Protagoniştii din "Risipitorii" sunt fraţii Sterian, Toma şi

Petre, foşti muncitori la atelierele CFR, deveniţi activişti de

partid. Copiii lor depăşesc condiţia părinţilor, sunt
intelectuali: Gabi şi Vale, absolvenţi ai Politehnicii, medicii
Sârbu şi Munteanu, cercetători de sorginte neproletară,
Constanţa, profesoară emerită. Alături de traseul biografic
şi social al acestora, Marin Preda aprofundează,
analizează hăţişurile sufleteşti, spirituale şi psihologice ale
eroilor săi, cutreieraţi de iubiri, prietenii, atitudini morale de
mare complexitate. În articolul "Cum am scris
«Risipitorii»", publicat şi în volumul "Imposibila întoarcere",
Marin Preda expune observaţiile sale, motive încrustate în
roman: "Unii oameni exclud din viaţa lor sentimentul
prieteniei, pe care îl sacrifică premeditat, pornind de la
ideea că acest sentiment mai mult îi încurcă decât îi ajută
în activitatea lor socială. Aceasta a fost o temă. O altă
temă poate fi formulată cam aşa: atitudinea oamenilor în
faţa suferinţei. Ei întâmpinau suferinţa complet
descoperiţi".

Reacţiile exterioare ale personajelor sunt tălmăcite

psihologic. Unul dintre exemple este cel al lui Vale Sterian,
care, atunci când nu mai poate îndura atitudinea
contradictorie a femeii iubite, sparge un pahar şi cioburile
îi rănesc adânc mâna. Iubirea sa chircită de suferinţă
curge roşie şi sărată. Constanţa, torturată de durere,
aproape ajunge să îşi piardă minţile. Eroi frumoşi, tragici şi
puternici se împiedică sau se dau cu capul de pragul
realităţii, pentru a se edifica, a trece dincolo, în verticala
limpede a înălţimii spirituale. Risipitorii învaţă să îşi ia viaţa
în serios. Proiectat în perioada socialistă, romanul ne
spune că şi atunci oamenii erau atrofiaţi de sentimente,
răvăşiţi de iubire şi însetaţi de prietenie. Ciuma regimului
politic nu putea amputa în totalitate legile firii, ale omeniei,
devenirii şi maturizării. "Singura grijă care poate lua
proporţii mari în conştiinţa unui om este să nu se piardă pe
sine", spune doctorul Sârbu. Unii se risipesc cu prudenţă,
alţii, pierzându-şi capul. Doctorul Munteanu e arivist, nu
risipeşte nimic, pentru că nu are de unde. A fi risipitor
poate desemna un viciu sau o tară morală, dar în egală
măsură şi o virtute. Deşi imprudenţi şi lipsiţi de simţul
autoconservării, risipitorii nu pot fi decât generoşi. Luptă
întru escaladarea unor trepte sociale, tind către o condiţie
superioară celei în care se găsesc, dar toate acestea li se
întâmplă unor oameni care tânjesc armonia spirituală şi
sunt însufleţiţi de dragoste şi prietenie.

Marin Preda dăruieşte personajelor sale, în finalul

romanului, o îmblânzire meritată şi un echilibru statornic.
Risipitorii de cândva se remodelează întru maturitate,
capătă conştiinţa sinelui şi a destinului propriu, fără să mai
aştepte confirmări de la cei din jur.