Sunteți pe pagina 1din 198

OPERE POLITICE

Volumul I, ediție revizuită și adăugită

CIOABĂ IONEL 8/24/18 OPERE POLITICE


OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

IONEL CIOABĂ

OPERE POLITICE
Volumul I, ediție revizuită și adăugită

TÂRGU-JIU 2018

1
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Autor: IONEL CIOABĂ


Referent științific: Prof Univ. Dr. Ion Popescu Brădiceni
Coperta: prof. Murărița Daniel
Corectura: prof. Eva Bistreanu

OPERE POLITICE, volumul I, ediție revizuită și adăugită


EDIȚIE ELECTRONICĂ
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată
indiferent de mediul de transmitere este interzisă.

ISBN: 978-606-94682-0-3

© Editura eParadigme, Ionel Cioabă 2018


www.eParadigme.ro
http://groups.google.ro/group/paradigme_educationale?hl=ro

2
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

PREFAŢĂ I. DESPRE MATURITATEA SCRIERII

1. A fi transdiscursiv
Doamne, ce bucuros sunt că am pe masa de lucru, în biroul meu ionaionic,
ticsit de volume, şi încă o carte pe care îndrăzneşte a şi-o publica Ionel Cioabă. Se
numeşte „Opere politice” (şi e doar primul volet – n.m.I.P.B.).
Sigur că titlul e polemic şi (auto)ironic căci intertextul la Marx, Engels,
Lenin ş.a. e evident. În epoca post-modernă, a fi transdiscursiv nu e la îndemâna
oricui (fie el filosof, publicist ori comentator (trans) politic).
Citesc, relecturez, mă orientez critic şi încerc această prefaţă. A câta o fi? Ei,
ce contează! Am comis sute de asemenea întâmpinări încercând să transgresez
orizontul de aşteptare al viitorului şi să întrezăresc profilul autorial în devenire (şi
în deveninţă/ diferanţă).
Tinerii, cărora le-am îndrumat paşii, neşovăind eu, ca să performeze ei, au
confirmat, Doamne, şi-ţi mulţumesc. Ajută-i Tu, de-acum încolo, căci, de-oi pleca,
Tu-rămâne-vei de veghe!

2. Scriitura îndrăgostită
Ce remarc în întreprinderea curajoasă a lui Ionel Cioabă: seriozitate,
îndrăzneală, stil ştiinţific, sobrietate bibliografică, redactare atentă, elaborare
transparentă, coerenţă internă, atitudine clară (a se citi: tranşantă), poftă de
cercetare, directitudine aprofundată, insistenţa metodologică, dezvoltare internă,
coerenţă, expresivitate susţinută cu „arme” hermeneutice aplicate.
Apoi nu-mi pot reţine cea de-a doua idee care-mi dă impuls operaţional şi
aderenţa civică, ba chiar încântarea unui biet om aflat mai degrabă sub vremuri:
Ionel Cioabă care scrie entuziasto-lucid, paradoxalitatea-i fiindu-i totuşi, repet,
(auto)controlată, căci în 143 de pagini sunt presărate, argumentativ/ augmentativ
exact 332 de note de subsol. Impresionant, nu-i aşa, iubiţii mei comilitoni de
cetate, patrie şi europenism.
Fără să cad în antifenomenul unei aderenţe… gratuite, ţin să subliniez în
cazul de faţă talentul/ vocaţia unei scriituri îndrăgostite de subiectul/ obiectul său.

3
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

3. Actualitatea şi Valoarea
Aşa se face că Ionel Cioabă nu admite superficialitatea, ca şi Valentin Popa
ori Adrian Gorun, Vladimir Tismăneanu ori Cristian Pârvulescu, Lucian Boia sau
Aurelian Bondrea. Regretatul Şt.Aug. Doinaş mi se confesa, cu nişte destui ani în
urmă, că a fi actual trebuie să fie totuna cu a avea valoare, întrucât doar prin
axiologie ontologia dobândeşte un plus de semnificaţie.
Cunoscându-se pe sine însuşi – doar aceşti condeieri au şansa să se impună
pe piaţa „academică” concurenţială – laboriosul Ionel Cioabă (şi un excelent editor
de revistă, Magazin Critic, on-line, cândva şi tipărită pe hârtie – n.m.I.P.B.), de
altfel un profesor capabil să ia cu asalt orice redută ideologică, altruist şi posedând
arta pedagogică, sare din post- în trans-modernism, fiindcă îmbină avangardist
cunoaşterea religioasă cu celelalte tipuri de cognitivitate.
Închei şi această transversalie cu felicitările de rigoare, care vin din partea
unui coleg de redacţie la strălucita revistă „Polemika” a lui Doru Strâmbulescu,
unde şi el, şi eu, am avut rubrică permanentă.

4. Eticul, politicul şi economicul


Cum consideră Paul Ricoeur, eticul şi politicul sunt mai degrabă într-un
raport de intersectare decât de subordonare. Societatea modernă este societatea
pentru care lupta omului cu natura, chiar cu natura-i proprie, unită cu primatul
acordat calculului şi eficacităţii, tinde să devină noua formă a sacrului, dacă nu
distruge pur şi simplu diferenţa dintre sacru şi profan. O societate care s-ar defini
exclusiv prin economic ar fi cu siguranţă o societate complet profană.
Iată una din premizele cărţii, ambiţioase, semnată de Ionel Cioabă, istoric
etician preocupat de a da soluţii insatisfacţiei omului postmodern. Eu îl încredinţez
că saltul în transmodernitate/ transmodernism i-ar fi cu mult mai productiv/ creativ/
prospectiv.
Întrucât eu însumi, în publicistica-mi din „Gorjeanul” (1980-2015), am
pledat pentru implementarea unei paradigme noi, izbăvitoare a vieţii private. O
viaţă privată asediată, deteriorată, vai, de sentimentul de injustiţie, de înfruntarea
fără arbitraj a categoriilor şi grupurilor sociale.
Ferindu-se de mirajul apologiei, Ionel Cioabă îmbracă armura unui cavaler,
a unui toreador, a unui mânuitor al floretei, ca să sfărâme mitul postmodern al
enclavizării fericirii în numele plus-valorii extorcate imoral şi vizibilă hidos pe

4
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ecranul ipocrit al aşa-zisului liberalism economic care, azi, pare să distrugă/ să


corupă liberalismul politic, umilindu-l, mituindu-l etc.

5. Angajarea cetăţeanului
Sarcina filozofiei politice se defineşte astfel prin reflecţia asupra a ceea ce,
în viaţa politică, este purtător al unei acţiuni cu sens în istorie. Ionel Cioabă
intuieşte că, da, traiectul politic al libertăţii e un traiect rezonabil, iar libertatea
rezonabilă a individului rezultă din inserţia sa politică. Acest traiect poate fi
rezumat translucid: este drumul (CALEA) de la individ la cetăţean. Ionel Cioabă,
ca şi mine, bănuiesc, ar prefera ca filosofia politică, pentru a fi autentică, trebuie să
redevină o reflecţie asupra cetăţeniei, într-un stat care instituie condiţii reale şi
garanţiile egalităţii tuturor în faţa Legii, deşi viaţa politică rămâne ineluctabil
marcată de lupta pentru cucerirea, păstrarea, reluarea puterii, este o luptă pentru
dominaţia politică. Ca atare, statul de drept este în acest sens efectuarea intenţiei
etice în sfera politicului. Aceasta înseamnă că legea civilă defineşte, ordonează,
pune în relaţie rolurile, astfel ca toţi titularii aceloraşi roluri să fie trataţi în mod
egal de dreptul pozitiv.
În ceea ce mă priveşte, nu ezit să confer – ca şi Paul Ricoeur – o semnificaţie
etică, nu doar prudenţei care se cere de la guverne, ci şi angajării cetăţeanului într-o
democraţie. Discursul politic trebuie să fie cel mult o opinie dreaptă (ortoretorică),
de unde, automat, accentul pus în această definiţie pe formarea unei opinii publice
libere în expresia ei. În ce priveşte definirea democraţiei prin raportare la putere, aş
sublinia imperativ că democraţia este regimul în care participarea la decizie este
asigurată de un număr tot mai mare de cetăţeni, a căror cultură şi civilizaţie trebuie
să fie, obligatoriu, transdisciplinară şi integrală.

Conf.univ. Ion Popescu-Brădiceni,


doctor în filologie,
membru titular al Societăţii Naţionale Române de Filozofie

5
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CUVÅNT ÎNAINTE

Dezinformarea sau mai degrabǎ manipularea presei de cǎtre înfǎptuitorii


morali ai aşa zisei crize economice constituie anihilarea organului suprem de
apǎrare al naţiunii. Acest lucru dǎ naştere unei intoxicǎri de mesaje penibile şi
chiar perimate pentru cei lipsiţi de scrupule, mai ales pentru cei modeşti şi
raţionali.
„Au fost epoci în dezvoltarea sufletului românesc în care gânduri mari nu s-
au putut răspândi pentru că nu s-a găsit nimeni să cheltuiască pentru tipar şi în
care, pentru aceeaşi osândă de a rămânea în manuscris şi până astăzi, lecţii
folositoare de bună limbă românească nu s-au putut îndrepta către cei cari, prinşi
de falsele mode, greşeau în alcătuirea formei.”1 Am auzit cǎ mare crizǎ economicǎ
ar veni peste blestematul ǎsta de nem. Şi nu m-ar durea sufletul dacǎ aş şti cǎ cei ce
l-au blestemat ne amǎgesc cǎ inflaţia, deficitul bugetar şi alte asemenea denumiri
fiscale ar pune mari probleme economiei mondiale, cu atât de mult celei româneşti.
De aşa numitele coaliţii care provoacǎ iminente crahuri pe piaţa româneascǎ nu
mai zice nimeni nimic sau dacǎ zic, o spun într-o manierǎ voalatǎ de numai bǎieţii
cu ”ochi albaştri” mai pot intui ceva.
Şi totuşi consolarea atinge limitele hazardului citind ce scria cu zeci de ani în
urmǎ marele nostru istoric: „Greutăţile statului român de astăzi, preţurile mici ale
produselor noastre, reclamaţiunile îndreptăţite ale creditorilor noştri străini - care
au dreptul de a-şi apăra banul şi care ne fac favoarea de a ne da sfaturi pe care le
vom urma întrucât ne îngăduie realitatea vieţii noastre naţionale, - toate acestea la
un loc sunt floare la ureche pe lângă ceea ce a fost trecutul acestui popor.”2
Mi-e cu neputinţǎ sǎ cred cǎ Romania nu este capabilǎ sǎ iasǎ din impasul
economic şi infrastructural în care se aflǎ. Se vede prea bine lipsa de
profesionalism cu care se camufleazǎ evaziunile fiscale compensate de o inflaţie
nejustificatǎ. Alta este problema românilor şi anume teama inutilǎ a cetǎţenilor
pentru susţinerea unor drepturi esenţiale oricǎrui regim politic inclusiv cel
comunist. La aceasta se adaugǎ interesul personal şi inegalitatea în drepturi creatǎ
de lumea capitalistǎ, motive care definesc lipsa de solidaritate a romanilor în

1
NICOLAE IORGA, Sfaturi pe întuneric, Ed Militară, BUC 1977, pag 84
2
Ibidem, pag 9

6
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

solutionarea problemelor existente. Nu cumva acesta este regimul politic totalitar


care împiedicǎ pacifist declanşarea unui puci, menit sǎ obţinǎ adevarata egalitate în
drepturi? Nu cumva democraţia românilor este mai degrabǎ un neo-comunism
european? Nu pun astfel de întrebari în ideea de a mi se rǎspunde afirmativ la ele,
ci de a mǎ convinge de ce în Romania de mai bine de 24 ani nu se respectǎ
constituţia deşi ea este conceputǎ dupǎ tiparele celei democratice eupopene? Mai
rǎmâne o singurǎ explicaţie. Aceastǎ uniune este creatǎ pentru aceleaşi state
superputeri de altadatǎ, celelalte urmând a fi sateliţi necesari întreţinerii acestora.
Cu alte cuvinte ceea ce nu au reuşit razboaiele sǎ obţinǎ în mii de ani, reuşesc
acum prin semnǎturi, oligarhii Europei. Şi dacǎ este vorba despre libertate a presei
sau a informaţiei conform constituţiei democratice, nu înţeleg ce cautǎ acum
cenzura specificǎ regimului totalitar dupǎ 29 de ani de la revoluţie? Sǎ înţeleg cǎ
P.S.D-ul nu este altceva decât o mascǎ a totalitarismului dinastic sau „laptele bǎtut
al comunismului.”
„Stiţi ce vor social-democraţii? Sǎ facǎ şi bine, dacǎ se poate, dar sǎ nu facǎ
ce trebuie. Social-democraţia e anticamera comunismului. Numai cǎ, dacǎ prin
social-democraţie s-a intrat în comunism, nu se poate ieşi din comunism tot pe-
acolo. E ca o uşǎ care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democraţii n-
au forţa activǎ de luptǎ. Pǎi n-au guvernat Germania social-democraţii? Drept care
au fǎcut pe ei!”3 (Petre Ţuţea, Cugetǎri memorabile).
Îmi aduc aminte de cuvintele unui mare politolog Alfred Bulai, care
provocat fiind de unul dintre studenţi la un curs pe tema politicii deficitare
româneşti rǎspunde evaziv: „Să ne ferească Dumezeu de ziua în care politicienii să
se înţeleagă între ei.” Oare n-ar trebui sǎ credem acum, cǎ aceastǎ crizǎ economicǎ
este rezultatul unor carteluri de tipul celor francmasonice concepute la nivel
mondial? Acesta este rezultatul luptelor eroilor naţionali pentru aşa numitele
drepturi constituţionale într-un stat democratic? Am înţeles, trǎim într-o ţarǎ
blestematǎ cu lideri infami şi lipsiţi de cele mai elementare sentimente umanoide.
Şi ştiţi de ce? Pentru cǎ „nu există nicio societate în care regulile să fie automatizat
respectate”4 ,pentru cǎ ţara care îşi omoară conducătorul este urgisitǎ pânǎ la al
şaptelea neam...

3
Petre Ţuţea, Cugetǎri memorabile...
4
GERGES BALANDIER, Antropologie Politicǎ, ED.”Amarcord” ORADEA 1998, pag 111

7
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

INTRODUCERE

Am ales acest titlu, mânat de interesul meu pentru cercetarea din mai multe
perspective a regimului comunist în România anilor 1947-1989 dar și a ideologiei
marxist-leniniste încă de la apariția sa. Evident că va trebui să ținem cont și de
evoluția sa pe plan mondial pentru a putea înțelege mai bine impactul său asupra
persoanei în context social. La acestă motivaţie se adaugă şi bibliografia pe care
am avut-o la dispoziţie în biblioteca personală dar şi cea pusă la dispoziţie de către
profesorul Conf. Univ. Sorin Purec, îndrumător pentru examenul de licență al
soției mele.
Bibliografia este utilizată destul de corespunzător ţinând seama de tema
tratată, dar de bază pentru tratarea lucrării de faţă am folosit ca Articole şi Studii
următoarele:
- Ciobanu Monica, Problematica legitimităţii şi a disoluţiei regimurilor
comuniste în Europa de Est: o perspectivă comparată,în Observator
Cultural, nr. 669 din 12.04.2013,
- Olteanu Constantin, 55 de Ani de la crearea Tratatului de la Varşovia
(1955-2010), în Revista Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Studii şi
Articole de IstorieLXXVI, 2010,
- Scurtu Ioan, Regimul politic din România (1947-1989), în Revista Societăţii
de Ştiinţe Istorice din România, Studii şi Articole de IstorieLXXIV, 2009,

Deasemenea am folosit ca Lucrării speciale fundamentale pentru motivarea


criticii adresate regimului comunist din România:
- Bazele filozofiei marxiste, Academia de Ştiinţe a URSS, Ed. Politică,
Bucureşti 1960,
- Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi 1992,
- Ionescu Cristian,Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti
2004,
- Mungiu-Pipidi Alina, Doctrine politice, Ed. Polirom, Iaşi 1998,

- Podgoreanu Lector Dr. Traian, Curs de filozofie marxistă, vol II, ediţia a
patra, Bucureşti 1978,
- Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idelul democratic, Ed.
Polirom, Iaşi 2000,
Lucrarea de faţă este structurată pe două părţi:
8
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Prima parte: „COMUNISMUL SAU TOTALITARISMUL EXTREMEI


STÂNGI”, este generală şi face o analiză obiectivă a ceea ce reprezintă „Bazele
societăţii marxiste” având ca bibliografie de bază„Bazele filozofiei marxiste”, o
carte editată de Academia de Ştiinţe a URSS, Ed. Politică, Bucureşti 1960. Statul,
conchide Karl Marx, este cel mai puternic instrument al clasei dominante, el
concentrează în sine puterea economică şi politică a clasei respective. Statul
socialist concentrează în mâinile sale întreaga putere politică a poporului.
Putem spune că am lucrat atât cu materialul clientului, dar am luat în
considerare și punctele de vedere ale analiștilor politici arătând punctele tari şi
punctele slabe. Astfel nu putem fi acuzaţi de o opinie subiectivă luând în
considerare doar punctele de vedere ale analiştilor capitalişti. (Cap. 1). Am folosit
cartea „Bazele filozofiei marxiste”din dorinţa de a reflecta modul în care se vedea
comunismul în anii de glorie ai regimului.
În subcapitolul „Critica lui Marx cu privire la capitalism” autorul face o
scurtă incursiune subiectivă a ceea ce înseamnă formele “demodate” ale
democraţiei în istorie propunând o “nouă democraţie populară” având ca şi criteriu
principal egalitatea pe toate planurile a cetăţenilor lumii cu condiţia de a intra totul
în proprietatea statului şi de a forma o nouă clasă politică “protecţionistă” numită
proletariat. La subcapitolul „Conflicte şi contradicţii” analistul politic
contemporan Cristian Pîrvulescu arăta deficienţele acestui regim astfel:

1. Mai întâi, permanenţa conflictelor în toate societăţile. Societatea, realitatea


animată de fiinţe vii, nu se poate sustrage acestei reguli: conflictul este inerent
naturii şi funcţionării sale.
2. În al doilea rând, Marx a înţeles conflictele sociale în calitate de conflicte de
interese, opunând două grupuri: în societate toate conflictele de interese se reduc în
definitiv la o opoziţie între cei ce au interesul de a menţine şi de a perpetua o
situaţie în beneficiul lor şi cei ce au interesul de a o schimba. Fără îndoială, pot
exista poziţii mai mult sau mai puţin radicale dar asta nu împiedică de a analiza
conflictele în termenii marilor ansambluri de persoane şi de grupuri ale căror
interese sunt irevocabil conflictuale.
3. În al treilea rând, Marx a înţeles conflictul ca principal motor al istoriei,
conflictul antrenează schimbarea. Aceasta se întâmplă din cauza şi prin opoziţia
dintre grupuri de interese divergente.

9
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

4. A patra contribuţie ţine de deschiderea pe care Marx a realizat-o spre cercetarea


factorilor structurali ai schimbării.
În subcapitolul Aprecieri şi critici în doctrina naţionalist –comunistă
reţinem o concluzie dincolo de conţinutul capitolului: credinţa în construirea unei
societăţi şi a unui om de tip nou, pe ruinele societăţii civile, ale moralei şi religiei,
s-a dovedit periculoasă prin puterea ei de seducţie la popoarele slab dezvoltate pe
linia capitalismului şi a democraţiei liberale, şi tragică prin consecinţele ei
falimentare, antiumane şi antisociale.
În subcapitolul „Problematica legitimităţii şi a disoluţiei regimurilor
comuniste în Europa de Est: o perspectivă comparată” scopul acestei prezentări
este acela de a clarifica relaţia dintre diferitele tipuri de SIMULARE A
DEMOCRAȚIEI ÎN REGIMUL POLITIC COMUNIST DIN ROMÂNIA şi este o
realitate istorică bazată pe studii arhivistice făcute de istorici de renume precum
Deletant Denis, Ioan Scurtu, dar şi analişti politici consacraţi ca Adrian Miroiu,
Cristian Pîrvulescu sau Alfred Bulai. În Cap.1 „ Regimul comunist în România
anilor 1947-1989: repere istorice şi istoriografice”se face o scurtă incursiune în
istorie făcâd apel la stângăciile politicii comuniste, special în timpul regimurilor
Dej şi Ceauşescu. „Simularea alegerilor în perioda comunistă „(Cap. 2.) este însă
un exemplu elocvent al acestor deficienţe politice dar şi a unui totalitarism mascat.
Aşa se explică şi faptul că emiterea “Sistemului electoral al României în anul
1946” a permis falsificarea alegerilor electorale.
Partea a II-a din primul capitol este destinată exemplelor concrete bazate pe
realităţi istorice incontestabile ceea ce demonstrează că simularea democraţiei este
un subiect destul de tratat, cel puţin în ultimii douăzeci de ani în România.
În Martie 1948 –alegerile generale au fost ultimele alegeri din anii socialismului
în care au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul National-
Liberal (Petru Bejan) a obţinut 7 mandate, iar Partidul Tărănesc-Democrat (dr.
N. Gh. Lupu) - 2 mandate. Constituţia desfiinţa principiul democratic al separării
puterilor în stat, stabilind că: „Organul suprem al puterii în stat î n R e p u b l i c a
P o p u l a r ă R o m â n ă e s t e M a r e a Ad u n a r e Naţională" ( a r t . 3 7 ) .
Aceasta era singurul organ legislativ al Republicii Populare Române" ( a r t . 3 8 ) .
În. Legea electorală din 1952 tipul de sistem electoral se schimbă, de la
reprezentarea proporţională pe liste la un scrutin major, în care fiecare alegător
vota o singură persoană în circumscripţia din care făcea parte. Era declarat deputat
în Marea Adunare Naţională deputatul care întrunea cel puţin jumătate plus unu
10
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

din numărul total al voturilor valabil exprimate în circumscripţia electorală


respectivă.
Durata mandatului deputaţilor Marii Adunări Naţionale, ai consiliilor
populare judeţene şi al municipiului Bucureşti este neschimbată faţă de legea
anterioară (rămânând de 5 ani), însă conform legii din 1947 deputaţii consiliilor
populare municipale, ai consiliilor sectoarelor municipiului Bucureşti, ale oraşelor
şi comunelor se alegeau o dată la doi ani şi jumătate.
În doctrina oficială comunistă, principiul separării puterilor în stat era
înlocuit cu aşa numitul principiu al colaborării puterilor în stat, care presupunea
subordonarea, ridicată la rang de principiu constituţional, a tuturor puterilor
statului faţă de forţa conducătoare în stat, Partidul Comunist.
De asemenea am ales acest titlu mânat de problemele dificile cu care se
confruntă societatea românească în ultimii ani post-decembriști. Pentru a înţelege
mai bine acest proces involutiv este nevoie să comparăm multe puncte de vedere
ale unor mari scriitori. Filiaţia hominizilor şi-a câştigat întâi dreptul la existenţă
şi la diferenţiere prin australopiteci, areantropieni şi neandertalieni; apoi s-a ivit,
nu se ştie prea bine cum şi unde, o filiaţie originală, mai evoluată, care avea
poziţie verticală, un creier mai voluminos şi mai complex, aptă de a percepe
realitatea lumii şi de a se adapta. Este filiaţia nouă, ai cărei reprezentanţi actuali
suntem şi noi, aceea a lui Homo Sapiens.5
Georges Balandier a împărtăşit aceeaşi idee spunând că statele se pot naşte
fie prin reuniunea voluntară a două sau mai multe triburi, fie prin subjugarea
grupurilor slabe de către grupurile mai puternice, ceea ce duce la pierderea
autonomiei lor politice…sau că „statul se naşte din eveniment, duce o politică prin
care se creează evenimente, accentuează inegalităţile generatoare de dezechilibru şi
devenire. Din clipa în care statul este prezent, demersul antropologic nu mai poate
evita o întâlnire cu istoria.”6
Acelaşi Balandier conchide spunând că nu există o societate în care
regulile să fie automat respectate de aceea se poate spune că este foarte greu să
realizezi un stat democratic civilizat după un regim politic dictatorial existent de
mai bine de patruzeci de ani cum este cazul ţării noastre. Ce se poate face însă
pentru progresul inopinat al naţiunii româneşti?

5
Cristian Strauss, Preistoria, o epocă misterioasă, Ed. Prietenii Cărţii, Buc. 2002 p. 247
6
Georges Balandier, Antropologie politică, Ed. Amarcord, Oradea 1998, p. 221

11
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

La această întrebare ne răspunde marele nostru istoric şi om de cultură


Nicolae Iorga: ”Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obişnuit, are de
făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă,orice s-ar alege de dânsul
după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria, ci
interesează datoria care s-a făcut.”7
Greutăţile statului român de astăzi, preţurile mici ale produselor noastre,
reclamaţiunile îndreptăţite ale creditorilor noştri străini - care au dreptul de a-şi
apăra banul şi care ne fac favoarea de a ne da sfaturi pe care le vom urma
întrucât ne îngăduie realitatea vieţii noastre naţionale, - toate acestea la un loc
sunt floare la ureche pe lângă ceea ce a fost trecutul acestui popor.8
Există însă anumite obiecţiuni cu privire la tipărirea aşa ziselor
„materiale” pentru viitorul istoric. Cel ce se ocupă de acestea este de obicei un
om ale cărui aptitudini istorice, sau pur şi simplu sintetice, sunt reduse, aşa că în
lipsă de operă, pe care el nu ar da-o, sau de ar da-o ar face-o proastă, mai bine să
culeagă materiale. E deci mult mai nobil să te ocupi cu nobilele probleme
filosofice decât să te apuci, de pildă, ca urmaş recunoscător, cercetând viaţa unuia
din oamenii mari ai ţării tale, să scrii o cărticică, după puterile tale, arătându-le
meritele şi greşelile şi slăvindu-le memoria pentru binele ce l-au făcut, iar de
greşeli iertându-i ca fiind tu însuţi muritor.9
Prin urmare trebuie să fii istoric pentru ca să fii bun adunător de izvoare,
iar pentru a fi istoric trebuie să fii un adânc cunoscător al faptelor şi gândurilor
omeneşti, pe care să le ştii explica şi cântări după adevărata lor valoare, să fii –
dacă e să punem termenul – însuţi un filosof, în înţelesul serios şi înalt al acestui
cuvânt.10
Pentru a enumera caracteristicile parteneriatului dintre administraţia
locală şi societatea civilă este absolut necesar cunoaşterea funcţionalităţii
fiecăreia dintre acestea două.
Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civile are ca
fundament drepturile ce rezultă din asumarea conştientă şi activă a calităţii de
cetăţeni. Libera asociere şi drepturile omului, alături de principiul ierarhizării

7
Nicolae Iorga, Sfaturi pe întuneric, Ed Militară Buc 1977, p. 5
8
Ibidem, p. 10
9
Vasile Pârvan, Scrieri, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc 1981, p. 62-63
10
Ibidem, p. 64

12
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

normelor şi al independenţei justiţiei creează un binom între statul de drept şi


societatea civilă.11
Drepturile civile pot fi astfel asociate cu principiul autonomiei locale a
organelor administraţiei publice. În cazul acestui principiu se poate vorbi evaziv
de existenţa unui parteneriat între societatea civilă şi administraţia publică locală.
Societatea civilă poate fi văzută ca un element esenţial în construcţia de
instituţii democratice, un vehicul pentru exerciţiul libertăţii de vorbire, de asociere
şi informare, exercitând o influenţă hotărâtoare în pregătirea indivizilor ca
cetăţeni conştienţi şi responsabili.
În schimb administraţia publică locală prin principiul descentralizării
serviciilor publice asigură, în primul rând, recunoaşterea unei anumite autonomii
şi acordarea personalităţii juridice unor instituţii sau servicii publice organizate
la nivelul unităţilor administrativ teritoriale. Ea mai înseamnă însă şi
descentralizarea teritorială, în sensul că unităţilor administrativ-teritoriale
(comuna. oraşul, judeţul) li se recunoaşte o largă autonomie în administrarea şi
gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor locale.12
Se poate afirma astfel că administraţia publică locală este constituită din
„grupuri mari de oameni care se deosebesc după locul pe care îl ocupă într-un
anumit sistem de producţie socială istoriceşte determinat, după raportul lor (de cele
mai multe ori consimţit şi întărit prin legi) faţă de mijloacele de producţie, după
rolul lor pe care îl au în organizarea socială a muncii, şi deci după felul în care
obţin acea parte de care dispun din bogăţia societăţii şi după mărimea acestei părţi.
Clasele sunt grupuri de oameni, dintre care unul poate să-şi însuşească munca
altuia, datorită locului diferit pe care îl ocupă într-o anumită orânduire economică a
societăţii.”13
Principiul eligibilităţii, al legalităţii şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor de interes deosebit sunt semnificative în acest sens.
Legea obligă la organizarea referendumului ori de câte ori se pune problema
modificării limitelor teritoriale al comunelor, oraşelor şi judeţelor precum şi la
cererea locuitorilor cu drept de vot, pentru încetarea înainte de termen a
mandatului de primar, atunci când acesta nesocoteşte interesele generale ale

11
Cristian Pârvulescu, Instituţii publice şi societate civilă, S.N.S.P.A., Bucureşti 2006, p. 45
12
Conf. Univ. Dr. Pantelimon Manta, Tratat de drept administrative, Vol II, Ed. “Academică Brâncuşi”, Tg-Jiu
2003, p. 192-193
13
Bazele Filozofiei marxiste, apud V.I. Lenin, Ed. Politică, Bucureşti 1960, p. 522

13
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

colectivităţii locale sau nu exercită atribuţiile care îi revin potrivit legii, inclusiv a
celor ce se referă la calitatea de reprezentant al statului. În unele cazuri se impune
obligativitatea consultării cetăţenilor: modificarea limitelor teritoriale ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor, contractarea împrumuturilor pe termen lung.14
Se poate concluziona că între societatea civilă şi administraţia publică locală
există o indisolubilă legătură. O definiţie culturală a societăţii civile presupune
capacitatea oamenilor de a lucra ca artişti nu numai în sens restrâns (ca
funcţionari ai administraţiei publice locale), de a produce obiecte pur estetice dar
într-un sens mult mai larg, de a forma toate dimensiunile vieţii, materiale şi
spirituale.15
Societatea civilă românească trebuie aşadar să dobândească încrederea în
forţele ei şi să devină activă pentru consolidarea administraţiei publice locale căci
altfel va rămâne doar o sintagmă moartă în discursurile politicienilor.
Din punct de vedere organizaţional statul modern se defineşte prin
următoarele cinci caracteristici:
1.Statul este o instituţie separată sau o colecţie de instituţii separate, atât de
diferenţiate de restul lumii încât să dea naştere unor sfere distincte, publică şi
privată.
2.Statul este suveran pe teritoriul său iar prin definiţie el este autoritatea
fundamentală pentru toate legile.
3.Suveranitatea statului se extinde asupra tuturor indivizilor aflaţi pe un
anumit teritoriu şi se aplică în mod egal chiar şi celor aflaţi în poziţii de guvernare
şi de elaborare a regulilor.
4. Personalul statului modern este în cea mai mare parte recrutat şi pregătit
pentru gestionarea problemelor într-o modalitate birocratică.
5. Statul are capacitatea de a extrage de la populaţia sa venituri monetare
(taxe) pentru a-şi finanţa activităţile.16
Autoritatea statului poate fi înţeleasă mai uşor prin aplicarea articolului 79
din Dreptul administrativ în cazul unor infracţiuni exercitate de funcţionarul
public local. Dacă autoritatea juridică locală funcţionează potrivit normelor
juridice existente atunci autenticitatea verdictului dat este plauzibilă şi
incontestabilă.

14
Conf.Univ.Dr. Pantelimon Manta, op. cit., p. 199-201
15
Cristian Pârvulescu, op. cit., p. 46
16
Adrian Miroiu, Introducere în Analiza Politicilor Publice, S.N.S.P.A.,Bucuresti, 2005, p. 38-39

14
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de


existenţa unor norme juridice superioare al căror respect este asigurat de
existenţa unei puteri judecătoreşti imparţiale. Judecătorul devine deci cheia de
boltă a realizării statului de drept căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât
dacă acestea sunt juridic sancţionate.17
Dreptul, ca şi statul, are întotdeauna un caracter de clasă. El exprimă
voinţa clasei dominante ridicate la rangul de lege. Această voinţă îşi găseşte
întruchiparea în legile şi normele de conduită obligatorii pentru întreaga
populaţie, stabilite sau sancţionate de puterea de stat.18
Cele mai frecvente infracţiuni care pot fi săvârşite de funcţionarii publici
sunt: delapidarea, falsul şi falsul intelectual, insubordonarea, luarea de mită,
primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă.
Aşa cum am arătat în situaţia în care organul de cercetare şi urmărire
penală dispune începerea urmăririi penale, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publică este obligat să ia măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia
pe care o deţine. Aceeaşi măsură va fi adoptată şi dacă funcţionarul public a
săvârşit o faptă de natură a-l face pe acesta incompatibil cu funcţia pe care o
ocupă.
Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
acesteia, ori în situaţia în care instanţa judecătorească a hotărât definitiv agitarea
ori încetarea procesului penal, suspendarea din funcţie încetează, iar instituţia
publică datorează pe această perioadă despăgubiri civile, reprezentând drepturile
salariaţilor pe perioada respectivă.19
Aplicarea legii potrivit dreptului administrativ implică o nouă viziune
asupra democraţiei, care nu mai este doar un instrument între altele, ci devine în
societăţile contemporane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor
de garantare a drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel un element
esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi fac simţită prezenţa. Însă
orice ordine juridică, este lipsită de suport în măsura în care nu îşi găseşte
fundamentul în societate.20

17
Cristian Pârvulescu, Instituţii Publice şi Societate Civilă, S.N.S.P.A., Bucureşti 2006, p. 41
18
F.V. Konstantinov, V.F. Berestnev, I.V. Kuzneţov…, Bazele filozofiei marxiste, Editura Politică, Bucureşti 1960,
p. 540
19
Conf. Univ. Dr. Pantelimon Manta, Tratat de drept administrative, vol II, Ed. Academia Brâncuşi, Tg-Jiu, p. 71
20
Cristian Pârvulescu, op. cit., p. 42

15
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Aplicabilitatea normelor juridice precum şi construcţia statului de drept


variază în funcţie de gradul de democratizare al societăţii; crizele economice,
sociale sau politice pot antrena prăbuşirea celor două. Astfel reaua întrebuinţare a
mediului înconjurător se face abuziv şi provocator de cei puternici care nu se
interesează de lume, ei urmăresc să-şi realizeze interesele economice, politice sau
de alt ordin. Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde
numai la nivel macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile microsociale,
până în însăşi persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este
spiritul banului…Prin logica dezvoltării toate activităţile umane se transformă în
activităţi economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele valori rămân cele
economice.21Această analiză socio-politică se observă limpede începând cu al
doilea capitol al acestei cărți. Trebuie amintit că lucrarea de față este o continuare a
cărții COMUNISM SAU DEMOCRAŢIE ?, Ed. Printxpert, Craiova, 2009, 134
pagini, ISBN 978-606-8060-03-3.
De menţionat este faptul că toate textele şi paragrafele cărţii înclinate spre
dreapta, sunt fie compilaţii fie aparţin integral autorilor citaţi. Ceea ce îmi aparţine
în totalitate este doar ordonarea ideilor şi conologia evenimentelor în funcţie de
importanţa argumentării istorice şi politice. În fine, capitolul III şi are o tratare mai
mult jurnalistică și este dedicată perioadei de noviciat, de aceea trebuie tratată cu
toleranță și cu o atitidine obiectivă. De asemenea s-au revizuit și adăugat noi
capitole și studii, unele publicate dar cele mai multe fiind scrise în ultimii doi ani.

21
Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate, Ed Bizantină, Buc 2000, p. 123

16
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CAPITOLUL I

COMUNISMUL SAU TOTALITARISMUL EXTREMEI STÂNGI

1.1. BAZELE SOCIETĂŢII MARXISTE

Scopul fundamental al lui Karl Marx (1818-1883) a fost acela de a analiza


sistemul de putere din societăţile capitaliste şi de a arăta că el are în centru
puterea economică. Puterea în societăţile capitaliste nu este disipată în societate,
între diverse grupuri largi ale populaţiei. Din potrivă, ea este deţinută de o clasă
dominantă, care se bazează pe poziţia sa privilegiată pe plan economic, anume
aceea de proprietară a mijloacelor de producţie.22
Bazele societăţii comuniste sunt în aşa numita „erezie politică” numită
leninism. Leninismul nu a fost o erezie pur şi simplu; a fost exact aceeaşi erezie
care a creat fascismul. Italia era şi ea o ţară semiindustrializată, unde marxiştii se
aflau în căutarea căilor de a grăbi venirea revoluţiei. Şi marxiştii italieni se
simţeau atraşi de conceptul de violenţă revoluţionară a lui Sorel.
Aceste idei au fost preluate de un al treilea marxist italian, Benito
Mussolini, care era cu treisprezece ani mai tânăr decât Lenin şi tocmai intra în
politică la vremea aceea. Dar, ca şi Lenin, el propovăduia formarea unor
„minorităţi de avangardă” care ar putea angaja sentimentele, credinţele şi voinţa
maselor nehotărâte.23
La nivel teoretic confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem
politic. Sistemul politic, model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi
folosit în special în anii „70-80” exprimă la nivel conceptual, interacţiunile
politice instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi
indivizii. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă
din practica instituţională dominantă, pentru alţii el este rezultanta tuturor
structurilor sub aspectul lor politic.24

22
Adrian Miroiu, Introducere în anliza politicilor publice, S.N.S.P.A., Bucureşti 2005, p. 44
23
Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Ed. Humanitas, Bucureşti 2003, p. 63
24
Cristian Pârvulescu, Instituţii publice şi societate civilă, S.N.S.P.A., Bucureşti 2006, p. 70

17
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Criticii burghezi ai marxismului afirmă că marxismul dă istoriei o explicaţie


„unilaterală”, numai cu ajutorul „factorului economic”, negând, chipurile,
influenţa şi rolul celorlalţi factori politici, ideologici, psihologici, religioşi,
culturali, etc. O astfel de critică a marxismului vădeşte superficialitatea criticilor.
Materialismul istoric nu neagă deloc rolul activ al suprastructurii, acţiunea ei
asupra bazei, nu neagă, ci cere să se ia în consideraţie în mod obligatoriu
interacţiunea dintre bază şi suprastructură în procesul dezvoltării societăţii.
Interacţiunea dintre bază şi suprastructură se produce pe temeiul bazei economice,
care, chemând la viaţă o anumită suprastructură, determină direcţia dezvoltării
acesteia.
Suprastructura nu este efectul pasiv al bazei sau ceva în genul unui
ornament exterior al edificiului societăţii. Dacă clasele exploatatoare au creat şi
au consolidat timp de veacuri instituţiile lor politice şi juridice, au sprijinit religia
şi biserica, au dezvoltat şi au impus maselor ideologia lor, ele au procedat astfel
pentru că au găsit în aceasta un mijloc de a-şi întări dominaţia asupra maselor
muncitoare, asupra majorităţii societăţii.
Dacă clasele exploatatoare tind să nimicească instituţiile care le asupresc,
create de clasele dominante exploatatoare şi îşi creează organizaţiile proprii, o
ideologie proprie, aceasta se explică prin cerinţele luptei pentru propria lor
eliberare. Dacă marxiştii ar considera că suprastructura nu joacă un rol activ în
istorie, atunci de ce ar chema muncitorii la luptă împotriva statului burghez şi al
politicii şi ideologiei burgheze reacţionare, pentru victoria dictaturii
proletariatului şi a ideologiei socialiste?
Statul, conchide Karl Marx, este cel mai puternic instrument al clasei
dominante, el concentrează în sine puterea economică şi politică a clasei
respective. Statul socialist concentrează în mâinile sale întreaga putere politică a
poporului.25
În gândirea lui Marx, locul central îl are ceea ce Fr. Engels numea
„concepţia materialistă asupra istoriei”: ideea importanţei vieţii economice şi a
condiţiilor în care oamenii produc şi reproduc mijloacele lor de existenţă. Potrivit
lui Marx, modul de producţie al fiecărei societăţi (condiţiile materiale ale vieţii
economice, precum şi felul în care diverşii actori se raportează la producţie; felul
în care sunt structurate relaţiile de proprietate, felul în care se face schimbul şi se

25
Bazele filozofiei marxiste, Academia de Ştiinţe a URSS, Ed. Politică, Bucureşti 1960, p. 514-515

18
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

consumă bunurile produse) condiţionează sau determină toate celelalte elemente


ale societăţii.
Astfel, în societatea capitalistă existenţa proprietăţii capitaliste face să
existe o diviziune între burghezie (caracterizată prin faptul că are în proprietate
mijloacele de producţie) şi proletariat (lipsit de proprietate, membrii săi fiind
nevoiţi pentru a trăi să-şi vândă forţa de muncă).
De exemplu la sfârşitul anilor 90, s-a putut observa oprirea dezvoltării
economice a gospodăriilor ţiganilor angajatori pentru că paleta lor de posibilităţi
nu s-a extins. Deşi unele familii au ajuns în poziţii de patroni, poziţiile de putere,
în general, sunt în mâinile maghiarilor. Imaginea ţiganilor este mai nuanţată, însă
prejudecăţiile sunt în continuare puternice, în ciuda faptului că se observă în
rândul ţiganilor o puternică stratificare. Posibilităţile sunt deschise tuturor, însă,
mai deschise maghiarilor.26
Puterea pe care o exercită burghezia nu se reduce însă la exploatare şi la
proprietate. Burghezia este clasa dominantă şi într-un alt sens: ea exercită puterea
politică, prin intermediul statului capitalist, precum şi puterea ideologică, întrucât
îşi impune ideile sale cu privire la societate, ca idei dominante.
Care este rolul statului în societate? (reformulând, răspunsul la această
întrebare este în acelaşi timp şi un răspuns la întrebarea privind felul în care se
desfăşoară, din punct de vedere Marxist, procesul de înfăptuire a politicilor în
statul capitalist modern) În lucrările lui Marx se pot întâlni trei poziţii principale.
Cea mai cunoscută – modelul instrumental al statului – este cea din celebrul
Manifest comunist: acolo Marx argumentează că “puterea executivă în statul
modern nu este decât un comitet de gestionare a afacerilor burgheziei”.
Aşadar, statul nu face altceva decât să impună interesele clasei dominante;
politicile publice servesc burgheziei, cel mai adesea în contra intereselor celorlalte
clase din societate şi, în primul rând, în contra intereselor proletariatului. Astfel,
în societatea modernă statul (ai cărui oficiali provin preponderent din clasa
burgheză) sprijină capitalul autohton împotriva competiţiei străine şi dezvoltarea
tehnologică; statul oferă subsidii în acele ramuri economice în care profiturile
sunt mici; iar cele mai multe politici de asistenţă socială (de exemplu, cele privind
protejarea persoanelor handicapate,asistenţa sanitară, educaţie) reprezintă

26
Liviu Chelcea, Oana Mateescu, Economia informală în România: pieţe , practici sociale şi transformări ale
statului după 1989, Ed. Paideia, Bucureşti 2005, p. 340

19
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

instrumente de a face ca mare parte a costurilor care revin capitaliştilor să se


transfere asupra întregii societăţi.
Un mod diferit de a înţelege rolul statului este propus de Marx în studiile
asupra evenimentelor contemporane lui. Astfel, în „Optsprezece Brumar al lui
Louis Bonaparte” (1851) el admite că instituţiile statului pot sa funcţioneze într-un
mod mai autonom de interesele burgheziei. Statul joacă în unele situaţii rolul de
arbitru între interesele diferitelor clase sociale, limitând puterea burgheziei şi
dominând societatea civilă. Marxiştii moderni (precum N. Poilantzas, 1978) au
argumentat că acest rol de arbitru nu este vremelnic; dimpotrivă, dată fiind
complexitatea funcţiilor statului, el trebuie să acţioneze autonom faţă de interesele
de clasă opuse.
Susţinerea burgheziei nu se realizează prin aceea că oficialii şi birocraţii
provin din această clasă, sau pentru că au valori comune, reţele de contacte cu
membrii ei. Mai curând, susţinerea burgheziei se face ţinând seamă de interesele
ei de lungă durată, nu de cele imediate şi concrete, menţinându-se armonia între
interesele diferitelor tipuri de capital. În acelaşi timp, statul modern apare ca
deschis intereselor tuturor cetăţenilor săi, inclusiv celor ale muncitorilor. Pentru a
susţine pe termen lung interesele burgheziei, statul trebuie să apară ca şi cum ar fi
neutru.27
Un al treilea mod de a înţelege din punct de vedere marxist rolul statului
este cel funcţional (Marx l-a dezvoltat în operele sale târzii, de exemplu în al
treilea volum din „Capitalul”). Statul are două tipuri de funcţii; unele sunt
comune oricărei comunităţi umane (menţinerea ordinii sociale, economice etc.),
altele rezultă din nevoia de a promova interesele burgheziei şi de a mări
capacitatea acesteia de a extrage plusvaloarea de la muncitori.
Caracterul capitalist al statului înseamnă că funcţiile care contribuie mai
mult la satisfacerea intereselor capitaliştilor dobândesc prioritate şi proeminenţă
în raport cu celelalte.28
De pildă, sprijinirea acumulării capitaliste a dus în secolul al XX-lea la
creşterea sectorului public, prin furnizarea de bunuri publice precum poduri,
drumuri, aeroporturi etc.; dar au existat şi alte mecanisme: pentru a reduce costul
forţei de muncă şi pentru a o menţine sănătoasă, statul capitalist a oferit servicii
publice precum asistenţa social-psihologică sau sprijinirea construcţiei de locuinţe.
27
Adrian Miroiu, op. cit., p. 45
28
Ibidem, p. 46

20
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

1.2. CRITICA LUI MARX CU PRIVIRE LA CAPITALISM

Transpunând în plan politic conceptul de libertate, Marx aprecia că acesta


constă în transformarea statului dintr-un organism situat deasupra societăţii într-
unul cu totul subordonativ.29
Expresia folosită de Marx pentru a sublinia subordonarea statului de către
societate avea în vedere – în stilul publicist al autorului – faptul că, statul este
dominat de oameni emancipaţi politic, adică de oameni care stăpânesc pârghiile
guvernării, participă la exercitarea puterii, oameni ale căror năzuinţe şi interese
sunt asigurate de stat. Revendicate doctrinar de la „învăţătura marxist-leninistă”
regimurile politice autoritare comuniste nu au reuşit niciodată să subordoneze
statul societăţii civile şi nici nu şi-au propus, în realitate, acest scop. În general în
categoria regimurilor totalitare sunt grupate atât regimurile fasciste, cât şi
regimurile comuniste.
Cuprinderea acestora într-o singură categorie este justificată până la un
punct, argumente în acest sens fiind: anularea sau diminuarea substanţială a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, lichidarea opoziţiei şi a adversarilor politici,
manipularea opiniei publice prin discursul ideologic demagogic, impunerea unei
doctrine oficiale, întărirea aparatului represiv, etc.30.
Între regimurile fasciste şi comuniste sunt, însă, şi deosebiri importante, în
ceea ce priveşte baza economică şi chiar caracterul represiunii politice. În
regimurile politice comuniste, baza economică a puterii o constituie relaţiile de
producţie, întemeiate pe proprietatea statului asupra celor mai importante
mijloace de producţie.31
Deşi era un om critic declarat al capitalismului, Marx admitea că acesta a
fost la un moment dat o forţă progresistă şi chiar radicală. „Burghezia a jucat, în
istorie, un rol extrem de revoluţionar”. În faza sa timpurie, spunea el, capitalismul
a îndeplinit trei funcţii importante şi progresiste din punct de vedere istoric.32

29
Karl Marx, F.Engels, Opere, vol 19, Ed. Politică, Bucureşti, 1960, p. 28-29
30
Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, p. 86-87
31
Ibidem,
32
Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idelul democratic, Ed. Polirom, Iaşi 2000, p. 141

21
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Mai întâi, în perioada feudală târzie negustorii capitalişti au grăbit sfârşitul


feudalismului prin înlăturarea barierelor comerciale şi prin deschiderea de noi
drumuri comerciale spre Africa şi Orient. Ei au avut de asemenea un rol
intermediar în descoperirea Lumii Noi. Columb, la urma urmei, nu căuta America,
ci un drum mai scurt pe care să aducă ceai, mătăsuri şi mirodenii din Indiile
Orientale. Regi şi aristocraţi se trezeau adesea îndatoraţi noilor negustori
capitalişti foarte bogaţi care făceau presiuni pentru concesii legale şi politice în
favoarea lor.
Capitalismul a fost o forţă progresistă şi dintr-un al doilea punct de vedere.
El a făcut fiinţele omeneşti să fie stăpâne asupra naturii. Capitalismul „a fost
primul [sistem economic] care a arătat ce poate realiza activitatea omului. El a
înfăptuit minuni care depăşesc de departe piramidele egiptene, apeductele romane
şi catedralele gotice; el a condus expediţii ce umbresc toate fostele exoduri ale
popoarelor şi cruciaţilor”.
În strânsă legătură cu acestea, un al treilea punct de vedere din care
capitalismul s-a dovedit a fi o forţă progresistă rezidă în nevoile sale de inovare şi
schimbare. Pentru a rămâne profitabilă, industria trebuie să aibă maşini noi şi
mai ales eficiente. Aceste schimbări în cadrul forţelor materiale de producţie
generează schimbări în relaţiile sociale de producţie şi prin acestea în societatea
mai largă.
Marx pretinde că sistemul capitalist este demodat. Deşi a fost cândva
progresist, capitalismul a depăşit ca durată utilitatea sa şi trebuie acum înlăturat.
După cum adolescenţa pregăteşte calea către maturitate, tot astfel, susţine Marx,
capitalismul a pregătit calea pentru o formă de societate încă şi mai înaltă şi
liberă - societatea comunistă.
În al doilea rând Marx consideră ca sistemul capitalist creează alienare.
Conceptul de alienare sau de înstrăinare a apărut pe larg în filosofia hegeliană a
istoriei.
În al treilea rând, Marx afirmă că sistemul capitalist este autosubversiv.
Modul de operare al sistemului capitalist are o logică ironică ce îi ţine pe toţi-
inclusiv pe capitalişti-în ghearele sale. Ea îl împiedică pe capitalist să devină o
persoană umană pe deplin realizată, bună şi grijulie şi face din el, în schimb, o

22
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

maşină de calcul rece şi împietrită. Marx susţine că sistemul capitalist a creat


condiţiile şi a dezlegat forţele care într-o zi îl vor distruge.
Capitalismul şi-a creat mai cu seamă proprii gropari prin crearea unei
clase – proletariatul - cu interese implacabil opuse intereselor sale; o clasă care
are totul de câştigat şi nimic de pierdut prin revolta împotriva burgheziei
conducătoare. Şi totuşi, în mod ironic, tocmai burghezia este responsabilă pentru
propria ei prăbuşire. Deoarece tocmai ea i-a pus pe muncitori laolaltă de la
început şi i-a învăţat apoi să se amestece şi să coopereze pentru producerea
bunurilor. Muncitorii vor reuşi la un moment dat să gândească despre ei înşişi ca
despre o clasă unită prin interese comune şi cu un duşman comun, burghezia. Ei
vor face atunci o revoluţie care ca răsturna capitalismul şi va duce poate la
crearea unei societăţi comuniste fără clase.33

1.3. CONFLICTE ŞI CONTRADICŢII

Raporturile sociale sunt necesarmente conflictuale; conflictul, care opune


pe cei ce sunt avantajaţi pentru menţinerea sistemului celor a căror speranţă
rezidă în transformarea radicală, este motorul istoriei pentru multe teorii ale
schimbării socio-politice. După Dahendorf găsim în opera lui Marx patru
contribuţii fundamentale la analiza conflictului:
1. Mai întâi, permanenţa conflictelor în toate societăţile. Societatea, realitatea
animată de fiinţe vii, nu se poate sustrage acestei reguli: conflictul este
inerent naturii şi funcţionării sale.
2. În al doilea rând, Marx a înţeles conflictele sociale în calitate de conflicte
de interese, opunând două grupuri: în societate toate conflictele de interese
se reduc în definitiv la o opoziţie între cei ce au interesul de a menţine şi de
a perpetua o situaţie în beneficiul lor şi cei ce au interesul de a o schimba.
Fără îndoială, pot exista poziţii mai mult sau mai puţin radicale dar asta nu
împiedică de a analiza conflictele în termenii marilor ansambluri de
persoane şi de grupuri ale căror interese sunt irevocabil conflictuale.

33
Ibidem, p. 142

23
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

3. În al treilea rând, Marx a înţeles conflictul ca principal motor al istoriei,


conflictul antrenează schimbarea. Aceasta se întâmplă din cauza şi prin
opoziţia dintre grupuri de interese divergente.
4. A patra contribuţie ţine de deschiderea pe care Marx a realizat-o spre
cercetarea factorilor structurali ai schimbării.34
După Dahrendorf , Marx a făcut o analiză statică a luptei de clasă. Pentru
Marx revoluţia este singurul element dinamic din istorie. În realitate veritabilele
revoluţii sunt rare în istorie şi clasele dominante sunt rar înlocuite. De asemenea
Dahrendorf critică la Marx originea confruntărilor sociale şi de clasă în
proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Această presupoziţie stă la originea
profetismului utopic al lui Marx care a crezut în viitorul unei societăţi fără clase
ca urmare a dispoziţiei proprietăţii. Proprietatea este diseminată între acţiunile
care nu exercită niciun control; aceasta aparţine birocraţilor şi tehnocraţilor care
nu au nicio proprietate. Controlul, iar nu proprietatea, mijloacele de producţie,
devin factorul esenţial şi dominant al conflictului de clasă.35
Relaţiile de producţie trebuie concepute în primul rând ca relaţii de
proprietate, întrucât proprietatea determină toate celelalte relaţii din domeniul
repartiţiei, schimbului şi consumului. Relaţiile de proprietate reprezintă
interdependenţa dintre indivizi, grupe şi clase sociale, în funcţie de poziţia
acestora faţă de mijloacele de producţie; ele indică modul specific de unire a forţei
de muncă cu mijloacele de producţie, locul claselor sociale în producţie, felul în
care acestea participă la producţie, îşi însuşesc produsul muncii prin intermediul
repartiţiei şi schimbului.36
„Constituind relaţia primordială şi determinând celelalte relaţii de producţie
atât din sfera producţiei propriu-zise cât şi din cea a repartiţiei, schimbului şi
consumului, proprietatea asupra mijloacelor de producţie face din diferitele relaţii
de producţie un singur tot.”37
Am insistat asupra umanismului socialist şi asupra ţelurilor sale; să nu ne
închipuim însă aceste ţeluri ca nişte limite care - odată atinse - orice progres al
umanului ar înceta; dimpotrivă, cum spune Tudor Vianu, „pentru om, umanismul
este un program infinit”.38
34
Cristian Pârvulescu, op. cit., p. 86-87
35
Ibidem, p. 88
36
Lector Dr. Traian Podgoreanu, Curs de filozofie marxistă, vol I, ediţia a patra, Bucureşti 1978, p. 282
37
Economie politică, Editura a doua revăzută, vol I, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, p. 19
38
Lector Dr. Traian Podgoreanu, Curs de filozofie marxistă, vol II, ediţia a patra, Bucureşti 1978, p. 430

24
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

În toate colectivităţile există persoane şi grupuri care se află în raporturi de


opoziţie, dominaţie şi supunere. Autoritatea este inegal distribuită ca bogăţie. Între
bogăţie şi autoritate e o importantă diferenţă. Inegala distribuire a bunurilor
presupune că unii au mai mult decât alţii, dar şi cei care au puţină bogăţie au
ceva bunuri. Distribuţia dihotomică a autorităţii are o importantă consecinţă: din
ea rezultă un conflict de interese între cei ce exercită autoritatea şi cei ce se supun.
Cei ce deţin posturi de autoritate au în comun anumite interese pe care nu le
împart cu cei ce se supun autorităţii şi invers.39
La limită interesele divergente ale celor ce se supun şi ale celor ce
comandă sunt interese contrare: conflictul de interese este deci o opoziţie de
interese (ca la Marx).
Toate regimurile totalitare au avut tendinţa de a lichida sau diminua
substanţial pluralismul politic şi au pus în practică această tendinţă ridicând-o la
rangul de politică de stat. În regimurile totalitare, statul lichidează societatea
civilă, impunând monopolul conducerii exercitate de un lider despotic care
concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice. Concentrând puterea
în mâinile sale, statul se depărtează din ce în ce mai mult de membrii societăţii şi
se transformă într-un monolit care nu recunoaşte decât legitimitatea sa conferită
nu de popor, ci proclamată de un lider sau de o elită guvernantă în numele
poporului.40
Prin urmare, putem distinge două tipuri de ansambluri, de persoane ce se
află în opoziţie, de exemplu persoanele care ocupă diferite posturi de autoritate în
aceleaşi asociaţii nu formează în mod necesar un grup în sens sociologic al
termenului.

39
Cristian Pârvulescu, op. cit., p. 88
40
Cristian Ionescu, op. cit., p. 87

25
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

1.4. APRECIERI ŞI CRITICI ÎN DOCTRINA NAŢIONALIST –


COMUNISTĂ

Naţionalismul nu este o doctrină sau o ideologie ci o metodă, printre altele,


de mobilizare politică în folosul unor elite care îl utilizează fără a-l considera
drept filozofia lor generală de organizare a societăţii - care poate fi o alta, liberă,
conservatoare sau socialistă. Un alt răspuns de care ne simţim mai apropiaţi, este
acela că naţionalismul este o ideologie politică, înţelegând prin aceasta o viziune
generală asupra lumii cu implicaţii prescriptive asupra politicii, iar combinaţiile
variate în care îl găsim se datorează nu subordonării sale faţă de alte corpuri de
doctrină - ele îi sunt mai întotdeauna subordonate acestei asocieri - ci
cameleonismului său, datorat sintezei dintre universalismul său ca doctrină şi
apelul său specific către fiecare naţiune în parte - situaţie care face ca doctrina
naţionalistă să fie cea mai generală dintre toate.
Naţionalismul este, privit din perspectiva dicţionarului de filosofie politică
Blackwell, cea mai de succes doctrină politică existentă. Considerat îndeobşte ca o
doctrină exclusivistă, naţionalismul este, paradoxal, dacă îl privim în limitele
statului naţional de care nu poate fi separat, o doctrină mai inclusivistă decât
celelalte, iar partidele naţionaliste sunt de regulă catch-all partis, reunind
aderenţi din întregul corp social, indiferent de clasă şi cel mai adesea şi de religie,
având un unic criteriu de includere -cultura - înţelegând prin aceasta, cel mai
adesea, limba comună.
Un lucru este în orice caz limpede: că etnicitatea şi naţionalismul nu au
dispărut ca urmare a modernizării nici măcar acolo unde proiectul social al
modernizării a fost dus la bun sfârşit, şi că ele vor supravieţui în continuare atâta
vreme cât diferenţele culturale vor avea consecinţe sociale şi politice, fie că este
vorba de state multinaţionale, de state naţionale incluzând minorităţi etnice sau de
state naţionale omogene etnic, dar confruntâdu-se cu fenomenul imigraţiei,
fenomen care a schimbat în ultimii zeci de ani atât de mult faţa unor mari oraşe
occidentale.41
Diferenţele dintre comunism şi fascism constau în tactica specifică adoptată
faţă de marile capitale şi proprietatea particulară, contextul istoric şi naţional

41
Mungiu-Pipidi Alina, Doctrine politice, Ed. Polirom, Iaşi 1998, p. 109-110

26
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

specific al apariţiei lor, sursele spirituale şi calitatea discursului ideologic,


particularităţile temperamentale şi stilul liderilor politici (Lenin, Stalin, Hitler,
Mussolini, etc.)42.
Noul sistem a luat fiinţă în 1946. A funcţionat foarte bine, pentru că
economia SUA a înflorit, iar politicienii americani erau pregătiţi să conducă
lumea după principiile lui Keynes. În întreaga lume era o cerere de dolari
insaţiabilă, iar Wasingtonul era pregătit să-i furnizeze fie prin Planul Marshall, fie
prin alte programe de ajutor extern, fie prin împrumuturi ieftine. Rezultatul a fost
cea mai rapidă şi mai lungă expansiune economică din istoria lumii.43
Comerţul internaţional, care scăzuse de fapt cu trei la sută la începutul
anilor 30, a crescut în decursul sfertului de secol 1948-1971 cu remarcabila rată
anuală de 7,27%. Niciodată până atunci nu se mai trăise o experienţă similară,
chiar şi în scurta frenezie din 1926-1929 rata fusese de numai 6,74%.
Expansiunea industrială era la fel de exotică. În cei două sute şi ceva de ani
pentru care dispunem de cifre sigure, 1705-1971, producţia industrială a lumii a
crescut de 1730 de ori. Mult peste jumătate din această creştere s-a produs în
sfertul de secol după 1948. Creşterea producţiei industriale în întreaga lume era în
medie de 5,6% susţinută an de an.44
Începând cu anii „60” puterea este în mâinile „partidului interior”, care
cuprinde membrii influenţi ai Comiternului central, înalta ierarhie a K.G.B.-ului,
înalta ierarhie militară, vârful aparatului de stat, elita aparatului economic şi a
complexului militar-industrial. Fiecare din aceste instanţe se înconjoară de o reţea
de experţi (consilieri, consultanţi, sociologi, specialişti în relaţiile internaţionale).
Această reţea alcătuieşte „partidul exterior”,creierul regimului.45
În forma marxistă, socialismul revoluţionar nu era încă totalitarist
comunist. Existau anumite premise: teoria luptei de clasă a revoluţiei şi dictaturii
proletariatului, dar se prefigura, în acelaşi timp ideea apariţiei socialismului prin
dezvoltarea societăţii civile. Atât timp cât Marx teoretiza apariţia socialismului din
capitalismul avansat, se mai putea crede într-un socialism evoluat şi democratic
dar, teoria marxistă a naşterii socialismului prin ascuţirea luptei de clasă şi
revoluţie în ţările capitaliste dezvoltate, a fost infirmată la rândul său, de evoluţia

42
Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Ed. Moldova, Iaşi 1992, p. 152
43
Ibidem,
44
Paul Jonson, O istorie a lumii moderne (1920-2000), Ed. Humanitas, Bucureşti 2003, p. 638-639
45
Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Ed. Polirom, Iaşi 1996, p. 35

27
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

reformistă a capitalismului spre societăţile industriale şi postindustriale


contemporane.46
Leninismul este placa turnantă a deturnării stângiste a socialismului
revoluţionar marxist spre comunism, iar stalinismul marchează desăvârşirea
instituţionala, birocratică şi ideologică a acestui tragic proces. Istoria
comunismului, demonstrează că apariţia şi dezvoltarea acestuia a fost posibilă în
anumite contexte social-istorice specifice. Rusia autocrat-ţaristă cu o structură
socială, feudal-agrară, lipsită de tradiţii industrialist-capitaliste şi liberale a fost
matricea generatoare a bolşevismului tocmai pentru că aici s-au întâlnit condiţiile
cele mai prielnice naşterii comunismului: tradiţia cultului puterii ţariste, absenţa
societăţii civile capabile de dezvoltare economică şi emancipare politică;
înapoierea civic-politică a maselor însoţită, în schimb, de predispoziţia acestora
spre ideologie, credinţă, fanatizare.47
Institutul central de Economie matematică, devenit mai târziu o „oază” a
antimarxiştilor şi a partizanilor „economiei de piaţă”, a fost creată în 1963. Toţi
economiştii perestroikăi au trecut prin institutul condus de N. P. Fiodorenko. Deja
reforma din 1965 era inspirată de acest grup.48
În 1966, când inflaţia a depăşit pentru prima dată pragul de 3% şi când
ratele dobânzilor au ajuns la nivelul până atunci înspăimântător de 5 1/2%,
scânteia Marelui Progres al pieţei s-a stins. În 1968, anul culminant al necazurilor
lui Lyndon Johnson, creşterea acţiunilor a încetat complet, indicele industrial
Dow-Jones scăzând sub pragul magic de 1000. 12 ani mai târziu, ajustat la
inflaţie, scăzuse la aproximativ 300. Numai în deceniul ’70 valoarea stocurilor
obişnuite la Bursa din New-York a scăzut cu 42 de procente. Cumulativ, pierderea
încrederii în acţiuni - adică în economia privată americană - a fost la fel de mare
ca în cazul colapsului din vremea Hoover, deşi s-a întins pe o perioadă mult mai
lungă.49
La fel de grav a fost efectul asupra productivităţii. Un exemplu a fost
industria cărbunelui, unde producţia era în 1969 de 19,9 tone zilnic per muncitor.
În 1976, când s-au simţit toate efectele Legii Protecţiei şi Siguranţei Muncii în
Industria Cărbunelui din 1969, producţia scăzuse la 13,6 tone, o cădere cu 32 de

46
Ibidem,
47
Anton Carpinschi, op. cit., p. 155-156
48
Françoise Thom, op. cit., p. 36
49
Paul Jonson, op. cit., p. 640

28
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

procente. Ostilitatea tribunalelor era îndreptată în special împotriva oamenilor de


afaceri, mai ales atunci când sistemul juridic, printr-o extensie a conceptului de
drepturi civile a adoptat principiul „acţiunii afirmative” şi a început procesul
impunerii de „cote rasiale”. Acesta a fost doar unul dintre aspectele „drepturilor”:
drepturile handicapaţilor, homosexualilor, femeilor şi ale altor entităţi colective
erau interpretate de către tribunale ca aplicabile împotriva unor instituţii
puternice, cum ar fi afacerile sau guvernul.
O parte din ce în ce mai însemnata a resurselor economiei private a fost
consacrată rezolvării de litigii: în anii ’70, America avea de patru ori mai mulţi
avocaţi per capita decât Germania de Vest şi de 20 de ori mai mulţi decât Japonia.
Anul de vârf pentru economia postbelică a Americii faţă de restul lumii, a fost
1968, când producţia industrială americană a fost de peste o treime (34%) din cea
mondială. A fost şi punctul culminant al supremaţiei globale a Americii, anul
agoniei lui Lyndon Johnson, momentul în care povara cheltuielilor interne şi
externe a devenit prea mare pentru a mai fi suportată.50
În 1969 Şatalin şi B.N.Nihalevski expediau Gosplan-ului un raport asupra
stării economiei. Concluziile erau mai mult decât pesimiste. Furios, Kosîghin îi
telefona lui Keldych, pe atunci preşedinte al Academiei, pentru a-şi manifesta
nemulţumirea. Şi totuşi, Kosîghin a fost cel care a lansat moda consultării
experţilor şi a început organizarea unor întâlniri cu economiştii, chiar dacă
majoritatea concluziilor lor îl scoteau din minţi. Cam în aceeaşi perioadă se
dezvoltă Institutul de Studii Sociologice Concrete. În 1972, Şatalin şi Ancişkin
propun un „program de progres ştiinţifico-tehnic”.51
La sfârşitul anilor ’70 dolarul şi-a pierdut jumătate din valoare. „Secolul
american” părea să fi luat sfârşit la numai 25 de ani după ce a început, după ce îşi
fusese practic autosuficientă, America devenise dependentă de întreaga lume. Îşi
importa jumătate din petrol din Canada, Venezuela, Nigeria, Mexic şi Indonezia,
precum şi din Statele Arabe, şi cea mai mare parte a cromului, manganului,
bauxitei, nichelului, zincului şi cositorului, din întreaga emisferă vestică şi din
Malaezia, Australia, Zambia, Zair şi Africa de Sud.52
Anii ’80 au adus în viaţa omenirii un puternic vânt de schimbare care,
acumulând forţă pe parcursul întregului deceniu şi până în anii ’90, a măturat

50
Ibidem, pag 641-642
51
Françoise Thom op. cit., p. 36
52
Ibidem,

29
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

totul în cale şi a lăsat peisajul global atât de schimbat încât nu mai era de
recunoscut. Economiile capitaliste au înflorit puternic şi, aproape peste tot, a avut
loc o recunoaştere crescândă a faptului că sistemul de piaţă nu era numai cel mai
sigur ci şi unicul mod de a creşte bunăstarea şi de a ridica nivelul de trai.
Colectivismul ca un crez intelectual, s-a prăbuşit şi procesul de abandonare a sa
şi-a croit drum chiar şi în fortăreţele lui cele mai puternice. Imperiul lui Stalin,
ultimul dintre conglomeratele coloniale, s-a dezintegrat. Însuşi sistemul sovietic a
fost supus unei tensiuni crescânde, iar problemele tot mai numeroase ale Rusiei au
subminat atât statutul ei de supraputere, cât şi voinţa conducătorilor ei de a
continua Războiul Rece.53
Tragicul paradox al destinului rusesc care din nefericire a cunoscut o atât
de mare iradiere în spaţiu şi timp, este acela că, în timp ce ideile reformiste
liberale erau considerate utopice, totalitarismul comunist cristalizat ideologic în
leninism şi desăvârşit practic în stalinism, apărea adecvat realităţilor şi tradiţiilor
ruseşti. Într-o memorabilă analiză a surselor şi sensului comunismului rusesc,
Nicolae Berdiaev conchidea: „comunismul s-a relevat ca destinul ineluctabil al
Rusiei, ca un moment interior al destinului său”.54
Forţa psihologică a comunismului sovietic se explică, după părerea mea
prin faptul că acesta a intuit şi satisfăcut o perioadă de timp dualitatea sufletului
rusesc, sfâşiat între forţa brutală a păgânismului dionisiac şi forţa credinţei bazate
pe valorile creştinismului bizantino-pravoslavnic. În absenţa spiritului democratic
tolerant sistemul rusesc e frământat de contradicţia dintre europenism şi asiatism,
religie şi putere, idee şi forţă, etc. Şi-a găsit o formulă temporală de existenţă în
lumea ordinii, disciplinei, presiunii, represiunii şi manipulării comuniste. Lenin a
descoperit soluţia îmbinării programului diabolic de anihilare socială şi umană
din totalitarismul comunist cu mijloacele practice, nu mai puţin diabolice, ale
realizării acestuia.55
„Lenin descoperă primul secretul acestei alianţe a utilizării practice a forţei
pentru a realiza un program utopic, al disimulării forţei în spatele unui program
utopic”56.

53
Paul Jonson, op. cit., p. 675-676
54
Anton Carpinschi, op. cit., p. 158
55
Ibidem,
56
M. Heler,Al. Nekrich, L’utopie au pouvoir, Calmann-Lévy, Paris, 1982, p. 22

30
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Deturnarea stângist-comunistă a şovialismului revoluţionar marxist a


dezvăluit fragilitatea teoretico-ideologică a acesteia. Este frapantă uşurinţa
transformării socialismului marxist al luptei de clasă, a revoluţiei şi dictaturii
proletaritului - în condiţiile refuzului democraţiei pluripartidiste şi a statului de
drept - în comunism.57
Credinţa în construirea unei naţiuni puternice şi a unui om de tip nou, pe
ruinele societăţii civile, ale religiei şi moralei, s-a dovedit ineficientă prin puterea
ei de asimilare la popoarele slab dezvoltate pe linia democraţiei liberale şi a
capitalismului în general. În aceleaşi condiţii, constituirea acestei societăţi bolnave,
devine la un moment dat tragică prin consecinţele ei falimentare, antiumane şi
antisociale.

1.5. REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA ANILOR 1947-1989:


REPERE ISTORICE ŞI ISTORIOGRAFICE.58

În ultima decadă a secolului XIX-lea îşi face apariţia în mişcarea socialistă,


revizionismul, curentul ce-şi propune şi reuşeşte revizuirea reformistă a
marxismului în noile condiţii ale dezvoltării social-economice a capitalismului. În
Anglia, fabianismul, laburismul şi reformismul liberal contribuiseră, de asemenea
la o semnificativă emancipare social-politică a populaţiei, micşorând astfel baza
socială a marxismului şi forţa de impact a socialismului revoluţionar. Situaţia era
asemănătoare în S.U.A., Ţările de Jos, Austria.59
Către sfârşitul celui de-al doilea război mondial se vor constitui, mai ales în
ţările beligerante, regimuri de securitate socială. În Anglia, principiile planului
Beveridge îşi propun ca obiectiv eliberarea societăţii de lipsuri şi de toate lipsurile
grave. În Franţa, CNR adoptă în martie 1944 în unanimitate programul definitiv
„al unui plan complet de securitate socială vizând asigurarea mijloacelor de
existenţă tuturor cetăţenilor în toate cazurile în care nu sunt capabili să şi le
procure prin muncă, cu o gestiune aparţinând reprezentanţilor celor interesaţi ai
statului.”60

57
Anton Carpinschi, op. cit., p. 159
58
Apud, Vladimir Tismănenu, Regimul communist în România: repere istoriografice,
http://360romania.eu/showthread.php?t=105
59
Anton Carpinschi, op. cit., pag 139
60
Francis Démier, Istoria politicilor sociale, Institutul european 1998, pag 77-80

31
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

În România a mai existat un asemenea precedent nefericit, prin caracterizarea


regimului Antonescu din anii 1941-1944 ca fiind fascist. Deşi niciun document
oficial nu folosea această caracterizare, iar Ion Antonescu a declarat în repetate
rânduri că regimul său nu era fascist, cu toate că ar fi avut toate motivele să-i facă
pe plac ducelui Mussolini, ca un antemergător în promovarea acestui regim.
Totuşi, au existat mulţi istorici care au caracterizat regimul lui Antonescu drept
fascist. Atunci exista un comandament politic – venit de la Moscova şi preluat de
P.C.R. – iar unii istorici l-au slujit cu mult zel, falsificând documentele vremii şi
introducând cuvântul fascist în discursurile lui Antonescu şi în legislaţia adoptată
de acesta, deşi acest cuvânt nu fusese rostit şi nici scris de conducătorul statului
din anii 1940-1944. Cităm cu titlu de exemplu, cartea intitulată Contribuţii la
studierea regimului politic din România. Septembrie 1940 – august 1944 semnată
de Mihai Fătu. În argumentaţia sa, autorul apelează la aprecierile din
documentele P.C.R. şi la cuvântările lui Nicolae Ceauşescu, dar şi la textul rostit
de acuzatorul public în procesul intentat lui Antonescu: „Ne stăruie şi acum în
minte valoarea morală a unei sublinieri făcute la începutul Procesului Marii Trădări
Naţionale din anul 1946 de către acuzatorul public - şef al Tribunalului Poporului,
Vasile Stoian: «În cercetarea crimelor regimului care a subjugat poporul român
timp de patru ani, instrucţia s-a străduit să nu alunece pe panta indignării. Ne-am
dezbrăcat de toată amintirea umilinţelor, suferinţelor îndurate de acest popor ieri,
totuşi am meditat asupra consecinţelor pe care le suportă azi o naţie întreagă,
pentru a examina şi expune faptele cu toată obiectivitatea»”.61
În octombrie 1946 a avut loc un nou plebiscit pentru noua Constituţie.
Rezultatul e acesta: 9 milioane de votanţi au primit Constituţia; 8 milioane au
respins-o; 8 milioane s-au abţinut. Înainte de ziua votării Generalul Gaulle s-a
pronunţat contra Constituţiei, şi deoarece nu s-a înţeles în această chestiune cu
actualul prim-ministru Bidault (partidul republican), s-a despărţit de el formând
un nou partid. Toate acestea dovedesc încă instabilitate politică cu toate că
securitatea socială era mulţumitoare.62 Dacă această instabilitate se putea dovedi
în ţările cu experienţă democratică, cu atât mai mult în România care intrase după

61
Scurtu Ioan, Regimul politic din România (1947-1989), în Revista Societăţii de Ştiinţe Istorice din România,
Studii şi Articole de Istorie LXXIV, 2009, p. 7
62
Constantin I. Năvârlie, Jurnal 1, Între abandon şi crucificare, România 1944-1946, Ed. de Sud Craiova, 2000, p.
224

32
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Conferinţa de la Postdam(1945), în zona de influenţă sovietică fără o consultare a


clasei politice.
Deşi se află încă la începuturile sale, studiul regimului comunist din
România a făcut de-a lungul timpului progrese însemnate, în special în ultimele
două decenii. Din cauza interdicţiilor politice interne, până la prăbuşirea
regimului comunist, istoria acestuia a putut fi studiată aproape exclusiv în centre
universitare din străinătate, în special din SUA şi din Europa Occidentală.
Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privaţi de accesul direct la surse de
arhivă; mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiţionată de evoluţia generală
a studiilor privind spaţiul est-european în timpul războiului rece.
Odată cu instaurarea regimului comunist, cercetarea academică din
domeniul studiilor est-europene s-a axat în principal pe investigarea procesului de
distrugere a elitelor politice interbelice şi implementarea graduală a modelului
politic totalitar sovietic, definit ca un nou tip de regim politic dictatorial bazat pe
un sistem organizat de teroare, represiune şi "control total" asupra cetăţenilor.
Cele mai influente modele teoretice ale regimului totalitar au fost elaborate
la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. În originile totalitarismului,
Hannah Arendt a avansat un prim model teoretic de analiză a regimurilor politice
totalitare, caracterizat în opinia sa prin teroare politică şi control "total" şi
"permanent" asupra vieţii publice şi private a tuturor cetăţenilor.

Arendt a evidenţiat rolul poliţiei politice în implementarea regimului de


represiune politică, precum şi al lagărelor de concentrare, adevărate laboratoare
pentru experimentele regimului în dominaţia totală asupra societăţii.

Arendt a inclus în categoria regimurilor politice totalitare Germania nazistă


în perioada 1938-1945 şi Uniunea Sovietică în intervalele 1929-1942 şi 1945-
1953, precum şi, într-o anumită măsură, noile regimuri politice dictatoriale
instaurate după război în Europa Centrală şi de Est. În viziunea sa, principalele
precondiţii ale instaurării regimurilor totalitare au fost distrugerea claselor şi
categoriilor sociale burgheze şi a oricărei forme de solidaritate socială,
atomizarea societăţii şi transformarea claselor în "mase". Un model teoretic
concurent a fost avansat de politologii americani Carl J. Friedrich şi Zbigniew K.
Brzezinski. În Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Friedrich şi Brzezinski au

33
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

definit regimurile totalitare drept autocraţii moderne caracterizate de şase mari


componente:

1. o ideologie oficială la care toţi cetăţenii sunt obligaţi să adere;


2. un partid unic, organizat ierarhic şi care să înregimenteze o proporţie
însemnată a populaţiei;
3. monopolul total asupra tehnologiei militare şi a mijloacelor de coerciţie şi
luptă armată;
4. monopolul total asupra mijloacelor de comunicare;
5. un sistem de teroare şi represiune politică bazat pe aparatul poliţienesc;
6. un sistem economic centralizat.63

Aceste modele teoretice şi-au dovedit utilitatea şi în domeniul studiilor


româneşti. Prima etapă a evoluţiei regimului politic comunist în România (1944-
1958) a fost definită de Stefan Fisher-Galaţi ca o perioadă de distrugere forţată a
ideologiei naţionale româneşti, catalogate drept "burgheză", şi de diminuare a
suveranităţii naţionale sub regimul ocupaţiei militare sovietice. Aceeaşi etapă a
fost descrisă de Michael Shafir ca o perioadă de "acumulare primitivă a
legitimităţii" de către Partidul Comunist, iar de către Kenneth Jowitt ca un proces
de "străpungere", marcat de distrugerea totală de către noile elite comuniste a
acelor tipuri de valori, structuri sau comportamente considerate drept surse
potenţiale de rezistenţă, alimentând centre alternative de putere.64
În anii 1948-1952 s-a desfăşurat un proces extrem de alert, prin care au fost
impuse, în toate domeniile, structurile de tip sovietic, s-a acţionat pentru
lichidarea fizică a adversarilor politici. A fost perioada celor mai crunte
represiuni; lozinca lui Stalin, potrivit căreia pe măsura înaintării pe calea
socialismului „lupta de clasă se ascute”, a fost aplicată pe scară largă şi cu efecte
devastatoare asupra elitelor (politice, culturale etc.). După moartea lui Stalin (în
1953), s-a înregistrat o anumită relaxare internă, o tendinţă de reformare a
sistemului totalitar. Pe această linie s-a înscris Raportul lui N.S. Hruşciov la
Congresul al XX-lea al P.C.U.S., din februarie 1956, în care a fost condamnat

63
Ibidem,
64
Vladimir Tismănenu, op. cit.

34
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

cultul personalităţii lui Stalin şi au fost dezvăluite numeroasele crime, cărora le-au
căzut victimă milioane de cetăţeni sovietici. Pe acest fond, au apărut unele
încercări reformatoare în statele socialiste, mai ales în Polonia şi Ungaria. Dacă
situaţia din Polonia a putut fi ţinută sub control, în Ungaria s-a ajuns, în
noiembrie 1956, la lupte de stradă, ca urmare a intervenţiei trupelor sovietice. La
rândul său, conducerea Partidului Muncitoresc Român, acţionând cu multă prudenţă,
a reuşit să obţină retragerea Armatei Roşii din România în 1958.65
Se spune că după trei zile de dezbateri, la 14 mai 1955, la Varşovia, a fost semnat
„Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală”, între Albania (care din
martie1961 nu va mai participa la activităţile structurilor Alianţei, iar la 13
septembrie 1968 se va retrage din Tratat), Bulgaria, Cehoslovacia, R. D.
Germană, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică - coaliţie politico-
militară defensivă, care avea să intre în istorie sub denumirea de „Tratatul de la Varşovia”.
Din partea României, Tratatul a fost semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej,
preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române. Statele
semnatare au ratificat Tratatul, consfiinţind prin aceasta forţa lui juridică, iar în
conformitate cu articolul 6, Polonia a devenit depozitarul documentelor. România
a devenit parte la Tratat prin ratificarea acestuia la 3 iunie 1955. Tratatul, intrat în
vigoare la 4 iunie 1955, avea o durată de valabilitate de 20 de ani cu prelungire
automată pe încă 10 ani pentru statul sau statele care, cu un an înaintea expirării
termenului, nu vor prezenta guvernului Poloniei, depozitarul documentelor, o
declaraţie de denunţare a sa.66
Pentru noi, românii, o însemnătate aparte a avut-o consfătuirea Comitetului
Politic Consultativ din 24 mai 1958, de la Moscova, întrucât acolo s-a hotărât
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. A fost un eveniment istoric,
un triumf al politicii şi diplomaţiei româneşti. Acţiunea a fost plasată în contextul
unei noi reduceri, suplimentare, faţă de 1955, a efectivelor militare ale ţărilor
participante la Tratatul de la Varşovia: Uniunea Sovietică, cu 300.000 de oameni,
alţi cinci aliaţi cu 119.000 deoameni, din care, România cu 55.000, Bulgaria cu
23.000, Polonia cu 20.000, Cehoslovacia cu 20.000 şi Albania cu 1.000 de oameni.67

65
Scurtu Ioan, op. cit., p.14
66
Constantin OLTEANU, 55 de Ani de la crearea Tratatului de la Varşovia (1955-2010), în Revista Societăţii de
Ştiinţe Istorice din România, Studii şi Articole de IstorieLXXVI, 2010, p. 203
67
Ibidem, p.206

35
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

În anii '60 a avut loc o diversificare a opţiunilor, în limitele regimului


socialist-totalitar; alături de conduceri foarte obediente (precum cele din Bulgaria
şi din R. D. Germană), manifestându-se tendinţe centrifuge faţă de Uniunea
Sovietică. Pe această linie s-au înscris Declaraţia din aprilie 1964, adoptată de
Partidul Muncitoresc Român, şi încercarea Partidului Comunist din Cehoslovacia
de a instaura un „socialism cu faţă umană” (după expresia lui Alexander Dubcek)
în 1968. În timp ce acţiunea românească a avut un anumit succes, „primăvara de
la Praga”, a fost înăbuşită de trupele Tratatului de la Varşovia (mai puţin ale
României, care a condamnat această intervenţie). În anii '70-'80, internaţionalismul
proletar a fost înlocuit cu „patriotismul socialist”. Evoluţiile au fost
contradictorii: în UniuneaSovietică, după înlăturarea lui Hruşciov (1964), a urmat
o lungă perioadă de stagnare, în „era Brejnev”; apoi, din 1985, s-a înregistrat o acţiune
de reformare a sistemului socialist-totalitar (politica de glasnosti şi perestroika),
iniţiată de Gorbaciov. Asemenea evoluţii s-au manifestat şi în celelalte state, mai
ales în Ungaria şi Polonia. O situaţie atipică a cunoscut România, care, sub
conducerea lui Nicolae Ceauşescu, după o perioadă reformatoare, s-a plasat, de
la începutul anilor '80, pe poziţii tot mai rigide şi mai consevatoare.68
Procesul de destalinizare declanşat în lagărul socialist după 1953 a pus sub
semnul întrebării utilitatea modelului totalitar pentru studiul societăţilor
comuniste, evidenţiind pluralitatea centrelor de putere şi importanţa factorilor
intermediari în viaţa politică. Revoluţia maghiară din 1956, precum şi varietatea
strategiilor politice de legitimare adoptate de elitele est-europene au evidenţiat
diferenţele majore existente între regimurile politice din ţările comuniste est-
europene şi modelul sovietic de dezvoltare. În lumina acestor evenimente, Hannah
Arendt ezita să catalogheze China, Europa de Est sau Uniunea Sovietică în
perioada post-stalinistă drept regimuri totalitare. În contrast, Friedrich şi
Brezinski au susţinut că înlocuirea terorii de masă cu strategii de dominaţie
ideologică şi represiune "selectivă" nu a dus la schimbarea naturii acestor
regimuri, ci reflecta doar consolidarea lor politică, care le-a permis să înlocuiască
teroarea poliţienească prin teroarea psihologică, ce genera teamă şi autocenzură.
O nouă generaţie de sovietologi a contestat însă acest model relativ "static" de
interpretare a regimurilor comuniste. Utilizând mijloacele specifice istoriei
sociale, ei au încercat să evidenţieze crearea unei baze sociale a regimurilor

68
Scurtu Ioan, op. cit., p.14

36
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

comuniste, rezultat al politicii de urbanizare şi industrializare, şi să identifice


diverse grupuri de interese implicate în luarea deciziilor politice, fără a merge
însă atât de departe încât să "dez-ideologizeze" regimurile comuniste. Deşi în
România nu a avut lor un proces de destalinizare, punctul de cotitură în evoluţia
regimului comunist a fost considerat devierea de la cursul politicii externe
sovietice, care a avut loc gradual în perioada 1958-1964. Procesul a debutat în
1958, când trupele sovietice au părăsit România, şi a continuat în anii următori,
culminând în aprilie 1964, când liderii români au respins "planul Valev" privind
diviziunea muncii în cadrul CAER. Ca răspuns la acest plan, care viza
transformarea României în furnizoare de produse agricole pentru ţările comuniste
mai industrializate, guvernul a emis Declaraţia PMR din 21 aprilie 1964,
considerată de analişti drept un document politic naţionalist şi antisovietic.
Potrivit lui Robert Farlow, coordonatele principale ale noii politici externe a
României au fost: o politică economică autonomă în CAER, colaborare militară
limitată în cadrul pactului de la Varşovia şi autonomie politică relativă în relaţiile
cu Uniunea Sovietică. Întărirea autonomiei interne a României şi consolidarea
politică a regimului comunist au contribuit la reorientarea agendei de cercetare
spre studiul originilor sociale ale regimului comunist şi "autohtonizarea" a ceea ce
iniţial fusese privit drept un regim de ocupaţie. În efortul de a descoperi sursele
domestice ale comunismului în Europa de Sud-Est şi de a explica succesul
consolidării democraţiilor populare în regiune, numeroase lucrări scrise la
sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960 s-au axat pe studiul chestiunii
ţărăneşti şi a relaţiilor agrare.69
În domeniul studiilor româneşti, cea mai importantă lucrare privind relaţiile
agrare a fost scrisă de Henry Roberts, care a continuat astfel tradiţia inaugurată
încă în perioada interbelică de David Mitrany. În anii 1960 şi 1970, agenda de
cercetare a regimurile comuniste s-a axat pe paradigma "modernizării", un
concept hegemonic utilizat pentru a descrie strategia regimurilor comuniste de a
atinge un nivel de dezvoltare economică asemănător cu ţările din Vestul Europei.
În general, accentul cercetării academice a fost pus pe procesul de industrializare
şi urbanizare socialistă, pe integrarea regională şi pe relaţiile economice dintre
blocul socialist şi sistemul economic capitalist. 70

69
Vladimir Tismănenu, op. cit.,
70
Ibidem,

37
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Numeroşi cercetători au analizat "răspunsul leninist" al elitelor politice


comuniste la dependenţa economică şi legătura cu dezbaterile politico-ideologice
care au avut loc pe această temă în perioada interbelică. Colapsul strategiilor de
modernizare şi schimbarea cursului politicii interne a regimului Ceauşescu a
redirecţionat din nou agenda de cercetare din domeniul studiilor româneşti spre
studiul culturii politice şi al politicii culturale a regimului, în special al
sincretismului dintre comunism şi naţionalism şi crearea ideologiei naţional-
comuniste. O analiză de substanţă a politicii interne şi externe a regimului
Ceauşescu a fost oferită de Michael Shafir, în Romania, Politics, Economy and
Society. Folosind sugestiva sintagmă "simularea schimbării - simularea
permanenţei", autorul arată că în politica internă, regimul simula schimbarea,
prin slogane propagandistice de genul "noul mecanism economic", sau "noua
revoluţie agrară", în timp ce în politica externă regimul simula aderenţa la blocul
sovietic, asigurând totodată Vestul Europei în privinţa autonomiei politicii sale
externe. 71
La sfârşitul anilor 1970, studiul comunismului a fost revoluţionat de valul de
antropologi care au făcut cercetare de teren în Europa Centrală şi de Est. Între
antropologii care au contribuit la studiul regimului comunist din România
menţionăm pe Katherine Verdery, Claude Karnoouh, Gail Kligman, Daniel Chirot,
David A. Kideckel, Steven L. Sampson etc. Ei au propus o nouă agendă de
cercetare axată pe studierea culturii, a timpului şi a spaţiului, a relaţiilor sociale
şi de proprietate şi a identităţii naţionale, utilizând noi perspective teoretice şi
metodologice. Antropologii au evidenţiat de asemenea necesitatea accesului direct
la texte fundamentale care să fie studiate în contextul social şi intelectual local,
printr-o cercetare de lungă durată "pe teren". Ei au criticat "modelul totalitar" de
percepţie a societăţii comuniste, care presupunea dependenţa totală a vieţii locale
faţă de centru, precum şi omnipotenţa organelor de partid şi de stat, evidenţiind în
schimb practicile de dominaţie şi de dispersie şi negociere a puterii la diferite
nivele locale şi regionale. Pe termen lung, această disciplină a dat naştere unei noi
agende de cercetare îndreptate spre studiul interdisciplinar al societăţii. 72
Cu puţine dar notabile excepţii, istoriografia românească din perioada
comunistă nu a putut participa la acest efort de cercetare. Puţinele studii apărute
în ţară nu au scăpat, desigur, grilei ideologice, ele având un pronunţat caracter
71
Ibidem,
72
Ibidem,

38
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

propagandistic. Cea mai importantă contribuţie locală la studiul regimului


comunist din România, însă în condiţii de clandestinitate, a fost cea a sociologului
Pavel Câmpeanu, care a elaborat o teorie critică asupra societăţilor de tip
stalinist, caracterizând regimul comunist din România anilor 1980 prin prisma
conceptului de "stalinism de război". Liberalizarea discursului istoric în România
după 1989 a creat condiţii pentru reînnoirea agendei de cercetare academică, în
special a istoriei perioadei comuniste, într-un efort interdisciplinar la care au
participat antropologia, sociologia, ştiinţele politice şi istoria, precum şi lucrările
memorialistice. Efortul de cercetare nu a vizat însă în mod egal toate aspectele
istoriei comunismului.73
Istoriografia perioadei comuniste s-a axat în special pe studiul procesului
de comunizare a României, luptei pentru putere în Partidul Comunist Român, pe
istoria regimului Ceauşescu, în special a politicii sale interne în anii 1980, a
cultului personalităţii, a politicii externe şi a statutului minorităţilor naţionale.
Prin urmare, există încă puţine lucrări de sinteză privind istoria regimului
comunist din România, în ansamblul său. O prima sinteză a regimului stalinist a
fost oferită de Victor Frunză, cu accent pe procesul de represiune politică,
distrugerea elitelor politice româneşti şi instaurarea regimului politic de tip
totalitar. Recent, acestei lucrări i s-au adăugat alte sinteze, totale sau parţiale, ale
istoriei regimului comunist din România. Perioada de tranziţie de la regimul
democrat la regimul comunist (1944-1946), a fost abordată de numeroşi istorici,
care au documentat acapararea puterii politice de către comunişti prin falsificarea
grosolană a alegerilor din 1946, eliminarea şi distrugerea opoziţiei şi a
instituţiilor democrate prin înscenări judiciare, eliminarea proprietăţii private,
politizarea sferei publice şi instituirea unui sistem de control şi represiune cruntă
asupra cetăţenilor, axat pe principiul luptei de clasă. Numeroase lucrări au
documentat îngrădirea libertăţii religioase, infiltrarea clerului cu agenţi ai poliţiei
politice, prigoana abătută asupra Bisericii Greco-Catolice, subordonarea Bisericii
Ortodoxe Române prin presiune, şantaj şi colaborare, arestarea şi încarcerarea
preoţilor recalcitranţi, campaniile de secularizare, restrângere a influenţei
Bisericii şi distrugerea unor lăcaşe de cult.74 Mijloacele de diversiune şi impunere

73
Ibidem,
74
Ibidem,

39
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

a ideologiei comuniste şi a materialismului dialectic au fost dintre cele mai


diverse, combinând represiunea, tentativele de corupţie şi infiltrarea ierarhiei.75
În ciuda rolului său de placă turnantă în instaurarea regimului comunist şi
în trasarea liniilor sale politice generale, perioada Dej a primit mult mai puţină
atenţie în comparaţie cu perioada de după 1965, primele cercetări semnificative în
acest domeniu fiind de dată relativ recentă. Reţinem că regimul stalinist ortodox al
lui Gheorghiu-Dej s-a transformat de la jumătatea anilor ’60 într-un complex
sistem naţional-comunist, într-o maşină a puterii „infrastructurale”, controlate,
pentru prima dată în istoria României, de o puternică elită autohtonă .76
Într-o carte de pionierat publicată în 1995, Vladimir Tismăneanu a explorat
"părţile obscure" ale biografiei politice de tip stalinist a lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej, percepută nu în termeni apologetici, drept o perioadă de reafirmare a
identităţii naţionale, ci ca o perioadă de teroare organizată şi cruntă represiune
politică. Stelian Tănase a aplicat teoriile elitelor, dezvoltate de Robert Michels şi
Giovanni Sartori, precum şi schema teleologică de modernizare imaginată de
Cyril Black pentru a studia strategia de legitimare politică şi dezvoltare
economică a elitelor politice comuniste. Tănase a evidenţiat faptul că, pentru a-şi
institui şi consolida dominaţia asupra societăţii, autorităţile comuniste au alternat
perioadele de cruntă represiune politică (1948-1953 şi 1957-1961) cu cele de
creştere economică şi o anumită relaxare politică (1953-1957 şi 1961-1965). O
direcţie majoră de cercetare a constituit-o istoria fenomenului concentraţionar al
Gulagului, rolul crescând al poliţiei politice şi construirea unui stat poliţienesc
bazat pe represiunea de masă, precum şi regimul de detenţie inuman din
închisorile comuniste, adevărate centre de exterminare fizică şi tortură morală.
Într-o serie de lucrări, Ruxandra Cesereanu a încercat să reconstituie infernul
Gulagului, în special pe baza lucrărilor memorialistice. Dennis Deletant a studiat
sistemul represiv al perioadei Dej, precum şi istoria Securităţii în perioada post-
1965. Pe baza unor cercetări de amploare în arhive, Cristian Troncotă a analizat
istoria Securităţii în perioada de început a acesteia, precum şi schimbările
intervenite în organizarea şi rolul său de-a lungul timpului. Marius Oprea a

75
George Enache, articolul ,,Biserica ortodoxă Română şi securitatea”, în ziarul ,,Ziua” 2 septembrie, 2006
Ştefano Bottoni, Transilvania roşie. Comunismul român şi problema naţională 1944–1965, Editura Kriterion,
76

Cluj- Napoca, 2010, p. 304

40
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

realizat, de asemenea, o culegere de documente privind istoria Securităţii, cu


ample adnotări.77
O altă culegere de studii şi documente a reconstituit sistemul de
supraveghere şi control politic exercitat de serviciul de cadre al PCR asupra
membrilor săi, o adevărată poliţie politică în interiorul partidului. Istoria
proceselor politice împotriva opoziţiei democrate şi a epurărilor de partid a fost
de asemenea documentată de numeroase studii de caz, colecţii de documente şi
lucrări memorialistice, cu referire în special la acţiunile împotriva Anei Pauker, a
lui Teohari Georgescu, Vasile Luca sau Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi a "lotului
Noica-Pillat" de la sfârşitul anilor 1950.78
Numeroase lucrări au analizat îndoctrinarea sistemului de învăţământ,
aservirea şi politizarea istoriografiei şi transformarea sa într-un instrument de
legitimare politică pus fie în slujba deznaţionalizării şi rusificării forţate, fie în cea
a unei propagande naţionaliste deşănţate şi xenofobe. Alte lucrări au documentat
distrugerea unor ramuri de tradiţie ale cercetării ştiinţifice, prin intervenţia
brutală a autorităţilor politice. Deşi nu prea multe, au fost întreprinse importante
cercetări privind chestiunile agrare, inclusiv colectivizarea, la nivel naţional sau
în diferite zone ele României. Dumitru Şandru a abordat istoria reformei agrare
din 1945, precum şi măsurile politice care au premers demararea colectivizării
agriculturii. Într-una dintre primele lucrări dedicate în întregime procesului de
colectivizare, Bogdan Tănăsescu conchide că acest fenomen a fost o dramă pentru
majoritatea populaţiei rurale. Cu proprietatea pierdută, foarte mulţi ţărani au fost
nevoiţi să părăsească satele şi să plece în oraşe, în timp ce cei rămaşi au devenit
proletari agricoli. Fenomenul colectivizării în diverse regiuni a mai fost atins în
unele lucrări de doctorat, tomuri de documente, şi monografii focalizate pe
colectivizarea la nivel naţional sau din anumite regiuni.79
Recent, au fost realizate mai multe cercetări complexe privind situaţia
lumii rurale româneşti în anii comunismului şi postcomunismului. Pornind de la
modelul oferit de cercetarea lui Jan Myrdal într-un sat din China comunistă,
Aurora Liiceanu a făcut în anii 1990 o anchetă în satul Surani, judeţul Prahova.
Un colectiv coordonat de Alina Mungiu-Pippidi şi Gérard Althabe a făcut
investigaţii în două localităţi aflate la poli opuşi în imaginarul colectiv românesc

77
Vladimir Tismănenu, op. cit.,
78
Ibidem,
79
Ibidem,

41
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

actual, Scorniceşti şi Nucşoara. Concluzia autorilor este că, dincolo de diferenţe,


asemănările între cele două localităţi sunt mai importante şi acestea rezidă mai
ales în consecinţele ingineriei sociale aplicate timp de jumătate de secol. Cea mai
bună dovadă o reprezintă nostalgia generalizată după comunism. Oamenii au
rămas încorsetaţi în mecanismele sociale instaurate de comunism, la discreţia
mafiilor locale. Cultul megalomanic al personalităţii dictatorului, mecanismele
sale de propagare şi înregimentare în masă prin propaganda regimului au fost
analizate de numeroase lucrări, printre care cea mai sistematică a fost scrisă de
Anneli Ute Gabanyi. Analizând "stalinismul antisovietic" al lui Nicolae Ceauşescu,
Pavel Câmpeanu a reliefat "originalitea negativă" a cultului megalomanic al
personalităţii dictatorului, "vetust" nu numai pentru lumea democrată, ci şi pentru
elita stalinismului european. Aspecte importante ale regimului comunist din
România au fost scoase în evidenţă şi de memoriile unor personaje politice de
prim rang din perioada Dej sau Ceauşescu, deşi ele au de cele mai multe ori un
caracter subiectiv şi justificator, eludând practic adevărul istoric şi
responsabilitatea pentru anumite decizii politice în esenţă ilegale. De aceea ele
trebuie confruntate cu alte surse sau biografii documentate ale unor activişti sau
funcţionari de partid, care ne pot schimba percepţia asupra fracţiunilor dominante
din partid. Spre exemplu, Robert Levy a realizat o monografie privind-o pe Ana
Pauker, personaj care a supervizat în primii ani procesul de colectivizare.
Concluzia autorului este că, în ciuda imaginii construite după 1952 de rivalii din
PMR ai Anei Pauker şi a responsabilităţii sale fără tăgadă în instaurarea
regimului comunist, aceasta s-a pronunţat totuşi pentru adoptarea unei căi
proprii, moderate, în colectivizarea agriculturii româneşti, diferită de modelul
sovietic.80
Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ din 27-28 aprilie 1959, cea din
4 februarie 1960, precum şi consfătuirile din 28-29 martie 1961 şi 7 ianuarie 1962,
toate desfăşurate la Moscova, au analizat problema germană, încheierea unui
Tratat între cele două state germane, securitatea europeană, situaţia din Orient. În
deceniile al şaptelea şi al optulea, Comitetul Politic Consultativ a analizat, cu
prioritate, în consfătuirile sale, pe lângă problemele ordinare, securitatea
europeană şi internaţională, dezarmarea, războiul din Vietnam etc. Consfătuirea
Comitetului Politic Consultativ din 4-6 iulie 1966 de la Bucureşti, prin problemele

80
Ibidem,

42
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

dezbătute şi documentele adoptate a avut o mare importanţă. În Declaraţia


adoptată, pe baza analizei situaţiei create după al Doilea Război Mondial, se
propuneau măsuri pentru a se ajunge la asigurarea securităţii europene: lichidarea
bazelor militare străine, amplasate în diferite ţări, retragerea trupelor de pe
teritoriile altor state în limitele frontierelor lor naţionale; reducerea forţelor
armate ale ambelor state germane şi rezolvarea paşnică a problemei germane;
crearea unor zone denuclearizate; inviolabilitatea frontierelor; convocarea unei
conferinţe general –europene. „Convocarea conferinţei în problema securităţii şi
colaborării europene- se sublinia în Declaraţie- ar putea contribui la crearea în
Europa a unui sistem de securitate colectivă şi ar constitui un mare eveniment în
istoria contemporană a Europei”. Această Conferinţă, care va rezolva multe probleme
şi va da multe speranţe, a avut loc, aşa cum se cunoaşte, în anul 1975, la Helsinki.81
A doua Consfătuire a Comitetului Politic Consultativ din 1983,
extraordinară, a avut loc la 28 iunie, la Moscova, la 6 luni de la cea care se ţinuse
la Praga, iar sub aspect tematic reprezenta o continuare a acesteia. Principala
problemă dezbătută a fost cea cu privire la amplasarea de rachete sovietice cu
rază medie de acţiune în Ungaria, Cehoslovacia şi R. D. Germană, ca răspuns la
acţiunea similară întreprinsă de N.A.T.O. în vestul continentului european. În
cadrul acestei întâlniri, Iuri Andropov, secretarul general de atunci la P.C.U.S., a
pus direct problema amplasării rachetelor sovietice cu rază medie de acţiune,
argumentând necesitatea acestei măsuri. Şefii delegaţiilor ţărilor vizate– Ungaria,
Cehoslovacia şi R. D. Germană - Kadar, Husak şi Honeker, şi-au exprimat
acordul necondiţionat. Această poziţie se explică şi prin faptul că pe teritoriul
celor trei state se aflau trupe sovietice. Singura delegaţie ce s-a opus cu
energie, prin conducătorul ei, a fost cea română, care a subliniat din nou că prin
această măsură se amplifică încordarea internaţională, se accelerează cursa
înarmărilor, se crează noi obstacole în calea destinderii, se îndepărtează
obiectivul înţelegerii. Din păcate, glasul raţional al României nu a fost receptat.
Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a validat însă atitudinea ţării noastre.
Declarându-se împotriva instalării rachetelor sovietice pe teritoriile celor trei
state aliate, România nu era de acord nici cu măsura întreprinsă de S.U.A. de a
amplasa pe teritoriile unor state membre N.A.T.O. din Europa rachete cu rază
medie de acţiune cu încărcături nucleare. Ţara noastră se pronunţa pentru acţiuni

81
Constantin Olteanu, op. cit.,

43
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

politico-diplomatice în vederea ajungerii la o înţelegere între cele două coaliţii-


N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia - ca ambele blocuri să renunţe la instalarea
respectivelor rachete.82
Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ din mai 1987, de la Berlin, pe
lângă examinarea situaţiei politice continentale şi globale, a adoptat doctrina
militară a statelor participante la Tratatul de la Varşovia. În documentul ce poartă
semnătura şefilor de atunci ai statelor participante la Tratat, care a marcat
consacrarea oficială a noii orientări doctrinare, se menţiona că „Doctrina militară
a statelor participante la Tratatul de laVarşovia este strict defensivă, porneşte de la
faptul că, în condiţiile actuale, recurgerea la calea militară pentru rezolvarea
oricărei probleme litigioase este de neconceput”.83
Alături de cercetările secvenţiale asupra unor aspecte majore ale regimului
comunist, o contribuţie majoră o constituie editarea de documente. Până în
momentul de faţă, în plan intern au fost publicate numeroase volume de
documente, în special de către Arhivele Naţionale, SRI şi Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi de alte grupuri de cercetare, cu accent
îndeosebi asupra dimensiunii politice a istoriei regimului comunist sau a
aspectelor sale legislative. Surse despre perioada comunistă, centrate mai ales
asupra represiunii şi rezistenţei anticomuniste, au mai fost publicate şi în diferite
reviste sau ca anexe extinse, la unele cărţi de regulă cu character reconstitutiv.
Importante studii, în special cu caracter memorialistic, dar şi numeroase lucrări
analitice, au fost publicate în reviste care au avut ca scop recuperarea memoriei
represiunii şi rezistenţei în perioada comunistă: Memoria, Analele Sighet, Arhivele
Totalitarismului, Anuarul Institutului de Istorie Orală, Anuarul Institutului Român
de Istorie Recentă. La acestea se adaugă dicţionare şi enciclopedii privind
membrii de partid marcanţi şi torţionarii responsabili pentru implementarea
represiunii politice în România, pe de o parte, sau victimele represiunii politice, pe
de altă parte. Informaţii despre represiunea politică din perioada comunistă,
privind în special campania de colectivizare, deportările din Bărăgan ale
germanilor şi sârbilor, mişcările de rezistenţă anticomunistă, precum revoltele de
la Braşov din 1987, pot fi găsite şi în lucrări de istorie orală, care au utilizat în
special metoda "povestea vieţii". Aceste surse şi instrumente de lucru sunt

82
Ibidem, p. 208
83
Ibidem, p. 210-211

44
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

indispensabile pentru efortul de reconstituire sistematică a istoriei regimului


comunist.84
În ziua de 4 decembrie 1989, a avut loc, la Moscova, întâlnirea Comitetului
Politic Consultativ, convocată special în scopul informării, de către Mihail
Gorbaciov, a participanţilor la Tratatul de la Varşovia asupra rezultatelor
discuţiilor ce avuseseră loc între el şi G. Bush, în Malta, în zilele de 2-4
decembrie’ 89. Aceasta a fost, de fapt, mai mult o convocare din partea lui M.
Gorbaciov, care stabilise împreună cu preşedintele S.U.A. ca, la întoarcere, fiecare
să-şi informeze aliaţii: Gorbaciov, la Moscova, Bush, la Bruxelles. Spre deosebire
de consfătuirile obişnuite ale Comitetului Politic Consultativ, de această dată,
miniştrii apărării nu au luat parte. Sovieticii au sugerat, prin ambasadorii lor, ca
delegaţiile ce vor participa să fie formate din: secretarii generali ai partidelor,
prim-miniştrii guvernelor, secretarii Comitetelor Centrale cu relaţiile externe,
miniştrii afacerilor externe. După câteva runde de discuţii în Comitetul Politic
Executiv al CC al PCR, în legătură cu componenţa delegaţiei s-a ajuns la formula:
Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, şeful delegaţiei, Constantin
Dăscălescu, prim-ministru al guvernului, Constantin Olteanu, secretar al CC al
PCR cu relaţiile externe, Ion Stoian, ministrul afacerilor externe.85
Anul 1989 a găsit regimurile socialist- totalitare din Europa Centrală şi de
Sud-Est în plină criză, dar cu situaţii concrete diferite. În cele mai multe ţări,
acestea s-au reformat din interior, prin schimbarea echipelor de conducere. Noii
lideri au permis apariţia unor forme de pluralism politic, au iniţiat un dialog cu
forţele reformatoare, democratice. În România, dintr-o multitudine de motive, între
care politica lui Nicolae Ceauşescu, exacerbarea cultului personalităţii, lipsa unei
„echipe de schimb” în conducerea P.C.R. şi a unei societăţi civile (chiar
incipiente), regimul a cunoscut o dramatică involuţie, cu consecinţe extrem de
negative supra întregii societăţi. Acest regim a fost spulberat în decembrie
1989, printr-o amplă mişcare populară, care a impus revenirea la un regim
democratic, în consens cu evoluţiile din Europa acelui an.86
În concluzie, studiul regimului comunist se află încă într-un stadiu incipient.
Vreme îndelungată, cercetarea ştiinţifică a fost stânjenită nu doar de obstacolele
explicit ideologice, ci şi de regimul extrem de restrictiv al accesului la surse. Până

84
Vladimir Tismănenu, op. cit.
85
Constantin Olteanu, op. cit.
86
Scurtu Ioan, op. cit., p. 15-16

45
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

în 1989 era practic imposibilă consultarea documentelor, la fel ca şi efectuarea


interviurilor de istorie orală privind istoria regimului comunist. Schimbarea de
regim din anul amintit a deschis calea cercetărilor pentru diferite subiecte, treptat
devenind accesibile diverse fonduri aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale
şi la filialele judeţene ale acestora, în Arhivele Serviciului Român de Informaţii, în
Arhiva CNSAS, la Direcţia Instanţelor Militare şi la Tribunalele Militare
Teritoriale, precum şi în arhivele comunale. 87 În acelaşi timp, istoria orală, altfel
spus istoria cu martori, esenţială pentru înţelegerea istoriei recente, constituie o
sursă importantă pentru cercetători, creându-se astfel premisele pentru o
abordare mai complexă a istoriei regimului comunist, atât la nivel naţional, cât şi
la diferite niveluri locale şi regionale.

1.6. SIMULAREA ALEGERILOR ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

Stilul diplomatic românesc este unul dintre factorii fundamentali de care


trebuie să ţină seama un stat afat în poziţia României. Acesta îl constituie – în
opinia lui A. Braun – transmiterea corectă asemnalului de politică externă, pentru
evitarea unor percepţii greşite al căror rezultat ar putea fi negativ. Întregul
comportament al României de până acum dovedeşte că ea a semnalat clar
Moscovei intenţiile sale. Un alt factor îl constituie necesitatea evitării unor atacuri
directe la adresa altor partide88. Deficienţele în acest domeniu le relatează în
recenzia carţii Zid de pace, turnuri şi frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972,
editată în anul 2011. Autorii consemnaţi arată: „proiectul asumat de diplomaţia
românească începând cu 1962 a fost construit, aşadar, în baza unui raţionament
lucid şi practic: consolidarea controlului sovietic constituia o ameninţare directă la
adresa securităţii statului. Strategia care a fost aplicată în vederea neutralizării
acestei ameninţări a fost gândită pe mai multe direcţii care au vizat: deschiderea
amplă spre exterior, diversifcarea opţiunilor de politică externă, efcientizarea

87
Vladimir Tismănenu, op.cit. vezi Stephen Fischer-Galaţi, The New Rumania. From People's Democracy to
Socialist Republic, Cambridge, Massachussetts Institute of Technology Press, 1969; Ghiţă Ionescu, Communism in
Rumania. 1944-1964, Oxford, Oxford Publishing House, 1964. Ediţia în limba română: Comunismul în România,
Bucureşti, Editura Litera, 1994; Kenneth Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development. The Case
of Romania, 1944-1965, Berkeley, Los Angeles, University of California Press, 1971.
88
Cerasela Moldoveanu, Elemente favorizante şi limitele autonoliei politico-militare ale României. O mărturie din
anii 80, în Revista de istorie militară, nr.129-130, 2011, p. 66

46
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

instrumentelor diplomatice, construirea unei diplomaţii active şi practice,


profesionalizarea domeniului diplomaţiei etc.89”
Istoria guvernământului reprezentativ elucidează o serie de observaţii
importante privind rolul şi semnificaţia alegerilor. După cum remarca şi
„Bernard Maris”90, ideea de reprezentare nu a fost asociată întotdeauna cu
pledoaria pentru democraţie după cum democraţia (cel puţin din perspectiva
teoriilor clasice) mult timp a ingnorat total legitimitatea oferită de actul de a
alege. Votul nu reprezintă întotdeauna un semn al algerii, deşi cuvântul „alegeri”
este utilizat atât pentru a desemna competiţiile electorale democratice, cât şi
pentru a indica o formă coruptă a acţinunii de a vota, întâlnită în statele
nedemocratice. În cazul acestora din urmă, alegerile reprezintă mai curând o
modalitate de consacrare a puterii, care le aminteşte cetăţenilor datoria de a
accepta necondiţionat deciziile regimului şi uneori un mijloc de a-i identifica pe
adversarii acestuia (cum ar fi şi cei care nu se prezintă la vot sau cei care, deşi nu
sunt protestatari activi, nu dau dovadă de entuziasm în tot acest proces).

a. Sistemul electoral al României în anul 1946

După înlăturarea regimului antonescian, la 23 august 1944 de către regele


Mihai I, cu sprijinul forţelor democratice din opoziţie, a fost pusă in vigoare
Constituţia din 1923, iar puterea legislativă era exercitată de către rege, la
propunerile Consiliului de Miniştrii. Doi ani mai târziu, prin Decretul emis la 13
iulie 1946 de guvernul procomunist condus de Petru Groza, se prevedea
desfiinţarea Senatului, reprezentanţa naţională urmând sa aibă o singură cameră,
Adunarea Deputaţilor! Astfel, după opt decenii de existenţă, parlamentul
bicameral era desfiinţat, deoarece comuniştii considerau Senatul un obstacol în
calea instaurării dominaţiei lor politice.
Tot la data de 13 iulie 1946 este votată şi „legea nr. 560 privitoare la
alegerile pentru Adunarea Deputaţilor”, promulgată prin Decretul nr. 2219 din
aceeaşi zi şi conform acesteia mandatul deputaţilor Marii Adunări Naţionale era
de patru ani, iar pentru acestă funcţie erau eligibili cetăţeni români în vârsta de

89
Mircea Maliţa, Dinu Giurescu. Zid de pace, turnuri şi frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972, în Revista de
istorie militară, nr.131-132, 2011, p.126
90
Ioan Scurtu , Ioan Alexandru, Ion Bulei, Ion Mamina, Enciclopedia de istorie a României, ediţia a treia, editura
Meronia, Bucureşti 2002, p. 58.

47
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

cel puţin 25 de ani împliniţi, care aveau domiciliul în România 91. Erau de
asemenea, eligibili funcţionarii publici, cu excepţia militarilor activi (care puteau
fi aleşi doar dacă îndeplineau funcţia de ministru sau subsecretar de stat) şi a
membrilor Corpului Judecătoresc92. Aveau dreptul să voteze cetăţenii români în
vârstă de cel puţin 21 de ani împliniţi93; femeile aveau drept de vot şi puteau fi
alese în aceleaşi condiţii ca şi „bărbaţii”94. Persoanele care dobândiseră
cetăţenia română prin naturalizare nu aveau drept de vot şi nu erau eligibile
pentru Adunarea Deputaţilor decât după 6 ani de la data naturalizării.95
Conform prevederilor legale alegerea se făcea în circumscripţii electorale,
prin vot universal, direct şi secret, tipul de sistem electoral fiind acela al
reprezentării proporţionale cu listele96.
Listele trebuiau sa cuprindă un număr mare de candidaţi, egal cu cel al
deputaţilor care urmau să fie aleşi în circumscripţia respectivă şi puteau fi depuse
cel târziu cu 20 de zile înainte de data alegerilor. Propunerea pentru componenţa
listelor trebuia să vină de la un număr de cel puţin 20 de alegători din
circumscripţia electorală respectivă şi trebuia sa fie însoţită de o declaraţie de
acceptare din partea candidaţilor propuşi.
Fiecare judeţ constituia o circumscripţie electorală, iar municipiul
Bucureşti şi judeţul Ilfov reprezentau circumscripţii diferite. În ceea ce priveşte
numărul deputaţilor aleşi în fiecare circumscripţie, acesta era calculat în funcţie
de populaţia fiecărui judeţ în parte. În acest sens, se alegea un deputat pentru
fiecare 40.000 de locuitori. Dacă într-o circumscripţie restul de locuitori depăşea
20.000, se dădea dreptul pentru încă un mandat; fracţiunile mai mici se neglijau97.
Cetăţenii cu drept de vot erau înscrişi în registrul electoral al comunei unde
domiciliau, iar cei domiciliaţi în străinătate puteau cere înscrierea în registrul
electoral al municipiului Bucureşti98. După definitivarea registrelor electorale,
legea prevedea eliberarea de certificate de alegător, care cuprindeau datele

91
Legea nr. 560/1946 cu privire la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, publicată în „Monitorul Oficial” nr.161
din 15 iulie 1946.
92
Ibidem, art.4
93
Ibidem, art.1
94
Ibidem, art.3
95
Ibidem , art.5
96
Ibidem, art.9 , art.27
97
Ibidem, art.10
98
Ibidem, art.11

48
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

necesare identificării alegătorului şi circumscripţiei electorale în care acesta avea


drept de vot, precum şi numărul sub care era înscris în registrul electoral.
Foarte interesant este modul în care fiecare formaţiune politică îşi
dobândea sigla. În conformitate cu articolul 25 al legii electorale din 1946,
Comisia electorală centrală era cea care trebuia să întocmească, din oficiu, un
tabel cu mai multe însemne electorale, dintre care fiecare partid trebuia să-şi
aleagă unul.99 Dacă două sau mai multe partide optau pentru acelaşi însemn
electoral, acesta din urmă revenea partidului care a făcut primul cererea în acest
sens. După atribuire, aceste însemne deveneau proprietatea definitivă şi
permanentă a respectivei grupări politice şi nu mai puteau fi eliminate din tabelul
însemnelor electorale.
Alegerile pentru Camera Deputaţilor din 19
noiembrie 1946 au fost falsificate de către guvernul
Petru Groza pentru a permite „comuniştilor şi
aliaţilor lor vremelnici să-şi întărească poziţia în
viaţa politică a ţării, să scoată în afara legii şi să
desfiinţeze partidele democratice de opoziţie iar
după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române la 30 decembrie 1947, să
acapareze întreaga putere în stat100. Conform
datelor oficiale, rezultatele obţinute la alegerile din
noiembrie 1946 au fost următoarele :
• Blocul Partidelor Democratice 69,81% şi 347 de mandate, din care 68
Partidul Comunist Român, 81 Partidul Social Democrat, 70 Frontul
Plugarilor, 75 Partidul Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu ), 26
Partidul Naţional Popular, 8 independenti.
• Partidul Naţional Ţărănesc 12,88% şi 33 de mandate
• Uniunea Populară Maghiară 8,32% şi 29 de mandate
• Partidul Naţional Liberal 3,78% şi 3 mandate
• Partidul Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu) 2,36% şi 2 mandate ”101

99
Ibidem, art.25
100
Ibidem, I. Alexandrescu, I. Bulei , I. Mamina, op. cit. p.68
101
Barbu B. Berceanu , Istoria Constituţională a României în context internaţional (comentată juridic), Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 456. Ceilalţi membri ai acestui organism colectiv erau Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec,
Gheorghe C. Stere şi Ion Niculi.

49
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

b. Martie 1948 – noi alegeri generale

Principala schimbare care a urmat semnării de către rege a Actului de


Abdicare, la data de 30 decembrie 1948 şi abrogării Constituţiei din 1923, a fost
stabilirea şefului statului în forma unui organism colectiv, numit iniţial
„Prezidium”, al cărui preşedinte era C. I. Parhon. Ulterior va avea loc şi o
reconfigurare a Consiliului de Miniştrii, al cărui preşedinte, Petru Groza, va avea
sarcina de a forma un nou guvern.
Prin abrogarea Constituţiei, Adunarea Deputaţilor ar fi trebuit să fie
considerată dizolvată, deoarece ea fusese aleasă şi îşi desfăşurase activitatea în
baza acestei Constituţii; după terminarea vacanţei, aceasta îşi va relua însă
activitatea, va vota şi va adopta legi ca şi cum Constituţia încă ar fi fost în
vigoare. În acest sens, ea va vota legea numarul 9 din 22 ianuarie 1948, care
modifică Legea numarul 560 din 15 iulie 1946 cu privire la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor.102 Noua lege coboară limita de vârstă pentru alegători de
la 21 la 20 de ani (art. 1) şi prevede eligibilitatea funcţionarilor publici şi a
militarilor activi (art.4 , aliniat 1) .103
La data de 24 februarie 1948 se votează „legea pentru dizolvarea Adunării
Deputaţilor, reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale şi trecerea puterii

Publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 19 din 23 ianuarie 1948.


102

Eleodor Focşeneanu , Istoria Constituţională a României 1859-1991, ediţia a II-a revăzută , Editura Humanitas,
103

Bucureşti 1998, p. 116

50
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

legislative asupra guvernului”104 şi se fixează data alegerilor. Eleodor Focşeneanu


remarcă faptul că prin adoptarea acestei legi aveau loc două încălcări grave ale
unor principii de bază: „principiul separaţiei puterilor în stat (prin trecerea puterii
legislative asupra guvernului) şi principiul general de drept public potrivit căruia o
putere încredinţată de popor nu poate fi transferată (Delegata potestat non
delegatus)”105.
Conform prevederilor acestei legi, corpul electoral a fost convocat pentru
data de 28 martie 1948, iar Marea Adunare Naţională care urma a fi aleasă
trebuia să elaboreze Constituţia Republicii Populare Române, după care să
exercite pentru toată durata legislaturii atribuţiile de adunare legislativă
ordinară.106
La alegerile care au avut loc pe 28 martie 1948 au participat următoarele
formaţiuni politice :
• Frontul Democraţiei Populare (format din Partidul Muncitoresc Român 107,
Uniunea Populară Maghiară, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional
Popular) care a obţinut 93,2% si 405 mandate
• Partidul Naţional Liberal Petre Bejan, desidenţă desprinsă din grupul
condus de Gheorghe Tătărăscu, care a obţinut 2,8% şi 7 mandate.
• Partidul Tărănesc Democrat , condus de Dr. Nicolae Lupu, care a obţinut
0,7% şi 2 mandate.

ALEGERI PARLAMENTARE
0.7 %
ÎN 28 MARTIE 1948
2.8% 0

Frontul Democratic Popular -


405 mandate;
Partidul Național Liberal Petre
Bejan - 7 mandate;
Partidul Țărănesc Democrat - 2
mandate;

93.2%

104
Ibidem
105
E. Focşeneanu , op.cit. pag 116
106
Legea pentru dizolvarea Adunării Deputaţilor , reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale şi trecerea
puterii legislative asupra guvernului, publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 24 februarie 1948, a Partidului
Social-Democrat.
107
Format prin fuziune la 23 februarie 1948, a Partidului Social-Democrat Român cu Partidul Comunist Român

51
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Prin urmare alegerile s-au încheiat cu victoria F.N.D., care a obţinut 93,2%
din voturi si 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului în care
au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul National-Liberal
(Petru Bejan) a obţinut 7 mandate, iar Partidul Tărănesc-Democrat (dr. N. Gh.
Lupu) - 2 mandate. Constituţia desfiinţa principiul democratic al separării puterilor
în stat, stabilind că: „Organul suprem al puterii în stat î n R e p u b l i c a
P o p u l a r ă R o m â n ă e s t e Ma r e a Ad u n a r e Naţională" ( a r t . 3 7 ) .
Aceasta era singurul organ legislativ al Republicii Populare Române" ( a r t .
3 8 ) 108
Majoritatea guvernamentală era aşadar formată din 405 mandate, iar
opoziţia din 9 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri, după instaurarea
regimului comunist, la care au mai participat şi forţele democratice. La scrutinele
care au urmat, comuniştii împreună cu organizaţiile controlate de ei, constituite în
Frontul Democraţiei Populare (până în 1968), Frontul Unităţii Socialiste (FUS,
între 1968 şi 1980), Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS între 1980 şi
1989), vor organiza alegeri „mimate” în care vor obţine majoritatea mandatelor
.109

c. Legea electorală din 1952

Adoptată ca urmare a modificării Constiuţiei din 1948 prin Constituţia


Republicii Populare Române din 1952, aceasta modifică unele prevederi ale vechii
legi electorale. Conform noii legi, vârsta minimă pentru care o persoană să poată
avea drept de vot nu mai este 21, ci 18 ani, iar vârsta minimă pentru ca un individ
să poată fi ales deputat coboară de la 25 la 23 de ani.110 Numărul de locuitori
pentru care se atribuie un mandat de deputat rămâne acelaşi, 40000.
O noutate prezentă în legea electorală din 1952 se referă la posibilitatea
oferită candidaţilor de a-şi face publicitate electorală „organizaţiile oamenilor
muncii, precum şi toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, au

108
I. Scurtu, Istoria contemporană a României, (1918-2005),Ed. Funadaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 p.
114-115,
109
I.Scurtu, Enciclopedia de istorie a României., p.68
110
Legea nr.9/1952 pentru alegerea deputaţilor în Marea Adunare Naţională, publicată în „Buletinul Oficial” al
Marii Adunări Naţionale a R.P.R., nr.1 din 27 septembrie 1952, art. 2-3

52
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

dreptul nestânjenit de popularizare prin presă, adunări şi alte mijloace, a


candidaţilor propuşi”.111
Procedura tehnică de alegere este şi ea diferită faţă de cea utilizată până
atunci. Dacă la alegerile ţinute conform legii 560/1948 fiecare alegător punea
ştampila pe lista partidului pe care dorea să-l voteze, conform noii legi
„alegătorul votează în cabină sau camera de votare, lăsând neatins pe buletinul de
vot numele candidatului pe care îl votează şi ştergând cu creionul numele
candidaţilor pe care nu îi votează”112. Putem observa de aici şi o altă schimbare
majoră: tipul de sistem electoral se schimbă, de la reprezentarea proporţională pe
liste la un scrutin major, în care fiecare alegător vota o singură persoană în
circumscripţia din care făcea parte. Era declarat deputat în Marea Adunare
Naţională deputatul care întrunea cel puţin jumătate plus unu din numărul total al
voturilor valabil exprimate în circumscripţia electorală respectivă .

d. Schimbări majore în legea electorală din 1974

Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67 din 20 decembrie


1974 cuprinde o serie de moficări majore faţă de reglementarea de până atunci.
Pornindu-se de la prevederile Constituţiei din 1965, în legea electorală din 1974
este prevăzut rolul care revine, în organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi
depunerea candidaturilor, Frontului Unităţii Socialiste (FUS), cel mai larg
comunism politic permanent, aflat sub conducerea Partidului Comunist Român. În
acest sens, legea este foarte clară în ceea ce priveşte rolul major al FUS în
desfăşurarea alegerilor: acesta organiza, sub conducerea Partidului Comunist
Român, participarea cetăţenilor la desfăşurarea alegerilor, campaniilor electorale
şi propunea candidaţi de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi consiliile
populare. Aşadar, dreptul de a depune candidaturi revenea numai FUS, şi tot
acelaşi organism este cel care, o dată candidaturile rămase definitive, avea
libertatea de a populariza „în adunări din presă, radio, televiziune sau alte
mijloace din publicitate” 113 candidaţii propuşi.

111
Ibidem, art.45
112
Ibidem, art.71
113
Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974, publicată în „Buletinul Oficial”, nr. 161 din 23
decembrie 1974 , articolele 3, 48, 44, 58

53
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Pentru fiecare circumscripţie electorală se pot depune mai multe candidaturi,


urmând a fi ales câte un singur deputat. Durata mandatului deputaţilor Marii
Adunări Naţionale, ai consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti
este neschimbată faţă de legea anterioară (rămânând de 5 ani), însă conform legii
din 1974 deputaţii consiliilor populare municipale, ai consiliilor sectoarelor
municipiului Bucureşti, ale oraşelor şi comunelor se alegeau o dată la doi ani şi
jumătate.114
Dictatura comunistă, care în România a durat mai mult de patru decenii, a
menţinut un Parlament unicameral, căruia Constituţiile din 1948 si 1952 şi 1965 îi
acordau puteri şi atribuţii extrem de extinse, considerându-l organul suprem al
puterii în stat. Astfel, Marea Adunare Naţională forma guvernul, vota bugetul,
putea înfiinţa sau desfiinţa ministere, adopta decizii privind declararea războiului
sau încheierea păcii. Acelaşi organism alegea si prezidiul Marii Adunări
Naţionale precum şi pe preşedintele Republicii Socialiste România, începând din
1974. În realitate însă, rolul Marii Adunări Naţionale era unul pur formal
deoarece majoritatea actelor legislative erau atât elaborate, cât şi aplicate de
către Guvern ca şi organism superior executiv115. Aşadar ca orice dictatură,
regimul comunist nu şi-a propus niciodată să creeze şi să dezvolte în România un
parlamentarist autentic ci mai degrabă să suprime spiritul lui democratic,
reducându-l la o simplă ficţiune.
În doctrina oficială comunistă, principiul separării puterilor în stat era
înlocuit cu aşa numitul principiu al colaborării puterilor în stat, care presupunea
subordonarea, ridicată la rang de principiu constituţional, a tuturor puterilor
statului faţă de forţa conducătoare în stat, Partidul Comunist.116Mai mult, un
mijloc foarte eficient al aservirii totale a individului faţă de putere a fost crearea
sectorului socialist, înlocuirea proprietăţilor private cu cea socialistă (conform
art. 6 al Constituţiei din august 1965),117 care făcea ca individul să fie total
dependent de un singur patron, statul, fără nicio alternativă.

114
Ibidem art. 7-8. De asemenea, legea prevedea ca alegerile făcute generale să aibă loc în una din zilele lucrătoare
ale lunii martie a anului în care se încheie mandatul precedent. Tot atunci aveau loc alegerile pentru consiliile
municipale orăşeneşti şi comunale al căror mandat începea o dată cu cel al consiliilor judeţene. Alegerile pentru
consiliile municipale, orăşeneşti si comunale al căror mandat corespundea celei de-a doua părţi a mandatului
consiliilor judeţene aveau loc în termen de 3 luni de la expirarea mandatului precedent.
115
Decretul nr.20/1980 privind stabilirea numărului circumscripţiilor electorale pentru alegerea deputaţilor şi
consiliile populare judeţene şi al Municipiului Bucureşti , publicat în „Buletinul Oficial” , nr.6 din 24 ianuarie 1980,
116
E Focşeanu, op.cit., p.135
117
Ibidem, p.137

54
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

O dată cu revoluţia din decembrie 1989, emanciparea s-a produs. În acest sens,
de maximă importanţă este restabilirea pluralismului politic, condiţie esenţială
pentru desfăşurarea unei vieţi parlamentare şi democratice normale, prin
adoptarea, pe 31 decembrie 1989, a Decretului-lege nr. 8 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 9 din aceeaşi zi. Urmarea a fost desfiinţarea tuturor
structurilor statului comunist şi deschiderea căii către un regim democratic şi
parlamentar. Odată cu această măsură, România a făcut primul pas pe drumul
lung şi anevoios al tranziţiei şi consolidării democratice.

55
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CAPITOLUL II

DEMOCRAŢIA ÎN ROMÂNIA

2.1 DEMOCRAŢIA - ALTERNATIVĂ REFORMISTĂ A MIŞCĂRII


SOCIALISTE

În ultima decadă a secolului al XIX-lea îşi face apariţia în mişcarea


socialistă, revizionismul, curentul ce-şi propune şi reuşeşte revizuirea reformistă a
marxismului în noile condiţii ale dezvoltării social-economice a capitalismului. În
Anglia, fabianismul, laburismul şi reformismul liberal contribuiseră, de asemenea
la o semnificativă emancipare social-politică a populaţiei, micşorând astfel baza
socială a marxismului şi forţa de impact a socialismului revoluţionar. Situaţia era
asemănătoare în S.U.A., Ţările de Jos, Austria.118
În epoca noastră, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, au fost
două principale doctrine care au abordat problema democraţiei: doctrina politică
din ţările cu vechi tradiţii democratice; doctrina politică privind democraţia în
socialism. Cu privire la conţinutul primei doctrine a democraţiei din ţările
occidentale, aceasta are ca ax principal, pluralismul politic şi pluripartidismul,
separarea puterilor în stat, votul universal liber exprimat, independenţa
mijloacelor de informare, dreptul la asociere şi liberă exprimare a tuturor
cetăţenilor etc.119
Astfel, teoria democraţiei pluraliste acreditează, pe bună dreptate, ideea că
o veritabilă democraţie are la bază un sistem social, inclusiv existenţa unor
organizaţii cu caracter profesional, şi a unor partie politice puternice care asigură
deplina libertate de gândire şi acţiune a cetăţenilor ce iau parte, prin
reprezentanţii lor, la conducerea întregii societăţi.
În acest fel se asigură o colaborare între societatea civilă şi societatea
politică, aceasta din urmă bazându-se pe stat şi instituţiile sale care, prin tot ceea
ce face, trebuie să slujească pe cea dintâi, adică societatea civilă.120
Către sfârşitul celui de-al doilea război mondial se vor constitui, mai ales în
ţările beligerante, regimuri de securitate socială. În Anglia, principiile planului

118
Anton Carpinschi, op. cit. p. 139
119
Ibidem,
120
Călin Vâlsan, Politologie, Ed.Economică, Buc 1997, p. 143-144

56
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Beveridge îşi propun ca obiectiv eliberarea societăţii de lipsuri şi de toate lipsurile


grave. În Franţa, CNR adoptă în martie 1944 în unanimitate programul definitiv
„al unui plan complet de securitate socială vizând asigurarea mijloacelor de
existenţă tuturor cetăţenilor în toate cazurile în care nu sunt capabili să şi le
procure prin muncă, cu o gestiune aparţinând reprezentanţilor celor interesaţi şi ai
statului.”121
În octombrie 1946 a avut loc un nou plebiscit pentru noua Constituţie.
Rezultatul e acesta: 9 milioane de votanţi au primit Constituţia; 8 milioane au
respins-o; 8 milioane s-au abţinut. Înainte de ziua votării Generalul Gaulle s-a
pronunţat contra Constituţiei, şi deoarece nu s-a înţeles în această chestiune cu
actualul prim-ministru Bidault (partidul republican), s-a despărţit de el formând
un nou partid. Toate acestea dovedesc încă instabilitate politică cu toate că
securitatea socială era mulţumitoare.122
Ca şi democraţii din prima generaţie, actualii preconizează strategia
realistă a reformelor sociale din interiorul sistemului. Ei urmăresc crearea unei
societăţi în care omul să-şi dezvolte liber personalitatea, cooperând la viaţa
politică, economică şi culturală a umanităţii în calitate de membru al comunităţii.
În plan economic, democraţii pledează pentru îmbinarea planificării şi
concurenţei prin controlul public al forţelor economice, colaborarea muncitorilor
la gestiunea întreprinderilor. În acelaşi timp, pentru stimularea productivităţii
muncii şi rentabilizarea activităţii economice, proprietatea particulară asupra
mijloacelor de producţie şi economia de piaţă devin instrumente absolut
necesare.123Conchizând asupra fundamentelor intelectuale ale doctrinei
democratice, trebuie să subliniem că aceasta „…s-a clădit pe temelia epistemică a
evoluţionismului sociologic şi pe cea morală a umanismului… Concepţia asupra
continuităţii şi gradualităţii schimbării alimentează reformismul social-democrat
deoarece imanenţa schimbării sociale stă la baza strategiei social-democratice
privind posibilitatea schimbării ordinii sociale prin reforme declanşate în interiorul
aceleiaşi ordini sociale.”124

121
Francis Démier, Istoria politicilor sociale, Institutul european 1998, p. 77-80
122
Constantin I. Năvârlie, Jurnal 1,Între abandon şi crucificare, România 1944-1946, Ed. de Sud Craiova, 2000, p.
224
123
Anton Carpinschi, op. cit., p. 149-150
124
Alina Mungiu-Pipidi, op. cit., p. 184

57
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

2.1.1. SOCIETATEA CIVILĂ ŞI CULTURA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ


DUPĂ 1989. SOCIETATEA CIVILĂ ŞI MASS-MEDIA

Prin societatea civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni (făcând


abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a tuturor
agenţiilor şi organizaţiilor economice, a tuturor organizaţiilor socio-profesionale,
de creaţie, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic,
care desfăşoară, în cadrul societăţii, multiple activităţi. Într-un regim democratic,
societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a
constituţiei, menite să le prevadă şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
obligaţiile şi îndatoririle pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii
politice precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de
circulaţie liberă, de demonstraţie, de informare şi instituire, etc..125
Starea naturală, a societăţii civile, spune John Locke, este anarhică şi de
aceea are puţine avantaje. Chiar şi relaţia intens personală a „societăţii
conjugale” sau dintre „stăpân şi servitor” nu constituie o bază pentru viaţa
civilizată.126 E nevoie de un contract social. „Aceia care sunt reuniţi într-un singur
corp şi pot apela la o lege şi la o magistratură stabilite în comun, înzestrate cu
autoritatea de a decide controversele dintre ei şi de a-i pedepsi pe cei ce încalcă
legile, se află împreună într-o societate civilă.”127
Instituţiile sunt, după cum spune Lock, în primă instanţă norme, sancţiunile
asociate cu ele şi formele de organizare în care acestea apar; ele constituie „legi
şi sisteme judiciare comune la care să apeleze”. Într-un sens oarecum mai larg,
acestea includ moravurile acceptate ale coexistenţei cu ceilalţi, iar într-un sens
mai profund, regulile trebuie să aibă un sens. Instituţiile ajută la susţinerea
libertăţii numai dacă nu sunt doar „legale”, ci şi „legitime”.128
De pildă, în Florenţa secolului al XVI-lea, Niccolò Machiavelli şi alţi
contemporani ai săi au ajuns la concluzia că succesul sau eşecul instituţiilor libere
depinde de caracterul cetăţenilor, de „virtutea lor civică”. În timp ce republicanii
puneau accentul pe comunitate şi pe obligaţiile cetăţeniei, liberalii considerau
mai importante individualismul şi drepturile individuale. Într-o comunitate civică,
125
Călin Vâlsan, op. cit., p. 178-179
126
Ralf Dahrendorf, După 1989 Morală, revoluţie şi societate civilă, Ed Humanitas, Bucureşti 2001, p. 77
127
Jhon Lock, Al doilea tratat despre cîrmuire. Scrisoare despre toleranţă, Trad. din lb. engleză de Silviu Culea,
Ed. Nemira, Bucureşti 1999, p. 104
128
Ibidem, p. 77

58
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

calitatea de cetăţean presupune în primul rând o participare activă la treburile


publice. „Interesul faţă de problemele publice şi devotamentul faţă de cauzele
publice constituie trăsătura de bază a virtuţii civice”, scrie Michael Walzer.129
Esenţa înţelesului virtuţii civice ar putea fi, mai de grabă, „recunoaşterea şi
urmărirea fără abatere a binelui politic, în detrimentul oricăror scopuri individuale
sau private”. Participarea la viaţa civică a comunităţii înseamnă să dai dovadă de
mai mult spirit public şi să fii mai mult orientat către beneficiile comune. Calitatea
de cetăţean presupune drepturi şi obligaţii egale pentru toţi. Cu cât politica se
apropie mai mult de idealul egalităţii politice între cetăţenii care respectă normele
reciprocităţii şi care se implică în autoguvernare, cu atât mai civică poate fi
considerată comunitatea respectivă.130
Mass-media reprezintă o componentă importantă a societăţii civile în cadrul
oricărui sistem democratic. De aceea suspiciunea privind lipsa independenţei sale
în România indică un posibil obstacol în calea democratizării. În mod
corespunzător, o autentică transformare a rolului şi locului mediei în sistemele
sociale ale ţărilor postcomuniste a trebuit să presupună o emancipare şi o
autonomizare precum şi o redefinire a naturii ei, astfel încât dintr-un instrument
al puterii să devină o formă de interacţiune a diferitelor grupuri sociale, un
element al societăţii civile şi al democraţiei participative.131
Pentru România, emergenţa societăţii civile a reprezentat un proces dificil şi
de durată care nu este încă finalizat. Ca rezultat, societatea civilă românească este
departe de a fi consolidată, „cu atât mai puţin de a juca un rol strategic în procesul
de tranziţie”. Deşi există actori vizibili – mişcări şi asociaţii civice, organizaţii
nonguvernamentale de tip occidental, mass-media, organizaţii de tip religios,
cultural şi educaţional – densitatea şi mai ales intensitatea acţiunilor acestora sunt
încă slabe. Conform unor studii realizate de Freedom House asupra statelor din
zona postcomunistă societatea civică reprezintă un element în funcţie de care se
poate stabili gradul de dezvoltare democratică a unui stat.132
Acest criteriu este divizat la rândul său în mai multe subcomponente:
numărul organizaţiilor nonguvernamentale, mediul legal şi politic în care
funcţionează, dezvoltarea unor sindicate independente, participarea grupurilor de

129
R.D.Putnam, Cum funcţionează democraţia?, Ed. Polirom 2001, p. 102-103
130
Ibidem, p. 103-104
131
Cristian Pîrvulescu, op.cit., p. 105
132
Ibidem, pag 106

59
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

interese la procesul politic sau libertatea societăţii faţă de influenţa excesivă a


unor organizaţii sau instituţii extremiste. Se poate spune că asociaţiile civile
contribuie la eficienţa şi stabilirea guvernării democratice, atât datorită efectelor
„interne” asupra membrilor, cât şi datorită efectelor „externe” asupra corpului
politic general.133
În plan extern, ceea ce politologii au numit „articularea intereselor” şi
„agregarea intereselor” sunt mai intense atunci când există o reţea densă de
asociaţii secundare. Societatea civilă are ca fundament drepturile ce rezultă din
asumarea conştientă şi activă a calităţii de cetăţeni. Libera asociere şi drepturile
omului, alături de principiul ierarhizării normelor şi al independenţei justiţiei,
creează un binom între statul de drept şi societatea civilă. Într-un stat de drept
cetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de putere nu pot
să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel nesupunerea sau revolta
acestora. Dreptul de a combate încălcarea drepturilor cetăţeneşti, chiar prin
violenţă în unele abordări, este una din ideile ce fac ca statul de drept să existe.134
Reacţionând împotriva comandamentelor politicii centrate pe ordine, care
tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat, societatea se protejează, şi apără
indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Redus la simplul monopol al coerciţiei, statul nu mai poate
fi protectorul libertăţilor, ci apărătorul propriilor interese. Ideea monopolului
asupra coerciţiei exprimă viziunea conservatoare asupra statului de drept aşa cum
a fost ea prezentată în cadrul şcolii germane de către F.-J.Sthal pentru care
dreptul nu ar reprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare raţională a statului
şi de normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi.135
Cunoscându-şi prerogativele, statul ar interveni fără complexe împotriva
cetăţenilor câtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului, ci consecinţă a
autolimitării acestuia.

133
R.D. Putnam, op.cit., pag. 105-106
134
Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Ed Trei, Bucureşti 2002, pag 54
135
Ibidem, p. 55

60
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

2.1.2. CULTURA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ DUPĂ 1989

Cultura politică, adică atitudinile, valorile, şi comportamentele legate de


sfera politicului se modifică foarte greu în timp. „Societatea românească este
puternic marcată de o cultură tradiţională, derivată într-o mare măsură din izolarea
din perioada comunistă”.136 Cultura politică românească poate fi evaluată din
perspectiva comportamentelor politice pe care le generează scoţând la iveală
superficialitatea ei. Fiind una din componentele culturii politice comportamentul
politic desemnează latura activă, pragmatică, vizibilă şi măsurată a fenomenului
care ne preocupă în acest studiu.137Afirmaţia conform căreia pentru România nu
există alternativă la schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la
ambientul politic este cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune
capacitatea de a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale.138
Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică permanentă a
sistemelor politice funcţionale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură,
transformarea spaţiului politic nu e posibilă fără intermedierea subtilă, dar
necesară culturii. Cultura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de
participare politică, prin amprenta pe care şi-o pune asupra atitudinilor, este o
componentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice unei
societăţi. Fiecare comunitate politică cunoaşte o formă de cultură politică,
interpretează şi se raportează la faptul politic în funcţie de valorile dominante.
Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţa sunt atitudini politice
condiţionate cultural.139
Diferenţele de cultură politică între grupuri şi inadecvarea modelului
propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii
globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. Pentru o acomodare a
diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii reformatoare este nevoie de o
schimbare graduală, mediată prin aculturaţie şi socializare. Cum însă gradul de
adeziune la modelele tradiţionale este foarte crescut pe măsură ce se coboară
scara socială, şi cum modernitatea pentru România a rămas un pariu de câştigat,
o „schimbare a imaginarului”140, este doar una din alternativele posibile.141
136
Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 45
137
Cristian Pîrvulescu, op.cit, p. 97-99
138
Ibidem, p. 106-107
139
Ibidem,
140
Ion Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Bucureşti, Nemira,, 1994, p. 19

61
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Chiar dacă


între politic şi religios a apărut o separare, sacrul fiind transferat în domeniul
cultului, principiul ordinii face posibile împrumuturile. Convingerile religioase au
influenţat, în anumite domenii, spaţiul deciziei politice.
Condiţionarea dintre „ethos-ul” economic modern şi credinţă a fost
analizată, în cazul protestantismului de Max Weber, care considera capitalismul
ca pe o expresie a practicilor şi tradiţiilor religioase.142
Legătura dintre religie şi cultura politică este facilitată de existenţa setului
de credinţe şi de scopuri prin care cea dintâi influenţează politicul. Credinţa
religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu rezolvă satisfăcător
raportarea individului la umanitate şi la univers. Politica, înţeleasă ca luptă
pentru influenţarea şi cucerirea puterii, spaţiu controlat de norme şi tradiţii
raţionaliste, apare unora dintre contemporanii noştri ca nesatisfăcătoare.143
Rolul şi locul culturii politice în instituţionalizarea democratică în România
postcomunistă nu poate fi neglijat. Schimbarea culturală intervine în perioade
lungi, uneori de câteva generaţii.144
Lipsa unei ideologii a contestării, absenţa capacităţilor politice şi financiare
de a mobiliza indivizii spre o implicare civică activă duc la persistenţa unei culturi
politice ne- sau pre- democratice. Mişcările de protest, grevele, implicarea în
diverse forme de campanii, reprezintă forme ale acţiunii politice democratice. Dar
numărul redus şi mai ales manipularea lor de către grupuri de presiune dovedeşte
că în România formele de contestare au fost distorsionate. Cultura politică din
România de astăzi este „dominată de o mentalitate etatistă”, în ciuda dezastrului
produs de centralizare şi planificare.145
Din perspectiva valorilor, credinţelor şi atitudinilor cetăţeneşti faţă de
sistemul politic, „populaţia din România post-comunistă pare a fi mai speriată de
schimbare, decât de status-quo-ul trecutului”.146
Instabilitatea politică este dovedită inclusiv la alegerile prezidenţiale din
11.12.2000 când a fost ales ex-comunistul Ion Iliescu care s-a mai aflat la
conducerea statului în perioada 1990-1996 [în turul al doilea de scrutin l-a avut
141
Cristian Pîrvulescu, op. cit.
142
Max Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993, pag. 17
143
Ibidem, pag. 109-110
144
Ibidem, pag. 99
145
Ibidem, pag. 100
146
Ibidem, apud Bădescu Sum Uslaner, Civil Society development and democratic values in Romania and Moldova
East European Politics and Societies, No. 18, 2004,pag. 98

62
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ca adversar pe Corneliu-Vadim Tudor(PRM); prim-ministru este Adrian Năstase


(PDSR)].147
Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum
existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importante numericeşte, a
profesionalizării elitei politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită
de unii „componentă civilizatoare”, care devine o condiţie necesară a integrării în
lumea contemporană. În această perspectivă, perioada comunistă în România a
fost o formă de „incompetenţă civilizatoare”, blocând o tendinţă naturală de
adaptare a societăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice şi sociale din
secolul al XX-lea le-a impus.148
În ceea ce priveşte România, analiza culturii politice, modul de formare a
culturii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea deciziei politice la
specificul comportamentului şi atitudinilor politice româneşti în dinamica lor.
Orice decizie politică reformistă ce se doreşte, pe termen lung, eficientă, trebuie
corelată cu tipul dominant de cultură politică nu în sensul subordonării, ci pentru
depăşirea în cunoştinţă de cauză a crizelor de adaptare la noile forme de
organizare.149
Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă la
schimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politic este cheia
stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitatea de a opera
modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Preluat din antropologie,
conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul de convingeri şi
sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei comunităţi
umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi
gradul de „loialitate partizană” a cetăţenilor150.
Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă unitară
a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi,
ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase, care pot
evolua, în funcţie de contexte, fie spre contraculturi politice, fie la intersecţia cu
orizontul doctrinar se pot transforma în familii politice.

147
Bernd Legath, Ulrich Meer…, Istoria lumii în date,trad, prefaţă şi completări de Dr. Leonard Gavriliu, Ed.
Niculescu, Bucureşti 2003, pag. 504
148
Cristian Pîrvulescu, Op.cit., pag.112
149
Ibidem, pag. 115
150
Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Ed. Trei, Bucureşti 2002, pag. 106, apud Gabriel Almond,
Cultura Civică, Bucureşti1997, p. 44

63
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Distincţia între cele două ar fi mai degrabă una de organizare instituţională,


decât una de conţinut. Contraculturile însă, pot genera fenomene marginale cu un
pronunţat caracter antisistemic.
Rolul elitei politice ca agent al schimbării este acela de a adapta exigenţele
transformării sociale şi economice la sistemul de valori.

2.1.3. PROBLEMATICA LEGITIMITĂŢII ŞI A DISOLUŢIEI


REGIMURILOR COMUNISTE ÎN EUROPA DE EST: O PERSPECTIVĂ
COMPARATĂ

Scopul acestei prezentări este acela de a clarifica relaţia dintre diferitele


tipuri de legitimitate politică – aşa cum au fost concepute şi, într-o anumită
măsură, adoptate de către regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est – şi
modelele revoluţionare din 1989. Cadrul conceptual al analizei se bazează pe
teoria clasica a legitimităţii formulate de sociologul german Max Weber. Cele
patru cazuri selectate pentru comparaţie sunt Bulgaria, Ungaria, Polonia şi
România. Atât încercările de destalinizare, cât şi introducerea unor reforme în
scopul modernizării şi al industrializării iniţiate de Nikita Hruşciov după 1956 şi
urmate de liderii comunişti din ţările satelite nu au putut preveni dezintegrarea
sistemelor comuniste în anii 1980, urmată de colapsul final din 1989. Argumentul
de faţă este acela că retragerea suportului ideologic de către elitele comuniste a
fost factorul principal care a marcat sfârşitul sistemului comunist. Diferenţele
dintre scenariile revoluţionare şi tranziţiile democratice, în cele patru cazuri,
relevă importanţa unei schimbări, atât în rândul conducătorilor (al elitelor
comuniste), cât şi în acela al maselor, în direcţia confruntării violente spre
compromis şi dialog. Ungaria şi Polonia reprezintă scenariul cel mai clar în care
partidele comuniste au acţionat ca agenţi ai schimbării regimului pe un curs al
legalităţii şi al statului de drept. Cazul Bulgariei reprezintă un caz intermediar
între cele două şi România.
În cele din urmă, România reprezintă un caz extrem al unei revoluţii violente
care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimului naţionalist-sultanistic

64
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

al lui Nicolae Ceauşescu. Acest scenariu ilustrează dificultăţile provocate de


colapsul complet al autorităţii politice. 151
Teoria weberiană a dominaţiei şi a puterii subliniază faptul că orice sistem
politic încearcă să îşi clădească credinţa pe propria sa legitimitate. Indiferent de
natura lor, autorităţile politice încearcă să pretindă, într-un mod mai mult sau mai
puţin convingător, că au dreptul de a guverna în virtutea unor sisteme de valori.
Pentru aceasta, sistemul respectiv cere un anumit tip de respect din partea
subiecţilor şi foloseşte un aparat administrativ corespunzător. În funcţie de aceste
două elemente, Weber distinge trei forme diferite ale autorităţii politice: legală,
tradiţională şi charismatică. Autoritatea legală este bazată pe considerente
raţionale, în sensul că membrii societăţii nu se supun unei persoane sau unor
indivizi care exercită autoritatea. Din contră, ei şi liderii lor aderă la principiile
impersonale ale legalităţii reprezentate de poziţia conferită de funcţia avută în
stat. În acest caz, aparatul administrativ este recrutat pe criteriile calificării şi ale
competenţei profesionale. În contrast, în cazul formelor de autoritate tradiţională,
obedienţa este percepută ca o chestiune de loialitate personală faţă de şef, care, la
rîndul lui, este legat de forme tradiţionale de guvernare. Recrutarea şi selecţia
staffului este la discreţia conducătorului şi se bazează pe practici tradiţionale de
rudenie, prietenie sau/şi dependenţă. Cel de-al treilea tip de autoritate, cea
charismatică, se caracterizează prin existenţa unui leader, care – în virtutea
calităţilor sale personale, percepute ca excepţionale şi eroice – cere şi cîştigă
obedienţa discipolilor săi.
Însă teoria weberiană a atins numai parţial problematica crizei de
legitimitate şi pe aceea a dezintegrării sistemelor politice. Urmând argumentul lui
Max Weber, analiştii sovietologi au arătat că dreptul de a folosi forţa brută nu
reprezintă o condiţie suficientă care să asigure o dominaţie în acord cu dictatele
unui anumit regim.152
La nivel teoretic confuzia cea mai des întâlnită este cea între regim şi sistem
politic. Sistemul politic, model teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor şi
folosit în special în anii „70-80” exprimă la nivel conceptual, interacţiunile
politice instituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile şi
indivizii. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii ce rezultă

151
Monica Ciobanu, Problematica legitimităţii şi a disoluţiei regimurilor comuniste în Europa de Est: o perspectivă
comparată, în Observator Cultural, nr. 669 din 12.04.2013
152
Ibidem,

65
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

din practica instituţională dominantă, pentru alţii el este rezultanta tuturor


structurilor sub aspectul lor politic.153 Toate regimurile politice, indiferent de
natura lor – democratice, autoritariste sau totalitariste – manipulează un set de
valori sociale şi culturale. În cazul fostelor ţări socialiste, autorităţile politice
reprezentate de partidul-stat unic au exercitat monopolul puterii lor pe baza
principiilor universale ale doctrinei marxist-comuniste.154
Avînd în vedere faptul că sistemul comunist a fost impus ţărilor Europei
Centrale şi de Est prin intervenţia militară a Uniunii Sovietice, aceste regimuri s-
au aflat, încă de la început, într-o situaţie dificilă. Pe de o parte, ele au fost puse în
situaţia de a urma anumite politici care să fie pe placul Uniunii Sovietice, iar pe
de altă parte, ele au încercat să conceapă şi să implementeze politici de natură
economică, socială şi culturală care să le asigure un anumit suport popular şi o
„cvasiindependenţă“ faţă de Moscova. După o aşa-zisă perioadă de normalizare
în anii 1960, partidele comuniste au început să utilizeze formule alternative şi/sau
complementare de legitimitate. Una dintre acestea a inclus paternalismul practicat
ca obedienţă totală a cetăţenilor faţă de statul socialist, care, în schimb, se obliga
să asigure necesităţile de bază (locuinţe, educaţie, plasament pe piaţa muncii).
Scopul ultim şi nedeclarat al paternalismului era acela de a asigura o obedienţă
pasivă şi o complicitate a maselor în actul exercitării autorităţii. Paternalismul a
fost practicat în toate cele patru cazuri, însă cu intensităţi diferite şi pe perioade
mai scurte sau mai îndelungate. Un succes mai mare l-a avut în Ungaria, în timpul
regimului lui János Kádár. Liderul comunist maghiar a sintetizat această strategie
prin sloganul „Cine nu e împotriva noastră e cu noi!“. În final, nici această politică
nu a putut preveni colapsul sistemului socialist în Ungaria.
O altă formă a legitimităţii practicată de autorităţile comuniste a fost
patrimonialismul. Acesta a fost baza t pe o relaţie de clientelism faţă de stat a
aparatului birocratic reprezentat de eşaloanele superioare ale Partidului
Comunist. A fost practicat în Ungaria, Polonia şi România. În Bulgaria,
patrimonialismul a fost folosit într-o măsură mai mare de către Partidul Comunist
Bulgar, în formula doctrinară a „integrării totale în Uniunea Sovietică“.155
Regimul comunist din România, a cărui autoritate a fost simbolizată de
persoana lui Nicolae Ceauşescu după 1972, a ales să îşi exercite autoritatea

153
Cristian Pârvulescu, Instituţii publice şi societate civilă, S.N.S.P.A., Bucureşti 2006, p. 70
154
Monica Ciobanu, op. cit,
155
Ibidem,

66
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

combinând sultanismul (definit de Max Weber drept forma extremă a


patrimonialismului, care tinde să subordoneze tradiţia puterii necontrolate şi
nelimitate a sultanului) cu un naţionalism agresiv. Regimul naţionalist-sultanist al
lui Ceauşescu a promovat mitul naţiunii excepţionale şi a liderului excepţional.
Aici trebuie spus că şi alţi lideri comunişti au încercat să manipuleze cartea
naţionalistă (liderul polonez Gomulka constituie un bun exemplu). Regimul
Ceauşescu a dus această strategie la extreme şi, în final, România a fost
transformată într-o ţară complet izolată de orice influenţe externe care veneau fie
dinspre lumea vestică, fie dinspre Uniunea Sovietică.
Cele patru cazuri, deşi diferite în ceea ce priveşte mijloacele utilizate de
partidele comuniste de a se distanţa de practica şi de ideologia sovietică,
ilustrează imposibilitatea reformării sistemului din interior. De fapt, recurgerea la
paternalism şi/sau sultanism era de natură să îndepărteze aceste sisteme de
modernizare şi de statul de drept. Sultanismul, aşa cum a evoluat el în România, a
împins contradicţiile socialismului la limitele sale. Într-o manieră asemănătoare,
paternalismul kadarist nu a fost capabil să dezvolte un aparat administrativ
neconstrâns de interferenţa ideologiei şi întemeiat exclusiv pe expertiză. Utilizând
paternalismul sau „dictatura asupra nevoilor“ – aşa cum a fost descris de Ferenc
Feher – partidul-stat a oferit cetăţenilor mijloacele de bază ale subzistenţei în
schimbul submiterii la autoritatea politică. Combinaţia dintre paternalism şi
constrângere a creat o cultură a acceptării pasive a regimului. Statul a devenit o
asociaţie autoritară al cărei rol devenise acela de a decide asupra destinelor şi a
alegerilor individuale şi de a asigura nevoile esenţiale ale existenţei umane şi
sociale. În final, paternalismul nu a reuşit să asigure dominaţia permanentă a
regimurilor socialiste. Idealul egalităţii socio-economice promovat de ideologia
sovietică a fost contrazis de o diviziune a muncii care nu a putut preveni divizarea
societăţii în grupuri ocupaţionale şi de status cu acces inegal la resurse. Această
diferenţiere a societăţii a creat atât tensiuni, cât şi un deficit de legitimitate.
Nomeclatura comunistă s-a transformat într-o burghezie roşie, iar copiii acesteia
au îmbrăţişat un comportament consumerist de tip vestic. Distanţa dintre ideologia
egalitară şi realitate devenise prezentă şi în rândul elitelor intelectuale şi
manageriale. Acest deficit de legitimitate a devenit problematic mai ales pe la
mijlocul anilor 1980, când acestea din urmă au început să-şi retragă susţinerea
ideologică.

67
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Toate regimurile totalitare au avut tendinţa de a lichida sau diminua


substanţial pluralismul politic şi au pus în practică această tendinţă ridicând-o la
rangul de politică de stat. În regimurile totalitare, statul lichidează societatea
civilă, impunând monopolul conducerii exercitate de un lider despotic care
concentrează prerogativele puterii şi ale autorităţii publice. Concentrând puterea
în mâinile sale, statul se depărtează din ce în ce mai mult de membrii societăţii şi
se transformă într-un monolit care nu recunoaşte decât legitimitatea sa conferită
nu de popor, ci proclamată de un lider sau de o elită guvernantă în numele
poporului.156
Delegitimarea regimurilor din Europa de Est a fost indusă, de asemenea, de
activităţile grupurilor de disidenţi intelectuali cu precădere în Ungaria şi Polonia,
precum şi de mişcările muncitoreşti de masă, precum cele iniţiate de Solidaritatea
Poloneză în anii 1970-1980. În acelaşi timp, măsurile de liberalizare iniţiate de
liderul sovietic Mihail Gorbaciov după 1985 s-au dovedit a fi cu două tăişuri
atunci când au fost importate de partidele comuniste satelite. În combinaţie cu
presiunile mişcărilor de opoziţie, reformele de liberalizare a sistemului socialist au
contribuit la dezintegrarea sistemului în 1989. Pe măsură ce aceste evenimente au
început să se deruleze în Uniunea Sovietică, iar pericolul intervenţiei militare a
devenit mai distant, problema legitimităţii a devenit mai puţin relevantă pentru
elitele comuniste. Paternalismul, sultanismul sau naţionalismul nu le-au mai putut
salva credibilitatea şi, în consecinţă, nu le-a mai rămas decât să admită şi să
adreseze propriile slăbiciuni în actul guvernării. În Bulgaria, Partidul Comunist
Bulgar, aflat sub influenţa directă a politicilor sovietice de Glasnost şi
Perestroika, a ridicat atât problema performanţei economice, cât şi pe aceea a
comportamentului incompetent şi corupt al caderelor de partid şi de stat, la
conferinţele de partid din 1983 şi 1986. Dar opoziţia anticomunistă, fiind imatură
şi dezorganizată, a fost ignorată de către noul Politurbo condus de Petar
Mladenov. În noiembrie 1989, comuniştii bulgari încă încercau să se legitimize
sub mantia legalităţii conferite de Marea Adunare Naţională. Aceasta din urmă a
introdus amendamente constituţionale garantând libertatea de asociere. Însă, în
cele din urmă, aşa cum vom vedea, comuniştii bulgari au fost nevoiţi să accepte
negocierile cu opoziţia. În Ungaria, datorită naturii mai relaxate a sistemului
socialist, deficitul de legitimitate cu care partidul-stat s-a confruntat a fost adresat

156
Cristian Ionescu, op. cit., p. 87

68
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

într-un mod mai transparent şi mai radical atât de partid, cât şi de opoziţie. În
contextul crizei economice şi al nemulţumirii sociale care a izbucnit la mijlocul
anilor 1980, imaginea reformistă a lui Kádár nu a mai putut fi acceptată nici
măcar de Partidul Socialist Muncitoresc. Facţiunea moderată a partidului condus
de moderatul Károly Grósz a succedat la conducere în 1988. În februarie 1989, ca
urmare a refuzului aripii conservatoare de a accepta introducerea reformelor, a
presiunilor societăţii civile şi a protestelor populare provocate de comemorarea
Revoluţiei din 1956, Comitetul Central a luat decizia radicală de a declara alegeri
libere şi o tranziţie democrată. Fără o colaborare între elementele reformiste şi
opoziţia anticomunistă, această delimitare totală de dominaţia partidului-stat nu
ar fi fost posibilă. Este important de menţionat că, în 1988, spre deosebire de
Bulgaria, grupurile care au prezidat asupra tranziţiei democrate erau deja
cristalizate şi active. Acestea au inclus Partidul Naţionalist Creştin, Forumul
Democrat Maghiar, Partidul Liberal al Alianţei Democraţilor Liberi şi Tinerii
Democraţi. 157
În 1966, când inflaţia a depăşit pentru prima dată pragul de 3% şi când
ratele dobânzilor au ajuns la nivelul până atunci înspăimântător de 5 1/2%,
scânteia Marelui Progres al pieţei s-a stins. În 1968, anul culminant al necazurilor
lui Lyndon Johnson, creşterea acţiunilor a încetat complet, indicele industrial
Dow-Jones scăzând sub pragul magic de 1000. 12 ani mai târziu, ajustat la
inflaţie, scăzuse la aproximativ 300. Numai în deceniul ’70 valoarea stocurilor
obişnuite la Bursa din New-York a scăzut cu 42 de procente. Cumulativ, pierderea
încrederii în acţiuni - adică în economia privată americană - a fost la fel de mare
ca în cazul colapsului din vremea Hoover, deşi s-a întins pe o perioadă mult mai
lungă.158
În Polonia, protestele repetate ale muncitorilor (1970, 1976, 1980) au
arătat eşecul partidului-stat de a se constitui ca avangardă a clasei muncitoare.
Elementele reformiste din interiorul partidului au fost aduse la tăcere. De
asemenea, militarizarea regimului, prin introducerea Legii Marţiale în decembrie
1981, a indicat în mod evident lipsa de credibilitate şi de suport popular. Ca
urmare, autoritatea regimului a fost în mod continuu subminată de mişcarea
Solidarităţii trecute în ilegalitate, în colaborare cu grupurile disidenţilor
intelectuali şi cu Biserica Catolică. Situaţia economică s-a deteriorat într-o
157
Monica Ciobanu, op. cit,
158
Paul Jonson, op. cit., p. 640

69
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

asemenea măsura încât Jaruzelski a fost pus în situaţia de a iniţia reforme şi de a


organiza, în 1987, un referendum care să justifice creşterea preţurilor la bunurile
de consum. Guvernul a pierdut referendumul, iar Partidului Comunist a început
să-i lipsească încrederea în sine şi în capacitatea sa de a stăpâni mecanismele
propriei sale autorităţi. Având în vedere şi faptul că, de această dată, Moscova
susţinea gruparea reformistă, regimul nu a avut încotro şi a început negocieri cu
opoziţia în februarie 1989. Polonia a fost prima ţară din regiune care a spus „nu“
regimului comunist. Exemplul ei şi faptul că Moscova nu a intervenit au creat un
efect de domino în regiune. La sfârşitul lui 1989, regimurile comuniste din Europa
Centrală şi de Est s-au prăbuşit unul după altul.159
Dintre cele patru cazuri discutate, România a ajuns să semene, în anii 1980,
cel mai mult cu un regim totalitar, caracterizat de absenţa pluralismului social, a
mişcărilor societăţii civile şi a elementelor reformiste comuniste. Societatea
ajunsese să fie una închisă, neintegrată şi extenuată. Regimul sultanisto-
naţionalist al lui Ceauşescu ajunsese să îşi confecţioneze în mod artificial
legitimitatea prin ritual, teroare şi apatie. În consecinţă, opoziţia era sporadică şi
dezorganizată, iar principalii actori ai acesteia (intelectualii umanişti) au optat
pentru un limbaj codificat al protestului. Mişcările muncitoreşti (1977, 1987) au
fost anihilate prin forţă. Orice posibilitate de opoziţie din interiorul Partidului era
problematică ca urmare a monopolului exercitat de clanul Ceauşescu şi a retoricii
agresive naţionaliste.160
Aceste circumstanţe sugerează faptul că o posibilă schimbare ar fi putut fi
influenţată de politicile reformiste şi de descentralizarea iniţiata de Moscova. În
final, lipsa totală de recunoaştere a crizei şi refuzul absolut al conducerii
Partidului Comunist Român de a-şi accepta propriul eşec au dus la paralizia şi la
colapsul său total în decembrie 1989. Mitingul organizat de Ceauşescu în 21
Decembrie 1989, la Bucureşti, s-a transformat într-o mişcare populară masivă de
protest împotriva dictatorului. Acest protest a dus la un vacuum de putere şi la
aşa-zisa execuţie militară a soţilor Ceauşescu. În comparaţie cu cele trei cazuri
ale tranziţiei democrate, acesta a fost un scenariu revoluţionar care se aseamănă
cu descrierea făcută de Max Weber opoziţiei faţă de regimul sultanist. Weber
arăta că este o opoziţie îndreptată împotriva sultanului, şi nu împotriva sistemului
ca atare. Este, cu alte cuvinte, o revoluţie tradiţionalistă. Această abordare ne
159
Ibidem,
160
Monica Ciobanu, op. cit,

70
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ajută să înţelegem influenţa continuă şi puternică a nomenclaturii şi a aparatului


de represiune (a Securităţii) după 1989.161
Aşa cum am arătat, ultimele zile ale regimurilor comuniste în Bulgaria,
Ungaria şi Polonia s-au derulat în contextul încercării elitelor de a-şi salva
pierderea totală a propriei legitimităţi prin introducerea unor măsuri legale care
să prevină dezintegrarea regimului. Concomitent, schimbarea regimului era
evidenţiată de lipsa suportului popular şi a implicării mişcărilor de opoziţie.
Atitudinea elitelor de a admite eşecul sistemului a facilitat o tranziţie paşnică spre
democraţie.
În acelaşi timp, aceste elite au reuşit performanţa de a se legitima ca actori
politici credibili ai tranziţiei democratice ridicându-se din cenuşa propriilor
eşecuri. Se poate argumenta că elitele comuniste au sacrificat sistemul pe care l-
au reprezentat şi susţinut înainte de 1989, în favoarea salvării poziţiei de influenţă
şi putere. Mai mult, cele trei cazuri relevă o relaţie directă între gradul de
reformare iniţiat în anii ’80 de eşaloanele superioare ale partidelor comuniste şi
eventuala instituţionalizare a democraţiei în aceste ţări. Prin contrast, sfârşitul
abrupt şi violent al regimului Ceauşescu în România a dus la o transformare
incertă, ambiguă şi lentă a regimului totalitar într-un regim democratic. Ungaria
şi Polonia reprezintă situaţiile cele mai clare în care partidele comuniste au
acţionat ca agenţi ai schimbării. În ambele cazuri, mesele rotunde dintre cele două
părţi negociatoare s-au întins pe o perioadă mai îndelungată. Au fost focalizate în
jurul modelării mecanismelor instituţionale care trebuiau să asigure împărţirea
puterii. S-au dezbătut şi politici sociale şi economice. Un nivel diferenţiat al
compromisului a fost atins datorită implicării diferite a suportului popular,
mobilizat de opoziţie. Mai important a fost însă faptul că cele două serii de
negocieri au aşezat bazele instituţionale şi procedural- necesare funcţionării noii
autorităţi politice. 162
O moştenire pozitivă a meselor rotunde din Ungaria şi Polonia a fost aceea
că urmaşii celor două partide comuniste – Partidul Socialist Maghiar şi Alianţa
Democrată de Stânga Poloneză – şi-au asumat răspunderea reformelor politice şi
economice. De fapt, ambele partide au contribuit în mod substanţial la integrarea
în Uniunea Europeană în 2004. În Bulgaria, primii paşi în direcţia democratizării
iniţiate de Partidul Comunist Bulgar au fost mult mai timizi şi s-au desfăşurat mai
161
Ibidem,
162
Ibidem,

71
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

mult în limitele politicilor liberalizării sovietice (axate pe destalinizare şi pe


salvarea sistemului socialist). Însă legalizarea opoziţiei a dus la formarea şi la
coagularea Uniunii Forţelor Democratice (o coaliţie eterogenă a mişcărilor
disidente, ecologiste şi ale drepturilor omului). Ca urmare, masa rotundă din
Bulgaria a avut un scop mult mai limitat. Cea mai importantă realizare a ei a fost
adoptarea unor amendamente constituţionale minime care au asigurat alegerea
viitorului corp constituţional (a Parlamentului). Consecinţa directă a acestui
scenariu revoluţionar – caracterizat de un partid relativ nereformat şi de o
opoziţie slabă care a început să se dezvolte numai în 1989 – a fost un proces al
democratizării mai dificil. Din pricina modului în care s-au desfăşurat
negocierile, cele două părţi nu şi-au acordat încredere una alteia. Petâr
Mladenov, primul preşedinte ales democratic din partea Partidului Socialist
Bulgar, a fost forţat să demisioneze în trei luni. Deşi a fost înlocuit cu disidentul
filosof Jeliu Jelev, din partea opoziţiei, tensiunile şi neîncrederea politică au
continuat să persiste. În anumite situaţii, segmente ale opozitiei s-au implicat în
acţiuni antidemocrate. O schimbare clară nu s-a produs până în 1997, când
Uniunea Forţelor Democrate a ajuns la guvernare. În comparaţie cu negocierile
din Bulgaria, Ungaria şi Polonia, evenimentele revoluţionare din România, din
decembrie 1989, au fost dominate de dorinţa de distrugere a vechiului regim.
Toate simbolurile vechiului regim au fost distruse de masele revoltate. Percepţia
acestor acţiuni revoluţionare era însă mai puţin îndreptată împotriva regimului,
reprezentând mai degrabă un atac împotriva sultanului şi a identificării sale totale
cu statul comunist. Marii Adunări Naţionale nu i s-a acordat dreptul de a lua vreo
decizie, iar puterea a revenit Consiliului Naţional al Frontului Salvării Naţionale,
condus de comunistul reformist Ion Iliescu. În scurt timp, unitatea CNFSN s-a
destrămat odată ce FSN şi-a exprimat intenţia de a participa la alegeri ca partid
politic. Opoziţia reprezentată de partidele istorice, de foştii disidenţi şi de
grupurile societăţii civile a contestat dreptul FSN-ului de a participa la alegeri.
Victoria covârşitoare a FSN-ului la alegerile din mai 1990 a fost contestată de
anumite segmente ale opoziţiei. Din nefericire pentru democraţia românească,
primele alegeri libere au avut loc în condiţii dubioase şi au fost urmate de mişcări
violente în stradă generate de venirea minerilor manipulaţi de Iliescu şi de foştii
comunişti-naţionalişti. Acestea au fost condiţiile în care noua Constituţie a fost
concepută de Parlamentul dominat de FSN şi aprobată 18 luni mai târziu prin

72
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

referendum. Prima alternare de Guvern s-a produs în 1996, când opoziţia a reuşit
să coaguleze o alianţă electorală sub formula Convenţiei Democratice.
Deturnarea stângist-comunistă a şovialismului revoluţionar marxist a
dezvăluit fragilitatea teoretico-ideologică a acestuia. Este frapantă uşurinţa
transformării socialismului marxist al luptei de clasă, a revoluţiei şi a dictaturii
proletariatului - în condiţiile refuzului democraţiei pluripartidiste şi a statului de
drept - în comunism.163
Câteva concluzii importante referitoare la dominaţia regimurilor politice şi
la dezintegrarea acestora se pot desprinde din această analiză. În primul rând, se
poate vedea capacitatea unor regimuri de a supravieţui, în ciuda absenţei unei
susţineri populare. Această situaţie nu exclude însă preocuparea autorităţilor
politice de a-şi confecţiona, măcar în aparenţă, o manta de suport popular. Un
aspect esenţial este acela ca aceia care guvernează să pară convinşi, în faţa
cetăţenilor, de dreptul lor de a guverna. Acest lucru este şi mai imperios atunci
când avem de-a face cu regimuri impuse din exterior (aşa cum a fost cazul ţărilor
din Europa de Est). Partidele comuniste din Bulgaria, Ungaria, Polonia şi
România au încercat să realizeze o simbioză între formule mai tradiţionaliste de
valori (naţionalism, patriotism, sultanism şi paternalism), care au avut ca rezultat
naraţiuni ideologice şi istorice mitologizante. În acest fel, regimurile în discuţie şi-
au asigurat o anumită stabilitate. În paralel cu dominaţia sovietică, la aceasta au
contribuit şi cele câteva ingrediente ale modernizării şi ale progresului.164
Odată ce aparatul partidului-stat socialist a început să introducă reforme
care erau în contradicţie clară cu valorile şi cu principiile sistemului comunist,
posibilitatea colapsului a devenit iminentă. Partidele comuniste nu au mai putut
face apel la acele ficţiuni pe care ele însele le-au construit şi care le-au asigurat
acceptarea pasivă a maselor. Această stare de lucruri a permis forţelor de opoziţie
să îşi prezinte ideile disidente ca alternative reale la sistemul socialist. Episoade
precum evenimentele din Polonia şi lipsa intervenţiei sovietice, inabilitatea lui
Ceauşescu de a convinge masele şi discursul său penibil au fost numai câteva
dintre momentele care au marcat începutul sfârşitului. Protagoniştii înşişi au ajuns
la concluzia că sfârşitul este inevitabil.165

163
Anton Carpinschi, op. cit., p. 159
164
Monica Ciobanu, op. cit,
165
Ibidem

73
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

2.2. UNIUNEA EUROPEANĂ, MODEL AL DEMOCRAŢIEI ÎN


ROMÂNIA

2.2.1 CULTURA ŞI CALITATEA DEMOCRAŢIEI IN UNIUNEA


EUROPEANĂ

Principiile şi normele democraţiei nu se bucură, de respectul cuvenit din


partea tuturor celor implicaţi în procesele şi actele conducerii sociale. Aceasta
este o constatare lesne verificabilă în diverse state ale lumii de azi, inclusiv în
societatea românească de tranziţie, în care exerciţiul democraţiei pluraliste
generează nu puţine şi păgubitoare disfuncţionalităţi, împiedicând soluţionarea
unor probleme de interes general, chiar naţional.166
În privinţa calităţii democraţiei, Arend Lijphart susţine că democraţia
majoritaristă este mai bună ca guvernare, dar admite că democraţia
consensualistă este mai bună în privinţa reprezentării–în particular reprezentarea
grupurilor minoritare şi a intereselor minorităţilor, reprezentarea mai corectă a
fiecăruia şi reprezentarea mai cuprinzătoare a poporului şi a intereselor sale.
Democraţiile consensualiste îşi demonstrează aceste calităţi mai generoase şi mai
tolerante în felul următor: sunt mai predispuse să fie state ale bunăstării; au
rezultate mai bune în privinţa protejării mediului; condamnă la închisoare mai
puţini oameni şi sunt mai puţin predispuse să aplice pedeapsa capitală; iar
democraţiile consensualiste din lumea dezvoltată sunt mai generoase în acordarea
de asistenţă economică ţărilor în curs de dezvoltare.167
Numeroase studii au încercat să distingă între formele democratice şi
nedemocratice de guvernare nu în termeni dihotomici, ci în termenii unei scale cu
grade ale democraţiei, de la democraţie perfectă la absenţa completă a
democraţiei. Aceste grade de democraţie pot fi de asemenea interpretate ca grade
ale calităţii democraţiei: măsura în care este apropiată de democraţia perfectăn
reflectă cât de democratică este o ţară. Din păcate, majoritatea acestor indici nu
pot fi utilizaţi pentru a măsura diferite grade de democraţie a celor 36 de

166
Aurelian Bondrea, Opinia Publică, Democraţia, şi Statul de drept, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti
1996, p. 225
167
Arend Lijphart, MODELE ALE DEMOCRAŢIEI, Ed. Polirom, Iaşi 2000, p. 252

74
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

democraţii, pentru că se înregistrează o variaţie insuficientă: toate sau majoritatea


democraţiilor studiate de noi au ratinguri din cele mai mari.168
Pentru a da câteva exemple, cele mai bune poziţii în clasamentul general le
au Belgia, Danemarca şi Finlanda; Austria şi Germania se situează la mijloc, iar
Columbia şi Venezuela în partea de jos.
Diferenţa dintre democraţia consensualistă şi cea majoritaristă este mai
mare de trei puncte pe scala de nouă puncte. Ratingul lui Dahl prezintă un uşor
dezechilibru în favoarea democraţiei consensualiste, deoarece se bazează parţial
pe o evaluare mai bună a multipartidismului, în comparaţie cu sistemele
bipartidiste. Totuşi, această diferenţă reprezintă doar o treime din variaţia pe una
dintre cele zece componente, pe care se bazează ratingul; dacă ea ar putea fi
oarecum redusă, corelaţia foarte puternică între democraţia consensualistă şi
ratingul calităţii democraţiei ar fi redusă doar marginal. Democraţiile lumii a
treia sunt, toate, plasate în cele mai de jos trei categorii. Când nivelul de
dezvoltare este folosit ca variabilă de control coeficientul de regresie estimat
scade uşor, iar corelaţia rămâne semnificativ statica la nivelul de un procent.169
Fapt este că, în anii din urmă, pe scară mondială, s-au înmulţit şi sunt tot
mai perseverente preocupările din gândirea şi practica socială şi politică pentru
depăşirea limitelor democraţiei unilateral înţelese şi ale unora din instituţiile
acesteia. În raport cu nevoile şi aspiraţiile de progres şi prosperitate ale omului
contemporan, ale colectivităţilor sociale şi naţionale, în ansamblu, este tot mai
evident că multiplele înfăţişări prin care a trecut, trece şi va trece democraţia,
inclusiv în ţara noastră, duc la opinia că ne aflăm în faţa unui proces permanent
perfectibil.
Un asemenea proces îşi găseşte reflectarea în abordări analitice care tind
să descrie coerent, să explice argumentat şi să propună convingător căi de
perfecţionare a vieţii democratice, de depăşire mai eficientă a limitelor acesteia,
acumulându-se treptat o cultură a democraţiei.170
Al doilea rating al calităţii democraţiei este media calculată de Tatu
Vanhanen pe baza indicilor democratizării, din fiecare an, din 1980 până în 1988,
pentru aproape toate ţările din lume. Acest indice se bazează pe două elemente:
gradul de competiţie, definit ca distribuţie a voturilor primite din toate partidele,

168
Ibidem, p. 253
169
Ibidem,
170
Aurelian Bondrea, op. cit., p. 225-226

75
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

cu excepţia partidelor celor mari, şi participarea la vot, definită ca procentaj al


populaţiei care a votat la cele mai recente alegeri.171
Primul element distinge efectiv guvernarea unui singur partid de contestare
electorală democratică, dar suferă inevitabil din cauza înclinaţiei sistemelor
bipartidiste de a avea scopuri mai mici decât sistemele multipartidiste. Mai mult,
această înclinaţie afectează una dintre cele două componente ale indicelui
Vanhanen şi de aceea are un impact mult mai mare decât preferinţa moderată a
indicelui Dahl. Corelaţia este impresionant de puternică şi rămâne aşa la acelaşi
nivel de semnificaţie când se ţine sub control nivelul de dezvoltare şi când se
elimină din analiză Botswana, care reprezintă o situaţie oarecum extremă. Totuşi,
înclinaţia sa apreciabilă în favoarea sistemelor multipartidiste face ca indicele
Vanhanen să fie un indice al calităţii democraţiei mai puţin credibil decât indicele
Dahl.172
Asemenea abordări sunt mereu însoţite, cum este şi firesc, de întrebări şi
critici pertinente, constructive. Acestui curent de gândire şi analiză i se asociază şi
unele lucrări consacrate democraţiei reprezentative, performanţelor şi limitelor
sale. Viaţa democratică, societatea, sunt dependente de o multitudine de înfăptuiri,
de mulţi oameni cu judecată realistă, capabili de viziune prospectivă asupra
problemelor care confruntă societatea, colectivităţile locale. Cu alte cuvinte,
pentru o viaţă democratică performantă este nevoie de o cultură a democraţiei, de
oameni care fac distincţie netă între diferitele categorii de interese din societate,
între responsabilitatea socială şi interesul propriu sau de grup.173
Căile optimizării sociale a vieţii democratice se referă, astfel, la nivelul de
cultură civică şi politică a cetăţenilor, dar mai cu seamă al celor integraţi activ în
sistemele conducerii sociale, locale sau naţionale, exprimarea opţiunilor fiind
condiţionată de înţelegerea şi acceptarea scopurilor majore, a intereselor
ansamblului social.
Aceasta este proba esenţială a înţelegerii corecte a pluralismului politic,
expresie a necesarei culturi democratice pe care o societate în tranziţie şi-o
formează „din mers”, cu condiţia ca factorii politici, reprezentanţii şi partidele lor
din diferite structuri să fie apţi a răspunde unei asemenea exigenţe.174

171
Arend Lijphart, op. cit., p. 256
172
Ibidem, pag.. 256
173
Aurelian Bondrea, op. cit., p. 226
174
Ibidem, p. 226-227

76
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Ideea că pluralismul politic deschide orizontul unei societăţi civile active,


este larg împărtăşită. În acest cadru, raporturile dintre majoritate şi minoritate nu
se reduc la o simplă proporţie aritmetică, la un exerciţiu de „blocaj” sau piedici
reciproce, care sacrifică interesele generale în avantajul celor din grup,
particulare.175
Egalitatea politică este dificil de măsurat direct dar egalitatea economică
poate servi ca indicator valid, întrucât egalitatea politică are mai mari şanse de a
se impune în absenţa marilor inegalităţi economice: „Numeroase resurse care
decurg direct sau indirect din poziţia cuiva în ierarhia economică, pot fi convertite
în resurse politice.”176
În concepţia unui autor american, dacă o societate cu putere şi iniţiativă
dispersate este caracterizată prin pluralism, înţelegând prin aceasta o filosofie şi
un set de măsuri sociale care permit existenţa mai multor idei competitive, a mai
multor instituţii sociale, culturale, economice aflate în competiţie, trebuie ţinut
seama că „pluralismul este una şi divizarea este alta.”177
Cultura democraţiei presupune şi conştiinţa valorilor şi intereselor
generale, ştiinţa dozării raţionale a priorităţilor, conştiinţa răspunderii sociale –
trăsături ce se afirmă la nivelul oricărei instituţii democratice, în măsura în care
sunt prezente şi acţionează la fiecare dintre cei ce compun o asemenea instituţie.
Lecţia istorică cea mai vie şi acut resimţită de oameni, de societăţi întregi se
referă la caracterul deschis, mereu înnoitor al democraţiei, ca principiu, normă şi
sistem practic de acţiune şi existenţă socială.178
Cheia depăşirii unui asemenea conflict, susţin unii analişti, o reprezintă
însuşirea, afirmarea şi dezvoltarea culturii democratice, adică a capacităţii şi
competenţei factorilor sociali, a oamenilor, de a utiliza instituţiile democraţiei,
pornind de la înţelegerea şi acceptarea intereselor ansamblului social, de la justa
apreciere a valorilor sociale, a drepturilor şi îndatoririlor consacrate pe plan
naţional prin constituţii, loial respectate şi consecvent aplicate. Rezultă de aici că,
din moment ce nimeni nu deţine formula „democraţiei perfecte”, este în interesul
societăţii să crească mereu gradul de preocupare pentru instruire civică, pentru
integrarea socială armonioasă a cetăţenilor, cât şi pentru buna funcţionare a

175
Ibidem, p.227
176
Arend Lijphat, op. cit., pag. 258 apud Dahl, 1996, p.645
177
Aurelian Bondrea, op.cit., p. 227, apud John W. Gardner
178
Ibidem, p. 228-229

77
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

structurilor democratice din toate sferele vieţii sociale: învăţământ, economie,


ştiinţă, organisme statale, etc..179
În privinţa dimensiunii executiv – partide, instituţiile democraţiei
consensualiste, nu depind de prevederile constituţionale la fel de direct ca
instituţiile puterii împărţite. Însă două elemente formale au o importanţă crucială
indirectă: reprezentarea proporţională şi sistemul parlamentar de guvernare. În
special când sunt utilizate în combinaţie, generează un impuls puternic înspre
democraţia consensualistă. O întărire a guvernării parlamentare, observabilă în
multe ţări, o constituie stilul german al votului de neîncredere constructiv care
necesită ca parlamentul să poată demite cabinetul numai prin alegerea simultană
a unui nou cabinet.180
O altă problemă ridicată de această regulă este că parlamentul care şi-a
pierdut încrederea în cabinet, dar care e prea divizată să producă înlocuirea,
poate face cabinetul neputincios, respingând toate sau majoritatea propunerilor
sale legislative; acest scenariu este similar cu situaţia unui guvern divizat, care
deseori tulbură democraţiile prezidenţiale. Totuşi, această problemă poate fi
rezolvată adăugând regula franceză, care dă cabinetului dreptul de a face din
propunerile sale legislative subiect al încrederii – ceea ce înseamnă că
parlamentul poate respinge astfel de propuneri, doar exprimându-şi prin vot lipsa
de încredere în cabinet, cu o majoritate absolută. Combinarea acestor reguli,
franceză şi germană, poate preveni şi instabilitatea, şi blocajul executiv –
legislativ, fără să ia parlamentului dreptul esenţial de a instala un cabinet în care
are încredere.181
Din păcate, există şi două veşti proaste pentru alegerea unei astfel de
democraţii: tradiţiile instituţionale şi culturale pot prezenta o rezistenţă puternică
în faţa democraţiei consensulaiste. A doua veste proastă pare să fie aceea că
democraţia consensualistă s-ar putea să nu fie capabilă să prindă rădăcini şi să
înflorească dacă nu este susţinută de o cultură politică consensualistă. Aceste
două veşti proaste nu înseamnă neapărat că democraţia consensualistă nu are
nicio şansă în tinerele democraţii sau în ţările în curs de democratizare, pentru că
există şi două contraargumente importante. Unul este acela că avem tendinţa să
gândim cultura şi structura în termenii cauzei şi respectiv efectului, dar ştim şi că

179
Ibidem, p. 229-230
180
Arend Lijpahart, op.cit., pag. 275-276
181
Ibidem, pag. 276-277

78
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

de fapt există numeroase interacţiuni între acestea; este adevărat mai ales despre
cultura politică şi structura politică.182
De aceea, culturile politice orientate spre consens ale lumii ne-occidentale
pot fi considerate ca o contraforţă politică faţă de conservatorismul instituţional
majoritarist, şi pot foarte bine să ofere un sol fertil pentru democraţia
consensualistă.

2.2.2. DEMOCRAŢIA - MIT ŞI REALITATE

Se pune întrebarea dacă tipul de democraţie afectează satisfacţia cetăţenilor


faţă de aceasta. Hans-Dieter Klingemann (1999) descrie răspunsurile la
următoarea întrebare dintr-un chestionar realizat în multe ţări, între 1995 şi 1996.
„Luând în considerarea toate elementele, sunteţi foarte satisfăcuţi, mai degrabă
satisfăcuţi, nu prea satisfăcuţi sau deloc satisfăcuţi de felul în care funcţionează
democraţia (în ţara dumneavoastră) ?”. Danezii şi norvegienii au exprimat cel mai
mare procentaj de mulţumire: 83 şi respectiv 82 procente, afirmând că sunt
„foarte” sau „mai degrabă” mulţumiţi. Italienii şi columbienii au fost cel mai puţin
satisfăcuţi: numai 19, respectiv 16 procente şi-au exprimat satisfacţia. Într-un
studiu precedent efectuat pe 11 democraţii europene, Christopher Anderson şi
Christine A. Guillory (1997) au descoperit că în fiecare dintre aceste ţări,
răspunsurile celor care votaseră pentru partidul sau partidele învingătoare
exprimau o satisfacţie mai mare decât a celor care votaseră cu partidul sau
partidele învinse.183 Trăsătura generală descoperită de Anderson şi Guillory este
că în democraţiile consensualiste diferenţele dintre învingători şi învinşi sunt
semnificativ mai mici decât în democraţiile majoritariste.
Chiar dacă a crescut numărul de state, astăzi sunt democratice mai multe
ţări decât în urmă cu 30 de ani. Unii afirmă că majoritatea noilor societăţi
democratice s-au transformat doar superficial – fiind conduse încă de oligarhii
care-şi urmăresc propriile interese, astfel comparaţiile detaliate dintre ţări
demonstrează concludent că progresul democraţiei este real. Există motive
întemeiate să presupunem că intensificarea globalizării va promova activ
democraţia, chiar şi în ţările care au o istorie scurtă în această privinţă.
Globalizarea este guvernată în mare parte de noi sisteme de comunicaţii care,
182
Ibidem, pag. 277-279, apud Gabriel A. Almond, Sidney Verba, (1963), p. 35
183
Ibidem, p. 262

79
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

alături de schimbările din viaţa cotidiană, modifică relaţia cetăţeanului cu statul.


Puterea politică autoritaristă nu numai că este mult mai greu de susţinut decât în
viitor, dar şi mai uşor de discreditat şi de dizolvat.184
Importante forme de cosmopolitism se ridică „de undeva de jos”. Procesele
de globalizare au transferat puterile dinspre naţiuni înspre spaţiul global
depolitizat. Totuşi, ca orice alt mediu social sau chiar mai mult, dată fiind
importanţa sa universală, acest nou spaţiu necesită reglementare, introducerea de
drepturi şi obligaţii: „unde este o societate, trebuie să existe legi”.185
Avem de-a face în prezent, cu o disjuncţie între guvernarea regională şi cea
globală. Cooperarea regională, mai ales sub forma Uniunii Europene, NAFTA şi a
altor organizaţii, se dezvoltă în instituţii cu o largă influenţă. Pe lângă UE, mai
există OAU, ASEAN, LIGA STATELOR ARABE, MERCOSUR şi CARICOM. Toate
sunt exemple de colaborare economică şi socială între ţări care au fost în conflict
şi au suferit separări în trecut. La nivel mondial, pe de altă parte, instituţiile
existente sunt încă interguvernamentale – pentru a funcţiona depinzând de acordul
dintre state, de unde puteri reduse de a interveni.186
ONU este o asociaţie a naţiunilor, aşa cum sunt entităţile preocupate de
schimburile economice şi comerciale – FMI, OMC, GATT şi Banca Mondială.
Dezvoltarea viitoare a democraţiei statelor ar putea fi mult întărită prin
construcţia unor forme transnaţionale de democraţie. A căuta să construim
instituţii democratice mai presus de nivelul naţiunii nu mai este un obiectiv utopic.
Un astfel de proces se află deja în curs de desfăşurare, sub forma Uniunii
Europene. Există o diferenţă fundamentală între UE şi organizaţiile internaţionale
de felul Naţiunilor Unite. ONU este compusă din reprezentanţi ai naţiunilor
suverane. În schimb, în UE, pentru prima dată în istorie, naţiunile individuale au
renunţat voluntar la elemente – de substanţă şi legislative – ale suveranităţii lor,
cu scopul exploatării resurselor comune.187
UE nu este un superstat – naţiune, nici ceva care ar putea deveni un astfel
de stat. Nu reprezintă nici o formă de federalism. Uniunea a fost construită în
mare măsură de elitele politice; Comisia Europeană este birocratică şi greoaie;
parlamentului european îi lipseşte influenţa; iar în majoritatea ţărilor din UE,

184
Anthony Giddens, A treia cale şi criticile ei, Ed. Polirom, Iaşi 2001, p. 146-147
185
Idem, Atreia cale, Ed.Polirom, Iaşi 2001, p. 147
186
Ibidem, p. 148
187
Anthony Giddens, op.cit., p. 147

80
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

alegătorii manifestă un interes scăzut faţă de alegerile europene. Cele mai


problematice chestiuni se referă la autoritatea Parlamentului European. Fără
îndoială că ar fi necesară o deplasare a puterii înspre şi dinspre Comisia
Europeană. Asemenea dezvoltări pot servi ca platformă pentru o formă globală de
democraţie cosmopolită. În loc să tratăm UE ca fiind distinct europeană, am
putea-o considera un cap de pod spre un sistem democratic transnaţional mai
globalizant. UE poate prelua conducerea în încercarea de a institui contracte
comerciale şi asistenţă financiară care să fie substanţial acceptate de asemenea
coduri transnaţionale.188
Este adevărat că nicio dimensiune majoră a crizei globalizării nu s-a risipit.
Într-o lume a sistemelor tot mai independente, când lucrurile merg rău, ele pot
merge foarte rău. Dacă încălzirea planetei ar avansa neîngrădită, clima ar putea
cunoaşte perturbări grave. Dacă divizarea economică globală s-ar adânci tot mai
mult, rezultatul ar putea fi ciocniri violente între privilegiaţii şi dezmoşteniţii
soartei.
Totuşi, însăşi existenţa acestora şi a altor posibilităţi catastrofice ar trebui
să ne facă să ne dublăm eforturile de a construi instituţii globale de reglementare
mai eficiente.189
Fără ele, secolul care vine s-ar putea dovedi chiar mai brutal şi mai
devastator decât cel care tocmai s-a încheiat.
Înainte de a dezvălui evaziv câteva strategii de dezvoltare regională la nivel
naţional, este bine sa amintim un eveniment care atestă evoluţia societăţii noastre
până în momentul integrării sale în UE.
Un caz deosebit este reprezentat de blocarea unor arhive, cel mai celebru
şi negativ fiind cel al arhivei fostei Securităţi, retras de la cercetare din mai 2000,
în urma aplicării Legii „Ticu Dumitrescu”. De fapt, această retragere a făcut un
deserviciu major cercetării profesioniste prin anularea accesului (până la
înfiinţarea Consiliului Naţional) şi limitarea acestuia (după înfiinţare).190 Un alt
exemplu este scandalul creat de societatea civilă, legat de ridicarea catedralei
neamului din parcul Carol. Cazul se cunoaşte cu siguranţă. Întrebarea este de ce
nu se revoltă „societatea civilă”, cu aceeaşi vehemenţă sanguină, faţă de ridicarea
statuii criminalilor de români de la Arad? Sau ce atitudine se lua dacă Guvernul

188
Ibidem, p. 148
189
Ibidem, p.149
190
Nicolae Videnie, Ghidul arhivelor comunismului românesc ,în Dosarele Istoriei,nr 4,2002 p. 42

81
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

României era nevoit să aloce fonduri pentru un spaţiu similar destinat construirii
unei sinagogi, simbol al martiriului minorităţii evreieşti din România?191
Astfel de exemple pot continua la nesfârşit, dar pentru realizarea unor
strategii de dezvoltare regională trebuie să se ţină seama de unele criterii studiate
în cadrul politicilor publice şi al dezvoltării locale. Pe scurt acestea ar fi:
1. viziunea şi principiile celor ce se ocupă de aceste strategii;
2. obiectivele – transpunerea în termeni concreţi a ceea ce vor să facă
aceştia;
3. instrumente – elementele pe care le foloseşte pentru a ajunge la aceste
obiective;
4. o analiză a resurselor – Analiza SWOT;
5. etapizarea strategiilor care constă în analize, cercetări şi comunicări
publice pentru buna elaborare a strategiilor.192
Toate aceste etape au fost extrase din studiile elaborate de domnul Alfred
Bulai în colaborare cu Cristian Pîrvulescu, Vintilă Mihăilescu şi Adrian Miroiu.
Acelaşi Alfred Bulai susţinea că în ţările ultra-dezvoltate s-a dovedit că „pentru
evitarea corupţiei coerciţia nu este o soluţie”. De asemenea tot în astfel de
democraţii justiţia are rol decizional şi numai ea emite ordine. În concluzie, pentru
elaborarea unor astfel de strategii de dezvoltare locală şi regională, punctul de
plecare este viziunea funcţionarilor publici. Înainte de toate „informaţia este cheia
dezvoltării.”
Informaţia poate fi obţinută şi prin aşa numita metodă a interviului, absolut
necesară instrumentelor de comunicare publică.
Această metodă mai este numită şi recrutare, definită ca fiind procesul de
identificare şi angajare a personalului necesar pentru a efectua diverse activităţi.
Se obişnuieşte adesea să se spună că o organizaţie nu poate fi mai bună decât
indivizii care o compun. Din păcate, la fel de adevărat este şi faptul că un mare
număr de instituţii nu acordă grija cuvenită activităţii de recrutare.193
Spre deosebire de teste, interviul este foarte subiectiv, ceea ce pot afecta
şansele de discriminare. În selecţia profesională, interviul poate fi utilizat ca o

191
Victor Roncea, ROMÂNIA în noua ordine mondială, Ed. Ziua, Bucureşti 2004, p. 80
192
Alfred Bulai, Curs deschis “Strategii de dezvoltare regională, Târgu-Jiu 2007
193
Adkin Elaine, Gordon Jones, Leighton Patricia, Resurse umane, Ed. Nemira, Bucureşti 1999, p. 168

82
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

discuţie preliminară angajării, ca probă propriu-zisă de angajare sau ca discuţie


finală.194
Un aspect important al acestei etape, aspect căruia nu i se acordă-de
obicei- o atenţie suficientă, se referă la persoana ce face programările la interviu.
Pentru bunul mers al procesului de recrutare, persoana care face programările la
interviu trebuie să transmită siguranţă de sine, să cunoască bine postul concret
pentru care face programările respective, să dovedească discreţie şi discernământ
(spre exemplu, să încerce să vorbească la telefon doar cu cel ce a trimis C.V.-ul).
Unele firme preferă ca înainte de momentul prezentării candidatului la interviu,
să-i îmnâneze un formular standardizat pe care să-l completeze cu informaţii
despre sine în rubricile cerute. Momentul interviului va debuta cu una sau mai
multe întrebări introductive care au rolul de a ajuta candidatul să se destindă. Un
plan scurt de interviu poate include:
1. aspecte profesionale-responsabilităţi anterioare, dificultăţile apărute şi
rezolvarea lor;
2. caracteristici personale;
3. opţional-pentru funcţiile de conducere- acţiunile sale în calitate de
manager în prezent şi viitor;
4. comunicare şi interacţiune-interacţiunile necesare pentru desfăşurarea
muncii, modalităţile folosite pentru rezolvarea unui conflict;
5. opţional - pentru posturile de interacţiune cu clienţii- acţiunile care să
indice orientarea spre client în trecut şi viitor.195
Potrivit strategiei de selecţie există două tipuri de interviu: structurat şi
nestructurat. În interviul structurat, examinatorul pune o serie de întrebări
predeterminate şi în acelaşi fel la toţi candidaţii. În inerviul nestructurat
examinatorul pune întrebări în funcţie de răspunsul candidatului. În teorie, doi
candidaţi nu sunt întrebaţi la fel; în practică, totuşi, cele mai multe interviuri sunt
cam în aceeaşi proporţie structurate şi nestructurate, adică candidatul răspunde
la aceleaşi întrebări generale, dar răspunsurile îl pot determina pe examinator să
pună întrebări suplimentare. Calitatea acestora ca predicatori ai performanţei
profesionale poate fi judecată prin prisma criteriilor utilizate pentru orice
predicator: fidelitatea şi validitatea.

194
Gheorghe Iosif, Managementul resurselor umane, Ed. Victor, Bucureşti 2001, p. 106-107
195
Georgeta Pânişoară, Ion-Ovidiu Pânişoară, Managementul resurselor umane, Ed. Polirom, Iaşi 2005, p. 43

83
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

1. Fidelitatea interviului. Aceasta se referă la similaritatea judecăţilor


făcute de acelaşi examinator în două momente diferite, sau la similaritatea
judecăţilor făcute de diferiţi intervievatori despre acelaşi candidat. Un
determinant major în acordul intervievatorilor este acela referitor la ceea ce li se
cere să evalueze.
2. Validitatea interviului. Avem mai întâi o validitate a intervievatorilor care
se referă la abilitatea lor de a fi sensibili şi precişi în judecarea aptitudinilor
umane. În al doilea rând, avem validitatea procesului de intervievare privind
măsura în care toate informaţiile despre un candidat atrag atenţia
intervievatorului în predicţia performanţei în muncă. Aceasta ar include nu numai
conţinutul interviului în sine, ci şi scorurile testului, scrisorile de recomandare,
etc.Muchinschy (1989) susţine că utilizarea interviului este importantă şi pentru
alte funcţii în managementul personalului.196
În literatura de specialitate, tipologia interviurilor este suficient de extinsă;
considerăm că e util să vă reamintim câteva din fomele cele mai uzitate. Astfel
interviul situaţional presupune, de asemenea, un set de întrebări închegate într-o
structură, aplicaţii primind spre rezolvare incidente critice care ar putea interveni
în munca lor efectivă; întrebările nu sunt însă focalizate pe comportamentele
trecute, dezvoltate de către candidat, ci pe intenţiile acestuia.
Mai mulţi evaluatori sunt implicaţi şi în interviul-panel; în respectivul caz,
însă, acest grup de persoane intervievează direct candidatul.
Interviul nondirectiv reprezintă un interviu nestructurat ce nu urmăreşte o
serie de întrebări prestabilite, intervievatorul chestionând candidatul asupra
aspectelor pe care le consideră necesare a fi cunoscute la un moment dat.
Interviul secvenţial presupune, de fapt, o serie de interviuri, cu mai multe
persoane intervievatoare, care evaluează candidatul din puncte de vedere diferite.
Interviul computerizat este definit de folosirea computerului pentru a realiza
o colectare de date despre candidat.
În fine, „interviul stresant” presupune o serie de întrebări directe şi
provocatoare ce vor crea disconfort candidatului, atitudini defensive, justificative.
197

În concepţia modernă sau din perspectiva managementului resurselor


umane, oamenii nu sunt recrutaţi şi selectaţi pentru a ocupa anumite posturi
196
Gheorghe Iosif, op.cit, p. 108-109
197
Georgeta Pânişoară, Ion-Ovidiu Pânişoară, op.cit, p. 45-46

84
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

vacante, ci aceştia sunt căutaţi şi atraşi pentru rolul deosebit de important în


cadrul organizaţiei. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, conlucrând într-un mediu
aflat în permanentă schimbare, dificultăţile tot mai mari cu care se confruntă
organizaţiile sunt din ce în ce mai mult puse în seama rolului resurselor umane şi
a managementului acestora, realitate de care organizaţiilor şi managerilor le va fi
din ce în ce mai greu să nu ţină seama.198
Interviul nu este însă un proces unidirecţional în care doar intervievatorul îl
chestionează pe candidat; avem de-a face, mai de grabă cu un mecanism de
identificare a unei stări de echilibru între două „părţi” ale sistemului de
interacţiune. De aceea, nu trebuie să omitem „cealălaltă parte a procesului de
selecţie-evaluarea candidatului cu privire la intervievator şi la organizaţie”.199
Aceste aspecte se întind pe un spaţiu larg de manifestare concretă: de la modul
în care este apelat candidatul la primul contact telefonic şi până după finalizarea
interviului şi părăsirea incintei firmei de către acesta, fiecare moment este
prelucrat, interpretat şi luat în considerare de către candidat. Întrebat fiind de un
jurnalist ce părere are domnul Alfred Bulai despre disputele politice existente în
ţara noastră acesta răspunde „să ne ferească Dumnezeu de ziua în care politicienii
să se înţeleagă între ei.” 200
În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi
nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare…el urmăreşte numai să-şi
asigure capitalul său; iar îndrumând acea activitate aşa încât să producă cea mai
mare valoare posibilă, el urmăreşte numai câştigul său; astfel…el e condus de o
mână invizibilă, ca să promoveze un scop care nu face parte din intenţia lui.
Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai efectiv
decât atunci când intenţionează să-l promoveze.201

198
Modoran Drd. Ec. Ing. Romulus, Managementul firmei şi al resurselor umane, Ed. Drim Edit, 2004, p. 67
199
Georgeta Pânişoară, Ion-Ovidiu, op.cit., p. 49
200
Ibidem,
201
Adrian Miroiu, op.cit., p. 10, apud (Smith, 1964, IV,2)

85
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

2.2.3. SUVERANITATE NAŢIONALĂ ŞI INTEGRARE EUROPEANĂ

Se pune întrebarea dacă globalizarea este un fenomen irezistibil la scară


planetară. Fapt este că graţie comunicaţiilor moderne lumea a devenit mică.
Înconjurul globului dura doi ani în secolul VIII, optzeci de zile în vremea lui Jules
Verne, cel puţin pe hârtie. Astăzi, orice contact şi orice tranzacţie devin posibile
fără cea mai mică deplasare în spaţiul unei secunde. O economie mondială care
nu cunoaşte conceptul de naţiune şi care ignoră graniţele statelor naţionale.
Spaţiul fărâmiţat anterior naţiunii corespunde căruţei, faza naţională a istoriei,
căilor ferate, iar faza post naţională, lumea globalizată, „autostrăzilor”
informatizate.202
Tot mai numeroşi sunt cei care-şi definesc identitatea mai curând prin
referire la un spaţiu globalizat decât la o anume naţiune; ei se înfăţişează deja ca
cetăţeni ai lumii. Mondializarea poartă indubitabil amprenta Americii. E un sistem
de dominaţie aproape complet: economie, putere militară, tehnologie de vârf şi nu
în ultimul rând folosirea unei limbi universale: engleza. Pentru prima dată în
istoria omenirii, o singură limbă este vorbită pe întreaga planetă şi pătrunde
sensibil sub nivelul elitelor.203
În ritmuri şi cu intensităţi diferite, Europa se regionalizează şi se
federalizează. Chiar şi Franţa, campioană absolută a principiului centralizator, a
sfârşit prin a-şi reinventa regiunile, abolite prin Revoluţie, dublând astfel sistemul
departamentelor. Este o schimbare de mentalitate incontestabilă: presiunii
asimilatoare îi succede tentaţia autenticităţii culturilor regionale. Şi prinde contur
– ca o reacţie la procesul de globalizare şi exprimând refuzul unei civilizaţii
tehnologice rupte de natură şi sursă de poluare – o nouă mitologie, valorizând
entităţile de mici dimensiuni, „la scară umană”, susceptibile să armonizeze tradiţia
cu modernitatea. 204
Integrarea unei ţări şi implicit a României în Uniunea Europeană se face
prin şi pentru naţiune, societăţi şi indivizi, astfel încât va trebui să rezolve şi
probleme sociale şi culturale de identitate şi de altă natură. În aceste probleme,
religia şi biserica, cel puţin în Europa, au fost şi rămân factori determinanţi, care

202
Lucian Boia, Mitul democraţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti 2003, p. 121
203
Ibidem, p. 122
204
Ibidem, p. 123-124

86
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

nu pot fi neglijaţi fără a da naştere mai devreme sau mai târziu unor urmări
imprevizibile, ca să nu spunem devastatoare.205
Nici adversarii globalizării nu sunt de fapt apărători ai statului naţiune.
Proiectul lor anti-mondializare privilegiază un fel de reîntoarcere la surse: viaţă
socială şi economică la scară restrânsă, politică de proximitate şi astfel o nouă
şansă pentru democraţie, reconcilierea oamenilor cu natura, accentul se pune pe
comunităţile locale, pe regiuni sau microregiuni.206
În prezent, ţinând cont de perspectivele evoluţiei viitoare, Uniunea
Europeană este o organizaţie internaţională interguvernamentală de integrare,
având puternice trăsături federatoare. Astăzi ca urmare a transferului de
elemente de suveranitate naţională şi, mai mult, a integrării suveranităţilor
naţionale, Uniunea Europeană dispune de propria suveranitate, distinctă de
suveranităţile statelor componente.207
Construcţia europeană nu desfiinţează statul-naţiune, dar cere din partea
acestuia o reexaminare în profunzime a statutului şi rolului său. Pentru statele-
naţiune europene, aceasta este o încercare dificilă, care pune în discuţie, toate
echilibrele: între interior şi exterior, între centru şi periferie, între stat şi societate.
De asemenea, integrarea europeană, proces cu o dinamică specifică, nu poate fi
dislocată de fenomene mai cuprinzătoare, precum mondializarea schimburilor,
intensificarea competiţiei între industrii, între servicii, globalizarea reţelelor
financiare,etc.208 Jaques Delors spunea în 1994: „Atunci când construcţia
europeană stagnează, puterea relativă a unui stat membru se face simţită. Dacă însă
aceasta funcţionează bine, fiecare este tratată de către celelalte fără să se ţină cont
de importanţa demografică, politică sau teritorială.”
Orice interpretare de detaliu a democraţiei ar putea fi contestată , dar
cuvântul reprezintă de două secole încoace o ţintă incontestabilă. Cât despre
globalizare, există aici o perplexitate democratică: încă se dovedeşte că nu s-a
inventat încă democraţia planetară.209
În orice caz, dezamăgiţii democraţiei ar proceda cu totul greşit dacă ar
porni în căutarea unor utopii, presupunându-le mai performante. Utopia e un

205
Fòrica Éva, Bogdan Petrea, Oana Duţescu, Alexandru Tudor, Ilinca Bălan…,Suveranitate naţională şi integrare
europeană,Ed. Polirom, Iaşi 2002, p. 223
206
Lucian Boia, op. cit., p. 127
207
Fòrica Éva, Bogdan Petrea, Oana Duţescu, Alexandru Tudor, Ilinca Bălan…, op. cit., p. 329
208
Ibidem, p.369
209
Lucian Boia, op. cit., pag. 151-153

87
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

stimulent absolut necesar atunci când e consumată cu moderaţie; fără o doză de


gândire utopică, lumea n-ar rămâne decât materie, teren de joc pentru instinctele
primare. Abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub
acest aspect ca un avertisment. Capcana cea mai perfidă a istoriei este linia, din
nefericire invizibilă, care separă realizabilul de irealizabil.210 Legitim este să
cerem mult democraţiei însă să nu cerem prea mult.
În baza acestor observaţii se poate afirma că, în ceea ce priveşte politicile
sociale, perspectiva integrării nu ridică o ameninţare imediată la adresa
suveranităţii naţionale a României. Mai mult, datorită faptului că acest domeniu
constituie o miză politică ridicată pentru toate statele membre, integrarea în acest
domeniu va fi încă pentru o lungă perioadă de acum încolo limitată. Este vorba de
presiunile economice şi instituţionale, care o vor afecta mult timp după aderare.211
Aceasta impune însă încă o responsabilitate crescută a guvernanţilor
români, întrucât, designul sistemului are consecinţe importante asupra bugetului
naţional, asupra oportunităţilor de investiţii, asupra creării de locuri de muncă şi
a creşterii economice.212
Abordând situaţia concretă a României, remarcăm situaţia de „criză” cu
care se confruntă sistemul de pensii românesc care nu este neapărat incompatibil
cu cele din statele UE, ceea ce face şi mai atractiv „modelul” de reformă
europeană. Convergenţa în plan social către UE apare prin urmare nu numai ca o
necesitate în perspectiva integrării economice, ba chiar ca o soluţie promiţătoare.
În acest sens, faptul că UE nu deţine un set larg de reglementări în domeniul
social, ci prevede mai degrabă o „unitate în diversitate”, constituie o veste bună
pentru România, întrucât poate urmări atingerea obiectivelor comune europene şi,
în acelaşi timp, poate rezolva problemele specifice.213
Însă aşa cum am mai remarcat, aceasta atrage o şi mai mare implicare şi
responsabilitate a guvernanţilor români în rezolvarea problemelor sociale
indiferent de culoarea politică.

210
Ibidem, p.153
211
Fòrica Éva, Bogdan Petrea, Oana Duţescu, Alexandru Tudor, Ilinca Bălan…, op. cit., p.454
212
Ibidem, p.455, apud Moffit et al; 2002
213
Ibidem,

88
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CAPITOLUL III

III. 1. CUGETĂRI MEMORABILE

Editoriale „MAGAZIN CRITIC”

TINERI GORJENI TREZIŢI-VĂ!

Cu tristeţe asist alături de tânăra generaţie la pierderea valorilor


caracteristice unei naţiuni civilizate. Ca cetăţean al oraşului Motru am avut parte de
o educaţie modestă, gata oricând să facă faţă vicisitudinilor oricărui regim politic
de guvernare. Mă îngrijorează însă astăzi, paradoxal, nu educaţia tinerilor, ci
mentalitatea retrogradă a celor ce conferă educaţia şi mijloacele pragmatice ale
acesteia.
Am aşteptat ca „municipiul” Motru să ofere perspective minime de trai
pentru a mă putea bucura de cei ce îmi vor fi elevi. Nu am rezistat insa mai mult
de doi ani de la absolvirea studiilor, iar ca familist am fost nevoit să îmi schimb
domiciliul. Cine se face vinovat de această situaţie dacă nu chiar autorităţile locale
şi cei ce au îndrăznit să-şi însuşească bunurile comunităţii? Se înşeală domnii cu
pricina crezând că ei şi urmaşii lor nu vor întâmpina greutăţi în administrarea
averilor acumulate ilegal. Lăsând la o parte mânia lui Dumnezeu faţă de aşa zişii
agnostici semidocţi, timpul le va rezolva pe toate şi istoria a consemnat asta.
Nu mai vorbim de lipsa de profesionalism de care dau dovadă în elaborarea
unor proiecte într-adevăr inedite dar nu stringente.
Indignarea mea este şi mai mare când în ciuda celor întâmplate ignoranţa,
teama şi lipsa de motivaţie constituie câteva din cauzele reale la solidaritatea
localnicilor. Sper ca acest slogan să constituie un reper pentru o implicare activă a
tinerilor la viaţa comunităţii locale.

noiembrie 2008

89
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CE ESTE U.E.?

U.E. este o fantasmagorie a unei lumi cosmopolite departe de ceea ce


înseamnă respect faţă de istoria şi tradiţia naţională, caracteristică semidocţilor şi
celor ce au fost educaţi doar pentru a avea şi a mânca. Cei ce au avut ocazia măcar
o dată în viaţa lor să vadă ce este Europa în realitate şi cum o promovează presa
coruptă, au înţeles că nimic nu este mai presus decât datoria faţă de neam aşa cum
o fac cu menajamente ţările dezvoltate din această uniune. Câtor europeni le e
ruşine să afirme străinilor cu certitudine că sunt români aşa cum o fac trădătorii
acestui neam? Câţi dintre europeni nu serbează cu fast zilele naţionale în
detrimentul intruşilor români care se adaptează cu nonşalanţă la obiceiurile
gazdelor? De ce să nu recunoaştem că întotdeauna ţara noastră a avut de suferit de
pe urma acestor nerecunoscători imorali care au făcut din România o ţară mai mică
decât Luxemburgul…
ianuarie 2008

CÂND ESTE OMUL CU ADEVĂRAT LIBER?

Perseverenţa pe plan profesional îţi aduce satisfacţii, dacă nu pecuniare


atunci liniştea sufletească de care te poţi ataşa în clipa în care realizezi ce ai visat
când erai la maturitatea intelectuală. Şi ce e mai presus decât această realizare
neperisabilă si după încetarea vieţii.
Suntem datori faţă de umilul nostru oraş să contribuim cu ce putem şi cât
mai putem, la progresul său cultural dacă altfel nu avem posibilitatea. Să nu uitam
că oraşul nostru, ca de altfel întreg judeţul, a dat mari valori în toate domeniile care
ne reprezintă şi ne-au reprezentat de-a lungul vremii. Indiferent unde vom fi şi ce
vom face, trebuie să ne aducem aminte de unde am plecat şi să nu ne fie ruşine să
promovăm ce merită promovat. De altfel care sunt valorile autentice ale culturii
naţionale ? Dacă au rămas în amintirea omului pervertit de păcat cu atât mai mult
sunt ovaţionaţi de Dumnezeu că au contribuit la acordarea libertăţii omeneşti. Şi
când este omul cu adevărat liber ? Nu când „este ontologic reconstituit”?
februarie 2008

90
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

PÂNĂ CÂND DOAMNE SĂ MAI AŞTEPTĂM?

Nimeni şi nimic nu poate împiedica libertatea de exprimare dacă aceasta este


în conformitate cu morala creştină. Paradoxal însă, această libertate chiar şi în
rândul creştinilor este concepută ca „judecată a semenilor”. Dacă nu faci nimic nu
ai îndeplinit faptele milei sufleteşti, dacă faci, îţi judeci aproapele „că de asta are
grijă Dumnezeu şi nu tu”. Prin urmare aşteptam mila divină să îndrepte inimile
răufăcătorilor acestui neam. Şi dacă ar fi aşa atunci ce mai reprezintă pentru noi
înaintaşii noştri care şi-au obţinut drepturile prin muncă şi războaie. Nimic
bineînţeles, nu întâmplător am devenit o naţiune care aşteaptă mila presupuşilor
noştri aliaţi europeni care, nu până de mult, ne-au fost duşmani atunci când ne-au
încălcat integritatea naţională. Până când Doamne să mai aşteptăm ziua când cei ce
au fost creştinaţi ne ajută să ieşim din impasul în care suntem?
martie 2008

LUPTAŢI ÎMPOTRIVA FALSELOR TRADIŢII DE PAŞTI!

Fără îndoială că există în mintea multor intelectuali ideea că Biserica lui


Hristos n-are puterea să lupte împotriva falselor tradiţii care contribuie în mare
măsură la bagatelizarea semnificaţiilor spirituale autentice. Prăznuirea Sfintelor
Paşti a adunat de-a lungul vremii obiceiuri contradictorii acestor semnificaţii. Nu
sunt în măsură să evidenţiez aceste lucruri dar sunt convins că ele sunt evidente
oricărui om cu spirit curat chiar dacă propagarea lor a răpit multe suflete. Datori
suntem noi, cei rămaşi, să împrăştiem omenirii că salvgardarea adevăratelor
tradiţii constituie o amânare a pieirii noastre, „la plinirea vremii” rânduită de
Dumnezeu.
aprilie 2008

VIITOR PROVIDENŢIAL

A vrea şi a nu vrea este viitorul pentru un om care doreşte să împace sacrul


cu profanul. Dar pentru că ţine seamă de sensibilitatea spiritului său se lasă ulterior
în voia Celui ce nu-i capabil să-i opună nici verbal voia sa. E un triumf al unui
deziderat spiritual oponent al unei vieţi hedoniste specifice frustraţilor şi
iresponsabililor vieţii. Dacă dorinţa de schimbare este vie continuu, în detrimentul

91
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

vicisitudinilor vieţii, omul primeşte ceea ce nu credea niciodată că i se poate


întâmpla. La un pas de dezastru, primeşte mila sacră şi posibilitatea ieşirii din
impasul creat. Mai mult chiar e chemat către ceea ce nu merită; o lume la antipodul
trecutului său care îl poate salva de atitudinea inexorabilă a clipei. Şi acesta refuză,
continuă să se opună, motivând nevrednicia unei asemenea vrednicii şi asta fără a
observa lipsa unei autentici înţelepciuni. Dacă cedează a câştigat ceea ce n-a
meritat dar pentru acceptarea providenţei va fi încoronat de o viaţă de dincolo de
viaţă…

Am fost şi noi demni de munca noastră doar pentru o zi, asta pentru cǎ în
ziua următoare am fost deja umiliţi de opinia publicǎ în fel şi chip de îţi era ruşine
sǎ mai dai ochii cu cei cunoscuţi. Evident că educaţia pântecului şi a buzunarului
specifică civilizaţiilor dispărute stă în mâinile unor parveniţi şi semidocţi care
contribuie, încet dar sigur, la pierderea identităţii naţionale. Dar problema nu sunt
ei, ci noi cei din sistem carora ne pasǎ la fel de mult cum le pasǎ şi lor, chiar dacǎ
invocăm disproporţia dintre merit şi răsplată care contribuie la dezbinarea socialǎ
generală. Nu ne mai rǎmâne decât un Ţepeş care va veni când Dumnezeu va
considera cǎ pedeapsa pentru genocid a naţiunii române a fost ispăşită, adică la
sfârşitul veacurilor...
octombrie 2008

Avem o constituţie pe mǎsura unui popor model ca resurse, culturǎ şi


civilizaţie dar superficial când vine vorba de drepturi şi cenzurǎ a presei adicǎ în
parte credulǎ, în parte independentǎ şi egoistǎ. Semn cǎ minoritǎţile naţionale au o
mare influenţǎ asupra dezbinǎrii populaţiei romanice care pânǎ nu demult era gata
oricând sǎ se opunǎ oricǎrui sistem birocratic şi oligarhic aşa cum ne învaţǎ
istoria neamului nostru. Evident cǎ suntem victime ale unui „sistem ticǎloşit”, care
este capabil sǎ considere constituţional şi democratic alegerea guvernanţilor doar
de mai puţin de 50% din locuitorii ţǎrii. Înşelarea opiniei publice este specificǎ
organizaţiilor masonice şi nicidecum reprezentanţilor unei ţǎrii, aleşi special pentru
soluţionarea problemelor strigente ale comunitǎţilor locale. A fost de apreciat
guvernarea liberalǎ în alte contexte istorice dar nu uitǎm şi diletantismul politic al
celor ce au provocat criza economicǎ dovedind indubitabil tolerarea corupţiei în
toate sectoarele economice şi sociale ale vremii. Intolerabila este mascarada
electoralǎ facutǎ de cele mai multe ori ministerului educaţional care creazǎ

92
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

oportunitatea jocurilor de culise pentru consolidarea noului guvern credibil înainte


de voinţa poporului. Şi mai mârşavǎ este manipularea personalului didactic şi
îndobitocirea noilor generaţii semidocte incapabile sǎ combatǎ noul sistem totalitar
camuflat.

decembrie 2008

Am auzit cǎ mare crizǎ economicǎ ar veni peste bletematul ǎsta de nem. Şi


nu m-ar durea sufletul dacǎ aş şti cǎ cei ce l-au blestemat ne amǎgesc cǎ inflaţia,
deficitul bugetar şi alte asemeni denumiri fiscale ar pune mari probleme economiei
mondiale, cu atât de mult celei româneşti. De aşa numitele coaliţii care provoacǎ
iminente crahuri pe piaţa româneascǎ nu mai zice nimeni nimic sau dacǎ zic, o
spun într-o manierǎ voalatǎ de numai bǎieţii cu ”ochi albaştri ” mai pot intui ceva.
Îmi aduc aminte de cuvintele unui mare politolog Alfred Bulai, care
provocat fiind de unul dintre studenţi la un curs pe tema politicii deficitare
româneşti rǎspunde evaziv: „Să ne ferească D-zeu de ziua în care politicienii să se
înţeleagă între ei.” Oare n-ar trebui sǎ credem acum, cǎ aceastǎ crizǎ economocǎ
este rezultatul unor carteluri de tipul celor francmasonice concepute la nivel
mondial ? Acesta este rezultatul luptelor eroilor naţionali pentru aşa numitele
drepturi constituţionale într-un stat democratic? Am înţeles, trǎim într-o ţarǎ
blestematǎ cu lideri infami şi lipsiţi de cele mai elementare sentimente umanoide.
Şi ştiţi de ce? Pentru cǎ ţara care îşi omoară conducătorul este urgisitǎ pânǎ la al
şaptelea neam...

în revista MAGAZIN CRITIC, an III, nr. 1(13), ianuarie 2009

Chiar dacă „nu există nicio societate în care regulile să fie automatizat
respectate”214, totusi un minim de moral trebuie să fie, pentru a asigura nu numai
progresul economic ci şi unul civilizator. De asemenea, „au fost epoci în
dezvoltarea sufletului românesc în care gânduri mari nu s-au putut răspândi pentru
că nu s-a găsit nimeni să cheltuiască pentru tipar și care, pentru aceeasi osândă de a
rămânea în manuscris si până astăzi, lecţii folositoare de bună limbă românească,
nu s-au putut îndrepta către cei cari, prinsi de falsele mode, greseau în alcătuirea

214
GERGES BALANDIER, ANTROPOLOGIE POLITICĂ, Editura ”Amarcord” ORADEA 1998, p. 111

93
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

formei”215, ceea ce putem observa si astzi. Se mai poate ridica pentru noi românii
un conductor precum Ţepes sau Stefan cel Mare care îmbinau convenabil cultura
cu politica? Petre Ţuţea descria vulgar dar realist că‫(„ ׃‬Vlad Tepeş) are meritul de a
fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Stefan cel Mare. Cu
armele! Are meritul că l-a și bătut. Și are mai ales meritul că a coborît morala
absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap si
ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Tepeş. Păi fără asta
istoria românilor e o pajişte cu miei!”216

în revista MAGAZIN CRITIC, Anul III, nr. 2-3(14/15), martie/aprilie2009

Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde numai la


nivel macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile microsociale, până în însăşi
persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul banului.217
Practic aceasta este condiţia imorală ca dovadă esenţială în demonstrarea
ineficienţei acestei politici, iar ”prin logica dezvoltării toate activităţile umane se
transformă în activităţi economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele
valori rămân cele economice.”218 Noi cei naţionalişti, aşa cum ne condamnă
sistemul, sperăm totuşi, la o revigorare a clasei politice dispuse, să diminuieze
efectele dăunătoare ale globalizării şi să asigure un viitor cel puţin modest
românilor.
„Dacă în întreg sud-estul Europei, România nu se va defini ca singura
realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu,
stupid.”219 Mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a primit în turma sa chiar dacă
momentan sunt oaia neagră. Şi-l rog să-mi ierte agresivitatea verbală la adresa
„Cezarilor noştrii”, care au luat şi vor mai lua şi ceea ce nu li se cade a primi. Dar
ştiu că un singur lucru nu ni-l pot lua: SUFLETUL.
L-aş mai ruga,
inofensiv şi temător,
Să fie îngăduitor cu mine, şi cu - al meu popor,
în revista MAGAZIN CRITIC, anul III, nr. 4(16), mai 2009

215
NICOLAE IORGA, SFATURI PE ÎNTUNERIC, Ed Militară, BUC 1977, p.84
216
PETRE łUłEA, CUGETĂRI MEMORABILE, p. 26
217
GEORGIOS MANTZARIDIS, GLOBALIZARE ŞI UNIVERSALITATE, Ed Bizantină, Buc 2000, p. 13
218
Ibidem. p. 123
219
apud Emil Cioran

94
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

REMANIERE GUVERNAMENTALĂ – „ACEEAŞI MĂRIE CU ALTĂ


PĂLĂRIE”

Se vorbeşte de aşa numita remaniere guvernamentală, în condiţiile în care


românii clocotesc acum de mânie, văzându-se înşelaţi de promisiunile electorale
din alegerile parlamentare de la sfârşitul anului 2009. Printre acei români m-am
numărat şi eu, drept pentru care mă simt responsabil pentru verdictele parlamentare
catastrofale din toate punctele de vedere. Îmi cer iertare puţinilor mei cititori că am
mai făcut imprudenţa de a sprijini voluntar în campanie pe aceşti P.D. L - işti fie
verbal fie în presa locală. Am dovedit încă o dată lipsă de maturitate publicistică şi
evident politică. N-am ţinut seama de regulile jurnalistice, crezându-le ineficiente
pentru viitorul lamentabil al României.
Această atitudine a mea şi a altora, diletanţi în cele ale politicii a constituit
diferenţa infimă de voturi care a validat victoria aceeaşi clase politice ruptă din
vechii socialişti. Fapta este cu atât mai gravă cu cât am ştiut acest lucru şi nu l-am
luat în seamă, impulsionat fiind de fermitatea frustraţilor politic. Ar fi trebuit să
ştiu că dintr-un român şi altceva nu se poate naşte mare lucru…
Jur, puţinilor mei cititori, că subiectivismul meu politic nu se va mai ilustra
niciodată în analizele mele politice indiferent de certitudinea sau intuiţia
guvernamentală care va urma viitorului acestei ţari.
octombrie 2010

PAVEL CORUŢ, DUŞMAN AL RELIGIILOR

Când tocmai mă pregăteam să citesc câteva cărţi ale domnului Pavel Coruţ
cumpărate de tatăl meu imediat după revoluţie, am avut ocazia să-l ascult într-o
emisiune televizată la OTV, la data de 9 octombrie 2009. Mi-a fost suficient să mă
conving de ce acele cărţi erau atât de vândute şi citite, dar mai mult, am putut să-i
acord un calificativ nu tocmai mulţumitor pentru un scriitor „cultivat”. A venit
timpul şi pentru mine să-mi pierd vremea citind cărţi profane pentru a înţelege
nocivitatea ideologiilor politico-religioase care stârnesc curiozitatea a mii de
cititori. Aceste cărţii transformă noile generaţii semidocte în adevărate victime ale
unor idei şi concepţii ilogice şi slab documentate iar autorii lor au impresia că au
pierdut puterea datorită acestor dogme religioase născocite de liderii religioşi. Grav
este că domnul Pavel Coruţ care dă lecţii de ceea ce înseamnă moral şi imoral, se
95
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

laudă că este un bun cunoscător al Bibliei, făcând grava greşeală de a spune că


Sarra, soţia lui Avraam(Abraham după Biblia dânsului) ar fi fost „curv㔺i una din
concubinele faraonului din Egipt. Eu personal n-am întâlnit tipul acela de
Biblie(nici măcar la cultele protestante şi neo-protestante), care să conţină astfel de
ciudăţenii şi altele de tipul că Mântuitorul Iisus Hristos ar fi fost un simplu om.
Probabil, o să spună domnia sa, că este vorba de acele documente care au fost
ascunse de Vatican şi nu alcătuiesc canonul Sfintei Scripturi, ultimele apariţii
bizare de biblii cum ar fi cele ale Martorilor lui Iehova sau în cea mai verosimilă
situaţie se poate vorbi de manuscrisele istorice necunoscute publicului din motive
„de securitate”. Astfel de lucruri au fost scrise încă din perioada aceea şi din
nefericire nimeni din cei ce au urmat Sfinţilor Apostoli n-au crezut speculaţii
politice motivate de dorinţa de plutocraţie a celor ce s-au format în perioada
guvernărilor totalitare. Aceştia au format aşa numita „tagmă de paraziţi”, cum îi
numeşte domnul Coruţ din respect pentru câteva milioane de adevăraţi creştini, nu
faţă de peste un miliard de creştini doar cu diplomă. În câteva cuvinte domnul
Pavel Coruţ ne învaţă ce este moral şi imoral, iar în linii generale sfaturile dânsului
pot fi acceptate în primă instanţă de toate religiile pe care domnia sa ar vrea să le
desfiinţeze. Nu înţeleg totuşi ceva, de unde a învăţat „credinciosul domn” aceste
lucruri căci nu ne poate înşela zicând că i le-ar fi comunicat direct Dumnezeu sau
le-a studiat din cultura universală sau mai penibil că le-ar fi descoperit din propria-i
experienţă spirituală. Şi n-a terminat bine lecţia de morală că începe să folosescă
apelative de tipul „popi paraziţi de cea mai joasă speţă care au întârziat evoluţia
societăţii cu peste cincisprezece secole…”. Ne mai îndeamnă să citim biblia în
paralel cu logica şi astronomia pentru a înţelege cine era „acel Iisus sau Iosua” cum
l-au numit unii istorici. Dar domnilor, oare cât este de moral să batjocoreşti atâtea
milioane de creştini zicând că tu nu poţi urî, ci doar dispreţui contrazicându-se
intolerabil prin dorinţa acerbă de a lupta până la moarte împotriva tuturor religiilor
pământului. Ura este foarte aproape de disptreţ dacă eşti hotărât să lupţi pentru o
cauză căci „cel ce ridică sabia de sabie va pieri.” Ştiţi ceva domnule, lăsaţi tonul
lamentabil prin care vă consideraţi victima noastră că din nefericire am auzit că
aveţi îndrăzneala de a participa chiar la slujbele religioase prin care dumneavoastră
analizaţi cu meticulozitate „prostiile dânşior”. Şi acum ca şi odinioară de-ai ca
dumneavoastră nu erau primiţi în biserică apostaţii ci numai după ce primeau o
prealabilă catehizare şi acceptau botezul. Eu vă sfătuiesc să staţi mai bine în acasă
şi să vă mai documentaţi căci cu astfel de dovezi nu veţi câştiga prea mulţi adepţi.
96
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Şi în plus dacă prostimea nu o puteţi înşela, de ce credeţi că vă v-ar asculta elitele.


Dacă de două mii de ani se tot luptă înaintaşii dumneavoastră cu aceste religii, de
ce mai insistaţi dacă Sfânta Scriptură vă asigură tranşant că Biserica lui Hristos
„nici porţile iadului nu o va birui”. E suficient fraţilor de a lupta împotriva unei
cauze, ca să dovedim lipsa milei creştine şi răutatea faţă de cei ce împotriva cărora
luptăm! Mă întebam ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi jignit în acelaşi fel lumea
islamică …deasemeni, ne mai vorbeşte de legătura dragostei între un bărbat şi o
femeie, dumnealui care ţine deja a doua sau a treia soţie. Ce Dumnezeu să fie acela
care acceptă ura şi concubinajul? Nu cumva domnul Coruţ este un agnostic care
rupt fiind de „Biserica lui Hristos”, rătăceşte în idei şi concepţii gnostice sau
filosofico-profane? Îi reamintim domnului Coruţ că nu dânsul a dat lovitura cu
aceste atacuri la adresa creştinismului ci partidele religioase din vremea
Mântuirorului Hristos sau în mod oficial primele erezii combătute în veacurile IV-
VII d. Hr. în sinoadele ecumenice. Se ştie că printre cei mai mari eretici, din
scrierile cărora domnia sa s-a inspirat, erau inclusiv clerici care ş-au format ucenici
în ciuda exilului şi excomunicării făcute de Biserica creştină. Aceşti duşmani ai
creştinismului au fost factorii principali a dezbinării religiei lui Hristos. Ca şi
Codul lui Da Vinci, de Dan Brown, scrierile domnului Pavel Coruţ au constituit o
sursă inepuizabilă de inspitaţie a apostaţilor şi o mare afacere pentru cei ce n-au
auzit până acum de aceste străvechi acuze ce au constituit sursa marilor dispute
teologice. Slava deşartă şi iubirea de argint au fost cele mai mari tentaţii a
domnului Coruţ căci un mare scriitor este „cel care are foarte puţini ucenici”. Şi
dacă aceştia l-au îmbogăţit să nu creadă domnia sa că au şi crezut ceea ce dânsul a
scris. Şi pentru că vistieria i s-a cam golit acum, mai are îndrăzneala să se folosescă
de „televiziunea poporului”, un instrument valoros de manipulare şi îndobitocire
pentru naţiune. Marea dumneavoastră durere este că inepuizabila sursă de
informaţii şi lipsa cenzurii nu mai poate face multe victime ca în vremea regimului
comunist în care aceste idei erau mult mai credibile prostimii decât acum. O dată
cu capitalismul am câştigat dorinţa de a alege binele sau răul, în funcţie de cultura,
educaţia şi trăirea duhovnicească a fiecăruia dintre noi. Mă bucur însă că adevăraţii
credincioşi ai lui Hristos nu mai au parte de persecuţii sângeroase, cu toate că
acestea sunt cu mult mai dureroase şi persuasive, şi că lumea capitalistă ne oferă
libertatea de a alege ce e mai bun pentru fiecare dintre noi. Indiferent dacă alegerea
e bună sau rea vom da socoteală înaintea Dreptului Judecător aşa cum au făcut-o şi
sfinţii până la noi. Şi dacă Hristos n-a fost Dumnezeu şi noi credem ce am pierdut
97
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

domnule? Dimpotrivă, am câştigat o educaţie aleasă şi puterea de a ne iubi inclusiv


duşmanul nostru mai mult decât o puteţi face dumneavoastră cu inferioara credinţă
pe care o aveţi. Şi păgânii făceau la fel spunea Mântuitorul Hristos. Dar dacă
Hristos este Dumnezeu noi am câştigat totul, iar dumneavoastră aţi pierdut şi
ultima speranţă în mila lui Dumnezeu.

în revista MAGAZIN CRITIC, an III, nr. 9/10(22-23), noiembrie/decembrie 2009

DESCENTRALIZARE SAU DEPOLITIZARE?

Începem prin a defini ce înseamnă cuvântul descentralizare din punct de


vedere teoretic.
Iată cum sună prima definiţie a DEX-ului: DESCENTRALIZÁRE, descentralizări,
s. f. Acțiunea de a descentraliza și rezultatul ei; autonomie administrativă acordată
organelor locale.
De remarcat că şi în definiţiile următoare sensul cuvântului este figurat şi
apare ca verb tranzitiv. Să admitem că ar exista şi sensul propriu al cuvântului
însemnând acelaşi lucru. Dar să vedem concret ce aplicabilitate poate avea acest
cuvânt în noua politică postdecembristă a României. Ne referim în mod special la
învăţământ, bazându-ne pe noua lege ce urmează a intra cât de curând în vigoare.
Legat de modul de funcţionare a fiecărei instituţii ni se inoculează ideea că prin
noua lege a învăţământului s-ar susţine autonomia fiecărei şcolii. Directorii ar fi
numiţi de consiliul profesoral, noii titulari ai şcolii vor fi admişi de consiliul de
administraţie şi reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar etc. Teoretic ar suna bine în
concepţia majorităţii cadrelor didactice, mai puţin problema titularizării. Practic nu
putem înţelege câtă obiectivitate va exista la nivelul inspectoratelor sau a şcolilor,
în a evalua credibilitatea noilor cadre didactice angajate. Nici nu s-a a fost votată
bine legea că rezultatele scontate s-au arătat. La titularizare în anul 2010 s-au scos
la concurs câteva posturi pe fiecare disciplină iar în toamnă la detaşări şi supliniri
depăşesc uneori cifra de zece. Nu mai vorbim de cele care nu sunt afişate şi
ocupate în ascuns. Ocuparea posturilor vacante se face mai întâi de clientela
politică, apoi de cei ce au participat la concurs şi au avut rezultate bune. Dacă la
nivel de inspectorat au loc astfel de nereguli cât de mult îmi poate garanta guvernul
că deciziile în cadrul instituţiilor şcolare sunt obiective? Ce siguranţă putem avea
98
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

că evaluarea cadrelor didactice de către şcoală se va face după competenţă şi nu


după criterii politice sau oligarhice? Ce este descentralizarea? Sensul figurat dar şi
propriu este subliniat mai sus. Şi în linii generale cred că v-am demonstrat şi eu.

Descentralizare sau depolitizare?, în revista MAGAZIN CRITIC, an V, nr. 1(30), ianuarie


2011

PETRU ȘCHIOPUL VS. TRAIAN BĂSESCU

Petru Șchiopul (1574-1579/1582-1591) a ocupat tronul în condiții foarte


grele. Adus de armatele străine, trebuind să îngăduie jefuirea țării – până la Roman
au ars și au prădat detașamentele sau, cum se spunea atunci, ciambulurile tătărăști -
220
, el și-a începând domnia și într-un an de foamete. Lipsa era așa de mare, încât
Ștefan Bathory, ales rege al Poloniei, trecând atunci prin Moldova, Petru Șchiopul
abia i-a putut trimite în dar o pâine de secară. Totuși boierii erau foarte mulțumiți
de acest succesor docil care nu ieșea din cuvânt cu toate că poporul îl regreta pe
Ioan Vodă cel Viteaz (1570-1572). Cu ungurii și cu polonii a păstrat raporturi de
bună vecinătate, pașnice. Față de turci, a fost întotdeauna ascultător, trimițându-le
regulat haraciul și procurându-le salahori pentru repararea cetăților de la Nistru și
chiar de dincolo de Nistru. Domnia lui Petru Șchiopul s-ar fi putut scurge deci
liniștită, dacă n-ar fi intervenit atacurile pretendenților, sprijiniți de cazacii care
învățaseră drumul spre Moldova.221 Dacă citim cu atenție cartea menționată vom
constata o mare similitudine între domnia lui Petru Șchiopul și cele două mandate
ale președintelui Traian Băsescu. Orice istoric ar recunoaște măcar în parte acest
lucru, incluzând chiar și contextul internațional cu precizarea că marile puteri
diferă azi de cele din evul mediu românesc. Primul mandat a fost obținut cu mare
dificultate și în împrejurări economice știute. Este adevărat, sărăcia nu era atât de
mare în anul 2004 dar câștigarea alegerilor cu ajutor extern a fost fără îndoială. Se
va dovedi acest lucru în anii următori prin politica externă pro-americană a
guvernului Emil Boc și evident prin acceptarea României ca membră U.E.
Datoriile externe care depășesc 30% din P.I.B., disponibilizările în sectorul bugetar
începând cu anul 2010, reprezintă printre puținele semne a unui președinte
dependent de “marile puteri” europene și de ce nu mondiale. Și cea mai docilă

220
Giurescu C. Constantin, Istoria Românilor, Editura ALL EDUCAȚIONAL, București 2000, p. 167
221
Ibidem,

99
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

atitudine politică reprezintă hotărârea în numele națiunii române de a contribui


financiar la relansarea economiilor statelor afectate de criza economică. Nu cumva
acesta este „haraciul”, absolut necesar asigurării mandatului domnului președinte?
Sau datoriile față de cei ce i-au asigurat lui și mogulilor lui puterea absolută, fără
voința poporului? Așteptăm totuși ca lipsa de personalitate a unui fost cadru
militar, să plictisească marile imperii colonialiste întocmai cum s-a întâmplat cu
Pertu Șchiopu care a fost alungat de pe tron.

în revista ORPHEUS, Anul VIII, Nr. 13(1) • februarie • 2012

CRIZA ECONOMICĂ, MODALITATE DE HOȚIE

În emisiunea “Câțí bani v-au furat guvernanții în anul care s-a încheiat” la
O.T.V. ora 00:00-1:00 prezentată chiar de Dan Diaconescu, aflăm lucruri uluitoare,
cu toate că scopul emisiunii este unul propagandistic.
Majoritatea telelespectatorilor sunt și mai mult consternați de aceste statistici
pe care le află după mai bine de șapte ani a guvernării PD-Liste. Bugetul Statului
Român are alocat la Sănătate și Apărare câte 3,5 miliarde euro. În Sănătate salariile
sunt de 50 milioane euro la Apărare însă 2,7 miliarde euro. Învățământul are un
buget de 1 miliard de euro, salariile sunt doar de 120 milioane euro. Agricultura
are un buget alocat de 1,5 miliarde euro. La Ministerul Mediului au fost alocaţi 300
milioane euro, la Ministerul Transporturilor 2,5 miliarde. C.N.A.D.R-compania
dezvoltării regionale – 5 miliarde euro. În fine, primăriile aflate în dificultate
financiară la sfârşitul anului 2011 li s-au suplimentat fonduri de 10 miliarde euro.
Total cheltuieli 48 miliarde euro. Încasați 44 miliarde euro. Se vede limpede modul
în care sunt cheltuiţi banii de la bugetul statului. Întrebarea retorică a noului
preşedinte al partidului P.P.-D.D, de ce era nevoie să li se acorde primăriilor cele
10 miliarde euro dacă banii încasaţi de la buget sunt doar de 44 miliarde euro?
Nu înțelegem însă de ce Dan Diaconescu n-a știut aceste lucruri decât după
demersurile de înființare a partidului? De ce a sprijinit atâțea ani ca jurnalist PDL-
ul și doar de câțiva ani își desminte propriile atitudini politice? Unul dintre
răspunsuri este conludent. Ori a uitat binele făcut de președintele Traian Băsescu și
astfel poate fi acuzat de megalomanie, ori a făcut o alianță tacită cu acesta în
vederea prelungirii guvernării PD-Liste, fiind acuzat de o indubitablă ipocrizie și
100
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

parșivitate politică ceea ce este mult mai grav. Nu mai vorbim de anumite zvonuri
în mass-media că partidul domnului Diaconescu ar avea ca fondatori oameni din
suita preşedintelui Traian Băsescu şi alte asemenea care nu pot fi probate datorită
lipsei de transparenţă din politica românească.

în revista MAGAZIN CRITIC, an VI, nr. 2(36), martie 2012

MONSTRUASA COALIŢIE – P.S.D.+ P.N.L.+ U.D.M.R.+ P.R.M.+ P.N.G.

Cine ar fi crezut că setea de putere ar duce politica românească la alianţe


monstruase iar pentru cei care emfatic lansează mesaje electorale de tipul
„România bunului simţ”, îndrăznesc cu nonşalanţă să încalce orice principii numai
să-şi atingă propriile interese. După cum indica presa şi televiziunea această
coaliţie urma să fie indubitabil legitimă şi în conştiinţa electoratului pro-Băsescu
care-şi pierduse orice speranţă de a mai susţine verbal preşedenţia sa.
În locurile publice se putea auzi o adevărată rumoare a celor ce-şi puneau
speranţele în progresul economic după aceleaşi strategii politice. Şi dacă
îndrăzneau unii să-şi susţină cauza public erau asaltaţii de replici ironice şi suptile
ameninţări la adresa carierei profesionale. Campania între cele două tururi s-a
dovedit însă peste aşteptările aliaţilor cu eşuarea conferinţei de la Timişoara prin
protestele neaşteptate ale locuitorilor. Deasemeni confruntarea directă a celor doi
candidaţi a înmuiat atacurile sterile la adresa preşedintelui mai ales cu
deconspirarea întâlnirii nocturne a domnului Geoană cu Sorin Ovidiu Vântu. Sunt
convins că altul era rezultatul alegerilor dacă existau mai mulţi curajoşi care să
facă o anticampanie „monstruasei coaliţii”. Şi cei ce l-au susţinut tacit pe domnul
Traian Băsescu au mai trecut prin astfel de emoţii chiar şi după ce Biroul Electoral
Central a anunţat victoria liberalilor democraţi. Validarea aceluiaşi preşedinte se
amână pe considerente de fraudă electorală şi după o prealabilă înzestrare cu
dovezi pentru Curtea Constituţională războiul mediatic continuă şi în aceleşi
maniere, televiziunile mogulilor speră încă la victorie. Consternarea este cu atât
mai mare cu cât la jurnalul de seară al Antenei 1 se anunţă că RealitateaTv este în
imposibilitatea de a-şi achita datoriile către stat iar presa scrisă a domnului Vântu
urmează a da faliment. Televiziunea RealitateaTv poate fi salvată – spunea omul
de afaceri - concediind până la jumătate din personal şi la cei rămaşi li se vor
101
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

reduce salariile cu până la 25%. În cel mai nefericit caz însă dacă şi televiziunea va
fi în prag de faliment ar mai fi o şansă din partea domnului Mititelu care ar fi
interesat de aceasta. E de mirare cum mai îndrăznesc întovărăşiţii să facă astfel de
ştiri în condiţiile în care lupta (ne-o demonstrază P.S.D-iştii ), n-a încetat. Mai
există voci, paradoxal simpatizanţi ai PSD-ului, care consideră că ştirea despre
RealitateaTv este o diversiune pentru câştigarea opiniei publice şi discreditarea
domnului preşedinte. În disperare de cauză au curajul de răspândi public intenţia
„mogulilor” de a-l asasina chiar pe Traian Băsescu, pentru insistenţa domniei sale
de a strica planurile manageriale ale „monstruasei coaliţii”. Invitat pe data de 22
decembrie 2009 la emisiunea „Naşu” la postul de televiziune B1 Tv domnul
preşedinte a explicat răspicat că desemnarea unui premier demis de parlament nu
reprezintă o sfidare a poporului şi a clasei politice ci că potrivit constituţiei
preşedintele are dreptul de a-şi alege ca prim-ministru un partener politic. Domnul
Emil Boc rămâne pentru dânsul un partener politic pentru calităţile sale
profesionale şi pentru că în guvernul Tăriceanu lipsa acestui parteneriat, la cererea
parlamentului, s-a dovedit inutilă. Acestă situaţie l-a dus în imposibilitatea de a
mai fi preşedinte al poporului cum a promis în campania din 2004 şi evident că
această greşală n-o va mai repeta. Alegerea cabinetului Boc după suspendarea
preşedintelui s-a dovedit a fi utilă în lupta cu vechea clasă politică pentru care
adevărata dictatură este „dictatura legii” care nu trebuie aplicată la politicieni.
Domniile lor îşi doreau un preşedinte ca Ion Iliescu sau chiar Mircea Geoană care
să satisfacă interesele oligarhice unite la nevoie ca până în anul 2004. Faptul că
mai bine de jumătate din români, au votat cu Traian Băsescu dovedeşte inteligenţa
nativă a poporului român care a depăşit capcana manipulării mediatice dar care
ilustrează şi o consistentă cultură politică. De aceea suspendarera imunitatăţii
parlamentare, definitivarea proiectului referendumului şi modificarea constituţiei
ar fi principalele prioritatăţi pentru o autentică democraţie.

în revista MAGAZIN CRITIC, an IV, nr. 1/2(24-25), ianuarie/februarie 2010,

Cei care au vrut înlăturarea domnului Corneliu Vadim Tudor de la şefia


Partidului România Mare, mulţi ani au fost în funcţii cheie şi de buni ce au fost au
distrus şi ultima fărâmă de naţionalism. Au pierdut alegerile şi l-au găsit vinovat
102
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

tocmai pe cel ce i-a consacrat şi i-a făcut poate oameni de afaceri. Aviditatea şi
răutatea lor poate fi asemănată cu cea a lui Iuda Iscariotenul care l-a vândut pe
Mântuitorul Iisus Hristos. Din punct de vedere material, Iuda n-a avut prea multe
de câştigat pentru a-I fi loial Domnului, dar aceşti trădători mulţi ani au trăit în lux
pentru că s-au folosit de notorietatea publică a domnului preşedinte. Poate e
prematur să o spun dar dacă nu acum cel puţin până în pragul morţii
acei "patrihoţi" vor da socotelă şi pentru ultimii bănuţi câştigaţi cu perfidie,
căci "cine ridică sabia de sabie va pieri". Felicitări domnule preşedinte Vadim!
30.11.2013

SIMULĂRILE NAŢIONALE SUNT O PIERDERE DE TIMP!

Din nefericire aceste testări pentru majoritatea elevilor, sunt o pierdere de


vreme având în vedere că la disciplina istorie la clasa a XI-a materia pentru
simulare nu face obiectul materiei pentru Bac. Mai mult, cu pregătirile pentru
simulere profesorul pierde ore în defavoarea programei școlare neavând timp
evectiv de a recupera interal materia. Nu mai vorbim că pe filiera vocațională este
alocată doar o singură oră pe săptămână ceea ce îngreunează și mai mult procesul
educațional. Ca de obicei miniștrii noștrii n-au nimic în comul cu învățământul
preunivesitar și iau hotărâri fără să consulte personalul preuniversitar sau măcar
societatea civilă. Experința unor străini rămâne doar experiență, rezultatele le veți
vedea curând. șteptăm miniștrii care vor aloca mai multe ore pentru studiu evectiv
și mai puțin pentru evaluări. Trebuie să știe domniile sale că nu poți evalua mare
lucru la istorie, geografie, filosofie sau psihologie doar cu o oră pe săptămînă și
aceea pierdută cu simulări formale. Ce țară europeană alocă Ariei curriculare Om
și Societate doar o oră pe săptămână? Eu n-am auzit decât de România și alte două
care respectă cultura și educația întocmai ca politicienii noștri. Rușine! Și apropo
lăsa-ți învățământul să-l conducă cei care lucrează evectiv pentru educație nu cei
care "slujesc la doi domni." Mulțumim pentru respectul acordat domnule ministru!

10.02.2014

103
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CĂTRE NOI ÎNŞINE…

Nu vreau să vă conving de valoarea acestei cărți ci să


vă mărturisesc sincer că este printre puținele care ne oferă
răspunsuri la aproape toate întrebările necesare propriei
noastre fericiri. Concret, poate fi numit tratat psiho-social
ar dobândiri fericirii și implict al sănătăți trupești. Despre
autor au scris mulți și veți găsi destule informații în mediul
online însă nu oricine poate înțelege importanța celor
scrise în cărțile sale mai ales dacă sunt citite și tratate superficial. Dacă vor fi citite
cu atenție sunt convins că informațiile asimilate vă vor urmări și vă vor influența
toață viața.

Nu am suficientă experiență în materie de presă și nu cred că sunt singurul


novice care ar avea dreptul la replică, mai ales că studiile mă recomandă. Noi cei
simpli rămânem perplecși cum aleșii parlamentului lansează în media “adevărați
liberali” cu o conduită morală de rockeri, siliconate transsexuali, homosexuali,
etc... Nu vorbesc de efectele asupra educației copiilor noștri, ar fi prea puțin
important pentru dumnealor. Ca să-și ascundă intențiile diabolice pentru a nu jigni
direct poporul, trimit la înaintare oameni “școliți la facultăți de prestigiu și
recunoscute de academicieni pe măsură”. Vorba regretatului de pomenire Nae
Ionescu “oameni care până mai ieri erau golani iar astăzi au ajuns parlamentari”.
Vă aduceți aminte de anii crizei economice 1929-1933? Vreo diferență? N-au
învățat nimic de la istorie cum ne zicea Nicolae Iorga. Repetă greșelile înaintașilor
lor. De ce nu au aceeași atitudine “cei mari”? Sunt convins că știți răspunsul. Pot
vorbi de etică rockerii? Pot fi modele transsexualii?...etc După liberalismul așa zis
globalist mai nou da. Singurul lucru de care nu pot fi siguri domniile lor este clipa
morții…în fața morții împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul în aceeași cinste
vor fi - cum spune o cântare la slujba înmormântării. Și numai “aleșii Domnului”
știu cât de temători și neputincioși sunt ca muribunzi aceste “modele”. Le doresc
ca măcar în clipa morții să fie lucizi pentru a înțelege valoarea sufletului lor dacă
cred că există, dacă nu să înțelegă atunci că există. Însă pentru smintela și crimele
sociale făcute în timpul vieții lor mă îndoiesc că Dumnezeu îi va ierta , chiar și cu
pomenirile post mortem. (14. 02. 2014)

104
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

REPLICĂ LA: “BIBLIA PENTRU CREDINCIOŞI ŞI NECREDINCIOŞI”

E.M. Iaroslavski, Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi, Editura Politică,


Bucureşti 1960, este o carte publicată pentru prima dată în anul 1922 şi de atunci
în aproximativ zece ediţii dintre care ultima în anul 1938. Şi-a câştigat o mare
popularitate în rândurile cititorilor agnostici, susţin adepţii acestei ideologii
marxist-leniniste. Eu le zic agnostici deoarece noţiunea de ateu este utilizată de
suţinătorii regimului comunist, pe care personal îl condamn pentru răpirea idei de
Dumnezeu şi nu numai pentru crimele şi ororile sociale săvârşite până acum. Mai
mult filosofia şi teologia creştină nu admite acest termen considerându-l nepotrivit
creaturii umane înzetrate cu raţiune, sentiment şi voinţă. Filosofia antică zicea
printre altele că nu există trib, popor, care trăind în corturi, case şi în alte condiţii
precare să nu aibă o idee cel puţin vagă despre o divinitate. Inclusiv teama de
moarte îl obligă pe om să gândească şi să-şi simtă neputinţă firii umane în
momente de cotitură ale vieţii. Aceasta ar fi una dintre principalele cauze ale
agosticismului, care nu înseamnă altceva decât neputinţa omului de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu. Prin urmare, omul nu poate fi ateu deoarece este creatură sau prin
absurd o materie vie finită. El nu are cu să ştie ce este dincolo de finit deoarece
finitul nu poate cuprinde infinitul pe care creştinii Îl identifică cu Dumnezeu.
Demontarea ideii de Dumnezeu o consider o temă foarte importantă de tratat
chiar dacă se presupune cel puţin teoretic că ideologia comunistă este perimată şi
nu mai necesită o abordare serioasă. Întâmplător mi-a căzut această carte în mână
şi citind-o am constatat că a fost şi este principala armă de propagandă care a
contribuit decisiv la schimbarea mentalităţii lumii. Intelectualitata zilelor nostre
consideră capitalismul cel puţin o rudă apropiată a comunismului, care continuă
misiunea de menţinere a sclaviei. Aceste două ideologii au acţionat fie
concomitent, fie consecutiv încă din secolul al XVIII-lea şi va continua cât va
îngădui Dumnezeu. Pe viitor vom analiza textele mai importante din carte care au
afectat inclusiv pe cei ce au cunoştinţe teologice superficiale, nu mai vorbim de
oamenii cu o cultură mediocră sau semianalfabeţi. (20.aug 2014)

Pe data de 20 august 2014 începusem să prezint cartea renumitului socialist şi


agnostic E.M. Iaroslavski, zicând printre altele că vom analiza textele mai
importante din carte care au afectat inclusiv pe cei ce au cunoştinţe teologice
superficiale, nu mai vorbim de oamenii cu o cultură mediocră sau semianalfabeţi.

105
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Începem inclusiv cu prefaţa care încă de la bun început dă dovadă de o extremă


lipsă de obiectivitate, fără a lua în considerare absurditatea argumentului şi
plăsmuirile ştiinţifice care le invocă editura. Iată câteva raţionamente:

"Un mare merit al Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi este faptul că în ea


sunt dezvăluite contradicţiile şi absurditatea legendelor biblice despre lume şi se
face o critică multilaterală a Bibliei într-o formă spirituală, folosindu-se un limbaj
expresiv şi colorat. Iaroslavski, demonstrează în mod convingător că studierea
aprofundată a Bibliei duce la concluzia că nu există nimic sfânt în ea, că Biblia
reprezintă în fond o colecţie de variate lucrări aparţinând multor scriitori din
vechime, create de ei în perioade diverite, la care se adaugă şi unele basme şi
legende luate de la diverse popoare. Biblia ne este nicidecum cea mai veche carte,
aşa cum predind slujitorii bisericii: există la alte popoare cărţi şi mai vechi care
povestesc altfel despre facerea lumii şi a omului. Ca şi în Biblie, în aceste cărţi sunt
proslăvite zeităţile venerate de aceste popoare - Buda, Brahma, Şiva etc., iar
învăţăturile religioase expuse în ele sunt considerate singurele adevărate. Autorul
ajunge la concluzia că miturile biblice sunt născociri sălbaticului întunecat şi
ignorant, care nu putea să se sprijine pe cuceririle ştiinţei, nu posedă instrumente
astronomice pentru studierea spaţiului ceresc."222 [1]

Despre credibilitatea şi respectul faţă de clasa politică în comunism dar şi în


“democraţie” nu cred că mai e cazul să vorbim. Au spus-o şi o spun analiştii
politici, sociologii dar şi mai simplu “prostimea”. Se observă că cei ce au făcut
acest argument sunt angajaţii editurii. Prin urmare încă de la bun început este pusă
sub îndoială ceritudinea aşa numitelor “argumente ştiinţifice”. Dar, să pornim de la
prezumţia de nevinovăţie şi să analizăm cele expuse până aici. De la bun început
vă asigur că analiza mea este una simplă şi concisă, însă pentru completarea
argumentelor teologico-ştiinţifice este necesr un studiu mai complex. La acea dată,
cenzura presei şi a culturii făcea imposibilă aprofundarea cunoştinţelor. În zilele
noastre, “căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. În primul rând “legende
biblice” nu sunt decât realităţi istorice confirmate inclusiv de istoria vechilor
popoare menţionate: sumerieni, egipteni şi chiar acele popoare asiatice de care se
aminteşte, iar vechimea lor este pusă şi astăzi sub semnul întrebării. Cât despre
“critica multilaterală a Bibliei într-o formă spirituală”, mă simt obligat să subliniez
222
E.M. Iaroslavski, Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi, Editura Politică, 1960, p. 3-4

106
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

lipsa de substanţă a celor afirmate despre maniera spirituală a scriitorilor biblici.


De la bun început Biblia creştinilor este dedicată “celor ce cred” şi “vor să vadă cu
ochii minţii”. Ori Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi a domnului E.M.
Iaroslavski nu are cel puţin decenţa de a menţiona că este adresată numai
celor necredincioşi. E cât se poate de limpede că cel ce nu vrea să creadă nu umblă
să creadă şi invers, de aceea Biblia este scrisă într-un limbaj expresiv şi
colorat cum ţine să spună editura în prefaţă. Mai mult, despre sfinţenia Bibliei este
absolut imperios să ne vorbească cei ce au voie să vorbească, de aceea mă mir cum
editura poate avea în uz un cuvânt anacronic şi totodată potrivnic ideologiei
“ateiste”. Acele “instrumente astronomice pentru studierea spaţiului ceresc pe care
nu le posedă liderii religioşi”, menţionez că au aparţinut de la bun început acestora
şi istoria confirmă acest lucru; evident, nu istoria studiată de autor. Să nu uităm că
numai ştiinţa marxist-leninistă s-a despărţit de teologie, începând cu secolul al
XIX-lea şi că lipsa dovezilor, de cele mai multe ori făcute dispărute, au dus la
mediocritatea, dacă nu chiar, abrutizarea raţiunii umane. Despre modul perfid de a
înşela opinia publică, vă vom informa în ediţiile următoare, după o eventuală
analiză a comentariilor dumneavoastră, dacă este cazul bineînţeles.

29. 08. 2014

Următorul text afirmă cu viclenie că: “Analizând învățătura biblică despre


societate, autorul arată ostilitetea ei față de interesele oamenilor muncii. Biblia
justifică înrobirea oamenilor, declară de neclintit împărțirea societății în
expoatatori și exploatați, proclamă legitimă existența relațiilor de stăpânire și
subordonare, precum și inegalitatea socială. De aceea după cum spune Iaroslavski,
clasele exploatatoare înțeleg perfect însemnătatea Bibliei și o folosesc pentru a
camufla cu referirea la <voia lui dumnezeu> asuprirea și exploaterea maselor
muncitoare, ațâțarea dușmăniei și a urii între naționalități, jafurile și războaiele.”[1]

Prin urmare, viclenia editurii constă în ruperea din context a episoadelor evocate
de autor, o tehnică vizibilă și în presa vermii noastre. Cât despre diferențele
substanțiale dintre Vechiul Testament și Noul Testament, pe care nomenclaturiștii
nu le pot sesiza, nu mai vorbim. Ținând seama de cunoștințele superficiale pe care
le au față de contextul istoric și rolul celor două testamente în lumea creștină, îmi
justific atitudinea. Ar fi o pierdere de vreme să demonstrez aceste diferențe. Au

107
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

făcut asta specialiștii în istorie și teologie. Dacă aș încerca eu acest lucru aș fi


contestat fie de lipsa de concizie a celor descrise, fie de absența persuasiunii,
absolut necesară unui analist și critic. Precizez tranșant că învățătura Lui Iisus
Hristos este străină de aceste acuzații.

De asemenea, venirea Răscumpărătorului este bine știută de omenire, mai puțin


de agnostici și de unii evrei. Le recomand celor ce au mai rămas victime a acestei
ideologii politice să recitească cu atenție Noul Testament, apoi să consulte tratatele
de exegeză ale teologilor și sfaturile “preoților bisericii”, deoarece Sf. Ap. Pavel ne
spune: "În ele sunt unele lucruri anevoie de înțeles, pe care cei neînvățați și
neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru
III, 16). Dacă asta au priceput adepții comuniști că dorește “legea cea nouă” să-mi
fie cu iertare, îi pot asemăna cu cel mult “homo erectus”, din care consideră
domniile lor că descind. În cele ce urmează îmi opresc atenția doar la: “religia
înăbușă gândirea liberă, creatoare, întunecă mintea iscoditoare a omului...
stingherește pe oamenii muncii în lupta lor de eliberare, frânează dezvoltarea
progresivă a societății.”[2] I-aș întreba pe comuniști și capitaliști cât de liberi sunt
oamenii fără Dumnezeu? Cât de liberă este o societate îndobitocită de cultul
personalității? Cât de liberă este o națiune înrobită de patimi sub pretextul libertății
democratice? Despre ce tip de dezvoltare vorbesc domniile lor de mii de ani?
Consecințele evoluției naționale sub toate aspectele sunt cunoscute încă din
antichitate. Știm cu toții că latinii au dat startul imperialismului european sub toate
formele lui până în zilele noastre. Despre ce drepturi egale putem vorbi într-o lume
în care există încă imperii, state dezvoltate și așa zise state din “lumea a treia”? Cât
despre poziția geostrategică a țării noastre ar fi inutil să discutăm. Doar să
reamintesc că dezvoltarea este direct proporțională cu statutul politico-juridic al
țării în context internațional. De aceea putem spune că “deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” Ecclesiast (1,2)

23.10.2014

108
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

III. 2. ALTE CUGETĂRI

Anul 2008

Cea mai mare suferinţă a omului sunt patimile de care nu poate scăpa.
aprilie 2008
***

A vrea şi a nu vrea este viitorul pentru un om care doreşte să împace sacrul


cu profanul. Dar pentru că ţine seamă de sensibilitatea spiritului său se lasă ulterior
în voia Celui ce nu-i capabil să-i opună nici verbal voia sa. E un triumf al unui
deziderat spiritual oponent al unei vieţi hedoniste specifică frustraţilor şi
iresponsabililor vieţii. Dacă dorinţa de schimbare este vie continuu, în detrimentul
vicisitudinilor vieţii, omul primeşte ceea ce nu credea niciodată că i se poate
întâmpla. La un pas de dezastru, primeşte mila sacră şi posibilitatea ieşirii din
impasul creat. Mai mult chiar e chemat către ceea ce nu merită; o lume la antipodul
trecutului său care îl poate salva de atitudinea inexorabilă a clipei. Şi acesta refuză,
continuă să se opună, motivând nevrednicia unei asemenea vrednicii şi asta fără a
observa lipsa unei autentici înţelepciuni. Dacă cedează a câştigat ceea ce n-a
meritat dar pentru acceptarea providenţei va fi încoronat de o viaţă dincolo de
viaţă…
***

A fost suficientă birocrația PDL-istă? Cred că o simțiți mai pregnant pe cea


USL-istă. Și totuți nu putem vorbi prea multe că ne aude puterea. Dar de scris
putem? Și asta e un mare risc dar eu am fost născut să nu tac. Și nu o să tac.
Evident că Dumnezeu îmi dă curajul prin harul ce mi l-a dat, că prin mila Lui sunt
ceea ce sunt. "Dacă pietrele vor tăcea, eu voi vorbi" cum spunea Mântuitorul Iisus
Hristos. Nu pot ei să-mi facă rău mai mult decât le îngăduie Dumnezeu. Legat de
învățământ cu ani în urmă scriam în diverse publicații locale și mă simt obligat să
vă reamintesc și astăzi poate mai convingător...
***
E cunoscut de toată lumea în ce direcţie merge învăţământul românesc.
Dureros este că oamenii de iniţiativă sunt consideraţi răufăcătorii sistemului şi
diletanţi în cele ale educaţiei. De câte ori se discută în consiliile profesorale despre
109
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

rolul nefast al birocraţiei în progresul educaţional, se răspunde evaziv că trebuie să


ne consolăm cu ideea că „peştele de la cap se împute” şi că altele sunt priorităţile
învăţământului românesc.
Nu cumva cei ce lasă să treacă timpul sunt adevăraţii uneltitori ai progresului
educaţional?
Preocuparea mai asiduă de motivaţiile elevilor decât pentru acumularea unor
punctaje ireale care scot în evidenţă un progres virtual doar pe hârtii, n-ar face
parte din fişa de lucru a profesorilor? Noi facem sistemul şi el nu moare înainte de
căderea ultimei persoane cu alte cuvinte „nu sunt pierdute decât acele bătălii care
n-au fost începute niciodată”.
***

Mi-e cu neputinţǎ sǎ cred Romania nu este capabilǎ sǎ iese din impasul


economic şi infrastructural în care se aflǎ. Se vede prea bine lipsa de
profesionalism cu care se camufleazǎ evaziunile fiscale compensate de o inflaţie
nejustificatǎ. Alta este problema românilor şi anume teama inutilǎ a cetatenilor
pentru sustinerea unor drepturi esentiale oricǎrui regim politic inclusiv cel
comunist. La aceasta se adaugǎ interesul personal şi inegalitatea în drepturi creatǎ
de lumea capitalistǎ, motive care definesc lipsa de solidaritate a romanilor în
solutionarea problemelor existente. Nu cumva acesta este regimul politic totalitar
care împiedicǎ pacifist declanşarea unui puci, menit sǎ opţinǎ adevarata egalitate în
drepturi ? Nu cumva democraţia românilor este mai degrabǎ un neo-comunist
european ? Nu pun astfel de întrebari în ideea de a mi se raspunde afirmativ la ele,
ci de a mǎ convinge de ce în Romania de mai bine de 18 ani nu se respectǎ
constituţia deşi ea este conceputǎ dupǎ tiparele celei democratice europene ? Mai
râmane o singurǎ explicaţie. Aceastǎ uniune este creatǎ pentru aceleaşi state
superputeri de altadatǎ, celalate urmând a fi sateliţi necesari întreţinerii acestora.
Cu alte cuvinte ceea ce nu au reuşit razboaiele sǎ opţinǎ în mii de ani, reuşesc
acum prin semnǎturi, oligarhii europei. (Septembrie 2008)

***

110
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Avem sindicate, avem societate civilă, avem cultură sau educaţie?

Avem doar trădători care pentru 25% indemnizaţie de conducere sau funcţii în
viitorul guvern trădează, ca de altfel de mii de ani... Avem oameni fără principii
care pentru 50-100 de euro bonus la salariu sunt capabili să desfinţeze şcoli care
îndeplinesc normele de funcţionare potrivit legilor în vigoare... Avem oameni fără
demnitate care pentru a fi în graţiile "gangsterilor" lovesc fără milă sub pretextul
favorizării "binelui colectiv". Şi dovezile moral-civice pot continua (şi asta nu că
n-ar fi şi cele concrete dar noi cei mici nu putem avea acces la ele). Este limpede că
aceste dovezi nu pot avea efect datorită traficului de influenţă generat de
manipularea mediatică. Istoria presei arată că încă din epoca modernă trusturile
mediatice nu erau altceva decât elementele de campanie ale corporaţiilor mondiale
care se luptau pentru supremaţie. Eventual multe din aceste corporaţii au fuzionat
pentru "binele comun" şi menţinerea unui monopolul financiar-economic dirijat.
Probabil globalismul contemporan este un efect al acestor fuzionări sau negociei
tacite. Prin urmare nu avem nimic şi nu putem avea ceva decât legi scrise dar
precise acolo unde trebuie aplicate. (30 ian 2014)

Am fost şi noi demni de munca noastră doar pentru o zi asta pentru cǎ în ziua
următoare am fost deja umiliţi de opinia publicǎ în fel şi chip de îţi era ruşine sǎ
mai dai ochii cu cei cunoscuţi. Evident că educaţia pântecului şi a buzunarului
specifică civilizaţiilor dispărute stă în mâinile unor parveniţi şi semidocţi care
contribuie încet dar sigur la pierderea identităţii naţionale. Dar problema nu sunt ei
ci noi cei din sistem care ne pasǎ la fel de mult cum le pasǎ şi lor chiar dacǎ
invocăm disproporţia dintre merit şi răsplată care contribuie la dezbinarea socialǎ
generală. Nu ne mai rǎmâne decât un Ţepeş care va veni când Dumnezeu va
considera adică la sfârşitul veacurilor cǎci pedeapsa pentru genocid a naţiunii
române n-a fost ispăşită. (octombrie 2008)

***

111
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

VÂNTUL SUFLǍ UNDE VREA...


Mulţi nu vor sǎ facǎ ce nu vor dacǎ ar fi obligaţi sǎ facǎ ceea ce ar trebui sǎ
facǎ. Acesta este vântul care suflǎ unde vrea... şi îndeamnǎ ce trebuie sǎ facǎ cel
ce nu vrea sǎ facǎ şi care este obligat sǎ facǎ ceea ce s-a ferit tot timpul sǎ facǎ.
Aceasta este menirea celui ce s-a opus tot timpul vântului care suflǎ unde vrea.
(23 octombrie 2008)
***

Avem o constituţie pe mǎsura unui popor model ca resurse, culturǎ şi


civilizaţie dar superficial când vine vorba de drepturi şi cenzurǎ a presei adicǎ în
parte credulǎ, în parte independentǎ şi egoistǎ. Semn cǎ minoritǎţile naţionale au o
mare influenţǎ asupra dezbinǎrii populaţiei romanice care pânǎ nu demult era gata
oricând sǎ se opunǎ oricǎrui sistem birocratic şi oligarhic aşa cum ne învaţǎ istoria
neamului nostru. Evident cǎ suntem victime a unui „sistem ticǎloşit”, care este
capabil sǎ considere constituţional şi democratic alegerea guvernanţilor doar de
mai puţin de 50% din locuitorii ţǎrii. Înşelarea opiniei publice este specificǎ
organizaţiilor masonice sau așa numitelor corporații străine şi nicidecum
reprezentanţilor unei ţǎrii, aleşi special pentru soluţionarea problemelor strigente
ale comunitǎţilor locale. A fost de apreciat guvernarea liberalǎ în alte contexte
istorice dar să nu uitǎm şi diletantismul politic a celor ce au provocat criza
economicǎ dovedind indubitabil tolerarea corupţiei în toate sectoarele economice şi
sociale ale vremii. Intolerabilă este mascarada electoralǎ care creazǎ oportunitatea
jocurilor de culise pentru consolidarea noului guvern, credibil înainte de voinţa
poporului. Şi mai mârşavǎ este manipularea personalului didactic şi îndobitocirea
noilor generaţii semidocte incapabile sǎ combatǎ noul sistem totalitar camuflat.
(3 noiembrie 2008)
***

Am auzit cǎ mare crizǎ economicǎ ar veni peste bletematul ǎsta de nem. Şi


nu m-ar durea sufletul dacǎ aş ştii cǎ cei ce l-au blestemat ne amǎgesc cǎ inflaţia,
deficitul bugetar şi alte asemeni denumiri fiscale ar pune mari probleme economiei
mondiale, cu atât de mult celei româneşti. De aşa numitele coaliţii care provoacǎ
iminente crahuri pe piaţa româneascǎ nu mai zice nimeni nimic sau dacǎ zic, o
spun într-o manierǎ voalatǎ de numai bǎieţii cu ”ochi albaştrii ” mai pot intui ceva.

112
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Îmi aduc aminte de cuvintele unui mare politolog Alfred Bulai, care provocat
fiind de unul dintre studenţi la un curs pe tema politicii deficitare româneşti
rǎspunde evaziv: „Să ne ferească D-zeu de ziua în care politicienii să se înţeleagă
între ei.” Oare n-ar trebui sǎ credem acum, cǎ aceastǎ crizǎ economocǎ este
rezultatul unor carteluri de tipul celor francmasonice concepute la nivel mondial ?
Acesta este rezultatul luptelor eroilor naţionali pentru aşa numitele drepturi
constituţionale într-un stat democratic? Am înţeles, trǎim într-o ţarǎ blestematǎ cu
lideri infami şi lipsiţi de cele mai elementare sentimente umanoide. Şi ştiţi de ce?
Pentru cǎ ţara care îşi omoară conducătorul este urgisitǎ pânǎ la al şaptelea neam...
***

Anul 2009
„Dacǎ aş fi crezut cǎ viaţa este atât de simplǎ, şi totuşi complicatǎ n-aş fi tolerat
nici pentru puţin prostia.” (februarie)
***

„Dacǎ ar ridica Dumnezeu blestemul Adamic l-aş ruga acum sǎ-mi îngradeascǎ
libertatea de alegere între bine şi rǎu, cǎci astfel aş fii ceea ce sunt astǎzi, un ahtiat
dupǎ dragoste dar cu sânge luciferic.”(febuarie)
***

Anul 2010
„Nu mi-a plăcut de cele mai multe ori să trăiesc, chiar dacă viaţa modestă mi-a
asigurat liniştea la care toţi aspiră. De cele mai multe ori aş fi vrut ca Dumnezeu să
nu existe pentru a-mi satisface înclinaţiile hedoniste şi de a uita că-s fiinţă
raţională.”(iunie)
***

Anul 2011

Nimic nu este probabil când totul e posibil. România este un stat național
divizibil? De câte ori s-au facut reforme, aleșii poporului au consultat vocea celor
angajați ai sistemului?. Dacă da de ce rezultate din ce în ce mai slabe? Dacă nu de
113
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ce încalcă drepturile civile fără a da socolteală pentru ceea ce își asumă în


parlament? Nu cumva România nu este un stat de drept? Dacă este după
constituție, de ce legea se aplică pe principii oligarhice și plutocratice? Și dacă
constutuția este una democratică, nu cumva libertatea capitalistă a fost folosită ca
pretext de menținere a avidității mogulilor? De ce media de vârstă scade în
regimurile democratice? De ce apariția noilor boli necruțătoare în state civilizate,
în ciuda tehnologiilor moderne existente? De ce globalizarea se face după reguli ce
lezează integritatea națională? Lupta împotriva capitalismului parcă luase sfârșit în
istorie! Nu cumva aceleași state mici au rămas în slujba marilor puteri mondiale?
Nu cumva tratatul “tratatul celor trei mari” de la Ialta și Postam mai este valabil și
astăzi sub o altă formă? Cum, de ce, pentru ce, de unde până unde?
***

Anul 2012

Îmi aduc aminte de o vorbă celebră John F. Kennedy “nu vă întrebaţi niciodată
ce face ţara pentru voi ci ceea ce puteţi face voi pentru ţară”, la care fiecare dintre
noi trebuie să gândească.

Îmi aduc aminte de o vorbă celebră John F. Kennedy “nu vă întrebaţi niciodată
ce face ţara pentru voi ci ceea ce puteţi face voi pentru ţară”, la care fiecare dintre
noi trebuie să gândească. Când vine vorba de statutul social al intelectualui sau
demnitatea unora sau a altora în faţa semidocţilor sau profesionalismului de mâna a
doua cu care de mii de ani se luptă cetăţenul de rând, acest citat ar trebui să ne
consoleze şi să ne redea speranţa în idealurile noastre intangibile. Pe de altă parte,
vesurile:

“Fericit este acela care doarme-n cimitir,

Nici n-aude nici nu vede, nu plăteşte nici un bir”,

al cărui autor nu-l cunosc, te indispun şi te determină să nu încetezi niciodată lupta


cu autorii morali ai crimelor sociale cauzate de a aviditatea de care pătimesc.
Întrebarea este care ar fi atitudinea noastră faţă de cele două puncte de vedere total
diferite despre modul de a vieţuire al oamenilor? Nu răspund acestei provocări
pentru a nu crea interpretări eronate faţă de ceea ce simt, gândesc sau vorbesc.

114
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Ceea ce pot spune este, că simţirea ar trebui să primeze raţiunii şi astfel, alta ar fi
faţa omenirii. Dar despre cei ce nu simt ceea ce ar trebui să simtă, ce putem spune?
Fiecare cu educația și trăirea lui răspunde subiectiv, de aceea prefer să mă opresc
aici cu întrebările... (1 mai)

Visez la ziua în care cei doi copii ai mei vor fi judecați nu după criterii șoviniste
sau sociale ci după competențe profesionale și după caracterul lor.
***

Dacă crezi că dragostea există și ea nu există n-ai pierdut nimic ci ai câștigat o


viață liniștită și deosebită de ceilalți dar dacă crezi că nu există și ea există ai
pierdut totul.
***

Funcția este cea mai probabilă formă de jigodeală politică.


***

Valori democratice? A da bună ziua la câini… A respecta drepturile animalelor și a


trata cu sălbăticie cultura și educația.
***

E suficient să citești cartea “Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu” Editura Sofia


2008, nu-ți mai arde să-ți pierzi vremea cu vorbe de prisos.
***

Anul 2013

Am fost un negativist și un pesimist pentru că nu m-am pus nădejdea în


Dumnezeu decât la nivel de teorie. Am scris lucruru banale, universale și inutile
influențat de mass-media capitalistă. Am înțeles abia acum că nu oamenii vor
schimaba înfățișarea lumii ci cel mult spiritele lor cu îngăduința lui Dumnezeu. Un
exemplu este chiar fuga de păcat a oamenilor deprinși cu păcatul, în ciuda
mijloacelor media care contribuie agresiv la deformarea lor morală. Mai concret
folosirea internetului doar pentru nevoile necesare a celor mai mulți dintre români

115
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

odată cu înaintarea în vârstă, constituie o dovadă a neputinței tehnice de a distruge


complet ființa umană de esentă divină.
Cu alte cuvinte, ceea ce în trecut constituia o noutate deformatoare a principiilor
umane și pierea odată cu apariția altor inovații, reprezintă bum-ul tehnic coercitiv a
zilelor noastre.
***

Îmi amintesc cu bucurie sufletească de dialogul purtat cu Pr. Arhim. Arsenie


Papacioc care mi-a schimbat cursul firesc al vieții mele. Nu știu dacă în fața
oamenilor am fost un preot bun...ci știu doar că am fost rânduit de Dumnezeu să-i
slujesc. Toată viața mi-a fost teamă de judecata lui Dumnezeu de aceea...
***

Cu cât citești mai mult, vei constata că devii un om special în ochii oamenilor și
un ciudat în viziunea ta. Dacă viața ta nu este însoțită de dragoste ai trăit degeaba.
(Iulie)
***

Anul 2014

Mă supun legilor emise de“Cezarii noștri” deoarece inclusiv Mântuitorul nostru


Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: “dați Cezarului ce este al Cezarului și lui
Dumnezeu ce este a Lui Dumnezeu”, dar ca să vând pământul înaintașilor mei nu o
voi face niciodată. De aș rămâne ultimul sclav al țării care nu-și poate munci
pământul, de mi s-ar oferi înmiit bani să-l înstrăinez, de aș fi batjocorit în noile
arene pregătite opozanților noilor reforme și în fine de mi-aș da ultima răsuflare
alături de întreaga mea familie și nu o voi face. Iar cei ce o vor face să nu uite că
blestemul pământului asupra urmașilor este cel puțin îndoit mai mare decât a unui
bluestem obișnuit. Nu mâniați pe Dumnezeu fraților, treziți-vă cât mai e
timp…Sângele înaintașilor este și va fi asupra celor ce au vândut și vor vinde
valorile esențiale a oricărei civilizații. (10 ianuarie 2014)
***

116
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Grupul vocal - folcloric "Izvorașul" cu Mihai Corcodel, Catalin Tarus, Iulian


Pruiu şi Adrian Olarean, tineri cu o zestre vocalică de excepție. Aceștia sunt un
exemplu pentru mulți teologi deoarece dovedesc prin cântecele lor că folclorul
autentic are rădăcini spirituale specifice creștinismului răsăritean în care predomină
poezia de dragoste de dor. Deasemeni au înțeles că misiunea unui ucenic al
Domnului nu se limimiteză la actul liturgic ci merge dincolo de spațiul misionar-
filantropic. Mai mult, muzica lor este o replică la folclorul comercial lipsit de
originalitate și încărcat cu impulsuri emoționale negative. Efectele latente pe o
perioadă de timp relativ scurtă sunt cauza lipsei de profesionalism a folclorului de
cele mai multe ori plagiat după marile capodopre ale epocii moderne. Nu este cazul
acestui grup vocalic. Ascultații și vă veți convinge. (11 ianuarie 2014)

***

Tribunalul București a oprit ridicarea unei biserici din sectorul 3 aflată între
blocuri. Totuși muncitorii continuă să construiască în ciuda hotărârii luate - potrivit
știrilor Pro Tv. Tribunalul a luat în considerare repetatele sesizări ale O.N.G-ului
Eco-Civica. În numele Asociația Paradigme educaționale, îmi permit să-i întreb
pe reprezentanții acelui O.N.G. dacă sunt la fel de iubitori de natură, de ce nu se
sesizează și în cazul atâtor instituții Bucureștene construite fără acordul comunității
locale. Acelor construcții Tribunalul București de ce nu le ridică autorizația de
construcție. Ia priviți vă rog în jurul altor biserici romano-catolice sau protestante
cum și în ce condiții au primit autorizațiile de construcție. Pe acele construcții nu
se încalcă spațiile verzi? Sau spațiile trebuie să fie doar acolo unde hotărăsc edili să
fie. Cunoaștem bine obiectivele media românești. Dacă am împrumutat un duh
protestant de tip capitalist specific politicilor europene, de ce nu am transforma și
țara într-una protestantă? Dacă respectiva asociație și altele asemenea, țin la
deontologia statutului de funcționare, o rugăm civic să atace instituțiile care trăiesc
doar de pe spinarea noastră și ne fac viața imposibilă. După accea vom cere și
reprezentanților cultelor religioase mai multe decât pot face ei...

(12 ianuarie 2014)

***

117
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Vă mai aduceți aminte de actorii noștri? Ce mai generație... Eu personal nu


mai am ochi pentru trăzniți, mondeni... O consider o artă pentru idioți, semidocți,
bețivani, curvari, curve,... etc. Ceea ce construim noi în câteva ore la școală distrug
diletații în câteva secunde cu siliconate sau alte vedete penibile. Evident acestea
sunt noile modele din lumea "interlopă" care "ne țin în pas cu lumea mondenă"...
Evident că "mâine" vor ajunge parlamentari, oameni de afaceri, bancheri fără
îndoială, că sunt vedete. Aș vrea să avem tot mai mulți ca Dan Puric care nu știu
cum de mai apare la TV și alții care nu îi văd decât în spectacole la teatru. Cei care
sunt ca ei știm ce statut au în mass-media...ca și profesorii și medicii de altfel. Au
mare tupeu jurnaliștii că se expun la astfel de riscuri, ar trebui să consulte eventual
CNA-ul. Prin libertatea cuvântului din constituție, domnii cu cenzura au înțeles că
trebuie promovată cultura de maidan sau de pe centură. Le recomandăm să mai
consulte și societatea civilă că nu toți trebuie să suporte umilința mediatică dirijată.
Suntem un stat democratic chiar dacă nu pare domnilor! Poporul fără istorie și
tradiție e o națiune moartă spunea istoricul Nicolae Iorga. Educație nu, cultură nu,
economie nu, și mai credeți că se mai poate ceva cu mizeriile astea capitaliste?
Promovați-le voi cei din presă că banii câștigați vor ajunge în clinici sau vor avea
grijă fii și nepoții să vi risipescă. Vă rugăm respectați cel puțin deontologia
profesională și poate mai sperăm la ceva...dacă mai vrea Dumnezeu că ar putea fi
prea târziu. Succes! (20 ianuarie)
***

Personal formarea mea duhovnicească vine de la Părintele Cleopa. Scrierile lui


din anii 90 au însemnat mult pentru mine în activitatea mea misionară. Din
nefericire au murit toți marii duhovnici care au pătimit în lagărele comuniste. Bine
totuși că oamnenii de bună credință distribuie învățăturile lui și în zilele noastre.
Tot ei sunt mijlocitori ai mântuirii noastre subiective și ne vor ajuta să răbdăm
vicisitudinile veacului acestuia. (22 ianuarie)
***
Rămân stupefiat pe zi ce trece de mizeria "de democrație" promovată de aceiași
clasă politică de la revoluție. Cenzura presei se accentuiază pe zi ce trece, știrile de
actualitate abia dacă mai apar pe internet și acelea cu o mare timiditate și lipsă de
curaj. Manipularea mediatică este cu atât mai mare cu cât publicațiile patronate de
"castele mogulilor" se înmulțesc. E singura stratagemă de a abrutiza marea masă a
unei națiuni.
118
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Legile cu impact emoțional și național devin enigmatice și se îngroapă în istorie


împreună cu mica opoziție care piere cum au pierit așa numiții "deținuți politici",
răufăcători ai națiunii noastre. Mai rău este că acești bancheri și politicieni n-au
învățat nimic de la înaintași lor și vor păstra țara la vechiul statut al epocii
medievale de "stat vasalic". Prefer să nu comentez atitudinea fostului profesor de
istorie Crin Antonescu ci doar să-i sugerez că ar face bine să mai studieze și alte
izvoare ale istoriei contemporane legate de activitatea reală a grupării legionare.
Înfierarea acestei grupări au făcut-o contemporanii acelor vremuri ca urmare a
interesului politic de moment și a relațiilor internaționale stabilite în urma tratatelor
de la Yalta și Postdam. Cunoaștem că după 1989 interesele geopolitice mondiale
nu s-au schimbat semnificativ de aceea atitudinea față de așa numitele grupări
"extremiste" a rămas aceeiași. Mi-e foarte greu să cred că lucrurile acestea nu sunt
cunoscute de "erudiții noștrii" și în speță de Crin Antonescu. Durerea e cu atât mai
mare cu cât acceptă jocurile politice europene de dragul funcției, dezicându-se
inclusiv de eronata istorie cu influențe marxist-leniniste pe care a studiat-o. Nici
regimul comunist nu era imperialist prin doctrină, dar de aici și până la a
dezintegra economic și teritorial ce a mai rămas din România încalcă inclusiv
principiile liberale. Dacă aceste lucruri sunt cunoscute de domnul Antonescu sunt
îndreptățit să-i spun că-i un mare demagog și că istoria îl va "preamări" cum se
cuvine. (24 ianuarie)
***
Începe să-mi fie rușine că am aflat adevărul destul de târziu despre Mișcarea
Legionară după atâțea ani de la lovitura de stat din 1989. Sunt conștient de
consecințele mărturisirii acestui adevăr dar responsabil de transmiterea lui în
următorii ani de viață. Prefer să mor demn cu o educație și o credință naționalistă
decât victima a unui sistem capitalist dintr-o societate de consum dezintegrată
teritorial și moral. (27 ianuarie)
***
Tu ca român dacă-ți aperi țara de trădători prin manifestații autorizate ești
considerat extremist dar dacă sunt ale minorităților presa doarme sau descrie
evaziv situația pentru a nu atrage atenția opiniei publice. Vă aduceți aminte de
caracterul naționalist al generației de intelectuali din epoca modernă? Aceștia
colaborau cu redactorii de la revistele de cultură și atitudine națională din țările
române pentru distribuirea dorinței fraților lor transilvăneni. Nu mai insist
asupra cenzurii sau a violării corespondenței de autoritățile austriece când era
119
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

vorba de răspunsul intelectualilor din Țările Române. În ciuda acestor piedici au


reușit să facă România Mare și idealul lor a fost pus în practică. Ce fac partidele
noastre astăzi conservatoare, socialiste-democratice, sau liberale? Ce ideal au
domnii noștri parlamentari? Ca România să fi devenit un imperiu colonial nu, deși
potențialul ei economic o recomanda după 1989. În plus economia de piață este
conformă cu principiile democratice și țara noastră putea să-și refacă măcar
potențialul economic din perioada de glorie. Să aibă un ideal național nicidecum
căci constituția europeană descurajează aceste grupări politice. De ce să mai
vorbim de politici liberale sau democratice când astăzi politicienii noștri au ca
drept ideal dezbinarea națiunii române prin așa zisa regionalizare fără a ține cont
de voința poporului român. Oare domnilor parlamentari, nu cumva sunteți
dumneavoastră "lupii răpitori îmbrăcați în piei de oaie" despre care vorbea
Mântuitorul Iisus Hristos? Cum e posibil ca minoritățile să aibă doar drepturi în
țara asta și să fie umiliți o întreagă națiune? Nu cumva dumneavoastră domnilor
sunteți adepți ai regimurilor totalitare care preferă discriminarea națiuni în
schimbul drepturilor minorităților? Am ajuns să ne simțim discriminați în țara
noastră, să mergi în Ardeal și să-ți fie rușine că ești român. Asta da democrație
europeniștilor. Vă mulțumim totuși pentru progresul economic din ultii 24 de ani și
pentru investițiile în așa zisa infrastructură care ne va asigura supravețuirea în
următorii ani, dar mai ales pentru datoriile externe care ne-au compromis viitorul a
cel puțin două generații ce vor urma. Amin România!
***
Justiția este indubitabil fundamentală în orice stat de drept și pentru că în țara
noastră a fost controlată financiar și politic, România nu poate fi considerată un
stat de drept decât teoretic. Să-mi fie cu iertare dar din 1989 n-am avut parte de așa
zisa democrație și ca dovadă, inclusiv Moise Guran realizatorul emisiunii
"Biziday" spunea recent că România este un stat oligarhic întocmi ca și Rusia. Din
motive de securitate sau lipsă de dovezi, acesta nu și-a permis să dea numele
oligarhilor. Ce justiție este aceia care condamnă evaziunea de milioane de euro cu
3-4 ani de închisoare? Ce stat de drept este acela care nu respectă un referendum de
micșorare a numărului de parlamentari și acela votat la ananghie? Ce democrație
poate fi într-un stat care peste noapte voteză ordonanțe de urgență în funcție de
interesele clasei politice? Și exemplele pot continua și știm cu toți că au fost
dezbătute de douzeci și patru de ani în emisiunile de analiză politică. Ca drept
rezultat... datorii, șomaj, corupție, evaziune, scenarii electorale și... iar aceiași
120
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

manipulări mediatice de nici analfabeții nu le mai cred. Mă văd obligat să vă pun


în atenție o atitudine civică demnă dar inutilă zic eu chiar dacă autorul mi-a fost
coleg de liceu și în prezent partener de servici. Pentru a înțelege despre ce e vorba
v-aș ruga să cercetați și presa Craioveană despre acest caz insignifiant, mai ales că
este vorba de o funcție în Ministerul Culturii.

Din respect pentru Cătălin cum îl strigăm noi prietenii, vă redau mai jos interviul
dat către Gorj TV. De fapt în ceea ce mă privește, respectul pe care îl port față
domnul președinte este în primul rând consecvența sa ca om politic care și-a
respectat principiile de viață și respectul față de oamenii care l-au consacrat. Nu
mai vorbesc despre modul de viață și zestrea sufletească de care dispune.
Întrebarea mea este, câți politicieni gorjeni au notorietatea politică a lui Cătălin?
Bănuiesc că i-am număra pe degete. Și dacă o au, o au pentru că beneficiază de
instrumentele de manipulare media și de influența politică și economică de care
dispun. Dacă am ceva de criticat în politica pe care o duce este vorba de reformarea
grabnică a partidului despre care i-am mai vorbit și o dorește și el. Însă lipsa
personalului cu credibilitate și spirit de sacrificiu este un handicap peste care
P.R.M. nu cred că ar mai poate trece. De fapt tocmai în asta constă victoria lui
Cătălin în fața adversarilor săi politici. Compromisul, lașitatea și trădarea foștilor
membrii în momentele grele ale partidului n-au fost tolerate și prin urmare s-a
ajuns la această situație ingrată în care se află unicul partid de opoziție până de
curând. Contextul extern favorabil îi poate oferi totuși o unică șansă pentru
redresare doar dacă ar putea reface parțial structurile locale ale partidului. Dincolo
de asta i-am spus că nu merită să-și termine cariere politică o dată cu o posibilă
excludere a partidului de pe scena politicii românești. Avem nevoie de mulți
politicieni ca el și din ceea știu, cunosc prea puțini astfel de oameni în Gorj. Sunt
convins (unii din gorjeni recunosc asta) că el reprezintă tipologia omului politic
departe de sistemul castelor sau a oligarhiei cum mai este numită. Abia atunci mai
putem vorbi de o politică locală democratică. Să nu uităm că perspectiva tinerilor
este compromisă în viitor și practic țara noastră nu a fost condusă niciodată de
oameni competenți sau cel puțin dornici de a reface economic așa zisa
"industrializare forțată" sau "cooperativizare", cheia falimentului regimului
comunist. (17 aprilie 2014)
***

121
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Jurnaliștii sunt plătiți să "mintă frumos" mai ales când vorbim de un jurnalism
neo-comunist și ancorat în interesele oligarhiei mondiale...Dar de ce nu spune
presa că statul se folosește de vulnerabilitatea instituției bisericești de a taxa
prostimea? ... Le recomandăm jurnaliștilor să meargă în protoierii și să arate
românilor modalitatea de plată a salariilor clericilor și atunci vor înțelege și
prostimea de ce umflă preoții taxele pentru servicile religioase. N-am văzut această
transparență a presei ci numai calomnii nefondate... De asemenea cunoaștem
obiectivele trusturilor media din Europa care vor așa numita "universalizare" a
religiilor creștine...Le reamintim “pseudo-jurnaliștilor” că Biserica Ortodoxă nu
înseamnă doar ierarhie ci “ființa neamului” așa cum consemnau marii noștri
istorici. Au încercat de sute de ani marile puteri să transforme Biserica Ortodoxă
într-o pură instituție a statului și parțial au reușit. Ceea ce nu pricep domniile lor
este că ortodoxia nu înseamnă doar manifestări liturgice ci adevărata opoziție
împotriva manipulării mediatice și a dezumanizării. Mai mult, cititorii acreditați
pot înțelege ușor că nerespecarea deontologiei profesionele din media românească
nu face altceva decât să cearnă diletanții de profesioniști și implicit să sporească
interesul românilor către divinitate. Personal cred că strategia de a defăima biserica
ca și instituție este greșită deoarece orice jurnalist știe că negativismul și critica
crește într-adevăr audiența dar în același timp restabilește autoritatea instituției
dezonorate.
iunie 2014
***

Aflat cu probleme de servici la Craiova, am asistat inopinat la impresionanta


ceremonie de defilare a armatei din preajma Universității din Craiova.
Pentru cei ce au înțeles semnificația zilei și încă mai trăiesc ca români
această manifestare chiar dacă este parțial mediatizată nu mai are un impact
emoțional ca în vremurile de demult. Acest lucru cititorii înțelepți îl înțeleg prea
bine și ar fi inutilă vreo analiză de orice tip a acestei activități. Pentru cei mai mulți
din colaboratorii noștri acest episod a însemnat nu numai o pagină de istorie ci și
un moment de resentimente naționale față de ceea cea a fost și este România.
27 iunie 2014
***

122
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Vă prezentăm mai jos o scrisoare din partea unui deputat PSD care denotă
o adevărată maturitate politică. Sunt convins că declarația nu a fost tocmai plăcută
pentru colegii săi de partid și nădăjduiesc să nu fie sancționat pentru asta. Totuși
este un pas important pentru constituirea noului Regat mai ales că vine din partea
PSD. Ar fi cea mai mare surpriză ca guvernul PSD să întoarcă istoria în favoarea
lor spălându-și păcatele. Felicitări domnule deputat! (30 iunie 2014)

***

La nivelul județului Gorj liceele tehnice urmate de cele vocaționale rămân cele
mai slabe cotate dar nu și printre cele mai căutate. Procentajul acestor licee scade
până la sub 50% rata promovabilității. Lipsa unui plan cadru adecvat cerințelor
unui examen național pentru aceste licee încă o dată și-a spus cuvântul. La acestea
se adaugă politizarea sistemului educațional și lipsa motivării elevilor cauzată de
rata șomajului în aceste domenii de activitate. Nu mai vorbim de centralismul local
și monopolul managerial al așa ziselor “licee de top” specifice fiecărui județ, mai
ales că pentru cei mai mulți dintre jurnaliști lucrul acesta nu constituie un
impediment în administrația Ministerului Educației. (7 iulie 2014)

***

Astăzi s-a încheiat examenul de titularizare pentru cei care vor o notă
convenabilă (eventual peste 7) că doar posturi viabile pentru a fi ocupate sunt
foarte puține sau chiar deloc pe unele discipline. S-ar zice că nota ar fi valabilă 2-3
ani și poate dă Domnul să pice un post din Cer. Cele mai multe ore sunt la
suplinire ca de obicei în ultimii șapte ani datorită micșorării numărului de ore
alocate culturii generale.
Motivația principală a Ministerului Educației Naționale o cunoaștem cu toții:
copii nu mai trebuie să mai asimileze multe cunoștințe generale ci să-și formeze
deprinderi cu aplicabilitate practică. Așa s-a ajuns ca disciplinele istorie, geografie,
biologie etc. să fie predate într-o singură oră pe săptămână. Așa s-ar explica zic eu
și rezultatele slabe la examenele finale ale absolvenților. De ce să mai avem noi
absolvenți cu cunoștințe generale peste media europeană că deranjăm jupânii, nu?
Însă facultățile fără perspectivă profesională continuă să existe că au deschidere
mediatică să mintă frumos pe viitori șomeri.
123
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

De ani de zile universitățile școlarizează șomeri și ministerul nostru îl interesează:


cum să modifice planul cadru, programa școlară, legea învățământului, etc. Oare
este democratică cenzura și manipularea mediatică? Din câte știu aceste două
incoveniente aparțin regimurilor totalitare sau oligarhice. Cât despre modalitatea
titularizării personalului didactic nu-mi permit să-mi dau cu părerea că doar "lege e
lege și nimeni nu-i mai presus de lege". Am curajul să spun totuși doar că pe noi
profesorii nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord sau nu cu noile modificări
ale legii. Era onorabil din partea guvernului să se facă un referendum pe tema asta
având în vedere că noi lucrăm în acest sistem și nu miniștrii sau acoliții lor care n-
au predat poate o oră în învățământul preuniversitar. Continuați în ritmul ăsta și în
câțiva ani educația va fi la pământ...Felicitări celor ce au vrut să facă ceva și n-au
putut!

Când vorbeam eu de neo-feudalism eram un "țânc" și mai toți mă credeau


nebun... se întâmpla prin anii 2005 când mi-am făcut debutul jurnalistic pe la un
oarecare ziar local... Acum se vorbește de autonomie de ca de un fapt normal și
democratic... Alo, domnilor politicieni minoritari, vă comunic că "în cetatea asta
mai sunt și alți drepți pentru care Dumnezeu nu îngăduie să piară neamul ăsta." și
pe care nu îi puteți prosti așa ușor. Reamintesc "prostimi" că autonomia nu e o
noutate, n-are nimic în comun cu democrația și că această mentalitate este specifică
Evului Mediu. Și ne mai mirăm de ce Istoria Românilor a ajuns să fie predată o
singură oră pe săptămână? Să-mi spună și mie adepții "cosmopoliți" în care țară
europeană istoria este anti-naționalistă ca în România? Un diletant în cele ale
istoriei v-ar răspunde că în toate țările Europei și mai puțin fostele imperii
coloniale. Dragi români să înțeleg că domniile voastre vreți să reînviem
imperialismul medieval și să refacem marile imperii din epoca modernă? Atunci ce
rost au mai avut revoluțiile naționale? Ce importanță a mai avut sacrificiul
soldaților români din primul război mondial pentru refacerea granițelor "României
Mari"? Nu este limpede că zădărnicia "oligarhiei" sau "plutocrației" ne întoarce
către începuturile sclaviei medievale? În cazul ăsta dați-mi voie să repet cuvintele
lui Petre Țuțea într-un alt context: " îmi pare rău că mă sacrific pentru un neam de
idioți." (31 iulie 2014)
***

124
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

De la bun început îmi cer iertare cititorilor noștri pentru digresiunea de la


tematica revistei noastre. Pentru a atrage atenția conducătorilor noștri iubiți, m-am
simțit obligat să filmez acest "carnaval - festival turistic" de o stringență absolută
pentru tinerele vlăstare ale societății noastre "multinațional dezvoltate". Este vorba
despre "Carnavalul Mamaia, iulie 2014 sau "Fashion Summer Festival 2014" din
câte am înțeles. Țin să felicit autoritățile locale pentru aceste preocupări
indispensabile "societății capitaliste" care asigură salvarea colapsului financiar și
de ce nu dezvoltarea comunității locale. Un sigur lucru am să le reproșez
autorităților locale care au încălcat legea audio-vizualului... Această manifestație
trebuia să fie organizată după orele 00.00 pentru protecția minorilor și nu începând
cu orele 8,30. Dar potrivit noii legislații specifice unei "democrații avansate", ea
putea vi vizionată cu acordul părinților. Cât despre valoarea și organizarea
carnavalului prefer să las vizitatorii să comenteze. (1.07.2014)

***

Astăzi creştinii ortodocşi sărbătoresc Schimbarea la Faţă a Mântuitorului


nostru Iisus Hristos. Acest eveniment a avut loc pe muntele Tabotului în Galileeia
în prezenţa celor trei apostoli Iacov, Ioan şi Petru, consideraţi de teologi cei mai
iubiţi dintre ucenici. Această sărbătoare face parte din ciclul celor patru
mari Praznice Împărăteşti dedicate Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Aprofundarea spirituală a sărbătorii în sine au făcut-o şi o fac sfinţii şi teologii de
prestigiu, de aceea o las în seama lor. Conchidem, spunând românilor că
modalitatea salvării ţării noastre din impasul în care se află, nu este alta decât
schimbarea obiceiurilor rele care ne dezic de existenţa reală a personalităţii umane.
Mă simt obligat să postez şi să distribui această ştire (pamflet cred eu). Dacă se
confirmă ca fiind adevărată tot respectul pentru autenticitate dacă nu, domnului
Vasile, îi sugerăm să aibă milă cu cititorii şi în acelaşi timp să aibă grijă la legea
audio-vizualului. Nu mai vorbim de deontologia profesională care lasă de dorit...

6 aug.2014
***

Potrivit unui comunicat de presă transmis de Digi 24, aproximativ 19000 de


cântăreţi bisericeşti vor fi repuşi pe statele de plată printr-o ordonanţă de urgenţă
125
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

semnată de primul-ministru. Actul normativ a fost aprobat pe 31 iulie 2014, fără


dezbatere publică şi fără a fi anunţat de Guvern nici înainte, nici după şedinţa în
care s-a adoptat, scrie Mediafax. Domniile lor ironizează gestul politic al
domnului prim-ministru lăsând să se înţeleagă că domnul Victor Ponta îşi
pregăteşte electoratul pentru prezidenţiale. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost la
guvernare dreapta politică?! Nu acelaşi lucru?! Să nu se uite, că media românească
în ultimii 24 de ani a susţinut aceste grupări politice fie de dreapta fie de stânga,
dând frâu liber avidităţii oligarhilor şi astfel au distras atenţia de la problemele
majore ale naţiunii române. Dacă respectau deontologia profesională am fi avut
politicieni competenţi şi cel puţin echilibraţi în privinţa cheltuirii banilor publici iar
românii ar fi avut mai mult curaj în iniţiative politice, sociale, economice, etc.
8 august 214
***

Dacă presa nu mai aminteşte nimic, o face pentru că se apropie campania


electorală sau susţine eventual anumite interese ale mogulilor care care
patronează aceste trust-uri. În schimb redacţia noastră doreşte cel puţin întoarcerea
României în Epoca Modernă şi nu în Evul Mediu cum marea majoritate a presei
noastre o doreşte. Cei care au mai studiat puţină istorie la şcoală ştiu bine la ce mă
refer: "Noi vrem pământ!". (11 august 2014)

***
Dialog cu un cititor:

Cititor: Teoretic e uşor, dar practic e atat de greu, chiar imposibil.

Redactor: nu românii sunt fricoşi pentru că se încred mai mult în oameni decât în
Dumnezeu... şi evident au o credinţă deşartă... au îmbrăţişat credinţa protestantă în
trăire şi sunt ortodocşi cu diplomă ... nu întâmplător maxim 10% mai calcă pragul
bisericii...

Cititor: Dacă toţi oamenii merg în maini şi unul singur merge în picioare, care e
caraghiosul?!

Redactor: Înaintea Lui Dumnezeu nu contează cine e caraghiosul ... caraghioşi se


mai numeau cândva "nebuni pentru Hristos"... totul e deşertăciune ... nu contează
ce cred oamenii despre noi ci contează ce facem noi pentru ei şi Dumnezeu...

126
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Cititor: Vă cred, mă asociez spuselor d-voastră, dar n-am nicio putere sa opresc
mersul istoriei.

Redactor: Istoria o fac oamenii mari...zicea cineva ... dar nu e o istorie autentică
de multe ori... noi putem să facem ceea ne îngăduie Dumnezeu...cel mult poate să
păstrăm echilibrul pentru ca naţiunea să nu cadă în derizoriu...

Cititor: Mai mult, dacă toti vecinii mei de la ţară ar vinde pământul moştenit din
moşi, strămoşi, nu cred că eu aş putea să mi-l păstrez pe al meu, asta nu pentru
tentaţia banului...

Redactor: restul vine de la Dumnezeu

Cititor: Totul vine de la Dumnezeu.

Redactor: evident "Dumnezeu poate câte vrea dar nu vrea câte poate..."...de asta
ne-a înzestrat cu raţiune, sentiment şi voinţă ... să luptăm pentru El şi pentru
aproapele nostru ... cu preţul vieţii chiar, adică trebuie atitudine civică şi
duhovnicească... Unde este asta la noi ortodocşii?

Cititor: Ma descurajază atitudinea fără şansă.

Redactor: la cei 10% maxim? nu-i vorba de şansă ci de cât putem face fiecare din
noi...

Cititor: Minim.

Redactor: şansa de a mai face ceva pentru ţară nu cred că se mai poate ... e vremea
să plătim sângele cu care ne-am pătat ... fiind complice la crimele politicienilor
noştrii chiar şi indirect...

Cititor: Dacă fiecare ne facem datoria, facem totul pentru ţară.

Redactor: câte crime au făcut comuniştii? ... cum au plătit ei crimele?... deacord ...
dar prea puţini am mai rămas dar nu trebuie să renunţăm...

Cititor: Fiecare plăteşte.

Redactor: până la ultimul ziceau domnitorii noştrii...

Cititor: Daaaa ...

127
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Redactor: Binenţeles ... însă generaţia noastră e o pată neagră a istoriei... şi poate
ultima... eu nu văd un rău mai mare decât să vinzi toată ţara şi pe deasupra credinţa
şi sufletul...

Cititor: Nu putem şti... (despre pată)

Redactor: Blestemată să fie ziua în care m-am născut... zicea cineva...

Cititor: Doamne fereşte!

Redactor: E limpede că suntem la un pas de dezastru naţional...

Cititor: Ăla era diavolul!

Redactor: nu, erau Sfinţii părinţi care ziceu asta...

Cititor: Un pas maaaareeee!!!!! Glumiţi!

Redactor: are un substrat teologic... nu glumesc cu lucrurile astea... era spun în


acelaşi context ...

Cititor: Greu cu substraturile astea...

Redactor: ziceau că noi suntem generaţia care vom prinde cel de-al treilea război
mondial...

Cititor: Cu bomba atomică!

Redactor: Mai vrb. despre asta... trebuie să plec... o zi frumoasă... Doamne ajută!

Cititor: Drum bun!

***

15 august - Adormirea Maicii Domnului a devenit anul acesta şi un prilej de


sărbătoare pentru cei care până mai ieri călcau pragul bisericii la Botez, Cununie,
Învierea Domnului, Naşterea Domnului şi eventual în campania electorală. Să nu
credeţi dumneavoastră, fraţi creştini, că aceşti agnostici au dat zi liberă să se
bucure de momentele duhovniceşti specifice sărbătorii!... Economia ţării merge ca
pe roate şi vorba răposatului Ion Creangă: "să dea Dumnezeu în fiecare zi să fie

128
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

sărbătoare, o zi de muncă şi aia praznic." Ca om nu pot decât să-i felicit pentru


ascultarea faţă de vocea poporului (vox populi), dar ca ucenic al Domnului nu pot
decât să-i afurisesc pentru fariseismul şi demagogia lor politică. Îi asigur pe
domniile lor că nu mai au mult şi furia Lui Dumnezeu le va veni de hac... Să le fie
ruşine că îngăduie să fie aleşi de aprox 25% din maxim 40 - 47% prezenţi la vot.
Cine reprezintă acest procent? Membrii de partide 10-20% şi restul oameni simpli
şi dezorientaţi de o mass-media diabolică ce reprezintă interesele aşa zişilor moguli
sau oligarhi. Au ajuns să se agaţe doar de 25% din populaţie şi să ne vorbească
nouă de statul de drept!... Profită de lipsa de reacţie şi de bunul simţ a unui popor
născut creştin!... Asta numesc domniile lor democraţie?... Dacă pe cei din Israel
care s-au revoltat împotriva proorocului Moise pământul i-a înghiţit, pe domniile
lor e posibil să nu-i primească nici materia din care au fost luaţi. Mai nou aduc
blasfemie sărbătorilor ortodoxe arătând "prostimii" că s-au creştinat ?!... Erau mai
onorabili pe vremea regimului comunist declarându-se atei decât acum urmaşi ai
lui Iuda Iscarioteanul... Să nu uite dumnealor că pentru crimele sociale din ultimii
douăzeci şi patru de ani care le-au făcut vor plătii urmaşii... de aceea să-şi aducă
aminte că vor muri şi să renunţe la fărădelegi "până este ziuă căci vine noaptea şi
nu mai pot face nimic."

***

Priviţi dragi români şi voi jurnalişti republicani ce a pierdut România din 1947 şi
până astăzi. Fără monarhie România este ca un "copil fără părinţi sau un copil
înfiat". Când vom scăpa de golănia asta politică numită "republică parlamentară",
străină de istoria noastră naţională? Treziţi-vă voi robi ai unei prese controlate
politic! Deşteptaţi-vă români! (26 aug 2014)
***

Am ales această temă mânat de interesul meu faţă de “Cele patru virtuți
cardinale în filosofia antică la Sf. Părinți din veacul al – IV – lea” ca fiind o temă
tratată în profunzime dar în acelaşi timp destul de controversată. Controversele au
avut ca punct de plecare fie concepţiile filosofice specifice acelui secol, fie ereziile
creştine aprig combătute de primele două sinoade ecumenice. Fără îndoială că
ereziile creştine au fost produsul cel puţin indirect al şcolilor filosofice din
Imperiul Roman aflat la un pas de anarhie. Momentul psihologic neprielnic l-a
129
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

constituit slăbirea Imperiul Roman de Apus, care în anul 410 d.Hr. este cucerit de
vizigoţi. Acest moment a creat posibilitatea difuzării acestor idei şi concepţii
creştine în această zonă. Aşa se explică de ce Biserica apusului s-a depărtat încet
dar sigur de adevărul bibliv revelat începând să impună celibatul preoţilor,
infaibilitata papală prin acele Concilii nerecunoscute de Biserica răsăritului.
26 aug 2014
***

Și acum ca oricând adevăratele valori n-au loc de semidocți și parveniți dar,


spre deosebire de aceștia, ei vor rămâne în memoria oamenilor care scriu adevărata
istorie... Pentru astfel de oameni nu merită să-ți pierzi demnitatea dezicându-te de
ei. (20.09. 2014)
***

DESPRE ELIMINAREA RELIGIEI DIN EDUCAŢIE

Nu mă pot abține să nu fac unele comentarii legate de acestă inițiațivă legislativă.


În primul rând, nu pot înțelege cum astfel de inițiative le pot avea "specimene
humanoide" de tipul lui Remus Cernea. În al doilea rând i-aș întreba pe "domnii"
parlamentari dacă în clasle I-XII, domniile lor n-au studiat anual aceste disciplice?!
Și nu în ultimul rând v-aș întreba pe dumneavoastră cititorii, de ce acest
"nonconformist" și anti-creștin este atât de civic când vine vorba de cuvântul Lui
Dumnezeu? Prin urmare, acest parvenit este un adevărat semidoct și un profan aflat
în slujba unor corporații străine de cultura și istoria noastră. Cum își permite el să
insulte o Europă întreagă vorbind de etică și purtare civică? Cum își permite să
înlocuiască o disciplină (care reprezintă peste 90% din populație) cu una care
transformă statul într-unul laic-agnostic? Cum poate să vorbească un om cu studii
superioare că lipsește din educație Etica și Cultura Civică, când aceste discipline se
fac anual de la clasa pregătitoare mai nou? Nu vi se pare că îndoctrinarea politică și
mediocritatea civică se moștenește din anii 1989 și în zilele noastre? Acest
impertinent ne dă lecții de democrație ofensând o întreagă Europă prin o
manipulare ordinară și fără “gram de etică” pe care o pomenește regulat. Totuși,
dragi parlamentari, un alt moralist n-ați găsit să vă servească interesele meschine?
Dragi creștini, eu v-aș răspunde simplu: "democrații" nu vă interzic "ideea de
Dumnezeu" dar fac tot posibilul să uitați de El. Prin urmare, este o strategie a fostei
130
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ideologii iluministe moderne pseudo-ateiste într-o manieră contemporană. Adică,


dacă odinioară adepții deiști susțineau că “Dumnezeu există dar nu mai poartă de
grijă lumii după creație”, astăzi s-ar traduce “poți face religia dar după ce te educ
eu în spiritul legii emise de mine.” Bravo jurnaliști și ziariști să nu faceți gălăgie că
nu e etic! (21.10.2014)

***

Pe 2 noiembrie 2014 românii sunt nevoiți să aleagă din nou între democrație sau
oligarhie. Mi-e foarte greu să cred că după 25 de ani de la revoluție aleg varianta a
doua. Sau să înțeleg că micii întreprinzători se complac cu statutul lor social. Nu
mai vorbesc de sectorul bugetar care se mulțumește cu o remunerație echivalentă
cu bursele sociale din Uniunea Europenă. Populația stării a treia din România
începe să se mărească de la an la an, astfel încât, cât de curând vor depăși 50% din
populația țării. După atâția ani observ că românii vor să trăiască ce au trăit
francezii în pragul revoluției din 1789, când 98% din cetățenii Franței trăiau la
limita sărăciei… sau cel mult să depășască starea socială a Evului Mediu
românesc. Mi-e greu să cred că peste trei zile, românii vor avea o atitudine
democratică și să înțelegă că doar prezența de 100% mai poate schimba ceva în
țara asta. Dar pentru a ajunge la limita sărăciei mai e nevoie de cel puțin un mandat
prezidențial și de ce nu și unul parlamentar. În concluzie, dovedim în continuare că
nu știm, nu înțelegem sau nu vrem să fim o țară cu adevărat democratică.
30.11.2014
UN PAS CĂTRE DEMOCRAȚIE
Dacă acum 25 de ani n-am ales să fim conduși de un monarh german, astăzi
românii au ales un președinte de orgine germană. În următorii cinci ani noul
președinte Klaus Iohannis are ocazia să demonstreze că neamțul nu-i român. În
felul acesta poate ne mai aducem aminte ce a însemnat pentu noi monarhia până în
anul 1947. Nu mai vorbim de ce rol a avut domnia până la 1866 și ce asemănări a
avut cu monarhia constituțională. Istoricii nu se sfiesc să spună că forma de
guvernare compatibilă cu cultura și tradiția românească a fost monarhia. Cu toate
că atribuțiile președintelui într-o republică parlamentară sunt limitate, cu
diplomație și răbdare poate schimba încă din primul mandat cel puțin forma de
guvernare a țării. Orice politician bine intenționat cunoaște că numai în felul acesta

131
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

poate regenera clasa politică. Dar ca să realizeze această reformă va trebui să


continuie procesul de consolidare a așa numitului “stat de drept”, pe care timid îl
începuse domnul Traian Băsescu. Dincolo de toate aceste eventuale schimbări pe
care le așteptăm de mulți ani, noi românii fără perspectiva certă a viitorului, pot să
afirm cu certitudine că primul pas spre democrație este făcut deja. Dovada nu poate
fi alta decât prezența la vot. Cu această ocazie i-aș întreba pe politicienii noștri, ce
s-ar fi întâmplat dacă prezența depășea 90% din alegători? Personal, consider că
mișcările sociale ar fi avut o mai mare intensitate și că actualul guvern ar fi lăsat
deoparte demagogia politică acceptându-și înfrângerea cu o mai mare demnitate.
Au avut timp politicienii români să demonstreze că vor binele țării timp de 24 de
ani. De ce n-au făcut-o? Da, cunoaștem răspunsul. Și iată că a venit și vremea
secerișului... Prin urmare, numai un președinte străin de cultura și religia națională
cel puțin aparent, poate privi cu obiectivitate problemele stringente ale românilor.
Am așteptat de mult asta. Depinde cât de mult poate gestiona noul ales situația de
fapt a românilor, care sunt stingheri în propria lor țară de mai bine de 60 de ani. E
momentul unei profunde schimbări având în vedere contextul internațional și cu
atât mai mult voința poporului de care ar trebui să țină cont Parlamentul.
Responsabilă pentru această schimbare este întreaga clasă politică, cu atât mai mult
așa numita “politică de dreapta” de care n-am prea avut parte din 1989 până azi.
Dacă nici acum nu se va schimba ceva, ar mai fi o singură soluție: revenirea la
monarhie. Altfel, rămân în continuare sceptic în privința integrității naționale a
românilor.
17.11.2014

Legat de constituționalitatea legii privind privind predarea religiei în școală, iată


ce scrie o parte a comunicatului de presă: "În urma deliberărilor, Curtea
Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi
a constatat că dispoziţiile art. 9 aliniatul (2) teza întâi din Legea învăţământului
nr.84/1995 şi dispoziţiile art.18 aliniatul (2) teza întâi din Legea educaţiei naţionale
nr.1/2011 sunt neconstituţionale". În privința încălcării libertății de conștiință a
elevului se spune: “La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau
a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele
de religie.” Profit de acestă ocazie ca să aduc la cunoștință cititorilor noștri și
despre neconstituționalitatea altor hotărâri din Legea educației naționale, declarate

132
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

constituționale de fostele guverne. În aceste condiții i-aș întreba pe domnii de la


CCR următoarele:

Cum s-au convins domniile lor după atâția ani de neconstituţionalitatea legii
privind încălcarea dreptului la libertatea conştiinței răpită elevilor de ora de
religie? Ce conștiință au avut cei ce au declarat ora de religie obligatorie în planul
cadru din legea educației în vigoare? Cât de constituțional ar fi planul cadru legat
de predarea unei singure ore de istorie în clasle V-VII și IX-XII la liceele tehnice și
vocaționale? Ce să mai spun de obligativitatea de a susține examenul de
Bacalaureat pentru disciplina istorie la liceele vocaționale. Menționez că programa
este aceeași ca și la liceele cu profil filologic unde sunt alocate 2-3 ore de
istorie/săptămână. Cât despre programa școlară la disciplinele de cultură generală
nu mai insist. Orice profesor n-ar da mai mult de nota 4 miniștrilor noștri de până
acum care n-au nimic în comun cu învățământul preuniversitar. De asemeni cât de
legală este îndoctrinarea politică din televiziunile private sau educația consumistă
cu care trebuie să se delecteze românii? Iată ce respect are CCR pentru cultura
românească și educația copiilor noștrii. Atât ei cât și “aleșii noștri” continuă lupta
de deznaționalizare și mai nou de dezumanizare printr-un atac ingenios la “cultura
generală” a urmașilor noștrii... Eu credeam că încălcarea conștiinței se produce
doar atunci când românii sunt obligați să acepte legi declarate constituționale fără
acordul cetățenilor. Cât despre structura clasei politice și a funcționarilor noștrii
prefer să vă expuneți dumneavoastră părerea. Asta dacă mai merită efortul,
bineînțeles.

Închei în aceleși ton apologetic, în ideea că ne reprezintă și pe noi cineva. Chiar


am devenit un stat agnostic doar după 25 de ani de "pseudo-democrație"? Chiar nu
ne pasă de educația copiilor noștri? Vreți doar ca educația copiilor să se limiteze
numai la "materialismul științific" sau "raționalismul civic"? Chiar nu vedeți că
Occidentul este sătul de mizeria capitalismului “fără Dumnezeu” și tânjește către o
viață spirituală? Nu era oare momentul să arătăm ce înseamnă "misticismul
ortodox" celor ce au crezut că doar setea de putere îi face nemuritori?

Referitor la decizia CCR, aș atrage atenția societății civile să facă cunoscută și


voința noastră, dincolo de preocupările stringente ale societății noastre. Din partea
ei, dar și a unor organizații non-guvernamentele ar fi onorabil să se solidarizeze în

133
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

inițiativa de a contesta această hotărâre. Asta din respect pentru părinții care riscă
să facă cerere degeaba. Ei vor ca fii lor să audă de Dumnezeu și la școală pentru că
misiunea Bisericii nu este suficientă. Și știți de ce? Deoarece în anii următori
guvernul, prin reprezentanții săi aleși, va găsi imediat soluția pentru studierea unei
discipline opționale care să înlocuiască religia.

19.11.2014

***

Asociația Paradigme educaționale, Euro Education Federation și redacția


noastră transmite salutări și respect pentru toți românii prezenți la această
aniversare. Aceleași urări transmitem și pentru cei ce poartă în suflet dorința
refacerii identității naționale. Bucuria mea este cu atât mai mare cu cât
cetățenii încep să cunoască farmecul istoriei noastre, dincolo de aspectele nefaste
care lovesc în continuare demnitatea culturii românești.
Astăzi pentru cetățenii județului nostru este un prilej de mare sărbătoare. Este
prima dată după aproximativ 25 de ani când discursul politic își schimbă atitudinea
și modul de abordare față de cursul firesc al istoriei naționale. Anul în care a fost
înlăturată abuziv monarhia fără consimțământul unanim al românilor, nu mai
reprezintă pentru istoricii de astăzi o trădare națională, cum fals ne-a transmis până
de curând media românească. Despre presupusa revoluție din decembrie 1989 și
repetarea strategiei politice din anul 1947 în defavoarea monarhiei nu cred că
merită să mai amintesc ceva. De fapt nu intenționez să compilez pe istoricii
consacrați și mai puțin popularizați. Cunoștem cu toții că istoria nu au scris-o “cei
din popor” ci “aleșii poporului”. Prin urmare există în orice perioadă istorică un
procent mare de subiectivitate față de anumite evenimente ceea ce a descurajat de-a
lungul timpului interesul tinerilor față de realitățile istorice. Așa se poate explica de
ce până acum am admis folosirea aceluiași “limbaj de lemn” pentru promovarea
unor valori străine de interesele noastre naționale și cu o opoziție sfioasă din partea
societății civile.
Dacă momentan sărbătoarea noastră se desfășoară într-un cadru restrâns, am
convingerea că în anii următori vom trăi cel puțin satisfacția unui județ ancorat în

134
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

realitățile geopolitice internaționale. Am senzația că țara noastră retrăiește anumite


momente istorice dar, sub o altă formă. Astfel, România are nevoie de aceiași
oameni providențiali care au făcut “România Mare”, ca o atitudine la tendințele
expansioniste sovietice.
Cu îngăduința lui Dumnezeu istoria tinde să se repete și nu neapărat ca plată a
greșelilor noastre ci dimpotrivă din dragostea Lui pentru noi. Jertfa unui popor este
o dovadă vie de demnitate cu toate vicisitudinile lui și cu atât mai mult cu cât a
primit un creștinism primar, unic în Europa. Pentru mine acest moment este cel
mai important și unic în toată activitatea mea didactică și va rămâne unic indiferent
de ce curs va avea istoria acestui județ. De fapt mie nu-mi place “istoria celor
mulți” ci “istoria celor multe”.
24.11.2014

***

Seara trecută într-o emisiune televizată o mare personalitate menționa că astăzi


există o atitudine publică și online față de enigmele revoluției din decembrie 1989,
concretizată în votul din data de 16 noiembrie 2014. Domnia sa sublinia printre
altele, că noua generație “cunoaște eroii revoluției dar nu cunoaște asasinii lor”.
Prin urmare, este absolut necesar ca după 25 de ani să aflăm cine sunt impostorii
revoluției și cine sunt eroii. Este una din preocupările lăudabile ale tinerei
genereții. Plecând de la aceste considerente mă simt obligat să completez, sau
eventual să continui ce trebuia să spună domnul X. Semnalez printe altele că
“limbajul de lemn” a celui invitat, nu i-a permis analistului politic să deschidă
subiectul despre revoluție. Chiar dacă marea majoritate a clasei politice sfidează în
continuare diaspora, aceasta a reușit încă o dată să schimbe sistemul de “valori” în
detrimentul voinței lor unanime. Indiferent dacă vor fi sau nu schimbări majore,
dispora are meritul că osândește cea mai mare parte a complicilor revoluției
române din decembrie 1989. Dacă aceste schimbări sunt lente, se datorează și
lipsei de responsabilitate civică din partea celor ce nu-și exercită drepturile
constituționale, fie din ignoranță, fie din lipsă de demnitate. Scriu acest articol și
din obligația de a da drept la replica unui coleg (evident cu funcție) care afirma
zilele trecute următoarele: “părerea mea personală este (chiar dacă nu este
democratică) că diaspora nu trebuie să aibă drepturi politice”. Întrebându-l: “De

135
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ce?”, mi-a răspuns răspicat că “ei nu știu ce se întâmplă în țară”. Din lipsă de timp
i-am răspuns inițial că diaspora este rezultatul unei politici defectuase și că a venit
vremea judecății celor vinovați de evenimentele din 1989 și 1990. Într-o altă
întâlnire imprevizibilă, i-am zis că diaspora a fost și Mircea Eliade, Mihai
Eminescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși…ș.a. și să-l ferească Dumnezeu să
rămână fără serviciu că atunci va înțelege deplin cine sunt adevărații români…

Se vorbește de 25 de ani de “dictatura ceaușistă”, de totalitarismul comunist al


anilor 1948-1989, dar prea puțin s-a vorbit de totalitarismul post-decembrist
catalogat uneori ca fiind oligarhic. Au trecut 25 de ani și ni se comunică că au fost
anchetați doar 2-3 torționari ai regimului comunist. Dacă torționarii n-au plătit
pentru crimele comise până acum, să mai sperăm că trădătorii revoluției vor plăti
în următorii 25 de ani? Cine sunt de fapt fasciștii (sau elementele legionare) de
care ne pomenea “’tovarășul Iliescu” în mineriada din 1990? Să mai vorbim de
funcționarea “statului de drept”? Un stat fără instituții independente politic și
justiție este un stat totalitar sau cel puțin oligarchic, domnilor politicieni! Despre ce
democrație vorbiți domniile voastre de 25 de ani? Și dacă nu a fost democrație cât
de inumani puteți fi să ne umiliți mereu? Măcar fiți destoinici și nu numiți
extremiști pe cei ce nu au “lins blidele mai marilor noștri” și au avut demnitate!
Este cinstit să vă revendicați ca fiind “inițiatorii sau continuatorii reformelor de
modernizare a statului de drept”? Nu cumva voi sunteți cei ce v-ați pătat mânile cu
sângele eroilor noștri? Cum aveți curajul să insultați românii care v-au hranit și vă
hrănesc ca pe niște “hiene” avide? Vreți să vă hrăniți cu carnea celor ce au rămas
să răscumpere păcatele voastre? Chiar dacă veți șterge și ultima dovadă de
vinovăție “pietrele vor vorbi”. Prin asta se deosebesc creaturile Lui Dumnezeu de
“maimuțele lui Darwin” pe care le invocați mereu.

10 decembrie 2014

***

Nu scriu acest articol ideea de a ovaţiona performanţele fostului guvern, ci


doar de a arăta impostura cu care acţionează o grupare politică agnostică lipsită de
cele mai elementare noţiuni de demnitate naţională. Despre respectul faţă de
valorile culturale, educaţionale şi religioase ar fi inutil să mai scriu ceva, ci doar să
amintesc despre investiţiile din aceste domenii vizibile în ultimii 24 de ani, dacă
136
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

merită amintit. Evoluţia acestor domenii din această perioadă istorică vă va vorbi
de la sine. Prin urmare, îmi voi concentra atenţia doar la a compara structura anului
şcolar care a fost elaborată în ultimii trei ani, de două guverne:

• Vacanţa de iarnă - sâmbătă, 22 decembrie 2012 - duminică, 13 ianuarie


2013
• Vacanţa de iarnă - sâmbătă, 21 decembrie 2013 – duminică, 5 ianuarie
2014
• Vacanţa de iarnă – sâmbătă, 20 decembrie 2014 – duminică, 4 ianuarie
2015

Să facem un exerciţiu de memorie! Vă amintiţi ce alte guverne făceau o astfel


de structură a vacanţei de iarnă în anul şcolar? Sunt convins că v-aţi amintit!
Acesta era de fapt scopul articolului. Pentru a înţelege şi mai bine existenţa
reminiscenţelor neo-marxiste specifice clasei politice, închei într-un ton euristic, nu
însă fără conotaţii eufemistice ţinând cont de contextul politic actual:

• Care este cea mai plăcută vacanţă pentru copii?


• Care este cel mai plăcut repaus spiritual pentru creştinii ortodocşi?
• Care grupare politică a ignorat drepturile culturale şi religioase şi religioase
ale românilor după 1989?

Aş putea continua cu astfel de întrebări, dar mă voi opri la a blama ferm actualul
guvern limitându-mă doar la această minivacanţă necesară doar pentru “clasă
muncitoare”, fără de care statul este lipsit de vitalitate.
15 dec. 2014
***
Trăim o perioadă de profund nagativism mediatic față de viitorul urmașilor
noștri. Puțini sunt jurnaliștii care combat acest lucru și asta din două motive
esențiale:

▪ educația lor s-a realizat într-un mediu lipsit de optimism, fără a


promova valorile moral-creștine;

137
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

▪ au fost lipsiți de libertate în exprimare, datorită dirijismului politic al


patronatelor unde activau.

Indiferent de interesele economice mondiale pentru țara noastră, România


rămâne în continuare printre statele care concurează în următorul sfert de veac,
pentru a culege primele roade ale democrației de care n-a avut parte până acum.
De aceea, vorba celebră ”nu mor caii când vor câinii…“, este valabilă și în cazul
problemelor noastre naționale și nu numai. Primele semne de schimbare în bine le-
am simțit diferit după 1989 chiar dacă puțini sunt cei care recunosc asta. Am
certitudinea că pe viitor țara noastră va cunoaște o evoluție cel puțin la fel de mare
ca în anii monarhiei interbelice. Acest lucru se datorează în primul rând datorită
întoarcerii iminente la originile noastre naționale. Încet, încet mediocritatea va fi
condamnată de opinia publică, lăsând astfel loc indivizilor cu o înaltă ținută
morală. Ei vor contribui la regenerarea entuziasmului național, estompat de
demagogia clasei politice întocmai ca în perioada amintită. Ceea ce este trist însă,
că unei perioade de relansare economică îi urmează întotdeauna un dirijism
economic și politic, care lasă urme adânci în istoria noastră. Partea bună a acestei
perioade este renașterea spirituală a poporului român, care îl face și mai puternic în
fața imixtiunilor financiare externe, evident indezirabile. (31.12.2014)

CINE SUNT ASASINII EUROPEI?

Mi-aș dori ca citiorii, oricare ar fi ei, să răspundă obiectiv la această întrebare:


Cine sunt asasinii Europei? Luând ca reper întrebările de mai jos ele pot continua
sub o altă formă în funcție de educația și religia fiecăruia. Deci, cine sunt asasinii
Europei?

Islamiștii fundamentaliști care în numele lui Mahomed săvârșesc crime sau


atentate pentru a răspândi religia lor monoteistă?

Creștinii europeni care în numele lui Hristos fac crime sociale motivând
drepturile fundamentale ale omului?

138
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Evreii fanatici care în numele “legii mozaice” au învățat pe europeni să


trăiască frumos?
Europenii care sub pretextul globalizării îngăduie o educație mediocră și ostilă
oricărei civilizații?
Alte religii sau europenii care nu mai au nimic sacru din ce au lăsat moștenire
apostolii Lui Hristos?
Prin urmare, cine se fac vinovați de situația lamentabilă economică, socială,
politică și religioasă a Europei decât nu cei care au trăit aici?
Mi-aș îngădui să vă dau un indiciu tranșant sub forma a două analize: ori&ori.
Este concluzia la care am ajuns personal, pentru care aș vrea să nu vă grăbiți a mă
judeca…
Ori Europa nu mai e demult creștină și sub pretextul “drepturilor omului”
promovează alte culturi și civilizații mondiale…ori creștinii (dacă se mai declară
așa) Europei sunt complicii acestor fundamentaliști care nu fac altceva decât
datoria față cultura și religia în care s-au născut!

(22.01.2015)
***

Bărbatul este este o fiinţă iubitoare imperfectă şi mai mult cugetătoare.


Nesocotind neputinţa de a iubi pe cei ce nu vor să iubească, cel mai grav cusur al
lui este dorinţa de a înţelege persoanele iubite şi respectate. În schimb, femeia este
o parte a bărbatului mult mai iubitoare şi mai puţin gânditoare. Unul - altuia îi este
indispensabil în plinătatea iubirii. Când femeia încearcă să-şi depăşescă putinţa
părţii, ea se rupe din bărbat şi se pierde în neant. Iubirea sau mânia dintre ei este
doar o parte infimă a familiei. Depăşirea mâniei până la moarte, înseamnă un întreg
iar roadele iubirii jertfelnice naşte familia. (8.02.2015)

Cunoaştem cu toţii că noile politici “neo-marxiste” se folosesc de birocraţie


pentru a descuraja populaţia în iniţierea unor atitudini civice împotriva noilor
directive de la nivel mondial. Tot din această strategie “neo-ilumisistă” face parte
şi atitudinea Curţii Constituţionale faţă de eliminarea treptată dar sigură a orei de
religie din şcoli. Am să vă dau câteva exemple de măsuri birocratice luate de
guvernele post-decembriste pentru a înţelege direcţia educaţiei româneşti:

139
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

• lipsa competitivităţii educaţiei prin numirea în funcţii pe criterii politice;


• modificarea în repetete rânduri a legii educaţiei;
• schimbările dese de miniştri (pentru a împiedica transparenţa actelor
ministeriale şi pentru a face imposibilă depistarea imixtiunilor adevăraţilor
asasini ai culturii şi spiritualităţii româneşti);
• îngreunarea actului educaţional prin transformarea profesorilor în “şoareci
de hârtii” astfel încât orele propriu-zise să nu mai aibă ritmul şi randamentul
scontat;
• îngrădirea drepturilor şi libertăţilor profesorilor prin deposedarea de orice
mijloc coercitv asupra elevilor cu deficienţe educaţionale şi emoţionale;
• alegerea în funcţiile publice a celor mediocrii şi lipsiţi de principii moral-
civice (cu alte cuvinte de cei ce execută ordine fără drept la replică şi opinii
personale);
• titularizarea noilor cadre didactice la nivel de judeţ sau chiar pe unitate de
învăţământ prin lipsa de obiectivitate, scade valoarea noilor recruţi ai
sistemului local;

Exemplele ar putea continua dar sunt inutile pentru domnii deştepţi cu


“doctoratele de la partid”. De ce sunt ironic? Voi răspunde prompt! Deoarece
România este aservită de mii de ani “marilor puteri”. Dovezi? Şomaj, şantaj,
interlopi, hoţi de care nu mai scăpăm de la Burebista încoace. Despre statutul
geopolitic al ţării noastre ne vorbeşte de la sine istoria post-decembristă astfel:
România este un “stat autonom sub garanţia colectivă a marilor puteri”. Care
puteri? Rămâne să vedem după rezolvarea crizei din Ucraina. Ăsta da subiect de
presă...

Aş avea totuşi câteva întrebări pentru domnii care îi învaţă pe români ce


drepturi şi libertăţi au.

1. Cât de constituţională să fie “Suprema Curte” care batjocoreşte o ţară


întreagă zicând că vestirea Lui Dumnezeu devine “opţională” într-o ţară cu
peste 90% creştini? Domnilor “europenişti” în mentalitatea creştinului,
Dumnezeu nu este opţional ci este OBLIGATORIU. Aţi înţeles? Dumnezeu
este OBLIGATORIU. Drept pentru care ar trebui mai întâi să cereţi
creştinilor să se declare în scris sub anatema bisericii că sunt atei. Prin

140
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

urmare, creştinii trebuie să fie creştini şi nu gnostici, scolastici, filosofi,


psihologi, cu alte cuvinte agnostici. Lipsa Lui Dumnezeu înseamnă robie sau
mai pe înţelesul "ateilor", lipsa libertăţii. De asta vreţi domniile voastre să ne
lipsiţi. Aveaţi ocazia, "democratic vorbind", să vă răscumpăraţi blestemul
părintesc, dar din nefericire veţi săvârşi "în numele legii" aceleaşi atrocităţi
redundante.
2. De ce religia este obligatorie în statele care-şi respectă cultura şi tradiţia
naţională? Şi mai mult, se predă chiar până la 3-4 ore pe săptămână.
3. De ce disciplinele auxiliare teologiei şi cele umaniste sunt predate
superficial (doar o oră/două pe săptămână) într-o ţară care asigură în
continuare elite pentru „marile puteri”?

Şi întrebările pot continua în aceleşi ton însă prefer să mă opresc aici pentru
moment. Sunt convins că toţi cititorii pe măsura “credinţei” lor, au şi găsit răspuns
la aceste întrebări. Se vede limpede cât de liberale şi democratice sunt politicile
“europeniste” de dreapta sau de stânga. Nu mai vorbim de cele considerate în
trecut extremiste şi care se manifestă sub o altă formă astăzi. Şi unele şi altele au
demonstrat lumii că sistemul politic modern şi contemporan e perimat. Înţeleptul
Solomon spunea în acest sens: „Iată deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt
deşertăciune“ (Ecclesiastul 1, 3). Este regretabil că atitudinea publică împotriva
"dictaturii globaliste" este considerată şovinistă neînţelegând că "lucrul amestecat
nu miroase a bine" vorba românului. Sau că acestea nu sunt decât foste scenarii de
film dar cu alţi actori. E bine totuşi că "omenirea" mai crede încă în “minuni”, iar
asta e o dovadă că oamenii sunt creaţia Lui Dumnezeu şi nu maimuţele lui Darwin.

(18.02.2015)
***

Legat de impactul mass-mediei asupra populaţiei, românii au ajuns să afirme


despre aşa zisul "stat de drept" că: “Ei sunt cu furatul iar jurnaliştii cu lătratul".
Aceasta survine evident după puţina experienţă de justiţie europenistă de care am
avut parte. Agasaţi de oligarhia capitalistă existentă încă, îi determină să cârtească
astfel: "În comunism au furat doar nomenclatura, în capitalism însă toată
adunătura.” Şi adunci, pe la noi românii democraţia când mai vine? Că o tot
aştemtăm de peste douăzeci şi cinci de ani… (26.02.2015)

141
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

***

“Ce este globalizarea? Un conglomerat de state şi societăţi secrete menite să


lupte pentru supremaţie politică şi economică. Prin urmare, sloganul Uniunii
Europene “unitate în diversitate” este un paradox slugarnic dar vătămător, a cărei
existenţă cu cât este mai mult prelungită, cu atât căderea unităţii va agrava şi mai
mult diversitatea.”

“Ce sunt ideile şi regimurile politice? Mijloace de abrutizare a maselor şi


metode de protecţie a statelor şi societăţilor secrete aristocratic-oligarhice.”

20.03.2015)
***

Comunicat către țară: Numai credința puternică și dragostea de țară ne mai


salvează de trădarea semenilor noștri

***

ROMÂNI,

Acum, în vremuri de restriște, nedeslușite chiar și pentru “adevărații


intelectuali” din țara noastră, mai mult ca oricând avem nevoie de o credință
puternică și dragoste de țară. E singura modalitate de a salva ce-a mai rămas din
Dacia strămoșilor noștri. Să aveți curaj! Că acesta vine din “Harul dumnezeiesc”
dacă iubiți. Să nădăjduiți până în ultima clipă că Dumnezeu nu va lăsa o “țară
apostolică” să piară chair dacă toate nemurile vor veni peste noi. Nu vă temeți să
luptați pentru valorile noastre naționale căci nimeni nu poate face rău acestei țări
mai mult decât îngăduie Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu a pedepsit acest
neam să nu aibă conducători care să-i reprezinte așa cum dovezile istorice confirmă
acest lucru. Dar nu vă întristați căci un părinte care-și iubește fii îi pedepsește să fie
mai puternici și să sdrobească pe vrășmași cu armele credinței. Marile puteri pot
trai trupește dar nu în veci, căci distrugerea “marilor civilizații” au dovedit asta.
Poporul nostru însă, a dovedit de mii de ani că dragostea și credința i-au apărat mai

142
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

bine decât orice materie perisabilă folosită din truda și jertfa celor subjugați. Ei pot
gândi, fura și ucide trupul dar nu pot simți și trăi în veșnicie. Cu alte cuvinte, “pot
ucide trupul dar sufletele noastre nu le pot lua”. Deci, “îndrăzniți căci oamenii lui
Dumnezeu vor birui lumea!” (25.12.2015)

***

Pe 26.03.2015 a avut loc un protest la Cotroceni faţă refuzul preşedintelui de a


promulga Legea “Avram Iancu”. La sfârșitul evenimentului Alexandru Florian
Sararu, managerul ziarulul Magazin Critic își mărturisea public indignarea față de
numărul prea mic de participanți iar scriitorul Laurian Stanchescu declara: “Şi
românii l-au trădat şi l-au umilit pe Avram Iancu!

Nu cunosc trădare mai mare şi mai dureroasă, înfrăţită cu răstignirea, decât


vânzarea de neam şi de frate! După ce a fost batjocorit public de Preşedintele
conjunctural Klaus Iohannis, memoria lui Avram Iancu a fost dezonorată de
neamul lui românesc, de urmaşii celui care s-a luptat pentru identitatea lor
culturală şi istorică, pentru fericirea lor. Tăcerea care domneşte peste România,
după fărădelegea înfăptuită la Cotroceni, ne arată nimicnicia noastră şi
mucenicia Crăişorului. Să nu mai treceţi niciodată prin faţa inimii mele!”

Ca o încurajare eu le ziceam că România suntem noi, nu masele... Ele au făcut


istorie prin ceea ce le-au dictat conducătorii lor să facă. Toată lumea știe că
prostimea se dă după cum bate vântul. E suficient doar de mai multă atitudine și
consecvență și restul vine de la sine. Și cine este sinele? Ajutorul dumnezeiesc
evident, căci la Dumnezeu “toate sunt cu putință”. Gândiți-vă numai la curajul și
devotamentul lui Horea Cloșca și Crișan. Oare nu știau de la bun început că au
îmbrăcat “camașa morții”, întocmai cum spunea Tudor Vladimirescu, conștient de
aceleași repercursuni? Ce au avut eroii noștri și noi nu avem? Credință puternică
însoțită de repetarea tenace a preocupărilor naționale. Acest comportament ostil
absolutismului “marilor puteri” este de mii de ani iar noi vrem să câștigăm un drept
printr-un singur protest? Ăsta este liberalismul autentic “prin noi înșine” de care
liberalii astăzi nu mai țin cont? Nu mai vorbim că valorile naționale pentru care ei
au luptat sunt și vor fi terfelite sub sloganul paradoxal “unitate în diversitate”. Nu
înțeleg de ce am crede că doar acum ne sunt încălcate unele drepturi, civile,
politice și religioase?! Prin simplul fapt că au existat clase sociale din antichitate și
143
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

dăinuie și astăzi este limpede că “lupta de clasă” va continua până când Dumnezeu
ne va elibera din “robie”. Prin urmare, să nu uităm cuvintele lui Mircea Eliade că
“Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată.” (29.03.2015)

***

Bunul simţ a celui plin de mândrie este o utopie. Cel ce gândeşte mai mult
decât simte e un biet “animal raţional”. Abia atunci când începi să simţi
“dumnezeieşte” te poţi revendica ca fiind un prototip umanoid. Iar când simţirea
depăşeşte limitele raţiunii începi să devi un “animal îndumnezeit”. Dincolo de
simţirea asta, nici simţirea “hristică” nu pot descrie tipologia “îndumnezeirii”.

2.04.2015

***

144
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

CAPITOLUL IV

OPERE POLITICE

1. OPINII DESPRE PRINCIIPIILE CRITICII LITERARE


CĂLINESCIENE

„Criticul este un pictor cu o paletă foarte bogată, punând culoarea tare care
reliefează plăcut sau displăcut; citatul însuşi e ales cu generozitate sau maliţie, e
stors de apă sau de esenţă, devenind demonstrativ şi încadrându-se sentenţios în
textul analizei critice. Scriitorul e prezentat în volum sau în plan, din profil sau din
structura lui intimă, pus între reflectoare puternice, care-l copleşesc sau îl
avantajează”.223 Criticul este un artist inimitabil, care-şi alege colţul de preferinţă
de unde scriitorul poate să apară acoperit de umbre sau în lumina solară; numai
un cititor ipocrit nu va recunoaşte că, oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta
panoramă a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfăţişată de G. Călinescu, nu
impune prin excelenţa şi felurimea însuşirilor sale atât de personale. […]
În inteligenţa lui era de presupus parcă o latură euclidiană. Erudiţia sa
prefera o impulsie tumultuoasă, iar argumentaţia nu i se abătea de la operaţia
strict logică. Frazele erau concepute după reguli convenite în epoci de claritate a
spiritului. Cuvintele aveau o oarecare reţinere, ferindu-se să pară cumva
manifestante, neagitând vreun fanion care să le semnaleze mai departe,
consimţeau fără constrângere la frumuseţea – sumă a perioadelor. „Estetica
umanităţii era efectul ultim al disciplinei lor. Ştiind de mai înainte ceea ce avea de
exprimat, pe Tudor Vianu ideile nu-l surprindeau de după câte un cuvânt sau după
vreo întorsătură a frazei; el consemna pe îndelete rezultatul unui proces de gândire
încheiat.”224
Prin eseurile lui de critică şi estetică, se reprezenta la noi forma european-
tradiţională a prozei de idei. Acest critic provenit dintr-un gânditor era un „grec”,
un învăţat al Greciei Mari, care transmitea modernilor, de pe un anumit punct al
Europei, legatul ordinei spirituale. Cu gustul vădit al dominaţiei de sine, fără
îngăduinţă faşă de pitorescul şi spontaneitatea proprie,care nu-i lipseau,

223
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit, p. 40.
224
Vladimir Streinu, Spectacol de personalitate, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 2, Buc. 1964, p. 493-498.

145
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

disociativ, metodic, instructiv şi chiar didactic, la nivelul exemplarităţii, acest


spirit, văzut în economia culturii române, ilustra tipul academic, reabilitându-l.
„Criticul, pe lângă o pălărie împodobită de penaje cu care salută
complimentos, are la şold o sabie decorativă, potrivită cu costumul al cărei mâner
lucrat artistic cere o mână fină şi gesturi inofensive. În condiţia sa internă, acest
critic, aparţine secolului politeţei şi este poate ultimul european căruia îi stau bine,
mai bine decât multora din epocă, peruca, jaboul, mânecuţele de dantelă şi fundele
de sub genunchi, până unde urcă ciorapii de mătase. E un gentilom al criticii
literare.”225 Cu G. Călinescu spectacolul de personalitate se schimbă pe de-a
întregul, atât faţă de Perpessicius cât şi de T. Vianu. El e, în toate privinţele,
psihologic, socialmente şi biografic, un homo novus. O energie abundentă,
impetuoasă, curgând în direcţii multiple şi chiar opuse pe spaţii mici, părând de
aceea deseori tulbure, dar păstrându-şi limpezimea şi direcţia de curgere pe spaţii
mari, energie decisă, prin demonstrativ şi aproape răzbunător, după legea morală,
s-ar zice, a unui Rastgnac al culturii sau a unui ocupant, i se impune ca forţă
cotropitoare. Valoarea permanentă la care ţinteşte şi ajunge temperamentul lui
critic, este monumentalul, totdeauna evident prin materia multă şi aprins până la
urmă atât de amănuntul scăpărător, cât şi de însuşi stilul cantităţii. Afirmaţiile
critice, impresiile, intuiţiile, referinţa erudită, paradoxul, raţionamentele,
sofismele şi mai cu seama metaforele sar unele asupra altora, se asupresc, se
încalcă şi reapar luptându-se încolăcit şi alcătuindu-se astfel într-o impunătoare
arhitectură de stil baroc. Criticul acesta, care este şi un romancier, un poet, un
moralist, un dramaturg, şi un filozof se înfăţişează, în condiţia lui intimă, ca un
Gengis Khan, un asiat cu nostalgia cruntă a Europei. Instinctul stilistic i se
satisface de fapt pe frontoane dorice, pe care le copleşeşte decorativ cu caimanii şi
dragonii familiari. Aceasta imagine se poate obţine asupra lui G. Călinescu, din
punctul de vedere cel mai înalt.226
Personalitatea lui, în cuprinsul căreia asiatismul i se pacifică în momente de
aticism, îşi declara întreaga complexitate barocă: apar limpede substilurile care
într-o alternanţă liberă, combinată, dar şi distinctă îşi acopăr prototipul cu
derivaţii şi forme secundare. Contemplare liniştită, ca să se aşeze în conştiinţa
privitorului, e mai întâi ridicată de alarma percepţiei artistice.

225
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 43-44
226
Ibidem, p. 45-46

146
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

„Un fel se spaimă intelectuală încearcă pe admiratorii acestei mari


personalităţi creatoare, putându-se zice că spaima nu lipseşte nici ca realitate şi
nici ca intenţie din compunerea ei. În orice caz, numai trecerea pe lângă cearta de
stiluri arhitectonice, pe care o susţine pe acoperiş catedrala Sf. Antoniu din Padova
trezeşte un sentiment asemănător… doar stăruinţa privitorului poate învinge, prin
însumare atâta diversitate. Căci, după o anume familiarizare, înlesnită prin reveniri
şi reflexie, catedrala îşi clarifică metafora latentă, ale cărei semnificaţie îi susţine
din ascuns felurimea tectonică: e o liturghie slujită pe acoperişul ei în mai multe
limbi deodată şi unitatea internă, prin care stilurile i se împacă, afirma în cele din
urmă un copleşitor sincretism religios, în expresia arhitecturală, a aspiraţiei omului
către divinitate.” 227
Dacă monumentele de arhitectură amintite pot sugera bogăţia şi proporţiile
acestei personalităţi, aspectul ei dinamic de înfăşurare şi desfăşurare continuă, de
cădere şi înălţare, de repulsie şi impulsie, rămâne să fie arătat ca mai propriu şi
mai configurator. Afirmaţia aceasta pare a ne feri de preocupări excentrice.
De la întâiele manifestări publicistice, el îşi defineşte poziţia proprie
contrazicându-şi confraţii de literatură şi critică, pe contemporani şi pe
predecesori, şi în cele din urmă, contrazicându-se spectaculos pe sine însuşi. E.
Lovinescu, intuindu-i exact mobilul adânc psihologic, credea că el joacă numai în
raport cu opera critică lovinesciană. Se înşela însă, deoarece Călinescu era abia
la începutul mişcării de diferenţiere faţă de tot ce reprezenta critica românească.
Unele aspecte critice maioresciene, cum erau „beţia de cuvinte” şi „imaginile
sensibile” aveau să fie combătute. Se înţelege că E. Lovinescu, în tot ce afirmase
despre literatura curentă, servea de reactiv noii personalităţi. Afirmase Lovinescu
despre H.P. Bengescu, să zicem, e un remarcabil „talent viril”? Călinescu,
dimpotrivă, scriitoarea e un „talent feminin”.228
„Marele spectacol de personalitate, Călinescu îl dă însă în retragerile lui din
paradoxe, din sofisme, de pe extremele pe care îl aruncă mecanica contradicţiei; şi
chiar când ajunge pe extrema opusă, operaţia graduală de corectare a primei poziţii
arată durata existenţială, atât în meditaţia abstractă cât şi opera de creaţie propriu-
zisă, durata în care e de văzut dinamismul patetic al acestei mari inteligenţe
creatoare. Pretutindeni, în opera lui de creaţie sau în studii asupra creaţiei altora, e
un hic et nunc existenţialist, a cărui ardere se asociază ca intensitate cu arderea de
227
Vladimir Streinu, op. cit.
228
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 47-50

147
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

pe toate poziţiile, fie şi opuse. Aceasta e însăşi atitudinea lui de artă şi viaţă, cea
mai decisivă.”229
Omul acesta, cu personalitate contradictorie, dar totdeauna copleşitoare şi
tumultuoasă, a adăugat de asemenea voinţa de a trăi genial, după concepţia
existenţialist-barocă a unui romantism enorm.
De remarcat este că primul nostru roman citadin, nu de tip analitic ci
clasic, balzacian, l-a dat criticul şi istoricul literar G. Călinescu. Lucrările de
specialitate scot în evidenţă vocaţia lui în această direcţie. Cu toate că nu urmărea
să facă în istoriografie literară şi critică artă, ca Lovinescu, G. Călinescu vădea o
extraordinară putere de însufleţire a oamenilor şi faptelor de care se ocupa. Dacă
romancierul se ghiceşte în activitatea criticului, nici acesta din urmă nu e greu de
descoperit în opera primului, într-o anumită intenţie programatică a ei230.
Deşi după începuturile publicistice la Gândirea a făcut parte, o vreme din
cenaclul Sburătorul şi a arătat în România literară (1932) că: „omul şi femeia de
azi trăiesc în oraşul concret cu baruri, cinematografe şi cafenele, cu case de mode
şi bazinuri de înot”, că „tinerimea îşi concretizează sentimentalitatea nu în Romeo
şi Julieta sau Dante şi Deatrice, şi în Ramon Novarro şi Greta Garbo , şi in vreme
ce fetele visează să devină stele de cinematograf, tinerii sunt zguduiţi în somn de
cariera lui Charpatier”, „îmbrăcarea zmokingului şi a costumului de baie”,
„senzaţia motorului terestru şi aerian”, „frecventarea ringului şi a barului ”231.
Argumentul susţinut de C. Petrescu că literatura este în legătura cu
psihologia, psihologia în legătură cu filosofia, G. Călinescu îl considera un enorm
sofism: „literatura nu este în legătură cu psihologia ci cu sufletul uman”, „sufletul
este veşnic acelaşi, cunoaşterea ştiinţifică şi datele psihologice, adică sufletul uman
şi eroii lui Balzac să rămână anacronici”.232
Criticul pleda, în spirit clasicizant, pentru cătarea permanenţelor, pentru
fixarea universalului. Recunoscând că „orice literatură îşi ia ca loc de plecare
lumea fenomenelor” şi că „peste tot scriitorul se hrăneşte din epoca lui, alegându-şi
eroii din plină stradă”, făcea totuşi următoarea discuţie între metoda de lucru
clasică şi metoda naturalistă – am spune astăzi – a romancierului român. Primul
ia ca pretext sau ca mijloc de reprezentare istoricul spre a formula universalul,
229
Ibidem, p. 51-52
230
Ibidem, p. 54-55
231
Ov. S. Crohmăliceanu, G. Călinescu [prozator şi poet], în Literatura româna între cele două războaie, E. P. L.,
Bucureşti 1967, p. 584-603
232
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., apud, Ov. S. Crohmăliceanu, op. cit., p. 55-57

148
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

care îi este a priori cunoscut, în timp ce al doilea „încearcă a desprinde din


observaţia momentului o schemă universală, pe care în momentul începerii
romanului nu o are clară în minte”. Deosebirea e aici între reprezentarea
raţională şi cea empirică. După G. Călinescu „clasicul începe vizionarea
fenomenului printr-o ordine morală prestabilită”, „el este edificat asupra
categoriilor morale ale umanităţii”. Elementul demonstrativ, explicativ pe care îl
presupune clasicismul e subliniat chiar de el. „Adevăratul clasic – precizează
criticul – nu se ridică de la particular la universal, făcând sforţări inutile de a da
semnificaţie evenimentului, el exemplifică doar universalul, când acesta apare
întâmplător, aproape formulat pentru un eveniment.”233
Majoritatea personajelor lui G. Călinescu alcătuieşte într-adevăr, după
expresia lui, o „umanitate canonică” capabilă să furnizeze studii de
caracterologie. De Caragiale îl apropie pe G. Călinescu şi acea împrejurare
împotriva moftangiilor, cărora, chiar dacă-i urmăreşte cu precădere în ipostaze
intelectuale, nu le denunţă cu mai puţină satisfacţie drăcească tipice.234
Unitatea între cele două facultăţi ale spiritului călinescian o realizează
luciditatea estetică şi curiozitatea într-o manieră modernă. Clasicismul lui e aşa
cum îl definea elementul durabil prezent şi în baroc şi în romantism, sau, cu alte
cuvinte, unghiul de vedere al marelui artist.
Cititorul avizat va găsi în „cronicile mizantropului” ori în alte scrieri
publicistice şi ceva din atmosfera atât de specifică a romanelor Enigma Otiliei,
Bietul Ioanide sau Scrinul negru, şi unele tipologii sociale sau schiţe de personaje
călinesciene, ori nucleul unor judecăţi de valoare care se vor fixa definitiv în
monumentala sa Istorie a literaturii române…
Ca şi în cazul scriitorilor pomeniţi mai înainte, publicistica lui G. Călinescu
nu este numai o etapă pregătitoare pentru opera sa beletristică ori critică: ea are o
excepţională valoare intrinsecă, impunându-se ca o specie de sine stătătoare. Ca şi
La Bruyere în clasicism ori ca Teofrast în antichitate, G. Călinescu cultivă cu o artă
egală cu a clasicilor: „portretul moral, uneori generalizat cum este cel din Cultul
naturii ori cele din Despre ratare, Ipocritul, Leneşul, alte dăţi individualizat – cum
este acela, plin de o pătrunzătoare ironie, din Tot mai înveţi, maică ?, - sinteză

233
Ibidem, p. 57-59
234
Ibidem, p. 79

149
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

tipică a categoriei de oameni care cred că <citirea> nu e o plăcere, ci <învăţătură>,


ori că <au învăţat> odată ceva în şcoală şi – apoi <au terminat>.235”
Schiţând tipologii şi portrete morale, dezbătând probleme estetice ori civice,
fixând atmosfera psihologică a unor medii sociale, exprimând sentimentele şi
gândurile unui mare intelectual patriot, cronica, fie a mizantropului, fie a
optimismului, nu se iroseşte niciodată în mărunţişuri sau gratuităţi. Ea reprezintă
întotdeauna o afirmare continuă a uimitorului fenomen călinescian.
Cu mari răspunderi în Marea Adunare a ţării, scriitorul G. Călinescu nu
consideră nicio temă banală sau incompatibilă cu arta. „Condeiul său e solicitat de
problemele cele mai diverse, de cele comune şi aparent prozaice, de la munca
zilnică dintr-o gospodărie, de la grija pentru reparatul unei şosele până la înalte
chestiuni de estetică referitoare la realism, naturalism, suprarealism, la specificul
poeziei, al muzicii şi al picturii, nimic nu-i este indiferent.”
Strânse într-un volum unitar, „cronicile” lui, dintr–un răstimp de aproape trei
decenii, sunt expresia unei personalităţi renascentiste, împlinite pe o infinitate de
planuri, rare şi inegalabile în epoca noastră. 236
În tot ceea ce scrie, chiar în „cronica mizantropului”, Călinescu e tonic,
însufleţind o uimitoare forţă morală. El transmite senzaţia materială a spiritului
uman menit să domine totul. De remarcat faptul că niciodată nu admiră de jos,
copleşit de obiectul admirat. Întotdeauna spiritul său pluteşte în rotiri vultureşti
deasupra, fără ostentaţii in stare să umilească. Uneori e caustic şi aspru, dar nu
nedrept. Simţi permanent în el o tristeţe nepieritoare, pe care o râvnesc chiar şi cei
mai tineri. „Nu am socotit niciodată – mărturiseşte Călinescu în Timpuri noi – că
mă îndepărtez de cea mai tânără generaţie, am mers împreună cu ea. Când un
copac se ridică în sus şi dă frunze în fiecare an, îşi închipuie că e de aceeaşi vârstă
cu păsările care se adună în crengile sale. Nu încape îndoială: sunt tânăr, mă
recunosc în cei tineri, care-mi vorbesc in ziua de azi, şi de mâine mă agasează
senilii care au fixaţiunea trecutului. Sunt în această privinţă un istoric al
prezentului şi al viitorului.”237
Consider că volumul acesta de cronici are darul de a spulbera definitiv
legenda unui Călinescu solitar. El nu e cronicarul vechi care ascultă izolat în
chilia lui ecourile epocii consemnând doar evenimente ieşite din comun. El

235
Ion Dodu Bălan, G. Călinescu şi elogiul publicisticii, în Valori literare, E.P.L. Bucureşti 1966, p. 236 - 243
236
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., apud Ion Dodu Bălan, op. cit., p. 88-90
237
Ion Dodu Bălan, op. cit.,

150
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

luminează cu spiritul său frumuseţea lucrurilor obişnuite în viaţa de toate zilele a


socialismului. Scrisul său săptămânal e al unui gânditor temeinic, al unui poet
dăruit şi-al unui romancier minuţios şi pătrunzător, în stare de a crea, cu mijloace
de o fascinantă diversitate, universuri multiple, de la cel teluric şi geologic până la
acela inefabil al muzicii.238
În faţa unui distins publicist, cronicii literare nu i-a rămas, poate, altceva de
făcut, decât ca, parcurgând câteva coordonate ale volumului, să încerce un modest
elogiu al genului, pe care l-am dorit mai asiduu cultivat şi de scriitorii tineri.
Spiritul în care Călinescu a scris despre literatura universală nu poate fi bine
înţeles fără o raportare strictă la tendinţele personalităţii sale critice întregi. Din
punctul de vedere al lui G. Călinescu era cu neputinţă de separat studiul literaturii
române de acela al literaturii străine. „Ceea ce urmărea el era doar afirmarea unui
principiu de bază , foarte important pentru formarea oricărui critic tânăr şi istoric
literar român, şi anume: în literatura română trebuie să vii din literatura străină. Nu
ştim dacă a formulat şi în scris această recomandare, riguros exact cu aceleaşi
cuvinte. Dar pe cale orală am auzit-o nu o dată, căci ea constituia, într-un sens,
cheia de boltă a întregii sale pedagogii literare. G. Călinescu susţinea că prin
frecventarea marilor literaturi îţi dezvolţi şi mai adânc personalitatea, îţi însuşeşti
ierarhia valorilor fundamentale, asimilezi un punct de vedere superior, ţi se deschid
perspective, poţi face raportări şi încadrări substanţiale. Devii, cu alte cuvinte, un
adevărat critic şi istoric literar, cercetător obscur, ori compilator, în spirit îngust
didactic, pseudo-universitar.”239
Necesitatea frecventării literaturilor străine era pusă în legătură cu o serie de
operaţii ţinând de esenţa actului critic şi istoric literar, care la G. Călinescu se
confundă şi pe foarte serioase temeiuri. Acuzat de „subiectivism”, G. Călinescu
venea adesea cu un argument strivitor: comparaţia cu o capodoperă străină. A
recomandat utilizarea acestui procedeu ori de câte ori criticii s-ar afla în dificultate
, în incertitudine cu privire la valoarea unei opere actuale controversate: raportarea
la o capodoperă a geniului urma să dea imediat adevărata valoare şi proporţie a
operei în cauză. 240

238
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 91-94
239
Adrian Marino, G. Călinescu, critic al literaturii universale, în G. Călinescu, Scriitori Străini, E.L.U., Bucureşti,
1967, p. 5-28
240
Călin şi Ion Moldoveanu, op. cit., p. 94-97

151
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

2. ISTORIA ALTFEL

Dacă ar exista o compatibilitate între teorie şi practică s-ar putea evita astfel
o decădere morală care ia naştere din studiul exacerbat, iar în ce priveşte
bigotismul şi acesta poate fi suprimat căci practica nu i-ar mai da posibilitatea de a
depăşi limitele discernământului, fiind în conformitate cu teoria şi astfel decăderea
s-ar compromite neputând evita practica. O astfel de conexiune între teorie şi
practică poate fi observată şi în mediul istoriei, acolo unde nici măcar formarea şi
decăderea morală nu poate fi exclusă.
Deşi sunt departe de a face aprecieri verbale cu privire la contribuţia pe care
o are cineva în crearea istoriei, totuşi din puţinele mele cunoştinţe, ţin să fac câteva
precizări având ca exemplu un promotor contemporan, un mare istoric, şi anume
Vasile Pârvan. Istoricii, spunea el, sunt mult mai numeroşi decât o sută: „…întâi şi
întâi nu-s doar istorici toţi studenţii în istorie, precum îs filosofi cei în filosofie şi
filologi cei în filologie. Calitatea de istoric e iarăşi cu toate acestea mult mai greu
de căpătat. Nu pentru că cineva a scos o carte de istorie, e istoric…”241
După părerea mea ca să fii mare istoric trebuie nu numai să ai implicaţii
culturale în domeniu, ci să încerci să descoperi unde unele evenimente incerte au
fost pentru multe generaţii inopinate, dar totuşi de multe ori sumare, ţinând seama
de slaba reputaţie şi de insuficienta dotare tehnologică specifică acelor vremuri.
Mai mult decât atât istoricul se naşte acolo unde există istorie, pentru a putea să
evite întocmirea de compendii plictisitoare de o valoare informaţională cel mult
egală cu documentele în cauză.
Adunător de izvoare e acela ce tipăreşte „materiale” pentru viitorul istoric,
fie chiar şi fără să le adune el „ab origine”, zicea acelaşi Vasile Pârvan. „El e de
obicei un om ale cărui aptitudini istorice sau pur şi simplu sintetice, sunt reduse aşa
că în lipsă de o operă, pe care nu ar da-o sau de ar da-o ar face-o proastă mai bine
să culeagă materiale. De atâta poate fi bun.”242
În fine, o ultimă condiţie pe care mi-o atribui este ca cel ce se pretinde
istoric măcar să aibă competenţa necesară întocmirii altor documente cu
evenimente specifice perioadei în care el activează pentru a da posibilitatea
urmaşilor să folosească ca bază informaţională indispensabilă, una din lucrările
sale. De asemenea,Vasile Pârvan spunea că „e mult mai nobil să te ocupi cu
241
Vasile Pârvan, Scrieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, pag. 60
242
Ibidem, pag. 62

152
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

problemele filosofice decât să te apuci, de pildă ca urmaş recunoscător cercetând


viaţa unuia din oamenii mari ai ţării sale, să scrii o cărticică, după puterile tale
arătându-le meritele şi greşelile şi slăvindu-le memoria pentru binele ce l-au făcut,
iar de greşeli iertându-i ca fiind tu însuţi muritor”; cu tot dispreţul – accentuează el
– vom zice că nu dragostea pentru înaltele probleme ale cugetării omeneşti atrage
droaia de studenţi la filosofie, ci lenea.243
Interesant a, ceastă idee însă nu pe deplin autentică. Evident că cei ce au
spus că „istoria este un cimitir de date”, (ideea aparţine unui coleg de facultate),
sau că istoricii sunt „pigmeii” care se ocupă cu „ştersul colbului de pe cronice
bătrâne”, nu sunt altceva decât diletanţi în ale istoriei sau mai degrabă nu sunt nici
măcar filosofi, căci filosofi sunt aceia care prin înţelepciunea lor omenească nu fac
să se acopere noaptea „acel fulger dătător de lumină, ci acei ce imitând pe
maeştri au luat vocabularul lor special şi au început să se joace cu el ca copii de-a
buşele”244.
Pentru a fi un bun istoric trebuie să fii un adânc cunoscător al gândurilor şi
faptelor omeneşti ca să le poţi cântări şi explica după adevărata lor valoare, iar
pentru un critic istoric nu-i de ajuns educaţia lui şi bunul lui simţ.
Îi trebuie un pătrunzător simţ critic, spre a distinge lucrurile adevărate de
cele pe jumătate adevărate ori false, chiar dacă din punct de vedere logic ar reieşi
că sunt adevărate.
„Acel simţ critic de care un istoric are nevoie pentru discernământul în
materie de izvoare istorice, trebuie nu numai să nu lipsească, ci să fie într-o masura
cât mai mare printre facultăţile de judecată ştiinţifică ale criticului istoric. Iar mai
presus de toate, criticului istoric îi e neapărat necesara cunoaşterea totală şi
stăpânirea deplină a subiectului cel puţin în trăsăturile lui generale.” 245 Deci, prin
urmare un istoric adevărat este un filosof în înţelesul serios şi înalt al acestor
cuvinte…
A scrie despre Ştefan cel Mare e o mare cinste însă a întocmi o lucrare
exhaustivă cu privire la ctitoriile sale şi contribuţia sa pentru Biserica Ortodoxă
Română, este aproape imposibil chiar dacă s-a scris destul de mult în acest sens.
Mai întâi, ţin să aduc la cunoştinţă că această onoare nu mi-a fost atribuită
întâmplător, ci după eforturi considerabile şi după mai bine de zece ani de

243
Ibidem, pag. 63
244
Ibidem, pag. 64
245
Ibidem, pag. 66-67

153
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

aşteptare, luând în considerare împrejurările latente din această perioadă de


ananghie cauzată de dragostea faţă de figura marelui domnitor moldovean. Marcat
de această dragoste de la vârsta de 11 ani când tabloul marelui Ştefan mi-a
sensibilizat sufletul în şcoala gimnazială în care am studiat, au urmat ani în care am
căutat să cercetez realitatea hiperbolizată a imaginii mele de copil. Şi realitatea s-a
confirmat până când în perioada de 29 iunie – 4 iulie 2004 în calitate de preşedinte
pe probleme externe al Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi din România, filiala
Motru, Judeţul Gorj, alături de alţi membrii ai comitetului de conducere şi membri
titulari am participat la pelerinajul organizat de Ministerul Cultelor şi Culturii în
colaborare cu Mitropolia Sucevei şi Bucovinei, cu ocazia împlinirii a 500 de ani da
la moartea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Într-adevăr şi Sfânt căci „până
astăzi, istoria nu ne-a păstrat amintirea unui domnitor, care să-şi fi mărturisit
evlavia prin atâtea ctitorii religioase prin câte şi-a dovedit-o Ştefan cel Mare.”246
La acestea se adaugă dragostea sa de ţară, măreţia faptelor sale de apărător al
patriei şi al credinţei, confirmând necontenit valorificarea bunurilor spirituale
româneşti. Toate acestea scot în evidenţă compatibilitatea sa cu ceea ce s-a spus în
simpozionul organizat şi găzduit cu binecuvântarea I.P.S. Pimen, în perioada 18-25
aprilie 2004, în cadrul ceremoniilor prilejuite de prăznuirea a 500 de ani de la
strămutarea la cele veşnice lăcaşuri a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare
şi Sfânt, „atlet al credinţei creştine”.

în revista MAGAZIN CRITIC, an II, nr. 9(12), decembrie 2008

3. PRIGOANA CULTURII

De la facerea lumii, cultura şi profesionalismul au fost virtuţi invidiate de


diletanţi şi nonconformişti. Aceştia au împiedicat progresul societǎţilor atât
democratice cât şi cu o guvernare de tip totalitar, în detrimentul moralei civice
promovate de constituţii. Grav este cǎ marea prigoanǎ a culturii şi a intimitǎţii
civice vine chiar din interiorul sistemului care vehiculeazǎ ideea de moralitate şi
culturǎ. Iatǎ de pildǎ ce spunea F.M. Dostoievski în epoca modernǎ‫׃‬

246
Victor Brătulescu, Cuvinte de sărbătoare, Ştefan cel Mare, 2 iulie 2004, pag. 3

154
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

„Catolicismul roman e mai rǎu decât ateismul însuşi (...) Ateismul nu face
decât sǎ predice zeroul, dar catolicismul merge şi mai departe: predicǎ un Hristos
denaturat, pe care tot el l-a ponegrit şi profanat, un Hristos contrar celui adevǎrat!
Catolicismul îl predicǎ pe Antihrist, vǎ asigur de asta!”247
Şi vǎ întrebaţi de ce statul este neputincios în stagnarea acestui demers
diabolic când Biserica Catolicǎ predicǎ pe Antihrist şi se face vinovatǎ de toatǎ
aceastǎ aviditate de putere politicǎ şi masacre inutile?
Responsabilitatea smintelii provocate celor convertiţi se datoreazǎ înainte de
toate clericilor cu o astfel de atitudine cǎci „oamenii s-au dedat prea mult grijilor
vieţii şi sunt asemenea păsărilor sătule, care în zadar mai au aripi, căci se târăsc pe
pământ laolaltă cu dobitoacele.”248
Chiar dacǎ „nu există nicio societate în care regulile să fie automatizat
respectate”249, totuşi un minim de moralǎ trebuie sǎ fie, pentru a asigura nu numai
progresul economic ci şi unul civilizator.
De asemenea, „au fost epoci în dezvoltarea sufletului românesc în care
gânduri mari nu s-au putut răspândi pentru că nu s-a găsit nimeni să cheltuiască
pentru tipar şi în care, pentru aceeaşi osândă de a rămânea în manuscris şi până
astăzi, lecţii folositoare de bună limbă românească nu s-au putut îndrepta către cei
cari, prinşi de falsele mode, greşeau în alcătuirea formei”250, ceea ce putem observa
şi astǎzi. Se mai poate ridica pentru noi românii un conducǎtor precum Ţepeş sau
Ştefan cel Mare care îmbinau convenabil cultura cu politica? Petre Ţuţea descria
vulgar dar realist cǎ‫׃‬
„(Vlad Tepeş) are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare
voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul cǎ l-a şi bǎtut. Şi are
mai ales meritul cǎ a coborat morala absolutǎ prin ţepele puse în cur la nivel
absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era fricǎ sǎ n-o furi tu de la tine.
Ăsta-i voivod absolut, Vlad Tepeş. Pǎi fǎrǎ asta istoria românilor e o pajişte cu
miei!”251 O prefigurare a rǎpirii libertǎţii şi intimitǎţii umane într-o manierǎ
apocalipticǎ, a fǎcut-o chiar F. M. DOSTOIEVSKI.
“Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire
(şi cred că această perioadă va veni şi ea odată şi odată, aidoma erelor geologice),
247
F.M. Dostoievski, Idiotul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.543.
248
Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Ed. Ziua, Bucureşti 2004, P. 18
249
Gerges Balandier, Antropologie Politică, Ed.”Amarcord” Oradea 1998, P. 111
250
Nicolae Iorga,Sfaturi pe Întuneric, Ed Militară, BUC 1977, p. 84
251
Petre Ţuţea, Cugetări Memorabile, P. 26

155
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine, fără
să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice actuale vor
dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor strădui cu puteri
unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în numele fericirii şi al
plăcerior hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică, divinată, va înălţa
spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu. Atotputernic prin
voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă natura, de astă
dată însă definitiv.”252 Conchidem zicând cǎ acel moment a sosit deja, rǎmâne sǎ
supraveţuim acestor animozitǎţi penibile dar adevǎrate, agresive dar înǎlţǎtoare.

Polemika, an IV, nr 137, martie 2009

4. NOUA ORDINE MONDIALĂ253

Noua ordine mondialǎ va fi sprijinitǎ de organizaţii puternice, între care cele


mai importante sunt „CFR”, Comisia Trilateralǎ, şi Bilderberg. Acestea
funcţioneazǎ pe sistemul sincronizǎrii, având ca scop printre multe altele tulburarea
gândirii umane prin generalizarea microcipurilor la toate popoarele.
Cel care a pus bazele acestor organizaţii la începutul secolului al -XX-lea,
este David Rockefeler, apoi familia acestuia va dona pǎmântul unde urma sǎ se
construiascǎ mai târziu clǎdirea Naţiunilor Unite. Familia Rothschild este de
asemenea reprezentativǎ pentru progresul planurilor masonice aflându-se de altfel
în spatele holocaustului alǎturi organizaţiile amintite. Secolul al-XX-lea aducea
astfel peste o sutǎ cincizeci milioane de morţi departe însǎ de îndeplinirea primului
obiectiv al organizaţiei Bilderberg.
Mişcarea transumanistǎ a fost fondatǎ de maestrul eugenic Julian Huxely iar
controlorii societǎţii în frunte cu Ray Kurzweil, admit pe faţǎ cǎ noul sistem este
fǎcut sǎ progreseze cǎtre o tiranie absolutǎ.
În anul 1999 Ray Kurzweil, conducǎtorul trans-umanismului declara: „Pânǎ
în 2020 o sǎ existe un guvern unic mondial”. Tot el cu vanitate menţiona cǎ noua

F.M.Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol.II, Ed. Univers 1982, p. 444-445,


252
253
Apud., End Game – Blue For Globale Enslave, transcriere Dj Dave Mark, www.ReOpen911.info, Editare,
subtitrare: Ste Pol, www.opensubtitles.org, corectare subtitrare: Paul Dornenu, www.infocon.ro şi documentarul
Îngerul digital

156
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

omenire poate trǎi totdeauna dar nu toţi vor reuşi sǎ ţinǎ pasul cu noua rasǎ stǎpânǎ
– fǎcând indirect aluzie la microcipuri.
Herman Hollerith este primul care a automatizat în America sistemul de
recenzare a populaţiei şi a fondat IBM-ul. IBM-ul cu Thomas Watson ca ştab a
aşezat maşinile morţii în slujba celui de-al treilea Reich. Mai târziu, pentru
acţiunile sale eroice, a fost decorat cu medalia germanǎ ce avea imprimate multe
zvastici. De asemenea şeful IBM-ului Thomas Watson, a fost membru al cultului
„Brohemain Grove” împreunǎ cu bunul sǎu prieten liderul nazist, Adolf Hitler.
Fiecare lagǎr de concentrare nazist era supravegheat şi condus prin operaţiile
departamentului sub numele „Holleriht Abteilung”.
În timpul construirii maşinii de rǎzboi naziste, aceste maşini ale IBM-ului au
unit abilitǎţile şi locaţiile muncitorilor cu necesitǎţile lor. Prizonierii au muncit
pânǎ la epuizare şi apoi au fost exterminaţi prin gazare sau împuşcare. Doar prin
moarte au putut scǎpa de însemnarea cu numǎrul de 5 cifre şi de a fi marcaţi cu 6
în sistemul IBM, numǎr folosit pentru cei ce fuseserǎ deja exterminaţi. Aceste
masacre au fost justificate prin raţiunea obţinerii de venituri pentru IBM şi nu
numai din motive rasiste cum consemneazǎ acum istoria.
Astǎzi noul sistem de însemnare este perfecţionat, o soluţie tehnologicǎ mult
mai înaintatǎ de codificare şi urmǎrire a întregii populaţii şi anume CIP de
identificare pe bazǎ de frecvenţǎ radio(soluţia digitalǎ). Semnul Bar-Code 666 şi-a
îndeplinit cu excelenţǎ misiunea. Grav este cǎ oamenii sunt pregǎtiţi sǎ-l primeascǎ
inclusiv pe noile lor documente, precum cetǎţenii SUA, care considerǎ CIP-urile
de verificare ca pe un serviciu indinspensabil prin care, dupǎ apel, se ajunge la
adresa solicitantului. Uşor uşor vor fi acceptate şi de statele Uniunii Europene şi a
Naţiunilor Unite. S-a vǎzut de altfel reacţia mediaticǎ a liderilor politici şi religioşi
chiar din România.
Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde numai la
nivel macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile microsociale, până în
însăşi persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul
banului.254 Acesta este motivul autentic al atituidinii tolerante din politica
Româneascǎ. Începând din anul 2008, în multe unitǎţi şcolare din lume copiii vor
avea în mod obligatoriu CIP-urile de urmǎrire, montate în uniformele şcolare sau
ca o brǎţarǎ (R.F.I.D.).

254
Georgios Mantzaridis, Globalizare şi Universalitate, Ed Bizantină, Buc 2000, p. 13

157
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Bill Joy, fondator al Sun Microsystems, avertizeazǎ public înrobirea


electronicǎ a oamenilor în afarǎ de elitǎ pânǎ în anul 2030. Toate acestea sunt
susţinute de acordurile mutuale ale marilor puteri în special S.U.A şi Marea
Britanie care de mai bine de 30 de ani se întrunesc pentru a realiza un „guvern
unic mondial dupǎ model chinezesc.” Dovadǎ sunt întâlnirile secrete din anul 2006
în Canada (Otawa) şi Turcia (Istambul) 2007, ale demnitarilor celor mai puternice
state. Atitudinea lor ostilǎ faţǎ de mediatizarea evenimentelor, omiterea de pe lista
celor invitaţi a celor mai semnificative figuri, urmǎrirea presei de forţele de ordine,
sunt demonstrate şi prin reacţiile ulterioare ale celor prezenţi. Veridicitatea celor
susţinute se confirmǎ înainte de toate din declaraţiile la cald şi farǎ menajamente
ale elitei politice.
Jim Tuker, un mare jurnalist a cercetat cu meticulozitate timp de treizeci de
ani întrunirile secrete ale reprezentanţilor acestor structuri masonice. Cele mai
contrariate informaţii sunt legate de manipularea omenirii prin implantarea
microcipurilor la cei ce le vor accepa şi decimarea populaţiei globale de la şase
miliarde la doar un miliard. Este amintit printre debutanţii acestei misiuni
mediatice şi Paul Dornenu, primul român implicat în aceastǎ cercetare.
Cine a înfiinţat de fapt Naţiunile Unite şi de ce este încǎ gol locul viitorului
preşedinte? Cine este el? Oare U.E. şi Naţiunile Unite nu îi fac doar jocul, ca nişte
simple instrumente? De ce se pregǎteşte la Ierusalim reconstruirea templului lui
Solomon? Este evident cǎ vor sǎ înscǎuneze şi sǎ proclame un nou Dumnezeu al
întregii lumi, un fǎcǎtor de pace mincinos, care în curând se va face cunoscut în
ZIUA DECLARAŢIEI, ziua proclamǎrii liderului mondial al Noii Ere.
„Astăzi, deja, impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se
manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a
<echilibrului groazei>, a programelor raţionale de <fericire generală>, a rezidurilor
toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de ideologiile
totalitariste, a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală.In această moarte
generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor. Atâta timp cât tradiţia
liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi ascunsă în parohii şi
episcopii anonime, atâta timp cât măreţia teologică se articulează având ca ax
central modul de viaţă păstrat în cultul Bisericii, o civilizaţie la antipodal celei

158
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

occidentale supraveţuieşte în chip tainic şi un cuvânt universal, mântuitor pentru


om, se zămisleşte aşteptând să nască”255
Ce se va întâmpla? Numai Dumnezeu ştie. Ce putem face? Sǎ învǎţǎm
sǎ murim!

Impuls, an V, Nr. 19, aprilie 2009

5. DESPRE MATURITATEA SCRIERII

Scriam într-un articol în care mă întrebam de ce scriu şi am răspuns printre


altele evaziv şi neconcludent că „poate din lipsǎ de altǎ ocupaţie, din pasiune sau
prin natura profesiei,... oricum cert este cǎ nu scriu ca epigon, nici ca geniu ci doar
pentru cǎ uneori mai am momente de luciditate sau maturitate deontologicǎ.”
Acum vin să dezmint finalul acestei afirmaţii legându-mă evident de maturitatea
deontologică. În doar câteva săptămâni de la publicarea acelui articol, mi-am
constatat lipsa de obiectivitate şi modestie, antrenată de o infatuată gândire,
specifică celor debutanţi în materie de publicaţii. Am avut ocazia să cunosc
personalităţi remarcate ale judeţului nostru precum Gheorghe Gorun, director al
Colegiului Spiru Haret din Târgu-Jiu, distinsul cărturar Zenovie Cârlugea,
scriitorul (Col) Dumitru Dănău, Conf. Univ. Dr. Ion Popescu Brădiceni, membru
titular al Academiei din Oradea şi alţii mai puţin consacraţi.
Toate aceste experienţe m-au făcut să regret ideea de maturitate
deontologică fiind percepută aşa cum o sesizează un simplu cititor şi să reconfirm
că este vorba de o maturitate specifică vârstei. Cât despre deontologie, abia acum
înţeleg că nu mi-am găsit încă etica profesională despre care vorbeam şi că acum şi
în viitor orbecăim în neanturi şi abisuri ştiinţifice.
Aş mai adăuga şi alte două motive argumentative pentru cei care se dedică
scrisului, făcând binenţeles abstracţie de cazul meu, şi anume: necesitatea unui nou
stil, unor noi descoperiri, şi întâmplarea, cauzată de anumite împrejurări ale vieţii.
Materialismul modern a păstrat, de asemenea, convingerea că în natură totul există
şi se desfăşoară în mod necesar şi că noi calificăm drept întâmplătoare acele
fenomene (necesare) ale căror cauze nu ne sunt încă cunoscute. Spinoza considera,
255
CHRISTOS YANARAS ”ABECEDAR AL CREDINŢEI”, Ed Bizantină, Buc 1996, p.201

159
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

de exemplu, că un fenomen este calificat ca întâmplător din cauza imperfecţiunii


cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea acestora duce la suprimarea
întâmplării256.Iar d’Holbach afirma că “noi îi atribuim hazardului toate efectele a
căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvântul hazard pentru
a ascunde neştiinţa noastră cu privire la cauzele naturale care produc efectele…;
nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect
fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe…”257
Până la urmă nu contează prea mult motivele pentru care scrie cineva, atâta
timp cât persoana în cauză are ce să scrie, indiferent de modul cum o face. Despre
asta ar trebui să vorbescă cititorii iubitori de cultură şi ştiinţă, nu cei consacraţi în
aceste domenii. Dealtfel valoarea unui scriitor nu-i consfinţită de înclinaţiile
regimului politic care ovaţionează mai mult sau mai puţin pe unii sau alţii, aleşi
după diverse criterii prestabilite, excluzând binenţeles pe cei ce sunt meniţi să
serveacă interesele sistemului politic. Scriitorul este scriitor prin excelenţă, marea
problemă este însă intoleranţa cu care „cei mici” dar mari prin notorietate, nu lasă
loc potenţialilor genii. Un lucru trebuie să nu uite acei scriitori şi anume că mai
devreme sau mai târziu „istoria îi va răzbuna”.
De ce scrii ? Contează mai puţin. Cum scrii ? Asta e o mare filosofie. Şi
dacă ţi-ai găsit stilul eşti pe drumul cel bun dar despre maturitatea scrierii nu poate
scrie nimeni.

în revista Impuls, NR. 21/ iunie 2009,

256
Benedict Spinoza, Etica, Editura ştiinţifică, Bucureşti,1957, p. 73-74
257
P. H. d’Holbach, Sistemul naturii, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957, p. 96; 98-99

160
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

6. FILOSOFIA TĂCERII

Încă de la început vă asigur de sinceritatea cuvintelor mele simple dar


expresive, exigente dar persuasive, manifestând astfel lipsa mea de interes şi riscul
de a fi discreditat sau poate chiar descalificat din punct de vedere profesional în
viitorul apropiat. Drept urmare, dragă cititorule,„Ce vrei să-ţi spun: minciuni
agreabile sau adevăruri dure?”258
Categoric că adevărul indiferent de maniera în care este prezentat, este mai
râvnit decât minciunile ogodite, rostite emfatic de oameni fără personalitate. De
aceea cei care şi-au păstrat verticalitatea şi n-au acceptat politica publicistică a
mass-mediei, acum ca şi în viitor de alte generaţii, vor fi aclamaţi de adevăratele
elite ale culturii şi ştiinţei naţionale. „Nu ştiu dacă este o datorie să-ţi sacrifici
norocul şi viaţa adevărului... Dar ştiu că este o datorie, dacă vrei să-i înveţi pe alţii
adevărul, să-l înveţi în întregime sau deloc, să-l înveţi limpede şi explicit, fără
enigme, fără rezerve, fără neîncredere în puterea lui...”259 Şi cum oamenii sunt
diferiţi în funcţie de structura lor fizică şi starea socială, „fiecare înţelege numai
ceea ce este pregătit să înţelegă ”260, originile genetice ale neamului nostru fiind
cunoscute incusiv de cei mai puţin învăţaţi.
„Greutăţile statului român de astăzi, preţurile mici ale produselor noastre,
reclamaţiunile îndreptăţite ale creditorilor noştri străini - care au dreptul de a-şi
apăra banul şi care ne fac favoarea de a ne da sfaturi pe care le vom urma întrucât
ne îngăduie realitatea vieţii noastre naţionale, - toate acestea la un loc sunt floare la
ureche pe lângă ceea ce a fost trecutul acestui popor.”261
Acestea sunt cuvinte rostite de marele nostru cărturar Nicolae Iorga în
perioada monarhiei constituţionale, nu departe de a fi comparată cu situaţia
economică şi socială a zilelor noastre. Este ceea ce oamenii simpli dezamăgiţii de
regimurile politice perindate pe la putere, spun oarecum consolaţi că „istoria se
repetă” şi aşteaptă ziua în care Dumnezeu le va mai atenua din suferinţă.
Şi atunci ca şi acum, „niciodată nu s-a vorbit aşa de mult de ştiinţă ca astăzi;
niciodată n-a fost mai tare credinţa, care în parte e greşită că prin ştiinţă se poate
atinge orice şi că prin ea însăşi ajunge pentru a face fericirea omenirii, care, ea, şi

258
Dan Chertes, Floarea tăcerii • eseu •, apud Euripide, Napoca Star2000, p. 14
259
Ibidem, apud Lessing, p. 65
260
Ibidem, apud Mircea Eliade, p. 40
261
Nicolae Iorga, op. cit, p 9

161
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

nu cunoştinţa a cât mai multe lucruri, oricare ar fi ele şi oricum s-ar lega între
dânsele, e scopul cel mai firesc şi cel mai înalt al silinţelor noastre.”262 Iată deci,
simitudinea evenimentelor petrecute cu mai puţin de o sută de ani în urmă, ceea ce
tind să cred că regimurile politice nu pot supraveţui răbdării umane mai mult de 2-
3 generaţii. Nu mai vorbim însă de guvernarea regimirilor totalitare şi extremiste
care au de regulă o viaţă scurtă.
Filosofia tăcerii este paradoxal, plină de acustică evocatoare dar şi capabilă
de a stârni spiritul identităţii naţionale, mereu aprins în momente cruciale ale
vieţii românilor. Cu alte cuvinte „dacă pietrele vor tăcea...”, natura va grăi despre
rătăcirea în care ne aflăm. Pentru acest lucru este necesar, curajul şi responsabilitea
în faţa lumii pentru ceea ce grăim căci: „Cine se teme de moarte, moare de mai
multe ori. Cine nu se teme, moare o singură dată”.263 Lupta pentru dreptate este
cumplită dar sugestivă, riscantă dar care ne înnobilează pentru un trecut glorios
al istoriei. Mesajul marilor istorici are aceeaşi orientare, „ ţineţi aproape de
popor, să nu rătăciţi!”264, căci cel ce se opune voinţei lui se opune ideei de libertate
şi unitate naţională, ceea ce înseamnă aservire şi deznaţionalizare.
„Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obişnuit, are de făcut un
singur lucru: datoria lui, datoria lui intreagă, orice s-ar alege de dânsul după ce şi-a
făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria, ci interesează
datoria care s-a făcut.”265 Interesul pentru datoria ce s-a făcut, este cu atât mai
mare, cu cât repercusiunea celor scrise şi făcute este mai înjositoare pentru el.
„Nu e om al cărui scris să nu poată fi interesant pentru persoana lui ori pentru
vremea căreia-i aparţine.”266 şi dacă nu măcar pentru vremea care va veni căci cu
cât ai mai puţini ucenici, cu atât ceea ce scrii este mai credibil. Ce înseamnă
„filosofia tăcerii”? Să taci şi să vorbească faptele tale sau „ori punem pieptul în
dreptul furtunii ori pierim”.267 Aşadar cititori, datoria ne va face demni de numele
nostru dacă reuşim ca prin filosofia noastră persusivă dar sarcastică uneori, să fim
piloni ai adevărului şi modele pentru reformatorii istoriei naţionale.

în sǎptǎmânalul Viaţa în Gorj, an I, nr. 19, 8-14 octombrie 2009

262
Ibidem, p. 99
263
Dan Chertes, op. cit, apud I. Romoşan, p. 4
264
Ibidem,apud Simion Bărnuţiu, p. 24
265
Nicolae Iorga, op. cit, p.5
266
Ibidem, p. 38
267
Dan Chertes, op. cit, apud Avram Iancu, p.32

162
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

7. DAN DIACONESCU - TOTUL SAU NIMIC

De ani buni domnul Dan Diaconescu ne învaţă ce este şi ce rol are


televiziunea în viaţa unui popor şi în speţă a gloatei care constituie sectorul cel mai
activ în standardele audienţei la nivel naţional. În timpul fostelor guvernări, din
motive necunoscute de mine, domnia sa a fost pus în situaţia de a i închide
perspectivele legale în a-şi făuri somptuasa afacere. La drept vorbind, după cele
comunicate de televiziune şi ziarişti, a fost vorba de o adevărată concurenţă oferită
de „diletantul” cu pricina care a spulberat cele mai sigure perspective ale tinerilor
jurnalişti. În mandatul domnului preşedinte Traian Băsescu sau mai concret, odată
cu integrarea României în Uniunea Europeană, televiziunea OTV ( apoi încă una,
DDTV, semn că afacerea prosperă), a căpătat presanţa cuvenită după sondajele
record înregistrate, specifică unor profesionşti de talie europeană. Cu alte cuvinte
domnul Dan Diaconescu a dat o lecţie României de ceea înseamnă a fii un bun
manager de televiziune şi cum se câştigă sălbaticul vulg în emisiuni jalnice ca
organizare, dar ideale ca talk show-uri populiste. Ce e însă de apreciat că B1 Tv şi
OTV-ul au fost singurele televiziuni care au acordat dreptul la replică la acuzele
electorale ale candidaţilor la preşedenţia României din noiembrie-decembrie 2009.
Atunci mulţi dintre români au înţeles că în timpul mandatului domnului Traian
Băsescu presa din România a cunoscut cea mai mare libertate de exprimare de la
revoluţie şi până acum. Cu alte cuvinte în ciuda manipulării populaţiei de către
televiziunile aşa zişilor moguli, ţara noastră a cunoscut o adevărată guvernare de
dreapta, mai ales între anii 2004-2008 când alianţa PD-L + PNL au adus României
cele mai mari satisfacţii pe toate planurile ridicând astfel imaginea nostră la nivelul
Uniunii Europene. Mai mult, acum se conturează şi profesionalismul de care vor
da dovadă jurnaliştii care până în 2004 erau consideraţi mediocrii. Toate acestea îi
dau posibilitatea domnului Diaconescu să se extindă şi totodată să fie un aprig
luptător al democraţiei liberale. Fiind o televiziune destul de controversată în aceşti
ani în ciuda audienţelor record, în perioada campaniei electorale reuşeşte să ţină
piept alături de B1 Tv şi să câştige pentru Traian Băsescu un consistent electorat
pierdut ca urmare a crizei politice şi a manipulării maselor prin televiziunile
domnului Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu şi chiar televiziunile naţionale.

163
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Rog cititorii să nu mă acuze că aş fi simpatizant al guvernării PD-L, ci să


înţeleagă intenţia mea de a demonstra profesionalismul de carton al „mogulilor de
televiziuni”. Ca apolitic şi biet profesor de istorie şi mi-aş permite să fac
publicitate gratuită unei guvernări care a fost nevoită să apeleze la şomaj pentru
redresarea economiei naţionale. Aţi înţeles însă că o astfel de atitudine mediatică
duce la o îndobitocire a populaţiei şi în plus noua lege a învăţământului va fi votată
abuziv de guvernul României. Cu toate că cea mai mare parte a cadrelor didactice
s-au opus categoric reformei pregătită special pentru „curvele sistemului”, cei aleşi
sfidează drepturile constituţionale ale omului democratic şi vor vota în unanimitate
şi în Parlament. Pe deasupra liderii de sindicat „apolitici ca de obicei”, „au
obligaţia de a declanşa” o grevă generală pentru a renegocia „o lege care nu poate
fi schimbată” pentru a mai proteja statul cu micile lefuri ale profesorilor pe
perioada „răzmeriţei”. Felicitările mele dragi jurnalişti şi ziarişti! Dumneavoastră
ne pregătiţi coşciugul iar noile generaţii groapa.

în revista Magazin Critic, an IV, nr. 5(28), aprilie 2010,

8. MOARTEA LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

În 1504, după mentalitatea vremii, Ştefan era un om vârstnic, trecuse de 65


de ani şi viaţa nu îl cruţase. Mai bine de 47 de ani petrecuse, vorba cronicarului
„într-atâtea războaie şi osteneală şi neodihnă.”268 Despre inestimabila eficienţă a
purtării războaielor sale, A.D.Xenopol spunea că apărarea Moldovei de asupririle
duşmanilor înseamnă de fapt apărarea poporului nostru căci Ştefan a împlinit
ceea ce alţi bărbaţi mari au împlinit „aiurea”. „Marginile politice îi opriră de a
înruri de-a dreptul asupra întregului popor; dar fiecare dintre ei, lucrând pentru o
parte din acelaşi întreg, lucra pentru întregul însuşi”. 269
Care a fost ecoul european al victoriilor domnitorului Ştefan în special
asupra turcilor, se poate vedea cercetând viziunea istoricului Ştefan Olteanu;
relativ autentică având în vedere regimul politic în vremea căruia şi-a publicat
lucrarea. „Explicaţia acestui erou constă în conjunctura politică europeană din a
268
Constantin Rezachievici, Până când a domnit Ştefan cel Mare, în Magazin istoric, iulie 2004, p. 16
269
Ibidem,

164
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

doua jumătate a secolului al XV-lea. Se confruntau în acea vreme două lumi: cea
creştină şi cea musulmană. Pentru a înţelege mai bine conceptul de lume creştină
din Europa veacului al XV-lea trebuie arătat că în gândirea timpului respectiv,
occident-creştinătate erau sinonime, deoarece ideea unităţii creştine (Republica
Christiană, ecclesia Christi, ecclesia romana, Christianitos) reducea la lumea
catolică având ca reprezentant instituţional Imperiul German cu centrul spiritual la
Roma”.270
Pericolul Otoman, care punea sub semnul întrebării posibilităţile de
apărare ale Europei catolice, a contribuit la includerea în această unitate
europeană şi a Bisericii Ortodoxe, în scopul ţărilor ortodoxe contra turcilor.271
Aşa se explică interesul crescut al Apusului faţă de lupta contra popoarelor
ortodoxe din Răsăritul Europei printre care se numărau şi Ţările Române,
împotriva încercărilor de cucerire turcească. Ideea de unitate europeană, începuse
să fie acum concepută ca un sistem de alianţe interstatale cu caracter politico-
religios în scopul asigurării securităţii continentului în faţa expansiunii turceşti,
unitate în care rolul de conducător îi revenea, aşa cum am arătat, Imperiului
German cu centrul spiritual la Roma.272
Interesant este felul în care Ştefan Olteanu, ia apărarea vizibil Bisericii
Ortodoxe, condamnând indirect abuzul Bisericii Romano-catolice în scopuri
politico-religioase. Aşa se explică decăderea catolicismului ca urmare a reformei
religioase şi revigorarea lui după o perioadă sobră în activitatea sa ulterioară.
Merită puţină atenţie articolele şi ziarele publicate în perioada sărbătoririi
celor cinci sute de ani de la moartea domnitorului Ştefan, publicaţii care scot la
iveală o serie de fapte şi evenimente inedite în perioada domniei sale.
Academicianul Virgil Cândea spunea că „Ştefan cel Mare întruchipează idealul
suveranului creştin prin gândirea, virtuţiile şi acţiunile lui (…). Apărător al acestei
Europe creştine al Sfântului nostru voievod şi cu această viziune sunt de acord atât
oamenii bisericii, cât şi slujitorii ştiinţelor istorice”. 273
Fostul preşedinte al României, cu ocazia cuvântării ţinute la mânăstirea
Putna, (unde am participat eu şi pelerinii din oraşul Motru), sublinia vizibil
cuvintele lui Nicolae Iorga cum că Ştefan cel Mare şi Sfânt „prin credinţa şi vitejia,

270
A.D.Xenopol, Credinţa în viitor, în Magazin istoric, iulie 2004, p.4
271
Ştefan Olteanu, Lupta de la Valea Alb, Ed. Militară, Bucureşti 1976, p. 85
272
Ibidem,
273
Academician Virgil Cândea.,Cuvântare, în rev. «Chemarea credinţei» an XII, nr 137-138 , iulie-august 2004, p. 9

165
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

prin inteligenţa şi dărnicia sa, rămâne «cea mai curată icoană a sufletului poporului
român», cinstirea sau omagierea lui este deodată un act de cult şi de cultură,
dreptate şi demnitate pentru conştiinţa românilor de pretutindeni şi pentru credinţa
creştină vie.”274
Despre înmormântarea lui Ştefan cel Mare nu s-a păstrat, în mod misterios,
nici o relatare. Grigore Ureche nu spune nimic despre aceasta. Nici Dimitrie
Cantemir, Nici Gheorghe Şincai, mai târziu nici istoricul A.D.Xenopol sau Nicolae
Iorga. Nici cronicarii străini nu spun nimic despre momentul înmormântării
marelui domnitor.275
Prima deschidere a mormântului lui Ştefan cel Mare a fost făcută în
februarie 1758, de către Mitropolitul Iacov al Sucevei, în faţa preoţilor şi
monahilor. În zapisul faptei sale, Iacov reţine că mortul fusese găsit foarte
„misterios”, eliminând alte elemente care ne-ar putea duce cu gândul că
mormântul mai fusese deschis. În fine, a doua deschidere a mormântului a avut loc
la stăruinţa egumenului de la Putna, Artimon Bortnik. Tulburătoarea întrebare,
legată de călugăria domnului înainte de moarte este generată de senzaţionala
descoperire a faptului că marele domnitor a fost îngropat modest, fără sicriu, cu
trupul aşezat pe 13 bare de fier şi cu capul pe un căpătâi de cărămizi, ritual ce ţine
mai degrabă de cel al cinului călugăresc, decât cel al credincioşilor de rând,
oricât de smeriţi ar fi aceştia.276
În legătură cu modul în care a fost înmormântat Domnitorul Moldovei,
Silviu Dragomir este convins că cele 13 bare de fier reprezintă pe cei 12 apostoli
împreună cu Maica Domnului şi nu are îndoieli că acesta a fost călugărit înainte
de moarte. Indirect în acest sens, un argument foarte interesant aduce şi scriitorul
Andru. În volumul „Misticii din Carpaţi”, Scriitorul povesteşte un lucru care
tulbură profund: în Sf. Munte Athos circulă printre bătrânii pusnici o informaţie
conform căreia in perioada copilăriei Ştefan cel Mare ar fi dus viaţă isihastă aici.
Călugării bătrâni spun „că au primit informaţia prin viu grai de la înaintaşii lor, di
generaţie în generaţie”.277 Ştefan ar fi ajuns în Athos la vârsta copilăriei şi ar fi fost
dat în grija unui pustnic. Acesta l-ar fi învăţat rugăciunea inimii. În lucrarea
„Ştefan cel Mare şi Sfânt – istorisiri şi cântece populare”, învăţătorul Simion T.
274
Ion Iliescu, Cuvântare la Mânăstirea Putna, în revista «Chemarea Credinţei», op.cit, p. 8
275
Ştefan S. Gorovei, Lucrarea lui Dumnezeu prin Ştefan Voievod, (Mân. Putna, 18-24 aprilie 2004) în rev. Cuvinte
de Sărbătoare, Ştefan cel Mare-500, 2 iulie 2004, p. 29
276
Dumitru Manolache, A fost călugărit Ştefan Cel Mare înainte de moarte?,în rev.Rost, an II, Nr.17 2004, p. 10
277
Ibidem,

166
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Kirileanu, reţine un episod despre perioada copilăriei voievodului zicând; „când a


mers la Sahastru şi i-a dat peşte să mănânce, - îndată după ce a mâncat, l-a luat
Sahastru pe Ştefan şi s-au pus amândoi să cetească în cărţi ca să învie peştele din
oasele ce au fost rămas, să-i dea drumul înapoi în pârâul „Oranitului”, ţi atât au
cetit, până a învieat peştele”.278
Într-o altă lucrare „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece populare”
1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu istoriseşte o povestire populară despre
perioada copilăriei voievodului care într-o pădure a avut revelaţia „unei lumini care
ardea nemişcată sub ploaie şi vânt”.279
Copilul Ştefan atingea lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie,
asemănată cu cele ale călugărilor isihaşti athoniţi unde adoarme, lângă el doi
bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei. Comentând acest
episod, Vasile Andru spune că acesta putea să „preceadă intenţia lui de a se iniţia în
puterile isihaste”,280
Faptele sale ulterioare pot să ateste o legătură specială cu Athosul, unde a
construit biserici pe care le-a dăruit cu icoane, cărţi rare cu ferecături în aur şi
podoabe de metal preţios. Intr-o vreme în care Grecia era înrobită de turci
neputând să sprijine Athosul, Voievodul Ştefan era un fel „protector politic şi
financiar al Sfântului Munte”, consideră Vasile Andru. Coroborarea faptelor duce
la ideea că Sf. Ştefan cel Mare a fost călugărit înainte. Acest lucru trebuie însă
demonstrat de istorici, nouă rămânându-ne doar a da curs îndemnului lui Ion
Neculce care, în a sa „predoslovie” spune: „cine va citi şi le va crede, bine va fi,
iar cine nu le va crede, iar va fi bine, căci precum îi va fi voia, aşa va face.”281
Prin urmare, după criteriile medievale pe care noi azi nu le mai înţelegem,
sfinţenia lui Ştefan cel binecredincios în faţa lui Dumnezeu este autentică. El a fost
permanent considerat aşa de către popor, chiar dacă a lipsit mult timp actul
formal al canonizării sale.282
În iunie 1992, când Sfântul Sinod a hotărât ca Domnitorul Moldovei Ştefan
cel Mare să fie cinstit de credincioşii Bisericii Ortodoxe Române în fiecare an în
ziua de 2 iulie, mulţi s-au întrebat de ce l-au trecut în rândul sfinţilor pe marele

278
Simion T. Kirileanu, Stefan cel Mare si Sfânt - Istorisiri şi cântece populare, Ed. „Tipografia Monastirii Neamţu”
1924, p. 92
279
Ibidem,
280
Dumitru Manolache, A fost călugărit Stefan Cel Mare înainte de moarte?, în rev. Rost, an II, Nr.17 2004,
281
Ibidem,
282
Ibidem,

167
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

domnitor care a fost, înainte de toate, un strălucit conducător, un iscusit diplomat


şi organizator al vieţii interne al ţării sale, un neînfricat apărător al hotarelor
ameninţării Semilunei, dar şi al statelor „creştine” învecinate cu Moldova.283
Trebuie spus că omologul său ungar, Ştefan cel Sfânt nu are mai multe
merite decât Ştefan al Moldovei, neaducând câtuşi de puţin viaţa de pustnic, ci este
sfânt pentru că a întins hotarele statului şi a promovat religia catolică.284 El a fost
însă canonizat din vreme, încă din Evul Mediu şi este acceptat azi ca atare
scăpând de comentarii răuvoitoare sau de prost gust de tipul celor de care are
parte Ştefan cel Mare dinspre unii dintre decadenţii săi urmaşi. În perioada post –
pascală, 18 – 25 aprilie 2004, în modul cel mai simbolic cu putinţă, Mânăstirea
Putna, a oferit cu generozitate spaţiul său sacru Simpozionului cu prilejul a 500 de
ani de la trecerea la Domnul a marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Organizarea ştiinţifică s-a datorat domnului profesor Ştefan Gorovei, erudit
istoric, care a reuşit să recunoască nume sonore ale istoriografiei moderne cu
expuneri din cele mai interesante: de la Iaşi, prof. Leon Şimanschi, prof.
Magdalena Szecheli, Liviu Pilat de la Bucureşti, Nikolaos Mertzimekis (cercetător)
din Franţa, Alexander şi Nadejda Gerten (cercetători) şi mulţi alţii.285
Toată această organizare s-a bucurat de sprijinul logistic oferit de câţiva
dintre monahii putneni, ei înşişi foarte pasionaţi şi de lectura istorică, dar şi foarte
instruiţi în ale tehnologiei moderne. Momentele festive au culminat cu 2 iulie,
acolo unde alături de membrii altor asociaţii creştine din ţară şi din alte ţări
ortodoxe precum Rusia, Ucraina, Grecia, Rep. Moldova, am participat la Sfânta
Liturghie ţinută în curtea mânăstirii Putna la care au fost prezente şi alte
personalităţi politico-istorice ale statului. A fost un moment unicat pentru câţiva
gorjeni din oraşul Motru, mai ales depunerea vasului cu pământ gorjenesc în
Muzeul Mânăstirii Putna din partea Ligii Tinerilor Creştini Ortodocşi Români,-
Filiala Motru Incontestabil acest eveniment va rămâne peste ani în memoria
urmaşilor noştri ca o dovadă istorică a cinstirii marelui voievod.

283
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, De ce îl cinstim pe „Binecredinciosul Domn Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în Teologie
şi Viaţă, nr. 7-12/2004, Ed. Trinitas, p.10
284
George Enache, Disputele privind sfinţenia lui Ştefan cel Mare, în rev. „Rost”, an II, nr. 17 p. 14
285
Ibidem

168
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Experienţa a fost una dintre cele mai utile, prin aceea că s-a putut vedea cât
mai multe dintre aspectele istorice în legătură cu Ştefan cel Mare şi Sfânt şi
domnia sa, aproape semicentenară.286
Evident că pe ordinea de zi s-a avut în vedere ctitoriile monahale construite
de Ştefan în timpul domniei sale. De asemenea importanţa se regăseşte şi din foarte
larga participare a cercetătorilor şi istoricilor din diverse ţări cu preocupări diferite,
dar cu un punct comun: Ştefan cel Mare şi Sfânt.

în revista MAGAZIN CRITIC, an III, nr. 1(13).


ianuarie 2009

286
Pr. Lect. Ioan Moldoveanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Atlet al credinţei creştineîn „Vestitorul Ortodoxiei” an XVI,
nr. 336-337, iunie 2004, pag 7

169
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

9. ARTICOLE DIN ,,POLEMIKA’’

DE CE SCRIU ?

De ce scriu ? M-am întrebat şi eu de multe ori. Poate din lipsǎ de altǎ


ocupaţie, din pasiune sau prin natura profesiei,... oricum cert este cǎ nu scriu ca
epigon, nici ca geniu ci doar pentru cǎ uneori mai am momente de luciditate sau
maturitate deontologicǎ. Pot să citez aceastã frazã a lui Eugen Ionescu:
“Pourquoi j.écris ? Je suis encore à me le demander’’. Da. In afară de faptul cã
nu pot altfel, ce sã rãspund ? Deşi nu e chiar adevãrat. Am stat ani de zile fãră să
scriu nimic. În fiecare an trec sãptãmâni şi uneori luni fãrã sã scriu. Asta nu
înseamnã cã nu lucrez, cã nu elaborez. Sunt unii care scriu cu program, un anumit
numãr de ore (fixe) şi un număr de pagini pe zi, mai mic sau mai mare, indiferent
de calitatea textului şi indiferent dacã acesta va fi păstrat ori nu ; génie ou non,
vorba lui Stendhal. Eu cred cã aceştia sunt grafomani. Grafomania nu exclude
geniul, numai veleitarismul îl exclude. Baudelaire sau altcineva, nu mai ştiu, a zis :
qui ne TRAVAILLE pas tous les jours, ne travaille jamais, nu qui n ̀ ECRIT pas
tous les jours (subl. m.). Sadoveanu, care se ̀ştie cât a scris, îi mãrturisea în 1945
lui Ion Biberi într-un interviu cã nu scrie, propriu-zis, decât cam trei luni pe an.
E cam indecent sã vorbesc acum de mine, după numele pe care le-am
pomenit, dar întrebarea mã obligã. Eu mã apuc de scris în momentul în care ceea
ce s-a acumulat îndelung mã someazã implacabil la exprimare. Nu pot sã scriu
nimic fãrã o lungã gestaţie, în bunã mãsurã subconştientã. Foarte des, chiar cel
mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau
în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulãri lapidare, de gânduri ce-mi par
vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi
posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasã avariţia de a nu
pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi cam
optzeci la sută. Viaţa spiritului e fãcutã în mare proporţie din asemenea pierderi,
iar realizãrile doar din resturi. De cele mai multe ori o paginã poate însemna
reziduul, restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulãri. În momentul
în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie,
sau când o întâmplare accidentalã, de obicei una minorã în aparenţã, dar decisivã
în acest proces complicat, declanşeazã actul acesta, abia atunci se produce
adevãrata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, creaţia…
170
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Gândurile nu conteazã decât în expresia lor, adicã devenite text. Transmutaţia


aceasta e cadoul pe care ţi-l face nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncã,
pentru mine de obicei teribilã, când nu mai ştiu nici de masã, nici de somn, dorm
pe apucate câte o orã-douã pe canapea în camera de lucru, mãnânc pe apucate,
fie cã scrisul merge neîmpiedicat, fie cã, cel mai adesea, trebuie sã reiau aceeaşi
paginã de nu ştiu câte ori. Câteodatã mã apucã disperarea, e ceva infernal. Dar
pânã la urmã are loc o exaltare, o exultaţie comparabilã cu triumfurile erotice,
rãsplãtind cu dobândã uzurarã toate chinurile, exasperãrile şi pierderile de
încredere. Cine m-a pus, cine m-a blestemat sã scriu ? Ce rost are ? Toate aceste
vituperãri sunt uitate atunci, sau rãmân în amintire ca nişte vãicãreli derizorii, ca
nişte mofturi de cochetã bãtrânã. Eventualul succes al produsului scris mã bucurã,
fireşte, cãci e omenesc lucrul acesta, dar e mult ma iprejos decat voluptatea
faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot sã
ştiu cu siguranţã dacã ceea ce scriu meritã sã rãmânã (ca sã fiu sincer, cred cã
da) şi nici dacã, eventual meritând, are vreo şansã în direcţia aceasta. Existã şi
vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund
intime, aceastã vanitate e redusã la minimul posibil. Dar existã, n-am încotro, şi
nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc. Dar vãd cã am spus cum scriu, nu de ce. La
asta nu ştiu sã rãspund. Ceea ce v-am spus e doar o incertitudine, restul..., viitorul
vǎ va rǎspunde. Unii poate cã scriu cu un anumit scop, de pildã reformarea
moravurilor, a societãţii, educarea poporului ş.a.m.d. 287
Aceastǎ necesitate este menţionatǎ ostentativ şi de Nicolae Iorga: „Pentru
aceasta, în afară de ce strecoară o şcoală care toată nu face decât să cultive forţa şi
să încurajeze violenţa şi de ce se poate culege dintr-o publicistică de continuă
iritare, se cere o atentă şi răbdătoare operă de autoeducare a generaţiei actuale, care
apoi să facă tot posibilul pentru ca urmaşii să fie crescuţi în acest spirit.”288
Educarea şi a autoeducarea noilor generţii se face astfel printr-o reformare
culturalǎ agresivǎ, la fel de convingǎtoare ca dezinformarea promovatǎ de dictatura
democraticǎ sau totalitarǎ.
Dintre aceştia, unii sunt într-adevãr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii,
mulţi chiar dintre cei mari, Balzac de pildã, un mobil important al scrisului sunt
banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a
artei în genere, în care intrã vrând-nevrând şi critica, şi eseul, şi filozofia, chiar şi
287
PALEOLOGU, ALEXANDRU, Despre lucrurile cu adevãrat importante, (Ediţia a II-a), Iaşi, Polirom, 1998, p. 5-6
288
NICOLAE IORGA, op. cit. , p. 23

171
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

marea oratorie, al cãrei obiectiv e de regulã persuasiunea în sensul unui efect


practic imediat, este în ultimã instanţã o finalitate fãrã scop, adicã una de
cunoaştere, de contemplare, de aprofundare a adevãrului. Adicã frumuseţea (care
va salva lumea). Acest lucru e cel mai evident în cazul oratoriei, cãci interesul ei
practic expirã cel mai repede, dar cel estetic rãmâne în memoria veacurilor şi
chiar a mileniilor. Dintr-o fatalitate asupra cãreia nu am puterea sã dispun, genul
în care scriu se numeşte eseu, termen care mi-a devenit nesuferit, pentru cã de la o
vreme încoace cunoaşte o inflaţie absolut devalorizantã. Una-douã, eseu.,
eseistic… A ajuns sã însemne incompetenţã (şi sã o absolve) şi pseudo-eleganţã.
De fapt, eseul pretinde o competenţã totalã în cel mai ignorat domeniu, cel al
umanului (în care antropologia e rareori competentã, şi atunci destul de puţin).
Cuvântul eseu., impus, cum se ştie, de Montaigne, exprimã o prudentã (ironicã)
modestie, înţeleasã, cum am mai spus şi altãdatã, ca o virtute nu moralã, ci
tehnicã, şi mai înseamnã nevoia de a testa realitãţile, de a încerca, de a supune
unei verificãri experienţa şi gândirea, de a mãrturisi despre încercãrile prin care
trece omul.289 Indiferent de experienţǎ sau gândire, pasiuni sau veleitǎţi, „nu urci
niciodată atât de sus, decât atunci când nu ştii încotro te îndrepţi”, spune
NAPOLEON BONAPARTE.

Polemika, an IV, nr 139, martie 2009,

GLOBALIZAREA – REALISM GEOPOLITIC

Manipularea norodului la scară mondială a fost un factor uzual de-a lungul


istoriei, dar din vremurile în care magnaţii au motivat globalizarea ca soluţie
indispensabilă dezvoltării mondiale, lucrurile au luat o întorsătură indezirabilă,
inclusiv în rândul lor. Emil Cioran a făcut inutil o analiză perspicace despre
viitorul României, arătând cât de nocive sunt interesele meschine a celor ce se
opun unei bune guvernări a naţiunii noastre, zicând: „Tot ce nu e profeţie în
România este un atentat împotriva României.”290
De aceea istoria explică lucid contribuţia înaintaşilor la obţinerea identităţii
naţionale şi nu invocă atitudini josnice, motivate de politici apăsătoare a celor fără
scrupule. Când este vorba de a da socoteală gloatei, aceştia ne plictisesc cu
289
Ibidem, p. 7
290
Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI, Humanitas, 1990, p. 28

172
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

promisiuni deşarte şi false compătimiri. Din nefericire inclusiv plebea înţelege că


„istoria este o explicaţie, dar nu o scuză. ”291, fiind dezamăgiţi că politica zilelor
noastre nu le mai dă posibilitatea de a schimba viitorul...Se consolează cu ideea că
păstrarea umanităţii contribuie la răscumpărarea lor apocaliptică şi astfel
poporul lor devine moral invincibil căci „o naţiune nu este mare dacă nu încearcă
să se substituie umanităţii.”292
Realismul geopolitic este bazat pe interesele statelor, în vreme ce idealismul
societãţii deschise pune accentul pe umanitate. Încã din epoca Luminilor, a existat
mereu o tensiune între principiile universale şi suveranitatea statului. Cu cît
Statele Unite au devenit mai puternice, cu atît tensiunea a devenit mai pronunţatã.
Theodore Roosevelt poate fi considerat protagonistul hegemoniei americane, iar
Woodrow Wilson un model de abordare idealistã în domeniul afacerilor externe.
Totuşi, el nu poate reprezenta un model de idealism al societãţii deschise, date
fiind performanţele sale sumbre în domeniul respectãrii drepturilor omului pe plan
intern. Un exemplu mai potrivit ar fi Jimmy Carter. Atunci cînd realismul
geopolitic se confruntã cu idealismul societãţii deschise, cel dintîi de obicei
cîştigã.293 Aceeaşi aviditate de globalizare s-a observat de-a lungul constituirii
Uniunii Europene până în zilele nostre ceea ce ne face să anticipăm o alianţă
tacită împotriva bunelor moravuri umanoide. Cum rămâne însă cu identitatea
naţională când valorile noastre particulare dispar pe zi ce trece? Acelaşi Emil
Cioran învaţă că „un popor devine naţiune numai când ia un contur original şi îşi
impune valorile lui particulare ca valabile universal.”294
Cu greu ne-am putea angaja la o analizã criticã a politicilor administraţiei
într-un moment cînd pericolul este inerent şi guvernarea face multe dintre
lucrurile ce trebuie fãcute.295 Deşi nu împărtăşesc ideea filosofului Emil Cioran,
legată de lipsa esenţei spirituale a oamenilor, merită amintită, deoarece indică
necesitatea participării spirituale a poporului la consolidarea culturii şi tradiţiilor
naţionale, asigurâd astfel veşnicia lui.
El accentuiază opinia că: „poporul, considerat în sine, nu este un fenomen
spiritual; prin naţiune el participă la spirit, care şi ea întrupează istoric valori

291
Ibidem, p. 29
292
Ibidem, p. 35
293
SOROS GEORGE, Despre globalizare, trad. de Silviu Lupescu; cuvânt înainte de Daniel Dăianu, Iaşi, Polirom,
2002, p. 129
294
Emil Cioran, op. cit., p. 36
295
SOROS GEORGE, op. cit., p. 134

173
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

spirituale, fără să fie, în esenţa sa, spirituală. ”296 Lipsa acestor valorori afectează
viitorul oricărei ţări fie ele mari şi dezvoltate iar globalizarea constituie pierderea
identităţii naţionale a statelor mici şi slab dezvoltate anihilând orice mişcare
iredentistă menită să schimbe destinul acestor naţiuni.
Globalizarea ţării noastre care tocmai s-a realizat nu se întinde numai la
nivel macroeconomic, ci pătrunde şi în toate structurile microsociale, până în
însăşi persoana omenească, insuflând duhul său distructiv, care este spiritul
banului.297 Practic acesta este condiţia imorală ca dovadă esenţială în
demonstrarea ineficienţei acestei politici, iar ”prin logica dezvoltării toate
activităţile umane se transformă în activităţi economice, aşa cum, prin morala
dezvoltării, singurele valori rămân cele economice.”298 Noi cei naţionalişti, aşa
cum ne condamnă sistemul, sperăm totuşi, la o revigorare a clasei politice dispusă
să diminuieze efectele dăunătoare ale globalizării şi să asigure un viitor cel puţin
modest românilor.
„Dacă în întreg sud-estul Europei, România nu se va defini ca singura
realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu,
stupid.”299 Mulţumesc Lui Dumnezeu că m-a primit în turma sa chiar dacă
momentan sunt oaia neagră. Şi-l rog să-mi ierte agresivitatea verbală la adresa
„Cezarilor noştrii”, care au luat şi vor mai lua şi ceea ce nu li se cade a primi. Dar
ştiu că un singur lucru nu ni-l pot lua: SUFLETUL.
L-aş mai ruga,
inofensiv şi temător,
Să fie îngăduitor
cu mine, şi cu - al meu popor.
Polemika, an IV, nr 140, 27, 2009 martie/2 aprilie 2009

296
Emil Cioran, op. cit., p. 39
297
GEORGIOS MANTZARIDIS, op. cit., p. 13
298
Ibidem. p. 123
299
Emil Cioran, op. cit., p. 145

174
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Cu BACU' pe Jiu

Agresivitatea verbală cu care voi analiza aspectele generale legate de


învăţământ, nu este produsul hazardului sau pură fantezie jurnalistică, ci realitatea
unor argumentări profesionale, însemnate de un profesor cu vocaţie.
Am fost adeptul unor raţionamente compatibile cu realitatea înconjurătoare
care aparent sunt meschine, dar aplicându-le au dat rezultatele scontate în vechime.
Acestea pot să servească ca analogii pentru elucidarea unor soluţii la impasul
cotidian şi acum ca şi atunci. Istoria nu oferă soluţii decât pentru naţiune, şi nu mai
trebuie ştiută, şi ca dovadă că suntem printre singurele ţări unde se predă o singură
oră de istorie la liceele de profil uman. Cât despre istoria naţională cred că ştiţi cu
toţii ce a mai rămas din programa şcolară. Parcă altfel suna după anii 1990 definiţia
globalizării, nu de tipul‫„׃‬statele se pot naşte fie prin reuniunea voluntară a două
sau mai multe triburi, fie prin subjugarea grupurilor slabe de către cele mai
puternice, ceea ce duce la pierderea autonomiei lor politice”300sau cum am mai
precizat în alte articole dar care ar deveni ironice şi greu digerabile pentru cei
împricinaţi. Practic alta este tema articolului nostru de astăzi şi anume, analiza
desfăşurării examenului de bacalaureat în judeţul nostru.
O să vi să pară nostim dar o analiză laborioasă a acestui eveniment nu o
poate face un jurnalist experimentat şi nici un angajat al sistemului educaţional.
Dacă s-ar compromite să cerceteze aspectele deficitare a acestui minister, ar fi în
detrimentul politicii europene şi al „democraţiei capitaliste”.
Să nu vă miraţi dacă vi se atrage atenţia de la ipostazele esenţiale ale
învăţământului pentru a da atenţie problemelor triviale care îngroapă perspectiva
tinerilor de mâine. Asta este o strategie generală tuturor sectoarelor economice, cu
atât mai mult în învăţământ unde se urmăreşte evident promovarea diletantismului
ca factor primordial al manipulării maselor. Şi ca dovadă încă un an în care
Ministerul Educaţiei şi Cercetării va acorda diplome de absolvire cu o mare
clemenţă şi iresponsabilitate.
Nimeni nu vede oare îngăduinţa învăţământului preuniversitar de a şcolariza
tineri care n-au învăţat bine să scrie în limba maternă? Nimeni nu constată efectele
dăunătoare ale unui învăţământ la grămadă care a nimicit motivaţiile acestora?
Nimeni nu observă toleranţa comisiilor de a nota cu medii exorbitante pe

300
GERGES BALANDIER, op. cit., p. 177

175
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

absolvenţii care în şcoli abia treceau clasa? Nimeni nu constată influenţa sinistră a
politizării sistemului educaţional?
Nu pot să cred însă, că mai toată presa din România tratează cu
superficialitate inclusiv evenimentele de suprafaţă lipsite de importanţă, iar cele de
fond le ignoră din indolenţă sau dezinformare. Ceea ce văd, aud, ştiu nu-mi este
cunoscut numai mie cu toată informarea tendenţioasă la care se apelează. Păcat că
presa a devenit astăzi un instrument de uneltire politică, sau dacă nu, asistăm la
lipsa de perspicacitate, pregătire şi moralitate a jurnaliştilor, prea devreme însă. Da,
am înţeles. Acestea sunt rezultatele globalizării mondiale despre care se tot
vorbeşte cu nonşalanţă, în aşa fel încât oamenii au ajuns la consolare sacră,
semnificativă martirilor dar şi la obişnuinţa de a fi ofensaţi fără nici o justificare.
Cred cu obstinaţie că acestea sunt problemele stringente ale învăţământului
românesc iar cele pe care le semnalează gazetarii sunt inofensive calităţii
educaţionale. Dacă nu vor fi cercetate cu atenţie şi responsabilitate cel puţin
examenele de absolvire, o zic figurativ, că mai bine ne-ar fi să „plutim cu BACU'
pe Jiu”, decât să credem în sintagme de genul „românii sunt cei mai deştepţi, cu cât
mai mulţi absolvenţi cu atât mai multă concurenţă ş.a.”. Bun, accept şi ideea unui
învăţământ comercial necesar rivalităţii capitaliste, dar cu pregătirea profesională
calitativă, absolut imperioasă dezvoltării economice cum rămâne? Acestea nu sunt
idei reprezentative lumii democratice şi libere în care trăim?
Un lucru este sigur şi anume că viitoarele mlădiţe sunt putrede prematur, iar
ţara noastră îşi va pierde identitatea de cultură şi civilizaţie sau în cel mai fericit
caz va fi asimilată altor civilizaţii mondiale. Treziţi-vă români, până nu ne „va lua
bacu' pe toţi şi ne va duce în infernul neghiobiei omeneşti!”

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 145, 10-16 iulie 2009,

LICEUL DE MUZICĂ ŞI ARTE PLASTICE - VICTIMĂ MEDIATICĂ

În anul şcolar 2008-2009 sunt transferat de la Grupul Şcolar Energetic Nr.1


Târgu-Jiu, la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Constantin Brăiloiu”, motivul fiind
în principal profilul şi performanţele educaţionale ale liceului.
Absolvenţii de profil real, veterani ai Liceului Energetic, au dat dovadă de
multă amabilitate şi tact pedagogic ceea ce au stimulat şi pe tinerele cadre să fie
176
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

mulţumiţi de statulul lor de profesori debudanţi, în ciuda unei remunerări deficitare


atribuite de minister.
Disputele aveau o conotaţie comică lipsită de nocivitate şi lupte de culise,
cum se întâmplă adesea în mai toate instituţile. Nu vorbesc însă de faptul că acest
liceu mi-a deschis mari perspective şi satisfacţii pe plan profesional şi că prietenia
cu profesorii liceului îmi este utilă oricând în acest municipiu.
Am crezut că la Liceul de Muzică lucrurile stau mult mai bine şi mi s-a
adeverit faptul că profesorii umanişti vorbesc mult şi fac puţin, comparativ cu cei
de profil real care sunt mult mai calculaţi.
Şi ca dovadă este scandalul mediatic care a sufocat cadrele didactice
paşnice, dar care au şi pătat imaginea unui liceu cu performanţe uluitoare la
olimpiadele naţionale şi inernaţionale. Şi ştiţi de ce?
Pentru că există anumiţi colegi care nu sunt mulţumiţi niciodată cu hotărârile
consiliului profesoral sau a celui administrativ şi care au fost retogradaţi probabil
din funcţiile care îi faceau răspunzători de imaginea liceului.
Pentru că acei colegi au atâta ură pe conducerea şcolii, încât au îndrăznit să
înainteze reclamaţii scrise în numele întregului colectiv de muncă. Unii mai
îndrăzneţi se folosesc de imaginea altora pentru a strânge atât de râvnitele puncte
care-i fac mai credibili şi talentaţi.
Nu mai vorbim de însă de informaţiile distorsionate care le-au oferit ziarelor
locale pentru satisfacerea vanităţilor pesonale. Am înţeles însă, că unii dintre
cârcotaşi ar fi oameni religioşi, - nu cu frica de Dumnezeu- , că s-ar dezice prin
faptele lor. Ba că alţii, ar ajuta mult biserica cu îmbunătăţirea cântarii vocalice şi
instrumentale pe care o practică. Toată această situaţie dacă se confirmă, este de-a
dreptul lamentabilă căci asistăm atunci la pur fariseism şi ritualism sec,
caractertistic primelor veacuri de creştinism. Indiferent cine ar fi se dovedesc
oameni de rea credinţă, diletanţi ca vieţuire şi avizi de putere. Şi cu toate aceste
antagonisme credeţi că acele cadre didactice mai au timp şi de educarea tinerelor
mlădiţe? N-am vrut să scriu acest articol pentru a înrăutăţi şi mai rău situaţia
liceului nostru dar am stimat prea mult anumite persoane pentru a da dreptul la
replică colegilor debusolaţi. Şi în plus am scris acest articol cu consimţământul
conducerii liceului.
Iată dragilor reprezentanţi ai poporului unde aţi adus învăţământul cu legile
şi reformele pe care le-aţi întocmit. Credeţi că goana după puncte şi remunerarea
disproporţionată a cadrelor didactice va asigura un învăţământ de calitate. Chiar
177
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

atât de naivi ne credeţi să acceptăm acumularea de puncte pentru salarii de merit


sau gradaţii, plauzibilă? Chiar nu vedeţi inutilitatea birocratică şi discordanţa
colectivului educaţional generată de acestea? Chiar nu vedeţi că cei care se simt
frustraţi sunteţi chiar dumneavoastră de la minister, care creaţi toate acestea pentru
a vă păstra scaunele denaturate de neghiobia omenească cu care vă afişaţi?
Pentru responsabilitatea unora şi buna credinţă a altora învăţământul mai
pluteşte încă, dar nu se ştie însă pentru cât timp. Sunt convins că aceleaşi
probleme se întâmplă în majoritatea şcolilor din România atâta timp cât
învăţământul va funcţiona după astfel de criterii. Oricum rămâneţi convinşi de
faptul că „cel ce va ridica sabia de sabie va pieri” şi indiferent de schimbările în
bine sau rău, cel ce dă dovadă de multă înţelepciune va face faţă tuturor
vicisitudinilor vremii.

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 146, 17-23 iulie 2009,

MAI PUTEM TRAI FRUMOS?

De la Adam încoace s-au comis mereu fărădelegi dar astăzi se pare că se


întrece măsura. Şi în societăţile tradiţionale se păcătuia, dar “mai cu perdea”.
Oamenii erau conştienţi de greşelile lor iar opinia publică sancţiona abaterile de
la viaţa normală.
Din nefericire, se vede limpede că astazi nu se mai face deosebire între bine
şi rău. A avea relaţii extraconjugale, a întemeia un cuplu cu o persoană de acelaşi
sex, a trăi în uniune consensuală şi ce să mai vorbim de comuniunea trupească
înainte de căsătorie cu diverse personae, devin lucruri normale pentru o persoană
anormală.
Setea de a poseda, de a aduna averi cu orice mijloace, de a vedea în toţi şi
în toate mijloace care-ţi pot satisface pofta ta destrăbălată sunt socotite atitudini
fireşti pentru o lume nefirească301.
În România când era pe cale să se legifereze „normalitate” vieţii trupeşti
anormale comunitatea eclesială a protestat la început, dar pe măsură ce presiunile
Comunitîţii Europene în acest sens erau tot mai mari, protestul a devenit mai slab

301
P.S. Andrei Andricuţ, Nu mai putem trăi frumos?,Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 5

178
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

şi s-a finalizat cu tăcerea. Oare se va întâmpla acelaşi lucru şi acum când e pe


cale să se legifereze prostituţia?302
Glasul profetic al Avvei Pamvo, trăitor în primele veacuri creştine, dar
referindu-se la vremurile noastre spune: „Episcopii în zilele acelea se vor sfii de
feţele celor puternici…Va intra încă şi în norod necredinţă, curvie, urâciune,
vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie.”303
De asemenea proorocul Iasaia a scris pentru astăzi, ca şi pentru vremea lui:
„Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi
întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20)
Aceeaşi idee o regăsim în actualitate, expusă cu sarcasm amar, la Ernest
Bernea: „Omul «civilizat» este în genere înclinat să trăiască mai mult
prezentul…să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia
aceasta de care suntem atât de mândri. A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a
fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te
închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu
făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de
milenii”.304
N-aş vrea să se creadă că viaţa contemporană o consider inacceptabilă unei
societăţi civilizate, fiind astfel acuzat de pesimism. Lumea a fost zidită de
Dumnezeu şi-şi are frumuseţile ei. Omul este icoana lui Hristos şi-şi are demnitatea
lui.
În acest sens un cuvios contemporan se foloseşte de o parabolă: „Dacă vei
întreba o muscă:
- Sunt flori în locul acesta? Ea îţi va răspunde:
- Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve,
gunoaie, necurăţii. Şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă
vei întreba o albină:
- Ai văzut vreo necurăţie în locul acesta? Ea îţi va răspunde:
- Necurăţie? Nu, nu am văzut nicăieri. Aici locul este plin de flori bine
mirositoare. Şi îţi va enumera o grămadă de flori de grădină şi sălbatice.

302
Ibidem, p. 6
303
Avva Pamvo, Pateric, Alba Iulia 1990, p. 193
304
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 15

179
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

- Vezi, musca ştir numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că
acolo este un crin, mai departe o zambilă…”305
Pledoaria pe care doresc să o fac în acest articol este să nu ne oprim la
gunoaie, ci să căutăm florile. Să nu ne mulţumim a trăi în mocirla puturoasă a
păcatelor ci să aspirăm înspre înălţimi.
Lucrul acesta cere un anume eroism după spusele episcopului Ioan Suciu,
mort în închisoarea de la Sighet: „Aş vrea să prefac toată colbăria de stele în limbi
de foc, întreg nisipul argintiu al mării în guri ce ţipă şi toate rănile omeneşti în buze
care glăsuiesc, căci vreau să strig cu iureş de clopot furios, să dau alarma în
străfundurile sufletului tău, să izbesc furios în pereţii de nepăsare, în învelişul de
comoditate în care ţi-ai învăluit viaţa tinereţii tale: ieşi din scutece şi te aliniază
bărbăteşte chemării de a trăi eroic”.306
Pentru a trăi frumos trebuie, înainte de toate, să gândim frumos deoarece
toate faptele îşi au izvorul în cugetare. Un om cu idei frumoase şi sănătoase va
acţiona corect.307
Şi să nu uităm o vorbă străveche: „Ideile sunt cele care conduc lumea.”

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 147, 24-30 iulie 2009,

ELOGIUL PROSTIEI

În trecut prostia a fost un fenomen destul de cercetat de marii cărturari. Era


îngăduită însă de lumea celor învăţaţi. Totuşi astăzi e greu de elogiat, când ea este
dispreţuită chiar în lumea proştilor. Din nefericire, fenomenul de depreciere nu este
nici permanent, nici general. Opinia socială a fost deseori neutră – sub aspect
axiologic – faţă de mărginirea intelectuală. Ca atare prostia nici nu exista în acele
vremuri în conştiinţa societăţii. Simplismul intelectual se bucura de o preţuire
deosebită, ca şi nebunia la unele popoare în anumite epoci, influenţate de apogeul
moralei creştine. Exemplarele de elită a celor săraci cu duhul, purtătoare de
credinţe mistice, inspirau semenilor respect şi teamă aproape superstiţioasă.308
Contest însă superficialitatea scriitorului Pavelcu Vasile, legată de aprecierea
creştinismului ca fiind o societate spiritistă, capabilă de a elogia simplitatea până la
305
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 27
306
† Ioan Suciu, Eroism, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 5
307
P.S. Andrei Andricuţ, op. cit, p.8-9
308
Pavelcu Vasile, ELOGIUL PROSTIEI, psihilogie aplicată la viaţa cotidiană, Editura Polirom, 1999, p 300

180
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

canonizarea unui cioban imbecil căruia i se închină elita ţării. Înfierez şi ideea că
lumea spiritelor îşi alege interpreţii printre cei mai simpli şi că prostia ar fi preţuită
de persoanele fluidice. Domnul Pavelcu pare să fie mai puţin meticulos când este
vorba de viaţa acelor ciobani imbecili, care dovedeau o cultură şi inteligenţă mult
peste profesia care îi defavoriza. Deasemeni, lipsa de documentaţie şi mai ales
lipsa de interes a unui raţionalist, îl face să afirme că sfârşitul celui prost este o
„dreaptă compensaţie” şi „favoritul destinului”, nu mai vorbim însă că toate aceste
ar fi „sub raportul ordinii umane.” Toate acestea şi celălalte argumente, dovedesc
calităţile agnostice a domnului Pavelcu care sub o formă profană deghizată,
încearcă să ironizeze elogierea prostiei.
Cât despre faptul că i s-ar părea exagerată ideea că numai proştii ar ajunge în
locuri de cinste în politică sunt parţial de acord. Eu însă îi numesc pe acei avizi de
putere şi bani „deştepţi semidocţi”, iar cei care îi invidiază alţi potenţiali diletanţi.
Cât despre dezmoştenirea celor invidioşi îl avertizez pe domnul Pavelcu că acei
nefericiţi nu vor apuca „să arunce prostia în lagărul celor fericiţi” că fericirea
efemeră a celor fericiţi se va lua de la ei şi se va da celor ce râvnesc, aşa cum o
dovedeşte limpede istoria.
Sunt de acord cu condamnarea inteligenţei înţelesă ca funcţie distructivă şi
paraliazantă deoarece elanul, iniţiativa şi curajul ar cădea victime ale bisturiului
ascuţit al reflecţiei309. Bergson întărea aceste sugestii zicând că „instinctul ne-ar
sluji mai bine decât inteligenţa; aşa cum în fotbal o lovitură cu capul este mai
preţioasă decât un efort – adesea frenator – al cugetului”310 Scriitorul rus
Griboiedov a devenit celebru prin comedia lui satitică „Prea multă minte strică”.
Îmbrăţişez şi ideea că omul care a depăşit mediocritatea îşi crează o mulţime de
necazuri neputând fii înţeles, dar poate fi recompensat după moarte când ideile
geniale pot intra în patrimoniul majorităţii. Dacă este aclamat de mulţimea
contemporană încetează de a mai fi genial cum spune Edgar Poe: „Orice idee
publică, orice convenţie acceptată este o prostie, fiindcă ea convine majorităţii.”
Dacă simularea inteligenţei este un lucru nu tocmai uşor, nu înţelegem de ce
simularea prostiei se ignoră. Recomand pentru cei interesaţi, alături de domnul
Pavelcu: mai bine să se renunţe la inteligenţă, devenind proşti autentici; decât să
simulăm ceea ce nu putem avea.

309
Ibidem, p. 301
310
Ibidem,

181
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

Mai bine aţi îmbrăca viruţile creştine; umilinţa, simplitatea, evlavia,


candoarea decât să ne ridicăm la înălţimea prostiei stiinţifice. Prostul cu diplomă
este rezultatul progresului ştiinţific realizat de semidocţii post-decembrişti care
dau lecţii de ceea ce înseamnă inteligenţă şi prostie. Toţi aceşti inteligenţi sunt
rezultatul moralei creştine, care se tem de efectele nocive asupra involuţiei
ştiinţifice, cauzate de marele lor duşman „creştinismul”. Imbecilitatea lor este atât
de mare încât nu vad că geniile curentelor culturale, n-au fost în stare să distrugă
spiritul nemuritor a unor leşuri animalice dar „după chipul Lui Dumnezeu”.
Totuşi, prostul de ieri simplu în atitudine, sincer ca o moluscă, cu o prostie
naturală; este superior celui de azi care este atras de ofensiva culturală şi
economică, are pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru „ideologie”.
Năzuinţa pentru sfinţenie oferă linişte şi stabilitate iar preocuparea către o
lume inteligentă conferă un haos specific societăţii europene unite. Mai bine „să te
faci prost întru înţelepciune ca să nu te arăţi înţelept prost fiind”, spunea un
„sfânt”, decât să orbecăi ştiinţa cunoaşterii a unei psihologii aplicate pe animale
avide de faimă şi putere. Mai pine psihologia actuală s-ar dispensa de teoreticienii
regimului marxist-comunist decât să ne împingă şi mai mult în haosul prostiei
raţionaliste. N-am auzit vreodată că geniile ar fii promotorii haosului creat de
absolutismul capitalist şi că ar contesta diabolic religiile creştine. Un astfel de
geniu ar fi zis „dacă tu crezi în Dumnezeu şi El nu există – n-ai pirdut nimic.
Pentru că în toată învăţătura Lui ai normele binelui absolut. Dar dacă nu crezi în
Dumnezeu şi El există – ai pierdut totul”.(Pascal)
Evident că intelectualii recalcitranţi, imuni faţă de acţiunea metodei
contemporane intelectualiste, sunt anihilaţi prin metode radicale create de
guverne comuniste, precum imposibilitatea de a procura materiale specifice
gândirii sale, iar închisoarea blestemul, rugul sau inaniţia intelectuală fiind
insuficiente pentru desfinţarea „intelectualilor rebeli”.
Acei intelectuali contemporani se consideră partizani ai unor metode blajine
dar dau dovadă de o adevărată inhibiţie intelectuală şi sunt frustraţi de faptul că
„proştii care ne conduc” sunt atât de „proşti” că le dau posibilitatea intelecualilor
răzvrătiţi să-şi procure documentaţie împotriva celor ce vor să ne îndobitocească ca
odinioară regimul comunist. Le fac cunoscut acelora că din nefericire pentru pentru
„rebeli”, se vor întoarce acele vremuri ca să biruiască din nou creştinismul.

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 149, 7-13 august 2009,

182
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

DEMONISMUL MEDIATIC

Tendinţa de a demoniza mass-media, aparţine unor falşi ortodocşi din


România. Ar trebui să ne întrebăm ce câştigăm cu această atitudine dacă nu găsim
o alternativă viabilă pentru remedierea acesteia? Se observă că mass-media zilelor
noastre a abdicat de la rolul educativ şi că promovează cu nonşalanţă desfrâul,
divertismentul "estival" scâbros şi lasciv, muzica deşănţată, astrologia, vrăjitoria,
teorii aparent stiinţifice despre lume şi viaţă, fenomenele U.F.O. şi paranormale,
sincretismul religios şi, mai nou, învăţătura cultelor neoprotestante. Azi
vulgaritatea şi prostul gust au devenit, din păcate, sinonime cu libertatea de
expresie! "Asta cere publicul" se spune ca un pretext scuzabil, însă, fără doar şi
poate, gusturile se mai şi educă. Dar să nu dăm vina doar pe comunicarea
mediatică în sine, ea este, după cum îi spune şi originea, un "mijloc", un... simplu
mijloc. Cei ce alegem suntem noi, cei ce ascultăm radioul, cei ce privim la
televizor şi cei ce citim ziare.
Putem lupta, spre exemplu, împotriva unei aşa mari invenţii cum este
televiziunea? E rău televizorul? El e doar un mijloc... Noi, cei ce alegem, alegem
bine sau rău. Tot la fel, am putea spune că şi descoperirea hârtiei sau a tiparul sunt
lucruri rele, căci se tiparesc puţine cărţi bune şi mult prea multe cărţi proaste. Nu
este onest să-i învăţăm pe creştinii noştri să aibă discernământ, să aleagă ce-i bun
de acolo "aşa cum albina culege nectarul din florile bune"? Parintele Teofil de la
Sâmbata de Sus, în stilul său, spunea că, dacă televizorul nu-i stricat, este bun. Şi
Părinţii Bisericii spuneau în acelaşi duh că nu vinul e rău, ci beţia, nu femeia e rea,
ci curvia etc. Biserica se adresează prin excelenţă tuturor fiilor ei, nu doar unor
enclave care detestă societatea deschisă şi demonizează mass-media....Biserica nu
ne îndeamnă să ieşim din societatea civilă, să întoarcem spatele lumii...Trebuie să
trăim în lume, ca şi cum nu am face parte din ea în sensul pe care Sfântul Pavel,
prin excelenţa deschis către lume, îl prezintă în Epistole când spune: Căci nu avem
aici cetate stătătoare, ci o căutam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14). Acelaşi
neînfricat Apostol afirma: Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele
de sus, unde se află Hristos, sezând de-a dreapta lui Dumnezeu; Cugetaţi cele de
sus, nu cele de pe pământ (Coloseni 3, 1-2). Cum se face că tocmai autorul acestor
versete, Sfântul Pavel, este prin excelentă un om al comuniunii şi comunicării, un
om al lumii? Evident că, cine traieşte în cetate şi întoarce spatele lumii reale, cine
183
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

rămâne indiferent sau impasibil faţă de cele ce se întamplă în lume, trădează puţina
iubire faţă de oameni (excepţie făcând monahii care au părăsit lumea nu pentru că
au detesta-o, ci chiar din dragoste pentru ea; mulţi cred, pe bună dreptate, că pentru
rugaciunile lor Dumnezeu mai ţine lumea). De aceea, cred că se cuvine să ne
călăuzim după Sfântul Pavel, căci el mărturisea cu dragoste Evanghelia pe pământ
şi inima îi era permanent la Cer. Este adevărat, după cum afirma şi Danion Vasile,
că "mass-media este Evanghelia zilelor noastre; este lumina după care se călăuzesc
masele de oameni care aşteaptă vestea cea bună a fericirii pământeşti"311.
E o realitate. Totul se învârte azi în jurul comunicarii mediatice. Ea e o
forţă ce nu ar trebui să o mai neglijăm, ea formează, ea creşte tinerii de azi. Nu
câştigăm nimic dacă o demonizăm. Dacă ochii şi urechile a milioane de români
sunt îndreptaţi spre presa, radio şi televiziune este şi datoria noastră, a celor ce
mărturisim după putere Cuvântul Mântuitorului, de a veni şi pe acest drum în
întampinarea acestora mici pentru care Hristos a murit. Bineinţeles că Evanghelia
trebuie să fie vestită pe calea tradiţională a pastoraţiei; predica se ţine de la
amvon, catehizarea se face în biserică şi la orele de religie, dar nu ne mai putem
îngadui să ignoram acest mijloc prin care Cuvântul lui Hristos poate ajunge la
oamenii ce-şi spun: "nu le am p-astea cu Biserica"...
Editorialul nu este un gen patristic, spun ce-i ce se grăbesc să excludă
temeiul unei prese creştine, afirmă un teolog312... Pe bună dreptate, dar în acelaşi
duh putem să ne întrebăm: o barcă poate fi amvon? Iată că adaptându-se
momentului şi locului, Mântuitorul Hristos a făcut amvon dintr-o corabie pe când
mulţimile se îmbulzeau pe malul lacului Ghenizaret ca să-l asculte313. Predicile
Sfântului Pavel în agora din Corint sunt şi ele o... adaptare din mers. Astăzi e
oportun să vorbim cu putere multă în agora spaţiului mediatic căci unde sunt
oameni, e nevoie de mărturisirea credinţei. În principiu nu contează calea, ea e
valoroasă dacă aduce roade în timp...Cu alte cuvinte răspândirea cuvântului lui
Dumnezeu printre oameni completează pe cel de la amvon.

311
Laurenţiu Dumitru, Tinerii pe calea Întrebărilor, apud Danion Vasile, Cartea nunţii. Cum să-mi întemeiez o
familie?, Editura Nemira, 2003, p. 101 (reeditata şi la Editura Egumenita).
312
Cf. Teodor Baconsky, Ispita binelui, Eseuri despre urbanitatea credinţei, Editura Anastasia, 1999, p. 83.
313
Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, A vazut
doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii
care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si şezând în corabie, învaţa, din ea, mulţimile (Luca
5, 1-3).

184
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

În emisiunea Eugeniei Vodă, "Profesioniştii", Înalt Prea Sfinţia Sa


Bartolomeu Anania mărturisea că, pe când era încarcerat la Aiud de către regimul
politic, ţinea sâmbăta şi duminica predici în limbajul morse celor din celulele
alăturate. Vlădica s-a adaptat momentului, nu a considerat că e neadecvat a ţine
predici la ţeava de calorifer... Deşi Internetul este şi el de multe ori demonizat în
ziua de azi, totuşi mulţi părinţi dau răspunsuri la întrebari duhovniceşti concrete
prin Internet. Multe site-uri cuprind cărţi şi predici ortodoxe, poţi "vedea", spre
exemplu, tot prin mijlocirea lui, adevărate comori iconografice ale Sfântului
Munte Athos.
Forţa şi impactul mass-media, nu mai trebuie neglijat, mai ales azi când
trăim într-o epocă a comunicării... Deşi sunt un procentaj minuscul faţă de
Biserica dreptmaritoare, neoprotestanţii, au acaparat într-o proporţie foarte mare
spaţiul mediatic românesc... În ziua de azi se folosesc din ce în ce mai mult
sintagme ca: "concurenţa valorilor religioase", "pluralism religios", "piaţa liberă
a religiilor", "oferta religioasă". Nu ne plac astfel de sintagme de marketing şi
cred că ar fi bine să nu ne obişnuim cu ele. Biserica Ortodoxă nu are ce vinde şi
nici ce cumpăra, ea e datoare să asigure mântuirea credincioşilor în orice
vremuri, oricum ar fi ele, şi să îi pazească pe fiii ei de învaţăturile noi pierzatoare
de suflet. Filme religioase neoprotestante, predici ale unor pastori, poţi auzi şi
vedea pe "n" canale media dar şi explicări simpliste şi emfatice ale textelor
evanghelice, nu mai vorbim de îndemnuri de a suna la un număr de telefon după o
Biblie sau pentru ca pastorul să se roage pentru telespectatori. Prozelitismul nu
mai este în lumea de azi văzut ca o acţiune negativă, ci ca o expresie a libertăţii
într-o societate confuză aflată în derizoriu.
Aşa cum spunea Teodor Baconsky, e nevoie de o presă ortodoxă care, "să
cântărească ziua din perspectiva eternităţii"...Cred că în condiţiile în care tipul de
presă macabru (scandaluri, violuri, crime) se dezvoltă şi acaparează piaţa
informatională, noi îi putem contrapune faptul cotidian comentat din perspectiva
vieţii în Hristos, cu accent pe experienţele pozitive, ziditoare, demne de urmat.
E nevoie de edituri ortodoxe serioase (mulţi teologi preoţi şi laici au
excelente teze de licenţă care cu puţin efort, concretizat în a le rescrie pe-ntelesul
creştinilor de rând, ar merita să vadă lumina tiparului), reviste de spiritualitate şi
de ziare de largă circulaţie, cu subiecte incitante, care să respecte regulile de
piaţă, pentru a fi vândute. E nevoie de emisiuni radio-TV ortodoxe bine făcute,
programate şi în afara timpului liturgic, ca să poată fi vizionate şi de cei ce merg
185
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

regulat la Sfânta Liturghie. Tocmai cei mai interesaţi de emisiunile acestea nu le


pot urmări. Va mai amintiţi celebra emisiune Credo de pe TVR 2 de acum vreo 10
ani şi cum era aşteptată cu sufletul la gură de creştinii mai mult sau mai puţin
credincioşi şi câte comentarii năştea a doua zi? Vă amintiţi impactul extraordinar
al filmului Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirrelli? Pe bună dreptate, părintele
Ştefan Iloaie, directorul postului de Radio Renaşterea (Cluj) şi printre puţinii
teologi specialişti în mass-media, spuneau că "Nu vom şti niciodată toate
modalitaţile prin care Dumnezeu lucrează şi prin care El Se face cunoscut în
lume"314.
Teologii cu condei pot mai mult decât să ţină "sfântul zilei" sau să explice în
trei rânduri Evanghelia duminicală. E nevoie în presa de azi de o viziune ortodoxă
asupra lumii în care trăim. De bună seamă, cuvântul lui Hristos merită mai mult
decât un colţ de pagină, de cele mai multe ori cu învecinări stânjenitoare şi
ruşinoase promovate de "găinarii" de presă. Cei ce merg conştiincioşi la biserică,
cei care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu prin însăşi viaţa lor, oare nu simt nevoia
că ceea cred să se regăsească într-o mai mare măsura în spaţiul mediatic? Nu
cred că iubesc ei această enclavizare sau pur şi simplu să creadă că nu se mai
poate face nimic. Poate că presa ortodoxă nu va avea niciodată tirajele
revistelor... cu pictoriale sau ale cotidienelor sportive, dar ştiu cu siguranţă ca
există interes nu doar pentru "campionii slavei lumeşti" (sportivii, artiştii), ci şi
pentru "campionii slavei celei cereşti" (sfinţii).
Oare nu ne-a obosit pe toţi satirizarea în mass-media a superstiţiilor unor
creştini sau prezentarea marilor praznice într-un limbaj total neadecvat sau doar
din perspectiva unor aspecte absolut nesemnificative (bradul de Crăciun,
iepurasul de Paşti, etc.)? Faptul religios are, în general, valoare pentru jurnalişti
doar dacă e inedit, senzaţional sau pune Biserica într-o lumină nefavorabilă.
Personal deplâng astfel de situaţii şi recomand, în consecinţă, facultăţilor de
jurnalism să studieze şi oarece discipline teologice, pentru că omul de presă de la
noi - prin cuvantul lui scris sau vorbit - se adresează unor suflete creştine. Nu mai
spun că ignoranţa nu e deloc o buna carte de vizita...
Despre moralitatea presei s-a vorbit nu o dată. De aceea, Teodor Baconsky
afirma că a scrie un simplu articol despre cele sfinte într-o gazetă mediocră,
suburbana, e ca şi cum ai transforma în capelă una din dependintele unui

314
Arhid. Dr. Stefan Iloaie, Tinerete, ideal, Biserica (carte de interviuri), Editura Agaton , Făgăraş, 2002, p. 144

186
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

bordel315. E un mare risc? Da, se pare că este... Dar există şi posibilitatea ca,
printr-o lucrare susţinută, bordelul să se transforme, cu mila lui Dumnezeu, într-
un asezămant de binefacere.316
Biserica noastră dinamică şi vie îşi poate asuma acest lucru. Capul ei,
Hristos ne spune: Indrazniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 150, 14-20 august 2009,

ŢARA ŞI ELITELE

Nivelul intelectual şi moral al oamenilor nu este egal ci variază ca şi


înălţimea lor fizică sau după cum sunt degetele de la mână, aşa este şi diferenţa
între oameni pe toate planurile. Istoria a dovedit că lumea a fost condusă de
mediocrii dar care se folosesc de imaginea unor elite pentru a-şi ascunde
eventualele lacune profesionale. Această situaţie pare să fie tolerată inclusiv de
Dumnezeu cu scopul de „a feri pe aleşii săi de infatuarea cerbiciei lor.” Masele nu
pot trăi fără elite ca urmare a problemelor sociale greu de rezolat. Nevoia de
ajutor devine cu atât mai imperioasă cu cât aviditatea celor puternici este mai
pronunţată. Prin urmare, conducerea maselor ar trebui să cadă în sarcina elitelor
aşa zise astăzi sociale. Spiritualitatea lor trebuie pusă în slujba binelui obştesc,
înţelegând prin aceasta comoara de idealuri şi valori spirituale, patrimoniul sacru
al unei naţiuni. Care ar fi aceste valori, cum se menţin, promovează sau cum se
apără, trebuie să ştie orice om de elită.317 Idealul portretetului fiecărei elite este
făcut de Panaiotis Nellas când zice că „proprii sufletului sunt evlavia şi intelecţia.
Iar comune sufletului şi trupului sunt virtuţile, care se raportează la suflet întrucât
sufletul se foloseseşte de trup”.318 Cu alte cuvinte conduita morală şi pregătirea
intelectuală depind de natura sufletescă şi ar fi condiţii esenţiale pentru clasificarea
adevăratelor elite. Şi cum natura păcătosă a firii umane împiedică relizarea
acestor deziderate, putem accepta ca fiind un ideal punerea în evidenţă a acestor
elite ca nişte etaloane sociale. Totuşi mulţimile sunt conduse de persoane
inferioare şi iresponsabile sau mai concret de pseudoelite convertite la „noua
ideologie democratică”. Inactivitatea spirituală, fizică şi intelectuală crează
315
Cf. Teodor Baconsky, op. cit., p. 86.
316
Laurenţiu Dumitru, op. cit.,
317
Pavelcu Vasile, Op. Cit.p. 295
318
PanaiotisNellas Omul-animal îndumnezeit , Ed”Deisis” Sibiu, 1999, p 250

187
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

posibilitatea convertirii la o astfel de ideologie cele mai multe dintre acele


persoane lăsându-se pradă imaginaţiei bolnave cauzată de letargia minţii.
„Imaginaţia este o forţă uriaşă, creatoate, dar în acelaşi timp şi sinistră şi
înfiorătoare pentru suflet. Ca atare, este imperios necesar ca ea să fie stăpânită de
noi, dar nu există nici un alt mijloc de a putea-o stăpâni, decât dându-i o îndrumare
corectă. A înăbuşi mişcarea imaginaţiei este ceva primejdios, iar uneori absolut cu
neputinţă”.319 Elitele adevărate se adresează pornirilor generoase din sufletele
mulţimii, iar atunci când nu sunt înţelese, intervine prin forţa autorităţii pentru
reprimarea pornirilor oarbe şi întunecoase. Rolul acestor elite a fost bine exprimat
în vorbele unui general atenian: „Decât o armată de lei condusă de un cerb mai
bine o armată de cerbi condusă de un leu”.

În îndrumarea culturală a maselor elita trasează drumul adevărului, a


obiectivităţii şi disciplinei intelectuale al dezinteresării şi demnităţii morale; în
conducerea politică se menţine pe linia devotamentului pentru binele public.
Această atitudine faţă de adevăratele elite este o lovitută îndreptată împotriva
intelectualilor care poate însemna stingerea luminii, pentru ca în umbră să se
elibereze pornirile imorale şi egoiste. Examenele date în faţa realităţilor sociale
sunt adevărate probe de rezistenţă intelectuală şi morală, pe care istoria le va
judeca aşa cum a făcut-o cu „elitele de ieri”. Conştiinţa acestei răspunderi şi
sentimentul tainic al solidarităţii cu trecutul şi viitorul patriei constituie adevărata
mistică a elitei conducătoare. „Omul de stat trebuie să vadă cu ochii celor morţi, ai
celor vii sau chiar cu ai celor ce nu s-au născut încă”. Acest misticism nu conţine
ură şi nu fuge de lumină; el este trăirea unei adânci înţelegeri şi a unei grele
răspunderi. 320 Judecata istoriei poate fi uneori subiectivă ştiind cu toţii că este
influenţată, ba chiar intoxicată de ideologii semidocte a celor ce o concep. De
aceea, sacrificiul uman trebuie făcut în numele lui Dumnezeu şi pentru îndreptarea
fărădelegii omenirii, batjocorite prin dezinformare, pentru a fi mai uşor
manipulate. „Oricât ar stărui poporul să te aducă la călcarea legii, fereşte-te de ai
face pe voie” (Epictet). Calităţile intelectuale şi morale trebuie să întregite de curaj
şi devotament iar dacă va fi cu putinţă să accepţi inclusiv martiriul nu numai pentru
credinţă dar şi pentru binele obştesc.

319
ZenkovschiProf. V.V.Convorbiri cu tinerii despre sexualitate, ,Ed. Bizantină.BUC.1998, p. 72
320
Pavelcu Vasile,Op. Cit., p. 297

188
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 151, 21-27 august 2009,

TOTALITARISM LOCAL ÎNTR-UN STAT DE DREPT

După căderea regimurilor comuniste în statele est europene şi în România s-


a conturat tot mai clar libertatea individuală cu toate că perioada de tranziţie nu a
încetat. Această anticipare a fost facută imediat după revoluţie de regretatul analist
politic Silviu Brucan în ultimele sale apariţii mediatice. Astfel odată cu
mediatizarea tot mai promptă a libertăţilor idividuale, distincţia dintre viaţa publică
şi viaţa privată, a fost tot mai amlu dezbătută. Pentru justificarea temei propuse
trebuie să definim cele două spaţii ale existenţei umane după cum urmeză:
Viaţa publică ţine mai mult de locul unde se desfăşoră activitatea
profesională,precizată a fiind o parte a spaţiului public. Evident că specializarea
celor ce participă la viaţa publică acoperă toate sectoarele unui stat de
drept,creând aşa numitele spaţii publice.
Viaţa privată se referă la spaţiile intime, familiale, spaţii cu circuit închis,
în locuinţele proprii. Se cunoşte faptul că uneori aceste spaţii ale existenţei umane
se intersectează creând satisfacţii sau insatisfacţii în funcţie de politica locală care
este imparţială sau de cele mai multe ori părtinitoare. Locurile de petrecere a
timpului liber (expoziţii, muzee, parcuri restaurante, staţiuni etc.) sunt câteva din
dovezile comuniunii celor două spaţii ale existenţei umane. Evoluţia societăţii
umane, pe de altă parte, presupune redefinirea noţiunilor de public şi privat în
condiţiile în care cele două coordonate se suprapun:
- prin activitatea pe care o desfăşoară, anumite categorii de oameni, au
acces la pediul privat al oamenilor: poliţie, justiţie, medic, asistenţi
sociali, psihologi etc.
- sfera privată este expusă publicului în anumite situaţii; viaţa privată a
unor categorii de oameni devine zonă de interes public
Drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, dacă autorităţile
statului şi implicit cele locale respectă cadrul intim, privat.
Amestecul statului în viaţa privată, în secolul XX-lea, a fost determinat de
tipul de regim existent într-o ţară la un moment dat:
În statele democratice, drepturile fundamentale ale omului sunt respectate,
atenţie!, cele fundamentale, amestecul autorităţilor este permis doar în
anumite situaţii, stabilite prin lege:
189
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

- pentru protejarea drepturilor copilului, asistenţii pot intervenii în mediul


privatal familiei acestuia.
- Dacă se constată încălcarea legilor, este permisă invadarea spaţiului
intim de către poliţie, cu mandat.321
Să vedem însă care sunt caracteristicile esenţiale ale regimului politic totalitar
după analişti şi specialişti:
- inexistenţa instituţiilor reprezentative, democratice;
- încălcarea drepturilor omului;
- anularea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
- partid unic şi o ideologie unică;
- şeful statului deţine puterea absolută în stat;
- înfiinţarea poliţiei politice ca instrument de represiune;
- exacerbarea cultului personalităţii şefului statului;
- îndoctrinarea populaţiei prin propagandă;
- introducerea cenzurii şi controlul asupra mijloacelor de informare, etc.322
Dacă v-aş inocula ideea că inexistenţa instituţiilor reprezentative,
democratice; încălcarea drepturilor omului; anularea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale; înfiinţarea poliţiei politice ca instrument de represiune; atragerea
populaţiei prin propagandă; introducerea cenzurii şi controlul asupra mijloacelor de
informare, sunt caracteristici funcţionabile şi astăzi dacă nu vizibil cel puţin
camuflate de existenţa politicii birocratice, aş spune prea mult? Dacă v-aş sugera
ideea că şeful statului deţine puterea absolută în stat; partidul unic şi o ideologie
unică, ar fi singurele caracteristici incompatibile cu doctrina totalitară dar şi
acestea parţial, aş face o greşală de neiertat? Dacă da, atunci vă rog să îmi permiteţi
a defini noua politică românească ca fiind un neo-totalitarism post-decembrist.
Avem ca dovadă istorică în acest sens politica Franţei în vremea regelui Ludovic al
XIV-lea (1643-1715), despre care se spune că ar fi creat un aparat birocratic ce-i
permitea să controleze toate structurile statului, consolidându-se astfel poziţia sa
atât în Franţa cât şi Europa.
Aceste sunt constatări a lipsei de experienţă şi profesionalism când este
vorba de descentralizarea tuturor sectoarelor economice. Analiştii politici în
repetate rânduri subliniau tendinţa politicii româneşti de a transforma conducerea
locală în pură dictatură datorită acestui handicap profesional cu reminiscenţe
321
Mihaela Nancu, Memorator de Istorie, pentru clasa XI-a, Editura Booklet, Bucureşti 2007, p. 33-34
322
Ibidem, p. 57

190
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

autoritar-ideatice. România nu a reuşit să treacă nici măcar peste perioada nefastă a


tranziţiei de la două regimuri antagonice, darămite de a adopta ca lege
descentralizarea statului ca politică cerută de Uniunea Europeană. A fost de mirare
pentru întreaga naţiune pro-uniune cum am fost primiţi în această structură
continentală când nu s-a reuşit măcar în linii generale de a se rezolva problema
corupţiei. Nu mai vorbim de faptul că înlăturarea vechilor mentalităţi cauzate de un
diletantism profesional sau preluarea puterii de vechii activişti sunt probleme
strigente care nu au fost nici pe departe soluţionate. Domniile lor au cheltuit banii
locali pentru realizarea unui mediu ambiant generaţiilor dumnealor în prag de
pensionare şi „slavă domnului”, noi gorjenii suntem capi de listă la nivel naţional.
Păi, dragi români, imaginaţi-vă ce-ar însemna viitorul acestei naţiuni cu mentalităţi
politice perimate şi implicit corupte, cu un centralism politic auzi, european? E ca
şi cum ai pune „boi tineri la jug” sau „pruncii să manânce carne”. Nu vorbesc decât
din perspectiva unui gorjan care îşi cunoaşte politica locală şi greşesc dacă aş
condamna politica naţională, deoarece există unele judeţe pregătite deja să
primească autonomia locală. Şi una peste alta, aşa cum degetele de la mâini nu se
aseamănă între ele, aşa şi oamenii acestei naţiuni cu minorităţile ei. Vă las pe
dumneavoastră să faceţi conexiuni, asemănări, deosebiri, analize, etc, dar ar fi mai
bine să faceţi ceva util pentru „a trăi mai bine” căci eu unul nu sunt capabil prin
natura profesiei, decât să scriu şi să vorbesc.

în sǎptǎmânalul Polemika, an IV, nr 152, 28-3 septembrie 2009

191
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Trec anii plini de evenimente care sunt lăsate neobservate de către opinia
publică. Aşa cum la începutul secolului al XIX-lea i se părea lui Mumuleanu că
lumea de deasupra din vremea sa trăieşte în cele mai urâte păcate, în lene, în trufie,
în lipsa de orice simţ pentru solidaritatea socială şi de evlavie faţă de Dumnezeu, la
fel se poate vorbi şi astăzi.

Sunt oameni, spune el, „porniţi spre desfătări”, nebuni de lux umblând „prin
noaptea poftelor”. Căsătoriile se fac pe bani azi, mamele nici catehismul nu-l ştiu.
Copiii încap pe „mâinile doicelor şi al slugilor”. În loc să fi învăţat acasă
„catehismul, geografia şi istoria sfântă”, ei văd că părinţii lor îşi pierd vremea cu
„plimbări şi conversaţii”, „defăimări şi bârfeli zadarnice”. Cărţile se joacă cu
patimă. Moştenirile au ajuns pentru tineri „arme cu care să se omoare pe sine şi
să rănească patria şi neamul lor”. Şcolile dau, şi ele, numai „arme de născociri cu
care să rănim şi să ne rănim”, fiindcă învăţătura lor e „fără morală”. Limbile
străine se studiază numai ca să zică „Hello”, „Ceao”, iar nu ca să-i înţeleagă pe
autorii şi poeţii culturilor naţionale. S-a ajuns în aşa hal ticălos, încât „să ne fie
ruşine a numi români”, ceea ce la nici un neam de pe lume nu se mai vede. Toate
vin din pierderea „mândriei naţionale şi râvnei de patriotism”. Mântuirea nu mai
poate veni decât numai de la învierea lor.323“Discuția despre drepturi nu are sens
decât între egali; în condițiile de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui
mai tare. Și tocmai astfel de «legi» guvernează și relațiile dintre state încă de la
începuturile existenței lor, pentru că între popoare și state s-au creat, încă în
perioada formării lor, inegalități din punctul de vedere al teritoriului, populației,
resurselor naturale, dezvoltării materiale și spirituale.”324

Aşa se întâmplă ca acolo unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate
deveni un om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. Trecând orice măsură,
fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ia locul celulilalt.
Oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine sunt însă totdeauna uniţi
contra învingerii meritului. S-au inventat tehnici şi mijloace speciale de poleiere a

323
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Editura Minerva, Buc. 1983, p.87-89
324
Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sfere de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 16-17

192
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

mediocrităţii, aşa încât, lichelele pot semna cu parafă, sperjurii umblă îmbrăcaţi
în robe, iar fariseii poartă adesea mitre lăsate pe ceafă, să nu-i orbească
diademele strălucitoare.325 Dinicu Golescu, scriitor din secolul XIX, caută în zadar
la noi „preoţi vrednici de preoţie”, cum sunt prin ţările pe care le-a străbătut.
Călugărimea face parte şi ea din acei ce trăiesc „numai din spinarea românului”,
şi el descrie cu mânie şi pe „acei ce se îmbracă în negru şi se numesc călugări” şi
nici măcar „nu se închid în mânăstire”, ci răscolesc lumea, „hrănindu-se din
sudoarea fratelui, care are nevastă şi copii şi plăteşte multe biruri”.326

O altă problemă stringentă a zilelor noastre priveşte educaţia religioasă care


potrivit oficialităţilor bisericeşti este de o mai mare calitate atunci când este făcută
de preoţi. Potrivit acestora legea învăţământului şi respectiv principiile religios-
morale nu mai constituie o piedică în exercitarea capriciilor educaţionale. O
competenţă deghizată, relevă un învăţământ religios decadent.
Este de competenţa fiecărui scriitor de a judeca gesturi şi mentalităţi
perimate ale autorităţilor statului care se ocupă cu promovarea ideii de
democratizare în societatea noastră. Aceşti lideri ai democraţiei româneşti nu-şi
dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline
pentru autori imorali şi afirma inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală
se cere ca societatea să fie supusă mai întâi moralei. E de neconceput existenţa
unui ordin, de orice natură, în afara moralei.
Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o
recunoască deschis, recurge la un supterfugiu şi afirmă că societatea are nevoie
de „cultură adevărată şi adâncă.” E o sintagmă care cântăreşte enorm, de grea ce
e, iar pe dinăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume,
nu ajunge cultura, mai e nevoie şi de morală. Poţi să fii instruit şi totuşi brutal,
simplist, nătâng şi elementar. Toate acestea sunt cauza unei atitudini dezolante vis
a vis de educaţia cetăţenilor din ţara noastră, deoarece, sentimentul democratic
nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi
potrivit cu interesele tale. Însă, morala e temelia culturii şi a vieţii politice a
societăţii.
Înşelarea opiniei publice cu o cultură numită „adevărată”, „adâncă”, ştiinţă
„înaintată”, spirit democratic „puternic” sau „înalt” sunt vorbe goale. Câtă
325
Cornel C. Ciomâzgă, Lucrarea, Ed. Ziua, Buc. 2004, p.83-84
326
Nicolae Iorga, op.cit., p. 96-97

193
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

vreme ţine de ele, libertatea se sprijină pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţii


„Atenţie fragil!” încăpute pe mâini de hamal ameţit. Un adevărat înţelept
recunoaşte că morala este izvorul, condiţia şi pavăza libertăţii. Mai mult,
teoreticienii democraţiei, crezând că distrugând religia, onoarea, morala,
proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul... Ori în condiţiile acestea nu
mai poate fi vorba de democraţie, în sensul ei real, ci mai degrabă de oligarhie.
Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pândindu-
le fără cruţare cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le tracă orice cu
vederea, să le găsească neîncetat scuze327.

Cu alte cuvinte se poate spune că politica deficitară practicată în România, are


o influenţă nefastă asupra învăţământului pentru toate vârstele. Educaţia a devenit
astăzi o pradă uşoară pentru cei ce urmăresc manipularea societăţii noastre,
compromiţând astfel, sub toate aspectele, ideea de dreptate. Reaua întrebuinţare a
mediului înconjurător se face abuziv şi provocator de cei puternici care nu se
interesează de lume, ei urmăresc să-şi realizezeze interesele economice, politice sau
de alt ordin.328

Prin logica dezvoltării toate activităţile umane se transformă în activităţi


economice, aşa cum, prin morala dezvoltării, singurele valori rămân cele
economice.329
Ceea ce numim <progres şi dezvoltare> s-a dovedit a fi siluire şi distrugere
a naturii şi constituie şi pentru om o permanentă chinuire şi ameninţare cu
moartea. Nevoia de a cerceta cu respect şi smerenie adevărul lumi, de a regăsi
relaţia corectă cu ea este astăzi cu adevărat -şi pentru prima dată în istoria
omenirii- o chestiune de viaţă şi de moarte.330
Astăzi, deja, impasul civilizaţiei occidentale nu mai este unul teoretic. El se
manifestă în agonia şi absurditatea modului cotidian de viaţă. Această civilizaţie a
<echilibrului groazei>, a programelor raţionale de <fericire generală>, a
rezidurilor toxice, a consumaţiei nesăţioase, a înrobirii existenţei umane de
ideologiile totalitariste a ajuns să ameninţe viaţa la scară universală.

327
Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Ed. Dacia, 2003, p. 286-292
328
Georgios Mantzaridis, op cit, p. 12
329
Ibidem, p. 123
330
Christos Yanaras, Abecedar al credinţei, Ed Bizantină, Buc 1996, p. 201

194
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

In această moarte generală, Biserica persistă în a aştepta învierea morţilor.


Atâta timp cât tradiţia liturgică ortodoxă se va salva şi va funcţiona, chiar şi
ascunsă în parohii şi episcopii anonime, atâta timp cât măreţia teologică se
articulează având ca ax central modul de viaţă păstrat în cultul Bisericii, o
civilizaţie la antipodal celei occidentale supraveţuieşte în chip tainic şi un cuvânt
universal, mântuitor pentru om, se zămisleşte aşteptând să nască.331

Din momentul in care întreaga omenire va părăsi credinţa în Dumnezeire (şi


cred că această perioadă va veni şi ea o dată şi o dată, aidoma erelor geologice),
concepţia despre lume care mai stă încă în picioare azi se va prăbuşi de la sine,
fără să fie nevoie să ne întoarcem la antropofagie, şi tot aşa şi noţiunile etice
actuale vor dispărea la rândul lor şi va începe o epocă nouă. Oamenii se vor
strădui cu puteri unite să smulgă vieţii tot ceea ce le poate ea oferi, luptând în
numele fericirii şi al plăcerior hărăzite exclusiv lumii acesteia. O mândrie titanică,
divinată, va înălţa spiritual omenesc, şi pe faţa pământului va apărea omul-zeu.
Atotputernic prin voinţa şi ştiinţa cu care este înarmat, el va învinge clipă de clipă
natura, de astă dată însă definitiv.332

Prin urmare, dreptul este o disciplină autonomă şi nu poate funcţiona decât


într-o societate morală.
REFLECTOR argeşean, 17-23 aprilie 2007

Am încercat în lucrarea de faţă să aduc un plus de obiectivitate la ceea ce s-a


scris tocmai prin tratarea în două părţi a acestui subiect. Mai întâi am dorit ca
cititorii să aibă o privire de ansamblu a ceea ce a însemnat regimul comunist în
lume citind o parte generelă de analiză şi comparaţie. Lucrarea îşi păstrează tema
esenţială dar arată evoluţia istorică a regimului comunist în Europa de Est.
Problematica legitimităţii şi a disoluţiei regimurilor comuniste în Europa de Est: o
perspectivă comparată, reprezintă o aprofundare practică a diletantismului politic
care completează partea teoretică generală a primului capitol. Apoi o parte concretă
bazată pe exemple certe din istoria poporului nostru. Partea teoretică o reprezintă
Regimul communist în România anilor 1947-1989: repere istorice şi istoriografice.
În privinţa reperelor istorice s-a avut în vedere momentele importante ale acestei

331
Christos Yanaras, op cit, p. 201
332
F.M.DOSTOIEVSKI, FRAŢII KARAMAZOV,vol II, Ed Univers,1982, p. 444-445

195
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

perioade iar în ce priveşte reperele istoriografice cercetarea aparţine integral lui


Vladimir Tismănenu. Simularea alegerilor în perioda comunistă, reprezintă partea
demonstrativă şi tratarea propriu-zisă a temei cercetate.

În aceasta lucrare am vrut să scot în evidenţă punctele tari şi punctele slabe ale
regimului comunist. Am folosit bibliografia din dorinţa de a reflecta modul în care
se vedea comunismul în anii de glorie ai regimului. În acest mod nu pot fi acuzat
de o opinie subiectivă pentru ca am luat în considerare şi punctele de vedere ale
analiştilor liberali.

196
OPERE POLITICE IONEL CIOABĂ

POSTFAŢĂ

Cartea domnului profesor Ionel Cioabă oferă cititorului o privire de ansamblu


asupra regimurilor politice de-a lungul vremurilor, asupra diletantismului politic
aborigen sau din alte părţi ale lumii. Elocinţa indispensabilă atât carierei didactice
cât şi celei preoţeşti, ambele îmbrăţişate de domnul Cioabă, este evidentă la fiecare
pagină pentru că, aşa cum dumnealui mărturiseşte, găndurile nu contează decât în
expresia lor, în devenirea lor textuală. Domnul profesor este dependent de această
mutaţie, gând - rând de carte, asta o dovedeşte rodnica sa activitate gazetărească (
inclusive în mediul on line).
La o primă eflorare a cărţii „Opere politice” observăm că în prima parte (
capitolele I şi al II-lea) autorul face o analiză minuţioasă a regimurilor politice,
îndeosebi a regimului comunist, iar în partea a doua ( capitolul al III-lea) expune
reflecţiile cumulate în timp în diversele publicaţii pe care le-a susţinut sau cu care a
colaborat. La a doua lectură sau la lectura în profunzime, nu putem să nu
constatăm stilul expansiv, locvace etalat în text.
Incursiunea în totalitarism îţi captează atenţia prin tratarea cronologică şi
comparativă a acestei ideologii, coroborată cu densa bibliografie inserată în carte
din care reiese modul de receptare a comunismului de-a lungul vremii.
Hermeneutica textului relevă un limbaj expresiv, elevat, deloc fastidios prin care
autorul comunică permanent cu cititorul, acaparându-l pe acesta din urmă într-un
joc al ideilor din care fiecare iese învingător. Şi asta nu în mod fortuit pentru că
autorul îl face pe cititor să-i înţeleagă şi să-i împărtăşească ideile, iar acesta poate
să-şi formeze opinii fără a avea să reproşeze ceva, chiar dacă nu este de acord cu
cel care i-a zugrăvit în alb şi negru un orizont social veridic.
În relaţia dintre ipochimen şi societate, se deduce din lucrarea domnului
Cioabă, trebuie observată continua tendinţă de manipulare a maselor in diverse
situații, de către diverse structuri politice dorind să îşi atingă diverse interese. Este,
de asemenea, notabil faptul că nu există vreun regim politic perfect pentru că
regimurile politice înseamnă oameni, sunt făcute de oameni și pentru oameni, iar
perfecţiunea nu este la om, ci doar la Dumnezeu. De aceea este specios și periculos
acel individ sau acel concept politic care se autoprezintă ca întrupare Binelui şi a
Absolutului în lume.

Profesor, Eva Bistreanu


197