vedea anexa 2, compartimentul III, itemul 1) care au fost grupate în următoarele domenii: (1) cadrul
familial, (2) domeniul educaţional şi mediul profesional (3) sfera serviciilor publice şi (4)
manifestări sociale şi administraţia publică. Pentru evaluarea frecvenţei de utilizare a limbilor în
cauză, am folosit scala lui Likert, răspunsurile fiind structurate pe următoarele cinci trepte: (0)
niciodată, (1) rareori (2), uneori, (3) deseori, (4) întotdeauna.
După cum este ilustrat în tabelul 7.2, cel mai înalt coeficient de utilizare a limbilor în cele 15
situaţii ale vieţii cotidiene, cuprins între 2,52 şi 3,29, a fost înregistrat pentru limba română,
coeficientul mediu pentru toate situaţiile fiind de circa 3,02. Aceasta înseamnă că frecvenţa medie
de utilizare a limbii române depăşeşte nesemnificativ calificativul ”deseori”.
Dat fiind faptul că 82,1% dintre respondenţi au declarat că limba moldovenească/română este
limba lor maternă, este absolut firesc ca această limbă să aibă cea mai largă arie de extindere şi cea mai
înaltă frecvenţă de utilizare. Cele mai înalte valori ale coeficientului de utilizare a limbii române au
fost
înregistrate în situaţiile de comunicare în sânul familiei, cu prietenii şi rudele (3,29), precum şi în
comunicarea cu părinţii şi bunicii (3,28). Cât priveşte domeniile publice, cea mai înaltă frecvenţă de
utilizare a limbii oficiale apare în comunicarea la piaţă (magazin) şi la poştă (3,13), secundată de
comunicarea în transportul public şi comunicarea cu funcţionarii din administraţia publică (3,1). În
situaţiile respective, frecvenţa de utilizare a limbii de stat variază între ”deseori” şi ”întotdeauna”.
239
Limba
Situaţia Moldoveneasca/
Româna Rusa Ucraineana Găgăuza Bulgara
Acasă cu părinţii şi bunicii 3,28 1,05 0,23 0,10 0,05
Acasă cu prietenii şi rudele 3,29 1,32 0,2 0,09 0,05
Acasă cu copii 2,96 0,84 0,12 0,04 0,02
La şcoală (liceu, universitate.) 2,95 1,18 0,05 0,04 0,01
La serviciu 2,68 1,32 0,07 0,03 0,02
La piaţă sau magazin 3,13 1,87 0,08 0,05 0,01
La manifestări sociale 2,97 1,33 0,05 0,04 0,02
Cu persoane necunoscute 2,95 1,81 0,06 0,04 0
La staţiile de deservire auto 2,52 1,52 0,05 0,03 0
Cu vecinii 3,21 1,34 0,08 0,08 0,03
La bancă 2,97 1,44 0,03 0,02 0
La policlinică/spital 3,10 1,57 0,04 0,02 0
Cu funcţionarii publici 3,10 1,35 0,04 0,03 0
La poştă 3,13 1,31 0,03 0,03 0
În transportul public 3,10 1,72 0,05 0,05 0,02
Tabelul 7.2. Coeficientul de utilizare a limbilor vorbite în Republica Moldova
Dimpotrivă, cele mai scăzute valori au fost înregistrate în comunicarea la staţiile de deservire
auto (2,52) şi în comunicarea la serviciu (2,68), unde coeficientul de utilizare a limbii ruse este
relativ înalt. În situaţiile respective, frecvenţa de utilizare a limbii române se situează între
calificativele ”rareori” şi ”deseori”.
Pe poziţia a doua se situează limba rusă, al cărei coeficient de utilizare este cuprins între 0,8 şi
1,87, valoarea medie pentru toate situaţiile alcătuind 1,4. Prin urmare, frecvenţa medie de utilizare a
limbii ruse variază între calificativele ”uneori” şi ”rareori”.
Cel mai frecvent, limba rusă este utilizată în următoarele situaţii ale vieţii publice: la piaţă şi
în magazine (1,87), în comunicarea cu persoanele necunoscute (1,81), în transportul public (1,72),
la policlinică şi în spitale (1,57), la staţiile de deservire auto (1,52) şi la bănci (1,44).
Cât priveşte limbile ucraineană, găgăuză şi bulgară, frecvenţa medie de utilizare a acestora în
toate situaţiile analizate gravitează în jurul calificativului ”niciodată”, limbile în cauză fiind utilizate,
cu precădere, de reprezentanţii etniilor respective în sânul familiei, în comunicarea cu prietenii şi
rudele, rareori la piaţă, în magazine şi în alte locuri publice.
În tabelul 7.3 este reflectată proporţia utilizării limbilor vorbite pe teritoriul republicii în funcţie
de frecvenţa medie la toate situaţiile descrise în tabelul 7.2. După cum se vede, în medie, în aproape
şase cazuri din zece, locuitorii Republicii Moldova comunică întotdeauna între ei în limba română.
240
Limba rusă este utilizată într-un caz din zece, ucraineana se foloseşte în şapte cazuri dintr-o mie,
găgăuza serveşte drept mijloc de comunicare în trei cazuri dintr-o mie, pe când bulgara – într-un
singur caz dintr-o mie.
româna rusa ucraineana găgăuza bulgara
răspuns
Frecvenţa
medie
Structura
(%)
Frecvenţa
medie
Structura
(%)
Frecvenţa
medie
Structura
(%)
Frecvenţa
medie
Structura
(%)
Frecvenţa
medie
Structura
(%)
niciodată 152 14,5 423 40,4 1006 96,2 1026 98,1 1038 99,2
rareori 39 3,7 190 18,2 17 1,6 5 0,5 2 0,2
uneori 60 5,7 158 15,1 9 0,9 4 0,4 3 0,3
deseori 180 17,2 143 13,7 7 0,7 8 0,8 2 0,2
întotdeauna 615 58,8 132 12,6 7 0,7 3 0,3 1 0,1
TOTAL 1046 100 1046 100 1046 100 1046 100 1046 100
Tabelul 7.3. Proporţia utilizării limbilor vorbite în Republica Moldova în comunicarea cotidiană după
frecvenţa
medie de utilizare a acestora
7.9.1. Utilizarea limbilor în sânul familiei şi în comunicarea cu prietenii
Limbă poate supravieţui esenţialmente graţie locutorilor săi. Cu cât mai frecvent o limbă este
utilizată în sânul familiei cu atât mai mult ea este percepută ca un instrument de necesitate vitală.
Devenind o practică de rutină, utilizarea acestui instrument în comunicarea cu membrii familiei se
perpetuează de la o generaţie la alta.
În acest sens, analiza rezultatelor anchetei scoate la iveală că reprezentanţii etniilor
conlocuitoare utilizează în comunicarea cu membrii familiei, prietenii şi rudele, preponderent, limba
lor maternă, asigurând, pe această cale, vitalitatea limbilor respective şi diversitatea lingvistică în
republică.
Astfel, respondenţii de etnie română folosesc aproape în exclusivitate limba română în sânul
familiei: 87,6% dintre ei au declarat că folosesc întotdeauna această limbă în comunicarea cu
părinţii şi bunicii, 9,8% dintre ei utilizează deseori româna, în acest scop, pe când 1% nu folosesc
niciodată limba maternă în situaţia dată. De asemenea, 87,5% dintre etnicii români folosesc limba
maternă în comunicarea cu rudele şi prietenii, 13,6% dintre ei comunică deseori în această limbă în
situaţia dată, iar 1,2% nu utilizează, în acest scop, limba română. Cât priveşte utilizarea limbii
materne în comunicarea cu copiii, proporţiile respective sunt următoarele: 79,3% dintre respondenţi
folosesc întotdeauna limba maternă, în acest scop, 9,5% dintre ei utilizează această limbă deseori,
abandonul lingvistic alcătuind 1,2%.
241
Analiza pluricriterială arată că variaţia medie a frecvenţei de utilizare a limbii române în sânul
familiei, în funcţie de vârstă şi sex, este nesemnificativă. Cât priveşte profesia şi mediul de reşedinţă
al respondenţilor, cea mai înaltă frecvenţă de utilizare a limbii române a fost înregistrată în mediul
rural printre agricultori şi cadrele didactice.
În acelaşi timp, limba română este folosită pentru comunicarea în sânul familiei şi de
reprezentanţii altor etnii. Astfel, 7,6% dintre bulgari, 3,5% dintre găgăuzi, 5,8% dintre ruşi şi 3 %
dintre ucraineni comunică întotdeauna cu părinţii şi bunicii în limba română. În plus, 7,6% dintre
bulgari, 3,5% dintre găgăuzi, 5,8% dintre ruşi şi 6% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba
română în comunicarea cu prietenii, rudele şi copiii. În majoritatea cazurilor, este vorba de familii
mixte în care unul din părinţi este de etnie română.
La rândul lor, 72,8% dintre ruşi utilizează întotdeauna limba maternă în comunicarea cu părinţii şi
bunicii, 14,5% folosesc limba dată deseori, pe când 8,7% comunică cu părinţii şi bunicii în alte limbi
vorbite în acest teritoriu. De asemenea, 70% dintre ruşi vorbesc întotdeauna cu prietenii şi rudele în
limba maternă, 19,4 dintre ei folosesc deseori rusa, în acest scop, iar 5,8% comunică în această situaţie
în alte limbi. Cât priveşte comunicarea cu copiii, 53,3% dintre respondenţii de etnie rusă au declarat că
folosesc întotdeauna limba maternă în acest scop, iar 19,4% dintre ei utilizează rusa deseori.
În plus, limba rusă este frecvent utilizată în comunicarea cu membrii familiei de către
reprezentanţii altor etnii, în special, de reprezentanţii etniilor minoritare din republică. Astfel, 30%
dintre ucraineni, 43% dintre găgăuzi şi 53% dintre bulgari comunică întotdeauna cu părinţii în
limba rusă. În afara de aceasta, 24% dintre ucraineni, 25% dintre găgăuzi şi 7,6% dintre bulgari
utilizează deseori limba rusă, în acest scop. O frecvenţă similară se observă în comunicarea cu
rudele, prietenii şi copiii. Cât priveşte respondenţii de etnie română, 2,9% dintre ei au declarat că
folosesc întotdeauna în comunicarea cu părinţii limba rusă, iar 5,4% utilizează această limbă
deseori.
Limba ucraineană este folosită, cu mici excepţii, de ucraineni, frecvenţa ei la nivel naţional
fiind nesemnificativă. Cu toate acestea, 51% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba maternă
în comunicarea cu părinţii şi bunicii, 24% recurg la limba ucraineană deseori, în această situaţie, pe
când 18% nu folosesc niciodată limba maternă în acest scop. De asemenea, în comunicarea cu
prietenii şi rudele, doar 21% dintre ucraineni folosesc întotdeauna limba lor maternă, 27% dintre ei
recurg deseori la această limbă, pe când 18% nu folosesc limba în cauză niciodată.
Cât priveşte comunicarea cu copiii, doar 27,2% dintre ucraineni utilizează întotdeauna limba
maternă în acest scop, 21,2% o folosesc în mod sporadic, iar 36,5% dintre ei nu folosesc limba
maternă niciodată în situaţii similare.
242
În ceea ce priveşte utilizarea limbii găgăuze în cadrul familial, analiza rezultatelor anchetei ne-a
permis să constatăm că doar 46% dintre găgăuzi utilizează întotdeauna în comunicarea cu părinţii şi
bunicii limba maternă, iar 14,2 % nu comunică niciodată în situaţii similare în limba găgăuză.
O frecvenţă relativ scăzută de utilizare a limbii găgăuze printre reprezentanţii acestei etnii se
observă, de asemenea, în comunicarea cu prietenii şi rudele: doar 28,5% dintre găgăuzi folosesc
întotdeauna limba maternă în acest scop, 21,2% o folosesc deseori, iar 14% nu utilizează niciodată
această limbă.
Situaţia este de-a dreptul alarmantă în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne în comunicarea cu
copiii: doar 10,7% dintre găgăuzi folosesc întotdeauna această limbă în calitate de mijloc de
comunicare
cu copiii, 21% utilizează deseori găgăuza, în acest scop, pe când 53,5% dintre ei nu recurg niciodată la
limba maternă pentru a comunica cu copiii şi a o transmite din generaţie în generaţie. Aceasta, cu atât
mai mult cu cât găgăuza, spre deosebire de alte limbi vorbite în Republica Moldova, este ameninţată
cu
dispariţia.
În fine, 46% dintre bulgari comunică întotdeauna cu părinţii şi bunicii în limba maternă,
pe când 23% nu folosesc niciodată această limbă în situaţia dată. În plus, doar 38,4% dintre
bulgari utilizează întotdeauna bulgara pentru a comunica cu rudele şi prietenii, 15,3% o folosesc
deseori, iar 31% - niciodată. Cât priveşte utilizarea limbii materne în comunicarea cu copiii, se
observă aceeaşi valoare scăzută a ratei respective, de altfel, ca şi printre găgăuzi şi ucraineni:
doar 15,3 % dintre bulgari folosesc întotdeauna limba bulgară în această situaţie, 7,6% o
utilizează deseori, pe când 69,2% - niciodată.
7.9.2. Utilizarea limbilor în domeniul educaţional şi în mediul profesional
Deseori, condiţiile de educaţie şi de muncă implică utilizarea de bună voie sau de nevoie a
unei sau altei limbi. În alţi termeni, folosirea limbilor în mediul educaţional şi profesional depinde
de profilul lingvistic al majorităţii elevilor (studenţilor), de tipul de activitate profesională, de
preferinţele lingvistice ale angajatorului, de profilul lingvistic al clienţilor şi partenerilor, de
preferinţele colegilor etc.
După cum se vede în tabelul 7.2, în şcoli, licee şi universităţi, limbile cele mai frecvent utilizate
sunt româna şi rusa. Astfel, 74,4% dintre etnicii români comunică întotdeauna, în situaţiile date, în
limba
română, 12% dintre ei utilizează româna deseori, iar 11% nu folosesc această limbă niciodată. În plus,
4,8% dintre ruşi, 6% dintre ucraineni, 7% dintre găgăuzi şi 7,6% dintre bulgari comunică întotdeauna
în
mediul profesional respectiv în limba română.
Limba rusă este utilizată întotdeauna de 68,8% dintre ruşi, 69,2 % dintre bulgari, 53,5% dintre
găgăuzi, 30% dintre ucraineni şi 2,5% dintre moldoveni. În plus, 18,4% dintre ruşi, 12,5% dintre
243
bulgari, 15,2% dintre găgăuzi, 24,2% dintre ucraineni şi 11% dintre moldoveni vorbesc deseori în
rusă la şcoală, liceu sau universitate.
Cât priveşte limbile ucraineană, găgăuză şi bulgară, frecvenţa de utilizare a acestora în mediul
şcolar şi universitar este relativ scăzută, întrucât majoritatea reprezentanţilor etniilor respective
comunică, în situaţiile date, în limba rusă. Astfel, doar 9% dintre ucraineni, 7% dintre găgăuzi şi 15%
dintre bulgari utilizează întotdeauna limba maternă la şcoală, liceu sau universitate.
Frecvenţa de utilizare a limbilor la serviciu nu diferă cu mult de frecvenţa utilizării acestora în
sistemul de educaţie. Astfel, româna este vorbită întotdeauna de 63,6% dintre reprezentanţii de etnie
română, de 8,7% dintre ruşi, 7,6% dintre bulgari, 3,5% dintre găgăuzi şi 3% dintre ucraineni.
În acelaşi timp, 13,3% dintre moldoveni/români, 18,7% dintre ruşi, 7,6% dintre bulgari şi 15%
dintre ucraineni comunică deseori la serviciu în limba oficială, pe când 18,9% dintre
moldoveni/români, 61,5% dintre bulgari, 82,1% dintre găgăuzi, 52,4% dintre ruşi şi 36,6% dintre
ucraineni nu utilizează niciodată limba română în mediul profesional. Prin urmare, proporţia
reprezentanţilor etniilor conlocuitoare care utilizează întotdeauna limba oficială în mediul
profesional este foarte joasă, alcătuind, în medie, doar 5,7%, cea mai redusă valoare fiind
înregistrată printre ucraineni şi găgăuzi.
La rândul ei, rusa este utilizată întotdeauna în mediul profesional de 41,7% dintre ruşi, 69,2%
dintre bulgari, 42,4% dintre ucraineni 35,7% dintre găgăuzi şi 2,2% dintre moldoveni. În plus,
22,3% dintre ruşi, 7,6% dintre bulgari, 21,4% dintre găgăuzi, 33,3% dintre ucraineni şi 14,3% dintre
moldoveni/români folosesc deseori rusa la serviciu. După cum se vede, ucrainenii, găgăuzii şi
bulgarii comunică la serviciu preponderent în limba rusă, dar nu în limba oficială.
Tabelul 7.4 reflectă frecvenţa de utilizare a limbilor în mediul profesional, în valoare absolută
şi în procente, de către totalitatea respondenţilor, indiferent de apartenenţa etnică a acestora. După
cum reiese din acest tabel, se poate vorbi despre o tendinţă conturată în utilizarea regulată a unei
alte limbi decât limba de stat în mediul profesional, fapt care dovedeşte că în Republica Moldova
există norme legal-instituţionale şi oportunităţi reale de însuşire şi utilizare a limbilor minoritare în
cele mai diverse domenii.
Cât priveşte limbile ucraineană, găgăuză şi bulgară, ele sunt folosite în mediul profesional
doar de reprezentanţii etniilor respective. Astfel, 12% dintre ucraineni, 17,8% dintre găgăuzi şi
7,6% dintre bulgari comunică întotdeauna la serviciu în limba maternă. În afară de aceasta, 9%
dintre ucraineni, 17,8% dintre găgăuzi şi 7,6% dintre bulgari utilizează deseori limba maternă în
această situaţie.
După cum se vede, lipsa unui cadru legislativ clar şi precis cu privire la domeniile de utilizare
a limbii oficiale şi a limbii ruse, înălţată la rangul de limbă de comunicare interetnică, contribuie la
244
îngroşarea rândurilor vorbitorilor de limbă rusă pe seama celorlalte etnii minoritare din republică.
Situaţia: la serviciu
Niciodată Rareori Uneori Deseori Întotdeauna Total
Limba
frecvenţa
%
frecvenţa
%
frecvenţa
%
frecvenţa
%
frecvenţa
%
frecvenţa
%
Româna 263 25,1 26 2,5 54 5,1 143 13,7 560 53,6 1046 100
Rusa 464 44,4 166 15,8 141 12,5 165 15,8 110 10,5 1046 100
Ucraineana 1007 96,3 23 2,2 7 0,7 4 0.3 5 0,5 1046 100
Găgăuza 1030 98,5 3 0,3 5 0,5 8 0,8 0 0 1046 100
Bulgara 1037 99,1 1 0,1 5 0,5 1 0,1 2 0,2 1046 100
Tabelul 7.4. Distribuirea respondenţilor în funcţie de frecvenţa de utilizare a limbilor în mediul
profesional
7.9.3. Utilizarea limbilor în comunicarea cu persoanele necunoscute şi în
sfera serviciilor publice
În timp ce alegerea limbii de comunicare în sânul familiei, în domeniul educaţional şi în
mediul profesional se efectuează relativ uşor, în ceea ce priveşte alegerea limbii în comunicarea
informală cu persoane necunoscute şi în sfera serviciilor, situaţia este de altă natură.
Într-adevăr, dacă utilizarea limbii (limbilor) în sânul familiei depinde de profilul lingvistic al
părinţilor, iar folosirea limbii de comunicare în domeniul educaţional şi profesional este, în acea sau
altă măsură, reglementată de Legislaţia lingvistică, în comunicarea informală, alegerea limbii de
comunicare pare să fie determinată de anturaj, iar şansele de a impune o anumită limbă sunt
minimale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova este ambiguă
în privinţa utilizării limbii (limbilor) în sfera serviciilor publice.
După cum este ilustrat în tabelul 7.5, cea mai înaltă valoare medie a coeficientului de utilizare a
limbilor în sfera serviciilor publice a fost înregistrată pentru limba română (2,99), aceasta însemnând
că frecvenţa de utilizare a limbii de stat în domeniul respectiv corespunde calificativului ”deseori”. Pe
poziţia a doua se situează limba rusă, al cărei coeficient de utilizare este egal cu 1,60, ceea ce
înseamnă că frecvenţa de utilizare a limbii date în sfera serviciilor oscilează între calificativele
”rareori” şi ”uneori”.
Astfel, cel mai înalt coeficient de utilizare a limbii ruse în acest domeniu a fost înregistrat în
comunicarea la piaţă/magazin (1,87), în comunicarea cu persoane necunoscute (1,81) şi în
transportul public (1,72). În aşa mod, studiul nostru confirmă ipoteza că majoritatea populaţiei
245
băştinaşe nu s-a debarasat definitiv de complexul inferiorităţii lingvistice, continuând să se adreseze
persoanelor necunoscute în limba imperială.
Situaţia Româna Rusa UcLraiminbeaan a Găgăuza Bulgara
La piaţă sau magazin 3,13 1,87 0,08 0,05 0,01
La staţiile de deservire auto 2,52 1,52 0,05 0,03 0
La bancă 2,97 1,44 0,03 0,02 0
La policlinică /spital 3,10 1,57 0,04 0,02 0
La poştă 3,13 1,31 0,03 0,03 0
În transportul public 3,10 1,72 0,05 0,05 0,02
Cu persoane necunoscute 2,95 1,81 0,06 0,04 0
Media la toate situaţiile 2,99 1,60 0,04 0,03 0,005
Tabelul 7.5. Coeficientul de utilizare a limbilor în sfera serviciilor publice
Cât priveşte celelalte limbi vorbite în republică, frecvenţa de utilizare a acestora în domeniul
analizat gravitează în jurul calificativului ”niciodată”, deşi ele sunt folosite în aceste situaţii
ocazional de către minorităţile respective în comunicarea cu persoane cunoscute.
7.9.4. Utilizarea limbilor la manifestările sociale şi în comunicarea cu
funcţionarii publici
Ca şi în alte domenii ale vieţii publice, în comunicarea la manifestări sociale şi cu funcţionarii
publici, limba română şi limba rusă sunt cele mai utilizate limbi. De remarcat că limba de stat a
înregistrat, după 1989, progrese importante în extinderea ariei sale de utilizare, mai ales, în viaţa
publică.
Conform sondajului nostru, 609 (58,2%) din totalul respondenţilor au declarat că folosesc
întotdeauna, în cadrul manifestărilor sociale, limba oficială. În afară de aceasta, 167 (16%) din ei
utilizează această limbă deseori, 108 (10,3%) participanţi la anchetă au declarat că recurg la română
rareori şi uneori, pe când 162 (15,5%) nu comunică niciodată în limba de stat în situaţii similare.
În acelaşi timp, 631 (60,3%) de respondenţi utilizează, în comunicarea cu funcţionarii
administraţiei publice locale şi centrale, întotdeauna limba română. De asemenea, 190 (18,2%) din
ei folosesc în această situaţie limba oficială deseori, 83 (8%) comunică rareori şi uneori în limba de
stat, în timp ce 142 (13,5%) nu utilizează deloc limba în cauză.
La rândul ei, limba rusă este utilizată întotdeauna la manifestările sociale de 12,6% dintre
respondenţi. În plus, 12,2% dintre ei folosesc această limbă în situaţii similare deseori, 31,5%
comunică rareori şi uneori în limba rusă, iar 43,6% nu utilizează niciodată limba dată.
246
Proporţiile populaţiei care folosesc limba rusă în comunicarea cu funcţionarii administraţiei
publice şi frecvenţa de utilizare a acesteia nu diferă prea mult de indicatorii care reflectă utilizarea
limbii ruse la manifestările sociale. Astfel, 138 (13, 2%) de respondenţi au declarat că folosesc în
cazul dat întotdeauna limba rusă, 125 (12%) din ei comunică deseori în rusă cu funcţionarii publici,
349 (33,4%) utilizează limba în cauză rareori şi uneori, iar 434 (41,5%) au declarat că nu folosesc
niciodată limba rusă în această situaţie.
Cât priveşte limbile ucraineană, găgăuză şi bulgară, utilizarea acestora în situaţiile date este
nesemnificativă. De notat că, deşi limba găgăuză este declarată limbă oficială în Gagauz-Yeri,
proporţia populaţiei care foloseşte limba dată în comunicarea cu funcţionarii din administraţia
publică locală, precum şi frecvenţa de utilizare a acesteia sunt extrem de scăzute.
Conform sondajului nostru, 75% dintre respondenţii de etnie găgăuză au declarat că nu
folosesc niciodată limba maternă în această situaţie, 14,2% dintre ei utilizează găgăuza deseori, iar
10,7% - rareori. În acelaşi timp, 71,4% dintre găgăuzi au declarat că folosesc în comunicarea cu
administraţia publică locală exclusiv limba rusă, pe când, în română, comunică întotdeauna doar
3,5%.
Prin urmare, datele statistice obţinute în cadrul anchetei sociolingvistice infirmă afirmaţiile
autorităţilor oficiale cu privire la funcţionarea trilingvismului în administraţia publică locală din
Gagauz-Yeri. În realitate, oficializarea trilingvismului nu le-a permis găgăuzilor să-şi dezvolte o
competenţă adecvată în limba maternă, astfel încât găgăuza să poată fi utilizată atât în comunicarea
cu funcţionarii publici, cât şi la anumite manifestări publice sau private cu caracter ceremonial.
Aceasta, datorită politicii lingvistice neadecvate a Republicii Moldova, a cărei deficienţă majoră
continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor prin care statul înţelege să administreze
pluralismul lingvistic în societate.
7.10. Motivaţiile şi constrângerile populaţiei în alegerea limbii (limbilor)
de comunicare
Ţinând cont de rolul crucial pe care îl joacă limba ca indiciu al apartenenţei etnolingvistice şi
vehicul al culturii (Fishman 1977b, p. 25), alegerea limbii de comunicare în anumite situaţii îmbracă o
importanţă capitală. În acest sens, există numeroase cercetări care ilustrează că alegerea limbii de
comunicare într-un spaţiu multilingv nu este o opţiune neutră Bourhis 1979; Giles & Johnson 1981;
Sachdev & Bourhis 1990), ci una socialmente marcată (Myers-Scotton, 1993, p.132; Bourhis, Lepicq
&
Sachdev 2000).
Motivaţiile care determină alegerea limbii de comunicare într-un context multilingv pot fi
clasificate în motivaţii de natură lingvistică (gradul de competenţa lingvistică), politică (dorinţa de
247
a-şi promova propria limbă şi identitate, imaginea etc.), socială (excluderea inegalităţii şi integrarea
socială), economică (dorinţa de a obţine anumite beneficii graţie unei comunicări eficiente), precum
şi de natură interpersonală (Giles & Coupland 1991; Ager 2001).
Sondajul nostru confirmă ipoteza conform căreia, între atitudinile membrilor comunităţii faţă
de limbă (limbi) şi comportamentul lingvistic al acestora, nu există o relaţie de dependenţă liniară.
Cu alte cuvinte, constrângerile care determină inutilizarea unei limbi şi folosirea alteia nu sunt de
natură internă, ci externă (Mackey 1979, p. 279). Prin urmare, studiile orientate spre cunoaşterea
atitudinilor lingvistice ale populaţiei nu pot fi utilizate cu un grad înalt de credibilitate pentru
prognozarea opţiunilor lingvistice157 ale populaţiei în diverse situaţii, acestea fiind determinate de
constrângerile sociale şi situaţiile interpersonale.
Astfel, 60,7% din totalul respondenţilor au declarat că utilizează limba rusă în comunicarea cu
interlocutorii lor (şef, prieten, vecin) pentru că ştiu că aceştia din urmă preferă să vorbească în limba
rusă. Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei arată că situaţiile interpersonale determină în
mare măsură alegerea limbii de comunicare practic în toate domeniile vieţii publice. Pentru a apărea
într-o lumină favorabilă în faţa interlocutorului său, 71,1% dintre muncitori, 64,8% dintre
funcţionari, 62,7% dintre agricultori şi 60,6% dintre cadrele didactice comunică în diverse situaţii
cu şefii, vecinii şi prietenii în limba rusă. E o constatare pesimistă. Iată că, în 2007, la fel ca şi după 10
ani de la adoptarea Legislaţiei lingvistice, ”Din păcate, mai sunt cetăţeni care ”se jenează” a comunica
în
limba strămoşilor şi continuă să se umilească în faţa alofonilor” (Ciobanu 1999, p. 20).
Concluzia despre alegerea limbii de comunicare din perspectiva economică (instrumentalistă)
se desprinde din atitudinea respondenţilor vizavi de următoarea afirmaţie: ”Cunoaşterea limbii ruse
oferă şanse sporite de angajare în câmpul muncii în Republica Moldova”. Răspunsurile subiecţilor
chestionaţi denotă faptul că 50,2% din populaţia republicii este de acord şi perfect de acord cu
afirmaţia dată. Cu alte cuvinte, fiecare al doilea cetăţean al Republicii Moldova este conştient de
faptul că posedarea limbii ruse reprezintă pentru el o valoare adăugată, care poate să-i ofere mai
multe şanse de majorare a veniturilor sale.
Motivaţiile de natură politică joacă un rol important în utilizarea limbilor. Conform sondajului
nostru, cea mai răspândită motivaţie de natură politică printre participanţii la anchetă, indiferent de
originea etnică a acestora, este dorinţa de a-şi promova propria limbă şi identitate. Astfel,
cvasitotalitatea respondenţilor (96,7%) sunt conştienţi de importanţa promovării şi transmiterii
limbii materne copiilor lor. În plus, după cum am arătat în paragraful 7.4.1.1, majoritatea
157 După cum am arătat în paragraful 7.7, evaluarea atitudinilor lingvistice are o importanţă majoră
pentru previziunea
comportamentului politic al membrilor comunităţii.
248
covârşitoare a subiecţilor chestionaţi nu se autoidentifică după principiul civic, ci după principiul
etnic, fapt care denotă dorinţa implicită a respondenţilor de promovare a propriei identităţi.
În pofida unei atitudini favorabile faţă de limba maternă, această bună intenţie nu se manifestă
nicidecum în comportamentul lingvistic al multor găgăuzi şi bulgari (a se vedea paragraful 7.9.1),
fapt care dovedeşte, o dată în plus, că atitudinile faţă de limbi nu influenţează direct
comportamentul lingvistic al populaţiei. În alţi termeni, prezenţa unei atitudini favorabile faţă de o
anumită limbă este insuficientă pentru a motiva utilizarea limbii în cauză. Una din constrângerile
fundamentale în utilizarea limbii materne de către găgăuzi şi bulgari, în contextul dat, pare să fie
competenţa lingvistică insuficientă a părinţilor în limbile respective.
Întrucât Republica Moldova a moştenit de la fosta Uniune Sovietică o situaţie de bilingvism
diglosic, ne-am propus să analizăm, în afară de comunicarea unilingvă care presupune existenţa
unui locutor ”ideal” (Chomsky 1965), comunicarea axată pe alternanţa idiomurilor în contact,
considerată de unii cercetători (Romaine 1995; Hamers & Blanc 2000; Sachdev & Bourhis 2001) ca
manifestarea cea mai frecventă a comunicării bilingve şi multilingve.
După cum se ştie, alternanţa codurilor lingvistice implică utilizarea alternativă a două sau a
mai multor limbi în acelaşi enunţ sau în aceeaşi conversaţie (Grosjean 1982, p. 145; Myers-Scotton
1997, p. 217-237). Cercetările consacrate alternanţei codurilor lingvistice cuprind o gamă largă de
manifestări ale fenomenului în cauză care este destul de controversat.
Astfel, numeroşi lingvişti şi sociolingvişti se străduiesc să elucideze relaţia dintre împrumutul
lingvistic şi alternanţa limbilor (Eastman 1992; Milroy & Muysken 1995), dintre alternanţa
codurilor lingvistice şi amestecul limbilor (Hamers & Blanc 2000). O problemă nu mai puţin
importantă este identificarea aspectelor structurale ale alternanţei limbilor din perspectiva
constrângerilor lingvistice (Romaine 1995; Hamers & Blanc 2000), precum şi evaluarea
dimensiunii didactice a fenomenului dat în procesul de achiziţie a limbilor (Grosjean 1982;
Koppe & Meisel 1995).
Fără a intra aici în detalii asupra acestui subiect, care poate face obiectul unui studiu aparte,
vom menţiona doar că specialiştii disting trei tipuri de alternanţă a codurilor lingvistice, şi anume:
(1) utilizarea alternativă a două limbi în aceeaşi propoziţie de tipul ”Have agua please” (Romaine
1995, p. 2), (2) alternanţa interfrastică a idiomurilor de tipul ”Now it’s really time to get up.
Lève-toi”. (Grosjean 1982, p. 114) şi (3) utilizarea alternativă a două coduri diferite în replicile
respective ale interlocutorilor în cadrul aceleiaşi conversaţii (Myers-Scotton 1993, p. 148)158.
158 Pentru ilustrare, autoarea aduce următorul exemplu:
- Tatăl: ”Where have you been? ”
- Fiul: ” Onyango nende adlu aora, baba” (Am fost la râu, tată).
249
Pornind de la ipoteza despre existenţa celor trei tipuri de alternanţă a limbilor în comunicarea
curentă a cetăţenilor Republicii Moldova, am considerat necesar şi util să efectuăm o evaluare atât a
gradului de extindere, cât şi a frecvenţei fenomenului dat. În acest scop, respondenţii au fost rugaţi
să răspundă la întrebarea cât de des amestecă română şi rusă în aceeaşi propoziţie. Pentru a evalua
frecvenţa alternanţei codurilor lingvistice, am folosit scala lui Likert, răspunsurile fiind structurate
pe următoarele cinci trepte: (0) niciodată, (1) rareori (2), uneori, (3) deseori şi (4) întotdeauna.
Conform rezultatelor anchetei, doar 30,7% dintre respondenţi nu amestecă niciodată limba
română şi limba rusă în comunicarea cotidiană, pe când mai mult de 2/3 dintre ei amestecă limbile
date în acelaşi enunţ, frecvenţa alternanţei variind de la calificativul ”rareori” (31,9%) până la
calificativul ”întotdeauna” (1,2%) (a se vedea figura 7.18).
Întrebarea nr.11
13
137
241
321 334
0
50
100
150
200
250
300
350
400
niciodată rareori uneori deseori întotdeuna
răspuns
frecvenţa
structura
(%)
niciodată 321 30,7
rareori 334 31,9
uneori 241 23,0
deseori 137 13,1
întotdeauna 13 1,2
TOTAL 1046 100,0
Figura 7.18. Ponderea respondenţilor care amestecă româna şi rusa în acelaşi enunţ şi frecvenţa
alternanţei
codurilor lingvistice respective
De remarcat că amestecul limbilor română şi rusă în acelaşi enunţ este răspândit printre
reprezentanţii tuturor etniilor conlocuitoare care vorbesc, de regulă, în limba rusă. Astfel, 46%
dintre respondenţi de etnie bulgară, 50% dintre găgăuzi, 75,8% dintre ucraineni, 65% dintre ruşi şi
71,7% dintre moldoveni/români utilizează rusa şi româna, în acelaşi enunţ, cu un grad diferit de
frecvenţă (a se vedea tabelul 7.6).
Analiza pluricriterială a rezultatelor anchetei ne-a permis să stabilim o relaţie invers
proporţională între nivelul de instruire al subiecţilor chestionaţi şi ponderea respondenţilor care
amestecă româna şi rusa în acelaşi enunţ. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de instruire al populaţiei este
mai scăzut cu atât proporţia celor care recurg la alternanţa limbilor în comunicarea curentă este mai
mare. Pentru ilustrare vom prezenta proporţiile respondenţilor care amestecă ”uneori” româna şi rusa
în acelaşi enunţ în funcţie de nivelul de instruire: 1-4 clase – 50%; 5-8 clase – 29%; şcoala
profesională – 24,7%; 9-10 clase – 22%; liceu -19,5%; studii superioare -19%.
250
Apartenenţa etnicFrecvenţa Moldoveni/Români Ruşi Ucraineniă Găgăuzi Bulgari
Niciodată 29,3% 35,0% 24,2% 50,0% 54,0%
Rareori 34,4% 23,3% 15,2% 25.0% 23,0%
Uneori 22,5% 29,1% 18,2% 21,4% 15,4%
Deseori 12,8% 8,7% 39,4% 3,6% 7,6%
Întotdeauna 0,9% 3,9% 3,0% - -
Total 100% 100% 100% 100% 100%
Tabelul 7.6. Ponderea respondenţilor care amestecă româna şi rusa în acelaşi enunţ şi frecvenţa
alternanţei codurilor
lingvistice în funcţie de apartenenţa etnică a acestora
Cât priveşte corelaţia dintre alternanţa limbilor şi profesiunea respondenţilor, cea mai scăzută
pondere a persoanelor care amestecă ”uneori” limbile română şi rusă în acelaşi enunţ a fost stabilită
printre cadrele cu studii superioare (15%) şi cadrele didactice (17%), înregistrând o uşoară creştere
printre elevi (18%) şi studenţi (19%), pentru a atinge cotele respective de 25% şi 28,8% printre
muncitori şi agricultori, situându-se, în fine, la cota maximă de 41% printre pensionari.
În afară de alternanţa codurilor lingvistice în cadrul aceluiaşi enunţ, comunicarea între
cetăţenii Republicii Moldova oferă un bun prilej pentru analiza alternanţei interfrastice, precum şi a
alternanţei limbilor, de la interlocutor la interlocutor, în cadrul unei conversaţii.
Ţinând cont de caracterul diglosic al bilingvismului din Republica Moldova, în condiţiile
căruia alegerea limbii de comunicare implică conotaţii identitare şi simbolice care reflectă o
anumită rivalitate între populaţia majoritară şi minoritatea rusă, analiza alternanţei codurilor
lingvistice în replicile subsecvente ale interlocutorilor în cadrul unei conversaţii ar putea vărsa mai
multă lumină asupra strategiilor de acomodare comunicativă159 (Giles et al, 1977; Bourhis 1979) a
românofonilor şi rusofonilor.
Astfel, pentru identificarea frecvenţei acestor două tipuri de alternanţă a idiomurilor în
comunicarea de zi cu zi, participanţii la anchetă au fost întrebaţi, mai întâi, cât de des li se întâmplă
ca ei să vorbească în limba moldovenească/română, iar interlocutorii să le răspundă în limba rusă.
159 Discuţia noastră cu privire la teoria acomodării comunicative se limitează la elucidarea rolului
acesteia în explicarea
alternanţei codurilor lingvistice în condiţiile multilingvismului. Înr-un context multilingv, persoanele
bilingve pot să-şi
adapteze comportamentul lingvistic prin alegerea limbii în care se adresează interlocutorului său. Spre
deosebire de
tendinţa normativă a sociolingvisticii tradiţionale, conform căreia utilizarea limbii este determinată de
atitudinile şi
motivaţiile individuale, teoria acomodării lingvistice (Giles et al. 1977) permite de a explica şi
prognoza utilizarea
limbii materne şi a limbii secunde atât la nivel interpersonal, cât şi la nivel de grup. Teoria acomodării
comunicative a
permis identificarea a trei strategii de adaptare a comportamentului lingvistic în cadrul scimburilor
interculturale, şi
anume: (1) utilizarea limbii interlocutorului (convergenţa lingvistică), (2) utilizarea limbii materne
(promovarea propriei
limbi), şi (3) accentuarea distanţei dintre limba utilizată şi limba interlocutorului (divergenţa
lingvistică). Pentru mai
multe detalii a se vedea: (Bourhis 1979; Bourhis et al. 1979).
251
Adresându-le această întrebare, urmăream scopul de a evalua nivelul de acomodare comunicativă a
populaţiei rusofone din republică pe baza calculului coeficientului de divergenţă.
Analizând tabelul 7.7, observăm că doar 103 (9,8%) respondenţi au declarat că nu li s-a
întâmplat niciodată acest lucru, pe când ceilalţi 943 (91,2%) din subiecţii chestionaţi au afirmat că
astfel de situaţii li s-au întâmplat cu un grad de frecvenţă care variază între calificativele ”rareori” şi
”întotdeauna”, coeficientul de divergenţă fiind egal cu 2, 22.
Se întâmplă ca eu să vorbesc în moldovenească/română,
iar interlocutorul să-mi răspundă în rusă
răspuns frecvenţa structura (%)
niciodată 103 9,8
rareori 96 9,2
uneori 351 33,6
deseori 458 43,8
întotdeauna 38 3,6
TOTAL 1046 100,0
Tabelul 7.7. Frecvenţa alternanţei limbilor română şi rusă într-o conversaţie iniţiată în limba română
Datele statistice prezentate în tabelul de mai sus demonstrează că vorbitorii de limbă rusă fac prea
puţine eforturi pentru asigurarea convergenţei lingvistice cu vorbitorii de limbă română, fapt care nu
contribuie nici la eficientizarea comunicării şi nici la facilitarea schimburilor interculturale. Chiar dacă
luăm în considerare insuficienţa competenţei lingvistice în limba de stat la o bună parte din populaţia
rusofonă, se pare că comportamentul disociativ al vorbitorilor de limbă rusă reflectă mai degrabă
reminiscenţa complexului imperial de superioritate a acestora. Conform unor cercetări (Street 1982;
Bourhis 1983), chiar dacă vorbitorii nu-şi dau întotdeauna seama că îşi modifică maniera de
comunicare, nivelul de conştiinţă este mai ridicat în caz de divergenţă lingvistică decât în caz de
convergenţă.
Pentru a evalua, de data aceasta, strategiile de acomodare comunicativă a românofonilor în
contextul sociolingvistic al Republicii Moldova, în baza alternanţei codurilor lingvistice,
participanţii la anchetă au fost rugaţi să răspundă la întrebarea cât de des li se întâmplă ca ei să
vorbească în limba rusă, iar interlocutorul să le răspundă în limba română.
După cum se vede în tabelul 7.8, 425 (40,6%) de respondenţi au declarat că nu li s-a întâmplat
niciodată acest lucru, iar 621 (59,4%) din ei au afirmat că atare situaţii li se întâmplă, răspunsurile
variind între calificativele ”rareori” şi ”întotdeauna”, astfel încât coeficientul de divergenţă este egal
cu 0,97. Analiza comparativă a datelor statistice din tabelele 7.7 şi 7.8 permite să constatăm o
252
diferenţă sensibilă în comportamentul lingvistic al românofonilor şi cel al rusofonilor în comunicarea
bilingvă, românofonii fiind mult mai cooperanţi.
Pentru ilustrare vom face aici doar două comparaţii: în timp ce ponderea respondenţilor care au
iniţiat o conversaţie în limba rusă şi au primit răspuns în aceeaşi limbă alcătuieşte 40,6%, proporţia
respectivă a celor care s-au adresat interlocutorilor lor în limba română şi au primit răspunsuri în
această limbă alcătuieşte doar 9,8%. De asemenea, din numărul total al respondenţilor, doar 76 (7,3%)
au declarat că atunci când se adresează interlocutorilor lor în limba rusă, aceştia din urmă le răspund
deseori în limba română, faţă de 458 (43,8%) de respondenţi care, iniţiind o conversaţie în limba
română, au primit deseori răspunsuri în limba rusă.
Se întâmplă ca eu să vorbesc în rusă,
iar interlocutorul să-mi răspundă în moldovenească/română
răspuns frecvenţa structura (%)
niciodată 425 40,6
rareori 308 29,4
uneori 234 22,4
deseori 76 7,3
întotdeauna 3 0,3
TOTAL 1046 100,0
Tabelul 7.8. Frecvenţa alternanţei limbilor rusă şi română într-o conversaţie iniţiată în limba rusă
Aşadar, luând ca bază de comparaţie coeficienţii de divergenţă care reflectă, în cazul nostru,
comportamentul lingvistic disociativ al interlocutorilor în contextul multilingv, suntem îndreptăţiţi
să afirmăm că românofonii adoptă de două ori şi ceva mai des un comportament de convergenţă
lingvistică decât rusofonii. Se poate presupune că acest comportament asociativ al românofonilor
constituie o dovadă a faptului că populaţia băştinaşă tinde spre o comunicare funcţională şi
eficientă, lipsită, din ce în ce mai mult, de conţinutul simbolic. Dimpotrivă, comportamentul
lingvistic, în mare măsură, disociativ al vorbitorilor de limbă rusă reflectă dorinţa acestora de a
impune grupului majoritar exogen identitatea lor diferită de cea a populaţiei băştinaşe.
7.11. Climatul interetnic în Republica Moldova: în căutarea consolidării
Printre obiectivele anchetei sociolingvistice se numără şi evaluarea atitudinilor subiecţilor
chestionaţi faţă de relaţiile interetnice din ţară. Deşi rezultatele obţinute nu pot oferi o imagine
cuprinzătoare despre relaţiile în cauză, ele permit, mai întâi şi-ntâi, să observăm că există anumite
diferenţe între tiparele atitudinilor etnice printre reprezentanţii etniilor conlocuitoare. Mai apoi, se
pot constata diferenţe între tiparele atitudinale în funcţie de alte variabile, precum vârsta, mediul de
rezidenţă, nivelul de instruire şi ocupaţia respondenţilor.
253
Pentru atingerea obiectivului dat, participanţii la anchetă au fost rugaţi să-şi exprime
atitudinea faţă de următoarea aserţiune: ”Relaţiile între etniile conlocuitoare din Republica Moldova
sunt bune”. În vederea evaluării răspunsurilor, am utilizat scala lui Likert cu răspunsuri mergând de
la calificativele ”dezacord total” la ”acord total”, pe cinci trepte (a se vedea figura 7.19).
Analizând rezultatele din tabel, observăm că 52,5 % dintre respondenţi sunt de acord şi perfect
de acord cu afirmaţia dată. Prin urmare, fiecare al doilea locuitor al Republicii Moldova consideră că
relaţiile între etniile conlocuitoare sunt bune. În acelaşi timp, 15,7% dintre respondenţi nu împărtăşesc
această opinie, pe când 31,4% dintre ei au avut dificultăţi să răspundă.
Fără îndoială, existenţa unor relaţii interetnice bune implică, în primul rând, toleranţă
reciprocă şi lipsă de prejudecăţi în relaţiile cu reprezentanţii altor etnii. La rândul ei, toleranţa, ca
indiciu al acceptării ”diferenţelor”, îşi găseşte reflectare în atitudini. Astfel, se poate formula
ipoteza, conform căreia cu cât este mai mare segmentul de populaţie care dă o apreciere pozitivă
relaţiilor interetnice cu atât mai extinsă este proporţia celor care dau dovadă de toleranţă etnică,
contribuind, astfel, la ameliorarea relaţiilor dintre etnii. În alţi termeni, populaţia care estimează că
relaţiile interetnice sunt bune afirmă implicit că putem trăi împreună, mai mult sau mai puţin în
armonie, cu alte etnii.
răspuns frecvenţa
structura
(%)
nonrăspunsuri 5 0,5
dezacord total 25 2,4
dezacord 139 13,3
nici/nici 328 31,4
acord 419 40,1
acord total 130 12,4
TOTAL 1046 100,0
5 25
139
328
419
130
0
50
100
150
200
250
300
350
400
450
nonrăspunsuri
dezacord total
dezacord
nici/nici
acord
acord total
Figura 7.19. Atitudinile respondenţilor vizavi de relaţiile interetnice din Republica Moldova
Astfel, ţinând cont de relaţia existentă între gradul de omogenitate/eterogenitate etnică şi
nivelul de toleranţă şi deschidere faţă de ”celălalt” (Tufiş 2001), pentru verificarea ipotezei
formulate supra, ne-am propus să evaluăm ponderea respondenţilor fiecărui grup etnic care percepe
254
relaţiile dintre etnii ca fiind bune, fapt care ne-ar permite să judecăm despre gradul de toleranţă al
acestora.
Analiza corelaţională a rezultatelor anchetei confirmă ideea că toleranţa etnică scăzută se
înregistrează în regiunile cu un grad de eterogenitate etnică scăzută, pe când toleranţa etnică ridicată
se întâlneşte în regiunile cu o eterogeneitate ridicată (Tufiş 2001, p.104). Astfel, cea mai scăzută
pondere a respondenţilor, care estimează că relaţiile interetnice din republică sunt bune, a fost
înregistrată printre găgăuzi (25%) şi bulgari (46%), populaţie care locuieşte relativ compact într-o
regiune cu un grad scăzut de eterogenitate etnică.
Dimpotrivă, ponderea cea mai ridicată a fost înregistrată printre ucraineni (81,8%) şi ruşi
(58,2%), aceştia fiind dispersaţi pe întreg teritoriul ţării, în timp ce printre moldoveni/români
proporţia respectivă alcătuieşte 52%. Putem afirma, aşadar, că în regiunile omogene din punct de
vedere etnic, absenţa interacţiunilor etnice multiple constituie un factor favorizant pentru
prejudecăţi şi o atitudine mai puţin tolerantă, precum şi pentru perenizarea situaţiei din zona
proprie ca situaţie ideală.
Relaţia dintre omogenitatea etnică şi atitudinile de intoleranţă nu este însă una de tip liniar.
Mediul de reşedinţă, capitalul uman, ocupaţia şi vârsta se dovedesc a fi predicatori relevanţi ai
calităţii relaţiilor interetnice.
Astfel, după cum se ştie, cu cât expunerea comunităţilor de vorbire la comunicare este mai
mare cu atât mai deschise sunt aceste comunităţi la valorile moderne ale dezvoltării umane
(Inglehart & Welzel 2005). Din această perspectivă, este de aşteptat, spre exemplu, că toleranţa
etnică şi, prin urmare, gradul de consolidare al etniilor va fi mai ridicat în localităţile urbane decât
în cele rurale, acestea din urmă fiind adesea cantonate în sine. Factorii care determină populaţia
urbană să manifeste atitudini mai tolerante faţă de membrii altor grupuri etnice rezidă în structura
urbei moderne, caracterizată prin aspectul impersonal al relaţiilor, precum şi vaga definire a
”celuilalt”. În aşa mod, deschiderea şi modernitatea localităţilor urbane facilitează adoptarea unui
comportament mai tolerant, pe când mediul rural păstrează un nivel ridicat de tradiţionalism şi o
atitudine mai puţin flexibilă faţă de relaţiile dintre grupurile etnolingvisitice.
Deşi, conform rezultatelor anchetei, proporţiile respondenţilor din mediul urban şi a celor din
mediul rural, care sunt de acord că relaţiile interetnice din ţară sunt bune, nu se deosebesc
semnificativ (40% şi, respectiv, 41%), aceasta nu înseamnă totuşi că ipoteza formulată supra este
infirmată. O atare situaţie reflectă, probabil, şi consecinţa unor strategii ale elitelor politice de a
folosi mediul urban pentru promovarea unor acţiuni de factură etnică.
O altă variabilă care intervine în evaluarea atitudinilor faţă de relaţiile interetnice este
”ocupaţia” care, la rândul ei, derivă din variabila ”capitalul uman” sau ”educaţia”. Conform
255
observaţiilor noastre, oamenii cu un bagaj scăzut de cunoşitnţe şi un nivel redus de interacţiune cu
”ceilalţi” sunt mai sceptici în privinţa aprecierii relaţiilor între etnii. Dimpotrivă, persoanele cu
funcţii necesitând un capital uman ridicat sunt mai deschise la multiple interacţiuni şi mai optimiste
în evaluarea relaţiilor în cauză. Astfel, dacă proporţia agricultorilor care sunt de acord şi perfect de
acord că relaţiile între etnii sunt bune alcătuieşte 45%, procentajul în cauză se ridică la 54% printre
muncitorii calificaţi, înregistrând cota de 57% printre cadrele cu studii superioare, pentru a atinge
cota maximă de 66% printre cadrele didactice.
Modernitatea individuală, deschiderea către nou şi individualismul care caracterizează, mai
ales, tânăra generaţie, par să fie însoţite de o atitudine tolerantă faţă de alte grupuri etnice. Conform
rezultatelor anchetei, 50% dintre elevi de vârsta cuprinsă între 15-20 de ani estimează că relaţiile
interetnice sunt bune.
În fine, vârsta, de asemenea, defineşte gradul de deschidere spre alte persoane, în general, şi spre
grupurile etnice, în particular, influenţând astfel şi atitudinile faţă de relaţiile interetnice. Rezultatele
anchetei au scos la iveală o relaţie directă între majorarea vârstei subiecţilor chestionaţi şi creşterea
proporţiei celor care sunt de acord şi perfect de acord că relaţiile dintre etniile conlocuitoare din
Republica Moldova sunt bune (a se vedea tabelul 7.9).
Relaţiile dintre etniile conlocuitoare Vârsta Total re din RM sunt bune
respondenti Acord % Acord total % Total (%)
21-30 220 66 30,1 20 9,1 39,2
31-40 185 77 41,6 26 14,1 55,7
41-50 175 80 45,7 21 12 57,7
51-60 117 57 48,7 14 12 60,7
60+ 69 42 60,9 6 8,7 69,6
Tabelul 7.9. Ponderea respondenţilor după vârstă care estimează că relaţiile interetnice din republică
sunt bune
Concluzii
Schimbarea ordinii politice, economice şi sociale legată de construcţia noului stat suveran a
avut drept consecinţă modificarea situaţiei demolingvistice din acest spaţiu, noua configuraţie a
peisajului demolingvistic condiţionând o schimbare atât a atitudinilor cetăţenilor faţă de limbile în
contact, cât şi a comportamentului politic al acestora. Drept urmare, politica lingvistică a Republicii
Moldova, concepută în 1989, a devenit obsoletă în faţa realităţii lingvistice actuale. Provocând, în
momentul adoptării, o scindare profundă în sânul elitei politice şi intelectuale, politica lingvistică în
cauză a provocat, odată cu scurgerea timpului, o fisură adâncă în sânul populaţiei în ansamblu,
256
divizând societatea moldovenească în două categorii distincte, care reflectă două discursuri
identitare: discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc.
Afişând un liberalism exagerat, care pune accentul pe mixajul polietnic, politica lingvistică în
vigoare a condus la enclavizarea etniilor conlocuitoare, delimitarea unui segment al identităţii civice
(naţionale) fiind cu neputinţă: doar 8% din populaţia republicii aparţinând etniilor minoritare se
consideră parte componentă a poporului moldovenesc, cvasitotalitatea acestora autoidentificându-se
în conformitate cu principalele caracteristici ale identităţii etnice, fapt care dovedeşte că identitatea
civică este slab conturată. Cât priveşte identitatea etnică a populaţiei băştinaşe, se observă o tendinţă
de creştere vertiginoasă de la 2,2 %, în 2004, la 43,3%, în 2007, a proporţiei celor care aderă la
discursul identitar românesc. Astfel, aproape fiecare al doilea cetăţean de etnie română se consideră,
actualmente, în acea sau altă măsură român, fapt care trebuie luat în considerare în procesul de
construire a identităţii naţionale în noul stat suveran.
Una din soluţiile posibile pentru remedierea situaţiei legate de apariţia vidului identitar în
Republica Moldova ar fi delimitarea noţiunilor de identitate etnică şi identitate naţională şi
abordarea fenomenului identităţii naţionale din perspectiva instrumentalistă, accentul fiind deplasat
pe crearea condiţiilor favorabile de construire a unei identităţi naţionale în sensul geopolitic, dar nu
etnic, oferind egalitate politică tuturor cetăţenilor statului, inclusiv în baza identităţilor multiple,
ceea ce ar corespunde realităţii cotidiene din acest spaţiu.
Alegerea denumirii limbii oficiale în Republica Moldova nu este o opţiune neutră, ci una
politică care îşi găseşte manifestare concretă în comportamentul politic al populaţiei. În pofida
inconsecvenţei factorilor de decizie, evoluţia în dinamică a opiniei cetăţenilor atestă o majorare de
la 16,5%, în 2004, la 49,5%, în 2007, a proporţiei populaţiei băştinaşe care optează pentru
denumirea firească a limbii române. Tendinţa de majorare a segmentului de cetăţeni, care estimează
că limba lor maternă este româna, se explică prin depăşirea sentimentului de inferioritate lingvistică
odată cu creşterea nivelului de competenţă în limba română standard a acestora.
În plus, mult vehiculata teză cu privire la existenţa ”limbii moldoveneşti” a fost infirmată de
participanţii la anchetă, 85% din totalul acestora fiind de părere că cele două glotonime denumesc
un singur idiom – limba română, proporţia populaţiei de etnie română care s-a pronunţat pentru
unitatea limbii moldoveneşti şi a limbii române alcătuind 89%. Bineînţeles că opţiunea dată a
populaţiei nu trebuie şi nu poate fi ignorată de factorii de decizie în procesul de reactualizare a
legislaţiei şi politicii lingvistice.
Atitudinile generale ale populaţiei faţă de principalele limbi în contact s-au modificat esenţial
în comparaţie cu 1989, limba oficială înregistrând progrese semnificative în extinderea domeniilor
de funcţionare şi frecvenţei de utilizare, fapt care contribuie la ridicarea prestigiului acesteia. Drept
257
urmare, 93,2% dintre participanţii la anchetă sunt conştienţi de rolul unificator al limbii oficiale ca
simbol al naţiunii, 91,2% dintre ei exprimându-şi acordul cu privire la obligativitatea cunoaşterii
acesteia de către toţi cetăţenii statului. În această ordine de idei, vehicularea de către autorităţile
moldovene a ideii bilingvismului social nu motivează, nicidecum, etniile conlocuitoare să studieze
limba oficială a statului: doar 28,6% dintre găgăuzi, 29% dintre ucraineni, 33% dintre bulgari şi
47,9% dintre ruşi doresc să aibă mai multe ore de română la şcoală (liceu).
Pe de altă parte, în ultimii şapte ani, se observă o tendinţă predominantă a opiniei populaţiei,
conform căreia, în şcolile cu predarea în alte limbi decât limba rusă, aceasta din urmă ar trebui
studiată la libera alegere, la fel ca orice altă limbă de circulaţie internaţională, proporţia celor care
s-au pronunţat pentru opţiunea dată înregistrând o creştere de la 58%, în 2001, la circa 80%, în
2007. De remarcat că nu doar respondenţii de etnie română împărtăşesc opinia dată (90%), dar şi
reprezentanţii altor etnii, cea mai înaltă pondere fiind înregistrată printre ruşi (50%), iar cea mai
scăzută – printre găgăuzi (17%). Aceasta nu înseamnă însă că cetăţenii republicii sunt dezinteresaţi
de studierea limbii ruse, 65,4% dintre ei fiind conştienţi de importanţa cunoaşterii acesteia ca
instrument de acces la bogata cultură a poporului rus.
În ceea ce priveşte controversata problemă a limbii de stat şi a limbii de comunicare
interetnică, majoritatea covârşitoare a respondenţilor (89 %) sunt de părere că limba oficială trebuie
să îndeplinească şi funcţia de limbă de comunicare între etnii. În consecinţă, în ultimii ani, se
observă o tendinţă de majorare a segmentului de populaţie de la 46%, în 2002, la 73%, în 2007, care
optează pentru decretarea unei singure limbi de stat. De remarcat că cele 25% dintre respondenţi,
care au optat pentru două limbi oficiale, reprezintă, preponderent, populaţia rusofonă, bulgarii
alcătuind 90,9% din totalul reprezentanţilor etniei respective, ruşii – 90,4%, găgăuzii – 83,3% şi
ucrainenii – 71,4%, această opţiune fiind împărtăşită de 21% dintre moldoveni.
Deşi limba oficială se situează pe prima poziţie după aria de extindere şi frecvenţa medie de
utilizare, în principalele domenii ale vieţii publice, se observă o tendinţă conturată în folosirea
regulată a unei alte limbi decât limba de stat în mediul profesional şi în sfera serviciilor publice din
republică, cu precădere, a limbii ruse. Pretextând crearea normelor legal-instituţionale şi a
oportunităţilor reale de utilizare a limbilor minoritare în cele mai diverse domenii, cadrul legislativ
imprecis al Republicii Moldova cu privire la delimitarea clară a domeniilor de utilizare a limbii
oficiale şi a limbii ruse, erijată la rangul de limbă de comunicare interetnică, contribuie, de fapt, la
îngroşarea rândurilor vorbitorilor de limbă rusă pe seama celorlalte etnii.
Mai mult decât atât, urmare a trilingvismului oficial din Gagauz-Yeri, printre găgăuzi se
observă o tendinţă crescândă de abandon lingvistic în masă în favoarea limbii ruse, 53,3% dintre ei
neutilizând deloc limba maternă în comunicarea cu copiii. Politica lingvistică neadecvată a
258
Republicii Moldova, a cărei deficienţă majoră continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor
prin care statul înţelege să administreze multilingvismul în societate nu le-a permis găgăuzilor să-şi
dezvolte o competenţă adecvată în limba maternă, astfel încât găgăuza să poată fi utilizată atât în
sistemul de învăţământ, în mediul profesional, cât şi în administraţia publică locală.
Alegerea limbii de comunicare într-un spaţiu multilingv este o opţiune socialmente marcată.
În condiţiile bilingvismului diglosic din Republica Moldova, în care alegerea limbii de comunicare
implică conotaţii identitare şi simbolice, studierea alternanţei codurilor lingvistice are o importanţă
majoră în cercetarea strategiilor de acomodare comunicativă a populaţiei. Analiza comparativă a
coeficienţilor de convergenţă/divergenţă, care reflectă comportamentul asociativ/disociativ al
interlocutorilor într-un context multilingv, denotă că românofonii adoptă de două ori şi ceva mai des
un comportament de convergenţă lingvistică decât rusofonii, dovadă a faptului că populaţia
băştinaşă tinde spre o comunicare funcţională şi eficientă, lipsită, din ce în ce mai mult, de
conţinutul simbolic. Dimpotrivă, comportamentul lingvistic, în mare măsură, disociativ al
vorbitorilor de limbă rusă ilustrează dorinţa acestora de a impune grupului majoritar exogen
identitatea lor diferită de cea a populaţiei băştinaşe, fapt care îşi găseşte reflectare în calitatea
relaţiilor interetnice din republică.
259
ÎNCHEIERE
Ajunşi la capătul acestei expuneri de ansamblu asupra politicii şi planificării lingvistice, ca
disciplină teoretică şi domeniu practic de activitate umană, ne vedem obligaţi a formula unele
concluzii finale, a căror menire rezidă nu numai în sistematizarea şi recapitularea concluziilor
preliminare formulate în cele şapte capitolele ale lucrării de faţă, dar, într-un anume fel, şi în
sintetizarea şi/sau explicitarea unor afirmaţii, constatări, reflecţii etc. cu scopul de a formula o serie
de recomandări practice în vederea pregătirii terenului favorabil pentru elaborarea şi implementarea
unei politici lingvistice adecvate în Republica Moldova. Aceste consideraţii finale se vor a fi un
reper teoretico-metodologic în investigarea şi valorificarea diferitor aspecte ale politicii şi
planificării lingvistice între teorie şi practică. Cu toate acestea, dată fiind imposibilitatea, de
principiu, a epuizării obiectului oricărei cercetări, nu vom pune afirmaţiile din cuprins sub semnul
închiderii. Dimpotrivă, le vedem ca pe un punct de pornire pentru demersuri similare, pe care le-am
dori cât mai rapid demarate.
1. Concluzii finale
Cercetarea de faţă constituie o tentativă de elucidare a rolului şi paradigmei de înţelegere a
politicii şi planificării lingvistice, la acest început de mileniu, ţinând cont de sinteza dintre tendinţa
de dezvoltare a particularismelor locale, pe de o parte, şi afirmarea agresivă a naţionalismului civic
la nivel naţional şi la scară internaţională în condiţiile globalizării, pe de altă parte. Ea ne-a oferit
posibilitatea să descoperim atât unele faţete inexplorate, cât şi unele aspecte sintetizatoare şi
integratoare
ale subiectului în discuţie. Astfel, identificarea şi definirea politicii şi planificării lingvistice se
dezvăluie
prin conjugarea mai multor profiluri, cele mai importante fiind dimensiunea lingvistică, socială,
economică şi politică, fapt care îi conferă domeniului examinat un caracter transdisciplinar prin
excelenţă. Din această perspectivă, lucrarea pune accentul pe modalităţile prin care politica şi
planificarea lingvistică se înscrie, ca parte integrantă, în concepţia dezvoltării naţionale şi în planul de
dezvoltare a resurselor naţionale ale societăţii, limba fiind considerată drept o resursă societală
(capitolul I).
Ceea ce ar putea fi preluat ca preţios şi valorizant provine din analiza acelor deschideri pe care
le oferă conceptul unitar de politică şi planificare lingvistică (capitolul I), modelul integrat de
descriere a politicii şi planificării lingvistice ca disciplină teoretică şi domeniu practic de activitate
umană (capitolele III, IV), modelul de analiză a raportului cost-beneficiu extrapolat asupra
domeniului dat din ştiinţele economice (capitolul IV), analiza aspectului valoric al limbii
(capitolele II,VII), disocierea noţiunilor de bilingvism şi diglosie ca elemente de analiză a
260
multiligvismului societal (capitolul II), precum şi distincţia utilă dintre identitatea etnică şi
identitatea civică dezvoltată în lucrare (capitolul VII).
Abordarea integrativă a procesului de politică şi planificare lingvistică constituie leitmotivul
demersului investigativ întreprins în lucrare. Din această perspectivă, politica şi planificarea
lingvistică este un concept unitar, care reflectă unitatea indivizibilă a acţiunilor întreprinse de
societate orientate spre inovaţia lingvistică (paragraful 1.3). Avantajul conceptului unitar de politică
şi planificare lingvistică constă nu numai în faptul că el oferă o viziune întregită despre intervenţia
conştientă şi voluntară asupra limbilor, dar şi în faptul că el reflectă legătura indisolubilă dintre cele
două aspecte, care se întrepătrund şi se intercondiţionează în timp şi spaţiu, ale procesului întregit
de schimbare lingvistică. Având drept obiectiv evaluarea situaţiei lingvistice cu scopul de a propune
soluţii şi modalităţi concrete de rezolvare a diverselor probleme de natură lingvistică în societate,
politica şi planificarea lingvistică poate fi considerată ca un agent transformator al societăţii.
În pofida caracterului unitar al fenomenului analizat, o eventuală distincţie dintre cele două
componente este totuşi posibilă în scopuri didactice şi de cercetare. În acest sens, politica lingvistică
înglobează deciziile majore cu privire la selectarea şi reglementarea utilizării, în comunicarea pe
teritoriul unui stat (nivel naţional) sau în comunicarea între diferite state (nivel supranaţional), a
uneia sau a mai multor limbi. La rândul ei, planificarea lingvistică constă în determinarea cu
precizie a modalităţilor şi termenelor de realizare a obiectivelor stabilite de politica lingvistică în
funcţie de realităţile concrete şi resursele economice şi umane disponibile.
Analiza experienţei internaţionale în domeniu ne conduce la ideea că relaţia dintre politica
lingvistică şi planificarea lingvistică nu este una liniară, fapt care justifică, o dată în plus,
necesitatea utilizării conceptului unitar evocat supra. Dacă noţiunea de planificare lingvistică
implică neapărat noţiunea de politică lingvistică, relaţia inversă nu este obligatorie, istoria
furnizându-ne multiple exemple de opţiuni politice în materie de limbi (politică lingvistică), care nu
au fost transpuse în practică, inclusiv în Republica Moldova (paragraful 1.3), fie pentru că
implementarea lor este imposibilă, fie pentru că autorităţile statale nu sunt în măsură sau nu doresc
să o facă (planificare lingvistică).
Dimensiunea lingvistică a fenomenului analizat implică atragerea nemijlocită a lingviştilor în
procesul de politică şi planificare lingvistică, consultaţiile acestora fiind extrem de preţioase la diferite
faze ale conceperii şi implementării acţiunilor axate pe schimbarea lingvistică deliberată (paragraful
1.5.4). Contribuţia lingviştilor este inestimabilă, mai ales, în statele multilingve, în care măsurile de
politică şi planificare lingvistică scot la iveală numeroase puncte nevralgice legate de practicile
lingvistice uzuale, de reglementarea statutului limbilor în contact, de identitatea etnică şi identitatea
261
naţională. De aceea, intuiţia factorilor de decizie trebuie înlocuită cu regulile explicite şi bine
argumentate ale lingviştilor.
La rândul ei, dimensiunea politică intervine pentru a spulbera impresia că lingvistica se
identifică cu politica şi planificarea lingvistică sau că aceasta din urmă presupune doar implicarea
lingviştilor, lingvistica fiind necesară, dar nu suficientă. În măsura în care politica şi planificarea
lingvistică reprezintă un fel de politică şi planificare a limbii, constatările ştiinţelor politice privind
modalităţile de soluţionare a conflictelor şi arta de a câştiga consensul celor guvernaţi sunt, de
asemenea, extrem de importante. Prin urmare, politica şi planificarea lingvistică acreditează ideea
unui paralelism interconexat al problemelor lingvistice şi politice.
Multilingvismul societal din statele postmoderne şi concurenţa limbilor în contact repun în
discuţie problema gestionării situaţiilor multilingve, aceasta însemnând managementul
concurenţei limbilor în contact prin adoptarea măsurilor specifice de politică şi planificare
lingvistică (capitolul II). Caracterizate prin prezenţa situaţiilor de diglosie, triglosie sau poliglosie,
pentru contracararea instaurării supremaţiei unei singure limbi şi promovarea diversităţii
lingvistice,statele multilingve se văd obligate a reconsidera ideea ”un stat – o limbă – o naţiune”,
care a
dominat spiritele romantice din Europa timp de aproape două secole, începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea.
Din această perspectivă, politica şi planificarea lingvistică a unui stat multilingv, fiind
orientată fie spre tolerarea şi acceptarea diferenţelor, fie spre denegarea multilingvismului, îmbracă
o dimensiune socială. Întrucât cea de-a doua opţiune provoacă intensificarea tensiunilor sociale,
soluţia optimă ar fi adoptarea unei politici lingvistice mixte de valorificare a limbii oficiale şi de
protejare a limbilor minoritare. Deşi acest fapt în sine introduce o anumită discriminare în raport cu
celelalte limbi şi comunităţi lingvistice, soluţia dată este perfect explicabilă, dacă este nevoie să se
creeze şi/sau să se menţină un cadru de comunicare translinguală şi transculturală.
Constituind o problemă inconturnabilă pentru tinerele state ieşite din componenţa Imperiului ,
gestionarea multilingvismului societal în noile democraţii trebuie orientată, în primul rând, spre
reglementarea funcţionării echitabile a limbii naţiunii titulare şi a limbii ruse, majoritatea
reprezentanţilor etniilor minoritare din fostele republici sovietice fiind ruşi sau vorbitori de limbă
rusă. Una din soluţiile posibile pentru atenuarea tensiunilor sociale şi eliminarea bipolarităţii
lingvistice a societăţii din noile state postsovietice este ridicarea limbii naţiunii titulare la rangul de
limbă oficială, creându-se, totodată, norme legal-instituţionale şi oportunităţi reale pentru studierea
limbii oficiale şi a limbilor minoritare.
Politica şi planificarea lingvistică este terenul confruntărilor şi rivalităţii ideologice, fapt
care necesită, atât din partea cercetătorilor, cât şi a factorilor de decizie, respectarea principiului
262
imparţialităţii şi eticii deontologice. În această ordine de idei, lucrarea de faţă deschide o uşă spre
adevărul ştiinţific, operând o disociere a bilingvismului şi a diglosiei ca forme total diferite de
manifestare a multilingvismului societal. Drept criteriu de diferenţiere a acestor fenomene serveşte
modelul de analiză cu intrare dublă individual-social dezvoltat în lucrare (paragrafele 2.4, 2.4.1, 2.7).
Reconsiderarea fenomenelor şi conceptelor de bilingvism şi diglosie ne conduce la concluzia
despre caracterul socialmente marcat al diglosiei, redefinirea acesteia conturându-se şi cimentându-se
în contextul luptei comunităţilor de vorbire dominate pentru emanciparea politică, socială şi
lingvistică.
Din această perspectivă, bilingvismul este un tip de comportament al individului care
utilizează alternativ două idiomuri diferite, comutarea de la o limbă la alta neavând o semnificaţie
socialmente marcată (paragraful 2.4.1). Practicat de mai multe persoane, acest bilingvism utilitar
poate căpăta un caracter, mai mult sau mai puţin, de masă, fiind calificat deseori, în mod eronat, ca
bilingvism social.
Cercetarea de faţă demonstrează că bilingvismul social este un fenomen caduc în societatea
modernă, drept dovadă servind inconsistenţa concepţiei şi eşecul tentativelor de edificare a
naţiunilor bilingve în Belgia şi Canada (paragraful 2.6). La rândul său, bilingvismul individual este
justificat în măsura în care există persoane monolingve în comunitatea lingvistică respectivă. În alţi
termeni, o societate bilingvă nu are niciun motiv să rămână bilingvă atâta timp cât toţi membrii ei
sunt bilingvi, cu atât mai mult cu cât bilingvismul utilitar reprezintă, pe termen lung, o verigă
intermediară pe calea asimilării glotice (paragrafele 2.4.2, 2.5.1, 2.5.1.2).
Tentativa de impunere a bilingvismului prin instituţionalizarea acestuia constituie o dovadă a
contradicţiilor lingvistice şi sociale, bilingvismul social revendicat de statele care doresc să-şi etaleze
liberalismul lingvistic întrunind, de fapt, caracteristicile proprii situaţiei de diglosie (paragraful 2.7).
Ca
formă de manifestare a multilingvismului societal, diglosia reprezintă un fenomen social bazat pe
inegalitatea de statut social al idiomurilor în contact şi al vorbitorilor limbilor respective, fapt care
generează conflictul lingvistic (paragraful 2.7.1). Impusă de sus, diglosia nu poate fi neutră din punct
de
vedere sociopolitic şi este incompatibilă cu democraţia.
Prin urmare, bilingvismul social nu poate constitui obiectivul unei politici lingvistice
dezideologizate, echitabile şi democratice care pune accentul mai degrabă pe bi- şi plurilingvismul
popoarelor ca opţiune liber aleasă a individului. Cât priveşte noţiunea de bilingvism social, ea
trebuie abordată dintr-o perspectivă critică în circuitul ştiinţific, fiind inutilizabilă în legislaţia
lingvistică.
Politica şi planificarea lingvistică este domeniul de căutare a compromisului între local şi
naţional, naţional şi universal. Având un pronunţat caracter istoric şi local (fapt care determină
singularitatea oricărui program de politică şi planificare lingvistică), prin importanţa sa teoretică şi
263
metodologică ca disciplină academică, politica şi planificarea lingvistică transcende hotarele
naţionale, devenind universală. Mai mult decât atât, în condiţiile globalizării, când concurenţa
limbilor depăşeşte limitele teritoriale ale unui stat, fenomenul analizat capătă o dimensiune
internaţională, statele fiind nevoite fie să conteste regulile supranaţionale, fie să adapteze politicile
lor lingvistice la noul cadru.
Abordarea complexă a fenomenului analizat ne conduce la ideea despre o nouă
problematizare a evoluţiei limbilor ca resursă societală în timp şi spaţiu. Conform observaţiilor
noastre, dezvoltarea ascendentă, regresivă sau chiar dispariţia limbilor este, mai degrabă, rezultanta
tranzitorie a măsurilor deliberate de politică şi planificare lingvistică, decât a legilor funcţionale de
dezvoltare a limbilor. Drept dovadă serveşte instaurarea dominaţiei unei singure limbi în statelenaţiune
din Europa în secolul al XIX-lea (paragrafele 2.3, 2.3.1), tentativa de creare a ”limbii
moldoveneşti” (paragraful 5.3), regenerarea limbii ebraice (paragraful 4.2.2.3), revoluţia lingvistică
din Turcia (paragraful 4.2.2.2) etc.
Înscriindu-se, într-un anumit fel, în conceptul de economie a limbii, cercetarea de faţă
deschide noi oportunităţi pentru analiza asimilării glotice din perspectiva aspectului valoric al limbii
(paragraful 2.5). Deşi greu de apreciat, valoarea economică a limbii îşi găseşte manifestare în
competenţa lingvistică a individului, oferindu-i acestuia diverse oportunităţi pe piaţa muncii. În
acest sens, randamentul net al limbilor influenţează asupra deciziilor persoanelor de a investi sau
de a nu investi în studierea limbilor, fapt care, la rândul său, are un impact asupra fenomenului
asimilării lingvistice. Concluzia dată incită la o reconsiderare a factorilor care accelerează sau
frânează abandonul limbii materne.
Modelul integrat al politicii şi planificării lingvistice, prezentat în lucrare, are avantajul de a
reflecta o viziune de ansamblu asupra fenomenului analizat (paragrafele 3.3.4, 4.2.1). Înglobând în
sine nu numai planificarea statutului şi planificarea corpusului (modelul clasic), dar, de
asemenea, planificarea achiziţiei şi planificarea prestigiului limbii, modelul integrat contribuie la
redefinirea cadrului conceptual şi metodologic al politicii şi planificării lingvistice, ţinând cont de
cele mai recente acquis-uri ale sociolingvisticii. Necesitatea şi utilitatea completării modelului
clasic derivă din complexitatea şi integritatea fenomenului analizat: în timp ce planificarea
statutului, corpusului şi achiziţiei limbii reprezintă activităţi productive, planificarea prestigiului
reflectă componenta emoţională a politicii şi planificării lingvistice.
Modelul integrat, dezvoltat în lucrare, facilitează inventarierea şi sistematizarea
obiectivelor politicii şi planificării lingvistice, obiective care se articulează în jurul celor patru
componente esenţiale ale domeniului în cauză (paragraful 4.2.1). Întrucât obiectivele politicii şi
planificării lingvistice conţin, dincolo de dimensiunea lingvistică, importante valenţe sociopolitice,
264
modelul integrat al fenomenului analizat poate servi, în această configuraţie, drept document de
referinţă nu numai pentru factorii de decizie şi responsabilii de conceperea şi implementarea
politicii şi planificării lingvistice, ci şi pentru beneficiarii acesteia.
Dimensiunea economică a politicii şi planificării lingvistice se proiectează în eficienţa
economică a acesteia, calculul eficienţei fiind efectuat în timp şi spaţiu. Analiza raportului
costbeneficiu,
extrapolată asupra fenomenului analizat din ştiinţele economice, permite cuantificarea şi
evaluarea celei mai eficiente (mai puţin costisitoare) alternative de politică şi planificare lingvistică
(paragraful 4.3.2). Din acest punct de vedere, analiza estimativă a celor două alternative posibile ale
politicii şi planificării lingvistice în Republica Moldova (utilizarea în calitate de limbă de
comunicare interetnică a limbii oficiale sau a limbii oficiale şi a limbii ruse) ne conduce la
concluzia că orientarea spre bilingvism nu este nici justificată şi nici eficientă, fapt care dovedeşte
că opţiunea dată este bazată, mai degrabă, pe populism eşuat decât pe analiza realistă a situaţiei
glotice din ţară şi pe calcule concrete. Aceasta, din două motive: în primul rând, promovarea
bilingvismului într-o ţară atât de săracă este total lipsită de sens, în al doilea rând, costul marginal al
promovării celor două limbi (româna şi rusa) este net superior faţă de avantajul marginal
(competenţele obţinute de membrii societăţii pe unitate monetară investită), care decurge din
cunoaşterea acestora.
Propensiunea autorităţilor moldovene şi a unui segment nesemnificativ al populaţiei spre
bilingvism se explică prin moştenirea lingvistică şi identitară complicată a Basarabiei, care, peste
aproape două secole, constituie rădăcina dificultăţilor sociopolitice şi lingvistice ale Republicii
Moldova. Cercetarea de faţă ne îndreptăţeşte să afirmăm că această moştenire a fost prefigurată de
politicile lingvistice ale celor două imperii – ţarist şi sovietic. Analiza documentelor de arhivă şi a
surselor statistice ne conduce spre stabilirea unui paralelism uluitor la nivel de obiective strategice
ale politicilor lingvistice în cauză, ambele fiind orientate spre asimilarea glotică şi pervertirea
identitară a populaţiei autohtone din spaţiul entolingvistic românesc, în care s-a format Republica
Moldova, una din stratagemele esenţiale pentru atingerea acestui obiectiv fiind tentativa de creare a
”limbii moldoveneşti” (capitolul V).
Având la origine graiul popular şi cronicăresc rudimentar, ”îmbogăţit” masiv cu tot felul de
rusisme şi creaţii proprii ale logofeţilor acestei invenţii (paragraful 5.3), ”limba moldovenească”
avea menirea să împingă populaţia dintre Prut şi Nistru să-şi caute obârşia exclusiv în moştenirea
strict provincială de până la 1812, din perspectiva separatismului statal medieval. Considerat ca
soluţia cea mai sigură, prin care românitatea răsăriteană poate fi ruptă de valorile ei autentice şi
apropiată de spiritul slav, moldovenismul, erijat în rangul de politică oficială, a devenit un
instrument de manipulare a acestei frânturi de românitate.
265
Cercetarea de faţă constituie un prilej de demistificare a mitului despre instaurarea
bilingvismului armonios în RSSM promovat şi elogiat de apologeţii regimului sovietic. Analiza
situaţiei sociolingvistice din Moldova sovietică, prin prisma noţiunilor de bilingvism şi diglosie,
infirmă existenţa bilingvismului social în spaţiul dat, multilingvismul societal întrunind aici
caracteristicile proprii unei situaţii de diglosie bazată pe inegalitatea statutului social ale celor două
idiomuri în contact. Bilingvismul inegalitar, impus etniilor conlocuitoare de către minoritatea
imperială, nu era decât produsul firesc al diglosiei, contribuind, mai degrabă, la apariţia unei categorii
specifice de semilocutori cu o dublă incompetenţă lingvistică decât la formarea locutorilor cu o dublă
competenţă lingvistică (paragraful 5.4).
În pofida unor prejudicii ireparabile aduse populaţiei autohtone în dezvoltarea şi modernizarea
limbii şi culturii ei autentice, românii basarabeni au rezistat cu stoicism, astfel încât politica
lingvistică sovietică, orientată spre pervertirea identităţii naţionale a populaţiei majoritare din
RSSM, a eşuat, drept dovadă servind proporţia nesemnificativă a abandonului lingvistic printre
băştinaşi la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut (paragraful 5.4.1).
Dimpotrivă, asimilarea glotică a căpătat proporţii alarmante în rândul reprezentanţilor etniilor
neruse din republică, fapt care a avut drept consecinţă modificarea profilului sociolingvistic al
RSSM: în urma procesului de implicare masivă a moldovenilor în bilingvismul inegalitar, însoţit de
asimilarea îngrijorătoare a etniilor nonruse (paragraful 5.4.1), limba rusă nu numai că şi-a
consolidat statutul de lingua franca în acest spaţiu, dar a devenit şi limba cea mai cunoscută aici
(paragraful 5.4.1). În aşa mod, politica lingvistică promovată de autorităţile sovietice a condus la
bipolarizarea lingvistică a societăţii mai degrabă decât la unitate prin diversitate, bipolarizarea în
cauză constituind un obstacol considerabil în promovarea limbii oficiale a Republicii Moldova în
condiţiile actuale.
În plus, inculcarea moldovenismului în mentalitatea unui anumit segment al populaţiei
constituie o explicaţie a persistenţei, în rândul populaţiei autohtone, a unei atitudini, dacă nu ostile
faţă de românism, cel puţin indiferente faţă de revenirea la valorile culturale şi lingvistice
aparţinând patrimoniului comun al neamului românesc (paragrafele 7.4.4.1, 7.5). Nu întâmplător,
după aproape două decenii de independenţă, Republica Moldova nu a fost în măsură să soluţioneze
două probleme-cheie pentru promovarea limbii şi a culturii naţiunii titulare: denumirea corectă a
limbii oficiale şi crearea condiţiilor de securitate lingvistică pentru promovarea nestingherită a
acesteia.
Preocupate de creşterea ratingului politic al noului stat suveran pe arena internaţională, în
termeni de evaluare a naturii liberale a democraţiei, autorităţile moldovene s-au precipitat să afişeze
o politică lingvistică pe cât se poate de liberală, fără să se îngrijească câtuşi de puţin de
266
implementarea acestei politici care antrenează costuri considerabile, tentativa de legiferare a
pretinsului bilingvism social însemnând, de fapt, perenizarea situaţiei de diglosie generatoare de
conflicte.
Eşafodată după principiul ”laisser faire, laisser choisir”, actuala politică lingvistică a noii
formaţiuni statale contribuie la degradarea statutului limbii oficiale şi a limbilor etniilor minoritare
nonruse, consolidând, totodată, prerogativele limbii ruse în calitatea ei de limbă de comunicare
interetnică. Mai mult decât atât, fragilitatea şi insecuritatea limbii române, în acest teritoriu, este
agravată de politica separatismului lingvistic şi cultural a regimului de la Tiraspol orientată spre
epurarea lingvistică şi etnoculturală a populaţiei de etnie română din stânga Nistrului (paragraful
6.4).
Utilizarea unei limbi exogene în calitate de limbă de comunicare interetnică, în condiţiile în
care limba populaţiei autohtone are o tradiţie literară datând de câteva secole, contravine opţiunii
fireşti a naţiunilor oligomodale, în care se înscrie şi Republica Moldova (paragraful 3.4.2),
alegerea firească a limbii oficiale şi/sau a limbii de comunicare interetnică, în aceste state, urmând
să se bazeze pe criteriul majorităţii numerice a locutorilor şi criteriul evoluţiei naturale a limbilor în
spaţiul respectiv. Din această perspectivă, soluţia optimă pentru noua formaţiune statală este
promovarea limbii populaţiei autohtone, în acelaşi timp, ca limbă oficială şi ca limbă de
comunicare interetnică, bilingvismul fiind acceptat doar la nivel regional. Mai mult decât atât,
limba rusă nu poate fi acceptată ca limbă de comunicare interetnică în virtutea criteriului
neutralităţii politice, rusa purtând în acest spaţiu ştampila de limbă de oprimare.
În această ordine de idei, analiza legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova scoate în vileag
ambiguitatea şi duplicitatea normelor juridice, prin care noua democraţie înţelege să gestioneze
funcţionarea limbilor în societate (paragrafele 6.3 – 6.3.2), instituţionalizarea trihotomiei limbă
oficială – limbă de comunicare interetnică – limbi minoritare constituind o discriminare a limbii
oficiale şi o sfidare a drepturilor lingvistice ale etnicilor ucraineni care depăşesc numeric
minoritatea de etnie rusă.
Pretextând crearea normelor legal-instituţionale şi a oportunităţilor reale de utilizare a limbilor
minoritare în cele mai diverse domenii, cadrul legislativ imprecis al Republicii Moldova cu privire la
delimitarea clară a domeniilor de utilizare a limbii oficiale şi a limbii ruse, ridicată la rangul de limbă
de
comunicare interetnică, contribuie, de fapt, la majorarea numărului vorbitorilor de limbă rusă pe seama
celorlalte etnii (paragrafele 7.9; 7.9.2; 7.9.4).
Printre punctele cele mai vulnerabile ale legislaţiei şi politicii lingvistice ale Republicii
Moldova, se numără nu numai atribuirea statutului de limbă de comunicare interetnică limbii ruse,
dar şi decretarea acesteia în calitate de limbă oficială pe teritoriul Unităţii teritorial-administrative
267
Gagauz-Yeri, fapt care s-a soldat cu eşecul politicii de teritorializare (paragraful 6.3.3.1). Analiza
situaţiei sociolingvistice din acest teritoriu demonstrează că oficializarea trilingvismului a avut
drept rezultat o reconfigurare a pieţei lingvistice locale, aceasta însemnând, înainte de toate,
impunerea primatului limbii ruse faţă de limba de stat şi limba găgăuză în toate domeniile
comunicării publice.
Drept rezultat, în loc să contribuie la demararea procesului de renaştere a limbii şi a identităţii
populaţiei găgăuze prin derusificarea reprezentanţilor acestei etnii, politica lingvistică a Republicii
Moldova a contribuit, prin oficializarea trilingvismului, mai degrabă la consolidarea dominaţiei
limbii ruse, decât la revitalizarea şi introducerea progresivă a limbii găgăuze în circuitul
comunicativ.
Mai mult decât atât, urmare a politicii lingvistice neadecvate a Republicii Moldova, a cărei
deficienţă majoră continuă să rămână caracterul declarativ al măsurilor preconizate, printre
găgăuzi se observă o tendinţă crescândă de abandon în masă al limbii materne în favoarea limbii
ruse (paragraful 7.9.1), o dovadă în plus că oficializarea trilingvismului nu le-a permis găgăuzilor
să-şi dezvolte o competenţă adecvată în limba maternă, astfel, încât găgăuza să poată fi utilizată în
sistemul de instruire, în mediul profesional, în administraţia publică locală şi în alte domenii ale
vieţii publice, nemaivorbind de cadrul familial. Prin urmare, trilingvismul oficial din Gagauz-Yeri,
uşor de realizat şi de justificat in vitro, continuă să fie o sfidare politică in vivo.
Întrucât majoritatea covârşitoare a găgăuzilor se exprima, în zorii independenţei Republicii
Moldova, cu mai multă uşurinţă în limba rusă decât în limba maternă (consecinţă deplorabilă a
politicii lingvistice sovietice), oficializarea trilingvismului ar fi putut constitui o măsură provizorie,
aplicabilă exclusiv pentru perioada de tranziţie de la trilingvism la unilingvismul teritorial cu
valorificarea limbii găgăuze şi a limbii de stat prin instituirea, pe termen lung, a bilingvismului
situaţional român-găgăuz.
Pe de altă parte, luând în considerare gradul înalt de complexitate al geografiei etnice a
Republicii Moldova, tentativa de soluţionare a problemelor de natură glotică prin teritorializarea
comunităţilor de vorbire trebuie abordată cu multă prudenţă. Dat fiind faptul că grupurile etnice din
republică nu sunt compacte şi omogene, ele fiind mai degrabă dispersate şi mixte (doar în mod
convenţional se poate vorbi de o anumită organizare teritorială în cazul găgăuzilor şi a bulgarilor
din sud-vestul ţării), definirea exactă a teritoriului unei singure limbi este cu neputinţă.
Din acest punct de vedere, în loc să pună accentul pe promovarea limbii oficiale ca factor de
unificare civică şi de consolidare a coeziunii sociale, actuala politică lingvistică a Republicii
Moldova, pretextând susţinerea multilingvismului şi multiculturalismului, contribuie la
268
fragmentarea, izolarea socială şi enclavizarea etniilor, încurajând particularismele în defavoarea
factorilor unificatori.
Drept rezultat, sentimentul de apartenenţă la poporul moldovenesc este lipsit de importanţă
pentru populaţia republicii, cvasitotalitatea cetăţenilor autoidentificându-se în conformitate cu
principalele caracteristici ale identităţii etnice, fapt care denotă că identitatea civică (naţională) este
vagă şi slab conturată. Proporţia nesemnificativă (8%), a reprezentanţilor etniilor minoritare, care
se consideră parte componentă a poporului moldovenesc constituie o dovadă a vidului identitar din
Republica Moldova (paragraful 7.4.1.1).
Ancheta sociolingvistică organizată în cadrul investigaţiei de faţă atestă că modificările
intervenite în societatea moldovenească legate de edificarea noului stat suveran au provocat o
redimensionare a configuraţiei peisajului demolingvistic din acest spaţiu, fapt care a condiţionat
o schimbare atât a atitudinilor cetăţenilor faţă de limbile în contact, cât şi a comportamentului
politic al acestora (capitolul VII).
Drept urmare, Legislaţia şi politica lingvistică în vigoare a Republicii Moldova, concepută şi
adoptată de Sovietul Suprem al RSSM în 1989, a devenit obsoletă în faţa realităţii glotice actuale.
Provocând, din momentul adoptării, datorită ambiguităţii sale, o fisură ideologică adâncă în sânul
populaţiei, politica lingvistică în cauză, pe lângă enclavizarea etniilor, a divizat societatea
moldovenească în două categorii distincte care reflectă, în funcţie de două perspective ideologice,
două discursuri identitare: discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc
(paragraful 7.4.1).
Analiza în evoluţie a celor două tipuri de discursuri identitare, pe parcursul ultimilor cinci ani,
scoate în relief o tendinţă de creştere vertiginoasă a proporţiei populaţiei băştinaşe care aderă la
identitatea română, aceasta atingând, în 2007, cifra de 43,3%, fapt care trebuie luat în considerare în
procesul de construire a identităţii naţionale în noul stat suveran.
Conform observaţiilor noastre, cele două tipuri de discursuri identitare îşi găsesc manifestare
concretă în comportamentul politic al cetăţenilor, inclusiv în opţiunea acestora cu privire la
denumirea corectă a limbii oficiale. În pofida inconsecvenţei şi lipsei de fermitate a factorilor de
decizie, analiza în dinamică a opiniei populaţiei atestă o tendinţă de majorare semnificativă a celor
care optează pentru denumirea firească a limbii române, proporţia respectivă situându-se, în
2007, la circa 50% (paragraful 7.4.1.1).
În plus, mult vehiculata teză pseudoştiinţifică cu privire la existenţa ”limbii moldoveneşti”,
deosebită de limba română, în jurul căreia se articulează întreaga politică lingvistică actuală, este
infirmată de majoritatea covârşitoare a populaţiei (85%). De remarcat că proporţia populaţiei de
269
etnie română care s-a pronunţat pentru denumirea firească a limbii noastre se ridică la circa 90%,
adevărul ştiinţific fiind, astfel, confirmat de convingerile populaţiei (paragraful 7.5).
Sondajul de opinie efectuat în cadrul cercetării de faţă demonstrează că atitudinile generale ale
populaţiei, vizavi de principalele limbi vorbite pe teritoriul republicii, s-au modificat esenţial în
comparaţie cu 1989, limba oficială devenind mult mai atractivă. Conştienţi de rolul unificator al
limbii oficiale ca simbol al naţiunii, cvasitotalitatea cetăţenilor (91,2%) sunt de acord cu teza despre
obligativitatea cunoaşterii acesteia de către toţi membrii societăţii.
Dimpotrivă, importanţa atribuită limbii ruse pe scara valorilor înregistrează o tendinţă de
descreştere în ultimii ani, marea majoritate a populaţiei (circa 80%) estimând că rusa trebuie
studiată în şcoli la libera alegere. În legătură cu precizarea în cauză, trebuie să relevăm totuşi că
cetăţenii republicii nu sunt dezinteresaţi de studierea limbii ruse, majoritatea din ei (65,4%) fiind
conştienţi de importanţa cunoaşterii acesteia ca instrument de acces la bogata cultură a poporului
rus (paragraful 7.6).
Atitudinile populaţiei faţă de spinoasa problemă a limbii de stat şi a limbii de comunicare
interetnică, de asemenea, s-au modificat în mod radical, majoritatea covârşitoare a subiecţilor
chestionaţi (89%) fiind de părere că limba oficială trebuie să fie în acelaşi timp şi limbă de
comunicare interetnică. Drept urmare, în ultimii cinci ani, se observă o tendinţă de creştere sensibilă
a segmentului de populaţie (73%) care se pronunţă pentru decretarea unei singure limbi oficiale.
De remarcat că 25% dintre respondenţii, care au pledat pentru două limbi oficiale reprezintă,
preponderent, vorbitorii de limbă rusă din republică, opţiunea dată fiind adoptată de 21% dintre
moldoveni (paragraful 7.7).
Gradul înalt de unanimitate al opiniilor populaţiei faţă de problemele cruciale pentru politica
şi planificarea lingvistică din republică ar putea servi drept temei plauzibil pentru oficializarea
unilingvismului naţional cu elemente de bilingvism situaţional şi introducerea unui articol în
Constituţie, care să prevadă obligativitatea, pentru toţi cetăţenii statului, de a cunoaşte şi a utiliza
limba română în toate domeniile principale ale vieţii publice, fapt care ar contribui la eliminarea
unui şir întreg de probleme cu care se confruntă societatea moldovenească. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât circa 95% din populaţia republicii cunoaşte şi poate utiliza în acea sau altă măsură limba
de stat (paragraful 7.8).
Aşadar, cercetarea de faţă ne conduce la concluzia despre o răsturnare a piramidei valorilor
în societatea moldovenească, dovadă a faptului că, în raport cu progresele învăţământului şi culturii
naţionale, noile generaţii de tineri din spaţiul pruto-nistrean se debarasează, din ce în ce mai mult,
de dogmele ideologice prosovietice şi se desprind progresiv de mentalitatea etnoculturală stalinistă.
270
Acest lucru nu trebuie şi nu poate fi ignorat de factorii de decizie în procesul de readaptare a
politicii şi planificării lingvistice la realităţile actuale.
2. Recomandări pentru o nouă politică şi planificare lingvistică în
Republica Moldova
În baza investigaţiei întreprinse, pot fi făcute unele recomandări pentru o politică lingvistică
echitabilă şi eficientă în Republica Moldova.
2.1. În procesul de elaborare a politicii şi planificării lingvistice, este indispensabil să se
recurgă la o abordare transdisciplinară a problemelor de limbă, întrucât luarea în
considerare doar a unor particularităţi - fie ele şi pertinente - se poate dovedi
insuficientă pentru dezvăluirea esenţei fenomenului respectiv.
2.2. Conceperea şi transpunerea în practică a politicii şi planificării lingvistice trebuie să fie
precedate obligatoriu de analiza prealabilă a situaţiei sociolingvistice din ţară, cu
scopul de a stabili obiective reale şi realiste, care urmează a fi definite cu precizie şi
claritate în documentele oficiale şi în Legislaţia lingvistică a statului.
2.3. În acest scop, este necesar să se organizeze, la solicitarea guvernului, o investigaţie
sociologică la nivel naţional, echipa de cercetători înglobând cel puţin un lingvist, un
sociolog, un istoric, un politolog, un economist, un informatician şi un specialist în
domeniul planificării. Misiunea echipei de organizare şi desfăşurare a investigaţiei
sociolingvistice se va finaliza odată cu prezentarea raportului la guvern, deşi unii membri ai
acesteia ar putea fi implicaţi, în etapa de elaborare a deciziilor, în activitatea de consiliere.
2.4. Pentru a se convinge de pertinenţa unor eventuale acţiuni vizând o intervenţie deliberată
asupra limbilor, organizarea de către factorii de decizie a unei largi campanii de
sensibilizare a populaţiei este o condiţie preliminară inconturnabilă.
2.5. Politica şi planificarea lingvistică a Republicii Moldova ar trebui să se axeze, mai întâi şi întâi,
pe promovarea eficientă a limbii oficiale cu scopul de a o moderniza, aceasta însemnând
crearea condiţiilor favorabile de securizare atât a statutului, cât şi a corpusului acesteia.
2.6. Întrucât convingerile majorităţii populaţiei confirmă, în sfârşit, adevărul ştiinţific în ceea
ce priveşte denumirea firească a limbii noastre, este imperativ să se opereze
amendamentele respective în Legea Fundamentală şi în alte legi organice, stipulându-se,
fără echivoc, că limba oficială a Republicii Moldova este limba română.
2.7. Pentru eliminarea unui şir întreg de probleme, cu care se confruntă societatea
moldovenească, se impune introducerea unui articol în Constituţie, care să prevadă
271
obligativitatea, pentru toţi cetăţenii statului, de a cunoaşte şi a utiliza limba română
în toate domeniile principale ale vieţii publice.
2.8. Parlamentul şi Guvernul ar trebui să purceadă de urgenţă la revizuirea Legislaţiei
lingvistice în vigoare şi rescrierea acesteia în lumina adevărului ştiinţific şi istoric, să
elaboreze şi să adopte Legea Limbii de Stat, care să se bazeze pe Constituţia modificată
a Republicii Moldova, pe Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi pe
normele de drept internaţional.
2.9. Măsurile concrete de planificare lingvistică trebuie să fie orientate spre achiziţia şi
utilizarea limbii oficiale de către toţi membrii societăţii, astfel încât, în calitate de limbă
comună, limba oficială să devină un factor de unificare şi de consolidare a coeziunii sociale,
respectându-se, totodată, diferenţele lingvistice şi culturale ale etniilor conlocuitoare.
2.10. Pentru a asigura funcţionarea de facto a limbii de stat, este imperativ să se creeze un
mediu lingvistic adecvat, astfel încât etniile conlocuitoare să conştientizeze nevoia de a
însuşi şi utiliza limba oficială a statului în toate domeniile vieţii publice, fără exercitarea
unor presiuni sau constrângeri.
2.11. În acest sens, noua politică şi planificare lingvistică a Republicii Moldova urmează să
modifice radical dinamica relaţiilor dintre diferitele componente ale societăţii
moldoveneşti: având menirea să asigure condiţii de securitate glotică pentru etnia majoritară
a populaţiei, ea trebuie să prevadă concomitent măsuri concrete şi realiste de menţinere şi
promovare a pluralismului lingvistic, fiind orientată cu precădere spre revitalizarea,
modernizarea şi introducerea limbii găgăuze, ameninţate cu dispariţia, în circuitul
comunicativ .
2.12. În vederea creării condiţiilor egale pentru dezvoltarea limbilor minoritare din republică,
este indispensabil să se renunţe la limba imperială ca limbă de comunicare interetnică şi
la noţiunea iluzorie de bilingvism social.
2.13. Din această perspectivă, pentru a fi echitabilă şi eficientă, politica şi planificarea
lingvistică din Republica Moldova trebuie să fie axată pe unilingvismul naţional cu
elemente de bilingvism situaţional, bilingvismul având un caracter utilitar şi
individual.
2.14. Pentru a redresa situaţia lingvistică în noul stat suveran, este oportun să fie repus în
drepturi censul „cunoaşterea limbii de stat” la angajarea funcţionarilor, la numirea
persoanelor în funcţii de stat, la alegerea deputaţilor în Parlament, în organele
administraţiei publice centrale şi locale, la numirea conducătorilor de instituţii,
organizaţii, întreprinderi etc.
272
2.15. Dat fiind faptul că grupurile etnice din republică nu sunt compacte şi omogene, tentativa
de soluţionare a problemelor de natură lingvistică prin teritorializarea comunităţilor de
vorbire este indezirabilă şi ineficientă.
2.16. Pentru depăşirea vidului identitar din republică, este nevoie să se opereze o disociere
conceptuală a noţiunilor de identitate etnică şi identitate civică, disociere care ar
permite abordarea fenomenului identităţii naţionale din perspectiva instrumentalistă, cu
deplasarea accentului pe crearea condiţiilor favorabile de construire a unei identităţi
naţionale în sensul geopolitic, dar nu etnic, oferind egalitate politică tuturor cetăţenilor
statului, inclusiv în baza identităţilor multiple, ceea ce ar corespunde realităţii cotidiene
din noul stat suveran.
2.17. În măsura în care politica şi planificarea lingvistică este parte componentă a concepţiei
politicii naţionale şi a planului de utilizare a resurselor naţionale, este inevitabil ca
factorii de decizie să examineze problema în cauză în cadrul schemei generale de
planificare a resurselor naţionale şi să prevadă mijloacele financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor respective din bugetul de stat şi/sau din bugetele autorităţilor
publice locale.
2.18. Politica şi planificarea lingvistică este un domeniu atât de delicat şi atât de important
pentru noul stat suveran, încât se impune necesitatea creării unui organ oficial, pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, învestit cu competenţa de a concepe, implementa şi
monitoriza mecanismele de reglementare a funcţionării şi promovării limbii oficiale, în
paralel cu respectarea drepturilor lingvistice ale etnicilor minoritari din republică.
2.19. În procesul predării disciplinelor socioumane în învăţământul de toate gradele, trebuie să
nu se evite examinarea chestiunilor spinoase legate de politica şi planificarea lingvistică
în republică, pretextându-se incompetenţa auditoriului sau/şi sensibilitatea şi
obscuritatea problemei ca atare.
2.20. În vederea pregătirii profesioniştilor în domeniul politicii şi planificării lingvistice, este
necesar să se introducă în planurile de studii ale facultăţilor socioumane o disciplină
autonomă – politica şi planificarea lingvistică. În plus, este oportună deschiderea unei
noi specializări la masterat – managementul lingvistic.
Deşi, cu referire la politica şi planificarea lingvistică în Republica Moldova, încă nu se poate
vorbi de anumite tradiţii certe, o multitudine de probleme legate de abordarea politică,
fenomenologică (desigur, nu în sensul husserlian al cuvântului, ci într-unul care permite regăsirea
anumitor tipologii fenomenale în contexte diferite), sociologică şi culturologică a problemelor
lingvistice fie că se află în faza tatonărilor, fie că urmează a fi reinterpretate, fie că, în general, îşi
273
aşteaptă soluţionarea. Printre acestea, se numără şi problemele legate de evaluarea situaţiei limbii
oficiale şi a limbilor minoritare, construcţia identităţii civice, consolidarea relaţiilor interetnice,
studierea strategiilor de acomodare comunicativă a populaţiei din republică etc.
Lucrarea de faţă, fiind o încercare de a face lumină asupra anumitor laturi esenţiale ale
politicii şi planificării lingvistice, în general, şi a politicii lingvistice din Republica Moldova, în
particular, este, totodată, şi un îndemn către specialişti de a-şi aduce contribuţia la elucidarea
aspectelor mai puţin conturate, susceptibile de completări, reconsiderări şi dezvoltări ulterioare ale
subiectului în discuţie.
Cuvinte-cheie: actorii politicii şi planificării lingvistice, alternanţa codurilor lingvistice
amenajare lingvistică, anchetă sociolingvistică, asimilare glotică, bilingvism, comportament glotic,
comunitate lingvistică (de vorbire), concurenţa linbilor, conflict lingvistic, contactul limbilor,
diglosie, difuzarea limbii, dirijism lingvistic, dispariţia limbii, diversitate lingvistică, domeniu de
utilizare a limbii, drepturi lingvistice, echitate socială, eficienţa politicii şi planificării lingvistice,
endoglosie, exoglosie, etnicitate, funcţia limbii, glotopolitică, identitate etnică, identitate naţională,
insecuritate lingvistică, liberalism lingvistic, limbă clasică, limbă dominantă, limbă dominată, limbă
globală, limbă indigenă (autohtonă), limbă majoritară, limbă minoritară, limbă naţională, limbă
oficială, limbă vehiculară, limbă vernaculară, lingua franca (limbă de comunicare interetnică),
modernizarea limbii, multilingvism societal, naţiune amodală, naţiune multimodală, naţiune
oligomodală, naţiune unimodală, obiectivele politicii şi planificării lingvistice, pidginuri şi creole,
planificare lingvistică, planificarea achiziţiei limbii, planificarea corpusului limbii, planificarea
prestigiului limbii, planificarea statutului limbii, plurilingvism, politică lingvistică, politică şi
planificare lingvistică, promovarea limbii, purificarea limbii, reforma limbii, renaşterea
(regenerarea limbii), revitalizarea limbii, schimbare lingvistică, standardizarea (normarea) limbii,
variantă, (varietate).
Keywords: actors of language policy and language planning, language switching
(code-switching), language policy and language planning, sociolinguistic survey, language shift,
bilingualism, language behavior, speach community, language competition, language conflict,
language contact, diglossia, language spread, linguistic dirigism, language death, linguistic
diversity, domain of language use, language rights, social equity, language policy and planning
efficiency, endoglossia, exoglossia, ethnicity, language function, glottopolitics, ethnic identity,
national identity, language insecurity, linguistic liberalism, classical language, dominant language,
274
dominated language, global language, indigenous language, majority language, minority language,
national language, official language, vehicular language, vernacular language, lingua franca
(language of wider communication), language modernisation, societal multilingualism, a-modal
nation, multi-modal nation, oligo-modal nation, uni-modal nation, language policy and language
planning goals, pidgins and creoles, language planning, acquisition planning (language-in-education
planning), corpus planning, prestige planning, status planning, plurilingualism, language policy,
language policy and planning, language promotion, language purification, language reform,
language regenesis, language revival, language change, language standardisation, variant (variety).
Ключевые слова: воздействующие субъекты языковой политики и языкового
планирования, переход от одного языка к другому, языковое обустройство,
социолингвистическая анкета, языковая ассимиляция, двуязычие (билингвизм), языковое
поведение, языковое сообщество, соперничество языков, языковой конфликт, языковой
контакт, диглоссия, языковое распространение, лингвистический дирижизм, исчезновение
языка, языковое разнообразие, сфера использования языка, языковые права, социальная
справедливость, эффективность языковой политики и языкового планирования, эндоглоссия,
экзоглоссия, этничность, функция языка, глоттополитика (языковая политика и языковое
планирование), этническое самосознание, национальное самосознание, языковая
незащищенность, лингвистический либерализм, классический язык, доминирующий язык,
доминированный язык, глобальный язык, автохтонный язык, мажоритарный язык,
миноритарный язык, национальный язык, официальный язык, язык широкого
распространения, язык узкого распространения (вернакулярный язык), lingua franca (язык
межэтнического/межнационального общения), модернизация языка, многоязычие,
амодальная нация, многомодальная нация, олигомодальная нация, мономодальная нация,
цели языковой политики и языкового планирования, пиджины и креольские языки, языковое
планирование (строительство), планирование овладения языком, планирование корпуса
(внутренней структуры) языка, планирование престижа языка, планирование статуса языка,
плюрилингвизм, языковая политика, языковая политика и языковое планирование, языковое
развитие, пурификация (очищение) языка, языковая реформа, регенерация (возрождение)
языка, восстановление (реконструкция) языка, языковое изменение, стандардизация
(нормирование) языка, вариант (вариантность).
275
REZUMAT
Lucrarea de faţă este primul studiu monografic de amploare care întreprinde o analiză
complexă a politicii şi planificării lingvistice cu referire la spaţiul romanic din sud-estul Europei în
care s-a format, ca stat suveran, Republica Moldova. Proiectul lucrării este acela de a arăta care este
rolul şi paradigma de înţelegere a politicii şi planificării lingvistice în societatea modernă, ţinând cont
de sinteza dintre, pe de o parte, tendinţa de dezvoltare a particularismelor locale şi, pe de altă parte,
afirmarea agresivă a naţionalismului civic la nivel naţional. Demersul investigativ, dezvoltat în
lucrare, ţine de valorificarea utilităţii sociale a limbii, orientarea pansocială a evoluţiei lingvistice la
toate nivelurile limbii, găsindu-şi confirmare în experienţa umană privind modalităţile de utilizare şi
de promovare a limbii ca mijloc principal şi universal de comunicare, alias în politica şi planificarea
lingvistică.
Consideraţiile din Partea I a tezei (capitolele I-IV) se doresc a constitui un fundal teoretic şi
metodologic pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai nuanţată a politicii şi planificării lingvistice
ca disciplină academică şi domeniu practic de activitate umană. Identificarea şi definirea politicii şi
planificării lingvistice ca parte integrantă a planificării resurselor naţionale ale statului se dezvăluie,
în teză, prin conjugarea mai multor profiluri ale fenomenului examinat, cele mai importante fiind
dimensiunea politică, lingvistică, socială, economică, ideologică şi culturologică, fapt care permite
considerarea politicii şi planificării lingvistice ca agent transformator al societăţii. Modelul integrat al
politicii şi planificării lingvistice, propus în lucrare, include nu numai planificarea statutului şi a
corpusului limbii (modelul clasic), dar, de asemenea, planificarea achiziţiei şi a prestigiului limbii,
fapt care contribuie la redefinirea cadrului conceptual şi metodologic al politicii şi planificării
lingvistice, facilitând,totodată, sistematizarea obiectivelor fenomenului analizat.
Partea a II-a a lucrării (capitolele V-VII) prezintă o analiză amplă a politicii şi planificării
lingvistice din teritoriul romanic în care s-a format, ca stat suveran, Republica Moldova. După o
analiză detaliată a politicilor lingvistice, promovate de guvernele ţarist şi sovietic, al căror obiectiv
major a fost pervertirea identităţii etnice şi lingvistice a populaţiei autohtone din arealul dat, această
secţiune furnizează o analiză complexă a politicii şi planificării lingvistice a noului stat suveran prin
prisma moştenirii lingvistice complicate care constituie, până în prezent, rădăcina dificultăţilor
sociopolitice şi lingvistice ale Republicii Moldova. În baza sistematizării rezultatelor unei anchete
sociolingvistice, desfăşurate în cadrul prezentei investigaţii, lucrarea oferă strategii, metode,
instrumente şi recomandări utile pentru conceperea şi implementarea unei politici lingvistice
adecvate în Republica Moldova, evocându-se redimensionarea configuraţiei peisajului
demolingvistic şi răsturnarea piramidei valorilor în societatea moldovenească.
276
ABSTRACT
This paper is the first ample monographic study that undertakes a complex analysis of the
language policy and planning with a special focus on the European East-Romanic area, actually
named the Republic of Moldova. It aims to reveal the role and the paradigm of understanding the
language policy and planning in the modern society, which is characterized by the synthesis, on the
one hand, between the tendency to develop local peculiarities and, on the other hand, the aggressive
assertion of civic nationalism at national level. This investigation is performed with a view to
emphasizing ways to capitalize on the language social utility, pan-social language evolution at all
levels being acknowledged by human experience that reflects a variety of methods to apply and
promote the language as the main tool of communication, alias in language policy and planning.
The first part (chapters I - IV) establishes the theoretical and methodological foundations to
enable a thorough comprehension of the language policy and planning as an academic discipline
and a practical domain of human activity. It identifies and defines the language policy and planning
as an integral part of national resources planning by incorporating the most important facets of this
phenomenon, i.e. the political, linguistic, social, economic, and cultural dimensions. From this
perspective, language policy and planning is viewed as an agent transformer of the society. This
part tackles an integrated model of language policy and planning that encompasses not only status
planning and corpus planning (the classical model), but also language acquisition planning and
prestige planning. The integrated model allows redefining the conceptual and methodological
framework
and facilitates systematizing the objectives of language policy and planning.
The second part (chapters V-VII) looks at language policy and planning in the specific context
of the territory, where the Republic of Moldova has been created. After reporting the strategies,
goals and results of the language policy and planning that has been promoted by Tsarist and Soviet
Authorities, this part examines the language policy and planning of the new democracy by placing
actual complex and puzzling sociolinguistic situation in its historical context, which, even at
present, gives rise to language and socio-political conflicts in the Republic of Moldova. The
emphasis falls on the titular nation of the Republic of Moldova since it is to the Romanians alone
amongst the inhabitants of the territory that the Russian and Soviet Empires have attempted through
language policy and planning to give a distinct language and identity. This part offers strategies,
methods, instruments and useful recommendations how to elaborate and implement an adequate
language policy in Moldova by applying the results of a sociolinguistic survey conducted within the
framework of this investigation, which reveals the change of the sociolinguistic profile and the
inversion of the scale of values in the Moldovan society.
277
РЕЗЮМЕ
Данная работа представляет собой первый опыт монографического исследования,
посвященного
комплексному анализу языковой политики и языкового планирования. Цель работы – показать
роль и
выявить механизм проведения языкового планирования и языковой политики в рамках
современного
общества, характеризующегося, с одной стороны, тенденцией к дифференциации местных
особенностей, с
другой стороны, интенсификацией развития национализма на государственном уровне.
Концепция,
лежащая в основе исследования, вписывается в плоскость глобальной темы «Взаимодействие
языка и
общества», которая вскрывает общественный характер развития и функционирования языков.
Bопрос о
возможности сознательного вмешательства в стихийный процесс развития языка
подтверждается
многовековым опытом человеческой цивилизации в области практических мер воздействия на
функциональную сторону языка.
Научные положения, содержащиеся в первой части работы (главы I-IV), составляют
теоретическую и
методологическую основу для комплексного изучения и понимания анализируемого феномена
как
теоретической дисциплины и практической деятельности, направленной на оптимизацию
обеспечения
языковой коммуникации u1074 309 социуме. Идентификация и определение границ языковой
политики и языкового
планирования как составной части планирования национальных ресурсов, проводится в работе
путем
системно-моделирующего и междисциплинарного подходов, позволяющих выявить
многогранность
исследуемого явления, среди которых политический, лингвистический, социальный,
экономический
культурологический и другие аспекты. Предложенная в работе интегративная модель,
включающая в себя
не только планирование корпуса и планирование статуса языка (классическая модель), но и
планирование
овладения языком, равно как и планирование престижа языка обосновывает необходимость и
целесообразность дополнения концептуальной и методологической модели исследуемого
явления. Это
облегчает систематизацию основных целей языковой политики и языкового планирования.
Вторая часть диссертации (главы V-VII) посвящена всестороннему анализу языковой политики
и
языкового планирования в романском пространстве юго-восточной Европы, где
сформировалось суверенное
государство Республика Молдова. После анализа языковых политик царского и советского
правительств,
приоритетом которых было искажение национальной и языковой идентичности местного
населения, в этой
части проводится комплексный анализ языковой политики и языкового планирования
суверенного
государства через призму сложного языкового наследия, которое до настоящего времени
является причиной
социально-политических и языковых проблем Республики Молдова. На основе систематизации
результатов
социолингвистического анкетирования предлагаются стратегии, механизмы и методы, а также
полезные
рекомендации по разработке и внедрению в республике адекватной языковой политики,
обусловленной
изменением этнолингвистической картины и переоценкой системы ценностей в молдавском
обществе.
278
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1 ABOU, S., Eléments pour une théorie générale de l’aménagement linguistique. In
LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning,
May 25-29, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 5-15.
2. ADEGBIJA, E., Language Attitudes in Sub-Saharan Africa: A Sociolinguistic Overview,
Clevedon: Multilingual Matters, 1994. 130 p.
3. AGER, D., Motivation in Language Planning and Language Policy, Multilingual Series 119,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001. vi, 210 p.
4. AGER, D., Image and Prestige Planning. In Current Issues in Language Planning, Clevedon:
Multilingual Matters, 2005a, vol..6, no .1, p. 1-43.
5. AGER, D., Prestige and Image Planning. In HINKEL, E. (ed.), Handbook of Research in
Second Language Teaching and Learning , Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum, 2005b,
p. 1035-1054.
6. AHLQVIST, A., Language Conflict and Language Planning in Ireland. In JAHR, E. (ed.),
Language Conflict and Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1993, p. 7-20.
7. AKIN, S. et AKINCI, M., La réforme linguistique turque. In Revue de sociolinguistique en
ligne Glottopol, Rouen: Université de Rouen, 2003, no.1, p. 76-86. Disponibil la adresa:
www.univ-rouen.fr/dyalang/
8. AKINNASO, F., One Nation, Four Hundred Languages: Unity and Diversity in Nigeria’s
Language Policy. In Language Problems and Language Planning, Amsterdam: John
Benjamins Publishing Company, 1989, vol. 13, p. 133-146.
9. AKSORNKOOL, N., A Historical Study of Language Planning, Singapore: Singapore
University Press, 1985. 172 p.
10. ALCAINE, A., Polítiques educatives al Paraguai: revisió i balanç. In: ARIADNA LLUIS I
VIDAL-FOLCH and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica
Llatina: IV Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma
de Madrid), II Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació
Iberoamericana), Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 203-210.
11. ALISJAHBANA, S., The Concept of Language Standardization and its Application to the
Indonesian Language. In COULMAS, F. (ed.), Linguistic Minorities and Literacy:
Language Policy Issues in Developing Countries, Berlin: Walter de Gruyter, 1984, p. 77-98.
12. ALTEHENGER-SMITH, S., Language Change via Language Planning: Aspects with a
Focus on Singapore, Hamburg: Helmut Buske Verlag, 1990. xi, 212 p.: ill.
279
13. ALTOMA, S., Language Education in Arab Countries and the Role of the Academies. In
SEBEOK, T. (ed.), Current Trends in Linguistics, The Hague: Mouton, 1971, vol.6,
p. 690 - 720.
14. AMMON, U., The Federal Republic of Germany’s Policy of Spreading German. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin-New York: Mouton de Gruyter,
1992, vol. 95, p. 33-50.
15. ANDJELIÇ, N., Arrêt sur le langage en Bosnie-Herzégovine. In Raisons politiques: La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 149-151.
16. ANDRZSEK, O., GRECU, M., Unworthy Partner: the Schools Issue as an Example of
Human Rights Abuses in Transnistria. In Helsinki Monitor, 2003, vol. 14, no. 2, p. 101-116.
Disponibil, în limba română, la adresa:
http://www.soviet-medals-orders.com/images/Publ/Unworthy_partner_rom3.pdf
17. APPEL, R., MUYSKEN, P., Language Contact and Bilingualism, Amsterdam: Amsterdam
University Press, 2006. 228 p.
18. ARACIL, L., Conflicte lingüístic i normalizació lingüística à l’Europa Nova. In ARACIL,
L. Papers de sociolingüística, Barcelona: La Magrana, 1982, p. 23-38.
19. ARDELEANU, S., La norme communicationnelle du français courant. In Strategii discursive:
Colocviul Internaţional de ştiinţe ale limbajului E. Coşeriu, ediţia 2005, Chişinău: Centrul
Editorial-poligrafic al Universităţii de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 5-14.
20. ATNACHEV, T., Les nouvelles frontières de la civilisation russe. In : Raisons politiques : La
république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques,
2001, no. 2, p. 153-173.
21. AVRAM, M., Limba română în Republica Moldova (Analogii istorice generatoare de optimism).
In Limba Română, nr. 7-8, Chişinău, 2004, p. 228-234.
22. AVRAMESCU, T . (ed.), Basarab, M., Scrisori din Basarabia, 1880-1883, Vol.1, Chişinău:
Ştiinţa, 1996. 320 p.
23. BAGGIONI, D., Du rôle des États dans la construction de l'unicité et de la diversité en
Europe à l'aube de l'an 2000. In DiversCité Langues, 1997, vol. II. Disponibil la adresa:
http://www.uquebec.ca/diverscite
24. BAKER, C., Foundations of Bilingual Education and Bilingualism, Clevedon: Multilingual
Matters, 2001. xiii, 440 p.
280
25. BALDAUF, R., Jr. and EGGINGTON W., Language Reform in Australian Languages. In
FODOR, I. and. HAGÈGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske, 1989, vol. IV, p. 29-43.
26. BALDAUF, R., Jr. and INGRAM, D., Language-in-Education. In FRAWLEY, W. (ed.),
International Encyclopedia of Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2003, vol. 2,
p. 412-416.
27. BALDAUF, R., Jr. Issues of Prestige and Image in Language-in-Education Planning in
Australia. In Current Issues in Language Planning, Clevedon: Multilingual Matters, 2004,
vol. 5, no. 4, p. 376-388.
28. BALDAUF, R., Jr. Language Planning and Policy Research: An Overview. In HINKEL, E.
(ed.), Handbook of Research in Second Language Teaching and Learning, Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum, 2005, p. 957-970.
29. BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN, R., Language Policy and Planning in Fiji, The Philippines
and Vanuatu. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds), Language Planning and Policy
in the Pacific: Fiji, The Philippines, and Vanuatu, Clevedon: Multilingual Matters, 2006,
vol. IV, p. 7-21.
30. BARNES, D., The Implementation of Language Planning in China. In COBARRUBIAS, J.
and FISHMAN, J., Progress in Language Planning, Berlin: Mouton de Gruyter, 1983,
p. 291-308.
31. BARTH, F., Introduction. In BARTH, F. (ed.), Ethnic Groups and Boundaries: The Social
Organization of Culture Difference, Bergen and Oslo: Universitetsforlaget, London: George
Allen & Un- win, 1969, p. 9-38.
32. BATIBO, H., Language Decline and Language Death in Africa: Causes, Consequences and
Challenges, UK: Multilingual Matters, 2005. 174 p.
33. BAYLON, Chr., Sociolinguistique: société, langue et discours, Paris: A. Colin, 2005. 303 p.
34. BAZIEV, A., ISAEV, M., Iazyk i naţia, Moskva, 1973. 247 p.
35. BELL, D., Ethnicity and Social Change. In GLAZER, N. and MOYNIHAN, D. (eds),
Ethnicity: Theory and Experience, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1975,
p. 141-176.
36. BENTAHILA, A. and DAVIES, E., Language Revival: Restoration or Transformation. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1993, vol. 14, p. 355-374.
281
37. BENTON, R., Language Policy in New Zeeland: Defining the Ineffable. In HERMANN, M.
and BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case
Studies, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, p. 62-98.
38. BEREJAN, S., Monolingvismul populaţiei rusofone în Republica Moldova şi bilingvismul
populaţiei băştinaşe. In Limba Română, nr. 6-12 (60-66), Chişinău, 2000, p. 43-47.
39. BEREJAN, S., Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte
identitare. In Basarabia. Dilemele identităţii, Iaşi: Editura Fundaţia Academică ”A. D.
Xenopol”, 2001, p. 261-266, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chişinău:
Elan Poligraf SRL, 2007a, p. 30-34.
40. BEREJAN, S., Despre cauzele pierderii identităţii lingvistice şi etnice într-o regiune ruptă din
întreg. In Identitatea limbii şi a literaturii în perspectiva globalizării, Iaşi: Editura Trinitas,
2002, p. 53-59, reeditat în BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chişinău: Elan Poligraf
SRL, 2007b, p. 19-24.
41. BEREJAN, S., Specificul regional ca piedică în restabilirea identităţii etnice şi naţionale la
populaţia românească din Republica Moldova. In Limba şi literatura română în spaţiul
etnocultural dacoromânesc şi în Diaspora, Iaşi: Editura Trinitas, 2003a, p.17-21, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chişinău: Elan Poligraf SRL, 2007c, p.35-39.
42. BEREJAN, S., De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi
numită moldovenească? In Limba Română, nr.6-10, Chişinău, 2003b, p. 49-53, reeditat în
BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chişinău: Elan Poligraf SRL, 2007d, p. 25-29.
43. BEREJAN, S., Aspectul vorbit al limbii române în spaţiul dintre Prut şi Nistru. In Limba
Română, nr. 9-10, Chişinău, 2004a, p. 51-53.
44. BEREJAN, S., Prof. Anatol Ciobanu în sociolingvistica românească modernă. In Omagiu
profesorului şi omului de ştiinţă Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chişinău: CEP USM, 2004b,
p. 167-171.
45. BEREJAN, S., Degradarea vorbirii orale într-un stat, în care funcţionează paralel două limbi
oficiale. In Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 3-4, Chişinău, 2007e, p.11-18.
46. BEREJAN, S., Funcţionarea oficială a două limbi în Republica Moldova - obstacol în calea
integrării europene (privilegiul de a fi monolingv într-un stat cu două limbi folosite
paralel). In BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, Chişinău: Elan Poligraf SRL, 2007f,
p. 45-49.
47. BEREJAN, S., Itinerar sociolingvistic, selecţie şi prefaţă de Al. Bantoş, Chişinău: Elan
Poligraf SRL, 2007g . 240 p.
282
48. BERNARDÓ, D., Catalogne-Nord: le traumatisme de la coupure. In Pluriel débat, no. 7,
1976, p. 5-27.
49. BERRUTO, G., Lingua, dialetto, diglossia, dilalìa. In HOLTUS, G. and KRAMER, J. (eds),
Festschrift für Žarko Muljačić, Romania et Slavia Adriatica, Hamburg: Helmut Buske
Verlag, 1987, p. 57-81.
50. BEŞLEAGA, V., În mâinile cui este soarta limbii? In Limba Română, nr.6-8, 1999, p. 8-9.
51. BHATIA, T. and RITCHIE, W. (eds), The Handbook of Bilingualism, U.K: Blackwell
Publishing, 2004. 864 p.
52. BILLIG, M., Banal Nationalism, London: Sage Publications Ltd., 1995. 208 p.
53. BLOMMAERT, J., Language Policy and National Identity. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 238-254.
54. BLOOMFIELD, L., Literate and Illiterate Speech. In American Speech, 1927, vol. 2,
p. 429-439.
55. BLOOMFIELD, L., Language, New York: Henry Holt and Company, 1933. 580 p.
56. BOCHMANN, K., Substandard und Rumänische Sprachgeschichte. Ein Forschungsbereich.
In HOLTUS, G. und RADTKE, E. (eds), Sprachlicher Substandard, II, Tübingen, 1989,
p. 41-54.
57. BOCHMANN, K., La formation du roumain standard: Conditions sociolinguistiques. In
Sociolinguistica, 1992, no. 6, p. 100-107.
58. BOKAMBA, E., French Colonial Language Policies in Africa and their Legacies. In
MARSHALL, D. (ed.), Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman
on the Occasion of his 65-th Birthday, Amsterdam - Philadelphia: John Benjamins, vol. 3,
1991, p. 175-215.
59. BORŞCI, A., Limba rusă – limbă de contact între popoarele Uniunii Sovietice şi de contact
internaţional, Chişinău: Cartea moldovenească, 1967. 114 p.
60. BOSEKER, B., The Disappearance of American Indian Languages. In Journal of Multilingual
and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1994, vol. 15, p. 147-160.
61. BOSSONG, G., Sprachausbau und Sprachpolitik in der Romania. In KLOEPFER, R. et
al.(eds), Bildung und Ausbildung in der Romania. Bd. II: Sprachwissenschaft und
Landeskunde. München: Fink, 1979, p. 491-503.
62. BOURDIEU, P., BOLTANSKI, L., Le fétichisme de la langue. In Actes de la recherche en
sciences sociales, Paris, 1975, vol. 1, no. 4, p. 2-32.
283
63. BOURDIEU, P., Language and Symbolic Power: Oxford: Polity Press and Blackwell
Publishing LTD, 1991. ix, 302 p.
64. BOURHIS, R. and GILES, H., The Language of Intergroup Distinctiveness. In GILES, H.
(ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations, London: Academic Press, 1977,
p. 119-135.
65. BOURHIS, R., Language in Ethnic Interaction: a Social Psychological Approach. In GILES,
H. and SAINT-JACQUES, B. (eds), Language and Ethnic Relations, Oxford: Pergamon
Press, 1979, p. 117-142.
66. BOURHIS, R., GILES, H., LEYENS, J-P. and TAJFEL, H., Psycholinguistic Distinctiveness:
Language Divergence in Belgium. In GILES, H. and CLAIR, R. (eds), Language and Social
Psychology, Oxford: Basil Blackwell, 1979, p. 158-185.
67. BOURHIS, R., Language Attitudes and Self-reports of French-English Usage in Quebec. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1983, no. 4, p. 163-179.
68. BOURHIS, R., LEPICQ, D. et SACHDEV, I., La psychologie sociale de la communication
multilingue. In DiversCité Langues, 2000, vol. V. Disponibil la adresa:
http://www.teluq.uquebec.ca/diverscite
69. BRADLEY, D. and BRADLEY, M. (eds), Language Endangerment and Languge
Maintenance: An Active Approach, UK: Routledge, 2002. 356 p.
70. BRETON, A. and MIESZKOWSKI, P., The Economics of Bilingualism. In OATES, W. (ed.),
The Political Economy of Fiscal Federalism, Lexington, Ma: D.C Heath, 1977, p. 261-273.
71. BRETON, R., The Handicaps of Language Planning in Africa. In MARSHALL, D. (ed.),
Language Planning: Focusschrift in Honour of Joshua A. Fishman on the Occasion of his
65-th Birthday, vol. 3, Amsterdam- Philadelphia: John Benjamins, 1991, p. 153-174.
72. BRETON, A., Le rendement culturel des langues et l’assimilation linguistique. In BRETON,
A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine Canadien, 2002, p. 95-121.
73. BROCK, P., Some Current Initiatives in Language and Literacy Education in Australia. In
BROCKS, P. et al. (eds), Developping Language and Literacy, UK: Trentham Books, 1995,
p. 19-40.
74. BROMLEI, Y. et al., Sovremennyje etniceskie proţessy v SSSR, Moskva: Nauka, 1977. 562 p.
75. BRUCHIS, M., One Step Back, Two Steps Forward: On the Language Policy of the
Communist Party of the Soviet Union in the National Republics (Moldavia): A Look Back, a
Survey, and Perspectives, 1924-1980), Boulder, Colorado: East Europeans Monographs,
1982, no. 109. p. 371.
284
76. BUGARSKI, R., Language Situation and General Policy. In BUGARSKI, R. and
HAWKESWORTH, C. (eds), Language Planning in Yugoslavia: Slavica, Columbus, OH,
1992, p. 10-26.
77. BURKE, P., Languages and Communities in Early Modern Europe, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. x, 224 p.
78. CALVET, L.-J., La guerre des langues et les politiques linguistiques, Paris: Payot, 1987.
294 p.
79. CALVET, L.-J., La France a-t-elle une politique linguistique? In JUILLARD, C. et
CALVET, L-. J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et Réalités. Premières Journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth: FMA, AUPELF-UREF, 1996, p. 89-101.
80. CALVET, L.-J., La sociolinguistique, Paris: Presses Universitaires de France, 2002. 127 p.
81. CĂRĂUŞ, T., Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale? In Contrafort, nr.
4-5, 2002. Disponibil la adresa: http://www.contrafort.md/ 2002/90-91/338.html
82. CERRÓN-PALOMINO, R., Language Policy in Peru: A Historical Overview. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1989, vol.77,
p. 11-33.
83. CHARPENTIER, J.-M., Le pidgin bislama(n) et le multilinguisme aux Nouvelles-Hébrides :
Langues et Civilisations à Tradition Orale, Paris: SELAF, 1979. 416 p.
84. CHARPENTIER, J-M., Quand et où parler du bilinguisme et de diglossie? Le problème des
pidgins et des patois quasi assimilés dans le cas du bichelamar de Vanouatou (ex-
Nouvelles-Hébrides) et du patois francisé du Poitou. In La linguistique, 1982, vol. 18, no. 1,
p. 65-84.
85. CHAUDENSON, R., Langues et économie: L’état des recherches interdisciplinaires. In
CHAUDENSON, R., ROBILLARD, DIDIER de (éds), Langues, économie et
développement (Tome 1), Collection Langues et Développement, Institut d’Etudes Créoles
et Francophones UA 1041 du Centre National de Recherches Sociolinguistiques, Université
de Provence, 1989, p. 23-37.
86. CHAUDENSON, R., Politique et aménagement linguistiques. Des concepts revisités à la
lumière de quelques expériences”. In JUILLARD, C. et CALVET, L-. J. (éds), Les
politiques linguistiques, Mythes et réalités, Monréal: AUPELF/UREF, 1996, p. 115-126.
87. CHAUDENSON, R., Francopolyphonie et Francocacophonie: problématique de la
coexistence des langues. In Coexistence des langues dans l’espace francophone, approche
macrosociolinguistique, Canada: AUF, 2000, p. 190-197.
285
88. CHAUDENSON, R. et al., Creolization of Language and Culture, New York and London:
Routledge, 2001. xiii, 340 p.
89. CHITI-BATELLI, A., Can Anything be Done about the “Glottophagy” of English? A
Bibliographical Survey with a Political Сonclusion. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, vol. 27, no.2,
p. 137-153.
90. CHOMSKY, N., Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass.: MIT Press, 1965.
251 p.
91. CHRISTIANSEN, P., Language Policy in the European Union: European/ English/
Elite/Equal/ Esperanto Union? In Language Problems and Language Planning, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2006, vol. 30, no. 1, p. 21-44.
92. CINCILEI G., Les notions de langue et nation roumaine à l’Est du Prut : In SERIOT, P. (éd.),
Langue et nation en Europe Centrale et Orientale du XVIII - ème siècle à nos jours. Cahiers
de l’ILSL, Lausanne : Université de Lausanne, 1996, no. 8, p.75-92.
93. CIOBANU, A., Unele cauze ale erodării factorului ”conştiinţă naţională”. In Limba
Română, nr. 4, Chişinău, 1995a, p. 67-72.
94. CIOBANU, A., Legislaţia lingvistică din Republica Moldova (După şase ani de la adoptarea
ei). In Limba Română, nr. 6, Chişinău, 1995b, p. 5-17.
95. CIOBANU, A., Profesorul universitar Grigore Cincilei şi unele probleme de sociolingvistică.
In Omagiu lui Grigore Cincilei la 70 de ani, Chişinău : Universitatea de Stat din Moldova,
1997, p. 27 -37.
96. CIOBANU, A., Lingviştii şi politica lingvistică în Republica Moldova. In Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 5, Chişinău, 1998, p. 40-48.
97. CIOBANU, A., Parlamentul şi Guvernul ar trebui să refacă din rădăcină Legislaţia
lingvistică. In Limba Română, nr. 6-8, Chişinău, 1999, p. 17-21.
98. CIOBANU, A., Un deceniu cu Legislaţia lingvistică. In Arta comunicării – necesitate
stringentă în societatea contemporană. Materialele Conferinţei Ştiinţifico-Didactice dedicate
Anului Eminescu, Chişinău: Editura ASEM, 2000, p.7-17.
99. CIOBANU, A., Revista Limba Română şi unele aspecte ale instruirii filologice. In Limba
Romănă, nr. 4-8, Chişinău, 2001a, p. 29-31.
100. CIOBANU, A., Politici lingvistice. In Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 4-6,
Chişinău, 2001b, p. 52-61.
286
101. .CIOBANU, A., Privire retro- şi prospectivă asupra situaţiei lingvistice din Republica
Moldova. In Probleme actuale de lingvistică: Omagiu profesorului universitar Valeriu Rusu,
Chişinău: USM, 2002, p. 139-153.
102. CIOBANU, A., ”Carta Europeană a Limbilor...” şi diversitatea politicilor lingvistice la
unele state. In Limbaje şi comunicare: in honorem E. Coşeriu: Colocviul Internaţional de
Stiinţe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava: Editura Universităţii din
Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 87-100.
103. CIOBANU, A., Limba ca factor decisiv în politica naţională a statului. In Limba Română,
nr. 6-10, Chişinău, 2003b, p. 64-79.
104. CIOBANU, A., Dialog: Al. Bantoş – A. Ciobanu. In Limba Română, nr. 1-3, Chişinău,
2004a, p. 28-41.
105. CIOBANU, A., Nici un stat cu adevărat suveran nu este predispus să permită unei etnii
minoritare să-şi declare limba sa drept limbă de comunicare interetnică. In Limba Română,
nr. 7-8, Chişinău, 2004b, p.15-17.
106. CIOBANU, A., Progrese şi regrese în politica glotică din Republica Moldova. In Strategii
discursive: Colocviul Internaţional de ştiinţe ale limbajului E. Coşeriu, ediţia 2005,
Chişinău: Centrul Editorial - poligrafic al USM, 2006, p. 15-28.
107. CIOLAC, M., Sociolingvistică românească, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti,
1999. 289 p.
108. CISCEL, M. Language and Identity: L.2 Acquisition in Post-Soviet Moldova, PhD Thesis:
University of South Carolina, 2002. xiv, 281 p.
109. CLYNE, M. (ed.), Undoing and Redoing Corpus Planning (Contributions to the Sociology
of Language), Berlin: Mouton de Gruyter, 1997a, viii, 520 p.
110. CLYNE, M., Multilingualism. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997b, p. 300-314.
111. CLYNE, M., Community Languages: The Australian Experience, Cambridge: Cambridge
University Press, 2003a. 308 p.
112. CLYNE, M., Dynamics of Language Contact: English and Immigrant Languages,
Cambridge: Cambridge University Press, 2003b. 282 p.
113. COBARRUBIAS, J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin - New-York - Amsterdam: Mouton Publishers, 1983. 387 p.
114. COBARRUBIAS, J., Ethical Issues in Status Planning. In COBARRUBIAS, J. and
FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning: International Perspectives, Berlin -
NewYork - Amsterdam: Mouton Publishers, 1983, p. 41-85.
287
115. COJOCARU, Gh., Separatismul în slujba Imperiului, Chişinău: Civitas, 2000. 192 p.
116. COLESNIC-CODREANCA, L., Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău:
Museum, 2003. 151 p.
117. COMRIE, B., The Languages of the Soviet Union, Cambridge: Cambridge University Press,
1981. xx, 317 p.
118. CONDREA, I., Politica lingvistică - o problemă spinoasă în Republica Moldova. In Limba
Română, nr. 1, Chişinău, 2003, p. 6-8.
119. COOPER, R., Socioliguistic Surveys: State of the Art. In POOL, J. (compiler), International
Conference on the Methdology of Sociolingustic Surveys Proceedings, 1975, p. 28-41.
120. COOPER, R., A Framework for the Study of Language Spread. In COOPER, R. (ed.),
Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana University
Press, 1982, p. 5-36.
121. COOPER, R., Language Planning and Social Change, Cambridge: Cambridge University
Press and New York: Cambridge University Press, 1989. 216 p.
122. CORBEIL, J.-C., Principes sociolinguistiques de la Charte de la langue française . In
Langues et usage des langues, Québec: Conseil de la langue française, collection Notes et
Documents, 1977, no. 50, p. 1-12.
123. CORBEIL, J.-C., L’aménagement linguistique du Québec, Collection Langue et société,
Montréal: Guérin, 1980. 154 p.
124. CORBEIL, J.-C., Langues et usage des langues: recueil des textes, Québec: Conseil de la
langue française, 1986. 154 p.
125. CORBEIL, J.-C., DUMAS, G., MAILLET, N., L’enjeu de la société québécoise: In
Langues: une guerre à mort, Paris: Editions Corlet, 2000, p. 118-123.
126. CORLĂTEANU, N., Egală între egale. (Limba moldovenească literară în perioada
sovietică), Chişinău: Editura Academiei de Ştiinţe a RSSM, 1971. 59 p.
127. CORLĂTEANU, N., Româna literară în Republica Moldova. In Limba Română, nr. 4,
Chişinău, 1995, p. 10-19.
128. COŞERIU, E., Socio- şi etnolingvistica. Bazele şi sarcinile ei. In Anuar de lingvistică şi
istorie literară, Iaşi, 1992-1993, vol. XXXIII, p. 9 - 29.
129. COŞERIU, E., Latinitatea Orientală. In Limba Română, nr. 3, Chişinău, 1994, p. 10-25.
130. COŞERIU, E., Lingvistica integrală. Interviu realizat de Nicolae Saramandu. Bucureşti: Ed.
Fundaţiei Culturale Române, 1996. 184 p.
131. COŞERIU, E., Identitatea limbii şi a poporului nostru. In Limba Română, nr.10, Chişinău,
2002, p. 2-3.
288
132. COŞERIU, E., Politici lingvistice. In Limbaje şi comunicare: in honorem E. Coşeriu:
Colocviul Internaţional de Stiinţe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001, Suceava:
Editura Universităţii din Suceava, 2003, vol. al VI-lea, partea I, p. 59-70.
133. COTELNIC, T., Limba română în contextul sociolingvistic din Transnistria. In Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară, nr.1, Chişinău: Ştiinţa, 1998, p. 82-92.
134. COTELNIC, T., Politică lingvistică în Transnistria. In Limbaje şi comunicare: in honorem E.
Coşeriu: Colocviul Internaţional de Stiinţe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava 2001,
Suceava: Editura Universităţii din Suceava, 2003a, vol. al VI-lea, partea I, p. 119-126.
135. COTELNIC, T., De ce în Republica Moldova limba română nu este mijloc de comunicare
interetnică? In Probleme de lingvistică generală şi romanică, Chişinău: Centrul Editorial al
USM, 2003b, vol.1, p. 262-265.
136. COUDERC, Y., Le problème linguistique en Occitanie. In Cahier du Groupe de recherches sur
la diglossie Franco-Occitane, Montpellier, 1974, no. 1, p. 1-15.
137. COUDERC, Y., A propos du francitan. In Cahier du Groupe de recherches sur la diglossie
Franco-Occitane, Montpellier, 1976, no. 3, p. 1-17.
138. COULMAS, F., The Language Trade in the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific
Communication, 1991, vol. 2, no.1, p. 1-27.
139. CREŢU, N., Învăţământul profesional din Basarabia (1870-1917). In Destin românesc,
Revistă de Istorie şi Cultură, nr.3-4, Chişinău - Bucureşti: Tipogrup, 2004, p. 57 – 81.
140. CRISP, S., Soviet Language Planning 1917-1953. In KIRKWOOD, M. (ed.), Language
Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan Press LTD, University of London,
1989, p. 23 – 45.
141. CRYSTAL, D., English as a Global Language, Cambridge: Cambridge University Press,
1997. x, 150 p.
142. CRYSTAL, D., Language Death, Cambridge: Cambridge University Press, 2002. 208 p.
143. D’ANGLEJAN, A., Language Planning in Quebec: An Historical Overview and Future
Trends. In BOURHIS, R. (ed.), Conflict and Language Planning in Quebec, Clevedon:
Multilingual Matters, 1984, p. 29-52.
144. DALMAZZONE, S., L’économie de la langue: méthode des externalités de réseau. In:
BRETON, A. (dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique,
Ottawa : Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 69-94.
145. DĂNILĂ, I., Elasticitatea unei triade lingvistice: sistem-normă-uzaj: In Strategii discursive:
Colocviul Internaţional de ştiinţe ale limbajului E. Coşeriu, ediţia 2005, Chişinău: Centrul
Editorial - poligrafic al Universităţii de Stat din Moldova, 2006, Partea I-a, p. 110-117.
289
146. DANSEREAU, J., La politique linguistique du Québec. Vérités et mensonges. In Globe, Revue
internationale d’études québécoises, 1999, vol.2, no. 2, p. 65 - 82.
147. DAOUST, D. et MAURAIS, J., L’aménagement linguistique. In MAURAIS, J. (ed.),
Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue
française, 1987, p. 5-46.
148. DAOUST, D., Language Planning and Language Reform. In COULMAS, F. (ed.), The
Handbook of Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 437- 452.
149. DAS GUPTA, J. and JERNUDD, B., Towards a Theory of Language Plannning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned?: Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: University Press of Hawaii, 1975, p. 195-215.
150. DECHECCHIS, J., The Current State of the Ainu Language. In MAHER, J. and YASHIRO,
K. (eds), Multilingual Japan. Journal of Multilingual and Multicultural Development, 1995,
vol. 16, no. 1-2 (Special Issue), p. 103-124.
151. DÉCSY, G. and KRUEGER, J., The Linguistic Identity of Europe, Part I, Bloomington:
Indiana University Press, 2000. 262 p.
152. DEL VALLE, J., Monoglossic Policies for Heteroglossic Culture: Misinterpreted
Multilingualism in Modern Galicia. In Language and Communication, 2000, vol. 20,
p. 105-132.
153. DELETANT, D., Language Policy and Linguistic Trends in Soviet Moldavia. In
KIRKWOOD, M. (ed.), Language Planning in the Soviet Union, London: The Macmillan
Press LTD, University of London, 1989, p. 189-216.
154. DEPREZ, K., Le néerlandais en Belgique. In MAURAIS, J. (ed.), Politique et aménagement
linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la langue française, 1987, p. 49-110.
155. DEŞERIEV, I., Zakonomernosti razvitiya literaturnyh yazykov narodov SSSR v sovetskuiu
epohu, Moskva: Nauka, 1976. 431p.
156. DEUMERT, A. and VANDENBUSSCHE, W. (eds), Germanic Standardization. Past to
Present, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003. vi, 480 p.
157. DHIR, K., and SAVAGE T., The Value of a Working Language. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158,
p. 1-35.
158. DIACONESCU, E., Românii din Răsărit, Transnistria, Iaşi, 1942, 314 p.
159. DIAMOND, L., În căutarea consolidării. In DIAMOND, L., PLATTNER, M. et al.
(coord.), Cum se consolidează democraţia, (trad. Muntean, M., Muntean, A.), Iaşi: Polirom,
2004, p. 15-38.
290
160. DIECKHOFF, A., La nation dans tous ses Etats: Les identités nationales en mouvement.
Paris: Flammarion, 2000. 300 p.
161. DIECKHOFF, A., L'invention de l'hébreu, langue du quotidien national. In La politique de
Babel, Paris : Karthala, 2002, p. 261-276.
162. DIXON, R., Australian Languages: their Nature and Development, New York: Cambridge
University Press, 2002. 776 p.
163. DJITÉ, P., Langues et développement en Afrique. In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1991, vol. 15, p. 121-138.
164. DOMENICHELLI, L., Comparaison entre les stratégies linguistiques de Belgique et du
Canada. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la coexistence
linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 125-145.
165. DOMINTE, C., Precursori din România ai planificării lingvistice şi ai limbilor construite.
In Analele Universităţii din Bucureşti. Limba şi literatura română, Bucureşti, 1985, nr. 34,
p. 65-71.
166. DORIAN, N., The Problem of Semi-speakers in Language Death. In International Journal of
the Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1977, vol. 12,
p. 23 – 32.
167. DRESSLER, W. and WODAK-LEODOLTER, R., Language Preservation and Language
Death. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton
de Gruyter, 1977, vol. 12, p. 33 - 44.
168. DRESSLER, W., Acceleration, Retardation, and Reversal in Language Decay. In COOPER,
R. (ed.), Language Spread, Studies in Diffusion and Social Change, Bloomington: Indiana
University Press, 1982, p. 321-336.
169. DUMENIUK, I, MĂTCAŞ, N., Coloana infinită a graiului matern: File din marea bătălie
pentru limbă, Chişinău: Hyperion, 1990. 307 p.
170. EASTMAN, C., Language Planning. An Introduction, San Francisco: Chandler and Sharp
Publishers, Inc., 1983. 276 p.
171. EASTMAN, C., Codeswitching as an Urban Language-Contact Phenomenon. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1992, no. 13,
p. 1-17.
172. EDWARDS, J., Language, Society and Identity, Oxford: Basil Blackwell, 1985. x, 245 p.
173. EGGINGTON, W., From Oral to Literate Culture: an Australian Aboriginal Experience. In
DUBIN, F. and KUHLMAN, N. (eds), Cross-Cultural Literacy: Global Perspectives on
Reading and Writing, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1992, p. 81-98.
291
174. EGGINGTON, W., Language Policy and Planning in Australia. In GRABE, W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1994,
no. 4, p. 137-155.
175. EGGINGTON, W., Unplanned Language Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Oxford
Handbook of Applied Linguistics, Oxford: Oxford University Press, 2002, p. 404-415.
176. EGUSKI, U., La langue basque dans tous ses états: Sociolinguistique du Pays Basque,
Paris: l’Harmattan, 2006. 113 p.
177. EREMIA, A., Unitatea limbii române : politică şi adevăr ştiinţific. In Limba Română, nr. 4,
Chişinău, 1995, p. 44-48.
178. ERVIN, S. and OSGOOD, C., Second Language Learning and Bilingualism. In OSGOOD,
C. and SEBEOK, T. (eds), Psycholinguistics, Journal of Abnormal Psychology Supplement,
1954, p. 139-146.
179. FASOLD, R., The Sociolinguistics of Society, Oxford –New York: B. Blackwell, 1993.
335 p.
180. FELLMAN, J., Some Thoughts on the Hebrew Revival. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1993, vol. 17,
p. 62-65.
181. FERGUSON, Ch., Diglossia. In Word, 1959, vol. 15, p. 325-340.
182. FERGUSON, Ch., The Language Factor in National Development. In Anthropological
Linguistics, 1962, vol. 4, issue 1, p. 23-27.
183. FERGUSON, Ch., On Sociolinguistically Oriented Language Surveys. In DIL. A. (ed.),
Language Study and Language Use. Essays by Ch. A. Ferguson, Stanford: Stanford
University Press, 1971, p. 149-161.
184. FERGUSON, Ch., Standardization as a Form of Language Spread. In LOWENBERG, P.
(ed.), Language Spread and Language Policy: Issues, Implications and Case Studies,
Washington, DC: Georgetown University Press, 1988, p. 119-132.
185. FERGUSON, Ch., Sociolinguistic Perspectives: Papers on Language in Society (1959-
1994), T. HUEBNER (ed.), New York: Oxford University Press, 1996. 348 p.
186. FETTES, M., Language Planning and Education. In WODAK, R. and CORSON, D. (eds),
Language Policy and Issues in Education, Boston: Kluwer Academic Press, 1997, p. 13-22.
187. FISHERMAN, H., Attitudes toward Foreign Words in Contemporary Hebrew. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter,
1990, vol. 86, p. 5-40.
292
188. FISHMAN, J., Who Speaks What Language to Whom and When? In La Linguistique, 1965,
vol. 2, p. 67-88.
189. FISHMAN, J., Bilingualism with Diglossia and without Diglossia; Diglossia with and
without Bilingualism. In Journal of Social Issues, 1967, vol. 23, no. 2, p. 29-38.
190. FISHMAN, J., The Sociology of Language. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology
of Language, The Hague; Paris: Mouton, 1968, p. 5-13.
191. FISHMAN, J., Sociolinguistics, a Brief Introduction, Rowley: Mass., 1970. 160 p.
192. FISHMAN, J., The Sociology of Language: An Interdisciplinary Social Science Approach to
Language in Society. In FISHMAN, J. (ed). Advances in the Sociology of Languages, vol. I.
The Hague: Mouton, 1971a, p. 217-404.
193. FISHMAN, J., The Impact of Nationalism on Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971b, p. 3-20.
194. FISHMAN, J., National Languages and Languages of Wider Communication. In Language
in Sociocultural Change. Essays by Joshua A. Fishman selected by A. S. Dil, Stanford:
Stanford University Press, 1972, p. 191-223.
195. FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974a. 585 p.
196. FISHMAN, J., Language Planning and Language Planning Research: the State of the Art.
In FISHMAN, J. (ed.), Advances in Language Planning, The Hague: Mouton, 1974b,
p.15 - 33.
197. FISHMAN, J., Selected Dimensions of Language Planning: a Comparative Analysis. In
RUBIN, J., JERNUDD, B., DAS GUPTA, J., FISHMAN, J.and FERGUSON, Ch., (eds),
Language Planning Process, The Hague: Mouton de Gruyter, 1977a, p. 194 -214.
198. FISHMAN, J., Language and Ethnicity. In GILES, H. ( ed.), Language, Ethnicity and
Intergroup Relations, London : Academic Press, 1977b, p. 15-57.
199. FISHMAN, J., Bilingual Education, Language Planning and English. In SCHNEIDER, E.
(ed.), English World-Wide, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1979, vol.1,
no. 1, p. 11-22.
200. FISHMAN, J., The Rise and Fall of the Ethnic Revival, Berlin: Mouton de Gruyter, 1985.
531 p.
201. FISHMAN, J., Conference Comments: Reflections on the Current State of Language
Planning. In LAFORGE, L. (ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language
Planning , May 25-29, Ottawa, Québec: Presses de l’Université Laval, 1987, p. 405-428.
293
202. FISHMAN, J., Language and Nationalism: Two Integrative Essays. Part I: The Nature of
Nationalism. In FISHMAN, J. (ed.), Language and Ethnicity in Minority Sociolinguistic
Perspective, Clevedon and Philadelphia: Multilingual Matters, 1989, p. 97-175.
203. FISHMAN, J., Critiques of Language Planning: a Minority Languages Perspective. In
Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters,
1994, vol. 15, p. 91- 99.
204. FISHMAN, J., Concluding Comments. In FISHMAN, J. (ed.), Handbook of Language and
Ethnic Identity, Oxford: Oxford University Press, 1999, p. 444-454.
205. FISHMAN, J., Social Theory and Ethnography: Language and Ethnicity in Eastern Europe.
In. HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism, Critical Concepts in Political
Science, London and NewYork: Routledge, 2000, vol. I., p. 200-215.
206. FISHMAN, J., Can Threatened Languages Be Saved? Reversing Language Shift, Revisited:
Clevedon; Buffalo - Toronto: Multilingual Matters, 2001a. 503 p.
207. FISHMAN, J., Reversing Language Shift: Theoretical and Empirical Foundations of
Assistance to Threatened Languages, Clevedon – Buffalo - Toronto: Multilingual Matters,
2001b. 448 p.
208. FISHMAN, J., Diglossia and Multilingualism. In HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and
PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language Planning, and Language Revitalization.
Recent Writings and Reflections from J. A. Fishman, Clevedon – Buffalo - Toronto:
Multilingual Matters, 2006, p. 69-78.
209. FODOR, I. and HAGEGE, C. (eds), Language Reform: History and Future, Hamburg:
Helmut Buske Verlag, 1983-1994 (6 vol. ). 2707 p., 90 il.
210. FRANCARD, M., Insécurité linguistique. In Sociolinguistique: Concepts de base, Liège:
Mardaga, 1997, p. 170-176.
211. FRUNTAŞU, I., O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Chişinău: Cartier, 2002.
592 p.
212. GALLAGHER, C., Language Reform and Social Modernization in Turkey. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii,
1971, p. 159-178.
213. GANGLOFF, S., L’émancipation politique des Gagaouzes, turcophones chrétiens de
Moldavie. In: Cahiers d’études sur la Méditerrannée orientale et le monde turco-iranien,
1997, no. 23, p. 231-258.
294
214. GARDÈS-MADREY, F., Conflits de nomination en situation diglossique: In VERMES, G.
et BOUTET, J. (eds), France, pays multilingue, Tome 2: Pratique des langues en France,
Paris : l’Harmattan, 1987, p. 78-90.
215. GARVIN, P. and MATHIOT, M., The Urbanization of the Guarani Language: a Problem in
Language and Culture. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The
Hague: Mouton, 1968, p. 365-374.
216. GARVIN, P., Some Comments on Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 69-79.
217. GARVIN, P., The Standard Language Problem: Concepts and Methods. In Anthropological
Linguistics, 1959, vol. 1, p. 28-31.
218. GASTONGUAY, Ch., Assimilation linguistique et remplacement des générations
francophones et anglophones au Québec et au Canada. In Recherches sociographiques,
XLIII, Québec : Universite Laval, 2002, no.1, p. 149-182.
219. GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et constitutions: Recueil des
clauses linguistiques des constitutions du monde, Québec: Les Publications du Québec;
Paris: Conseil International de la langue française, 1993. 130 p.
220. GEE, J., Socio-cultural Approaches to Literacy (Literacies). In GRABE,W. et al. (eds),
Annual Review of Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1992,
vol. 12, p. 31-48.
221. GELLNER, E., Nations and Nationalism (New Perspectives on the Past), Oxford: Blackwell
Publishing, 2006. 204 p.
222. GFELLER, E., La société et l’école face au multilinguisme, Paris, Karthala, 2000. 242 p.
223. GHEŢIE, I. şi MAREŞ A., Originile scrisului în limba română, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985. 464 p.
224. GILES, H., BOURHIS, R. and TAYLOR, D., Towards a Theory of Language in Ethnic
Group Relations. In GILES, H. (ed.), Language, Ethnicity and Intergroup Relations,
New-York: Academic Press, 1977, p. 307-348.
225. GILES, H. and JOHNSON, P., The Role of Language in Ethnic Group Relations. In
TURNER, J. and GILES, H. (eds), Intergroup Behaviour, Oxford: Blackwell, 1981,
p. 199-243.
226. GILES, H. and COUPLAND, N. Language: Contexts and Consequences, Milton Keynes:
Open University Press, 1991. 264 p.
227. GLÜCK, H., Sprachtheorie und Sprach(en)politik. Bemerkungen zur gegenwärtigen Lage
und zu diesem Heft. In Osnabrücker Beiträge zur Sprachtheorie, 1981, no. 18, p. i-xiv.
295
228. GRABE, W., Foreword. In GRABE, W. (ed.), Annual Review of Applied Linguistics,
Cambridge: Cambridge University Press, 1994, vol. 14, p. vii-xii.
229. GRAUR, A., Studii de lingvistică generală, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1960.
513 p.
230. GRECU, M., ŢURCANU, A., Politica de epurare lingvistică în Transnistria, Chişinău,
2005. 47 p. Disponibil la adresa:
http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/Grecu,%20Taranu%20-%20Epurare%20
lingvistica%20in%20Transnistria,pdf.pdf
231. GRECUL, A., Rasţvet moldavskoi soţialisticeskoi naţii, Kişinev: Cartea moldovenească,
1974. 303 p.
232. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Endangered Languages: Current Issues and Future
Perspectives. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York:
Mouton de Gruyter, 1996, vol. 118, p. 209 - 223.
233. GRENOBLE, L., Language Policy in the Soviet Union, Boston: Kluwer Academic Press,
2003. 248 p.
234. GRENOBLE, L. and WHALEY, L. (eds), Endangered Languages, Cambridge: Cambridge
University Press, 2004. 380 p.
235. GRENOBLE, L. and WHALEY, L., Saving Languages: An Introduction to Language
Revitalization, New York: Cambridge University Press, 2006. 244 p.
236. GRIN F., The Economic Approach to Minority Languages. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, vol. 11, no. 1-2,
p. 153-173.
237. GRIN F., The Relevance of Thresholds in Language Maintenance and Shift: A Theoretical
Examination. In Journal of Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual
Matters, 1993, vol. 14, no. 5, p. 375-392.
238. GRIN, F., L’identification des bénéfices de l’aménagement linguistique : la langue comme
actif naturel. In PHLIPPONNEAU, C., (éd.), Sociolinguistique et aménagement des
langues. Actes du XVI- e Colloque Annuel de l’Association de linguistique des Provinces
Maritimes (novembre 1992), Québec : Université de Moncton, 1994, p. 67-101.
239. GRIN F., Economic Approach to Language and Language Planning: An Introduction. In
International Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de
Gruyter, 1996a, vol. 121, p. 1-16.
296
240. GRIN F., The Economics of Language: Survey, Assessment and Prospects. In International
Journal of the Sociology of Language, Berlin and New York: Mouton de Gruyter, 1996b,
vol. 122, p. 17- 44.
241. GRIN, F., Recherche européenne en économie de la langue: résultats récents et pertinence
pour le Canada. In Nouvelles perspectives canadiennes, Canada: Ottawa, Ministère du
Patrimoine, 1997. 276 p.
242. GRIN, F., Offre et demande: outils d’analyse pour la politique linguistique. In BRETON, A.
(dir.), Nouvelles perspectives canadiennes : Explorer l’économie linguistique, Ottawa:
Ministère du Patrimoine canadien, 2002, p. 37- 67.
243. GROSJEAN, F., Life with Two Languages: An Introduction to Bilingualism, Cambridge,
Mass.: Harvard University Press, 1982. 370 p.
244. GUBOGLO, M., Razvitie dvuyazyciya v Moldavskoi SSR, Kişinev: Ştiinţa, 1979. 158 p.
245. GUESPIN, L., Matériaux pour une glottopolitique . In WINTHER , A. (éd.), Problèmes de
glottopolitique , Cahiers de linguistique sociale, Université de Rouen, 1985, no 7, p. 13-33.
246. GUESPIN, L. et MARCELLESI, J.-B., Pour la glottopolitique. In Langages, n. 83, Paris:
Larousse, 1986, p. 5-35.
247. GUMPERZ, J., Linguistic and Social Interaction in Ttwo Communities. In American
Anthropologist, 1964, vol. 2, p. 37-53.
248. GUMPERZ, J., Comunitatea de vorbire. In IONESCU-RUXĂNDOIU L, CHIŢORAN, D.,
Sociolingvistica: orientări actuale, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1975,
p. 103-111.
249. GUMPERZ, J. and HYMES, D. (eds), Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of
Communication, 2nd edition, Oxford: Basil Blackwell, 1986. x, 598 p.
250. HAARMANN, H., Sprachpolitische Organisationsfragen der Europäischen Gemeinschaft,
Hamburg: Stiftung Europa-Kolleg, 1974. 190 p.
251. HAARMANN, H., Sprachen und Sprachenpolitik. In AMMON, U., DITTMAR, N. and
MATTHEIER, K. (eds), Sociolinguistics. An International Handbook of the Science of
Language and Society, Berlin and New York: Walter de Gruyter, 1988, p. 1660-1678.
252. HAARMANN, H., Language Planning in the Light of a General Theory of Language: A
Methodological Framework. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin -
New York: Mouton de Gruyter, 1990, vol. 86, p. 103-126.
253. HAAS, W., Standard Languages: Spoken and Written, Manchester: Manchester University
Press, 1982. 192 p.
254. HAGÈGE, Cl., L’enfant aux deux langues, Paris: Odile Jacob, 1996. 298 p.
297
255. HAGÈGE, C., Halte à la mort des langues, Paris: Odile Jacob, 2000. 402 p.
256. HAILEMARIAN, C., KROON, S. and WALTERS, J., Multilingualism and Nation
Building: Language and Education in Eritrea. In Journal of Multilingual and Multicultural
Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1999, vol. 20, no. 6, p. 475-493.
257. HALL, R., Jr., Leave Your Language Alone!, Ithaca – New York: Linguistica, 1950. ix,
254 p.
258. HALL, R., Jr., External History of the Romance Languages, New York: Elsevier, 1974, xiii,
344 p.
259. HAMERS, J. and BLANC, M., Bilinguality and Bilingualism, Cambridge: Cambridge
University Press, 2000, 482 p.
260. HAUGEN, E., Bilingualism in the Americas: a Bibliography and Research Guide, Alabama:
University of Alabama Press, 1956. 159 p.
261. HAUGEN, E., Language Planning in Modern Norway. In Anthropological linguistics,
Bloomington: Indiana University Press, 1959, 1/ 3, p. 8-21, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.),
Readings in the Sociology of Language, The Hague-Paris: Mouton, 1968, p. 673-687.
262. HAUGEN, E., Language Conflict and Language Planning. The Case of Modern Norwegian,
Cambridge: (Mass.), Harvard University Press, 1966. 393 p.
263. HAUGEN, E., Linguistics and Language Planning. In HAUGEN, E. (ed.), The Ecology of
Language, California: Stanford University Press, 1972, p. 159-190.
264. HAUGEN, E., The Implementation of Corpus Planning: Theory and Practice. In
COBARRUBIAS, J. and FISHMAN. J. (eds.), Progress in Language Planning: International
Perspectives, Berlin, New York: Mouton Publishers, 1983, p. 269-289.
265. HAVRÁNEK, B., Zur Problem der Norm in der heutigen Sprachwissenschaft und
Sprachkultur. In Actes du IY-ème Congrès International des Linguistes, Copenhague, 1938,
p. 151-156.
266. HEGARTY T., The Politics of Language in Moldova. In O’REILLY, C. (ed.), Language,
Ethnicity and the State, vol. 2: Minority Languages in Eastern Europe Post - 1989,
NewYork: Palgrave Macmillan 2001, p. 123-153.
267. HEINE, B. and KUTEVA, T., Language Contact and Grammatical Change (Cambridge
Approaches to Language Contact), Cambridge: Cambridge University, 2005. 326 p.
268. HEITMAN, K., Limbă şi politică în Republica Moldova, Chişinău: ARC, 1998. 189 p.
269. HERMANN, P., Prinzipien der Sprachgeschichte, Halle: Niemeyer, 1886. xv, 428 p.
270. HERSLUND, M., Une politique ou des politiques linguistiques. In Sprogforum, no. 19,
2001, p. 28-30.
298
271. HICKEY, R. (ed.), Motives of Language Change, Cambridge: Cambridge University Press,
2003. 286 p.
272. HIRATAKA, F., Language-spread Policy of Japan: In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 93-108.
273. HOBSBAWN, E., Nations and Nationalism since 1780: Programme, Myth, Reality,
Cambridge: Cambridge University Press, 1992. 214 p.
274. HORNBERGER, N. and RICENTO, T. (eds), Language Planning and Policy and the
English Language Teaching Profession. Special Topic Issue of TESOL Quarterly,
1996, vol. 30, issue 3. 243 p.
275. HORNBERGER, N., FISHMAN, J. and PÜTZ, M. (eds), Language Loyalty, Language
Planning, and Language Revitalization. Recent Writings and Reflections from J. A.
Fishman, Clevedon – Buffalo - Toronto: Multilingual Matters, 2006. 264 p.
276. HORNBERGER, N., Frameworks and Models in Language Policy and Planning. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 24 - 41.
277. HROCH, M., Nationalism and National Movements: Comparing the Past and the Present of
Central and Eastern Europe. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A. (eds), Nationalism,
Critical Concepts in Political Science, London and New York: Routledge, 2000, vol. II,
p. 607-617.
278. HUDSON A., Toward the Systematic Study of Diglossia. In PAULSTON BRATT, C. and
TUCKER, R. (eds), Sociolinguistics, U.K: Blackwell Publishing, 2003, p. 366-376.
279. HUDSON, R., Sociolinguistics, New York: Cambridge University Press, 1987. xiii, 279 p.
280. HUTCHINSON, J. AND SMITH, A., Introduction. In HUTCHINSON, J. and SMITH, A.
(eds), Ethnicity: A Reader, Oxford: Oxford University Press, 1996, p. 3-14.
281. HYMES, D., Foundations in Sociolinguistics. An Ethnographic Approach, Philadelphia:
University Press, 1974. x, 245 p.
282. IAŢENCO, I., Unul din momentele istoriei. In Moldova Suverană, 9 octombrie1990.
283. INGLEHART, R. AND WELZEL, C., Modernization, Cultural Change, and Democracy:
The Human Development Sequence, Cambridge - New York - Melbourne: Cambridge
University Press, 2005. 344 p.
284. INGRAM, D., Language-in-Education Planning. In KAPLAN, R. (ed.), Annual Review of
Applied Linguistics, New York: Cambridge University Press, 1990, vol. 10, p. 53-78.
285. IONAŞCU A., Clasificarea tipologică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
Bucureşti, Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 449-479.
299
286. IRIMIA, D., Identitatea şi unitatea românilor în două oglinzi : Mihai Eminescu şi Alexei
Mateevici. In Limba Romănă, nr. 6-10, Chişinău, 2003, p. 138-144.
287. ISAEV, M., Soţiolingvisticeskie problemy yazykov narodov SSSR, Moskva: Vysşaia Şcola,
1982. 168 p.
288. JACQUES, G., Les aspects non- linguistiques dans la lutte pour le plurilinguisme. In
HERRERAS, J. (dir.), L’enseignement des langues étrangères dans les pays de l’Union
Européenne, Louvain-la-Neuve: Petters, 1998, p. 389 – 401.
289. JAHR, E., Language Conflict and Language Planning. Trends in Linguistics. Studies and
Monographs 72, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1993. VIII, 320 p.
290. JANSE, M. and TOL, S. (eds), Language Death and Language Maintenance: Theoretical,
Practical and Descriptive Approaches, Amsterdam and Philadelphia: John Benjamins, 2003.
244 p.
291. JARDEL, J-P., De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglossie. In
MANESSY, G. et WALD, P. (éds), Plurilinguisme : Normes, situations, stratégies, Paris :
l’Harmattan, 1979, p. 26-37.
292. JENKINS, R., Social Identity (Key Ideas). London and New York: Routledge, 2005. 232 p.
293. JERNUDD, B., Notes on Economic Analysis for Solving Language Problems. In RUBIN, J.
and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice
for Developing Nations, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1971, p. 263-276.
294. JERNUDD, B. and DAS GUPTA, J., Towards a Theory of Language Planning. In RUBIN,
J. and JERNUDD, B., (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971, p. 195-215.
295. JERNUDD, B., Language Planning as a Type of Language Treatment. In RUBIN, J. and
SHUY, R. (eds), Language Planning: Current Issues and Research, Washington:
Georgetown University Press, 1973, p. 11-23.
296. JERNUDD, B., Language Planning as a Focus for Language Correction. In Language
Planning Newsletter, 1982, vol. 8, no. 4, p. 1-3.
297. JERNUDD, B. and THUAN, E., Naming Fish: a Problem Exploration. In Language in
Society, 1984, vol. 13, p. 235-244.
298. JERNUDD, B. and NEUSTUPNÝ, J., Language Planning: for Whom? In LAFORGE, L.
(ed.), Proceedings of the International Colloquium on Language Planning, Québec: Les
Presses de l’Université Laval, 1987, p. 71-84.
299. JERNUDD, B. and SHAPIRO, M. (eds), The Politics of Language Purism, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1989. vi, 250 p.
300
300. JESPERSEN, O., Menneskehed, Nasjon og Individ I Sproget, Oslo, 1925. 208 p.
301. JOHNSON, E., Police Speak. In New Language Planning Newsletter, 1994, vol. 8, no. 3,
p. 1-5.
302. JOSEPH, J., Eloquence and Power: The Rise of Language Standards and Standard
Languages, London: Frances Pinter, 1987. xii, 200 p.
303. KACHRU, B., KACHRU Y. and NELSON, C. (eds), The Handbook of World Englishes,
Bloomington: Indiana State University, 2006. 832 p.
304. KAHANE, H. and KAHANE R., Language Spread and Language Policy: the Prototype of
Greek and Latin. In LOWENBERG, P. (ed.), Language Spread and Language Policy:
Issues, Implications and Case Studies. Washington, DC: Georgetown University Press,
1988, p. 16-24.
305. KALE, J., Language Planning and the Language Education in Papua New Guinea. In
BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in Australia and
the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 182-196.
306. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning from Practice to Theory, Clevedon
– Philadelphia – Toronto – Sydney - Johannesbourg: Multilingual Matters, 1997.
403 p.
307. KAPLAN R., English – the Accidental Language of Science? In AMMON, U. (ed.), The
Dominance of English as a Language of Science: Effects on Other Languages and Language
Communities, Berlin; New York: Mouton de Gruyter, 2001, p. 3-25.
308. KAPLAN, R., Foreword. In HALL, J. and EGGINGTON, W. (eds), The Sociolinguistic of
English Language Teaching, Clevedon - Buffalo - Toronto - Sydney: Multilingual Matters,
2003, p. vii-xiv.
309. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Planning in Singapore . In KAPLAN, R.
and BALDAUF, R. Jr., Language and Language-in-Education Planning in the Pacific Basin,
Dordrecht: Kluwer Academic Publishers, 2003a, p. 123-142.
310. KAPLAN R. and BALDAUF, R. Jr., Language Policy and Power: Who are the Actors? In
HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of Inequality,
Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de Lenguas
Extranjeras, 2003b, p. 19-39.
311. KELMAN, H., Language as an Aid and Barrier to Involvement in the National System. In
RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and
Practice for Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of
Hawaii, 1971, p. 21-51.
301
312. KHUBCHANDANI, L. (ed.), Language in a Plural Society, Delhi: Banarasidass and Shimla:
Indian Institute of Advanced Study, 1988. viii, 158 p.
313. KING, Ch, The Language of Politics and the Politics of Language : Moldavian Identity and
Soviet-Romanian Relations, 1985-1991. In Revue roumaine d’études internationales,
Bucarest, 1992, XXVI, 2 (118), p. 137-155.
314. KING ,Ch., Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism. In Slavic Review,
1994, vol. 53, no. 2, p. 345-368.
315. KING, Ch., The Moldovans. Romania, Russia, and the Politics of Culture, Stanford: Hoover
Institution Press, 2000. 303 p.
316. KLEINEIDAM, H., Politique de diffusion linguistique et francophonie: l’action linguistique
menée par la France. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York:
Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 11-31.
317. KLINKENBERG, J., Les politiques linguistiques: pour qui? pour qoui? In Français de
l’avenir, avenir du français, Paris, Didier, 2000, p. 99-114.
318. KLOSS, H., Types of Multilingual Communities: A Discussion of Ten Variables. In
LIEBERSON, S. (ed.), Explorations in Sociolinguistics, Bloomington: Indiana University;
The Hague: Mouton, 1966, p. 7-18.
319. KLOSS, H., ”Abstand Languages” and ”Ausbau Languages”. In Anthropological
Linguistic, 1967, vol. 9, issue 7, p. 29-41.
320. KLOSS, H., Notes Concerning a Language-nation Typology. In FISHMAN, J.,
FERGUSON, Ch. and DAS GUPTA, J. (eds), Language Problems of Developing Nations,
New-York – London – Sidney - Toronto: John Wiley and sons inc., 1968, p. 69-85.
321. KLOSS, H., Research Possibilities on Group Bilingualism: A Report, Québec: International
Centre for Research on Bilingualism, 1969. 94 p.
322. KLOSS, H., The American Bilingual Tradition. Language in Education: Theory and
Practice, 88, Washington, DC: Center for Applied Linguistics, 1998. 489 p.
323. KÖPPE, R. and MEISEL, J., Code-switching in Bilingual First Language Acquisition. In
MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages: Cross-disciplinary
Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, p. 276-301.
324. KREMNITZ, G., Une Alsace bilingue? In Lengas, Revue de sociolinguistique, 1980, vol. 7,
p. 93-112.
325. KREMNITZ, G., Du «bilinguisme» au «conflit linguistique». Cheminement de termes et de
concepts. In Langages: Larousse, 1981, vol. 61, p. 63-74.
302
326. KRISHNAMURTI, B., The Regional Language vis-à-vis English as the Medium of
Instruction in Higher Education: The Indian Dilemma. In PATTANAYAK, D. (ed.),
Multilingualism in India, New Delhi: Orient Longman, 2007, p. 15 - 24.
327. KUO, E., The Sociolinguistic Situation in Singapore. In AFENDRAS, E. and KUO, E. (eds),
Language and Society in Singapore, Singapore: Singapore University Press, 1980, p. 39-62.
328. KYMLICKA, W., Multicultural Citizenship; A Liberal Theory of Minority Rights, USA:
Oxford University Press, 1995. 296 p.
329. LABOV, W., The Social Stratification of English in New York City, Washington: Center for
Applied Linguistics, 1966. 501 p.
330. LABOV, W., The Reflexion of Social Processes in Linguistic Structures. In FISHMAN, J.
(ed.), Reading in the Sociology of Language, The Hague - Paris: Mouton de Gruyter, 1968,
p. 240-251.
331. LABOV, W., Sociolinguistic Patterns. Philadelphia: University of Pennsylvania Press,
1972. x, 337 p.
332. LABOV, W., Principles of Linguistic Change: Social Factors, vol.2. - Oxford: Blackwell
Publishing, 2001. 592 p.
333. LAMBERT, W., A Social Psychology of Bilingualism. In PRIDE, J. and HOMMES, J. (eds),
Sociolinguistics, Harmondsworth: Penguin Modern Linguistics Readings, 1972, p. 336-349.
334. LANGER, N. and DAVIES, W. (eds), Linguistic Purism in The Germanic Languages
(Studia linguistica Germanica), Berlin: Mouton de Gruyter, 2005. 374 p.
335. LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Languages_of_India
336. LAPIERRE, J.-W., Le pouvoir politique et les langues, Paris: Presses Universitaires de
France, 1988. 297 p.
337. LAPONCE, J., Langue et territoire. Québec: Presses de l’Université Laval, 1984. 265 p.
338. LAPORTE, P., Les mots-clés du discours politique en aménagement linguistique au Québec
et au Canada. In Truchot, Cl. (éd.), Le plurilinguisme européen. Théories et pratiques en
politique linguistique, collection politique linguistique, Paris: Champion, 1994, 2, p. 97-114.
339. LAROUSSI, F., Glottopolitique et minoration linguistique en Tunisie. In JUILLARD, C. et
CALVET, J.- L. (éds), Les politiques linguistiques, Mythes et réalités: Premières journées
scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et dynamique des
langues, Beyrouth, Montréal (Québec) Canada: AUPELF-UREF, 1996, p. 229-235.
303
340. LEAP, W., Linguistics and Written Discourse in Particular Languages: Contrastive Studies:
English and American Indian Languages. In KAPLAN, R. et al. (eds), Annual Review of
Applied Linguistics, Rowley, MA: Newbury House, 1983, no. 3, p. 24-37.
341. LECLERC, J., Langue et société, Laval : Mondia Éditeur, collection «Synthèse», 1986.
708 p.
342. LECLERC, J., L’interventionnisme linguistique. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_def.htm
343. LECLERC, J., Les effets pervers de l’interventionnisme. In L’aménagement linguistique dans le
monde, Québec, TLFQ, Université Laval, 2001b. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/4intervention_effpervers.htm
344. LECLERC J., Le recensement des langues. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2003. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_recens.htm
345. LECLERC, J., Les langues par continent. In L’aménagement linguistique dans le monde,
Québec, TLFQ, Université Laval, 2005. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/Langues/1div_continent.htm
346. LECLERC, J., Australie. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006a. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/pacifique/australie.htm
347. LECLERC, J., Etats-Unis: Législation sur les langues amérindiennes. In L’aménagement
linguistique dans le monde, Québec, TLFQ, Universiré Laval, 2006b. Disponibil la adresa :
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ USA-loi-amerindiens00.htm
348. LECLERC, J., La politique linguistique fédérale américaine. In LECLERC, J.,
Aménagement linguistique dans le monde, Québec: TLFQ, Université Laval, 2006c.
Disponibil la adresa: http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/amnord/ usa_2pol-federale.htm
349. LECLERC, J., Luxembourg. In L’aménagement linguistique dans le monde, Québec, TLFQ,
Université Laval, 2006d. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/europe/luxembourg.htm
350. LECLERC, J., Turquie: La politique linguistique à l’égard des minorités nationales. In
Aménagement linguistique dans le monde, 2006e. Disponibil la adresa:
http://www.tlfq.ulaval.ca/axl/asie/turquie_4politique_ling.htm
351. LEVADA, Yu., L’homme soviétique ordinaire: Entre le passé et l’avenir, enquête. Paris:
Presse Nationale des Sciences Politiques, 1993. 341 p.
304
352. LEWIS, E., Multilingualism in the Soviet Union: Aspects of Language Policy and its
Implementation, The Hague and Paris: Mouton, 1972. xx, 322 p.
353. LEWIS, B., Islam et laïcité: La naissance de la Turquie moderne, Paris: Fayard, 1989. x,
520 p.
354. LEWIS, G., The Turkish Language Reform: A Catastrophic Success, Oxford: Oxford
University Press, 2000. 200 p.
355. LIKERT, R., A Technique for the Measurement of Attitudes. In Archives of Psychology,
New York: Columbia University Press, 1932, no. 140, p. 1-55.
356. LINDENBAUER, P., Discursive Practice in Bukovina Textbooks: Aspects of Hegemony and
Subordination. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies
and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin - New York: Mouton de Gruyter,
2003, p. 233-270.
357. LINZ, J. AND STEPAN, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation:
Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore and London: The
Johns Hopkins University Press, 1996. 504 p.
358. LINZ, J., STEPAN, A., Drumul spre o democraţie consolidată. In DIAMOND, L.,
PLATTNER, M. et al. (coord.), Cum se consolidează democraţia (trad. Muntean, M.,
Muntean.A.), Iaşi: Polirom, 2004, p. 51-67.
359. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part 1. In Soviet Studies, 1981a, vol. 33, no. 3, p. 327-351.
360. LIVEZEANU, I., Urbanization in a Low Key and Linguistic Change in Soviet Moldavia,
Part II. In Soviet Studies, 1981b, vol. 33, no. 4, p. 573-592.
361. LO BIANCO, J., National Policy on Languages, Canberra: Australian Governement
Publishing Service, 1987. 102 p.
362. LOBIUC, I., Au putut ”crea” influenţele o nouă limbă est-romanică (”moldovenească”)? In
Limba Română, nr. 3, Chişinău, 1994, p. 90-100.
363. LOBIUC, I., Contactele dintre limbi: Istoricul teoriilor şi metodologiilor, vol. 1, Iaşi:
Universitatea A. I. Cuza, 1998. 220 p.
364. LOMAN, B., Sprachliche Standardisierungsprozesse in Skandinavien. In Sociolinguistica,
1988, no. 2, p. 209-231.
365. LOUBIER, C., Fondements de l’aménagement linguistique. In L’aménagement linguistique,
Québec: Office de la langue française, 2004. Disponibil la adresa:
http://www.olf.gouv.qc.ca/RESSOURCES/ sociolinguistique/amenagement/loubier_1.pdf
366. LÜDI, G., Sprachstandardisierung, Schwiez: Universitätsverlag Freiburg, 1994. 290 p.
305
367. LÜDI, G., L’identité linguistique des migrants en question: perdre, maintenir, changer. In
LÜDI, G., PY, B. et al. (éds), Changement de langage et langage du changement. Aspects
linguistiques de la migration interne en Suisse, Lausanne : l’Age d’Homme, 1995,
p. 205- 292.
368. LUKE, A., MCHOUL, A. and MEY, J., On the Limits of Language Planning: Class, State
and Power. In BALDAUF, R., Jr. and LUKE, A. (eds), Language Planning and Education in
Australia and the South Pacific, Clevedon: Multilingual Matters, 1990, p. 25-44.
369. MACDONALD, D., La Croatie: un exemple d’”épuration langagière”? In Raisons
politiques: La république des langues, Paris: Presses de la Fondation Nationale des sciences
politiques, 2001, no 2, p. 127-148.
370. MACINTYRE, A., After Virtue: A Study in Moral Theory, Bloomington: University of
Notre Dame Press, 2007. 312 p.
371. MACKEY, W., The Description of Bilingualism. In FISHMAN, J. (ed.), Readings in the
Sociology of Language, The Hague - Paris: Mouton, 1968, p. 554 -584.
372. MACKEY, W., Bilinguisme et contact des langues, Paris: Klincksieck, 1976. 539 p.
373. MACKEY, W., L’irrédentisme linguistique: une enquête témoin: In MANESSY, G. et
WALD, P. (éds), Plurilinguisme: Normes, situations, stratégies, Paris: Editions l’Harmattan,
1979, p. 263-284.
374. MACKEY, W., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, 1983a, vol. 7, Fasc. 3, p. 2-23.
375. MACKEY, W., Language Status Policy and the Canadian Experience. In COBARRUBIAS,
J. and FISHMAN, J. (eds), Progress in Language Planning. International Perspectives,
Berlin - New York - Amsterdam: Mouton Publishers, 1983b, p. 173-206.
376. MACKEY, W., Prolégomènes à la dynamique des langues. In DiversCité Langues, 2000,
vol.V. Disponibil la adresa: http://www.teluq.uquebec.ca/ diverscite/entree.htm
377. MACMILLAN, M., La Loi sur les langues officielles et la Charte de la langue française:
Vers un consensus? In Globe, Revue internationale d’études québécoises, 1999, vol. 2,
no. 2, p. 83-100.
378. MACPHERSON, S., To STEAL or to TELL: Teaching English in the Global Era. In KANU,
Y. (ed.), Curriculum as Cultural Practice, Toronto – Buffalo - London: University of
Toronto Press, 2006, p. 71-94.
379. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
306
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris : Editions Karthala, 2002,
p. 155-190.
380. MADAN, L., Gramatica moldovenească. Partea I. Fonetica şi morfologia, Tiraspol, 1930
(microfilm).
381. MAHAPATRA, B., A Demographic Appraisal of Multilingualism in India. In
PATTANAYAK, D.(ed.), Multilingualism in India, Clevedon - New Delhi: Orient
Longman, 2007, p. 1-14.
382. MAHEU, R., La mortalité des langues et le bilinguisme des peuples. In Anthropologie et
sociétés, Laval: Département d’anthropologie de l’Université de Laval, 1983, vol. 7, no. 3,
p. 2-23.
383. MARCELLESI, J., Bilinguisme, diglossie, hégémonie: problèmes et tâches. In Langages :
Larousse, 1981, vol. 61, p. 5-11.
384. MAROUZEAU, J., Lexique de la terminologie linguistique, Paris: Geuthner, 1951. xii,
268 p.
385. MARTEL, A., La politique linguistique canadienne et québécoise: Entre stratégies de
pouvoir et identités. In Globe, Revue internationale d’études québécoises: Les enjeux de la
coexistence linguistique, Montréal, Québec: Université McGill, 1999, vol. 2, no. 2, p. 37-63.
386. MARTEL, A., Politique linguistique, valeurs sociales et sciences. Réflexions dans le cadre
de la politique linguistique québécoise. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 2002, vol. 158, p. 183-209.
387. MARTINET, A., Eléments de linguistique générale, Paris: Colin, 1970. 224 p.
388. MARTINET, A., Bilinguisme et diglossie. Appel à une vision dynamique des faits. In La
linguistique, 1982, vol. 18, fasc.1, p. 5-16.
389. MATEENE, K., Reconsideration of the Official Status of Colonial Languages in Africa. In
MATEENE, K., KALEMA, J. and CHOMBA, B. (eds), Linguistic Liberation and Unity of
Africa, Kampala: OAU Bureau of Languages, OAU/BIL, 1985, Publication 6, p. 18-28.
390. MAURAIS, J., L’expérience québécoise d’aménagement linguistique. In MAURAIS, J.
(éd.), Politique et aménagement linguistique, Paris: Le Robert et Québec: Conseil de la
langue française, 1987, p. 360-416.
391. MAY, S., Language Rights: Moving the Debate Forward. In Journal of Sociolinguistics,
USA: Blackwell Publishing, 2005, vol. 9, p. 319-347.
392. MAZRUI, A., Language Policy and the Foundations of Democracy: an African Perspective.
In International Journal of the Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de
Gruyter, 1996, vol. 118, p. 107-124.
307
393. MACROBERTS, K., Les politiques de la langue au Canada: un combat contre la
territorialisation. In LACORNE, D. et JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du
monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris: Editions Karthala, 2002,
p.155-190.
394. MEILLET, A., Linguistique historique et linguistique générale, Tome I, Paris: Champion,
1921. 335 p.
395. MEILLET, A., Les langues dans l’ Europe nouvelle, 2-ième édition , Paris: Payot, 1928.
496 p.
396. MELCHERS, G. and SHAW, P., World Englishes: An Introduction, Oxford: A Hodder
Arnold Publication, 2003. 240 p.
397. MELNICIUC, I., Fiecare vorbitor de limba română trebuie să devină cetate. In Limba
Romănă, nr. 7-8, Chişinău, 2004, p. 22.
398. MENZ, A., Endangered Turkic Languages: The Case of Gagauz. In JANSE, M. and TOL,
S. (eds), Language Death and Language Maintenance. Theoretical, Practical and Descriptive
Approaches, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2003, p. 143-155.
399. MEURS, W., Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, Chişinău: ARC, 1996.
524 p.
400. MIHAIL, Z., Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812-1865), Bucureşti:
România de mâine, 2001. 155 p.
401. MIHĂILĂ, G., Unitatea şi specificul limbii române în concepţia lui R. A. Budagov,
Bucureşti: Editura Academiei Române, 2000. 31 p.
402. MILROY, L. and MUYSKEN, P., Introduction : Code-switching and Bilingualism
Research. In MILROY, L. and MUYSKEN, P. (eds), One Speaker, Two Languages:
Cross-disciplinary Perspectives on Code-switching, Cambridge: Cambridge University
Press, 1995, p. 1-14.
403. MIREN, M., Language Policy and Planning of the Status of Basque, I: The Basque
Autonomous Community. In International Journal of the Sociology of Language, Berlin -
New York: Mouton de Gruyter, 2005, vol.174, p. 9-23.
404. MITCHELL, T., Sociolinguistic and Stylistic Dimensions of the Educated Spoken Arabic of
Egypt and the Levant. In WOODS, J. (ed.), Language Standards and their Codification:
Process and Application, Exeter: University of Exeter, 1985, p. 42-57.
405. MOLDOVEANU, Gh., De limba moldovenească. In Omagiu profesorului şi omului de
ştiinţă Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chişinău : CEP USM, 2004, p.198-208.
308
406. MOLDOVANU, Gh., Politică, planificare şi amenajare lingvistică. In Limba Română,
nr. 4-6, Chişinau, 2004, p. 140-143.
407. MOLDOVANU, Gh., Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o disociere utilă pentru
analiza limbilor în contact. In Limba Română, nr. 11, Chişinău, 2005a, p.6-17.
408. MOLDOVANU, Gh., Legislaţia lingvistică a Republicii Moldova. In Buletinul Institutului
de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, nr. 4, 2005b, p. 85-100.
409. MOLDOVANU, Gh., Politicile lingvistice ale Franţei în interiorul Hexagonului, în Europa,
în Comunitatea Statelor Francofone şi în restul lumi. In Francofonia ca vector al comunicării,
Chişinău: ULIM/AUF, 2006, p. 54-61.
410. MÜHLEISEN, S., (ed.), Creole Language in Creole Literatures: Special Issue of Journal of
Pidgin and Creole Languages, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 2005,
vol. 20, no. 1. 232 p.
411. MÜHLHÄUSLER, P., Linguistic Ecology: Language Change and Linguistic Imperialism in
the Pacific Region, London: Routledge, 1995. 416 p.
412. MÜHLHÄUSLER, P., Ecological and Non-Ecological Approaches to Language Planning.
In HELLINGER, M. and AMMON, U. (eds), Contrastive Sociolinguistics, Berlin: Mouton
de Gruyter, 1996, p. 205-212.
413. MUNYANKESHA, P., Les défis du plurilinguisme officiel du Rwanda. Analyse
sociolinguistique, London/Ontario: University of Western Ontario, 2004. 336 p. (Thèse de
doctorat).
414. MYERS-SCOTTON, C. (1993). Social Motivations for Code-switching: Evidence from
Africa. Oxford: Clarendon Press, 1993. xii, 177 p.
415. MYERS-SCOTTON, C., Code-switching. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of
Sociolinguistics, Oxford: Blackwell, 1997, p. 217-237.
416. MYERS-SCOTTON, C., Contact Linguistics: Bilingual Encounters and Grammatical
Outcomes, Oxford: Oxford University Press, 2002. xiv, 342 p.
417. MYERS-SCOTTON, C., Multiple Voices. An Introduction to Bilingualism, London:
Blackwell Publishing, 2006. 457 p.
418. MĂTCAŞ, N., O limbă - o naţiune. In Limba Romănă, nr. 4, Chişinău, 1995, p. 73-82.
419. MĂTCAŞ, N., O întreprindere falită sau acad. Ion Petrovici versus Petre P. Moldovan. In
Limba Română, nr. 3-4, Chişinău, 1997, p. 40-47.
420. NAHIR, M., The five Aspects of Language Planning: In Language Problems and Language
Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1977, vol. 1, no. 2,
p. 107-124.
309
421. NAHIR, M., Language Planning Goals: A Classification. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1984, vol. 8, no. 3,
p. 294-327
422. NAHIR, M., Language Planning and Language Acquisition: the ”Great Leap” in the
Hebrew Revival. In PAULSTON, C. (ed.), International Handbook of Bilingualism and
Bilingual Education, New York: Greenwood Press, 1988, p. 273-295.
423. NEGRU, G., Lupta lingvistică în RSS Moldovenească (1940-1988). In Destin Românesc,
nr. 2, Chişinău - Bucureşti: Editura Arc, 1996, p. 3-35.
424. NEGRU, G., Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească, Chişinău: Prut Internaţional,
2000. 132 p.
425. NELDE, P., Dutch as a Language in Contact. In International Journal of Sociology of
Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1988, vol. 73, p. 111-119.
426. NELDE, P., Language Conflict. In COULMAS, F. (ed.), The Handbook of Sociolinguistics,
Oxford: Blackwell Publishers, 1997, p. 285-300.
427. NEUGAARD, E., The Continuing Valencian Language Controversy. In Language Problems
and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1995, vol. 19,
p. 60-66.
428. NEUSTUPNÝ, J., Basic Types of Treatment of Language Problems. In Linguistic
Communications, 1970, vol. 1, p. 77-98, reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague - Paris: Mouton, 1974, p. 37-47.
429. NEUSTUPNÝ, J., Language Norms in Australian - Japanese Contact Situations. In
CLYNE, M. (ed.), Australia Meeting Place of Languages, Canberra: Pacific Linguistics,
1985, p. 161-170.
430. NEUSTUPNÝ, J., Towards a Paradigm in Language Planning. In SINGH, U. and
SRIVASTAVA, R. (eds), Perspectives in Language Planning, Calcutta: Mithila Darshan,
1987, p. 1-10.
431. NICULESCU, A., Cultura di elite e cultura populare nell’occidentalizzazione romanza del
rumeno moderno. Premesse sociloculturale. In XIY-e Congresso Internazionale de
Linguistica e Filologia Romanza. Napoli, 15 - 20 aprile 1974. In MACCHIAROLI,
GAETANO e BENJAMINS, JOHN (eds.), Atti, Napoli - Amsterdam, 1976, vol. II,
p. 283-290.
432. NINYOLES, R., Conflicte lingüístic valèncià,Valèncià: Fernando Torres, 1969. 184 p.
433. NINYOLES, R., Idioma y Poder Social, Madrid: Tecnos, 1972. 228 p.
310
434. NINYOLES, R., Estructura social y politica lingüística, Valèncià: Fernando Torres, 1975.
207 p.
435. NOREEN, A., Über Sprachrichtigkeit. In Indogermanische Forschungen, 1892, tome 1,
p. 95-157.
436. NTAKIRUTIMA, E., La langue swahili comme base d’unification dans la région des
Grands Lacs africains, Québec: Université de Laval, 2002. xxi, 343 p. (Thèse de doctorat).
437. Ó LAOIRE, M., An Historical Perspective on the Revival of Irish outside the Gaeltacht,
1880-1930, with Reference to the Revitalization of Hebrew. In Current Issues in Language
and Society, Clevedon: Multilingual Matters, 1995, vol. 2, p. 223-235.
438. O’KEEFE, M., Minorités francophones: assimilation et vitalité des communautés. In
Nouvelles perspectives canadiennes, Canada : Ottawa, Ministère du Patrimoine, 2001.
107 p.
439. OAKES, L., Language and National Identity: Comparing France and Sweden, Amsterdam:
John Benjamins Publishing Company, 2001. x, 305 p.
440. OFFICIAL LANGUAGES OF INDIA, 2007. Disponibil la adresa:
http://en.wikipedia.org/wiki/Official_languages_of_India
441. OKSAAR, E., Mehrsprachigkeit, Sprachkontakt, Sprachkonflikt. In NELDE, P. (ed.)
Languages in Contact and in Conflict, Wiesbaden: Steiner, 1980, p. 43-52.
442. OZOLINS, U. La politique linguistique en Australie - un modèle non législatif. In Revue
d'aménagement linguistique, Québec, Office québécois de la langue française, 2002,
p. 209-215.
443. PAULSTON, C., POW, C. and CONNERTY, M., Language Regenesis: a Conceptual
Overview of Language Revival, Revitalisation and Reversal. In Journal of Multilingual and
Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1993, vol.14, p. 275-286.
444. PAULSTON BRATT, C., Language Policies and Language Rights. In Annual Review of
Anthropology, 1997, vol. 26, p. 73-85.
445. PAUWELS, A., The Concept of Diglossia in the Study of Language Maintenance in
Australia. In VEIT, W. (Hrsg.), Antipodische Aufklärungen – Antipodean Enlightenments,
Festschrift für Leslie Bodi, Frankfurt am Main - Bern - New York: Lang, 1987, p. 355-365.
446. PAVEL, V., Unitatea şi varietatea limbii române din perspectiva geografică. In Limba
Română, nr. 4, Chişinău, 1995, p. 56-58.
447. PHILLIPSON, R., Linguistic Imperialism, Oxford: Oxford University Press, 1992. 365 p.
448. PHILLIPSON, R., English Language Spread Policy. In International Journal of the
Sociology of Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 7-24.
311
449. PHILLIPSON, R., English-Only Europe: Challenging Language Policy, London:
Routledge, 2003. 240 p.
450. PHILLIPSON, R., Language Policy and Linguistic Imperialism. In RICENTO, T. (ed.), An
Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London: Blackwell Publishing, 2005,
p. 346-361.
451. PIOTROWSKI, R., Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova. In Revistă
de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr. 3, Chişinău: Ştiinţa, 1997, p. 88-95.
452. POOL, J., Soviet Language Planning: Goals, Results, Options. In AZRAEL, J. (ed.), Soviet
Nationality Policies and Practices, New York: Praeger, 1978, p. 216-226.
453. POŞTARENCU, D., O istorie a Basarabiei în date şi documente, 1812-1940, Chişinău:
Cartier, 1998. 219 p.
454. PSICHARI, J., Un pays qui ne veut pas sa langue. In Mercure de France, I-X, 1928,
p. 63-120.
455. PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs), Langue et droit : Actes du Premier Congrès de
l’Institut International de Droit Linguistique Comparé, Montréal : Wilson et Lafleur, 1989.
641 p.
456. PURICE, M., Legislaţia lingvistică şi condiţiile însuşirii limbii române de către alolingvi. In
Limba Română, nr. 6-10, Chişinău, 2003, p. 80-85.
457. PURICE, M., Problemele limbii de stat în viziunea prof. Anatol Ciobanu. In Omagiu
profesorului şi omului de ştiinţă Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chişinău : CEP USM, 2004,
p.176-182.
458. PÜTZ, M., The Present and Future Maintenance of German in the Context of Namibia’s
Official Language Policy. In Multilingua, 1992, vol. 11, no. 3, p. 293-323.
459. RABIN, C., A Tentative Classification of Language Planning Aims. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: East-West Center and The University Press of Hawaii, 1971,
p. 277-280.
460. RAFITOSON, E., Aspects de la diglossie français/malgache. Bilinguisme et diglossie. In
JUILLARD C. et CALVET L.-J., (éds.), Lers politiques linguistiques. Mythes et réalités.
Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche sociolinguistique et
dynamique des langues, Beyrouth : FMA et Montréal : AUPELF-UREF, 1996, p. 271- 276.
461. RAY, P., Language Standardization: Studies in Prescriptive Linguistics. Janua Linguarum,
Series Minor, 29, The Hague: Mouton, 1963. 159 p.
312
462. RAY, P., Language Standardization. In FISHMAN, J. (ed.), Reading in the Sociology of
Language, The Hague - Paris: Mouton de Gruyter, 1968, p. 754-765.
463. RAYNAULD, A. et MARION, P., Une analyse économique de la disparité inter-ethnique des
revenus. In Revue économique, 1972, vol. 23, no. 1, p. 1-19.
464. RENIU, M., Planificació lingüística: estructures i legislació, Catalunya: Direcció General
de Política Lingüística, 1993. 78 p.
465. RIAGÁIN, P. et LÜDI, G., Eléments pour une politique de l’éducation bilingue, Division
des Politiques linguistiques, Strasbourg : Conseil de l’Europe, 2003. 56 p.
466. RICENTO, T., Historical and Theoretical Perspectives in Language Policy and Planning.
In Journal of Sociolinguistics, London: Blackwell Publishing, 2000, no. 4, p. 196-213.
467. RICENTO, T., Methodological Perspectives in Language Policy: An Overview. In
RICENTO, T. (ed.), An Introduction to Language Policy: Theory and Practice, London:
Blackwell Publishing, 2005, p. 129-134.
468. RIDGE, S., Language Policy in a Democratic South Africa. In HERRIMAN, M and
BURNABY, B. (eds), Language Policy in English-Dominant Countries: Six Case Studies,
Clevedon: Multilingual Matters, 1996, p. 15-34.
469. RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power: Language Policies and Practice in
the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 2003a. vi,
351 p.
470. RINDLER SCHJERVE, R., Introduction. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and
Power: Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin - New
York: Mouton de Gruyter, 2003b, p. 1-14.
471. RINDLER SCHJERVE, R. and VETTER, E., Historical Sociolinguistics and
Multilingualism: Theoretical and Methodological Issues in the Development of
Multifunctional Framework. In RINDLER SCHJERVE, R. (ed.), Diglossia and Power:
Language Policies and Practice in the 19-th Century Habsburg Empire, Berlin - New York:
Mouton de Gruyter, 2003, p. 35-62.
472. ROBERTSON, D., A History of the French Academy: 1635 [4] – 1910, New York: G. W.
Dillingham, 1910. 379 p.
473. ROCHER, G., Les dilemmes identitaires à l’origine de l’engendrement de la Charte de la
langue française. In BOUCHARD, P., BOURHIS R. Y. (dirs), L’aménagement linguistique
au Québec: 25 ans d’application de la Charte de la langue française, Québec: Les
Publications du Québec, hors série, automne, 2002, p. 17-25.
474. ROMAINE, S. Bilingualism, Oxford: Blackwell, 1995. 400 p.
313
475. ROTARIU, T., ILUŢ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie: Teorie şi practică, Iaşi:
Polirom, 2001. 216 p.
476. RUBIN, J. and JERNUDD, B., Introduction: Language Planning as an Element in
Modernization. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. H, (eds.) Can Language Be Planned?
Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations, The Hague: Mouton, 1971,
p. xii–xxiv.
477. RUBIN, J., Evaluation and Language Planning. In RUBIN, J. and JERNUDD, B. (eds), Can
Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for Developing Nations,
Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 217-252.
478. RUBIN, J., Introduction. In RUBIN, J. and SHUY, R. (eds), Language Planning: Current
Issues and Research, Georgetown: Georgetown University School of Languages and
Linguistics, 1973, p. V-X.
479. RUIZ, R., La crise de l’anglais aux Etats-Unis . In MAURAIS, J. (éd.), La crise des
langues, Québec: Conseil de la langue française du Québec et éditions du Robert, 1985
p. 147-188.
480. SACHDEV, I. and BOURHIS, R., Language and Social Identification. In ABRAMS, D.
and HOGG, M. (eds), Social Identity Theory: Constructive and Critical Advances, Hemel
Hempstead, U.K.: Harvester Wheatsheaf, 1990, p. 33-51.
481. SACHDEV, I. and BOURHIS, R. Multilingual Communication. In ROBINSON, W. and
GILES, H. (eds), The New Handbook of Language and Social Psychology, New York:
Wiley, 2001, p. 407- 428.
482. SAMUELSON, P., The Pure Theory of Public Expenditure. In Review of Economics and
Statistics, 1954, vol. 36, no. 4, p. 387-389.
483. SÁNCHEZ, A., Politica de difusión del español. In International Journal of the Sociology of
Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 51-69.
484. SAUSSURE, F. de, Cours de linguistique générale, publié par Ch. Bally, A. Séchéhaye et
A. Riedlinger, Genève : Droz, 1962. 331 p.
485. SCHIFFMAN, H., Linguistic Culture and Language Policy, London and New York:
Routledge, 1996. 351 p.
486. SCHMID, M. et al. (eds), First Language Attrition. Interdisciplinary Perspectives on
Methodological Issues, Amsterdam: John Benjamins, 2004. x, 378 p.
487. SHARON L. SHELLY, The Dilemma for French Language Policy in the 21st Century. In
Language and Communication, October 1999, vol. 19, issue 4, p. 305-316.
314
488. ŞIŞMARIOV, V., Romanskie yazyki yugo-vostocinoi Evropy i naţionlinyi yazyk Moldavskoi
SSR. In Voprosy yazykoznaniya, 1952, no. 1, p. 80-106.
489. SKUTNABB-KANGAS. T., Linguistic Genocide in Education - or Worldwide Diversity and
Human Rights? London: Erlbaum, 2000. xxxiii, 785 p.
490. SKUTNABB-KANGAS. T., Marvellous Human Rights Rhetoric and Grim Realities. Language
Rights in Education. In Journal of Language, Identity, and Education, USA: Lawrence Erlbaum
Associates, Inc., 2002, no. 1, p. 179-206.
491. SLAVE, E., Clasificarea genealogică a limbilor. In Tratat de lingvistică generală,
Bucureşti: Editura Republicii Socialiste România, 1971, p. 480-489.
492. SMITH, A., The Ethnic Revival in the Modern World, New York: Cambridge University
Press, 1981. 240 p.
493. SMITH, L., Discourse across Cultures: Strategies in World Englishes, London: Prentice
Hall, 1987. 190 p.
494. SMITH, G. et al., Nation-building in the Post-Soviet Borderlands: The Politics of National
Identities, New York: Cambridge University Press, 1998. 293 p.
495. SØNDERGAARD, B., Switching between Seven Codes within one Family. In Journal of
Multilingual and Multicultural Development, Clevedon: Multilingual Matters, 1991, vol. 12,
p. 85-92.
496. SPINA, J., Adolescent Attachment to Canada and Commitment to Bilingualism. In LAMY,
P., (ed.), Language Planning and Identity Planning, International Journal of the Sociology of
Language, Berlin - New York: Mouton de Gruyter, 1979, vol. 20, p. 23-36.
497. SPOLSKY, B., Conditions for Language Revitalization: A Comparison of the Cases of
Hebrew and Maori. In Current Issues in Language and Society, Clevedon: Multilingual
Matters, 1995, no. 2, p. 177-201.
498. SPOLSKY, B., Language Policy, Cambridge: Cambridge University Press, 2004. 262 p.
499. STEPANOV, G., Tipologhiya yazykovyh sostoyanii i situaţii v stranah romanskoi reci,
Moskva: Nauka, 1976. 224 p.
500. STEVENS, P. and WEEKS, F., The Creation of a Regularized Subset of English for
Mandatory Use in Maritime Communications: See Speak. In Language Planning Newsletter,
1985, vol. 11, no. 2, p. 1-6.
501. STEWART, W., A Sociolinguistic Typology for Describing National Multilingualism. In
FISHMAN, J., (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague - Paris: Mouton,
1968, p. 531-545.
315
502. STREET, R., Jr., Evaluation of Noncontent Speech Accommodation. In Language and
Communication, 1982, no. 2, p. 13-31.
503. ŞVEIŢER, A., Sovremennaia soţiolingvistica. Teoria, problemy, metody, Moskva: Nauka,
1977. 176 p.
504. TABI-MANGA, J., Les politiques linguistiques du Cameroun, Paris: Editions Karthala,
2000. 237 p.
505. TABOURET-KELLER, A., Plurilinguisme et interférences. In MARTINET, A. (éd.), La
linguistique, Guide alphabétique, Paris: Denoël-Gonthier, 1969, p. 305-310.
506. TABOURET-KELLER, A., Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements
universitaires au malaise social. In La linguistique, 1982, vol. 18, fasc. 1, p. 19 - 43.
507. TABOURET-KELLER, A., Que coûte une politique linguistique? Analyse de trois
exemples. In JUILLARD, C. et CALVET, L-.J. (éds), Les politiques linguistiques. Mythes et
Réalités. Premières Journées scientifiques du Réseau thématique de recherche
sociolinguistique et dynamique des langues, Beyrouth : FMA, AUPELF-UREF, 1996,
p. 309 - 321.
508. TABOURET-KELLER, A., Bilinguisme et plurilinguisme : le poids des inégalités. In
PERERA, J. (éd.), Plurilingüisme i educacio: els reptes del segle XXI. Ensenyar llengües en
la diversitat i per a la diversitat, Université de Barcelone : Institut des Sciences de
l’Education, 2003, p. 43-58.
509. TAGLIAVINI, C., Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. 599 p.
510. TAGUIEFF, P.-A., La République enlisée: Pluralisme, communitarisme et citoyenneté,
Paris: Editions des Syrtes, 2005. 346 p.
511. TAULI, V., Introduction to a Theory of Language Planning. In Acta Universitatis
Upsaliensis. Studia Philologie Scandinavicae Upsaliensia, 6, Uppsala: University of
Uppsala, 1968. 227 p.
512. TAULI, V., The Theory of Language Planning. In FISHMAN, J. (ed.), Advances in
Language Planning, The Hague: Mouton, 1974, p. 49-67.
513. TAULI, V., The Failure of Language Planning Research. In GONZALEZ, A. (ed.), Panagani:
Essays in Honour of Bonifacio P. Sibayan on his Sixty-Seventh Birthday, Manila: Linguistic
Society of the Philipines, 1984, p. 85-92.
514. TECHTMEIER, B., Influencer les comportements langagiers et/ou intervenir dans
l’évolution de la langue. In WINTHER, A. (éd.), Problèmes de glottopolitique, Cahiers de
linguistique sociale, no.7, Rouen, Université de Rouen, 1985, p. 113-119.
316
515. TEGNÉR, E., Om sprâk och nationalitet. In Svensk Tidskrift, Stockholm, 1874, p. 102- 110.
516. TERRACINI, B., Conflitti di lingue e di cultura, Venezia: Neri Pozza, 1957. 265 p.
517. THODY, P., Le Franglais: Forbidden English, Forbidden American: Law, Politics and
Language in Contemporary France, New York: Athlone Press, 2001. 300 p.
518. THORBURN, T., Cost-benefit Analisys in Language Planning. In RUBIN, J. and
JERNUDD, B. (eds), Can Language Be Planned? Sociolinguistic Theory and Practice for
Developing Nations, Honolulu: The University Press of Hawaii, 1971, p. 253-262.
519. THORNBERRY, P., International Law and the Rights of Minorities, USA: Oxford
University Press, 2001. 464 p.
520. TOLLEFSON, J., Centralized and Decentralized Language Planning. In Language
Problems and Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1981,
vol. 5, no. 2, p. 175-188.
521. TOLLEFSON, J., Language Policy and the Meanings of Diglossia. In Word, 1983, vol. 34,
p. 1-9.
522. TOLLEFSON, J., Planning Language, Planning Inequality: Language Policy in the
Community. London: Longman, 1991. 234 p.
523. TOSCO, M., The Case for a Laissez-faire Language Policy. In Language and
Communication, USA: Elsevier Science, 2004, vol. 2, issue 2, p. 165-181.
524. TRIMM, L., Language Treatment in Brittany: In Language Planning Newsletter, Honolulu,
HI: East-West Culture Learning Institute, 1982, vol. 8, no. 3, p.1-6.
525. TRUCHOT, C., Les langues européennes dans les espaces globalisés. Esquisse d’un cadre
d’analyse. In Les linguistiques appliquées et les sciences du langage, Actes du 2- ième
Colloque de Linguistique Appliquée, Strasbourg: Université de Strasbourg, 1997,
p. 265-271.
526. TUFIŞ, P., Structură socială şi etnicitate. In Sociologie Românească, nr. 1-4, Bucureşti:
Grupul editorial Tritonic, 2001, p. 97-123.
527. UNESCO, The Use of Vernacular Languages in Education, Paris: UNESCO, 1953. 156 p.
528. VAILLANCOURT, F., Differences in Earnings by Language Groups in Quebec, 1970: an
Economic Analysis, Québec: CIRB, 1980. 232 p.
529. VAILLANCOURT, F. (éd.), Economie et langue, Montréal : Centre de Recherche en
développement économique, 1985. 302 p.
530. VAILLANCOURT, F., The Economics of Language: Theory, Empiricism and Application
to the Asian Pacific. In Journal of Asian Pacific Communication, 1991, vol. 2, issue 1,
p. 29-44.
317
531. VALLVERDÚ, F., Dues llengües: dues funcions? La història contemporània de Catalunya,
des d'un punt de vista sociolingüístic. 2a ed. rev. i actualitzada. Barcelona: Laia, 1979.
276 p.
532. VALLVERDÚ, F., Processos De Normalitzacio Linguistica: L'extensio D'us Social I La
Normativitzacio, Barcelona: Laia, 1991. 228 p.
533. VAN OVERBEKE, M., Introduction au problème du bilinguisme, Bruxelles: Labor/Nathan,
1972. 214 p.
534. VELTMAN, C., Language Shift in the United States, The Hague: Mouton, 1983. x, 432 p.
535. VENDRYES, J., Le langage: introduction linguistique à l’histoire, Paris: Albin Michel,
1968. 444 p.
536. VIKØR, L., Principles of Corpus Planning as Applied to the Spelling Reforms of Indonesia
and Malaysia. In JAHR, E. (ed.), Language Conflict and Language Planning, Berlin:
Mouton de Gruyter, 1993, p. 279-298.
537. VIKØR, L., Northern Europe: Language as Prime Markers of Ethnic and National Identity. In
BARBOUR, S. and CARMICHAEL, C. (eds), Language and Nationalism in Europe. Oxford:
Oxford University Press, 2002, p. 105-129.
538. VINTILĂ-RĂDULESCU, I., Sociolingvistică şi globalizare, Bucureşti: Oscar Print, 2002. 320 p.
539. VON BUSEKIST, A., Nationalisme contre bilinguisme: le cas belge. In LACORNE, D. et
JUDT, T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des
peuples, Paris : Editions Karthala, 2002, p. 191-225.
540. VON GLEICH, U., Language Spread Policy: The Case of Quechua in the Andean Republics
of Bolivia, Ecuador and Peru. In International Journal of the Sociology of Language, The
Hague - Paris: Mouton de Gruyter, 1994, vol. 107, p. 77-113.
541. VOYAUME, J., Le statut des langues en Suisse. In PUPIER, P. et WOEHRLING, J. (dirs),
Langue et droit: Actes du Premier Congrès de l’Institut International de Droit Linguistique
Comparé, Montréal: Wilson et Lafleur, 1989, p. 343 -350.
542. WARDHAUGH, R., Languages in Competition: Dominance, Diversity, and Decline (The
Language Library), Oxford: Blackwell, 1988. 228 p.
543. WARDHAUGH, R., An Introduction to Sociolinguistics (Blackwell Textbooks in
Linguistics), Oxford: Blackwell, 2005. viii, 418 p.
544. WEBER, M., Economie et société, collection recherches en sciences humaines, Paris: Plon,
1971. 650 p.
318
545. WEINREICH, U., Is a Structural Dialectology Possible? In Word, 1954, vol.14, p. 338-400,
reeditat în: FISHMAN, J. (ed.), Readings in the Sociology of Language, The Hague; Paris:
Mouton, 1968, p. 305-319.
546. WEINREICH, U., Languages in Contact. Findings and Problems, seventh printing, The
Hague - Paris: Mouton, 1970. xii, 150 p.
547. WEINSTEIN, B., Language Planning in Francophone Africa. In Language Problems and
Language Planning, Amsterdam: John Benjamins Publishing Company, 1980, vol. 4, no. 1,
p. 55-77.
548. WEINSTEIN, B., The Civic Tongue: Political Consequences of Language Choice, New
York: Longman, 1983. xii, 213 p.
549. WELTENS, B., DE BOT, K. and VAN ELS, T. (eds), Language Attrition in Progress,
Dordrecht: Foris, 1987. 232 p.
550. WHITNEY, W., Language and the Study of Language; Twelve Lectures on the Principles of
Linguistic Science, New York: Scribner’s 1901. xi, 505 p.
551. WILEY, T., Language Planning and Policy. In MCKAY, S. and HORNBERGER, N. (eds),
Sociolinguistics and Language Teaching, New York: Cambridge University Press, 1996,
p. 106-120.
552. WINDISH, U., Multiculturalisme et plurilinguisme: le cas suisse. In LACORNE, D. et JUDT,
T. (dirs), La politique du Babel: Du monolinguisme d’Etat au plurilinguisme des peuples, Paris:
Editions Karthala, 2002, p. 227-259.
553. WINSA, B., Language Planning in Sweden. In BALDAUF, R., Jr. and KAPLAN R. (eds),
Language Planning and Policy in Europe, vol 1. Hungary, Finland and Sweden, Clevedon –
Buffalo - Toronto: Multilingual Matters, 2006, p. 233-330.
554. WINTHER, A., (dir.), Problèmes de glottopolitique, Actes du Symposium International, 20-
23 septembre 1984, Rouen: Publication de l’Université de Rouen, 1985. 250 p.
555. WITHERS, C., The Geographical History of Gaelic in Scotland. In WILLIAMS, C. (ed.),
Language in Geographic Context, Clevedon: Miltilingual Matters, 1988, p. 136-166.
556. WOERHLING, J., Préface. In GAUTHIER, F., LECLERC, J. et MAURAIS, J., Langues et
constitutions: Recueil des clauses linguistiques des constitutions du monde. - Québec: Les
Publications du Québec; Paris: Conseil International de la langue française, 1993, p. VII-XI.
557. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Issues in the Successor States of the
Former USSR, Clevedon – Buffalo – Toronto - Sidney: Multilingual Matters, 2000. 91 p.
558. WRIGHT, S. (ed.), Language Policy and Language Planning, New York: Palgrave
MacMilian, 2004. ix, 311 p.
319
559. XU DAMING and LI WEI., Linguistic Dirigisme and Language Management in Singapore.
In HANSBERG TORRES, E. and HERRERA LIMA, E. (dirs), Language: Issues of
Inequality, Mexico: Universidad Nacional Autónoma de México; Centro Enseñanza de
Lenguas Extranjeras, 2003, p. 121-154.
560. YAĞMUR, K., Languages in Turkey. In EXTRA, G. and GORTER, D. (eds), The Other
Languages of Europe: Demographic, Sociolinguistic and Educational Perspectives,
Clevedon: Multilingual Matters, 2001, p. 407- 427.
561. ZAJÍCOVÁ , L., Actituds i usos del guaraní al Paraguai. In ARIADNA LLUIS i VIDALFOLCH
and AZUCENA PALACIOS ALCAINE (eds), Llengües vives a l’Amèrica Llatina: IV
Jornadas Internacionales sobre Indigenismo Americano (Universidad Autónoma de Madrid), II
Fòrum Amer&Cat de les llengües Ameríndies (Institut Català de Cooperació Iberoamericana),
Madrid: Universidad Autónoma de Madrid, 2004, p. 211-225.
562. ZEITOUN, E. and CHING-HUA, YU., The Formosan Language Archive: Linguistic
Analysis and Language Processing. In Computational Linguistics and Chinese Language
Processing, 2005, vol. 10, no. 2, p. 167-200. Disponibil la adresa:
http://aclclp.org.tw/clclp/v101n2/v10n2a2.pdf
320
Anexe
321
(4) Anexa 1
Surse documentare
I. Documente de arhivă:
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (A.O.S.P.M.), fond 49, inv.1: d. 2, d. 42,
d.
516, d. 1019, d. 1809, d. 1410, d. 3883.
II. Documente oficiale:
1. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Srtasbourg,1992. Disponibilă, în versiunea
română, la adresa : http://www.dri.gov.ro/documents/carta%20limbilor.pdf
2. Constituţia Republicii Moldova, Chişinău: Moldpres, 1994.
3. Konstituţia Moldavskoi Pridnestrovskoi Respubliki, Tiraspoli, 1995. Text integral disponibil la
adresa:
http://www.demoscope.ru/weekly/ 2006/0251/panorm01.php
4. Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova, aprobată prin Legea nr. 546-XV din 19
decembrie
2003. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-5 din 1ianuarie 2004.
5. Codul jurisdicţiei constituţionale nr. 502-XIII din 16 iunie. In Monitorul Oficial al Republicii
Moldova
nr. 53 -54/597 din 28 septembrie 1995.
6. Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparţinând
minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea
stângă a Nistrului. In Monitorul Oficial, nr. 5, 1992.
7. Hotărârea Parlamentului nr. 3466 din 1 septembrie despre modul de punere în aplicare a Legii cu
privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti. In Veştile Sovietului Suprem, nr. 9/217,
1989.
8. La Charte de la langue française du Québec: Québec, 1977.
9. Legea cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină nr. 3462-XI din 31 august 1989. In
Veştile Sovietului Suprem, nr. 9/214, 1989.
10. Legea cu privire la statutul limbii de stat a RSS. Moldoveneşti nr. 3464 din 31 august 1989. In
Veştile
Sovietului Suprem, nr. 9/216, 1989.
11. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova nr. 3465 din 1
septembrie 1989. In Veştile Sovietului Suprem, nr. 9/217, 1989.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la cetăţenia Republicii Moldova nr.596-XII din 5 iunie 1991.
Disponibilă la adresa: http://www.cis-legal-reform.org/document.asp?id=1497
13. Legea cu privire la Curtea Constituţională nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994. In Monitorul
Oficial al
Republicii Moldova, nr. 8/86 din 7 februarie 1995.
14. Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII
din
23 decembrie 1994. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-4/51 din 14 ianuarie 1995.
15. Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995. In Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 59-60 , octombrie – decembrie 1995.
322
16. Legea nr. 917-XIII din 11 iulie 1996 ”Pentru completarea Legii cu privire la Curtea Constituţională
şi a
Codului jurisdicţiei constituţionale”. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55 din 15
august
1996.
17. Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000. In Monitorul Oficial al
Republicii
Moldova, nr. 98-101/709 din 10 august 2000.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a preşedintelui Republicii Moldova
nr. 1234-
XIY din 22 septembrie 2000. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 139-140/996 din 2
noiembrie 2000.
19. Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al
organizaţiilor lor nr. 382-XV din 19 iulie 2001. In Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.107/819
din 4 septembrie 2001.
20. O yazykah v Pridnestrovskoi Moldavskoi Respublike, Tiraspoli, 1992.
III. Documente statistice:
1. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1959 goda: Moldavskaia SSR, Moskva, 1962.
2. Itoghi vsesoiuznoi perepisi naselenija 1970, goda, Tom IV, Moskva, 1970.
3. Vestnic statistiki, no. 10, Moskva, 1980.
4. Vestnic statistiki, no. 11, Moskva, 1980.
5. Naselenije SSSR. Po dannym vsesoiuznoi perepisi naseleniya 1979 goda, Moskva, 1980.
6. Totalurile recensământului unional al populaţiei din RSS Moldova din anul 1989, Chişinău, 1990,
vol.1,
cartea 1.
7. Recensământul populaţiei 2004, vol. 1: Caracteristici demografice, naţionale lingvistice, culturale,
Chişinău, 2006.
323
Anexa 2
Chestionar în limba română
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
CATEDRA LIMBI MODERNE DE AFACERI
CHESTIONAR
© Autor: G. Moldovanu
Chişinău, 2007
324
Chestionarul de faţă are drept obiectiv analiza situaţiei lingvistice din Republica Moldova şi evaluarea
orientării principale în funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul republicii.
Chestionarul urmează să identifice atitudinile populaţiei Republicii Moldova faţă de funcţionarea
limbilor în contact şi să scoată în evidenţă problemele cu care se confruntă societatea în procesul de
comunicare în noile condiţii sociopolitice.
Vă asigurăm că răspunsurile Dv. nu vor fi divulgate şi că informaţiile obţinute vor fi utilizate doar în
scopuri ştiinţifice.
Vă mulţumim mult pentru amabilitatea de a răspunde la acest chestionar şi vă dorim succese în
eliminarea obstacolelor care împiedică comunicarea eficientă.
325
I. Limbă şi identitate
1. În general şi independent de vreo situaţie concretă, Dumneavoastră vă simţiţi:
� Moldovean
� Român
� Rus
� Ucrainean
� Bulgar
� Găgăuz
� Moldovean – Român � Român - Moldovean
� Moldovean – Rus � Rus - Moldovean
� Moldovean – Ucrainean � Ucrainean - Moldovean
� Moldovean – Bulgar � Bulgar – Moldovean
Moldovean – Găgăuz � Găgăuz – Moldovean
(Notaţi răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
2. Care este, în opinia Dumneavoastră, relaţia dintre limba moldovenească şi limba română:
� Aceeaşi limbă
� Moldoveneasca este un dialect al limbii române
� Două limbi diferite
(Notaţi răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
3. Cum apreciaţi abilitatea Dumneavoastră de a înţelege, vorbi, citi şi scrie în fiecare dintre limbile
din tabelul de mai jos. Variante de răspuns:
(0) – Nimic (1) – Puţin (2) – Bine (3) – Foarte bine
Înţeleg Vorbesc Citesc Scriu
Moldoveneasca/Româna
Rusa
Cum consideraţi?
4. În Republica Moldova trebuie să fie:
326
� o singură limbă oficială (moldoveneasca/româna)
� două limbi oficiale (moldoveneasca/româna şi rusa)
(Notaţi răspunsul cu semnul X în pătratul corespunzător)
5. Dacă limba rusă va deveni limbă oficială, acest fapt va avea drept rezultat: (notaţi răspunsul cu
semnul X în pătratul corespunzător)
A: consolidarea identităţii naţionale a moldovenilor ca naţiune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
B: Violarea drepturilor lingvistice ale altor minorităţi naţionale
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
C: Promovarea egalitară a limbii moldoveneşti/române şi a limbii ruse
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
D: Degradarea limbii moldoveneşti/române
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
E: Situaţia nu se va schimba cu nimic
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
F: Concurenţa dintre limba moldovenească/română şi limba rusă se va înteţi, iar relaţiile dintre
populaţia majoritară şi minoritatea de etnie rusă se vor înrăutăţi
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
II. Situaţia lingvistică în Republica Moldova
Vă rugăm să vă exprimaţi atitudinea vizavi de următoarele afirmaţii: (notaţi răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
327
1. Limba oficială trebuie să fie limbă de comunicare între popoarele conlocuitoare din Republica
Moldova
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Limba oficială trebuie să fie simbol al naţiunii
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
3. Utilizarea limbii ruse în calitate de limbă de comunicare interetnică constituie un pericol pentru
promovarea limbii moldoveneşti/române
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt obligaţi să cunoască limba oficială a statului
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Limba rusă trebuie să fie considerată limbă străină şi să fie studiată în şcoli la libera alegere a
copiilor şi părinţilor
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Relaţiile între etniile conlocuitoare din R. Moldova sunt bune
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Marea majoritate a moldovenilor cunosc limba rusă şi vorbesc în această limbă
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Marea majoritate a reprezentanţilor etniilor minoritare din Republica Moldova vorbesc în limba
moldovenească/română.
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
III. Utilizarea limbilor
328
1. Cât de des folosiţi limbile din tabelul de mai jos în fiecare din situaţiile următoare: (Variante de
răspuns)
2.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) - uneori (3) – deseori (4) - întotdeauna
Limba
Situaţia Moldoveneasca /
Româna
Rusa Ucraineana Găgăuza Bulgara
123456
Acasă cu părinţii şi bunicii
Acasă cu prietenii şi rudele
Acasă cu copiii
La şcoală (liceu, universitate)
La serviciu
La piaţă sau magazin
La manifestări sociale
Cu persoane necunoscute
La staţiile de deservire auto
Cu vecinii
La bancă
La policlinică/spital
Cu funcţionarii publici (primărie,
inspectorat fiscal)
La poştă
În transportul public
IV. Motivaţiile
Vă rugăm să vă exprimaţi atitudinea vizavi de următoarele motivaţii: (notaţi răspunsul cu semnul X în
pătratul corespunzător)
1. Este bine să fii bilingv
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
2. Vorbesc în limba rusă, pentru că ştiu că interlocutorul meu (prieten, şef, vecin) preferă să vorbesc
cu el în această limbă
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
329
3. Este important să cunosc limba rusă pentru a avea acces la bogata cultură a acestui popor
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
4. Este important să cunosc limba maternă şi să o transmit copiilor mei
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
5. Cunoaşterea limbii ruse oferă şanse mai mari de angajare în câmpul muncii în Republica Moldova
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
6. Aş dori (aş fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă română în şcoală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
7. Aş dori (aş fi dorit) să am (să fi avut) mai multe ore de limbă rusă în şcoală (liceu)
1 2 3 4 5
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
8. Este alegerea mea când vorbesc în acea sau altă limbă şi este dreptul meu să procedez în aşa mod
1�2�3�4�5�
dezacord total dezacord nici/nici acord acord total
9. Se întâmplă ca eu să vorbesc în moldovenească/română, iar interlocutorul să-mi răspundă în rusă
(Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
10. Se întâmplă ca eu să vorbesc în limba rusă, iar interlocutorul sa-mi răspundă în
moldovenească/română (Variante de răspuns)
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
11. Amestec moldoveneasca/româna şi rusa în aceeaşi propoziţie.
(0) – niciodată (1) – rareori (2) – uneori (3) –deseori (4)- întotdeauna
330
Date demografice
1.Sex: � M � F
2. Vârsta: � 15-20
� 21-30
� 31-40
� 41-50
� 51-60
� 60+
3. Locul naşterii: � Republica Moldova
� Alte state
4. Locul de trai _______________________
5. Studii
� 1-4 clase
� 5-8 clase
� 9-10 clase
� liceu
� şcoală profesională
� tehnicum/colegiu
� studii superioare
6. Ocupaţia
� Agricultor
� Muncitor calificat/necalificat
� Cadru cu studii superioare
� Cadru didactic
� Funcţionar
� Student
� Elev
� Pensionar
� Şomer
� Altceva: _______________________________
331
7. Limba maternă:_________________________
8. Limba maternă a mamei __________________
9. Limba maternă a tatălui ____________________
10. Alte limbi pe care le cunoaşteţi:_____________
332
Anexa 3
Chestionar în limba rusă
МОЛДАВСКАЯ ЭКОНОМИЧЕСКАЯ АКАДЕМИЯ
КАФЕДРА СОВРЕМЕННЫХ ЯЗЫКОВ БИЗНЕСА
АНКЕТА
© Автор: Г. Молдовану
Кишинэу, 2007
333
Целью настоящей анкеты является анализ языковой ситуации в Республике Молдова и оценка
основных направлений в функционировании разговорных языков на территории pеспублики.
Основная задача анкеты - выявить отношение населения Молдовы к проблеме
функционирования языков и определить трудности, с которыми сталкивается общество в
процессе общения в новых социально-политических условиях.
Автор анкеты гарантирует полную конфиденциальность ответов. Полученная информация
будет использована исключительно в научных целях.
Мы заранее благодарим Вас за согласие принять участие в опросе и желаем успехов в
преодолении трудностей, препятствующих межнациональному общению.
334
I. Язык и национальное самосознание
1. Кем вы себя считаете, независимо от конкретной ситуации:
� Молдаванином
� Румыном
� Русским
� Украинцем
� Болгарином
� Гагаузом
Молдаванином – Румыном � Румыном - Молдаванином
Молдаванином – Русским � Русским - Молдаванином
Молдаванином – Украинцем � Украинцем - Молдаванином
Молдаванином – Болгарином � Болгарином - Молдаванином
Молдаванином – Гагаузом � Гагаузом - Молдаванином
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
2. По вашему мнению, каковы взаимоотношения между румынским и молдавским
языками.
� Один и тот же язык
� Молдавский язык является диалектом румынского языка
� Два разных языка
3. Как вы оцениваете Ваши навыки понимания, чтения, говорения и письма на каждом из
нижеприведенных языков. Варианты ответа:
(0) – Нулевые (1) – Слабые (2) – Хорошие (3) – Очень хорошие
Понимаю Говорю Читаю Пишу
Молдавский/Румынский
Русский
Как вы считаете?
4. В Республике Молдова должно быть:
� Один официальный язык (молдавский/румынский)
� Два официальных языка (молдавский/румынский и русский)
(Обозначьте ответ знаком Х в соответствующем квадрате)
335
5. Если русский язык станет государственным языком, то результатом этого будет:
A: Укрепление национального самосознания молдавского народа (обозначьте ответ знаком Х в
соответствующем квадрате)
1 2 3 4 5
Категорически не согласен не согласен ни да/ни нет согласен полностью согласен
B: Нарушение языковых прав национальных меньшинств
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
C: Равноправное развитие молдавского/румынского и русского языков
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
D: Обеднение и деградация молдавского/румынского языка
1 2 3 4 5
Категорически не
согласен
не согласен ни да/ни нет согласен
полностью
согласен
E: Ситуация ___________не изменится