Sunteți pe pagina 1din 185

Anca Iosif

Viaţa
Cuprins

Naşterea.................................................................................. 5
Copilăria............................................................................... 27
Tinereţea............................................................................... 45
Maturitatea........................................................................... 77
Celibatul............................................................................. 109
Bătrâneţea........................................................................... 127
Moartea............................................................................... 147
Viaţa veşnică...................................................................... 169
Prefaţă

Cu mii de ani în urmă, când clepsidra timpului a început să


picure stropi de har şi apoi de durere şi de sânge, dintr-un recipient
tainic, se lucra la amenajarea unui loc temporar pentru cei ce aveau să
se numească oameni. După două plăsmuiri succesive şi complementare
ale Creatorului, era constituită baza genetică şi cadrul-suport al
apariţiei miliardelor de urmaşi.
Adam şi Eva şi-au văzut copiii pentru câteva generaţii, dar
avertizarea iniţială îşi făcea efectul entropic, bătrâneţea şi moartea
deveneau familiare omului, ce-şi doreşte atât de mult viaţa.
Astfel s-a „turnat” istoria scrisă sau nescrisă şi, iată prezentul
ce-o face atât de reală: naşterea (dacă acceptăm conceperea), copilăria,
o fugă spre tinereţea ce predă cu grăbire ştafeta maturităţii, o viaţă de
familişti, aproape pentru toţi şi apoi în loc de odihnă, care se amână,
trudnica bătrâneţe şi cunoscuta moarte.
Însă cu două mii de ani în urmă, printre pământeni, apărea
într-un mod supranatural Singurul născut din Tatăl (o taină), Cel care
trăia cu Tatăl înainte ca Adam să fie creat. Care a fost scopul venirii
Sale pe pământ? O nouă geneză, căci El era Cel de-al doilea Adam. El a
declarat cu ocazia unei morţi ce părea prematură şi nedorită: „Eu sunt
Învierea şi Viaţa” (Ioan 11:25). Astfel, peste o mare de lacrimi, venea spre
ei corabia salvării ce urma să dea ocol pământului. Va urma a doua
venire, va apărea viaţa veşnică în plinătatea ei, cum şi-a imaginat-o
poetul: Acolo sus în veşnicii / nu vor fi soţi şi nici soţii / şi nici bătrâni şi
nici copii / dar vom cânta de fericire / în ziua fără de apus / la început a fost
Isus / şi în Isus era iubire / dar numai cu născuţi de sus / rămân mireasă
lângă mire.
Viaţa – de la concepere la viaţa veşnică, este un studiu biblic
pentru toate categoriile de vârstă care reliefează principii sfinte şi aduce
mai aproape personaje care au trăit ca şi noi, traversând pământul cu
orizontul lui limitat, de la răsărit la apus, şi, consumându-şi ziua din
zori până seara, dar spre destinaţii veşnice diferite.
Parcurgem un traseu cu sens unic, nici un om matur nu se
mai poate întoarce să fie măcar pentru o zi copil. Scopul celor scrise
nu este nici măcar să-ţi ia durerile bătrâneţii, privind încă o dată
amintirile tinereţii, ci să-ţi ofere ceea ce poate să urmeze: VIAŢA
VEŞNICĂ! Ea poate fi oferită de Cel ce trăieşte veşnic, în orice etapă
a vieţii. Azi poţi să uiţi de clepsidră şi să devii mai longeviv ca primii
patriarhi, dacă ai aflat pomul vieţii şi te grăbeşti să-i guşti rodul –
acolo se ascunde secretul!
Capitolul 1

Naşterea
INTRODUCERE
1. Naşterea – aducerea / venirea în lume a unei fiinţe, este una din
minunile de transformare ale vieţii (Geneza 20:17)
2. Naşterea fizică precede „naşterea din nou” (mântuirea) –
ordinea celor doi „Adam” – drumul vieţii (Ioan 3:6)

I. NAŞTEREA – PREZENTARE BIBLICĂ

A. Cadrul (mediul) familial


1. Etapele vieţii; binecuvântare (Geneza 1:27-28); cădere (Geneza
3:16-17); restaurare (Ioan 11:25)
2. Părinţii: tata (Geneza 5:3-4); mama (Geneza 4:1-2). Vremea
naşterilor: la tinereţe (Psalmul 127:4; excepţii (Geneza 24:36)

B. Naşterea – un proces divin şi uman


1. Dumnezeu – dătătorul şi întreţinătorul unic al vieţii
(Deuteronom 32:39; Geneza 2:7; Iov 33:4; Faptele Apostolilor
17:25, 28; Psalmul 104:29; Eclesiastul 12:7)
2. Dumnezeu – realizatorul naşterilor (Rut 4:13; Iov 10:8-12; 39:2;
Psalmul 139:13-15; 29:9; Isaia 66:9; Geneza 31:7-13)
8 Viaţa
3. Participarea umană (Geneza 1:28; Psalmul 127:1)

C. Naşterea – locul ei în planul veşniciei


1. Preexistenţa în precunoaştere (1 Împăraţi 13:2; Geneza 17:20;
Faptele Apostolilor 15:18)
2. Conceperea şi repartiţia (Psalmul 139:16-17; Eclesiastul 3:2;
Faptele Apostolilor 17:26; Galateni 1:15-16; Romani 8:29-30; 9:11)
3. Naşterea, viaţa, moartea – evenimente specifice fiecărui individ
– paşi spre veşnicie (Faptele Apostolilor 13:36)
4. Odihna sau direct răsplata – legătura naşterilor cu mântuirea (1
Timotei 2:15 – „lucrarea femeii”)

D. Naşterea – o suferinţă (durerea feminină „numărul unu” însoţită de


bucurie – Ioan 16:21)
1. Condiţii diferite (Iosua 5:5; Matei 24:19; 1 Corinteni 7:26, 28)
2. Naşteri diferite (Geneza 3:16; Exodul 1:16; Ieremia 4:31)

E. Naşterea – debutul vieţii pământeşti (Eclesiastul 7:1)


1. Copiii lui Dumnezeu şi toţi ceilalţi oameni sunt în grija divină
(Geneza 48:15; Isaia 46:3; Matei 18:10; Faptele Apostolilor 14:16-17)
2. Enigma fiecărei vieţi (Luca 1:66; Beethoven)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Părinţi ucigaşi
1. Copiii lui Iuda, împotriva vieţii şi împotriva lui Dumnezeu
(Geneza 38:2-10; Leviticul 18:21; Ieremia 32:35 – măsuri
contraceptive, avorturi)
2. Egiptenii, un neam ce nu suporta copiii evrei (Exodul 1:12, 15-
16, 20-22; Numeri 14:31-33)
Naşterea 9
B. Părinţi procreatori
1. Adam şi Eva; părinţii tuturor (Geneza 4:1-2, 25) – sămânţa
compromisă (Maleahi 2:15)
2. Iacov şi soţiile lui, părinţii unui neam mare (Geneza 29:31-35;
30:1-2, 17-22; 33:5)
3. Elcana şi Ana; părinţi care au vrut copii (1 Samuel 1:11, 19-20;
2:25)
- cazul Ieremia (Ieremia 1:4-5; 16:1-3; 20:17-18; 1 Timotei 5:14-15)

ÎNCHEIERE
1. Naşterea nu are sens, fără înţelegerea istoriei vieţii prezentată
de Creator prin Biblie (Psalmul 8:3-9)
2. Conlucrarea: Dumnezeu – bărbat – femeie – este poarta prin care
se realizează apariţia neamului omenesc în viaţă, dar decizia de
procreaţie este o poruncă divină (Geneza 1:27)
Capitolul 1

Naşterea
INTRODUCERE

În aceste studii biblice vom privi viaţa în fazele derulării ei.


În prima lecţie vom sesiza în complexitatea sa procesul prin care
omul apare în lumea aceasta: „naşterea”. Apoi ne vom opri pe rând
să observăm: copilăria, tinereţea, maturitatea, bătrâneţea, moartea şi
viaţa veşnică.
Referitor la orice naştere, Biblia ne informează că, de-a lungul
istoriei, procesul acesta se derulează sub monitorizarea şi îngrijirea
lui Dumnezeu. Astfel într-un caz de blocaj matern: „Avraam s-a rugat
lui Dumnezeu şi Dumnezeu a însănătoşat pe Abimelec, pe nevasta şi roabele
lui, aşa că au putut să nască” (Geneza 20:17). Deci pe fundalul unei vieţi
de familie normale, naturale şi sub auspiciile lui Dumnezeu, are loc
naşterea copiilor în lumea aceasta.
Vreau de asemenea, să privim naşterea în lumea aceasta,
ca o etapă în dobândirea vieţii veşnice. Domnul Isus, vorbind cu
Nicodim spunea: „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut
din Duh, este duh” (Ioan 3:6). Dar nu te poţi naşte din duh până nu
te-ai născut din carne. Naşterea fizică este înaintea naşterii din nou,
este geneza omului.
12 Viaţa
NAŞTEREA – PREZENTARE BIBLICĂ

Cadrul (mediul) familial

Din Geneza 1:27-28 aflăm că după ce „Dumnezeu a făcut pe


om după chipul Său, l-a făcut… parte bărbătească şi parte femeiască…i-a
binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Creşteţi (astfel oamenii ajung
mari), înmulţiţi-vă (în acest proces apare naşterea), umpleţi pământul,
supuneţi-l; şi stăpâniţi…»”. Acesta a fost planul lui Dumnezeu înainte
de căderea omului în păcat.
După alungarea din Eden, condiţiile de viaţă şi de naştere
s-au modificat. „Femeii i-a zis: «Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea
ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar
el va stăpâni peste tine». Omului i-a zis: «Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei
tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: «Să nu mănânci deloc
din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi
scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale»” (Geneza 3:16-17). După acel
„moment” au apărut etapele vieţii, aşa cum sunt astăzi. Se debutează cu
naşterea şi se finalizează cu moartea. Lucrurile însă nu se încheie aici,
chiar dacă pe pământ viaţa se încheie cu moartea. Domnul Isus spunea
cu ocazia învierii lui Lazăr. „…Eu sunt învierea (un element nou, ulterior
morţii) şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan
11:25). În final, tot viaţa are biruinţa asupra morţii.
Protopărinţii umanităţii au deschis seria naşterilor. Primul om,
„La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu…şi i-a pus numele
Set. După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a născut fii şi fiice”
(Geneza 5:3-4). Iar în dreptul Evei este scris: „…a rămas însărcinată şi a
născut pe Cain. Şi a zis: «Am căpătat un om cu ajutorul Domnului». A mai
născut şi pe fratele său Abel…” (Geneza 4:1-2).
Eu nu ştiu, la o viaţă de nouă sute de ani, până la ce vârstă
năşteau femeile, deci câtă vreme un cuplu putea să aibă copii. După
ce viaţa s-a stabilizat în jurul vârstei de 70-80 de ani, cunoaştem că
Naşterea 13
procesul naşterii pentru o femeie, poate să se întindă aproximativ
până în jurul vârstei de 45 de ani. Biblia spune în Psalmul 127:4, că
naşterile sunt specifice tinereţii: „Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa
sunt fiii făcuţi la tinereţe”. Excepţiile peste această perioadă le avem doar
în cazuri deosebite, prin intervenţii supranaturale ale lui Dumnezeu,
cum este cazul lui Avraam, care a născut pe Isaac la o sută de ani, iar
Sara avea nouăzeci de ani, sau al părinţilor lui Ioan Botezătorul.

Naşterea – un proces divin şi uman

Să sesizăm mai întâi intervenţia divinităţii, mâna lui Dumnezeu


în derularea acestui fenomen. Dumnezeu este dătătorul unic al vieţii,
căci altă sursă de viaţă nu există în univers. El a zis: „Să ştiţi dar că Eu sunt
Dumnezeu (Domnul înseamnă „Eu sunt Cel ce sunt”, El este prin sine, nu
L-a creat nimeni şi nu-L poate distruge nimeni). Şi că nu este alt dumnezeu
afară de mine; Eu dau viaţă şi Eu omor…” (Deuteronom 32:39). Dumnezeu
are dreptul să omoare pentru că El a dat viaţa şi numai El are posibilitatea,
ulterior, să învie. Adam şi Eva sunt singurii care n-au trecut prin procesul
naşterii din părinţi, fiind creaţi direct maturi: „Domnul Dumnezeu a făcut
pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut
astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Deci o modelare divină a pământului şi
apoi o injectare specială a vieţii în el.
Unii cred că Dumnezeu a dat atunci „viaţă” lui Adam şi nu
mai este nevoie să o dăruiască în momentul apariţiei fiecărei vieţi.
Viaţa omenirii se perpetuează din tată în fiu, adică din părinţi în copii.
În analiza acestei teorii, vom reţine declaraţia lui Elihu, care aseamănă
naşterea lui cu imaginea creării lui Adam. „Duhul lui Dumnezeu m-a
făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă” (Iov 33:4). Deci, fiecare
copil când vine în lume, are parte de o intervenţie a lui Dumnezeu
în a-i dărui viaţa, cum a fost cazul lui Adam. Într-un mod diferit, dar
aceeaşi intervenţie dumnezeiască pentru pornirea scânteii de viaţă.
14 Viaţa
Iată şi conceptul paulin, pe această temă: Faptele Apostolilor 17:25-28 -
„...El, care dă tuturor viaţa (nu doar lui Adam), suflarea şi toate lucrurile…
Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa…”. O altă dovadă în susţinerea
intervenţiei divine, în conceperea şi evoluţia vieţii fiecărui individ este
finalul sau încetarea funcţiilor vieţii pământeşti. Când Dumnezeu îşi
retrage suflarea, oamenii şi celelalte vieţuitoare mor (Psalmul 104:29),
căci duhul se duce la Dumnezeu care l-a dat (Eclesiastul 12:7).
Dumnezeu nu este doar dătătorul vieţii, El este şi Cel care se
implică în mod special în procesul naşterii. Intervenţia lui Dumnezeu
este reală în momentul conceperii, pe parcursul dezvoltării fătului
şi chiar în momentul naşterii. Iată câteva menţiuni biblice: „Boaz a
luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să
zămislească şi ea a născut un fiu” (Rut 4:13). „Mâinile Tale m-au făcut şi
m-au zidit, ele m-au întocmit în întregime…Şi Tu să mă nimiceşti! Adu-ţi
aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul; şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână?
Nu m-ai muls ca laptele? Nu m-ai închegat ca brânza? M-ai îmbrăcat cu
piele şi carne, m-ai ţesut cu oase şi vine; şi mi-ai dat bunăvoinţa Ta şi viaţa,
m-ai păstrat cu suflarea prin îngrijirile şi paza Ta” (Iov 10:8-12). După ce
ne originează viaţa, Dumnezeu o dezvoltă cu interes şi înţelepciune
de la concepere până la naştere. Psalmul 139:13 aduce în faţa noastră
aceeaşi realitate. „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele
mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt
lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era
ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca
în adâncimile pământului”. Şi apoi chiar momentul naşterii îi aparţine
tot lui Dumnezeu: Isaia 66:9 - „Aş putea să deschid pântecele mamei, şi să
nu las să nască? zice Domnul. – Eu care fac să nască, aş putea să împiedic
oare naşterea? zice Dumnezeul tău”. Aici profeţia se referă la constituirea
Israelului, dar totodată Dumnezeu, prin analogie, ne dezvăluie un
adevăr – El face posibil procesul naşterii.
Cum să ne mire „prezenţa” la apariţia vieţii unui om,
dacă Dumnezeu este implicat şi în viaţa animalelor? Ascultaţi-L în
Naşterea 15
proprie declaraţie: Iov 39:2 - „Numeri tu lunile în care sunt însărcinate
(cerboaicele), şi cunoşti tu vremea când nasc?” Toată perioada de gestaţie
la animalele lui Laban şi Iacov era monitorizată şi influenţată de îngeri
(Geneza 31:7-13). Şi ca nu cumva să creadă cineva că aceste cazuri sunt
aspecte izolate sau strict particulare, gândiţi-vă la evidenţa pe care
Domnul Isus spunea că o are Dumnezeu asupra vrăbiilor. Şi ele au
primit porunca înmulţirii naturale, identică cu cea adresată omului.
Consecvenţa lor se poate vedea în fiecare primăvară la orice cuib de
păsărele, în orice vizuină a animalelor sau în adâncul mărilor. Se poate
vedea la fel de clar şi în casele noastre?
Pe Adam şi Eva „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a
zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l…” (Geneza
1:28). Aici apare pentru toate generaţiile şi contribuţia umană, dar nu
fără aportul divin: „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce
o zidesc” (Psalmul 127:1). „Zidirea” împiedicată de Dumnezeu „naşte”
stări de sterilitate sau alte afecţiuni care fac imposibilă naşterea, dar
Dumnezeu nu clădeşte ce nu zidesc oamenii. Numai Domnul Isus a
fost născut fără intervenţia ambilor părinţi, dar a fost necesar acceptul
şi aportul Mariei.

Naşterea – locul ei în planul veşniciei

Să privim în ansamblu lucrările lui Dumnezeu. Din scrierile


sfinte aflăm despre preexistenţa noastră în precunoaşterea divină. În
planul lui Dumnezeu, noi toţi existam: În 1 Împăraţi 13:2 este o profeţie
despre un copil care avea să devină împărat, care în „mintea” lui
Dumnezeu exista şi cu numele: „Iată că se va naşte un fiu casei lui David;
numele lui va fi Iosia…”. Mai sunt multe cazuri asemănătoare în Biblie.
Pentru a infirma părerile unora, potrivit cărora doar anumiţi
oameni, cu chemare specială au fost cunoscuţi dinainte de Dumnezeu şi
„planificaţi”, iar în naşterea celorlalţi n-ar fi o implicare divină, ca şi cum
16 Viaţa
nu orice om ar fi după chipul lui Dumnezeu, citim în Galateni 4 unde este
scris că Ismael s-a născut în chip firesc. Unii cred că sunt copii născuţi în
chip firesc, doar prin nestăpânirea părinţilor. Biblia spune despre Ismael
că s-a născut în chip firesc, adică doar pe cale biologică, naturală, dar apoi
Domnul i-a zis lui Avraam: „…Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească,
îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte şi voi face din el un
neam mare” (Geneza 17:20). Ismael nu a fost un om special şi cu atât mai
puţin nepoţii lui Avraam, dar Dumnezeu şi pentru ei a avut planurile Lui
după o cunoaştere unică: „…Domnul, care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt
cunoscute din veşnicie” (Faptele Apostolilor 15:18).
După anticiparea structurată a lui Dumnezeu, urmează „cel
de-al doilea timp”, dintre momentul conceperii şi cel al naşterii,
despre care aflăm în Galateni 1:15-16 - „Dar când Dumnezeu – care
m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său,
– a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-l vestesc între
Neamuri…”. Pavel scrie despre sine, dar e la fel de valabil pentru
toţi, pentru că generalizează în Romani 8:29. „Căci pe aceia pe care
i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi
socotit neprihăniţi; iar pe aceia care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit”.
Dumnezeu repartizează oamenii în timp, după cum are nevoie de ei;
îi întocmeşte ca atare în pântecele mamei lor, trimiţându-i apoi în timp
şi spaţiu, cum este scris în Fapte 17:26, fiindcă El a rânduit oamenilor
vremuri şi hotare pentru realizarea planului Lui.
Întorcându-ne din nou la Psalmul 139:16-17, aflăm alte
amănunte, căci David vorbeşte despre planul lui Dumnezeu cu privire
la el înainte ca să se nască. „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii
Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite,
mai înainte de-a fi fost vreuna din ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile
Tale, Dumnezeule, şi cât de mare este numărul lor!”. Aşadar, naşterea îşi
are vremea ei (Eclesiastul 3:2) şi este momentul în care Dumnezeu
ne repartizează cu scop şi cu toate celelalte abilităţi potrivit planului
Său de lucrare şi chemării pe care o are pentru noi. Viaţa îşi urmează
Naşterea 17
cursul natural cu copilărie, tinereţe, maturitate, bătrâneţe şi moarte.
După moarte, pentru unii urmează odihna, iar cei credincioşi pe care
îi apucă venirea Domnului în viaţă, vor intra în rai direct la răsplată.
Apostolul Pavel sesizează foarte clar responsabilitatea familiei, în
special a femeii (prin care se realizează naşterea) în drumul spre noul
Eden. 1 Timotei 2:15 - „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă
stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”. Adică felul în
care ţi-ai înţeles planul şi ţi-ai împlinit lucrarea pe pământ îţi va atrage
răsplata ostenelilor tale (Faptele Apostolilor 13:36)

Naşterea – o suferinţă (feminină)



Domnul Hristos a făcut referire la durerile femeii din timpul
sarcinii, care culminează cu durerile naşterii: „Femeia, când este în durerile
naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul,
nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume”
(Ioan 16:21). Naşterea este un timp controlat de Dumnezeu, de aceea
întotdeauna, surorilor, să vă gândiţi că nu vă surprinde un ceas de care
El să nu ştie. Naşterea este un proces pe care tot Dumnezeu îl reglează
şi care produce o întristare împletită cu bucurie. Aici fac o menţiune: am
înţeles din mărturisirile care se fac şi din anumite pasaje biblice, că cel mai
greu păcat, pentru care o mustră conştiinţa cel mai tare pe o femeie, este
încălcarea voii lui Dumnezeu în privinţa evitării procreării. E durere la
naştere, dar durerea de a nu fi acceptat naşterea e mult mai mare, depinde
în ce condiţii s-a săvârşit lucrul acesta.
Privind în general la suferinţa naşterii, de-a lungul istoriei
se observă condiţii foarte grele. În Iosua 5:5 ni se vorbeşte despre
poporul născut în pustie. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la
condiţiile în care au născut acele femei. Ştiţi că nu era uneori nici apă
de băut, iar haine de schimb nici atât. Hainele şi încălţămintea cu care
au plecat din Egipt au fost folosite timp de 40 de ani în pustie. Însă nu
18 Viaţa
uitaţi şi acei copii născuţi în pustie, despre care ei se plângeau la un
moment dat, cum se plâng uneori azi unele familii despre copiii lor
aparent defavorizaţi, au intrat în ţara promisă.
Despre o altă vreme grea, Domnul spunea în Matei 24:19 - „Vai
de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele care vor da ţâţă în zilele acelea!”
În asemenea situaţii, apostolul Pavel recomanda în 1 Corinteni 7:26 -
„Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este
bine pentru fiecare să rămână aşa cum este”. Nu este biblic şi nici natural
ca tinerii credincioşi să se căsătorească şi să nu aibă copii, fiindcă este
greu, ci să rămână aşa cum sunt, celibatari, dacă e o vreme grea pentru
familii şi în special pentru femei.
Dar chiar în aceeaşi vreme situaţiile pot să difere. Dumnezeu a
spus Evei: „Voi mări foarte mult însărcinarea şi suferinţa ta...”. Însă această
scară a durerii este oscilantă. Sunt uneori naşteri mai uşoare, iar alteori
sunt naşteri foarte grele care se soldează cu moartea mamelor sau a
copiilor. În Exod 1:19, moaşele evreilor spuneau că… „femeile evreilor nu
sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei”. Însă în
Ieremia 4:31, tot la evrei, se aminteşte despre ţipete în chinurile naşterii.
Există posibilitatea ca Dumnezeu în unele situaţii să faciliteze anumite
naşteri, evident nu prin eliminarea totală a durerilor. Nici medicina
modernă nu poate să anuleze toate durerile pre sau post natale.

Naşterea – debutul vieţii pământeşti

Unii se întreabă: „cum din acelaşi om (Adam sau Noe) s-au


născut rase diferite?” O explicaţie se regăseşte în efectele Turnului
Babel, iar altele sunt permanente (determinate de mediul diferit de
pe glob) şi particulare (Esau şi fratele său geamăn Iacov, erau foarte
diferiţi). Dar pentru toţi oamenii viaţa are multe caracteristici comune.
În Geneza 48:15 avem o declaraţie a patriarhului Iacov, care
în principiu este valabilă pentru toţi copiii care vin în lumea aceasta.
Naşterea 19
„…Dumnezeul, înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac,
Dumnezeul, care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta”.
Şi lângă aceasta adăugăm Isaia 46:3 - „Ascultaţi-Mă, casa lui Iacov, şi
toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia
voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră”. Apoi cuvintele
Domnului Isus din Matei 18:10 - ,,…vă spun că îngerii lor în ceruri văd
pururea faţa Tatălui Meu…”. Aşadar fiecare om când vine în lumea
aceasta este repartizat supravegherii îngerilor şi grija lui Dumnezeu este
pentru toţi care se nasc, buni sau răi. Despre ea vorbeşte Pavel în Fapte
14:16-17 afirmând că Dumnezeu dă ploaie şi umple lumea de bunătăţi
şi bucurie. Aceeaşi grijă şi evidenţă divină este arătată şi de profeţiile
referitoare la evoluţia istorică a Israelului, dar şi a popoarelor din jur.
Oamenii întrebau când s-a născut Ioan Botezătorul: „Oare ce
va fi pruncul acesta?” (Luca 1:66). Fiecare naştere este o taină a unei
vieţi. De exemplu, Beethoven, acel geniu muzical, s-a născut după mai
mulţi fraţi handicapaţi. Caz în care medicii şi alţii ar spune părinţilor,
stagnaţi procesul naşterilor în casa voastră. După mai mulţi copii al
lui Isai, ultimul a fost împăratul David. Fiecare viaţă este o taină în
sine. Iov a avut zece copii şi averea lui era proporţională cu numărul
de copii, dar viaţa copiilor săi a fost o enigmă. Apoi au venit încă zece
şi aceia au avut enigma vieţii lor. Fiecare naştere poartă amprenta
unei taine păstrate de Dumnezeu şi descoperită doar prin harul Său,
la vremea potrivită.

EXEMPLE BIBLICE

Părinţi ucigaşi

Copiii lui Iuda, împotriva vieţii şi împotriva lui Dumnezeu


Geneza 38:6-10 - „Iuda a luat întâiului său născut Er, o nevastă
numită Tamar. Er…era rău înaintea Domnului; şi Domnul l-a omorât.
20 Viaţa
Atunci Iuda a zis lui Onan: «Du-te la nevasta fratelui tău, ia-o de nevastă, ca
cumnat, şi ridică sămânţă fratelui tău». Onan ştiind că sămânţa aceasta n-are
să fie a lui, vărsa sămânţa pe pământ ori de câte ori se culca cu nevasta fratelui
său, ca să nu dea sămânţă fratelui său. Ce făcea el n-a plăcut Domnului, care
l-a omorât şi pe el”. Întrucât din Iuda trebuia să se nască Hristosul, în
acest caz se observă lupta lui Satan, sub diferite forme: ori copiii să fie
răi ca Er, ori să nu vrea copii, ca Onan. Este o încercare de încurcare a
planului lui Dumnezeu din interiorul familiei.
Cât priveşte procesul de distrugere a naşterilor, astăzi asistăm
la o industrie a avorturilor, unde milioane de copii sunt ucişi şi alte
milioane împiedicaţi să se nască prin diferite metode contraceptive.
Toate acestea atrag mânia lui Dumnezeu. Este normal, căci cine omoară
va fi omorât. Onan a fost un ucigaş, de aceea Dumnezeu l-a omorât.
Dumnezeu a spus în Leviticul 18:21, ca evreii să nu-şi dea copiii
în cinstea lui Moloh, să nu-i ardă pe altarul lui. Acest „zeu” şi astăzi, sub
alte forme, datorită dezvoltării medicinii – în sens distructiv, în această
privinţă – cere jertfe infantile. Cineva spunea şi e un adevăr, că Hitler
n-a făcut în lagărele de concentrare ce fac unii medicii în zilele noastre.
S-au realizat imagini ale suferinţelor acestor copilaşi, în momentul
intervenţiei chirurgicale când medicii flagelează viaţa acestor nenăscuţi.
Mor milioane şi milioane, mai mult decât au murit în războaie. Din acest
punct de vedere, orice măsură artificială contraceptivă, care culminează
cu avortul şi este cel mai bestial, este împotriva acestei lucrări a lui
Dumnezeu pe care trebuie să o vedem prin prisma veşniciei. De
aceea, acest concept bioetic, creştin, biblic, care încadrează omul în
planul veşnic al lui Dumnezeu şi plasează momentul apariţiei vieţii
mai întâi ca proiect, apoi ca realizare propriu-zisă a fiinţei umane,
trebuie tratat cu toată sacralitatea şi responsabilitatea.

Egiptenii, un neam ce nu suporta copiii evrei


Evreii, robi în Egipt, erau pentru viaţă, dar diavolul din afară
s-a luptat împotriva naşterilor. „Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu
Naşterea 21
atât se înmulţea şi creştea…” (Exod 1:12). În cazul Israelului, numărul
naşterilor n-a fost direct proporţional cu dezvoltarea economică, ci
invers. Bunăstarea n-a fost un factor pozitiv, iar egiptenii s-au scârbit
de copiii lui Israel. „Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite
una Şifra, şi cealaltă Pua, şi le-a zis: «Când veţi îndeplini slujba de moaşe pe
lângă femeile evreilor, şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l
omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască»” (Exodul 1:15-16). Egiptenii
au încercat să distrugă lucrarea lui Dumnezeu, referitor la naşteri în
poporul sfânt, numai că din fericire aceste moaşe ale evreilor n-au
susţinut politica egiptenilor. Dumnezeu are oameni chiar printre cei
din afară, fie în domeniul maternităţii, fie în alte compartimente, care
au implantat în ei un germene de învăţătură sfântă şi lucrează la inima
lor pentru ca anumiţi oameni să ajungă în viaţă împotriva intervenţiilor
străine de a limita dezvoltarea demografică de care oamenii se tem,
ca şi cum Dumnezeu nu ar avea cu ce să-i întreţină şi ce să facă cu ei.
„Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit…” (Exodul 1:20).
Iată că Dumnezeu cunoştea toată situaţia aceasta, căci El este implicat
şi interesat de apariţia vieţii. El a făcut bine moaşelor pentru intervenţia
lor. Dumnezeu nu a spus evreilor: aşteptaţi până ieşiţi din Egipt şi veţi
ajunge în Canaan unde curge lapte şi miere şi acolo vă veţi înmulţi. Putem
constata în vremea noastră că cei bogaţi, care au condiţii, nu acceptă în
general copiii, iar celor săraci li se explică să ţină cont de posibilităţile
materiale, când e vorba de „planificarea familială”. Unde-i logica?

Părinţi procreatori
Procreatorii sunt cei care au înţeles că trebuie să dăruiască
viaţă copiilor, împreună cu Dumnezeu în acest proces divin şi uman.
Ei nu acţionează după principiul lumii, care indirect, nedeclarat,
sună astfel: „Tu nu vei trăi (copilule) ca eu să trăiesc (părintele) mai
bine”. Principiul natural, sănătos şi fără vină nu concepe unire fără
drept la procreare, dar nici procreare fără unire, adică apariţia vieţii
prin mijloace de modificări genetice.
22 Viaţa
Adam şi Eva, părinţii tuturor
Nu ştim exact cât au stat ei în rai, deoarece porunca să se
înmulţească a fost dată înainte de cădere, iar copiii s-au născut după
cădere. Posibil ca păcatul să fii apărut foarte repede, ca la Satan, care
a alunecat la scurt timp după crearea lui. Eva spunea în Geneza 4:1
despre Cain: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” Iar despre Set
spune în 4:25 - „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă..”, dar în 1 Ioan 3 este
scris: „Cain care era de la cel rău...”. Atunci cum a spus Eva că a fost de la
Dumnezeu, nu ştia ea? Toţi copiii sunt de la Dumnezeu, căci numai El
este sursa vieţii. Însă asistăm tot mai mult la o degenerare spirituală.
Cain era genetic de la Dumnezeu, Adam şi Eva, dar caracterul lui
devenise satanic. Astfel profetul întreabă: „Nu ne-a dat Unul singur
Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur?
Sămânţă dumnezeiască!..” (Maleahi 2:15). Deci parte din sămânţa
umană a fost compromisă prin efectul lui Satan asupra omului. De ce?
Pentru că Dumnezeu a spus să facem omul după chipul şi asemănarea
noastră, dar când părinţii sunt corupţi de Satan, şi copiii sunt tot după
chipul şi asemănarea lor. Prin denaturarea şi decăderea părinţilor,
apare sămânţă de neghină, dar care poate fi reeducată să ajungă iar
sămânţă dumnezeiască. Când părinţii se întorc la Dumnezeu, copiii
lor pot să ajungă mai uşor copii ai Lui.

Iacov şi soţiile lui, părinţii unui neam mare


Geneza 29:31 - „Domnul a văzut că Lea nu era iubită; şi a făcut-o
să aibă copii, pe când Rahela era stearpă”. La Lea urmează versetul şi
copilul, cum se întâmplă uneori şi azi: anul şi copilul; până la Geneza
29:35, când: „… a încetat să mai nască”. Apoi „Dumnezeu a ascultat pe Lea,
care a rămas însărcinată, şi a născut lui Iacov al cincilea fiu. Lea a zis: «M-a
răsplătit Dumnezeu, pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea». De
aceea i-a pus numele Isahar (Răsplătire). Lea a rămas iarăşi însărcinată, şi a
născut un al şaselea fiu lui Iacov. Lea a zis: «Frumos dar mi-a dat Dumnezeu!
De data aceasta, bărbatul meu va locui la mine, căci i-am născut şase fii».
Naşterea 23
De aceea i-a pus numele Zabulon (Locuinţă). În urmă, a născut o fată…”
(Geneza 30:17-21).
„Când a văzut Rahela că nu face copii lui Iacov, a pizmuit pe soru-
sa, şi a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, ori mor!». Iacov s-a mâniat pe Rahela,
şi a zis: «Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?»”
(Geneza 30:1-2). Deci Dumnezeu, Iacov (bărbatul) şi Rahela (femeia),
toţi trei au punct de „vamă” şi, dacă unul din ei nu-şi dă acceptul,
nu se ajunge pe lumea aceasta. Primul care are puterea vieţii este
Dumnezeu, al doilea bărbatul şi a treia femeia. Numai unul din ei sau
chiar doi, orice înţelegere şi acţiune ar face, nu se întâmplă nimic până
nu acceptă şi al treilea. Dar e rău când se pune unul în locul altuia. Şi
omul se pune de multe ori în locul lui Dumnezeu să oprească viaţa, dar
nu se poate pune în locul lui Dumnezeu să dea viaţa. Pentru Rahela,
Dumnezeu a intervenit de două ori: „Dumnezeu Şi-a adus aminte de
Rahela, a ascultat-o, şi a făcut-o să aibă copii” (Geneza 30:22).
Despre toţi copiii săi, Iacov a declarat în faţa fratelui său Esau
în Geneza 33:5 - „…«Sunt copiii, pe care i-a dat Dumnezeu robului tău»”.
De unde a ştiut Iacov aceasta? Iacov n-a învăţat secretele vieţii, ale
naşterilor numai de la Avraam şi de la Isaac. El a văzut din experienţele
lui, când Lea năştea şi Rahela voia să nască şi nu putea să nască. Apoi
naşterile s-au oprit la un moment pentru Lea, la al şaptelea copil, iar
în dreptul Rahelei la doi copii. Iacov a văzut copiii veniţi în casă prin
intervenţia lui Dumnezeu şi contribuţia lor naturală ca părinţi. Însă
fiecare copil a venit cu binecuvântarea lui, căci Dumnezeu de la care
provine viaţa, va îngriji de fiecare suflet.

Elcana şi Ana, părinţi care au vrut copii


Mulţi ani, Ana nu a avut copii. În mod normal, o mamă
fără copii, se roagă să aibă copii. Şi Ana s-a rugat ca Dumnezeu să-i
dăruiască un copil. Deci, în privinţa aceasta, colabora cu Dumnezeu.
„…Domnul Şi-a adus aminte de ea. Când i s-au împlinit zilele, Ana a rămas
însărcinată, şi a născut un fiu…căci, a zis ea, «de la Domnul l-am cerut»”
24 Viaţa
(1 Samuel 1:19-20). Colaborarea a continuat şi fac această precizare
pentru că s-ar putea să apară gândul că pentru Ana a fost o intervenţie
a lui Dumnezeu doar pentru a regla trupul ei, să fie fertilă, dar după
aceea nu mai era nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, însă este scris:
„Când a cercetat Domnul pe Ana, ea a rămas însărcinată, şi a născut trei fii
şi două fiice…” (1 Samuel 2:21). Reţineţi, nu se naşte nici primul, nici
ultimul copil sau până la al şaselea, câţi a avut Ana, într-o familie a
sfinţilor, decât atunci când este cercetată de Dumnezeu.
Poate vă întrebaţi care este situaţia celor de afară? Cred că
Dumnezeu Îşi dă acceptul libertăţii responsabile pentru fiecare om,
folosindu-se chiar de sistemul lumii acesteia, mă gândesc la faptul că
îi lasă să trăiască în anumite limite de timp şi de acţiune. Iar pe de
altă parte, chiar în cazurile de barbarism sau violuri, din descrierile
biblice, înţeleg că nici aceste nu sunt la întâmplare. Dumnezeu şi în
acele cazuri sprijineşte pe cei ce-i cer ajutor şi le dă mântuire, dacă îi
slujesc, dar tot El îngăduie stări tragice şi nemiloase.
Cazul lui Ieremia vine să întărească ideea naşterilor naturale,
sub control divin: Ieremia 1:5 - „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele
mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fii ieşit tu din pântecele ei, Eu
te pusesem deoparte, şi te făcusem proroc al neamurilor”. Aceasta a fost
repartiţia lui, deşi a avut o viaţă grea. Iată una din lamentaţiile lui
determinată de necazurile zilnice: Ieremia 20:17-18 - „De ce n-am fost
omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu! De ce n-a
rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieşit din pântecele mamei
ca să văd numai suferinţă şi durere, şi să-mi isprăvesc zilele în ruşine?”
Toate lucrurile acestea trebuie văzute în planul lui Dumnezeu, că
altfel te încurci. Ieremia s-a născut sub „programare divină”, dar lui
nu i-a fost dat să aibă familie. El declara: „Cuvântul Domnului mi-a
vorbit astfel: «Să nu-ţi iei nevastă, şi să n-ai în locul acesta nici fii nici fiice!
Căci aşa vorbeşte Domnul despre fiii şi fiicele care se vor naşte în locul acesta,
despre mamele care-i vor naşte, şi despre taţii lor care le vor da naştere în ţara
aceasta” (Ieremia 16:1-3). Deci când nu trebuie să ai nevastă sau copii,
Naşterea 25
Dumnezeu te sfătuieşte să nu te căsătoreşti. Pavel a vorbit la fel în 1
Corinteni 7, dar tot el zice că dacă văduvele tinere se mărită, să aibă
copii (1 Timotei 5:14-15). Dar nicăieri în Biblie nu sunt sfătuiţi oamenii
să se căsătorească, dar să nu aibă copii, pe seama diferitelor stări sau
motive de concept sau de context. Împotriva înfrânării nu este lege,
dar dacă până eşti singur este mai simplu să devii nazireu, atenţie,
când sunt doi, trebuie avut grijă de partener.

ÎNCHEIERE

Cei din lume, care nu folosesc Biblia ca normă de viaţă,


consideră că în privinţa naşterilor trebuie să cadă de acord doar
bărbatul şi femeia. Dacă trăiesc într-o zonă agricolă se gândesc să fie
mai mulţi pentru că au nevoie de ajutoare, iar dacă trăiesc la oraş,
socotesc că au mai multe guri de hrănit şi atunci să fie mai puţini. La
fel în China, la oraş „ai dreptul” la un copil, iar la ţară la doi. Totuşi
şi acolo credincioşii dau naştere copiilor, dar cei care depăşesc limita
legală, nu mai sunt ajutaţi de stat, dimpotrivă, ei trebuie să plătească
la bugetul statului. Toată istoria se reeditează, depinde cine ne face
„politica” demografică. David zicea în Psalmul 8:3-9 - „Când privesc
cerurile (înainte de a privi la naştere, priveşte mai întâi cerurile) –
lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: «Ce este
omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut
cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.
I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele
lui…Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău pe tot
pământul!” Dumnezeu este implicat peste tot, căci tot universul este
al Lui. Priveşte pământul încorporat în univers, nu închide ochii ca
ateii şi umaniştii care spun că noi suntem stăpâni pe pământ şi atunci
nu mai vezi nimic. Priveşte pământul şi naşterea în proces cosmic.
Numai aşa poţi accepta cârmuirea lui Dumnezeu în viaţa ta, deşi
26 Viaţa
este simplă, căci El ne-a creat cu capacitatea naturală de procreaţie,
căreia nu trebuie noi să-i punem limite artificiale. Dacă nu ar fi
aşa, ar trebui bătrânii să fie tare grijulii să nu nască vreun copil, dar
Dumnezeu a făcut toate lucrurile frumoase la vremea lor. Acum este
frumoasă naşterea (dar cu dureri), iar în viitor va fi frumoasă învierea
şi viaţa veşnică.
Un ultim gând, îndreptat spre grădina Edenului: Geneza 1:27
- „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său…”. Cine umblă să perturbeze
creaţia, fie prin forme genetice, voind să „scoată” un super-om, fie să
oprească cursul natural al naşterilor – umblă la chipul lui Dumnezeu.
Chipul lui Dumnezeu este parte bărbătească şi parte femeiască. După
ce i-a făcut, Dumnezeu le-a spus: Acum creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi
pământul. Acesta e procesul pe care l-a lăsat Dumnezeu ca oamenii
să apară în lumea aceasta, urmează naşterea din nou şi intrarea în
Împărăţia Lui. O, de le-am vedea pe toate! Amin.
Capitolul 2

Copilăria
INTRODUCERE
1. Copilăria este perioada vieţii de la naştere la tinereţe (aprox. 15
ani, vremea creşterii)
2. Statutul biblic al copiilor – între naşterea fizică şi naşterea din
nou (Deuteronom 11:19-21)

I. PREZENTAREA COPILĂRIEI ÎN BIBLIE

A. Locul copiilor în familie (arborele vieţii – Psalmul 128:5-6; nu al răului


– Ieremia 7:18)
1. Părinţii – tulpina copiilor (Iov 29:5; Geneza 33:14; Psalmul 103:13)
2. Copiii – o dependenţă în respect şi ascultare (Efeseni 6:1-3;
Maleahi 4:6; Matei 10:21; Iov 19:18; 2 Timotei 3:2)
3. Fără părinţi (Plângerile lui Ieremia 5:7; Eclesiastul 10:17); fără
copii (Ieremia 22:30)

B. Activitatea copiilor (pe lângă părinţi – 2 Corinteni 12:14)


1. Munca (2 Împăraţi 4:5; Exodul 2:4, 7; Eclesiastul 2:7)
2. Joaca – o activitate la nivelul minţii lor (Zaharia 8:5; 1 Corinteni
14:20)
28 Viaţa
C.Viaţa şi sănătatea copiilor (Efeseni 6:1-3)
1. Boala, suferinţele (Ioan 9:1-3; 2 Samuel 12:5; Ieremia 32:35;
Deuteronom 24:16; Exodul 20:15) şi vindecarea copiilor
(2 Împăraţi 4:35; Luca 8:42)
2. Copiii cu zile puţine (Isaia 65:20; Iacov 4:14 – fiii lui David,
Ieroboam) – problema mântuirii copiilor!

D. Educaţia copiilor (scop: calea vieţii – Deuteronom 32:46-47; Proverbele


6:23; 20:11)
1. Învăţătura
a) verbală şi scrisă (Proverbele 22:6; Efeseni 6:4; Deuteronom 6:7)
b) imagini şi exemple practice (Iosua 4:20-22; Deuteronom 4:9)
2. Mustrarea
a) certarea (Proverbele 22:15; 3:12; 10:17)
b) nuiaua (Proverbele 23:13-14; 29:15, 17; Apocalipsa 3:19)

E. Slujirea copiilor pentru Domnul


1. Participarea împreună cu părinţii la slujire (Exodul 10:9; Neemia
12:43; Matei 21:15; Faptele Apostolilor 21:5)
2. Lucrări specifice (1 Samuel 3:8; 2 Împăraţi 5:3-4; Luca 2:46-47;
Faptele Apostolilor 23:16-22; Ioan 6:9)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Copii răi
1. Ismael, copilul lumesc (Geneza 21:8-17)
2. Copiii din Betel, copii batjocoritori pedepsiţi de Domnul
(2 Împăraţi 2:23-24)

B. Copii buni
1. Ieremia, copilul profet (Ieremia 1:4-10)
Copilăria 29
2. Timotei, copilul bine crescut (Faptele Apostolilor 16:1-3; Filipeni
2:22; 2 Timotei 3:15)

ÎNCHEIERE
1. Copii buni/răi, efecte diferite; bine/rău (Proverbele 17:21; 23:24;
Isaia 7:16)
2. Domnul iubeşte şi binecuvântează copiii (Marcu 10:13-16). Unii
au şi harul unor părinţi sfinţi (1 Corinteni 7:14; Deuteronom
1:36; Proverbe 20:7) – în rest, hotărârea pentru mântuire şi
binecuvântare revine atitudinii lor (recabiţi – Ieremia 35 sau
efraimiţi – Psalmul 78)
Capitolul 2

Copilăria
INTRODUCERE

Am prezentat naşterea ca o lucrare în care Dumnezeu are


implicaţii puternice. De altfel, El este autorul vieţii, fenomen care nu
poate fi înţeles fără a înţelege întreaga complexitate a vieţii veşnice
pentru care El l-a creat pe om. Viaţa veşnică evoluează mai întâi într-o
viaţă pământească şi o primă etapă a vieţii este „copilăria”. Ea începe
la naştere şi durează până la aproximativ 15 ani.
Haideţi să vedem din Scripturi care este statutul copiilor
(credincioşi) în perioada dintre naşterea fizică şi naşterea din nou.
Cum trebuie să-i trateze părinţii pentru a le da o orientare bună în
viaţă, pentru a avea un viitor fericit? Dumnezeu a spus evreilor: „Să
învăţaţi pe copiii voştri în ele (legile Domnului) şi să vorbeşti despre ele
când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei
scula. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. Şi atunci zilele voastre
şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o
va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului”
(Deuteronom 11:19-21). Copilăria are un efect puternic asupra vieţii,
pentru că Dumnezeu vrea să privim înspre eternitate încă de la geneza
vieţii. De altfel, uitându-ne la un copil, să ne gândim cum priveşte
Dumnezeu la noi, El care este veşnic. Nici nu este plăcut să te uiţi la
32 Viaţa
un copil şi să ţi-l imaginezi un bătrân care moare. Dumnezeu a pus în
noi gândul veşniciei; privind la un copil care se naşte şi creşte, să ne
gândim că Dumnezeu vrea să trăiască o veşnicie, cât zilele cerurilor.
Aşa să facă Domnul pentru noi şi copiii noştri!

PREZENTAREA COPILĂRIEI ÎN BIBLIE

Locul copiilor în familie

Familia creată de Dumnezeu se aseamănă cu un arbore.


Înaintaşii noştri sunt rădăcinile care stau înfipte în pământ, părinţii
sunt tulpina, iar copiii sunt ramurile care cresc din ea. Este un har, ca
părinţii şi respectiv bunicii să-şi vadă copiii dezvoltându-se, crescând
deasupra nivelului lor şi răsfirându-se potrivit cu extinderea pe care
Dumnezeu o lasă în mod normal într-o familie. „Să te binecuvânteze
Domnul din Sion (este urarea biblică), să vezi fericirea Ierusalimului, în
toate zilele vieţii tale, şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!”
(Psalmul 128:5-6). Acesta ar fi aspectul pozitiv, însă nu întotdeauna se
întâmplă aşa. Familia poate fi un arbore bun dacă membrii ei sunt „în
Domnul”, dar dacă sunt altoiţi în cel rău, se poate dezvolta un arbore
rău în care să-şi facă cuiburi păsările rele şi să lipsească lucrurile sfinte
şi roadele Duhului (Ieremia 7:18).
Iată imaginea casei unui neprihănit: „…când Cel Atotputernic
încă era cu mine şi când copiii mei stăteau în jurul meu…” (Iov 29:5). Iar
patriarhul Iacov, în timp ce se întorcea cu nevestele şi cu copiii lui
de la socrii din Padan-Aram spre Canaan, îi prezenta fratelui său
Esau nevoia şi locul său în familie: „Domnul meu s-o ia înaintea robului
său; şi eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea
mea, şi la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu în Seir” (Geneza
33:14). Părinţii trebuie să-şi găsească menirea lângă copii. „Cum se
îndură un tată de copiii lui…” (Psalmul 103:13). Aşa este normal să fie
Copilăria 33
într-o familie: părinţii înconjuraţi de copii, mergând la pas cu ei şi
crescându-i cu înţelepciune.
Pavel reia porunca a cincea din Vechiul Testament şi arată
copiilor atitudinea lor corectă şi plăcută Domnului în familie,
sfătuindu-i să se simtă bine lângă părinţi, în ascultare şi respect: „Copii,
ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. «Să cinsteşti pe tatăl
tău şi pe mama ta» – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă, «ca să
fii fericit, şi să trăieşti multă vreme pe pământ»” (Efeseni 6:1-3).
Ştiţi cu ce citat se încheie Vechiul Testament? Se face referire
la Ioan Botezătorul şi lucrarea lui, care face legătura între vechiul şi
noul legământ: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor
spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea (zice Domnul oştirilor),
să lovesc ţara cu blestem” (Maleahi 4:6). Aşa trebuie să fie, însă nu
întotdeauna este aşa. Domnul Isus ne-a avertizat că vor veni uneori
vremuri triste, când nici părinţii nici copiii nu-şi vor mai înţelege
locul. „Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii
se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî” (Matei 10:21). Este
o stare opusă şi nefericită faţă de ceea ce a preconizat Dumnezeu
să fie familia – un loc unde copilaşii, ca nişte ramuri tinere, să se
dezvolte, întărind familia. Aceasta se poate întâmpla ori din partea
părinţilor, să-şi dea la moarte copiii, ori din partea copiilor care să-i
dispreţuiască pe părinţi, ori să nu-i asculte cum profeţeşte Pavel în 2
Timotei 3:2 că în vremurile din urmă, oameni, printre altele, vor fi şi
neascultători de părinţi.
Sunt şi situaţii de copii orfani sau de părinţi care nu se pot
bucura de copiii lor, aşa cum descrie profetul vremea robiei: „Părinţii
noştri, care au păcătuit, nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele” (Plângerile
lui Ieremia 5:7). Este rău când copiii n-au părinţi. Dar e rău şi când
copiii au părinţi însă nu vor să ştie de ei. Cineva spunea: „În istorie au
fost vremuri când în familie au condus bunicii, patriarhii, apoi au fost
perioade când au condus bărbaţii şi alte situaţii când au condus soţiile.
Din nefericire, acum este o vreme când conduc copiii. Iată părerea
34 Viaţa
înţeleptului Solomon pentru astfel de situaţii: „Vai de tine, ţară, al cărei
împărat este un copil…” (Eclesiastul 10:16).
În Vechiul Testament a nu avea copii era considerat un blestem,
cu excepţii, bineînţeles, căci întotdeauna au existat situaţii particulare
şi extensii ale harului felurit al lui Dumnezeu. Împăratul Ieconia a
avut o asemenea soartă: „Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta
ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici
unul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie al lui David
şi să domnească peste Iuda»” (Ieremia 22:30).

Activitatea copiilor

Apostolul Pavel spunea: „…Ce-i drept, nu copiii sunt datori să


agonisească pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copiii lor” (2 Corinteni
12:14). Datoria părinţilor este să muncească, dar care este activitatea
copiilor? Munca şi joaca. În 2 Împăraţi 4:5 întâlnim o mamă cu doi băieţi,
rămasă fără soţ, situaţie în care şi copiii au o responsabilitate mai mare.
Femeia a purtat grija familiei şi s-a dus la Elisei să-i relateze că n-are cu
ce să-şi plătească datoria; aceasta cade în responsabilitatea părinţilor;
copiii nu pot să poarte sarcina aceasta. Elisei i-a dat un sfat-minune, dar
care presupunea şi o activitate din partea copiilor: „Atunci ea a plecat de
la el. A închis uşa după ea şi după copiii ei; ei îi apropiau vasele, şi ea turna din
untdelemn în ele”. Aşadar, există activităţi la care pot fi implicaţi şi copiii.
Mama aceasta ar fi putut să zică: „Lăsaţi-mă că mă descurc eu singură,
căci am puţin ulei şi mă tem să nu-mi răsturnaţi vasele”. Nu ştim ce
vârstă aveau copiii aceia. Mama nu i-a lăsat să toarne uleiul, aceasta
trebuia să facă ea, dar să apropie vasele puteau şi ei.
În Exod 2:4 întâlnim o fată; fetele, în special ajută la copilaşi,
visează să fie mămici, dar până atunci pot face şi ele câte ceva: „Sora
copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple”. Ea
n-a fost pusă acolo doar să stea, ci să vadă ce se va întâmpla cu Moise,
Copilăria 35
dacă îl va lua cineva sau se va scufunda. „Atunci sora copilului a zis fetei
lui Faraon: «Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile Evreilor, ca să-ţi
alăpteze copilul?»” (Exodul 2:7). Această fată, probabil a fost instruită
de mama ei şi a jucat un rol mare, făcându-şi datoria. Ea n-a putut să
salveze copilul, dar a intervenit cu înţelepciune la fiica lui Faraon. Ea
nu putea să-l alăpteze sau să-l îngrijească, pentru că era mic, de trei
luni, dar ce a putut a făcut.
Copiilor, bucuraţi-vă dacă aveţi părinţi, căci unii copii au
crescut ca slugi, robi, copii de casă (Eclesiastul 2:7). Părinţii nu se
poartă cu voi ca nişte stăpâni, de aceea când vă cer să faceţi anumite
activităţi pe lângă ei, faceţi-le din toată inima.
Pe lângă muncă, copiii îşi cer dreptul lor la joacă. În Zaharia
8:5 este prezentată o stare de binecuvântare pentru popor, într-o
vreme de linişte şi rezultă de aici ce fac copiii când este bine în ţară,
cum a preconizat Dumnezeu să fie în ţara lui Israel. „Uliţele cetăţii
vor fi pline de băieţi şi fete, care se vor juca pe uliţe”. Poate noi ca părinţi,
uneori, fie că am uitat, fie că am avut mai puţin drept şi timp de
joacă, mai greu îi înţelegem pe copii. Pavel spune în 1 Corinteni 14:20
- „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi
oameni mari”. Joaca, pentru copii este o activitate la nivelul minţii
lor. Ei îşi fac o căsuţă din cubuleţe, căci în mintea lor aceea este casă,
fetiţele îngrijesc de păpuşi, croiesc hăinuţe din bucăţi de pânză şi
joacă rolul de mamă.
Cred că singura noastră grijă în timpul de joacă al copiilor,
gândind că joaca este o muncă la nivelul minţii lor, este doar să-i
direcţionăm să practice jocuri sănătoase pentru minte. Altfel, dacă
folosesc numai jocuri de hazard şi noroc când vor fi mari tot cu
activităţi de noroc, loterii, pariuri şi alte nimicuri se vor ocupa. Dacă
se joacă să-şi facă o căsuţă, lasă-l, şi când va fi mai mare o să-şi facă
o casă adevărată. Dacă se joacă mult cu maşinuţele şi le parchează
frumos, sperăm că atunci când vor fi mari, vor fi grijulii. Dar feriţi-i de
jocuri şi imagini oculte (pokemon, poker...). Atenţie mare la jocurile de
36 Viaţa
pe calculator, feriţi-i de jocuri cu accidente, bătăi şi crime, căci acestea
li se vor impregna în mintea lor fragedă. Când joaca ţine de lucruri
necurate, atunci trebuie ca părinţi să avem grijă, în rest doar să vedem
cum împărţim orarul de muncă cu cel de joacă; să nu fie pauzele mai
lungi ca orele de învăţare sau activităţile practice.

Viaţa şi sănătatea copiilor

În mod normal, dacă este ascultare şi dacă Dumnezeu dă


binecuvântare şi pace, copiii pot să trăiască multă vreme fericiţi,
cum de fapt doresc şi părinţii. Acest gând îi aparţine în primul rând
lui Dumnezeu care ne-a creat. Însă unii copii au şi ei parte de boli
şi suferinţe. Ucenicii au întrebat pe Domnul Isus, văzând un orb:
„…«cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Isus
a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut
aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu»” (Ioan 9:2-3). Iată deci
stări de suferinţă în copilărie de care nu sunt vinovaţi cei din familie,
ci Dumnezeu le lasă pentru slava Lui. Eu cred că pe copiii aceştia
Dumnezeu îi întăreşte, îi face să înţeleagă şi să suporte un regim
neplăcut de viaţă.
Sunt însă şi alte situaţii în care copiii ajung să sufere. Amintiţi-
vă de câţi copii au fost arşi în cinstea lui Moloh. Gândiţi-vă câţi copii
şi-au pierdut viaţa încă de mici, mulţi înainte de a se naşte, căci mulţi
mor în această fază şi astăzi la nivel naţional sau mondial. Amintiţi-
vă de copilul lui David, primul născut cu Bat-Şeba; a murit ca o
pedeapsă venită peste tatăl său, care s-a răsfrânt şi asupra copiilor
lui. Reglementările Legii erau clare: „Să nu omori pe părinţi pentru
copii şi să nu omori pe copii pentru părinţi; fiecare să fie omorât pentru
păcatul lui” (Deuteronom 24:16). Totuşi, efectele păcatelor părinţilor
se extind asupra copiilor. De exemplu, dacă părinţii s-au îmbolnăvit
de o boală, ea se poate transmite ereditar; dacă părinţii sunt beţivi,
copiii suferă urmările beţiei lor. Dumnezeu pedepseşte părinţii în
Copilăria 37
copii (Exodul 20:5), aceasta a scris Dumnezeu cu mâna Lui, dar viaţa,
mântuirea, nu va atârna de vina părintelui său, pentru că Domnul,
prin prorocul Ezechiel lămureşte aparenta controversă: „Sufletul care
păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu
va purta nelegiuirea fiului său!... “ (Ezechiel 18:20). Deşi a murit copilul
lui David şi copilul lui Ieroboam, soarta lor veşnică nu este dictată
de problemele spirituale sau pământeşti ale părinţilor lor. Problema
mântuirii copiilor mici e mai greu de înţeles pentru noi – din punct
de vedere tehnic – dar pentru Dumnezeu, care ştie dinainte şi care se
raportează la duhul copilului, chiar nenăscut (caz Esau –Romani 9),
este clară şi simplă. Dumnezeu judecă simţirile şi gândurile inimii,
de aceea nu este neapărat nevoie să ajungă copilul să facă fapte ca să
fie judecat. Dumnezeu nu are nevoie de timp, nici de cantităţi mari,
precum se face analiză dintr-o cantitate infimă şi se defineşte întreg
conţinutul acelei substanţe.
Dacă unii copiii suferă, aş vrea să vedem şi mila lui Dumnezeu
pentru ei. Din cele trei învieri realizate de Domnul Isus, două sunt cazuri
de copii; fiica lui Iair şi băiatul văduvei din Nain. Însă sunt şi unii copii
cu zile puţine; aceasta este o realitate a blestemului peste pământ. Va
veni vremea când „Nu vor mai fi în el (Ierusalim) nici copii cu zile puţine,
nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele…” (Isaia 65:20). Deocamdată
rămâne valabilă observaţia lui Iacov care scria despre viitor şi viaţă: „Şi
nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât
un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4:14).

Educaţia copiilor

În Deuteronom 32:46 li s-a spus evreilor: „...«Puneţi-vă la


inimă toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să
păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia»”. Educaţia copiilor
a fost dată de Dumnezeu prin Moise sub jurământ.
38 Viaţa
Apostolul Pavel prezenta în Efeseni 6:4 cele două aspecte
ale educaţiei. „…creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”.
Înţeleptul vede tot la fel educaţia: „Căci sfatul este o candelă,
învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii”
(Proverbe 6:23). „Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze, şi
când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). „Nebunia
este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el”
(Proverbe 22:15). „Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu
nuiaua, nu va muri” (Proverbe 23:13). Uneori nu e suficientă numai
mustrarea, căci mustrarea este tot o vorbire, ca învăţarea, numai că
mai severă. Dar dacă n-au efect vorbele dulci ale educării şi n-au
efect nici cele mai dure ale mustrării, atunci Biblia afirmă că este
nevoie de nuia, căci este un „sindrom” de îndărătnicie în om în
vremea copilăriei. „Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa
morţilor” (Proverbe 23:14). Tot în Proverbe 29:15 scrie: „Nuiaua şi
certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei
sale”. Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte... ca un părinte. Aceasta
înţeleg mai greu copiii. Eu îmi amintesc perfect că îi spuneam
tatălui meu când mă pedepsea: „nu cred că mă iubeşti”. Mintea
mea nu mă „ducea” mai mult. Cum să crezi că te iubeşte părintele
când te pedepseşte? Aşa spune Domnul Bisericii din Laodicea: „Eu
mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc” (Apocalipsa 3:19).
În Iosua 4:21 avem un model special de a învăţa copiii.
Copiilor le plac foarte mult imaginile. „Iosua a ridicat la Ghilgal cele
douăsprezece pietre pe care le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel:
«Când vor întreba copiii voştri într-o zi pe părinţii lor: «Ce însemnează
pietrele acestea?»” Copiii sunt mai tentaţi să întrebe când văd nişte
imagini, mai cu seamă că ei nu ştiu să citească până la şapte ani. Prin
imagini ei pot mult mai uşor să înţeleagă, dar nu arătându-le icoane
sau idoli falşi, ci lucruri din natură şi imagini cu simboluri bune, cum
am precizat că trebuie să fie şi jocurile. Astfel, în timp ce te joci cu ei,
poţi să-i înveţi adevăruri sfinte. Însă cred că cea mai bună „imagine”
Copilăria 39
este a tatălui, a mamei şi a fraţilor mai mari, prin purtarea lor înţeleaptă
şi sfântă. Aşa se înţelege sfatul următor: „Numai ia seama asupra ta şi
veghează cu luare aminte asupra sufletului tău în toate zilele vieţii tale, ca
nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă;
fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor, copiilor tăi” (Deuteronom 4:9).

Slujirea copiilor pentru Domnul

Mai întâi este indicată participarea copiilor împreună cu


părinţii la slujire şi apoi efectuarea de către ei a unor lucrări speciale,
individuale. Să observăm imagini din Scriptură, mai întâi din Vechiul
Testament, întâlnindu-i pe copii alături de părinţi la slujbă şi la diferite
lucrări sfinte. În Egipt „Moise a răspuns lui Faraon: «Vom merge cu copiii
şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri; căci avem
să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului” (Exod 10:9). În Neemia 12:43,
după întoarcerea din robia babiloniană, este descrisă o zi de bucurie.
„În ziua aceea s-au adus multe jertfe, şi a fost mare bucurie, căci Dumnezeu
dăduse poporului o mare pricină de bucurie. Se bucurau şi femeile şi copiii
şi strigătele de bucurie ale Ierusalimului se auzeau până departe”. Aceste
participări cu părinţii la slujbă, în momente de bucurie, de har şi
cercetare sfântă, se imprimă foarte bine în mintea copiilor. Poate vă
amintiţi cu bucurie de unele momente speciale din copilărie. Eu îmi
amintesc o primă imagine sfântă din copilăria mea, când la noi acasă
s-a făcut o stăruinţă în rugăciune şi fraţii au stat până spre ziuă; parcă
îi văd şi acum, deşi aveam doar şase ani.
În Noul Testament găsim o imagine în care copiii au fost
pătrunşi de prezenţa Domnului la slujbă în Matei 21:15: „Dar preoţii
cei mai de seamă şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe
copii strigând în Templu şi zicând: «Osana, Fiul lui David!» s-au umplut
de mânie”. Atunci, copiii au făcut o lucrare frumoasă pentru Domnul,
împlinind cele profeţite în Psalmul 8.
40 Viaţa
Alt moment deosebit este prezentat în Faptele Apostolilor
21:5 - „Dar când s-au împlinit zilele, am plecat şi ne-am văzut de drum;
şi ne-au petrecut toţi, cu nevestele şi copiii, până afară din cetate. Am
îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat”. Aşa de tare s-a legat inima
copiilor de Pavel, încât au mers şi ei până la mal şi s-au rugat
împreună cu toţi. Acest caz este o dovadă că scriitorul Faptelor
Apostolilor, nu-i scapă din vedere pe copii, dar ei nu sunt amintiţi
în nici un caz de botez.
Sunt însă şi lucrări speciale pe care Dumnezeu le încredinţează
copiilor care vin la biserică, nu cum îmi spunea cineva – o situaţie
tristă – ce descoperiri îi dă Dumnezeu la băiatul ei care stă acasă şi
nu vine decât foarte rar la biserică. Copiii care vor să aibă descoperiri
şi să fie implicaţi în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să participe mai
întâi împreună cu părinţii la slujbă. Tânărul Samuel, înainte de a primi
mesaje din partea lui Dumnezeu, locuia la Templu şi apoi Dumnezeu
l-a strigat pe nume: „Samuele” şi încet, dar sigur, Dumnezeu l-a format
pentru lucrare.
Un alt caz, este cel al roabei evreice din 2 Împăraţi 5:3 - „Şi ea a
zis stăpânei sale: «Oh, dacă ar fi domnul meu la prorocul acela din Samaria,
prorocul l-ar tămădui de lepra lui!”. Ce credinţă mare a avut fetiţa aceasta!
E adevărat, copiii cred uneori naiv, însă aici cred că a fost o credinţă
cu substanţă. Ea a putut să depună o mărturie prin care Dumnezeu
să deschidă un drum şi o mare lucrare pentru vindecare, mântuire şi
slava lui Dumnezeu.
În mod special pentru băieţi prezint pe Domnul Isus la
doisprezece ani: „După trei zile, L-au găsit în Templu, şezând în mijlocul
învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări” (Luca 2:46). Acest
model de întrebări şi răspunsuri este indicat pentru orice copil. Ei ar
trebui să studieze şi să discute cu cei mai în vârstă cu ocazia unor
părtăşii din familie sau din adunare.
Un caz particular apare în Fapte 23:20-21. Fiul surorii lui Pavel
a auzit de planificarea unei ambuscade, în care Pavel urma să fie ucis.
Copilăria 41
El nu a fost indiferent, ci s-a dus în cetăţuie şi a spus lui Pavel, care
a chemat pe un sutaş şi prin el copilul a ajuns la căpitan, căruia i-a
zis: „…«Iudeii s-au sfătuit să te roage să aduci mâine pe Pavel înaintea
Soborului, ca şi cum ai vrea să-l cercetezi mai cu de amănuntul. Tu să nu-i
asculţi, pentru că mai mulţi de patruzeci dintre ei îl pândesc, şi s-au legat cu
blestem să nu mănânce şi să nu bea nimic până nu-l vor omorî; acum stau
gata, şi n-aşteaptă decât făgăduiala ta”. O dovadă clară de copil înţelept;
mesajul a fost receptat şi acel plan mârşav a eşuat.

EXEMPLE BIBLICE

Copii răi

Ismael, copilul lumesc


„Copilul s-a făcut mare şi a fost înţărcat. Avraam a făcut un ospăţ
mare în ziua când a fost înţărcat Isaac. Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l
născuse lui Avram Egipteanca Agar” (Geneza 21:8-9). Eu nu ştiu pe
ce motiv a râs Ismael atunci la „binecuvântare”. Avea 13 ani, dar se
vede că acest râs a fost catalogat de Dumnezeu drept un caracter rău.
Avraam s-a întristat, cum se întâmplă şi la adunare când un frate de
ordine spune părinţilor: „ştiţi că astăzi la slujbă copilul vostru a râs şi
nu a stat cuminte?” Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „…Să nu te mâhneşti
de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei
tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat
numele tău” (Geneza 21:12). Copilul acesta a purtat fărădelegea lui şi a
fost alungat împreună cu mama lui. După aceea, când a fost la necaz,
a ştiut să se roage; Dumnezeu l-a auzit şi i-a fost milă de el, căci era
sămânţa lui Avraam. Pentru Ismael a fost valabil proverbul românesc:
„veselia nu-i a bună”. Uneori râsul duce la plâns. El a râs la ospăţ de
fratele său mai mic şi a ajuns să plângă singur în pustiu.
42 Viaţa
Copiii din Betel, nişte batjocoritori pedepsiţi de Domnul
„…Şi pe când mergea (Elisei) pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate
şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: «Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!”
El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului…” (2
Împăraţi 2:23-24). Dacă ar face un pocăit aşa ceva, s-ar putea să spună
cineva: „acest proroc nu-i adevărat pentru că blestemă”. Dar scriitorul
continuă relatarea: „…Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat
patruzeci şi doi din aceşti copii”. Iată că nu doar prorocul, ci şi Dumnezeu
a luat atitudine categorică şi a trimis doi „poliţişti” din pădure, care
i-au omorât pe loc. Eu cred că Dumnezeu a văzut răutatea lor, căci
„Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi
fără prihană (sau nu)” (Proverbe 20:11). Acel care acum strigă după un
bătrân sau vorbeşte vulgar, cu vremea va face rele şi mai mari. Acei
copii au fost omorâţi de doi urşi, altfel deveneau ei patruzeci şi doi de
„urşi”, care ar fi făcut mare prăpăd după ce creşteau.

Copii buni

Ieremia, copilul profet


Acest fiu de preot a fost un copil bun care a fost chemat în slujba
de proroc. El scrie: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel…(dar nu scrie
nimic în cartea sa despre părinţii săi, dar dacă au trăit şi au fost credincioşi,
ce bucurie pentru părinţi şi ce înţelegere pentru copil, Să-i vorbească
Dumnezeu că are o lucrare de făcut cu el)…Eu am răspuns: «Ah! Doamne
Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil»” (Ieremia
1:4-6). Dumnezeu îl cunoştea şi avea nevoie de el. În schimb, este atât
de rău când unii copii se cred grozavi în copilărie şi mai inteligenţi decât
părinţii. Ieremia s-a văzut mic şi a spus: Doamne, sunt un copil, lucrarea
aceasta ar trebui să o facă oamenii mari. Totuşi, uneori Dumnezeu alege
copii pentru lucrarea Sa, după cum pe Ieremia l-a chemat şi l-a folosit cu
succes, după cum bine ştiţi din Scripturi.
Copilăria 43
Timotei, copilul bine crescut
În cea de-a doua călătorie misionară „…Pavel s-a dus la Derbe
şi la Listra. Şi iată că acolo era un ucenic, numit Timotei, fiul unei iudeice
credincioase şi al unui tată Grec. Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de
bine. Pavel a vrut să-l ia cu el…” (Fapte 16:1-3). Gândiţi-vă, un copil
ajuns la optsprezece ani, dacă în copilărie a făcut numai năzbâtii, o
să fie vorbit de bine? Îl ştiu toţi, dar nu de bine. În Filipeni 2:22 Pavel
spune despre Timotei: „Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl
lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei”.
Timotei a înţeles că el trebuie să se raporteze lui Pavel, cum a făcut-o
în copilărie faţă de mama şi bunica lui, dar cred că şi faţă de tatăl
lui. Dar cum a putut Timotei să se comporte aşa frumos, căci şi el
a avut ispite specifice copilăriei? În 2 Timotei 3:15 scrie: „din pruncie
cunoşti Sfintele Scripturi...”. Cea mai frumoasă învăţare a Bibliei are
loc în copilărie, atunci se pune baza pentru un caracter şi o carieră de
succes în viaţă.

ÎNCHEIERE

Copiii sunt de două feluri: buni şi răi. „Cine dă naştere unui


nebun (care este rău) va avea întristare şi tatăl unui nebun nu poate să se
bucure” (Proverbe 17:21). „Tatăl celui neprihănit se veseleşte şi cel ce dă
naştere unui înţelept se bucură” (Proverbe 23:24). Câtă vreme copilul
este mic (în primele luni), nu ştii dacă o să fie bun sau rău: De aceea
„…înainte să ştie copilul să lepede răul şi să aleagă binele…” (Isaia 7:16),
trebuie educat să înveţe binele, căci se învaţă mult mai uşor, apoi
rămâne de văzut dacă alege binele sau răul. În funcţie de atitudinea
lui, va fi bucuria părinţilor sau durerea şi mâhnirea lor.
Domnul Isus i-a luat pe copii în braţe, i-a binecuvântat şi Şi-a
pus mâinile peste ei. Fiecare copil să ştie că-i iubit de Dumnezeu. Unii
copii şi, în mod special cei de la biserică, au şi harul de-a avea părinţi
44 Viaţa
credincioşi, prin care pot fi sfinţiţi (1 Corinteni 7:14). Acesta este un
har special, căci „Cel neprihănit umblă în neprihănirea lui; ferice de copiii
lui după el!” (Proverbe 20:7). Dar depinde ce va alege fiecare, vor fi
nişte recabiţi care vor prelua ce este bun de la părinţii lor sau vor fi
nişte efraimiţi (Psalmul 78), care n-au ţinut cont de sfaturile şi Legea
Domnului şi au dat dosul în ziua luptei înarmaţi şi trăgând cu arcul.
Dumnezeu să cerceteze şi să binecuvânteze toţi copiii ca să poată alege
binele şi astfel să rămână sub binecuvântarea Domnului! Amin.
Capitolul 3

Tinereţea
INTRODUCERE
1. Tinereţea este etapa vieţii cuprinsă aproximativ între vârsta de
16 ani şi până la căsătorie (ea continuă şi după ce omul devine
familist, dar în mod diferit). Este perioada orientării, când omul
devine conştient de responsabilităţile vieţii.
2. Biblia (Dumnezeu) pregăteşte tinerii (preluaţi din copilărie)
pentru luarea deciziilor vieţii (Eclesiastul 11:9-10; 12:1)

I. CE SPUNE BIBLIA DESPRE TINEREŢE?

A. Locul tânărului (abandonarea treptată a copilăriei – 1 Corinteni 13:11;Tit 2:6)


1. A doua etapă (ultima) în familia părinţilor (1 Samuel 17:14-20)
2. Formarea prieteniilor (Proverbe 7:4; 13:20; 22:24-27; Psalmul
119:63; 1 Corinteni 15:33)

B. Problemele tinerilor (crizele adolescenţei şi tinereţii – Psalmul 25:17;


Ieremia 18:21)
1. Puterea fizică – băieţi; soluţia: munca Proverbe 20:29; Plângerile
lui Ieremia 3:27-30); frumuseţea fizică – fete; soluţia: activităţi
specifice (Isaia 3:16; Proverbe 31:13-29; 1 Timotei 5:14)
46 Viaţa
2. Diferenţe dintre generaţii; soluţia: apel la Dumnezeu (1 Împăraţi
12:6-14; Maleahi 4:6; 1 Petru 5:5)
3. Problemele premaritale; soluţia: preocupări spirituale şi
căsătoria la vreme potrivită, cu persoana potrivită (Numeri
15:39; Proverbe 4:23; 7:7; 22:14; Eclesiastul 7:26; Luca 15:12-13;
Iov 31:1, 7; 36:14; 1 Tesaloniceni 4:3-5; 2 Timotei 2:22)

C. Formarea caracterului (adevărata creştere în Hristos – Efeseni 4:13-15)


1. Educaţia: studiile medii şi superioare – înţelepciunea (Proverbe
1:4-9; 3:16-26; 13:14-16; Deuteronom 28:1, 13)
2. Trăirea responsabilă – caracterul experimental (1 Regi 3:7-10; 2
Ioan 1:4-6; 1 Petru 1:18; 1 Timotei 5:1; Psalmul 144:12)
3. Experienţa lucrării sfinte (2 Samuel 17:17-21; 2 Regi 9:4-10;
Faptele Apostolilor 21:9)

D. Deciziile tinereţii (carierele vieţii – Faptele Apostolilor 26:4)


1. Plecările la drum (Iov 31:18; 1 Samuel 12:2; Isaia 47:12, 15;
Geneza 46:34; 8:21)
2. Partenerii de drum:
a) Dumnezeu (Eclesiastul 12:1; Psalmul 71:5, 17; Matei 19:20;
Psalmul 110:3)
b) Un soţ(ie) credincios(ă) (2 Timotei 2:22; 1 Corinteni 7:25, 32-
34, 36; Geneza 2:24)

II.TINERII PREZENŢI ÎN BIBLIE

A. Fiii oamenilor
1. Fetele lui Lot, influenţa societăţii (Geneza 19:8, 30-38)
2. Esau, un tânăr capabil, dar imoral (Geneza 25:27-34; 26:34-35;
Evrei 12:17)
Tinereţea 47
3. Dina, tânăra care greşeşte în vremea căsătoriei (Geneza 34:1-4,
11-19, 21-23, 30-31)
4. Ionatan fiul lui Gherşom, un teolog apostat (Judecătorii 17:7-12;
18:18-20, 30-31)
5. Absalom, o viaţă ratată (2 Samuel 13:22, 24-32, 37; 14:25, 30;
15:1-11; 18:14, 18)
6. Fata Irodiadei, o fiică a păcatului (Marcu 6:22-28)

B. Fiii lui Dumnezeu


1. Rebeca, o fecioară harnică (Geneza 24:15-19, 28, 58, 61-67)
2. Iosif, un lider încercat (Geneza 37:2-28; 39:2-23; 41:16, 37-44)
3. Iosua, un conducător format din tinereţe (Exodul 33:11; Numeri
11:28; 27:18-23; Iosua 1:5-8)
4. Iosia, un tânăr reformist (2 Cronici 34:1-5, 8, 14, 29-33; 35:18-19)
5. Estera, o tânără orfană, dar credincioasă (Estera 2:7-20)
6. Tinerii din Babilon, patru studenţi credincioşi (Daniel 1:3-20;
2:16-20)
7. Timotei, un prezbiter tânăr şi evlavios (Faptele Apostolilor
16:1-3; 1 Timotei 4:12-16)

ÎNCHEIERE
1. Tinereţea este perioada vieţii când omul trebuie să se dăruiască
total lui Dumnezeu şi să-l învingă pe Satan (Eclesiastul 11:10;
12:1; 1 Corinteni 7:32-35; 1 Ioan 2:14)
2. Tinereţea este vremea alegerilor pentru viaţă (1 Împăraţi 2:2-4;
Eclesiastul 11:9; 1 Împăraţi 2:2-4)
Capitolul 3

Tinereţea
INTRODUCERE

Mai întâi, am constatat că naşterea fiecărui om, este o lucrare


specială a lui Dumnezeu. Apoi i-am observat pe copii şi am văzut că
pe lângă muncă şi joacă, ei au nevoie de multă educaţie. Acum vom
face un „popas” mai lung în dreptul tinereţii, o etapă a vieţii cuprinsă
aproximativ de la şaisprezece ani şi până la căsătorie. Nu înseamnă
că după căsătorie cineva nu mai este tânăr, însă apar unele diferenţe.
Tinereţea este perioada orientării, când omul ajunge major şi preia
responsabilităţile pentru viaţă.
Iată o urare înţeleaptă pentru tineri: „Bucură-te, tinere, în
tinereţea ta (specific acestei perioade), fii cu inima veselă cât eşti tânăr,
umblă pe căile alese (tinereţea este perioada alegerii „drumurilor”) de
inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii (este şi perioada responsabilităţii)
că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice
necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile
vieţii sunt trecătoare. Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii
tale, până nu vin zilele cele rele…” (Eclesiastul 11:9-10; 12:1).
50 Viaţa
CE SPUNE BIBLIA DESPRE TINEREŢE ?

Locul tânărului

Uneori tinerii îşi găsesc foarte greu locul, iar noi, ceilalţi, nu
pricepem suficient cum să-i ajutăm să şi-l stabilească. Îmi amintesc o
prorocie referitoare la viitorul unui tânăr. Sfatul Domnului pentru
biserică era: „ajutaţi-l şi lăsaţi-l să-şi găsească locul”. El este astăzi
păstorul bisericii. Până sunt copii mici, au locul lor, în familia părinţilor
şi la şcoală, dar când ajung mari, au nevoie de un loc de muncă, un
loc în biserică într-o slujbă, un loc într-o nouă familie, alături de cineva
care de asemenea este în căutarea „locului”. Treptat, cum îşi amintea
apostolul Pavel, copilăria se abandonează, o lăsăm în urmă. „Când eram
copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când
m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Unii
o leapădă mai degrabă, alţii mai târziu, însă vremea acestei lepădări
vine aşa cum spune Eclesiastul, că fiecare lucru îşi are vremea lui. Pavel
spune în Tit 2:6: „Sfătuieşte de asemenea pe tineri să fie cumpătaţi”. Cred că
acest principiu este valabil şi azi, pentru că nu este bine ca abandonarea
copilăriei să fie dintr-o dată, ci treptat să se ia prerogativele vieţii. Nimeni
să nu se creadă bărbat la 15 ani, căci va forma o familie de pigmei, dar
nici să lase să treacă prea mult vremea când a ajuns la maturitate, căci
mai mult nu creşte, nu va ajunge uriaş.
În casa părinţilor se derulează două etape: copilăria şi
tinereţea. Apoi va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi va forma o
altă casă.
În 1 Samuel este prezentat David, ajuns tânăr, în raport cu
tatăl său Isai, în felul cum şi-a înţeles locul lui în familie: „David era
cel mai tânăr. Şi când cei trei fraţi mai mari au urmat pe Saul (în război),
David a plecat de la Saul şi s-a întors la Betleem ca să pască oile tatălui
său” (1 Samuel 17:14-15). Chiar dacă era un tânăr, era încă împreună
cu părinţii şi potrivit cu îndeletnicirile lor, el mergea la oi şi activa în
Tinereţea 51
gospodărie. „Isai a zis fiului său David: «Ia pentru fraţii tăi efa aceasta
de grâu prăjit şi aceste zece pâini şi aleargă în tabără la fraţii tăi (nu cred
că putea fi trimis un copil să ducă de mâncare pe front, aceasta era
o lucrare pentru un tânăr); du şi aceste zece caşuri de brânză căpeteniei
care este peste mia lor. Să vezi dacă fraţii tăi sunt bine, şi să-mi aduci veşti
temeinice. Ei sunt cu Saul şi cu toţi bărbaţii lui Israel în valea terebinţilor, în
război cu filistenii». David s-a sculat dis de dimineaţă. A lăsat oile în seama
unui paznic, şi-a luat lucrurile şi a plecat, cum îi poruncise Isai. Când a
ajuns în tabără, oştirea pornise să se aşeze în şiruri de bătaie şi scotea strigăte
de război” (1 Samuel 17:17-20). Când un tânăr ascultă şi se comportă cu
responsabilitate, te poţi aştepta la victorii – una din cele mai măreţe
s-a înregistrat în ziua aceea.
Treptat, un tânăr începe să caute şi să-şi găsească prieteni
în afara familiei. În perioada tinereţii se leagă prieteniile. Cartea
Proverbele 7:4 ne învaţă că înainte de a ne face prieteni, să ne formăm
principii bune. „Zi înţelepciunii: «Tu eşti sora mea!» Şi numeşte priceperea,
prietena ta”. Reţineţi, una e soră (ceea ce descrie o relaţie de familie) şi
cealaltă prietenă, care arată o relaţie de perspectivă. Ultima soră fie
înţelepciunea şi prima prietenă să fie priceperea! Acelaşi principiu,
cu efectele lui, îl găsim în Proverbe 13:20 - „Cine umblă cu înţelepţii se
face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău”. Şi s-ar
putea să o ducă rău toată viaţa. „Nu te împrieteni cu omul mânios şi nu
te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui şi
să-ţi ajungă o cursă pentru suflet. Nu fi printre cei ce pun chezăşii, printre
cei ce dau zălog pentru datorii. Căci dacă n-ai cu ce să plăteşti, pentru ce ai
voi să ţi se ia patul de sub tine” (Proverbe 22:24-27). Fii întreprinzător,
dar şi prudent în tot ce faci! În 1 Corinteni 15:33 este o avertizare
serioasă dată prin apostolul Pavel, de care cred că orice om cuminte
va ţine cont: „Nu vă înşelaţi (mulţi s-au înşelat): «Tovărăşiile rele, strică
obiceiurile bune»”. S-ar putea ca cineva să fie bine educat de acasă, dar
dacă atunci când ajunge în perioada formării prieteniilor, îşi alege
prieteni răi, va risipi nu doar averea, dar şi principiile bune. Psalmul
52 Viaţa
119:63 ne învaţă cu cine să ne împrietenim: „Sunt prieten cu toţi cei ce se
tem de Tine şi cu cei ce păzesc poruncile Tale”.

Problemele tinerilor

Prima problemă majoră în viaţă este criza adolescenţei. Este


perioada în care foarte uşor se fac greşeli, de aceea David, un tânăr
evlavios, se ruga totuşi mai târziu în Psalmul 25:7 - „Nu-Ţi aduce aminte
(Doamne) de greşelile din tinereţea mea”.
Atenţie, tineri, căci, deşi greşelile se pot comite uşor, ele pot
avea repercusiuni. Astfel, Ieremia 18:21, prezintă pedepse ce vin peste
diferite categorii de vârstă, datorită unor abateri grave: „De aceea, dă pe
copiii lor pradă foametei şi doboară-i cu sabia! Nevestele lor să fie lipsite de
copii şi să rămână văduve, şi bărbaţii lor să fie luaţi de ciumă; tinerii lor să
fie ucişi de sabie în luptă!” Moartea pe front este cea mai mare pedeapsă
pentru un tânăr, iar pentru fecioare, cea mai grea pedeapsă este să
fie necinstite şi viitorul lor să fie afectat. De la „crize” nerezolvate se
poate ajunge la asemenea catastrofe.
Vreau să precizez trei probleme (crize) deosebite ale tinerilor.
Prima este deosebită la băieţi faţă de fete. Băieţii ajung să fie puternici,
unii mai fac antrenamente să devină şi mai puternici şi apare problema
forţei. „Slava tinerilor este tăria…” (Proverbe 20:29). La băieţi, puterea
fizică necontrolată este o mare ispită. Care este mai puternic şi mai
bine făcut, se crede cineva şi de aici pot să decurgă multe lucruri
rele. Nu doar că ajung să se bată, dar nu-şi pot stăpâni trupul şi au
probleme imorale. Cred că soluţia pentru ca forţa trupului să nu fie
exploatată în sens negativ, păcătos, este scrisă în Plângerile lui Ieremia
3:27-30 - „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea
singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura
cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să
se sature de ocări”. Eu aş numi-o muncă, oricât de josnică sau de grea
Tinereţea 53
ar fi. Pentru ca un tânăr ajuns în putere să nu facă „prostii”, este bine
să muncească din greu. Numai că mulţi tineri fug de muncă, deşi este
cea mai recomandată activitate la vârsta lor.
Pentru fete ispita este tot o problemă fizică, dar nu forţa,
ci frumuseţea fizică „ajutată” de o „înfrumuseţare” artificială, căci
este la modă să fie slăbuţe, nu „bine făcute”. „Pentru că fiicele Sionului
sunt mândre şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că
păşesc mărunţel şi zornăesc cu verigile de la picior…” (Isaia 3:16). Textul
continuă o lungă prezentare a altor slăbiciuni femeieşti. Cum să scape
fetele să nu se idolatrizeze pe sine şi să nu cheltuiască prea mult timp
în saloane de „prelucrare” şi în faţa oglinzii? Proverbele 31 prezintă
o femeie deosebită, una care le întrece pe toate. Care ar vrea să fie
fata numărul unu şi ultima femeie după aceea? Cea care este o fată
deosebită, vrea să devină şi o soţie deosebită, dar nu pot crede că va
deveni dacă nu se încadrează în ceea ce scrie aici, de aceea iată soluţia:
„Ea face rost de lână şi de in şi lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie
de negoţ; de departe îşi aduce pâinea. Ea se scoală când este încă noapte,
şi dă hrană casei sale…Se gândeşte la un ogor, şi-l cumpără...” (Proverbe
31:13-16). Şi autorul continuă prezentând alte activităţi gospodăreşti
specifice vremii. Acelaşi sfat apare şi în 1 Timotei 5:14 - „Vreau dar ca
văduvele tinere să se mărite şi să aibă copii, să fie gospodine la casa lor…”.
Pentru ca o fată să scape de ispita frumuseţii fizice, nu-i rămâne
decât să se ocupe zilnic şi temeinic de problemele casei. Când faci
treabă acasă, nu-ţi vine să te aranjezi prea mult. Rahela şi Sefora erau
la muncă, cu turmele de oi, atunci când le-au întâlnit viitorii soţi.
Aceste fete le întrec pe toate. Oare au înţeles băieţii? Dacă vor să caute
fete care să le întreacă pe toate, să le caute acasă în gospodărie. Doar
o fată gospodină va fi o femeie deosebită şi scapă de ispitele celei din
Proverbe 7 care era „când în uliţă, când piaţă”.
A doua problemă a tinereţii este determinată de diferenţa
dintre generaţii, deşi cei bătrâni au fost şi ei tineri, iar cei tineri vor
ajunge şi ei bătrâni, după cum arată o poezie pentru bătrâneţe, dar care,
54 Viaţa
cel puţin în parte trebuie spusă tinerilor, căci bătrânii o au „scrisă”.
„Numai ieri trecea pe stradă / Zbura ca o rândunică / Şi acum când
bagi de seamă / Vezi o biată bătrânică / Ţi-e şi frică sau ruşine / Ca
să-i spui că-i moş sau babă / Însă bătrâneţea vine / Vrei nu vrei ea nu
te întreabă / Mai încearcă mulţi sau multe / După cum îi poartă firea /
Cu vopsele sau podoabe / Să-şi ascundă îmbătrânirea / Însă orişicâtă
farbă / Pui pe trupul ruginit / N-ai să poţi ascunde totul / Să araţi
întinerit / Trădătorii fără milă / Spun la oameni adevărul / Ridurile de
pe faţă / Vocea răguşită, părul / Şi atâtea alte chinuri / Şi atâtea alte rele
/ Vorba noastră românească: / Ne-au slăbit biete curele”.
În 1 Împăraţi 12:6-10 asistăm la un conflict între generaţii. A
fost o problemă naţională, când s-a împărţit parlamentul şi societatea
civilă în două, cei bătrâni şi cei tineri. „Împăratul Roboam s-a sfătuit cu
bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său Solomon, în timpul vieţii lui, şi a zis:
«Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?» Şi iată ce i-au zis ei: «Dacă
vei îndatora astăzi pe poporul acesta, dacă le faci ce cer, şi dacă le vei răspunde
cu vorbe binevoitoare, îţi vor sluji pe vecie». Dar Roboam a lăsat sfatul pe
care i-l dădeau bătrânii, şi s-a sfătuit cu tinerii care crescuseră cu el şi care
erau împrejurul lui. El a zis: «Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia,
care-mi vorbeşte aşa: «Uşurează-ne jugul pe care l-a pus peste noi tatăl tău?»
Şi iată ce i-au zis tinerii care crescuseră cu el: «Să spui aşa poporului acestuia
care ţi-a vorbit astfel: «Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, tu uşurează-ni-l!» Să
le vorbeşti aşa: «Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui
meu»”. Aşa cred uneori tinerii, că ei sunt uriaşi, iar bătrânii sunt pitici
şi atunci cum să se împace cu ei? „Ieroboam cu tot poporul a venit la
Roboam a treia zi după cum zisese împăratul. «Întoarceţi-vă la mine peste
trei zile»” (1 Împăraţi 12:12). Drept răspuns, Roboam a promovat ideile
tinerilor, căci şi el era tânăr şi ştiţi ce s-a întâmplat? El a mers pe calea
tinerilor, dar apoi cei mai mulţi tineri au fugit de el, pentru că tinerii
fără bătrâni se dezbină foarte uşor şi astfel s-a împărţit ţara. În cifre
absolute, din doisprezece tineri, Roboam a rămas numai cu doi, trei,
adică aproximativ 20-25% dintre ei.
Tinereţea 55
Această criză ce-şi are originea în familie, este menţionată
în finalul Vechiului Testament şi Dumnezeu dorea să fie rezolvată
în debutul Noului Testament. „El (Ioan Botezătorul) va întoarce inima
părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea
Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:6). Când se face separare
între generaţii, intră din oficiu în vigoare blestemul. Soluţia pentru
îndreptarea conflictului dintre generaţii este apelul la Dumnezeu,
a face ce n-a făcut Roboam, căruia Domnul i-a trimis un proroc cu
sfatul Lui, raportat la situaţie. Ruperea relaţiei tineri – bătrâni este
determinată de întreruperea relaţiei cu Dumnezeu şi se rezolvă prin
pocăinţa tuturor.
Pentru realizarea acestui deziderat, fiecare trebuie să-şi facă
partea lui, este sfatul apostolului în 1 Petru 5:5 - „Tot aşa şi voi, tinerilor,
fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu
smerenie. Căci, «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har»”. Când o generaţie se crede mai sus decât alta, şi-a câştigat
ca adversar pe Dumnezeu. Când tinerii se supun celor bătrâni,
recunoscând că ei au mai multă experienţă, Dumnezeu le este favorabil
şi le dă înţelepciune. Şi când bătrânii recunosc că tinerii au chemarea
şi locul lor de la Dumnezeu, primesc şi ei împlinire la bătrâneţe; astfel
cele două haruri vor da un har şi mai mare pentru acea colectivitate.
O problemă „obligatorie” a tinereţii este de ordin premarital.
Această criză este dată de faptul că pentru orice tânăr căsătoria este
o noutate. Regula sau experienţele altora nu se potrivesc pentru toţi,
căci Dumnezeu vrea ca fiecare să fie original. Nu ar mai fi nici un
farmec dacă fiecare ar trebui să se căsătorească pe acelaşi patent şi
aceeaşi filieră ca sora sau fratele mai mare sau ca bunicul şi bunica.
Fiecare are specificul său, pentru că nu sunt doi oameni identici.
Să urmărim mai întâi o imagine negativă în domeniu; aşa cum
este prezentată în Proverbe 7:7-8 - „Am zărit printre cei neîncercaţi, am văzut
printre tineri pe un băiat fără minte. Trecea pe uliţă, la colţul unde stătea una din
aceste străine şi a apucat pe calea care ducea spre locuinţa ei”. În preajma unor
56 Viaţa
astfel de femei ar trebui pus repede un indicator: „Spre locuinţa morţilor”.
Cei care îl văd şi totuşi se duc, nu degeaba se spune că nu au minte, căci
„...îşi pierd viaţa în tinereţe, mor ca cei desfrânaţi”, cuvinte spuse de Elihu, un
tânăr înţelept (Iov 36:14). Aceştia „fac o criză” premaritală şi mor.
În Proverbe 4:23, 13:14 sunt sfaturi pentru a depăşi criza
aceasta. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”
şi „Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele
morţii”. O inimă (minte) umplută de cunoştinţe sfinte şi vegherea te
fac biruitor. „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie
(curvia, în sens strict este până la căsătorie); fiecare din voi să ştie să-şi
stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste (să rămâi cast pentru căsătorie),
nu în aprinderea poftei, ca Neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu” (1
Tesaloniceni 4:3-5). Dumnezeu ne-a creat cu un „sistem de aprindere”,
ca să ne putem controla. Câtă vreme te păstrezi în sfinţenie şi în cinste,
nu te aprinzi, numai dacă umbli pe cărbuni, pe strada aceea care duce
la locuinţa morţilor. Dumnezeu păzeşte paşii credincioşilor săi. În 2
Timotei 2:22 stă scris să nu stai mult în intersecţia ispitei: „Fugi de poftele
tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu
cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”. O asociere înţeleaptă nu
numai că te protejează, dar te şi favorizează. Căderea în imoralitate nu
este întâmplătoare: „Gura curvelor este o groapă adâncă; pe cine vrea să-l
pedepsească Domnul, acela cade în ea” (Proverbe 22:14). „Şi am găsit (spunea
Solomon) că mai amară decât moartea este femeia, (dar nu orice femeie, ci
numai cea imorală) a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt
nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea (şi este binecuvântat în
căsătorie), dar cel păcătos este prins de ea” (Eclesiastul 7:26).

Formarea caracterului

Copiii cresc repede şi la cincisprezece ani sau puţin mai târziu,


băiatul e mai înalt ca tata şi fata e mai înaltă ca mama, numai că oamenii
Tinereţea 57
se măsoară „de la umăr în sus”. Tinerilor, unitatea de măsură a omului
mare, întreg, o avem în Efeseni 4:13-15 - „până vom ajunge toţi la unirea
credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la
înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace
şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin
şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să
creştem în toate privinţele…”. Un tânăr este matur numai dacă a crescut
intelectual, sentimental, profesional şi, bineînţeles, spiritual.
Pentru atingerea maturităţii, educaţia trebuie să fie o
prioritate a oricărui tânăr. În copilărie se fac cele opt clase, dar
studiile medii şi cele superioare se fac la tinereţe. La fel e şi în plan
spiritual. Dacă la tinereţe nu studiezi, rămâi cu puţină carte şi nu ştii
exact la ce eşti bun. În plan pământesc, nu este o problemă absolută,
căci după şaizeci de ani ieşi la pensie, ori din birou, ori de pe şantier,
dar în plan spiritual, vizăm veşnicia. În general, este puţină dorinţă
pentru educaţie şi pentru învăţătură. La şcoală este uneori ideea să se
„fenteze”, dar în plan spiritual nu ai ce să copiezi, nu ai ce să faci cu
„pilele”; dacă nu te educi şi nu înveţi, te-ai fentat pe tine. Pune mâna pe
Carte, căci ea este destinată „ca să dea celor neîncercaţi agerime de minte,
tânărului cunoştinţă şi chibzuinţă, să asculte însă şi înţeleptul şi îşi va mări
ştiinţa, şi cel priceput şi va căpăta iscusinţă, pentru prinderea înţelesului
unei pilde sau al unui cuvânt adânc, înţelesul cuvintelor înţelepţilor şi al
cuvintelor lor cu tâlc. Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii
nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura” (Proverbe 1:4-7).
Nebunilor nu le place să le spui de învăţătură, dar nu le
place nici să-i consideri nebuni. Ei se recunosc prin faptul că nu le
place educaţia. Proverbele 3:16 vorbeşte tot despre înţelepciune şi
învăţătură: „În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă”.
Pe drumul ei, înţelepciunea le are pe toate. „Căile ei sunt nişte căi
plăcute, şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice. Ea este un pom de viaţă
pentru cei ce o apucă, şi cei ce o au sunt fericiţi. Prin înţelepciune a întemeiat
Domnul pământul, şi prin pricepere a întărit El cerurile” (Proverbe 3:17-
58 Viaţa
19). Reţineţi, prin înţelepciune se rezolvă atât problemele pământeşti
cât şi cele cereşti. Dumnezeu a spus poporului Israel: Dacă veţi împlini
legile Mele, veţi fi „cap” şi nu „coadă” (Deuteronom 28:1, 13).
Părinţii te învaţă prin decizia şi aportul lor până eşti copil,
dar la tinereţe şcoala este facultativă, fiecare învaţă pentru el, iar la
examene se constată dacă a învăţat sau nu. Pe parcursul vieţii, unii se
mai reciclează, dar dacă s-a ratat vremea tinereţii, s-a pierdut mult şi
nu se mai poate recupera totul.
Pentru ca învăţarea să-şi atingă obiectivul, trebuie să
aplicăm ceea ce am învăţat. Să urmărim în timp felul în care unii şi-
au însuşit sau nu cele învăţate. În 1 Împăraţi 3:7-9, Solomon se ruga
şi rugăciunea lui a plăcut Domnului: „Acum Doamne, Dumnezeul
meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi
eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat...Dă dar robului Tău o inimă
pricepută...”. Solomon a cerut capacitatea utilizării înţelepciunii
pe care o avea în plan experimental potrivit cu lucrarea ce-i stătea
în faţă. Dacă cineva a învăţat o meserie numai teoretic, dar nu a
făcut practică, nu îl ajută suficient. De aceea trebuie să înveţi să
trăieşti principiile pe care le crezi; mentorii tăi să poată declara ca
în 2 Ioan 4: „M-am bucurat foarte mult când am aflat pe unii din copiii
tăi umblând în adevăr, după porunca pe care am primit-o de la Tatăl”.
O imagine de caracter în formare şi împlinire pentru părinţi este
şi în Psalmul 144:12: „Fiii noştri sunt ca nişte odrasle, care cresc în
tinereţea lor; fetele noastre sunt ca nişte stâlpi săpaţi frumos, care fac
podoaba caselor împărăteşti”. Munca artizanală care era făcută pe
acei stâlpi constituia podoaba caselor împărăteşti. Manierele alese
ale fetelor constituie o podoabă pentru casa părinţilor lor şi pentru
Casa Domnului.
Chiar dacă părinţii tăi nu au fost un model bun, tu ai şansa
schimbării, „căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi
fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la
părinţii voştri” (1 Petru 1:18). Unii împăraţi din Israel au avut părinţi
Tinereţea 59
răi şi plini de idolatrie, dar când au ajuns pe tron, au schimbat totul în
bine în jurul lor. La tinereţe poţi schimba uşor macazul; să treci de la
rău spre bine.
Orice lucrare trebuie începută din tinereţe, potrivit chemării
fiecăruia, iar în timp se va câştiga experienţă şi calificare. Tinerii
nu pot să facă mari lucrări dintr-o dată, dar trebuie să se implice în
diferite lucrări în Casa Domnului. Iată un caz din Vechiul Testament.
Ţadoc şi Abiatar erau preoţi pe vremea lui David, dar fiii lor nu
erau „ordinaţi” încă, dar au fost implicaţi fiind de mare ajutor într-
un moment special: „Ionatan şi Ahimaaţ stăteau lângă fântâna Roguel.
Slujnica venea şi le aducea ştiri, iar ei se duceau să dea de veste împăratului
David; căci nu îndrăzneau să se arate şi să intre în cetate. Dar odată i-a
zărit un tânăr şi a spus lui Absalom…” (2 Samuel 17:17-18). Am ales
textul acesta pentru a vedea că sunt băieţi buni şi fete bune, dar şi
tinerii răi care fac o slujbă rea.
Alt exemplu de tânăr în formare avem în 2 Împăraţi 9, unde un fiu
al prorocilor a fost trimis de Elisei la Ramot în Galaad dându-i-se indicaţii
clare şi precise: „cheamă pe Iehu deoparte şi unge-l ca împărat”. Tânărul slujitor
a plecat la Ramot, a îndeplinit misiunea, apoi a deschis uşa şi a fugit. El a
făcut doar atât cât i-a fost dat să facă şi nimic mai mult.
Iată şi un caz din Faptele Apostolilor 21:9 - „El (Filip) avea
patru fete fecioare care proroceau…”. N-au prorocit ele cu autoritate şi
profunzime ca şi acel proroc venit din Ierusalim, dar erau angajate în
lucrarea Domnului, ca prorociţe.
Domnul să ajute tinerii să facă ceea ce pot; să meargă în
misiune pentru a duce mesaje sfinte, chiar dacă ideea e luată de la
altul, dacă e o idee bună, nu este nici o problemă să o expună, iar
fetele, de asemenea, pot să cânte, să recite şi să profeţească, dacă
au chemare. Dar să nu uite nici de slujirea materială, căci Domnul
îi poate binecuvânta şi material ca să poată ajuta în toate privinţele
lucrarea Evangheliei.
60 Viaţa
Deciziile tinereţii

Este foarte important ce opţiuni ai la tinereţe, căci de


regulă rămân aceleaşi pentru tot restul vieţii. Pavel spune despre
sine, în Fapte 26:4 - „Viaţa mea din cele dintâi zile ale tinereţii mele este
cunoscută…”. Din tinereţe te cunosc oamenii cine eşti şi tot atunci
îţi fixezi şi tu imaginea despre tine. Şi apostolul Pavel şi-a schimbat
înţelegerea spirituală, dar nu şi înclinaţia spre cele religioase. El
a rămas un Pavel hotărât, cu un cuget sincer pentru neprihănire,
numai că nu mai mergea spre Damasc, ci spre Ierusalimul de sus, dar
mergea tot „hotărât”. Au încercat odată să-l oprească să nu meargă la
Ierusalim, dar nici cu prorocii n-au putut.
La tinereţe se pleacă la drum, tinereţea hotărăşte
orientarea. Omul lui Dumnezeu, Iov, care a trăit sute de ani, pe
vremea patriarhilor, a avut o grijă deosebită faţă de orfani. El se
destăinuia astfel în Iov 31:18 - „eu, care din tinereţe l-am crescut ca
un tată, eu, care de la naştere am sprijinit pe văduvă”. Un alt exemplu
pozitiv avem în 1 Samuel 12:2, unde profetul şi judecătorul Samuel,
care o viaţă întreagă a rămas credincios lui Dumnezeu după ce din
tinereţe a ajuns lucrător, spunea: „…Cât despre mine, eu sunt bătrân,
am albit, aşa că fiii mei sunt cu voi; am umblat înaintea voastră, din
tinereţe până în ziua de azi”.
Să observăm că şi în cele rele, tot tinereţea dă startul. Dacă
din tinereţe te scapi la lucruri rele, e greu să-ţi mai revii, după cum
arată profetul în Isaia 47:12 - „Vino dar cu descântecele tale şi cu mulţimea
vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca din tinereţe…”. Când apucă
oamenii cu horoscopul şi cu alte lucruri oculte? La tinereţe, iar urmările
sunt pentru toată viaţa şi apoi pentru veşnicie. „Aşa va fi soarta acelora
pe care te oboseai să-i întrebi. Şi cei cu care ai făcut negoţ din tinereţea ta se
vor risipi fiecare într-o parte: şi nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor”
(Versetul 15). Iată sfârşitul acelora care în tinereţe apucă rău; de aceea,
tânăr drag, fii atent să nu iei decizii greşite.
Tinereţea 61
În cartea Genezei 46:34 avem o dovadă biblică, pe lângă
realitatea cotidiană, că şi meseria se alege la tinereţe, puţini şi-o mai
schimbă după aceea. „Robii tăi au crescut vite, din tinereţea noastră până
acum…” au răspuns fiii lui Iacov lui Faraon. Aşadar, orientarea este în
toate domeniile, dar cea principală este în domeniul spiritual, numai
că din nefericire „…întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din
tinereţea lui…” (Geneza 8:21). Omul este o fiinţă educabilă; dar ştiţi, cu
un cal bătrân nu mai poţi să faci ceea ce vrei, dacă nu e învăţat la ham
din tinereţe. Iar un tânăr neprins la jug (cum este o reflecţie profetică
pentru Israel) cum va mai fi învăţat să tragă la un car bun?
Dintre toate „pornirile la drum” una e obligatorie – drumul
pocăinţei. „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale...”
(Eclesiastul 12:1). În zilele copilăriei tale se învaţă despre Dumnezeu,
dar când omul devine responsabil, când poate înţelege, trebuie din
proprie iniţiativă să mediteze şi să se apropie de Dumnezeu. În Psalmul
71:5 vorbeşte unul care s-a întâlnit cu Dumnezeu când trebuia: „Căci
Tu eşti nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea
mea”. O credinţă în Dumnezeu se poate forma din copilărie, dar
încrederea neclintită, credinţa cea puternică, se formează la tinereţe.
„Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile
Tale” (Versetul 17). Viaţa e comparată în Psalmul 90 cu o zi, nimic mai
mult, cu un fir de floare care înfloreşte dimineaţa, iar seara este tăiată
şi se usucă. Într-un asemenea context e valabil Psalmul 110:3 - „…
vine tineretul Tău la Tine ca roua”. Vino ca roua, vino în primele etape
ale vieţii, este momentul când Dumnezeu te aşteaptă, nu sta în piaţă
fără lucru, nu te consuma degeaba şi pe când să te pună Dumnezeu la
lucru, nu mai eşti bun de nimic. Ştiţi ce spunea tânărul bogat? Toate
aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea. Frumos până aici,
însă din nefericire nu a acceptat şi continuarea.
Cel de-al doilea drum pe care pleci, de pe care nu mai ai voie
să te întorci, decât dacă eventual rămâi singur, este căsătoria, dar ea nu
e obligatorie, aşa cum mărturisea apostolul Pavel: ,,Cât despre fecioare,
62 Viaţa
n-am o poruncă din partea Domnului…” (1 Corinteni 7:25). Mai cu seamă
în vremurile de strâmtorare nu este obligat nimeni să se căsătorească.
El scria apoi în versetele 32-34 - „Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine
nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă
Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă
nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată
se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar
cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei”. Însă, în
general, toţi oamenii sunt chemaţi să se căsătorească.
Celelalte căi: serviciul, locaţia şi alte traiectorii ale vieţii,
sunt de o importanţă mai mică. Major este drumul pocăinţei şi al
căsătoriei. Acestea două sunt legăminte unice, celelalte sunt numai
contracte de muncă sau de altă natură. Primul se poate încheia o
singură dată, căci nu se poate să răstigneşti pe Hristos a doua oară,
iar celălalt (căsătoria), deşi este facultativ în concepere, nu mai
rămâne facultativ în derularea lui.

TINERI PREZENTAŢI ÎN BIBLIE

Fiii oamenilor

Fetele lui Lot, influenţa societăţii


Geneza 19:8 - „Iată că am două fete fecioare...” (zicea Lot). Două
fete care se păstraseră curate în Sodoma, este ceva de remarcat, însă
efectul acelui mediu infestat de păcat le-a urmărit. Sub tentaţia a
ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 7, că unii cred că a trece de floarea
vârstei este o ruşine şi alăturat de poftele şi nevegherea tatălui lor
s-a produs un dublu incest (Geneza 19:30-38). Este o tristeţe să se
întâmple aşa ceva la nivelul familiei şi să aibă loc asemenea lucruri
necurate. Pavel spune în 1 Corinteni 5 că aceste ispite pândesc încă
familia. Sunt cazuri mai rar întâmplate; datorită nevegherii se poate
Tinereţea 63
ajunge la asemenea stări grave ce vor fi pedepsite de Dumnezeu, dar
trebuie să se ia măsuri şi în Biserică.

Esau, un tânăr capabil, dar imoral


Geneza 25:27 - „Băieţii aceştia (fiii lui Isaac) s-au făcut mari. Esau
a ajuns un vânător îndemânatic, un om care îşi petrecea vremea mai mult pe
câmp; dar Iacov era un om liniştit, care stătea acasă în corturi”. Esau era
omul aventurat în lume şi doar o mică parte din timp era acasă. Chiar
din pasajul care urmează (pierderea dreptului de întâi născut), putem
înţelege că venea acasă doar să ia masa, când nu putea să o ia în altă
parte. Şi dacă ne ajutăm de menţiunea din Evrei 12:16, vom înţelege
mai multe detalii despre Esau, care pot fi relevante pentru unii tineri
care lipsesc mult de acasă. „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau
lumesc…”. Aici stările vinovate sunt trecute în ordinea gravităţii lor,
că-i mai grav să fii curvar, dar tot rău este să fii lumesc. Cred că Esau a
fost întâi lumesc şi apoi curvar. Dar de la una la cealaltă nu este mare
distanţă la Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi
născut. „Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a
fost primit…” (Evrei 12:17). Atâţia tineri fac tot felul de turnee, umblă
prin toate locurile şi toate localurile, unde intră în contact cu lumea
imorală, pierd binecuvântarea şi pe urmă se plâng în viaţa de familie
şi provoacă durere părinţilor, dar cu binecuvântarea odată pierdută,
s-a dus harul fericirii în lumea aceasta.
Dumnezeu este bun şi unii îşi recâştigată mântuirea şi poate
se mai reduce din sentinţă, dar nu mai este fericirea întreagă, deoarece
procente, uneori mai puţine, alteori mai multe, s-au pierdut. După o
asemenea tinereţe, Esau a ajuns să se căsătorească „în lume”. „La vârsta
de patruzeci de ani, Esau a luat de neveste pe Iudita, fata hetitului Beeri, şi
pe Basmat, fata hetitului Elon. Ele au fost o pricină de mare amărăciune
pentru Isaac şi Rebeca” (Geneza 26:34-35). Chiar dacă Isaac gusta din
beneficiile aduse de fiul său care umbla prin lumea mare, a ajuns să
guste amărăciunea care cred că a fost dublată şi de o doză de părere
64 Viaţa
de rău, că într-un fel a încuviinţat „ieşirile” lui. Este normal să fie aşa.
Iacov a fost păzit de aceste ispite ale lumii, stând acasă în corturi lângă
părinţi şi problemele gospodăreşti.

Dina, tânăra care greşeşte în vremea căsătoriei


„Dina, fata pe care o născuse lui Iacov Lea, a ieşit să vadă pe fetele
ţării. Ea a fost zărită de Sihem, fiul hevitului Hamor, domnitorul ţării. El
a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea şi a necinstit-o. S-a lipit cu toată inima
de Dina, fata lui Iacov, a iubit fata, şi a căutat s-o liniştească” (Geneza
34:1-3). Vă las pe fiecare să echivalaţi, în sistemul de astăzi, în ce fel
pot ieşi fetele să vadă pe fetele ţării. În ce locuri poate o fată fi expusă
răpirii de un tânăr sau dacă nu răpirii cu forţa, ademenirii ei? Eu nu
ştiu ce a fost în mintea Dinei, dacă a încântat-o cumva ideea că era
fiul domnitorului ţării; poate nu lipsit de relevanţă este trecut aici că
nu era un oarecare băiat. Poate a crezut că nu se ajunge până la a fi
necinstită, oricum, a avut mustrările ei de conştiinţă, de aceea Sihem a
căutat s-o liniştească.
Fapta s-a petrecut, apoi „Sihem a zis tatălui şi fraţilor Dinei: «Să
capăt trecere înaintea voastră şi vă voi da ce-mi veţi cere. Cereţi-mi o zestre
cât de mare şi cât de multe daruri şi vă voi da tot ce îmi veţi zice; numai daţi-
mi fata de nevastă»” (Geneza 34:11-12). Pare curios, dar şi astăzi, deşi
pocăiţii sunt priviţi uneori ca inferiori, totuşi când e vorba de o fată
bună, băiatul „numărul unu”, dă cât vrei pe o fată de la pocăiţi. „Fiii
lui Iacov au răspuns, şi au vorbit cu vicleşug lui Sihem şi tatălui său Hamor,
pentru că Sihem necinstise pe sora lor Dina. Ei i-au zis: «Este un lucru pe
care nu-l putem face să dăm pe sora noastră unui om netăiat împrejur; căci ar
fi o ocară pentru noi. Nu ne învoim la aşa ceva decât dacă vă faceţi şi voi ca
noi, şi dacă orice parte bărbătească dintre voi se va tăia împrejur. Atunci vă
vom da pe fetele noastre, şi vom lua pentru noi pe ale voastre; vom locui cu voi,
şi vom face împreună un singur norod...Cuvintele lor au plăcut lui Hamor
şi lui Sihem, fiul lui Hamor. Tânărul n-a pregetat să facă lucrarea aceasta,
căci iubea pe fata lui Iacov, şi era cel mai bine văzut în casa tatălui său”
Tinereţea 65
(Geneza 34:13-19). Ce este mai greu, să te botezi sau să te tai împrejur?
Normal că este mai uşor să te botezi, decât să curgă sânge din tine şi
să stai câteva zile în convalescenţă. După botez te ştergi cu prosopul
şi într-o jumătate de oră te-ai echipat. Dar ei au acceptat să facă un
lucru greu, numai să pună mâna pe fată. Să ne gândim care a fost
logica lor, încât au fost în stare să accepte o mini-operaţie chirurgicală
şi să dea o zestre atât de mare. Răspunsul apare de la versetele 21 la
23 - „Oamenii aceştia au gânduri de pace faţă de noi; să rămână dar în ţară,
şi să facă negoţ, ţara e destul de largă pentru ei. Noi vom lua de neveste pe
fetele lor, şi le vom da de neveste pe fetele noastre. Dar oamenii aceştia nu
vor să locuiască împreună cu noi, ca să alcătuim un singur popor, decât dacă
orice parte bărbătească dintre noi se va tăia împrejur, după cum şi ei înşişi
sunt tăiaţi împrejur. Turmele lor, averile lor şi toate vitele lor, vor fi atunci ale
noastre. Să primim numai ce cer ei, ca să rămână la noi”. Scopul diavolului
este să distrugă neamul sfânt prin încuscrire, pot să fie botezaţi, dar nu
născuţi din nou. Şi atâtea fete au primit zestre, dar au gustat amarul,
chiar dacă soţul a fost fiul unui patron sau al unui demnitar, ca să nu
mai spunem că este afectată Biserica şi familia respectivă.

Ionatan, fiul lui Gherşom, un teolog apostat
„Era un tânăr în Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda; era levit şi
locuia pentru o vreme acolo. Omul acesta a plecat din cetatea Betleemului lui
Iuda să-şi caute o locuinţă potrivită. Urmându-şi drumul, a ajuns în muntele
lui Efraim la casa lui Mica. Mica i-a zis: «De unde vii?» El a răspuns: «Eu
sunt levit, din Betleemul lui Iuda şi merg să-mi caut locuinţă potrivită».
Mica i-a zis: «Rămâi la mine; tu să-mi fii tată şi preot şi eu îţi voi da zece sicli
de argint pe an, hainele de care vei avea nevoie şi mijloace de trai». Şi levitul a
intrat la el. S-a hotărât astfel să rămână la omul acesta, care a privit pe tânăr
ca pe unul din fiii lui. Mica a sfinţit pe levit şi tânărul acesta i-a slujit ca preot
şi a locuit în casa lui” (Judecători 17:7-12). Nu ştim câtă Lege ştia acest
tânăr, dar atunci a dovedit că era străin de lucrurile sfinte. Mica avea
acolo o „biserică” cu un chip cioplit şi un chip turnat, efod şi terafimi.
66 Viaţa
Mai târziu, în capitolul 18:18-20 se dovedeşte că pe tânărul acesta nu
l-a durut inima de enoriaşii săi: „Când au intrat în casa lui Mica şi au luat
chipul cioplit, efodul, terafimii şi chipul turnat, preotul le-a zis: «Ce faceţi?»
Ei au răspuns: «Taci, pune-ţi mâna la gură şi vino cu noi; să ne fii părinte şi
preot. Mai bine este să fii preot la casa unui singur om sau să fii preotul unei
seminţii şi a unei familii din Israel?» Preotul s-a bucurat în inima lui; a luat
efodul, terafimii şi chipul cioplit şi s-a unit cu ceata poporului”.
Şi acum să-l identificăm pe tânărul acesta prin care s-a legiferat
un sistem idolatru care a rămas în istorie. „Au înălţat pentru ei chipul
cioplit; şi Ionatan, fiul lui Gherşom, fiul lui Moise, el şi fiii lui au fost preoţii
seminţiei Daniţilor, până pe vremea robirii ţării. Au aşezat pentru ei chipul
cioplit pe care-l făcuse Mica, în tot timpul cât a fost casa lui Dumnezeu la Silo”
(Judecători 18:30-31). A fost un tânăr fără experienţă, care a instalat
un cult cu obiecte idolatre şi locaşul l-a numit „Casa lui Dumnezeu”.
Ce înţelept ar fi procedat tânărul acesta dacă s-ar fi dus să întrebe pe
cei care erau atunci în slujbă la Cortul Întâlnirii, pe Fineas, care era
nepotul lui Aaron, căci erau verişori. În mod sigur, Fineas nu putea fi
de acord cu aşa ceva şi ar fi fost salvat un om, o familie şi o seminţie.

Absalom, o viaţă ratată


„Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca Absalom, în privinţa
frumuseţii lui…” (2 Samuel 14:22). Era unul din fiii lui David, un tânăr
închis în sine, care nu spunea prea multe, dar în el era mult venin, de
aceea după incidentul Amnon-Tamar „Absalom n-a vorbit nici bine nici
rău cu Amnon; dar a început să-l urască…” (2 Samuel 13:22). Motivat, ar
putea spune cineva, pentru că necinstise pe sora sa Tamar. Dar care
este mai vinovat, cel care curveşte sau cel care comite o crimă? Erau
fraţi, nu? Absalom a pus la cale răzbunarea, cerându-i tatălui său
David să lase pe toţi copiii săi sau cel puţin pe Amnon la o sărbătoare.
„Iată, robul tău are tunsul oilor; să vină împăratul şi slujitorii lui la robul
tău” (Versetul 24). Astfel îl omoară pe Amnon şi apoi fuge la Talmai,
împăratul Gheşurului, bunicul lui. Bunicii sunt uneori o cetate ilegală
Tinereţea 67
de scăpare pentru nepoţi. Cu acea ocazie, David, tatăl lor, vede că „…
toţi slujitorii săi stăteau acolo (pe pământ) cu hainele sfâşiate. Ionadab, fiul
lui Şimea, fratele lui David (care era actorul din umbră), a luat cuvântul şi a
zis: «Să nu creadă domnul meu că toţi tinerii, fiii împăratului, au fost ucişi,
căci numai Amnon a murit…»” (2 Samuel 13:31-32).
O altă apreciere, cu nimic mai favorabilă despre Absalom este
în 2 Samuel 14:30 - „Absalom a zis atunci slujitorilor lui: «Vedeţi, ogorul lui
Ioab care este lângă al meu; are orz în el; duceţi-vă şi puneţi-i foc». Şi slujitorii
lui Absalom au pus foc câmpului”. Este trist şi dureros că Absalom avea
o mare influenţă asupra celor din jur. Astfel a reuşit să-şi convingă
slujitorii să dea foc ogorului lui Ioab şi mai târziu a reuşit să adune
aproape tot poporul sub comanda sa. Finalul unui astfel de tânăr a fost
dezastruos; a murit fără să îmbătrânească şi au murit mulţi alţii care
l-au însoţit în prostia lor (2 Samuel 18:14). „Pe când trăia, Absalom îşi
ridicase un stâlp de aducere aminte în valea împăratului. Căci zicea: «N-am fii,
prin care să se poată păstra aducerea aminte a numelui meu». Şi a pus numele
său stâlpului, care şi astăzi se numeşte stâlpul lui Absalom” (2 Samuel 18:18).
Cazul lui a rămas o aducere-aminte, aşa cum sunt pe stâlpi caricaturile
unui om electrocutat, pentru atenţionare, să nu se atingă nimeni nici de
stâlpii (oamenii) aceia, nici de firele (ideile) căzute la pământ, pentru a
nu se produce dezastre ca în viaţa lui Absalom.

Fata Irodiadei, o fiică a păcatului


„Fata Irodiadei a intrat la ospăţ, a jucat şi a plăcut lui Irod şi
oaspeţilor lui. Împăratul a zis fetei: «Cere-mi orice vrei şi-ţi voi da». Apoi
a adăugat cu jurământ: «Orice-mi vei cere, îţi voi da, fie şi jumătate din
împărăţia mea». Fata a ieşit afară, şi a zis mamei sale: «Ce să cer?» Şi
mamă-sa i-a răspuns: «Capul lui Ioan Botezătorul»” (Marcu 6:22-24). Ce
ascultare de mamă a avut fata aceasta, evident la rău, căci putea să
ceară ce voia ea. În mod sigur, avea şi ea dorinţele ei, însă înţeleg de
aici că era o legătură între ea şi mama ei. Efectele contextului ereditar
şi educaţional adeveresc vechea zicătoare: „Cum este mama aşa şi fata”
68 Viaţa
(Ezechiel 16:44). Uneori părinţii ajung în postura să-şi înveţe copiii
lucruri necurate. „Ea s-a grăbit să vină îndată la împărat, şi i-a făcut
următoarea cerere: «Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan
Botezătorul». Împăratul s-a întristat foarte mult…” (Marcu 6:24-26). Dar
ea a insistat, jurămintele erau pe rol şi astfel o fată, în nebunia ei şi
ascultarea de o mamă plină de fărădelege, a omorât pe cel mai mare
dintre cei născuţi din femei.

Fiii lui Dumnezeu

Rebeca, o fecioară harnică


Geneza 24:15: „Nu sfârşise el încă de vorbit, şi-a ieşit, cu vadra
pe umăr, Rebeca, fata lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui
Avraam”. O fată foarte frumoasă, dar la locul şi la datoria ei. Ascultă
tânără, dacă eşti frumoasă, foarte bine; Dumnezeu te-a creat pentru un
soţ şi pentru slava lui, însă nu ieşi la plimbare fără rost, expunându-ţi
frumuseţea prin ceea ce poate fi o ispită, ci fă-ţi datoria şi munceşte
liniştită în casa mamei tale sau fă-ţi şcoala, dacă eşti elevă sau studentă.
Păstrând orarul acesta, te vei întâlni la momentul potrivit cu soţul,
după planul lui Dumnezeu. Eu nu cred că Eleazar, putea să pună un
semn de genul: voi privi pe uliţa cetăţii şi fata care în seara aceasta se
va plimba mai mult va fi nevasta lui Isaac. E o nebunie să credem aşa
ceva. El a pus un semn al dovedirii unei activităţi sănătoase. „…Ea s-a
pogorât la izvor, şi-a umplut vadra şi s-a suit iarăşi. Robul a alergat înaintea ei
şi a zis: «Dă-mi, te rog, să beau puţină apă din vadra ta». «Bea, domnul meu»
a răspuns ea. Şi s-a grăbit de a plecat vadra pe mână şi i-a dat să bea. După
ce i-a dat de băut de s-a săturat, a zis: «Am să scot apă şi pentru cămilele tale
până vor bea şi se vor sătura»” (Geneza 24:16-19). Putem să admitem că
Rebeca a făcut serviciul acesta sub călăuzirea lui Dumnezeu, fiindcă
era destinată să fie nevasta lui Isaac. Însă nu putem să spunem că altă
dată n-ar fi fost în stare să facă o asemenea faptă bună. Rebeca era
Tinereţea 69
gata să slujească fără să ştie pentru ce slujeşte, şi aceasta i-a prins bine.
Tinerilor, nu vă doresc să întâlniţi o fată frumoasă care nu este în stare
să muncească.
După ce cele două părţi au înţeles planul lui Dumnezeu, şi-au
dat acordul. „Rebeca s-a sculat, împreună cu slujnicele ei (avea slujnice,
dar slujea şi ea), au încălecat pe cămile, şi au urmat pe omul acela. Robul a
luat pe Rebeca, şi a plecat. Isaac, se întorsese de la fântâna «Lahai-Roi» căci
locuia în ţara de miazăzi. Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină
pe câmp, a ridicat ochii, şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile. Rebeca a
ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac, şi s-a dat jos de pe cămilă…Isaac a dus
pe Rebeca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui,
şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale”
(Geneza 24:61-67). Isaac a fost împlinit după ce i-a murit mama şi tot
aşa a fost împlinită şi Rebeca prin iubirea care i-a fost oferită de Isaac.
Ei reprezintă un exemplu de tineri care s-au păstrat curaţi. Doamne
ajută şi tinerii noştri să aibă o tinereţe curată!

Iosif, un lider încercat


„…băiatul acesta era cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei, nevestele tatălui
său. Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele” (Geneza 37:2). Lăsăm
pe fraţii lui deoparte şi ni-l imaginăm doar pe Iosif mergând acasă. Nu
ştim dacă lui Iosif îi aparţinea iniţiativa informării tatălui sau Iacov îl
chema şi-i cerea să povestească ce se petrecea la oi. Din versetul 14
rezultă că exista o legătură între Iacov şi Iosif, căci spune: „…Du-te,
rogu-te, şi vezi dacă fraţii tăi sunt sănătoşi şi dacă oile sunt bine; şi adu-
mi veşti”. Din partea lui Iosif, Iacov obţinea informaţii certe, cum
mărturisea Caleb mai târziu, despre a vorbi cu inima curată.
Să generalizăm cazul Iosif. La şaptesprezece, optsprezece ani,
în mod normal se încheie studiile medii. La această vârstă se porneşte
în viaţă singur, spre studii superioare, spre serviciu sau spre căsătorie,
rămânând în localitate sau plecând în alte locuri sau chiar în alte ţări.
După cum în plan profesional trebuie să ştii la ce facultate te duci,
70 Viaţa
ce meserie îţi alegi, cu cine te căsătoreşti, cu atât mai mult, în plan
spiritual, trebuie să ştii care e chemarea lui Dumnezeu pentru tine.
Iosif ştia din vise că el va ajunge un lider sub cupola căruia
va fi şi familia lui. Iosif şi-a luat bacalaureatul, am putea spune noi,
dând examen de ascultare în faţa tatălui său şi susţinând o probă
de slujire faţă de fraţii săi, măcar că ei îl urau mult şi-l pizmuiau.
Când s-a dus la Sihem, nu i-a găsit, dar s-a dus să-i caute în alt loc
(că nu a putut să rezolve ecuaţia această cu o metodă, a folosit alta)
până şi-a luat examenul cu bine. A dat o probă grea, dar a obţinut
o notă frumoasă, apoi fiind vândut, a plecat la „şcolile cele înalte”,
în altă ţară. Ajuns în Egipt, Domnul a fost cu Iosif (Geneza 39:2).
Când s-au întâlnit? Pe drum? Cred că în adolescenţă, acasă, când
a avut cele două vise. Ajuns în Egipt, aş spune eu, raportându-ne
în plan şcolar, Iosif a intrat la facultate, iar după ce şi-a terminat
studiile superioare, a dat examenul. I-a fost foarte greu când şi-a
luat licenţa. Nevasta lui Potifar voia numaidecât să-l „cadă” la
examen şi să-l împiedice să urce pe platforma pe care Dumnezeu
voia să-l folosească. „…a pus ochii pe Iosif…” (Versetul 7). Cum şi-a
pus ochii asemenea viperă, vă las să gândiţi singuri. „Măcar că ea
vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreune cu
ea” (Versetul 10). El a spus: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de
mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu” (Versetul 9). A rămas
curat, dar a ajuns în penitenciar. Eu cred că a intrat acolo pentru
că trebuia să-şi continue şcoala cu studiile post-universitare. Apoi
şi-a luat doctoratul, cu zece, în faţa lui Faraon (Geneza 41:10), la cea
mai înaltă şcoală. Venise vremea ca Dumnezeul cu care umblase
Iosif să-l scoată în faţă şi să-i împlinească visele. Dar şi Iosif L-a
prezentat în mod repetat pe Cel care era cu el. „Nu eu! Dumnezeu este
Acela care va da un răspuns prielnic lui Faraon” (Geneza 41:16). După ce
a tâlcuit visele lui Faraon şi i-a dat şi soluţia la ele „Cuvintele aceste
au plăcut lui Faraon şi tuturor slujitorilor lui. Şi Faraon a zis slujitorilor
săi: «Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul
Tinereţea 71
lui Dumnezeu?»” (Geneza 41:37-38). Ce frumoase realizări pentru
acest tânăr curat!

Iosua, un conducător format din tinereţe
El a fost un om deosebit al lui Dumnezeu, a cărui activitate
merită să fie urmărită. După cum oamenii au fel şi fel de vipuri şi de
staruri pe care le copiază, urmăriţi şi dumneavoastră aceşti oameni
minunaţi. Iată o secvenţă din tinereţea lui:
„Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui.
Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun,
nu ieşea de loc din mijlocul cortului” (Exod 33:11). Oricând avea ocazia,
Iosua stătea la cort înaintea lui Dumnezeu în rugăciune şi meditaţie.
Iată cum este prezentat şi în alt pasaj: „Şi Iosua, fiul lui Nun, care slujea lui
Moise din tinereţea lui, a luat cuvântul, şi a zis: «Domnule Moise, opreşte-i»”
(Numeri 11:28). A slujit din tinereţe pe Moise şi îl respecta spunându-i
„domnule Moise”. El avea multă râvnă, dar nu trecea peste superiorii
săi, măcar că până la acea oră, condusese deja o expediţie militară şi
repurtase o victorie. Drept urmare la toate acestea, în Numeri 27, când
şi-a pus Moise mâinile peste el, Dumnezeu l-a hotărât ca succesor în
lucrarea de cucerire a Canaanului.

Iosia, un tânăr reformist


„În al optulea an al domniei lui (ajunsese împărat la 8 ani), pe când
era încă tânăr (la şaisprezece ani) a început să caute pe Dumnezeul tatălui său
David. Şi în al doisprezecelea an, a început să curăţească Iuda şi Ierusalimul
de înălţimi, de idolii Astarteei…” (2 Cronici 34:3). De la şaisprezece ani
la douăzeci de ani a fost în căutare. La douăzeci de ani, ca o primă
rezultantă a căutărilor lui, a trecut la acţiune. Deci, aproximativ de la
douăzeci de ani trebuie să se vadă ce alegere ai făcut; dacă te alipeşti
de lucrurile cele bune sau invers. „În al optsprezecelea an al domniei lui
(deci la douăzeci şi şase de ani), au găsit o parte din cartea Legii” (2
Cronici 34:8). Atunci a demarat cea mai curată şi completă reformă
72 Viaţa
din istoria împăraţilor. În 2 Cronici 35:18-19 este amintit un domeniu
important în care s-a făcut reforma „Nici o sărbătoare a Paştelor nu mai
fusese prăznuită ca aceasta în Israel din zilele prorocului Samuel. Şi nici unul
din împăraţii lui Israel nu mai prăznuiseră Paşte ca cele pe care le-a prăznuit
Iosia, preoţii şi leviţii, tot Iuda şi Israelul care se aflau acolo, şi locuitorii
Ierusalimului. În al optsprezecelea an al domniei lui Iosia au fost prăznuite
Paştele acestea”. A trimis oamenii săi şi la o prorociţă, s-a smerit din
nou, fapt evidenţiat de Domnul, apoi a strâns pe toţi bătrânii din Iuda
şi din Ierusalim şi deşi era tânăr, a provocat o reformă naţională în
toate păturile sociale. Apoi s-a suit la Casa Domnului cu toţi oamenii
lui Iuda, cu toţi locuitorii, de la cel mai mare, până la cel mai mic
şi s-au îndatorat cu jurământ să păzească legământul sfânt. „Iosia a
îndepărtat toate urâciunile din toate ţările copiilor lui Israel şi a făcut ca toţi
cei ce se aflau în Israel să slujească Domnului, Dumnezeului lor în tot timpul
vieţii lui, nu s-au abătut de la Domnul Dumnezeul părinţilor lor” (2 Cronici
34:33). Doamne, ridică astfel de tineri pentru astfel de vremuri!

Estera, o tânără orfană, dar credincioasă


„...Fata era frumoasă la statură şi plăcută la vedere. După moartea
tatălui şi a mamei sale, Mardoheu o luase de suflet. Când s-a auzit porunca
împăratului şi hotărârea lui, au fost strânse un mare număr de fete în capitala
Susa…” (Estera 2:7-8). Poate sunt unele tinere care se văd frustrate de
anumite haruri în viaţă. Nu ştiu ce a gândit Estera când i-au murit
părinţii, dar ştiu că nu s-a lăsat de Domnul. Când a ajuns la Hegai,
păzitorul femeilor „Fata i-a plăcut, şi a căpătat trecere înaintea lui…”.
Ce şanse a avut ea să devină împărăteasă? Pe ce criterii? Dar când
Dumnezeu intervine, decide El criteriile, toate cele omeneşti cad şi
Esterei i-a dat cea mai bună încăpere. „Estera nu şi-a făcut cunoscut
nici poporul nici naşterea, căci Mardoheu o oprise să vorbească despre
aceste lucruri” (Estera 2:10). Aici se vede atitudinea de smerenie şi
de supunere a fetei, că doar acest principiu te poate face să taci şi
să asculţi, altfel imediat te lauzi şi se încurcă lucrurile. În fiecare zi,
Tinereţea 73
Mardoheu se ducea şi vedea de Estera, aşa au trecut lunile, chiar anii,
căci abia în al şaptelea an al împăratului a ajuns împărăteasă. „Estera
a fost dusă la împăratul…Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe
toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult
decât toate celelalte fete. I-a pus cununa împărătească pe cap, şi a făcut-o
împărăteasă…” (Estera 2:16-17). Aşadar, deşi Estera nu s-a cosmetizat
decât folosind un minim necesar, a avut succes. Totodată „Estera nu-
şi spusese nici naşterea nici poporul, căci o oprise Mardoheu (căci a rămas
o fată cu principii, pe care nu o schimbă cu nimic locul sau poziţia
socială, ci rămâne credincioasă lui Dumnezeu şi poporului Său). Şi ea
urma acum poruncile lui Mardoheu cu tot atâta scumpătate ca atunci când
o creştea el” (Estera 2:20). Cât de mult se bucură părinţii când tinerii
ascultă ca şi atunci când erau copii, deşi poate le este mai uşor ca
acestei fete.
Gândiţi-vă în ce conjunctură era Estera, cum i-a trecut vremea
în anii aceia, ce ispite şi favoruri avea acolo. În mod sigur, nu o alegea
împăratul dacă-şi schimba principiile. Dacă îşi punea „corniţe”,
rămânea cu ele, nu îi mai punea nimeni coroana pe cap şi Dumnezeu
n-ar fi putut s-o folosească mai târziu într-un mod atât de măreţ.

Tinerii din Babilon, patru studenţi credincioşi


„...din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească”
(Daniel 1:3). Ei proveneau din casele nobililor, dar împăratul era
apostat în vremea aceea. Tinerii aceştia însă au învăţat în ţara lor
despre legea lui Dumnezeu, poate găsită în timpul reformelor lui Iosia.
Ei s-au hotărât să rămână credincioşi legii lui Dumnezeu, chiar dacă
erau acolo fără părinţi şi departe de ţara lor. Dacă facem un legământ
înaintea lui Dumnezeu, să-l respectăm, după cum şi ei au rămas
credincioşi. Ştiţi cum au finalizat ei şcoala? Dumnezeu, care poate
să te încurce sau poate să te ajute, i-a dotat cu multă înţelepciune,
ajungând primii în împărăţie, dar ei au fost primii şi în problemele
spirituale. Fiind printre primii în plan firesc, nu se alegeau cu mare
74 Viaţa
lucru, decât cu o pensie bună şi eventual cu câţiva ani de serviciu bun,
dar dacă la cele spirituale ar fi fost absenţi sau corigenţi, aceasta ar fi
fost cu adevărat o pierdere.
Să urmărim ce au făcut aceşti tineri în afara orelor de şcoală
şi de serviciu: „Apoi Daniel s-a dus în casa lui, şi a spus despre lucrul
acesta tovarăşilor săi Hanania, Mişael şi Azaria, rugându-i să ceară
îndurarea Dumnezeului cerului pentru această taină, ca să nu piară
Daniel şi tovarăşii săi odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului” (Daniel
2:17-18). Ei şi-au împărtăşit problemele pe care le aveau şi s-au
rugat stăruitor, iar Dumnezeu le-a dat răspuns. Aveţi probleme?
Cereţi ajutor grupului sau Bisericii şi staţi înaintea Domnului să
vedeţi descoperirea Lui. Crizele aduc experienţe şi declanşează
minunile lui Dumnezeu.

Timotei, un prezbiter tânăr


„Fraţii din Listra şi Iconia îl vorbeau de bine. Pavel a vrut să-l ia
cu el…” (Fapte 16:2-3). Oare se gândesc tinerii noştri la imaginea care
o au alţii despre ei? Oricum era vorba aici de credincioşi adevăraţi,
nu de unii care îşi fac o imagine deplasată şi iau în batjocură pe un
tânăr. Pavel a dat sfaturi acestui „copil” credincios, şi doresc ca tinerii
să îi urmeze exemplul: „Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea (dacă
vrei să nu ţi-o dispreţuiască, nu face lucruri de dispreţuit); ci fii o pildă
pentru credincioşi: în vorbire (limbajul oferă prima imagine), în purtare,
în dragoste, în credinţă în curăţie. Nu fii nepăsător de darul care este în tine,
de darul care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata
prezbiterilor. Puneţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele,
pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. Fii cu luare aminte asupra ta
însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora; stăruie în aceste lucruri,
căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă” (1
Timotei 4:12-16). Deci, întâi să fii mântuit tu, apoi să fii implicat în
mântuirea altora.
Tinereţea 75
ÎNCHEIERE

Tinereţea este perioada vieţii când omul trebuie să se


dăruiască total lui Dumnezeu şi să-l învingă pe Satan. „…Cine nu este
însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului…cea nemăritată se îngrijeşte de
lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul…Vă spun lucrul
acesta pentru binele vostru, nu ca să vă prind într-un laţ, ci pentru ceea ce
este frumos, şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedici” (1 Corinteni 7:32-
35). Pentru ca slujirea să fie una exemplară, legile şi toate informaţiile
necesare nu sunt altele decât cele din Scriptură, devenite o realitate
plăcută sub călăuzirea Duhului Sfânt, aşa cum arată şi alt apostol:
„…V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu
rămâne în voi, şi aţi biruit pe cel rău” (1 Ioan 2:14). În concluzie ascultă şi
pe Solomon: „Goneşte orice necaz din inima ta, şi depărtează (la tinereţe)
răul (pe Satana) din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare
(n-ai multă vreme la dispoziţie)” (Eclesiastului 11:10).
Tinereţea este timpul când se face alegerea drumului pentru
viaţa aceasta şi pentru viaţa veşnică. Alegem în problemele majore –
pocăinţă şi credinţă şi alegem în probleme minore – şcoala, serviciu
şi altele. La tinereţe se alege orarul, cuvintele, caracterul şi stilul de
îmbrăcare; într-un cuvânt se aleg toate.
Aşadar „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta…Umblă pe căile alese…”
(Eclesiastul 11:9) de tine la tinereţe. Dar să ştii că toate acestea au efecte,
tu le alegi, dar dacă nu alegi bine, de multe ori nu mai poţi să schimbi,
în mod special în problema căsătoriei. Dacă n-ai ales bine în pocăinţă,
poţi să schimbi cu greu mai târziu, serviciul poţi să-l schimbi, dar
dacă faci altă şcoală, altă calificare, plăteşti. Eu nu spun acestea ca să-i
necăjesc pe aceia care n-au făcut o alegere bună la tinereţe, dar vreau
să conştientizez tinerii, să facă alegeri bune în tinereţe, căci alegerile
te fericesc sau te nefericesc.
Închei cu sfatul lui David către Solomon din 1 Împăraţi 2:2-4
- „Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om! Păzeşte
76 Viaţa
poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi păzind
legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui, după cum este
scris în legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei
întoarce, şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care
le-a rostit despre mine: «Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu
credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor, şi din tot sufletul lor, nu vei fi
lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel»”. Amin.
Capitolul 4

Maturitatea
INTRODUCERE
1. Maturitatea începe odată cu căsătoria şi durează până la
bătrâneţe (pensionare), este cea mai lungă etapă a vieţii (30 – 40
ani). Este perioada activităţii maxime (1 Corinteni 7:34-35)
2. Maturitatea este pregătită de tinereţe şi ea „pregăteşte”
bătrâneţea (Isaia 3:10-12)

I. PREZENTAREA MATURITĂŢII ÎN SCRIPTURI

A. Activităţi specifice maturităţii


1. Familia este o împlinire reciprocă (Geneza 2:18-24; Eclesiastul
9:9; 1 Corinteni 7:33-34, 3-5; Proverbe 31:23, 28)
a) bărbatul: „un mic Hristos” (Efeseni 5:23); cu iubire în plan
spiritual (Efeseni 5:26-27) şi în plan material (Efeseni 5:28-29)
b) femeia: „o biserică în miniatură” (Efeseni 5:22, 24; Geneza
3:16; Numeri 30:3-8; 1 Petru 3:6 – cu Domnul ei)
2. Activitatea aleasă (Eclesiastul 9:10)
a) o viaţă paşnică (1 Timotei 2:2; 1 Corinteni 7:21)
b) o viaţă de război (Iosua 1:14); robie (Deuteronom 15:12)
78 Viaţa
c) o responsabilitate pentru celelalte categorii de vârstă: copii (2
Corinteni 12:14; Deuteronom 6:7); bătrâni (1 Timotei 5:8, 16)

B. Statutul spiritual al familiştilor (Galateni 3:28; Coloseni 1:28;


Deuteronom 33:9; 29:18; 1 Petru 2:9; 3:5)
1. Viaţa prin Duhul (Efeseni 4:22; Luca 8:14; Romani 8:6; Faptele
Apostolilor 6:3). Cuvântul trăit cu dragoste şi înţelepciune (1
Petru 3:1)
2. Folosirea dreptului de răscumpărare (Rut 4:6, 14; 1 Corinteni
7:16; Iacov 4:17)

C. Problemele vieţii (uneori dezgustat de viaţă, alteori sătul – Iov 10:1;


42:16-17)
1. Căderi spirituale – apostazie (Numeri 14:36-38; Iov 27:2-4;
Ieremia 7:18; 44:15-19, 27)
2. Eşec familial – divorţ (Proverbe 21:20; 14:1; 1 Timotei 6:5; 2
Timotei 3:8; Maleahi 2:14; Proverbe 6:24-26; 24:26, 32-34; Geneza
19; Ezechiel 16:45; 22:10; Deuteronom 22:13)
3. Alte probleme ale vieţii (1 Împăraţi 19:10; Deuteronom 33:3;
Geneza 45:7; 1 Împăraţi 18:13; 1 Samuel 25:29; 26:24; Matei 6:33;
Filipeni 4:6-7)

D. Slujba înaintea Domnului (Exodul 35:29; Amos 6:1; Isaia 32:9; 1 Petru
3:4; Proverbe 14:30; 2 Timotei 3:6)
1. Activităţi comune la nivel de biserică şi familie – Acuila şi
Priscila (Neemia 8:2-3)
2. Slujiri specifice (Geneza 3:16-19; Deuteronom 22:5; 1 Corinteni
14:34-37; 1 Timotei 2:11-15; Judecătorii 13:7, 13; Isaia 49:15; Tit
2:4-5; Psalmul 68:11)
Maturitatea 79
II. OAMENII BIBLIEI

A. Oameni răi (stări rele)


1. Israel şi Gabaon, o relaţie pripită (Iosua 9:8-21; 2 Samuel
21:1-9)
2. Nabal, un bărbat răutăcios (1 Samuel 25:2-3, 10-11, 17, 36-38)
3. Izabela, cea mai satanică femeie (1 Împăraţi 18:13, 19; 19:1-2;
21:5-10, 15; 2 Împăraţi 9:30-35)
4. Anania şi Safira, o familie înşelată de Satana (Faptele Apostolilor
5:1-11)
5. Teuda şi cei 400 de bărbaţi revoluţionari (Faptele Apostolilor
5:36)

B. Oameni înţelepţi (caractere alese)


1. Enoh, un familist credincios lui Dumnezeu (Geneza 5:22-24;
Evrei 11:5-6; 12:22-24; Iuda 1:14)
2. Iacov – Israel, un om cu o familie grea (Geneza 29:30; 30:2, 20-
30; 31:1-7, 22-24, 42; 32:9-32, 34; 35:1-15)
3. Mamele şi moaşele din Egipt – Gosen, femei cărora Dumnezeu
le va face bine (Evrei 1:15-21; Proverbe 16:14; Matei 10:18-20; 1
Corinteni 1:27-29)
4. Fiii Ţeruiei: Ioab, Abişai şi Asael, trei fraţi viteji (2 Samuel 10:7-
14; 23:18, 24); atenţie la Abner (2 Samuel 2:18-23); Saul (1 Samuel
26:8) şi Adonia (1 Împăraţi 1)
5. Femeile păcătoase, cu drept de mântuire (Luca 7:37-50; Ioan
4:15-19, 39)

ÎNCHEIERE
1. Noaptea testării maturităţii (Luca 17: 26- 36; Amos 4:12)
2. „Maturitatea” trăirii în Hristos (Mica 6:8; Coloseni 1:28)
Capitolul 4

Maturitatea
INTRODUCERE

Binecuvântat să fie Domnul, care ne-a dat viaţă, întâi prin


Adam şi apoi prin cel de-al doilea Adam – Isus Hristos. Noi ne naştem
în lumea aceasta copii şi pe măsură ce creştem, jocurile ar trebui să
devină din ce în ce mai inteligente, aşa cum spunea Pavel: „când
m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”. Tinereţea trebuie să
fie perioada în care ne finalizăm studiile şi facem alegerea pentru
viaţă, atât în plan spiritual, cât şi în plan material – fizic. După această
„evoluţie” urmează maturitatea – perioadă cuprinsă aproximativ
de la căsătorie şi până la bătrâneţe, în jurul pensionării. Maturitatea
se întinde pe o perioadă de 30-40 de ani şi este perioada activităţii
maxime din toate punctele de vedere. Când cineva nu este căsătorit,
poate să-şi dedice viaţa totalmente lui Dumnezeu sau şcolarizării, dar
la maturitate se schimbă datele problemei: „…între femeia măritată şi
fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului,
ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de
lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei” (1 Corinteni 7:34).
Maturitatea este pregătită de tinereţe, adică vei profesa acea
meserie pentru care te-ai şcolarizat, iar maturitatea, la rândul ei,
pregăteşte bătrâneţea, căci vei avea o pensie în funcţie de activitatea
82 Viaţa
pe care ai desfăşurat-o. În cartea prorocului Isaia 3:10-11, observăm
cum o perioadă de timp îşi lasă efectul asupra perioadei următoare.
„Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul
faptelor lui. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor
lui”. Aşadar, semănăm într-o anumită perioadă a vieţii şi culegem în
următoarea perioadă a vieţii, astfel se formează raportul dintre şcoală
şi salariu sau dintre salariu şi pensie. Ţin să precizez că celor care nu
sunt căsătoriţi, le este rezervată o lecţie specială.

PREZENTAREA MATURITĂŢII ÎN SCRIPTURI

Activităţi specifice maturităţii

Activitatea de bază la maturitate, în mod normal se desfăşoară


la nivel de familie. De altfel, maturitatea este acoperită aproape în
întregime de viaţa de familie, când omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama
sa, căci este matur şi îşi formează familia lui. Solomon recomandă
omului să înţeleagă şi să se raporteze corect la nivel de familie şi nu în
mod individual. Viaţa soţului se împleteşte cu a soţiei. „Gustă viaţa cu
nevasta pe care-o iubeşti, în tot timpul vieţii tale…” (Eclesiastul 9:9).
Să ascultăm constatările şi sfaturile apostolului Pavel pentru
familişti: „Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii (de
problemele necesare vieţii, să nu înţelegem de lucrurile păcătoase
ale celor de afară), cum să placă nevestei” (1 Corinteni 7:33). Şi versetul
34 spune despre soţie: „..se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă
bărbatului ei”. Viaţa de familie trebuie trăită ţinând cont de interesul
celuilalt, accentul căzând pe îndatoriri şi nu pe drepturi: „Bărbatul, să-
şi împlinească faţă de nevastă, datoria de soţ, tot aşa să facă şi nevasta faţă de
bărbat” (1 Corinteni 7:3).
La o nuntă, pastorul a întrebat pe cei doi miri de ce s-au
căsătorit şi fiecare a răspuns: „să fiu fericit”, când de fapt răspunsul
Maturitatea 83
corect ar fi trebuit să fie: „să-l fericesc pe celălalt”. Fiecare trebuie să
trăiască împlinindu-l pe celălalt. Şi lauda se ia tot prin celălalt, nu o
poţi lua pe a ta direct. Hai să ne uităm unul la celălalt şi faţă în faţă cu
citatul din Proverbe 31:23-28: „Bărbatul ei este bine văzut la porţi… (prin
comportarea şi realizările nevestei). Fiii ei se scoală şi o numesc fericită;
bărbatul ei se scoală, şi-i aduce laude..”.
În vederea bunei organizări, Pavel dă câteva porunci referitoare
la autoritatea în viaţa de familie: „căci bărbatul este capul nevestei, după
cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23).
Deci Domnul Hristos are o Biserică mare, iar bărbatul una mai mică
– familia. Bărbatul trebuie să-şi trăiască rolul lui de Hristos (mai mic)
în două ipostaze. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin
botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică,
slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără
prihană” (Efeseni 5:25-27). Deci o preocupare pentru sfinţirea nevestei.
În următoarele două versete, este prezentată dedicarea în plan fizic,
căci nevasta nu are numai suflet, ci şi trup. „Tot aşa trebuie să-şi iubească
bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte
pe sine însuşi, căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte,
îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica” (Efeseni 5:28-29). Deci rolul
soţului este să-şi împlinească spiritual soţia, adică s-o mântuiască şi
să aibă grijă de ea şi copii în toate problemele materiale. Dacă a făcut
aceasta, a împlinit rolul de cap, precum Domnul Hristos.
Rolul soţiei este prezentat în Efeseni 5:22-24 - „Nevestelor, fiţi
supuse bărbaţilor voştri ca Domnului…Şi după cum Biserica este supusă lui
Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile”.
Deci, o soţie credincioasă se raportează la soţ ca şi Domnului Hristos,
care este primul ei Domn: „Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei…
şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea
domnul ei...” (1 Petru 3:5-6). Soţia trebuie să ştie că are şi un domn
mai mic, care este soţul ei. Aceasta afirmă Biblia de la început: „…
84 Viaţa
şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”
(Geneza 3:16). Noul Testament nu schimbă imaginea şi compară soţia
cu Biserica în raport cu Domnul. Este acelaşi raport de subordonare ca
în Numeri 30:3-8 - „Când o femeie va face o juruinţă Domnului şi se va lega
printr-o făgăduială, în tinereţea ei şi în casa tatălui ei…(reţineţi, sunt femei
fecioare şi femei soţii, după cum un tânăr necăsătorit care are treizeci
de ani, este bărbat). Când se va mărita, după ce a făcut juruinţe sau după ce
s-a legat printr-un cuvânt ieşit de pe buzele ei şi bărbatul ei va lua cunoştinţă
de lucrul acesta şi nu-i va zice nimic în ziua când va lua cunoştinţă de ele,
juruinţele ei vor rămânea în picioare; şi făgăduielile cu care se va fi legat ea
vor rămânea în picioare; dar dacă bărbatul ei nu-i dă voie în ziua când ia
cunoştinţă de juruinţa ei, el va desfiinţa juruinţa pe care a făcut-o şi cuvântul
scăpat de pe buzele ei, cu care s-a legat ea; şi Domnul o va ierta”.
Şi acum concluzia, ca să înţelegem mai uşor. Ce a făcut şi face
Domnul pentru Biserică (jertfă, mijlocire şi purtare de grijă), exact aşa
trebuie să se raporteze soţul la soţie. Iar soţia să se raporteze la soţ
cu acelaşi respect cu care un credincios din Biserică se raportează la
Domnul Isus Hristos. Aceasta spune Sfânta Carte şi dacă faceţi aşa,
ferice de voi.
Pe lângă viaţa de familie propriu-zisă, mai desfăşurăm şi o
activitate profesională aleasă de fiecare. În Eclesiastul 9:10 Solomon
spunea: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!...”. Adică
în tinereţe te-ai pregătit ce meserie, profesie să ai, acum la maturitate
lucrează în ce domeniu ţi-ai ales sau ceea ce găseşti de făcut. În 1
Timotei 2:2 apostolul Pavel scrie că este bine să ne rugăm ca să fie
pace în ţară şi valorile morale să fie respectate. „…să putem duce astfel
o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea”. Însă nu
întotdeauna, în istorie şi în diferite locuri de pe glob, a fost aşa. În
primele secole, Evanghelia a ajuns şi la unii care erau sclavi şi nu
toţi aveau o viaţă liniştită. Acelaşi apostol în 1 Corinteni pe robi să
devină liberi dacă pot, căci este mai bine. Cu aceste cuvinte, roagă-
te pentru aceasta cu stăruinţă înaintea Domnului, căci nu-i greşit să
Maturitatea 85
duci o viaţă fericită, să ai un serviciu bun şi familia ta să fie împlinită.
Însă întotdeauna au fost vremuri cu războaie sau când nu puteai să
scapi de robie. În cartea Iosua este descrisă situaţia evreilor, când
bărbaţii căsătoriţi de la răsăritul Iordanului n-au putut să se bucure
de o viaţă liniştită şi a trebuit să ia drumul războiului, lăsând acasă
familia. Iosua le-a zis: „Nevestele voastre, pruncii voştri şi vitele voastre
să rămână în ţara pe care v-a dat-o Moise dincoace de Iordan; dar voi toţi
bărbaţii voinici, să treceţi înarmaţi înaintea fraţilor voştri, şi să îi ajutaţi”
(Iosua 1:14). Cucerirea ţării Canaanului a durat mulţi ani şi nu ştiu câţi
dintre ei s-au mai întors la casele lor să-şi ducă viaţa liniştiţi alături
de familie. În Deuteronom 15:12 scrie despre unii care ajung într-o
situaţie de sărăcie. „Dacă unul din fraţii tăi evrei, bărbat sau femeie, se
vinde ţie, să-ţi slujească şase ani; dar în anul al şaptelea, să-i dai drumul
de la tine şi să fie slobod”. Deci s-ar putea să fie ani de război, sau alte
opresiuni, căci viaţa comportă multe aspecte. De aceea să reţinem că
libertatea este un har al familiei şi să mulţumim Domnului pentru ea.
Este important să înţelegem că în perioada maturităţii avem
cea mai mare responsabilitate. Este perioada când trebuie să avem
grijă de copii şi de bătrâni. „Ce-i drept, nu copiii sunt datori să agonisească
pentru părinţii lor, ci părinţii pentru copiii lor” (2 Corinteni 12:14). „Dacă
nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat
de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8). „Dacă
vreun credincios, fie bărbat, fie femeie, are văduve în familie, să le ajute, şi să
nu fie împovărate cu ele Biserica, pentru ca să poată veni în ajutor celor cu
adevărat văduve” (1 Timotei 5:16).

Statutul spiritual al familiştilor

În Galateni 3:28, Pavel scria despre statutul spiritual al


diferitelor categorii de oameni credincioşi: „Nu mai este nici Iudeu, nici
Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici
86 Viaţa
parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus”. Ţinând cont că
după înviere nu vom mai fi diferenţiaţi în parte bărbătească şi parte
femeiască, căci în Hristos suntem una, ce înseamnă aceasta? Iată ce
vrea Domnul să facă din noi prin lucrarea Lui: „Pe El Îl propovăduim
noi, şi sfătuim pe orice om (bărbat sau femeie) şi învăţăm pe orice om
în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos
Isus” (Coloseni 1:28). Deci şi bărbatul şi femeia, trebuie să ştie că
statutul lor spiritual în Hristos, este echivalent şi trebuie să ajungă
la desăvârşire.
Biblia vorbeşte despre bărbaţi sfinţi şi despre femei sfinte.
În Deuteronom 33:8, Levi este numit „bărbatul sfânt”, iar în 1 Petru
3:5 scrie de femei sfinte. Eu vă întreb: Cine sunt mai mari, leviţii sau
preoţii? Preoţii, nu? Dacă un levit era un bărbat sfânt, noi (bărbaţi sau
femei) cu statut de preoţi suntem cu atât mai mult un „neam sfânt” (1
Petru 2:9). În Deuteronom 29:18 avem o recomandare pentru perioada
maturităţii, când în jurul nostru se învârte toată familia şi avem o mare
responsabilitate spirituală. „Să nu fie între voi nici bărbat, nici femeie, nici
familie, nici seminţie, a căror inimă să se abată azi de la Domnul, Dumnezeul
nostru, ca să se ducă să slujească dumnezeilor neamurilor acelora. Să nu fie
printre voi nici o rădăcină care să aducă otravă şi pelin”.
Aşadar, care este statutul spiritual al unui bărbat şi al unei
femei sfinte? Un om sfânt trebuie să trăiască prin Duhul Sfânt,
altfel nu are cum să fie sfânt. În Luca 8, Domnul Isus vorbea despre
diferite stări în viaţă. Pilda cu sămânţa poate fi o identificare a unor
familişti. „Sămânţa, care a căzut între spini, închipuie pe aceia care, după
ce au auzit Cuvântul, îşi văd de drum, şi-l lasă să fie înăbuşit de grijile,
bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia, şi n-aduc rod care să ajungă la coacere”
(Luca 8:14). Sunt familişti care mai vin pe la adunare, se mai roagă,
dar în general îşi duc viaţa fără preocupări sfinte. O astfel de viaţă nu
poate duce la coacere, nici măcar la bătrâneţe. După ce te căsătoreşti,
trebuie să te ocupi poate mai mult de lucrurile materiale, căci ai copii
şi soţie. Dar cum poţi să te ocupi şi de lucrurile vieţii acesteia, fără să
Maturitatea 87
te atragă lumea? Doar trăind prin Duhul: „Şi umblarea după lucrurile
firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este
viaţă şi pace” (Romani 8:6). Se pot împleti activităţile materiale cu cele
spirituale? Da. Aici este marea taină a înţelepciunii lui Dumnezeu.
În Fapte 6:3 apostolii au zis: „…fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi,
vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune
în slujba aceasta”. Adică bărbaţi plini de Duhul Sfânt care să se ocupe
de problemele materiale. Se cere ca în perioada aceasta centrală
a vieţii, familiştii să fie plini de Duhul lui Dumnezeu. Cred că cele
mai esenţiale lucruri în viaţă, date de călăuzirea Duhului sunt –
înţelepciunea şi dragostea. Aceste două valori spirituale trebuie să
marcheze atât pe bărbat cât şi pe femeie pentru a trăi prin Duhul.
Sunt şi bărbaţi lumeşti, care nu înţeleg aceste adevăruri. Ei pot
fi ajutaţi de soţiile lor credincioase: „…dacă unii nu ascultă Cuvântul, să
fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor” (1 Petru 3:1). Chiar
dacă femeia nu ascultă, fii tu sfânt, căci joci rolul Domnului Hristos,
sau fii tu sfântă, chiar dacă bărbatul tău nu este bun. Aşadar, pe lângă
dreptul şi harul de a fi sfânt înaintea lui Dumnezeu, foloseşte-ţi şi
dreptul de răscumpărare. Este bine să te mântuieşti pe tine, dar este
foarte bine dacă poţi să mai mântuieşti şi pe cel de lângă tine. Iată un
caz simbolic din Vechiul Testament: Boaz şi Rut. „Femeile au zis Naomei:
«Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu
drept de răscumpărare, şi al cărui nume va fi lăudat în Israel!»” (Rut 4:14).
Ştiţi că Boaz şi Elimelec au mai avut o rudă care a fost întrebat dacă
vrea să-şi folosească dreptul să o răscumpere. El a acceptat iniţial,
dar, când a văzut „complicaţiile” şi preţul răscumpărării, a refuzat şi
a răspuns: „Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric
moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr”
(Rut 4:6). Căsătorindu-te, uneori îţi poţi afecta moştenirea ta sau îţi
îngreunezi mântuirea, dar ai ocazia să răscumperi pe cei de lângă tine,
ca Boaz care a intrat pe rol şi a răscumpărat moştenirea, deşi aceasta
presupunea şi să o ia pe Rut de nevastă. A fost o sarcină în plus pentru
88 Viaţa
Boaz, dar a rezultat de acolo Obed, Isai, David şi mai târziu Domnul
Hristos. La fel este îndemnul, dar şi atenţionarea apostolului din Noul
Testament: „Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce
ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta?” (1 Corinteni 7:16). Nu este
siguranţă sută la sută, că poţi să-l răscumperi pe celălalt pentru că
nu-l poţi răscumpăra forţat, dar ai dreptul să încerci să-l răscumperi.
În Iacov 4:17 suntem avertizaţi: „Deci, cine ştie să facă un bine şi nu face,
săvârşeşte un păcat!” Ai putea să refuzi şi să te lupţi pentru mântuirea
poate a celui ce-ţi provoacă neplăceri, dar înregistrezi un păcat de
omitere. De aceea, joacă-ţi rolul acesta, sfinţeşte-te pe tine şi apoi pe
alţii dacă se poate, precum Hristos, încearcă să răscumperi pe ceilalţi
pentru Domnul. Acesta este dreptul tău spiritual, pentru care vei fi
răsplătit, foloseşte-l. Amin.

Problemele vieţii

Tinerii spun că au probleme şi vor să se căsătorească să scape


de ele, dar totdeauna următoarea şcoală este mai grea decât cea
anterioară şi unii ajung să regrete faptul că au început viaţa de familie
când întâlnesc greutăţi. Totuşi, cu toate că viaţa are crizele ei, merită
trăită şi trebuie câştigată. De exemplu, îl întâlnim pe Iov pe la mijlocul
vieţii, în postura de bărbat dezgustat de viaţă, într-una din crizele
vieţii. Cum să nu fie criză, când pierzi tot ce ai, când îţi mor copiii
şi nevasta te îndeamnă să-L părăseşti pe Dumnezeu. El se tânguia:
„M-am dezgustat de viaţă…” (Iov în 10:1). Dar să citim acum şi ultimele
versete din cartea sa: „Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani, şi
a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam. Şi Iov a murit
bătrân şi sătul de zile” (Iov 42:16-17). Chiar dacă te-ai dezgustat o dată
de viaţă, nu înseamnă că vei trăi tot cu dezgustul acela; să ştii că mai
poţi trăi după aceea mult şi bine. Una e să fii dezgustat de zile, şi alta
e să fii sătul de zile. Unii ajung pe la jumătatea vieţii şi nu mai pot să
Maturitatea 89
„mănânce”, le vine lehamite de viaţă, dar aceasta nu înseamnă că n-o
să mai poată „mânca” niciodată. O să se facă bine şi de abia după ce
au „mâncat” tot ce le-a fost dat pe pământ, de abia atunci o să fie sătui
de viaţă şi de zile. Încercaţi să treceţi peste crizele vieţii, doar nu sunt
mai mari ca ale lui Iov. El rămâne un model de urmat pentru toţi, chiar
dacă rămân singuri, fără serviciu, fără casă, fără partener şi fără copii.
Iată declaraţia lui de statornicie: „Viu este Dumnezeu, care nu-mi dă
dreptate! Viu este Cel Atotputernic, care îmi amărăşte viaţa, că atâta vreme
cât voi avea suflet, şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele
nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat” (Iov
în 27:2-4). Bărbaţilor sau femeilor, ziceţi aşa şi o să vedeţi cum pleacă
Satan. Doamne ajută-ne!
Vreau să prezint câteva crize posibile. Cea mai puternică criză
este căderea spirituală. În Numeri 14:36-37 apar 12 bărbaţi cu un
raport în tabăra israelită şi în mod sigur n-a trimis Moise să iscodească
ţara Canaanului pe cei mai slabi oameni, ci nişte bărbaţi cu un anumit
statut în Israel: „Bărbaţii pe care îi trimisese Moise să iscodească ţara, şi
care, la întoarcerea lor, făcuseră ca toată adunarea să cârtească împotriva
lui, înnegrind ţara; oamenii aceştia, care înnegriseră ţara, au murit acolo
înaintea Domnului, loviţi de o moarte năprasnică”. Unii ajung la mijlocul
vârstei şi nu mai cred că pot învinge luptele care sunt în faţa lor şi
că nu pot dobândi Canaanul ceresc. Dacă împărtăşesc necredinţa lor
unei adunări sau familiei, Dumnezeu îi poate lovi, pentru că ei, care
sunt capi de familie, dau înapoi. Când se pierde capul, se anulează
valoarea trupului.
Chiar dacă veţi trece prin crize de tot felul, atenţie la familie, să
nu cădeţi de acord ca împreună cu toată familia să vă duceţi în rătăcire.
Nu fiţi bărbaţi slabi, ca aceştia sau alţii de mai târziu, care au văzut
că Dumnezeu şi-a împlinit prorociile şi a dus poporul în robie drept
pedeapsă, dar tot n-au vrut să asculte. „Toţi bărbaţii, care ştiau că nevestele
lor aduceau tămâie altor dumnezei, toate femeile care se aflau acolo în mare
număr, şi tot poporul care locuia în ţara Egiptului, la Patros, au răspuns aşa
90 Viaţa
lui Ieremia: «Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele
Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să
aducem tămâie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am
făcut, noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile
lui Iuda şi în uliţele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram
fericiţi, şi nu treceam prin nici o nenorocire!»” (Ieremia 44:15-17). Oamenii
aceia şi-au pierdut viziunea şi au distrus familii întregi. Iată explicaţia
nevestelor lor: „De altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului şi-i turnăm
jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o
cinstim făcându-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?” (Versetul 19). Deci
toată familia a ajuns apostată şi idolatră. Prorocul Ieremia le-a rostit
apoi sentinţa din partea Domnului: „Iată, voi veghea asupra lor ca să le
fac rău şi nu bine; şi toţi oamenii lui Iuda, care sunt în ţara Egiptului, vor fi
nimiciţi de sabie şi de foamete până vor pieri de tot” (Ieremia 44:27).
O altă posibilă criză a vieţii este criza relaţiei de familie, care se
poate finaliza cu divorţ. „Comori de preţ şi untdelemn sunt în locuinţa celui
înţelept, dar omul fără minte le risipeşte” (Proverbe 21:20). Orice familie
are valori, dar nu toţi bărbaţii au abilitatea să le valorifice. Acelaşi lucru
se spune despre femeie în Proverbe 14:1 - „Femeia înţeleaptă îşi zideşte
casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei”. Vai de ei! În Noul
Testament, a nu avea înţelepciune, conform cu 1 Timotei 6:5 şi 2 Timotei
3:8 – „stricaţi la minte”, are acelaşi înţeles şi efect; o astfel de stare duce
la cădere spirituală şi eşec familial. De aceea, să nu uităm că primele
valori în familie sunt înţelepciunea şi dragostea, care, pierdută, duce la
ruperea relaţiilor dintre cei doi soţi. În Maleahi 2:14 întâlnim o practică
seculară – divorţul şi recăsătorirea: „Şi dacă întrebaţi: «Pentru ce?» (nu
eşti într-o bună relaţie cu Dumnezeu). Pentru că Domnul a fost martor
între tine şi nevasta din tinereţea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că
este tovarăşa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!”
Aşadar, aceste două crize majore, că numai două legăminte
avem în viaţă: cu Domnul şi în căsătorie, sunt cele mai puternice
eşecuri. De aceea, în familie trebuie să ţinem cont de regulile vieţii de
Maturitatea 91
familie: „Căci pentru o femeie curvă, omul ajunge de nu mai rămâne decât
cu o bucată de pâine şi femeia măritată întinde o cursă unui suflet scump”
(Proverbe 6:26). Unii nu sunt credincioşi partenerului din tinereţea
lor şi provoacă perturbări. Păziţi-vă de cursele întinse de oamenii
căsătoriţi. Atenţie de asemenea la exacerbarea nebuniei celor din
Sodoma şi Gomora (Geneza 19) – unii au depăşit orice limită împotriva
naturii omeneşti, ceea ce provoacă şi grăbeşte mânia lui Dumnezeu.
Mai pot apărea şi alte crize ale vieţii, cum ar fi serviciul sau
probleme de sănătate, dar nu sunt la amplitudinea primelor două.
Dacă ai pierdut serviciul, lucrezi altceva şi poţi fi mântuit, dar dacă ai
căzut spiritual, pierzi mântuirea şi în urmă poţi să pierzi şi serviciul.
Sunt multe referinţe biblice care arată dezagregarea familiei pe părţi
componente, când, de fapt, ea trebuie să funcţioneze într-o unitate
desăvârşită. Slăbirile spirituale şi apostaziile sub presiunea duhurilor
rele şi ale lumii, duc la o dezgustare de bărbat şi de copii (Ezechiel
16:45), ceea ce se răsfrânge şi asupra generaţiei următoare. Iubirea
îşi pierde jarul şi flacăra permanentă şi jocurile de paie ale curviei şi
preacurviei înnegresc feţele şi sufletele familiştilor.
Omul lui Dumnezeu, Ilie, a ajuns în criză, pentru că Izabela îl
prigonea. „El a răspuns (Domnului): «Am fost plin de râvnă pentru Domnul,
Dumnezeul oştirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat
altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi
caută să-mi ia viaţa!” (1 Împăraţi 19:10). Şi Dumnezeu îi spune: Ilie, în ţara
lui Israel mai sunt încă mii de bărbaţi, la fel ca tine. Şi 1 Împăraţi 18:13
arată cum Dumnezeu i-a ocrotit. „Nu s-a spus oare domnului meu, ce-am
făcut (Obadia) când a ucis Izabela pe prorocii Domnului? Cum am ascuns o
sută de proroci ai Domnului, câte cincizeci într-o peşteră şi i-am hrănit cu pâine
şi apă?” Deci, cine îşi pune încrederea în Dumnezeu şi vrea să-L slujească
în adevăr, va fi întărit şi nu va cădea de oboseală.
Orice problemă ar apare în viaţă, un lucru trebuie ştiut şi
ţinut minte: viaţa credincioşilor lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei, este
în mâna Domnului: „Da, El iubeşte popoarele; Toţi sfinţii sunt în mâna
92 Viaţa
Ta…” (Deuteronom 33:3). Abigail ştia şi ea aceasta şi a spus lui David
acelaşi adevăr: „Dacă se va ridica cineva care să te urmărească şi să vrea să-ţi
ia viaţa, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul,
Dumnezeul tău, şi să arunce cu praştia sufletul vrăjmaşilor tăi” (1 Samuel
25:29). El a ajuns să constate din plin harul acesta când a zis lui Saul: „Şi
după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea
va avea un mare preţ înaintea Domnului, şi El mă va izbăvi din orice necaz”
(1 Samuel 26:24). O, de am crede noi aşa când avem probleme în viaţă!
La fel şi Iosif spunea fraţilor săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră
ca să vă rămână sămânţa vie şi să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire”
(Geneza 45:7). Eu nu ştiu dacă Iacov şi familia lui şi-au făcut probleme să
spună: Dumnezeu ne-a adus în Canaan şi acum uite, murim de foame.
Dar ştiu că Dumnezeu avea pregătite pentru ei depozite întregi de grâu
şi încă fără bani. Deci viaţa noastră este efectiv în grija lui Dumnezeu.
Voi încheia subcapitolul ,,Problemele vieţii” cu două sfaturi:
primul, aparţinând Domnului Isus, iar al doilea, apostolului Pavel:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate
aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). „Nu vă îngrijoraţi de
nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu,
prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6). Dar cum să nu ne
îngrijorăm? Pe copii nu îi „doare capul”, ei sunt în grija noastră, iar
bătrânii ştiu doar cum era în vremea lor. Nu avem decât să ne lăsăm
în mâna Domnului, căci şi noi suntem copiii lui Dumnezeu şi El îşi
revarsă zilnic îndurarea Sa peste noi. Prin orice criză va fi să trecem,
să nu uităm că au fost şi alţi oameni care au întâmpinat asemenea stări
şi au ieşit biruitori.

Slujba înaintea Domnului

În vremurile trecute, de regulă bărbaţii mergeau la serviciu,


iar femeile erau casnice. În prezent, situaţia s-a modificat şi lucrează
Maturitatea 93
şi ele. Dar, oricare ar fi preocuparea materială, fiecare avem o slujbă
de făcut înaintea Domnului. Când poporul lui Israel era în drum spre
ţara Canaanului (şi în drum spre Canaan suntem şi noi), în fiecare
zi trebuia să adune mana, cu excepţia Sabatului, dar Dumnezeu le-a
mai dat şi activităţi spirituale. „Toţi copiii lui Israel, bărbaţi şi femei pe
care-i trăgea inima să ajute la lucrul poruncit de Domnul prin Moise, au
adus Domnului daruri de bună voie” (Exodul 35:29). Să munceşti fizic,
te „trage” stomacul sau nevoile copiilor, dar să faci ceva în numele
Domnului, nu te poate „trage” decât inima bună. Atunci femeile au
împletit ce trebuia pentru cort şi bărbaţii au săpat în pietre; fiecare ce
putea şi era necesar.
Mai târziu, Israel nu mai avea probleme ca în pustie, să adune
mana în fiecare zi şi ajunseseră bine, locuind în case frumos amenajate,
dar au fost avertizaţi şi ameninţaţi în Amos în 6:1 - „Vai de cei ce trăiesc
fără grijă în Sion…”. Se culcau în paturi de fildeş, deci aveau case
aranjate, dar nu aveau nici o grijă de adunarea Domnului, eventual
aveau „grija” să comenteze. În aceeaşi idee, cuvântul din Isaia 32:9
se îndreaptă către femei: „Femei fără grijă, sculaţi-vă şi ascultaţi glasul
meu! Fiice nepăsătoare, luaţi aminte la cuvântul meu!” Ce diferenţă totală
faţă de 1 Petru 3:4, unde se vorbeşte de o altă linişte, care trebuie să le
caracterizeze pe femei, căci valoarea lor trebuie „…să fie omul ascuns
al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de
mare preţ înaintea lui Dumnezeu”. Şi acum, folosind informaţia şi din
2 Timotei 3:6, să facem comparaţia: „Sunt printre ei unii, care se vâră
prin case, şi momesc femeile uşuratice îngreunate de păcate şi frământate
de diferite pofte”. Deci în Sion, unii (bărbaţi şi femei) n-aveau nici o
grijă şi aparent erau liniştiţi, dar în interior erau frământaţi de pofte
şi păcate. Dar binecuvântată este starea de linişte, fiindcă atunci că
îţi faci lucrarea ce trebuie făcută, pe fondul unui trai curat, sfânt şi în
temere. Aceasta îţi dă adevărata împlinire şi răsplată.
Sunt activităţi comune pe care le fac bărbaţii şi femeile
deopotrivă şi activităţi specifice care aparţin numai bărbaţilor sau
94 Viaţa
numai femeilor. Acuila şi Priscila, în toate textele din Noul Testament
sunt mereu împreună, lucrând întotdeauna amândoi. Se poate să
fie atât bărbatul cât şi femeia implicaţi în lucrare. Când au început
să se înfiinţeze sinagogile (adunările creştine sunt formate pe ideea
sinagogilor) la program participau femeile şi bărbaţii deopotrivă. „Şi
preotul Ezra a adus Legea înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei…”
(Neemia 8:2). La adunare slujim şi ne rugăm împreună Domnului.
Însă sunt anumite activităţi specifice, care diferă de la bărbat
la femeie, pentru că Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia diferiţi,
încredinţându-le activităţi diferite. Fizic arată diferit, hainele sunt
diferite şi prestează activităţi diferite până la sfârşit, chiar dacă în
Hristos şi în întrunirile sfinte suntem una. În 1 Corinteni 14:34-37
este scris: „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia
cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete
învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este
o ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică. Ce? De la voi a pornit
Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă crede
cineva că este proroc sau insuflat de Dumnezeu, să înţeleagă că ce vă scriu
eu, este o poruncă a Domnului”. Învăţătura publică generală a fost dată
doar pentru bărbaţi. În 1 Timotei 2:11-15 citim la fel: „Femeia să înveţe
în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să
se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit
Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a
făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de
fii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie”. Adică
preocuparea fundamentală a femeii este familia (dacă este căsătorită)
sau alte activităţi specifice, cum vom vedea la lecţia următoare, dar
nu conducerea şi călăuzirea adunărilor. Deci partea predicării rămâne
numai pentru bărbaţi, iar partea naşterilor, cu slujbele aferente, pentru
femei. Poate că unele femei ar vrea acces şi la slujbe de conducere, dar
după cum nu se poate „împrumuta” naşterea, nu se poate schimba
nici cealaltă slujbă. De exemplu, femeile au fost mai întâi martore ale
Maturitatea 95
învierii. Nu ar fi fost mai îndreptăţite ele să propovăduiască învierea?
Dar le-aţi întâlnit pe acele femei propovăduind învierea în cartea
Faptele Apostolilor? Nu. Ele au mers şi-au spus ucenicilor, şi-au înţeles
care este locul şi lucrarea lor. De altfel nici nu ar fi natural ca femeile în
rolul Bisericii să se apuce să înveţe bărbaţii, care sunt o imagine a lui
Hristos (capul). Cine trăieşte şi acţionează potrivit statutului său, va
fi preţuit de Dumnezeu. Femeile pot însă să înveţe pe cele mai tinere
şi pe copiii lor (Tit 2:3-5), adică fiecare „porunceşte” de la gradul său
în jos, ca în armată.

OAMENII BIBLIEI

Oameni răi (stări rele)

Israel şi Gabaon, o relaţie pripită


În Iosua 9:8-10 întâlnim pe gabaoniţi stând de vorbă cu bărbaţii
lui Israel: „Ei au spus lui Iosua: «Noi suntem robii tăi». Şi Iosua le-a zis:
«Cine sunteţi voi, şi de unde veniţi?» Ei i-au răspuns: «Robii tăi vin dintr-o
ţară foarte depărtată, pentru faima Domnului, Dumnezeului tău; căci am
auzit vorbindu-se de El, de tot ce a făcut în Egipt, şi de tot ce a făcut celor doi
împăraţi ai Amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon, împăratul Hesbonului,
şi lui Og, împăratul Basanului, care era la Aştarot”. Aceşti bărbaţi păreau
sinceri şi cu gânduri bune. Am luat acest prim exemplu, pentru că
în viaţă întâlnim atâţia oameni falşi, prezentaţi într-o imagine bună.
Oamenii aceştia prezentau faima lui Dumnezeu şi a poporului Său,
motivând că şi bătrânii lor au fost de aceeaşi părere. „Bărbaţii lui Israel
au luat din merindele lor şi n-au întrebat pe Domnul” (Iosua 9:14). Aceasta
a fost o confruntare între bărbaţi. Dacă acolo ar fi fost femei şi copii,
de bună seamă erau de vină ei, dar n-au fost decât bărbaţi. Gabaoniţii
cu diplomaţia şi israeliţii stăpâni pe situaţie. Două vicii: unii erau
falşi şi ceilalţi credeau că pot să rezolve singuri problema. Gabaoniţii
96 Viaţa
au scăpat cu viaţă. „…«Să trăiască», le-au zis căpeteniile. Dar au fost
întrebuinţaţi la tăiat lemne şi la scos apă pentru adunare, cum le spuseseră
căpeteniile” (Iosua 9:21). Unor bărbaţi li se pare că ei sunt suficient
de abili şi de tari să rezolve orice problemă, dar când se descoperă
că altul este caracterul lor, îşi vor duce viaţa asemenea gabaoniţilor,
care au trăit în robie, căci minciunile lor au rezistat doar trei zile.
Bărbaţii din Israel au avut şi ei alte urmări: „…Şi toată adunarea a cârtit
împotriva căpeteniilor” (Iosua 9:18). Posibil că şi femeile acasă, copiii,
tinerii şi bătrânii le-au făcut reproşuri. Şi seara, gabaoniţii scoteau apă
şi israeliţii o beau, dar poftă bună de mâncare nu cred că avea nimeni,
căci fiecare a tras ponoasele. Israeliţii au crezut că se descurcă fără să-L
întrebe pe Dumnezeu şi gabaoniţii, fără să fie sinceri, iar efectele au
rămas până târziu în 2 Samuel 21:1-9.

Nabal, un bărbat răutăcios


El era bogat, şi ştiţi că bărbaţilor le place să fie şi să aibă ceva.
Se şi cere din partea familiei şi cei care deţin ceva se simt bărbaţi. „În
Maon era un om foarte bogat, a cărui avere era în Carmel; avea trei mii de
oi şi o mie de capre şi se afla la Carmel pentru tunderea oilor lui. Numele
acestui om era Nabal şi nevasta lui se chema Abigail; era o femeie cu judecată
şi frumoasă la chip, dar bărbatul ei era aspru şi rău în faptele lui. El se trăgea
din Caleb” (1 Samuel 25:2-3). Se întâmplă frecvent să întâlnim situaţii
când din oameni buni se nasc oameni răi, căci doar toţi oamenii sunt
„născuţi” din Dumnezeu, dar între timp s-au stricat. Deci nu este de
mirare ca din Caleb, un om cu inimă curată, să iasă nepoţi răi, căci din
Dumnezeu se trăgea şi Cain care s-ar fi potrivit foarte bine ca străbunic
lui Nabal, care era aspru şi feroce. Duritatea este una din ispitele în
care cad bărbaţii. Dacă acea criză a forţei de la tinereţe, nu se rezolvă,
se transformă în duritate şi asprime.
David a trimis la Nabal un grup dintre slujitorii săi, aşteptând
o donaţie necesară, dar „Nabal a răspuns slujitorilor lui David: «Cine
este David, şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de
Maturitatea 97
la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa, şi vitele, pe care le-am tăiat pentru
tunzătorii mei, şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?»”
(1 Samuel 25:10-11). Aparent a ţinut la tunzătorii lui şi a ştiut să-şi
justifice atitudinea. Dar să observăm ce zice unul din cei căruia i-a dat
pâine şi apă, lui Abigail: „Să ştii acum şi vezi ce ai de făcut, căci pierderea
stăpânului nostru şi a întregii lui case este hotărâtă şi el este aşa de rău
încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească” (1 Samuel 25:17). Nu doar
trimişii lui David, ci şi slujitorii lui au spus că nu pot discuta cu el.
Sunt unii oameni inaccesibili şi inflexibili. Nevasta lui n-a mai încercat
să-i vorbească, ştia că nu are cui, dar fiind o femeie bună la inimă şi
cu judecată şi-a dat seama ce trebuie să facă şi a intervenit cu un dar,
potolind mânia lui David. Apoi „Abigail a ajuns la Nabal. Şi tocmai el
dădea în casa lui un ospăţ ca un ospăţ împărătesc; inima îi era veselă şi era
beat mort. Ea nu a spus nimic, nimic, până la lumina zilei. Iar dimineaţă, după
ce trecuse beţia lui Nabal, nevastă-sa i-a istorisit ce se întâmplase. Inima lui
Nabal a primit o lovitură de moarte şi s-a făcut ca o piatră” (1 Samuel 25:36-
37). Nu este scris că Abigail s-a certat cu Nabal, ci doar că i-a istorisit
ce s-a întâmplat. După aflarea celor petrecute, nu ştiu pe ce motiv,
poate de zgârcit ce era, poate s-a supărat în orgoliul lui, deoarece n-a
rezolvat el situaţia şi nevastă-sa a fost nevoită să intervină sau aşa a
vrut Dumnezeu, dar „Cam după zece zile, Domnul a lovit pe Nabal şi a
murit” (1 Samuel 25:38).

Izabela, cea mai satanică femeie


Ea a fost împărăteasă în Israel, dar a rămas ca o imagine
negativă şi în Biserică; un nume care reprezintă soiuri de duhuri
care atacă în special partea feminină, după cum sunt alte duhuri
care au de-a face în special cu bărbaţii. În 1 Împăraţi 18:13, Obadia
îi vorbeşte profetului Ilie despre acţiunile acestei străine ajunsă la
mare putere în ţară: „Nu s-a spus oare domnului meu ce am făcut când
a ucis Izabela pe prorocii Domnului?...” Izabela a fost o femeie foarte
dominantă, cum sunt şi azi uneori, la nivel de ţară, de firmă sau
98 Viaţa
instituţii, unde poate ea e numai directoare adjunctă, dar deţine
puterea executivă. Sunt unele femei influente, care ştiu să domine
şi să facă ceea ce vor, dar cel mai trist este când lucrează diavolul
prin ele. Izabela juca un rol determinant, dat din partea diavolului,
să nimicească tot ce era sfânt în Israel.
După o minune ce putea fi scânteia trezirii spirituale, „Ahab
a spus Izabelei tot ce făcuse Ilie şi cum ucisese cu sabia pe toţi prorocii”
(1  Împăraţi 19:1). Bietul Ahab, care a asistat la lucrarea lui Ilie, era
doar ca un curier care ducea raportul acasă. El a spus Izabelei ce a
făcut Ilie pe care-l ascultase când i-a zis: „Strânge acum pe tot Israelul la
mine, la muntele Carmel, şi pe cei patru sute cincizeci de proroci ai lui Baal
şi pe cei patru sute de proroci ai Astarteei, care mănâncă la masa Izabelei”
(1 Împăraţi 18:19). Aceea era cantina pe care o subvenţiona Izabela şi
a doua zi nu au mai apărut la masă, căci Ilie poruncise uciderea lor
pe malurile Chisonului. Drept urmare, Izabela a ameninţat: „…Să mă
pedepsească zeii cu toată asprimea lor, dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi
face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei” (1 Împăraţi 19:2).
Izabela era o femeie categorică şi ţara întreagă îi ştia de frică.
În altă împrejurare „…Izabela, nevasta lui, i-a zis (lui Ahab):
«Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu
inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!» Şi ea a scris nişte
scrisori în numele lui Ahab, le-a pecetluit cu pecetea lui Ahab, şi le-a trimis
bătrânilor şi dregătorilor care locuiau cu Nabot în cetatea lui…Oamenii din
cetatea lui Nabot, bătrânii şi dregătorii care locuiau în cetate, au făcut cum le
spusese Izabela, după cum era scris în scrisorile pe care li le trimisese ea” (1
Împăraţi 21:7-11). Primăria, poliţia şi toată municipalitatea executau
fără amânare ceea ce poruncea Izabela. Cum a reuşit femeia aceasta
să-şi impună forţa? În mod sigur prin puterea Satanei. Nu degeaba
a spus: „să mă pedepsească zeii”. Ce a făcut Izabela a fost de factură
supraomenească. Atenţie, femeilor! Dacă ţintiţi la astfel de „puteri”
şi aţi vrea să-i jucaţi puţin pe gineri, pe nurori sau pe socri, iar dacă
cumva vecinii nu se poartă corect, să încercaţi să-i aliniaţi şi pe ei,
Maturitatea 99
făcând în aşa fel, să vă simţiţi un fel de poliţistă. Femeia trebuie să-şi
găsească locul conform cu 1 Petru 3: să fie paşnică, blândă şi sfântă,
cucerind pe bărbat pentru Domnul şi astfel va fi o femeie şi o mamă
în Israel. Aviz celor ispitite să dominaţi, nu lăsaţi să vă titularizeze
diavolul pe un asemenea post ca al Izabelei.
În 2 Împăraţi 9:30-33 este descrisă o altă imagine a Izabelei şi
totodată sfârşitul ei, căci până aici nu ştim nimic despre imaginea ei
fizică, dar s-a scris ca să înţelegem mai multe. „Iehu a intrat în Izreel,
Izabela, auzind lucrul acesta, şi-a uns sprâncenele, şi-a împodobit capul
şi se uita pe fereastră. Pe când intra Iehu pe poartă, ea a zis: «Pace, noule
Zimri, ucigaşul stăpânului său?» El a ridicat faţa spre fereastră şi a zis:
«Cine este pentru mine? Cine?» Şi doi sau trei dregători s-au uitat la el,
apropiindu-se de fereastră. El a zis: «Aruncaţi-o jos!» Ei au aruncat-o jos şi
i-a ţâşnit sângele pe zid şi pe cai. Iehu a călcat-o în picioare”. Izabela şi la
bătrâneţe se întreţinea special, împodobindu-şi capul, sprâncenele şi
cosmetizându-se potrivit cu obiceiurile vremii. Aceste lucruri de-ale
Izabelei le fac şi unele femei din adunări, dar se mai ascund de teama
mustrărilor. Surorilor, Dumnezeu v-a creat suficient de frumoase, ca
atunci când vă spălaţi şi îmbrăcaţi decent să arătaţi suficient de bine
pentru soţii dumneavoastră. În mod sigur, pentru cei de afară, de pe
stradă, este necesară împodobirea izabelică. Fiţi şi rămâneţi naturale!
Astăzi este multă diferenţă între realitate şi imagine; între felul cum
arată unele când sunt acasă şi felul în care le întâlneşte cineva pe stradă.
Acum nu mai prea sunt femei cu părul alb la bătrâneţe, pentru că
există fel şi fel de cosmetice, dar pe care nu le veţi găsi la femeile sfinte.
Estera era tânără şi candida la postul de împărăteasă şi l-a dobândit,
dar n-a făcut ce a făcut Izabela, care a ajuns să fie călcată în picioare.
Diferenţa era că una era evreică printre străini, iar cealaltă era păgână
printre evrei. Întreb acum toate femeile: Sunteţi animate de spiritul
Izabelei de a vă domina bărbatul şi a fi mândră, sau al Esterei? Citiţi-i
cartea ca s-o cunoaşteţi mai bine!

100 Viaţa
Anania şi Safira, o familie înşelată de Satana
În Fapte 5 este descrisă o familie care nu era în conflict
intern, dar s-a asociat în fapte rele şi împreună au ascuns o parte din
preţul moşioarei vândute. Sunt familii care ascund păcatul lor sau
pe al copiilor lor şi ce e trist, e că se aleg cu urmări grele, uneori pe
loc, alteori în timp. Analizând ceea ce spune Biblia, tot mai mult îmi
dau seama, că tot ce facem rămâne în contul nostru şi la orice datorie
cresc dobânzile, apoi acestea se adună şi ne întâlnim cu ele mai
devreme sau mai târziu. Nu ştiu cine a insistat mai mult în slăbiciune,
Anania sau Safira? Nu ştiu dacă deodată au fost înşelaţi de Satana,
dar gândiţi-vă ce pedeapsă au suportat! Au murit în adunare după
ce au făcut şi o donaţie. „Ea a căzut îndată la picioarele lui (Petru) şi
şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară,
şi au îngropat-o lângă bărbatul ei” (Faptele Apostolilor 5:10). Domnul
să păzească familiile de aşa ceva, dar mă tem că asistăm la tot mai
puţină sinceritate la nivel de Biserică.

Teuda şi cei 400 de bărbaţi revoluţionari


„…Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape
patru sute de bărbaţi. El a fost omorât, şi toţi cei ce-l urmaseră, au fost
risipiţi şi nimiciţi” (Faptele Apostolilor 5:36). De regulă, toţi oamenii
urmează un ideal (câte un Teuda). Atât femeile cât şi bărbaţii iau ca
model câte o familie sau o persoană, iar când modelul lor moare, sunt
risipiţi sau chiar nimiciţi. Modelul nostru trebuie să fie Domnul Isus
şi sfinţii din Biblie. Nu luaţi alte modele, nu imputaţi soţilor spunând:
tu nu eşti ca şi cutare, într-un plan firesc; nu spuneţi soţiilor: tu nu
ştii să te porţi şi să faci mâncare ca altele! Spuneţi eventual, tu n-ai
ajuns încă la înălţimea Sarei sau tu n-ai ajuns la statura lui Avraam.
Acolo trebuie să ajungem şi nu vă luaţi după unul sau altul care zice
că este ceva. Acela este ceva, despre care Dumnezeu zice că este,
ceilalţi sunt nimic.
Maturitatea 101
Oameni înţelepţi (caractere alese)

Enoh, un familist credincios lui Dumnezeu


Omul acesta, după ce a ajuns la maturitate, exact după ce şi-a
început viaţa de familie, a început o pagină specială în viaţa lui şi nu şi-a
mai schimbat niciodată stilul. „După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat
cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice” (Geneza 5:22). Spuneam
că maturitatea ţine vreo treizeci, patruzeci de ani, dar potrivit cu vârsta
acelei perioade, la Enoh a ţinut trei sute de ani. El a umblat cu Dumnezeu
în viaţa de familie şi a fost ca şi noi, un familist cu mai mulţi copii. Noi, la
douăzeci de ani, le dăm drumul copiilor să zboare spre cuibul familiei lor,
dar pe vremea lui Enoh copiii rămâneau în familie până la o sută de ani.
După o umblare cu Dumnezeu, Enoh „…nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat
Dumnezeu” (Geneza 5:24). Nu ştiu în ce împrejurări a dispărut şi ce-or fi
zis oamenii, dar iată ce este scris în două pasaje din Noul Testament, unde
avem dezvăluiri frumoase despre el: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe
pământ, ca să nu vadă moartea…” (Evrei 11:5). După maturitate urmează
bătrâneţea şi apoi moartea, dar Enoh n-a mai avut parte de moarte,
pentru că a fost un consiliu în cer unde probabil s-a discutat şi s-a decis să
fie ridicat la cer. El a văzut prin Duhul, realitatea lumii până la finalul ei:
„Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată
că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva
tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care
le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit
împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi»” (Iuda 1:14-15). Enoh vorbea despre
zecile de mii de sfinţi ai lui Dumnezeu şi voia să fie şi el unul dintre ei. În
Evrei 12:22-24 este scris că noi ne-am apropiat prin Hristos de adunarea
lui Dumnezeu. Vom fi şi noi unul dintre acei bărbaţi sfinţi?

Iacov, un om cu o familie grea
Unora li se pare că dacă rămâneau necăsătoriţi, ar fi putut să
fie sfinţi, dar aici sunt prezentate numai exemple de oameni familişti şi
102 Viaţa
chiar a unora cu multe probleme în familie. Ştiţi că după căsătorie apar
şi problemele? În Geneza 30, Rahela, nevasta lui Iacov, se supără atât
de tare pentru că nu are copii, încât zice: „vreau să mor”. Poftim, el o
iubea foarte mult şi ea dorea să moară. Acestea sunt crizele de familie
şi versetul 2 spune: „Iacov s-a mâniat pe Rahela şi a zis: «Sunt eu oare în
locul lui Dumnezeu, care te-a oprit să ai copii?»” A încercat să-i explice, că
de fapt Dumnezeu este cel care nu-i dă copii sau care poate să-i dea.
Această problemă s-a rezolvat, dar au apărut alte necazuri cu socrii.
După nuntă şi plata zestrei, Laban i-a zis în Geneza 30:27 -
„Dacă am căpătat trecere înaintea ta, mai zăboveşte; văd bine că Domnul
m-a binecuvântat din pricina ta”. Laban s-a uitat la interesele lui şi dacă
a văzut că ginerele face treabă bună, a vrut să-l ajute şi mai mult. Dar
Iacov a zis: „…Ştii cum ţi-am slujit, şi cum ţi-au propăşit vitele cu mine;
căci puţinul pe care-l aveai înainte de venirea mea, a crescut mult, şi Domnul
te-a binecuvântat ori încotro am mers eu. Acum, când am să muncesc şi
pentru casa mea?” (Geneza 30:29-30). Iacov şi-a făcut socoteala, a
negociat salariul cu Laban, şi după câţiva ani au apărut probleme cu
cumnaţii, care ziceau: „…Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu
averile tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta. Iacov s-a uitat şi la
faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte” (Geneza 31:1-2). Când te
uiţi la soacră şi la socru şi îţi dai seama de pe faţa lor, nu numai că au
mai îmbătrânit cu câţiva ani, ci şi dacă s-a întâmplat ceva. În versetele
următoare este scris că atunci a intervenit Dumnezeu, pentru că Iacov
avea o relaţie bună cu El: „Atunci Domnul a zis lui Iacov: «Întoarce-te în
ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere; şi Eu voi fi cu tine». Iacov a trimis
de a chemat pe Rahela şi pe Lea, la câmp la turma lui. El le-a zis: «După faţa
tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca înainte; dar Dumnezeul tatălui
meu a fost cu mine. Voi înşivă ştiţi că am slujit tatălui vostru cu toată puterea
mea. Şi tatăl vostru m-a înşelat…»” (Geneza 31:3-7). Spunând uneori
aşa ceva nevestei, s-ar putea să-ţi răspundă: „Aşa vorbeşti de tata?”
Dar ele au fost două femei înţelepte, căci observaţi ce recunosc ele în
versetele 14-16: „Rahela şi Lea au răspuns şi i-au zis: «Mai avem noi oare
Maturitatea 103
parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el
ca nişte străine, fiindcă ne-a vândut şi ne-a mâncat şi banii? Toată bogăţia,
pe care a luat-o Dumnezeu tatălui nostru, este a noastră şi a copiilor noştri.
Fă acum tot ce ţi-a spus Dumnezeu»”. Este extraordinar de minunat să
poţi să-i spui aşa soţului tău, recunoscându-l ca autoritate pusă de
Dumnezeu, mai cu seamă când ştii că este un soţ credincios. După
acest consens, „Iacov s-a sculat şi a pus pe copiii şi nevestele sale călări pe
cămile. Şi-a luat toată turma…şi-a plecat la tatăl său…A treia zi, au dat de
veste lui Laban că Iacov a fugit. Laban a luat cu el pe fraţii săi, l-a urmărit
cale de şapte zile şi l-a ajuns la muntele Galad. Dar Dumnezeu S-a arătat
noaptea în vis lui Laban, Arameul şi i-a zis: «Fereşte-te să spui o vorbă rea lui
Iacov!»” (Geneza 31:17-24). Din nou mâna Domnului a fost la lucru în
viaţa lui Iacov, căci Dumnezeu poate să intervină oricând şi să-i apere
pe credincioşii Lui.
Iacov a scăpat de toate problemele cu socrul şi cumnaţii săi, dar,
apropiindu-se de ţara Canaanului, au apărut altele. Fratele său, Esau,
era supărat pe el. Ca om, Iacov pregăteşte tot ce poate, dar rugăciunea
adresată lui Dumnezeu este lucrul cel mai valoros: „Dumnezeul tatălui
meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac, Tu Doamne, care mi-ai zis:
«Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine.
Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia, pe care ai
arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu
şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu,
din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine,
pe mame şi copii. Şi Tu ai zis: «Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine, şi-ţi voi face
sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra»” (Geneza
32:9-12). Când ne uităm de multe ori în viaţa noastră, spunem: Doamne,
am plecat „de la lingură şi furculiţă” şi chiar dacă avem mulţi copii,
avem de toate. Iacov recunoaşte că toate acestea sunt din mâna şi prin
bunătatea lui Dumnezeu. O, de ne-am bucura cu toţii de făgăduinţele
lui Dumnezeu la nivel de familie, căci este nevoie de aşa ceva. Iacov i-a
aranjat strategic în tabere, a pregătit un dar pentru Esau şi el a rămas
104 Viaţa
noaptea aceea în mijlocire înaintea lui Dumnezeu, căci viaţa de bărbat
implică anumite momente speciale de a sta înaintea lui Dumnezeu. El a
rezolvat toate momentele de criză apelând la rugăciune şi primind câte
un răspuns de sus, prin care i s-a spus ce are de făcut.
În Geneza 34, apare necazul cu Dina şi alte probleme, căci
crescuseră copiii, dar Dumnezeu îi spune: „Scoală-te, suie-te la Betel,
locuieşte acolo, şi ridică acolo un altar Dumnezeului, care ţi S-a arătat când
fugeai de fratele tău Esau». Iacov a zis casei lui şi tuturor celor ce erau cu
el: «Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă, şi
schimbaţi-vă hainele»” (Geneza 35:1-2). Gândiţi-vă puţin la copiii lui
Iacov, care erau deja mari şi căsătoriţi! Nu cred că atunci când le-a spus:
„Scoateţi dumnezeii străini”, au luat poziţie de drepţi şi au răspuns „Am
înţeles, tată!” Posibil că unul a fost ispitit, ca Rahela, să-i ascundă, altul
poate a aşteptat după Ruben, fratele mai mare, să-i scoată el primul şi
câte nu s-o fi găsit, dar Iacov nu s-a lăsat până n-a obţinut ascultare. „Ei
au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor şi cerceii pe care
îi purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem”
(Versetul 4). Ce este frumos din tot ce s-a întâmplat aici? „Dumnezeu
S-a arătat iarăşi lui Iacov...” (Versetul 9). Din nou Dumnezeu îi vorbeşte
acestui bărbat, încredinţându-l de ajutorul Lui permanent şi ştiţi cum a
continuat viaţa lui Iacov! În final ajunge în Egipt şi înainte de-a închide
ochii, i-a binecuvântat pe toţi copiii lui. După o viaţă plină de zbucium,
a avut biruinţă. După toate problemele şi durerile care trec peste noi, ne
alegem în sfârşit cu succesele. Când îşi face cineva o casă, în final nu mai
rămân schelele şi salopetele cu care s-a muncit, ci rămâne casa. Aşa este
şi în lucrarea Domnului. Ceea ce rămâne contează, nu ce s-a dus, căci
totul pe pământ este efemer şi se uită.

Mamele şi moaşele din Egipt - Gosen, femei cărora Dumnezeu


le va face bine
Mă adresez acum surorilor în rolul lor de mamă, încurajându-
le prin femeile vânjoase ale evreilor şi a moaşele egiptence: „Împăratul
Maturitatea 105
Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra şi cealaltă Pua
şi le-a zis: «Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi
le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă
este fată, s-o lăsaţi să trăiască»” (Exodul 1:15-16). Bărbaţii se „pricep”
uneori să dea decrete ca acestea: „Femeilor, când vedeţi că este o
problemă de concepere a unei vieţi, faceţi trierea, vedeţi ce rămâne şi
ce nu”. „Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise
împăratul Egiptului…” (Versetul 17). Oare vor ţine cont femeile de ce
spune Dumnezeu? În unele ţări este o politică demografică restrictivă,
pentru că se consideră prea mare natalitatea – se înmulţesc săracii şi se
pierde confortul. Împăraţii „Egiptului” dau comanda, dar şi azi sunt
mame şi personal sanitar în domeniu, care fac abstracţie de ce-a spus
conducerea şi ţin cont de ce spune Dumnezeu. „Împăratul Egiptului
a chemat pe moaşe (gândiţi-vă ce înseamnă să stai în faţa lui Faraon,
căci „Mânia împăratului este un vestitor al morţii…” - Proverbe 16:14)
şi le-a zis: «Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte
bărbătească să trăiască?» Moaşele au răspuns lui Faraon (nu s-au pierdut
căci este scris că Duhul Sfânt te inspiră ce să vorbeşti în asemenea
cazuri – Matei 10:19-20): «Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele;
ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei». Dumnezeu a făcut bine
moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr. Pentru
că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut case” (Exodul
1:18-21). Există femei vânjoase în duh şi în trup, iar altele în duh nu
au curaj, iar în trup spun că nu au putere. Dar ridică Dumnezeu câte
una „slăbuţă”, ca să le facă de ruşine pe cele tari şi aduce pe cele care
nu sunt, să le nimicească pe cele ce sunt, căci şi în privinţa asta este
valabil ce spune Scriptura în 1 Corinteni 1:27-29.

Fiii Ţeruiei: Ioab, Abişai şi Asael, trei fraţi viteji


Iată câteva ocazii în care se vede vitejia bărbăţiei lor: „La auzul
acestei veşti, David a trimes împotriva lor pe Ioab şi toată oştirea, numai
oameni viteji” (2 Samuel 10:7). În acel război, Ioab zicea către Abişai:
106 Viaţa
„…Dacă sirienii vor fi mai tari decât mine, să vii în ajutorul meu; şi dacă
fiii lui Amon vor fi mai tari decât tine, voi veni eu să te ajut” (2 Samuel
10:11). Adesea este nevoie să ne ajutăm, să ne consiliem reciproc şi să
ne arătăm plini de bărbăţie. Ne place nouă să avem femei vânjoase şi
tari în spirit, dar să nu fim noi „femei slabe”, ci bărbaţi plini de putere,
ca Ioab care a zis: „Fii tare şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul
nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru; şi Domnul să facă ce va crede”
(Versetul 12). În 2 Samuel 23 sunt prezentaţi mai mulţi bărbaţi, colegi
de arme cu fiii Ţeruiei care au dat dovada bărbăţiei lor, care au ştiut să
se lupte spiritual şi fizic pentru poporul lui Dumnezeu. În versetul 18
apare „Abişai, fratele lui Ioab, fiul Teruiei…El şi-a învârtit suliţa peste trei
sute de oameni şi i-a omorât şi a fost vestit între cei trei”.
Ei au luptat pentru cauza lui Israel, însă atenţie şi la punctele
lor slabe. Ioab a fost slab în cazul „Adonia”, care „a trecut de partea
lui” (1 Împăraţi 1:7). Abişai a fost slab la capitolul „Saul” şi a zis către
David: „Lasă-mă să-l lovesc” (1 Samuel 26:8). Asael a fost slab în lupta
cu „Abner” (2 Samuel 2:18-23). Fiecare a avut ispita lui, nu ştiu cum
a sfârşit Abişai, dar fraţii lui cât au fost de bărbaţi, spre final au făcut
câte o greşeală.

Femeile păcătoase, cu drept de mântuire


În Luca 7, Ioan 4 şi Ioan 8 sunt prezentate trei femei imorale.
Toate au suferit de „boli” care nu se pot manifesta fără bărbaţi, dar
numai ele sunt menţionate ca fiind păcătoase. La fel se derulează viaţa
unora până la vârsta maturităţii. Când trebuie să facă o mărturisire,
mai cu seamă o femeie, pune capul în piept şi roşeşte de greşeala
tinereţii sale. Toate aceste trei femei erau vrednice de pedeapsă, însă
toate trei au fost iertate şi au devenit femei credincioase. Fariseul
Simon n-a realizat şansa pe care i-o oferea Domnul şi a dezaprobat pe
una din aceste femei, considerând că nu este demnă să facă „slujbă”
pentru Domnul, dar ea ştia să iubească mult, în regretele ei pentru anii
pe care i-a pierdut.
Maturitatea 107
Cealaltă femeie, samariteanca – a avut şi ea câţiva bărbaţi, însă
Domnul voia să o repună în drepturi şi să dea sens vieţii ei, chiar dacă
până atunci fusese o păcătoasă. Domnul discută cu ea, o reabilitează
şi femeia aceasta se lansează într-o lucrare de evanghelizare: „Mulţi
samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii,
care zicea: «Mi-a spus tot ce-am făcut»” (Ioan 4:39). Cine este iertat de
Domnul şi gustă iertarea, nu-şi mai acoperă trecutul, căci prin trecutul
lui, este slăvit Dumnezeu prin puterea de iertare şi restabilire. Astfel,
femei şi bărbaţi, care până la o vârstă au fost nişte oameni pierduţi,
sunt cuceriţi de Domnul şi încep un drum nou şi binecuvântat, chiar
în viaţa de familie. La fel s-a întâmplat şi cu femeia din Ioan 8, care n-a
fost osândită, dar i s-a cerut să nu mai păcătuiască (Ioan 8:11).

ÎNCHEIERE

Maturitatea are un moment al verificării supreme, atât pentru
bărbaţi cât şi pentru femei, căci Domnul a zis: „Vă spun că, în noaptea
aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două
femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi
vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat” (Luca 17:34-36). Atunci
va fi adevăratul test şi de aceea prorocul avertizează: „Pregăteşte-te să
întâlneşti pe Dumnezeul tău” (Amos 4:12).
Pentru o ultimă evaluare, cităm: Mica 6:8 - „Ţi s-a arătat, omule,
ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate (când ai
autoritate şi responsabilitate), să iubeşti mila (când eşti ordinatorul de
credite) şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Când eşti capul, căci
pentru cei mici nu-i mare minune să umble smeriţi). Când ştii să
rămâi în echilibrul dreptăţii, să ai milă şi să trăieşti smerit, ai obţinut
ceea ce cere Dumnezeu de la tine. Aceasta înseamnă ceea ce scrie în
Coloseni 1:28, unde este prezentat nivelul maturităţii la care trebuie
să ajungă un bărbat şi o femeie. „Pe El, Îl propovăduim noi, şi sfătuim
108 Viaţa
pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm
pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus”. Doamne ajută-ne să ajungem la
desăvârşire!
Privind la sfinţi, dacă considerăm viaţa o alergare şi observând
unde sunt ei, ne vine a alerga să-i prindem din urmă, căci Împărăţia
lui Dumnezeu se ia cu năvală. Nu este vreme de stat, căci viaţa trece
şi examenele vieţii ne iau cu tumult, aşa ca pe Iacov. Dacă nu suntem
în ordine cu Dumnezeu, ce facem cu nevasta, cu socrii, cu cumnaţii
şi cu copiii? Cum ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu? Avem
responsabilităţi mari, dar Dumnezeu ne-a înzestrat cu cea mai mare
valoare, Cuvântul sub inspiraţia şi puterea Duhului lui Dumnezeu.
Să facem permanent rugăciuni pentru toţi bărbaţii din adunare, ca
Dumnezeu să-i umple de o bărbăţie prin Duhul Sfânt şi Dumnezeu să
binecuvânteze toate femeile, ca să fie îndepărtat orice spirit lumesc –
izabelic şi ele să fie pătrunse de o adevărată virtute în Hristos şi toţi să
fim desăvârşiţi în ziua când vom fi mireasa Domnului. Amin.
Capitolul 5

Celibatul
INTRODUCERE
1. Celibatari: oamenii (bărbaţi, femei) necăsătoriţi, fără partener
de viaţă (fameni, necăsătoriţi, văduvi)
2. Viaţa de maturitate a celibatarului – în funcţie de dar (1 Corinteni
7:7) şi alegere (1 Corinteni 7:37)

I. PREZENTAREA VIEŢII SOLITARE

A. Categorii de celibatari
1. Permanenţi: famenii naturali, artificiali, spirituali (Matei 19:11-12)
2. Temporari (1 Corinteni 7:9, 36), din următoarele cauze:
a) probleme sociale (1 Corinteni 7:26-28)
b) decesul partenerului (1 Corinteni 7:8-9; 1 Timotei 5:14-15)
c) probleme de boală (2 Împăraţi 7:3-4; 1 Corinteni 7:8, 28, 35, 40)
d) problema constituirii familiei – numărul diferit de bărbaţi şi
femei (Judecătorii 21:16)
110 Viaţa
B. Activităţi specifice celibatarilor
1. Serviciul clasic antic (2 Împăraţi 20:18; Estera 1:10-12; 2:15; 6:14)
2. Posibilităţi actuale mai libere, diferite de ale familiştilor;
misionari, asistenţă socială, asistenţă medicală, diverse activităţi
ce necesită deplasări frecvente (Luca 9:58; 1 Corinteni 9:5-6;
Filipeni 4:11-12)

C. Cum poţi să fii împlinit şi singur?


1. Când nu e bine singur? În rai (Geneza 2:18; Proverbele 21:9, 19;
Deuteronom 23:1-4; Matei 12:46-50; 10:36). Din nou în rai (Luca
20:34-36; Matei 12:50)
2. Cum nu e bine să fii singur? Fără Dumnezeu (Ioan 8:28-29; 2
Timotei 4:16-17; Psalmul 68:5; Deuteronom 10:18; Isaia 9:17; Iov
31:18; Luca 20:46-47)
3. Probleme (crize) pământeşti, neîmpliniri în lume (Eclesiastul
4:9-12; Leviticul 25:26-28)
4. Avantaje: evlavie totală şi slujire fără piedici (1 Timotei 4:8;
Evrei 5:7; 2 Corinteni 7:32-35)

II. EXEMPLIFICARE

A. Oameni singuri
1. Absalom, omul în criză de identitate (2 Samuel 18:18)
2. Bigtan şi Tereş, fameni cu spirit de răzbunare (Estera 2:21-23)

B. Fameni dregători
1. Ieremia, tânărul care a fost sfătuit de Domnul să nu se
căsătorească (Ieremia 16:1-4; Plângerile lui Ieremia 3:24-29)
2. Daniel şi cei trei prieteni ai săi, fameni de succes (Daniel 1:3-5,
9-11, 17-21; 11:32)
Celibatul 111
3. Famenul etiopian, un om împlinit prin relaţia lui cu Domnul
(Faptele Apostolilor 8:27-39)

ÎNCHEIERE
1. A fi celibatar este un har special (1 Corinteni 7:1, 38; Matei 19:12)
2. Celibatarii alipiţi de Domnul să stăruie în singurul legământ
(Isaia 56:3-4)
Capitolul 5

Celibatul
INTRODUCERE

Să ne oprim acum la cei fără familie, la celibatari, la oamenii


singuri. Situaţia lor este determinată uneori de condiţia naturală
descrisă de Pavel în 1 Corinteni 7:7, el era unul dintre aceştia: „Eu aş
vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui:
unul într-un fel, altul într-altul”. Din acest motiv, unii sunt familişti,
iar alţii nefamilişti. Versetul 37 adaugă motivul opţional: „Dar cine a
luat o hotărâre tare şi nu este nevoit (aici darul este privit ca o nevoie
trupească), ci este slobod să lucreze cum vrea şi a hotărât în inima lui să-şi
păstreze pe fiică-sa fecioară, face bine”.
Numărul celibatarilor este mult mai redus ca al familiştilor,
dar ei constituie o categorie specială, recunoscută de Biblie, chiar cu
recomandare în Noul Testament. Viaţa lor este diferită substanţial de
a celor care se căsătoresc, de aceea am considerat necesar să analizăm
viaţa şi problemele lor în mod distinct.
114 Viaţa
PREZENTAREA VIEŢII SOLITARE

Categorii de celibatari

Sunt oameni care toată viaţa vor fi singuri şi oameni care


temporar sunt singuri. Primii sunt descrişi de Domnul Isus în Matei
19:12 - „Fiindcă sunt fameni (pe viaţă) care s-au născut aşa din pântecele
mamei lor (naturali); sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni (în
urma unei intervenţii chirurgicale – artificiali); şi sunt fameni care singuri
s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor (prin abstinenţă). Cine poate
să primească lucrul acesta, să-l primească”. Eu am numit ultima categorie
– fameni spirituali, ca nazireii din Vechiul Testament – care pentru o
anumită perioadă se separă de ceilalţi, se înfrânează de la anumite
mâncări şi se consacră punându-se deoparte pentru Dumnezeu.
Nazireii făceau lucrul acela pentru o perioadă de timp, apoi puteau
reveni la condiţia generală. Însă acei despre care spunea Domnul, că
singuri s-au făcut aşa, sunt un fel de nazirei pe viaţă, pentru Împărăţia
lui Dumnezeu. În versetul 11, Domnul Isus spune că nu toţi pot primi
cuvântul acesta, numai acelora cărora le este dat.
Celibatarii temporari sunt pentru o vreme singuri din diferite
motive, după care (unii) „Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească;
pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă” (1 Corinteni 7:9). Poate
unii tineri au încercat o viaţă solitară pentru o vreme, dar văzând că nu
pot respecta regimul de curăţie spirituală şi fizică, au decis să schimbe
felul acesta de viaţă şi să se căsătorească. O motivaţie mai simplă avem
în versetul 36 - „Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de
floarea vârstei şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite”.
Am identificat câteva cauze pentru care unii oameni sunt
singuri. Primul motiv este de ordin social, după recomandarea
apostolului: „Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de
acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. Eşti legat de nevastă?
Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? Nu căuta nevastă. Însă dacă
Celibatul 115
te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele
acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vreau să vi le cruţ” (1 Corinteni
7:26-28). Dacă eşti familist, nu mai poţi să dai înapoi, dar în vremuri
de prigoană, în situaţii critice în societate, sfatul pentru cei ce pot, este
să nu se căsătorească. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia, un om de mare
valoare din Vechiul Testament, datorită faptului că trăia într-o vreme
când urma să vină urgia peste ţară: „nu te căsători” (Ieremia 16:2).
Al doilea motiv este descris în 1 Corinteni 7:8 - „Celor neînsuraţi
şi văduvelor, le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine”. Celor ce se
socotesc nefericiţi în căsătorie, Dumnezeu nu le dă dreptul să divorţeze
de partenerul ales sau acceptat, dar uneori, ei şi alţii, împliniţi în
familie, pot să rămână singuri. Atunci, ei pot decide dacă rămân aşa
mai departe sau se recăsătoresc, căci versetul 9 menţionează că dacă
nu se pot înfrâna, să se căsătorească. Există chiar o recomandare în
asemenea situaţii pentru a evita alte probleme (1 Timotei 5:14-15).
Al treilea motiv se regăseşte şi astăzi la oamenii bolnavi,
handicapaţi sau cu probleme de sănătate direct pe linia familiei sau
diferite infirmităţi şi astfel nu-şi leagă nimeni viaţa de ei. Nu este interzis
să se căsătorească, dar nu oricine acceptă un partener bolnav. Uneori
se asociază câte doi cu probleme de vorbire, de vedere, de mişcare
asemănătoare sau complementare şi formează o familie cu lipsuri, dar şi
împliniri. Poate amândoi au defecte, dar unul într-un grad mai avansat
şi celălalt poate mai puţin grav şi se pot ajuta unul pe celălalt. Totuşi, cei
mai mulţi din categoria aceasta, rămân singuri. În Vechiul Testament se
vorbeşte de nişte oameni singuri şi leproşi. „La intrarea cetăţii erau patru
leproşi, care au zis unul către celălalt: «La ce să şedem aici până vom muri»”
(2 Împăraţi 7:3). Ei nu aveau familie şi nu avea cine să-i sfătuiască sau
să-i ajute. Deşi cei bolnavi cronic sau cu alte boli grele, chiar dacă sunt
apţi pentru viaţa sexuală şi ar dori o familie, îi sfătuiesc după regula
generală, care recomandă celibatul în condiţii speciale (1 Corinteni 7:8,
28, 35, 40), să rămână necăsătoriţi, căci oricât ar fi de greu, mai bine
„vai” de unul decât „vai” de doi sau chiar de mai mulţi.
116 Viaţa
Al patrulea motiv îl avem exemplificat în Judecători: diferenţa
de număr dintre fete şi băieţi, femei şi bărbaţi. Sunt vremuri când sunt
fete mai multe decât băieţi şi bărbaţi, însă aici avem băieţi mai mulţi
decât fete. „Bătrânii adunării au zis: «Cum să facem rost de neveste pentru
cei rămaşi, căci femeile lui Beniamin au fost nimicite?»” (Judecători 21:16).
În general, în vreme de război, tinerii sunt ucişi şi rămân mai multe
femei singure. Astfel, nu că nu s-ar căsători, dar nu sunt băieţi sau
bărbaţi; situaţie în care fără poligamie sau alte practici, se recomandă
înfrânare pe cale spirituală şi chiar cu suport fizic. Am amintit câteva
motive de celibat vremelnic ce se poate permanentiza, căci viaţa trece
repede, dar evident că mai pot să fie şi altele.

Activităţi specifice celibatarilor

În 2 Împăraţi 20:18 avem o descriere a serviciului antic al


famenilor, un cuvânt al prorocului Isaia către împăratul Ezechia: „Şi
vor lua din fiii tăi, care vor ieşi din tine, pe care-i vei naşte, şi-i vor face
fameni slujitori în casa împăratului Babilonului”. Famenii erau duşi la
curtea împăraţilor, pentru că erau multe împărăţii şi uneori un oraş cu
suburbiile lui era o ţară şi, împăraţilor le plăcea să aibă multe neveste.
Aşa că mulţi tineri erau operaţi chirurgical şi deveneau astfel fameni
ca să aibă grijă de nevestele lor şi nu numai atât, cât şi să facă faţă altor
treburi ale împărăţiei. Aşa era Daniel şi ceilalţi tineri duşi în Babilon.
Ei erau făcuţi fameni nu doar pentru absenţa potenţei familiale, ci şi
cu scopul să nu adune pentru familiile lor. Toată viaţa lor era pusă în
slujba împărăţiei şi astfel în plan pământesc erau ca un „copac uscat”.
Numai aşa puteau să se dedice total împărăţiei, neavând alte griji şi
monarhilor le convenea această stare.
În cartea Esterei observăm câteva domenii în care erau folosiţi
famenii în vremea aceea: „A şaptea zi, pe când inima împăratului era
veselă de vin, a poruncit lui Mehuman, Bizta, Harbona, Bigta, Abagta, Zetar
Celibatul 117
şi Carcas, cei şapte fameni care slujeau înaintea împăratului Ahaşveroş să
aducă în faţa lui pe împărăteasa Vasti…” (Estera 1:10-11). „Când i-a venit
rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu,
care o înfiase, n-a cerut decât ce i-a fost rânduit de către Hegai, famenul
împăratului şi păzitorul femeilor…” (Estera 2:15). „Pe când îi vorbeau ei
încă, au venit famenii împăratului şi au luat îndată pe Haman la ospăţul
pe care-l pregătise Estera” (Estera 6:14). Famenii îndeplineau aşadar şi
servicii de curieri, administratori şi orice alte funcţii, potrivit calificării
şi aptitudinilor lor.
Ce activităţi sunt astăzi indicate pentru oamenii nefamilişti?
Evident oricare din serviciile generale care îi privesc şi pe familişti, dar
şi altele în plus. Un familist trebuie să se ocupe mai mult de familie,
căci o absenţă îndelungată poate constitui o problemă pentru el, soţie
sau copii. Un nefamilist poate merge oriunde, pentru că el tot „acasă”
este. În Luca 9:58 avem un răspuns al Domnului Isus spus unuia din
cei care voiau să-l urmeze: „…Vulpile au vizuini, păsările cerului au
cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”. Vulpile şi păsările
sunt familiste şi au nevoie de vizuini şi cuib, dar Domnul Isus a putut
să nu aibă unde-Şi odihni capul. Dacă era familist, putea să pretindă
nevestei şi copiilor să nu aibă nici ei unde-şi odihni capul?
În 1 Corinteni 9:5-6 citim despre apostolul Pavel, care nu
a fost familist şi a putut să facă o misiune foarte extinsă, fără nici o
piedică. El a spus: „N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie
nevasta noastră cum fac ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului, şi Chifa? Ori
numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să lucrăm?” Deci ar fi putut şi ei să se
căsătorească, nu aveau niciun motiv, nu erau fameni, dar ei au putut
prin statutul lor celibatar să aibă mai multă libertate decât Petru care
era familist. Celibatarii pot activa în diferite lucrări care necesită să
lipsească noaptea sau chiar mai multe zile de acasă: asistenţă socială,
misiune evanghelică, asistenţă medicală, în care un familist mai greu
ar face faţă. Tot despre Pavel mai adăugăm cuvintele lui din Filipeni
4:11-12 - „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele; căci m-am
118 Viaţa
deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit,
şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul
şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă”. Un asemenea om îşi poate
permite o viaţă mai uşoară din punct de vedere al responsabilităţii şi
al muncii şi o dăruire totală pentru Domnul pentru că nu are în grija
lui pe ceilalţi membri ai familiei.

Cum poţi fii împlinit şi singur?

Cei necăsătoriţi au şi ei problemele lor. Astfel este câte o fată


care suferă mult că nu s-a căsătorit, deşi poate i-ar fi fost mai greu
măritată. De aceea să răspundem la câteva întrebări specifice situaţiei.
În primul rând; când nu e bine să fii singur? Hai să o luăm de la
început, din Geneza 2:18. E foarte vehiculată expresia, în mod special
la nunţi: „nu este bine să fie omul singur”. Dar când nu este bine să fie
omul singur? În rai nu a fost bine ca omul să fie singur, însă după ce
omul a căzut în păcat, de multe ori poate ar fi mai bine să fie singur.
„Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât cu o nevastă gâlcevitoare
într-o casă mare” (Proverbe 21:9). Uite că e mai bine să stai afară să te
plouă, decât într-o vilă, dacă nu este pace şi armonie în familie. Iar în
versetul 19 este o dovadă că mai bine te lipseşti de orice decât să ai
probleme în familie. „Mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu, decât
cu o nevastă gâlcevitoare şi supărăcioasă”. Deci, în anumite condiţii, e mai
bine să fii singur decât familist.
Totuşi, recomandarea rămâne „pro-familie”, pentru că aşa au
fost destinaţi oamenii să se înmulţească şi să umple pământul. Pentru
evrei, a fi famen era considerat un blestem. „Cel scopit sau famenul să nu
intre în adunarea Domnului..” (Deuteronom 23:1). La fel, nu erau acceptaţi
în adunarea lui Israel cei născuţi din curvie, amonitul şi moabitul. În
general, era o nefericire să fii famen. În Vechiul Testament întâlnim
oameni care au fost fameni la curtea împăraţilor, dar dacă unii ca
Celibatul 119
Daniel şi cei trei prieteni ai săi au fost sfinţi, incidenţa blestemului n-a
căzut peste ei. În Noul Testament, Domnul Isus prezintă şi instaurează
posibilitatea înfrânării din motive spirituale, El, care a ieşit din viaţa
de familie şi trăia în compania frăţească. „Pe când vorbea...mama şi fraţii
Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a zis: «Iată,
mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine». Dar Isus a
răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: «Cine este mama Mea şi care sunt
fraţii Mei?» Apoi şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: «Iată mama Mea
şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi
este frate, soră şi mamă»” (Matei 12:49-50). Prin profeţi şi prin învăţătura
Noului Testament se anulează starea de blestem a famenilor şi primesc
un alt statut.
Gândiţi-vă la răspunsul dat de Domnul Isus când a discutat cu
saducheii şi ei au prezentat o situaţie ciudată (poate ipotetică). Unul s-a
căsătorit şi a murit fără copii, iar pe soţia rămasă văduvă, conform legii
leviratului a luat-o fratele său şi tot aşa şapte fraţi la rând, iar ei care
nu credeau în înviere au întrebat „…la înviere nevasta căruia dintre ei va
fi femeia?” (Luca 20:33) şi Domnul le-a răspuns: „în veacul viitor oamenii
nu se mai însoară şi nu se mai mărită”. O să fie bine, nu? În Împărăţia lui
Dumnezeu, satisfacţia şi necesitatea nu va fi dată de viaţa de familie,
ci de relaţia spirituală în care Domnul spunea: „Iată mama Mea şi fraţii
Mei”. În rai va fi altă relaţie, alte sentimente, altă organizare, deşi ne vom
cunoaşte cine am fost în viaţa aceasta, dar vom fi ca îngerii. Aşadar, nu
este bine ca omul să fie singur în condiţia care a avut-o Adam în rai şi
în condiţia planului lui Dumnezeu pentru pământ, să-l populeze şi să
mântuiască oamenii, dar în condiţia păcatului, de atâtea ori e mai bune
să fii singur. Ferice însă de cei ce se implică tot mai mult în activităţile din
colectivitatea frăţească a adunării, căci doar aşa ajungi să fii satisfăcut
şi împlinit. Aceasta va fi legătura care rămâne pentru veşnicie, când nu
vor mai fi raporturi de familie fizică.
O a doua întrebare o completează pe prima: „cum este bine
să fii singur?” Domnul Isus spunea despre Sine: „Când veţi înălţa pe Fiul
120 Viaţa
omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac nimic de la Mine însumi,
ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimes, este cu Mine;
Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:28-
29). Pavel, ajuns în închisoare, singur din punct de vedere al părtăşiei
cu oamenii, cu fraţii, era oricum un om fără familie, scrie: „La întâiul
meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine…Însă Domnul a stat lângă
mine…” (2 Timotei 4:16-17). Fără Dumnezeu, nu este bine să fii singur,
aceasta chiar că este un chin. De fapt, dacă cineva este singur (nu are
partener de viaţă), să ştiţi că Dumnezeu preia şi rolul partenerului de
viaţă. Astfel, El este ,,apărătorul văduvelor” (Psalmul 68:5). Dumnezeu nu-i
uită pe credincioşi şi nici pe cei slabi şi fără ajutor. În Vechiul Testament,
Dumnezeu se angajează să fie cu cei singuri: El „care face dreptate orfanului
şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte” (Deuteronom
10:18). Însă să nu spunem cumva că de văduva din familia noastră se
îngrijeşte Dumnezeu singur. Cei credincioşi au datoria să-şi îngrijească
familia (1 Timotei 5:4, 8, 16).
În Isaia 9:17 este menţionată o tristeţe a unora care sunt cu
adevărat singuri: „De aceea nici Domnul n-ar putea să se bucure de tinerii
lor, nici să aibă milă de orfanii şi văduvele lor, căci toţi sunt nişte nelegiuiţi
şi nişte răi, şi toate gurile lor spun mişelii…”. Necredincioşii sunt fără
Domnul, căci El nu poate să se bucure de ei. Ei chiar pot fi lăsaţi în
voia sorţii lor vinovate.
Cât priveşte contribuţia noastră în a-i ajuta pe cei singuri, citez
din Iov 31:18 - „eu, care din tinereţe l-am crescut ca un tată, eu, care de la
naştere am sprijinit pe văduvă”. Înţeleg prin aceasta că Iov şi atunci când
era copil, slujea şi făcea servicii la văduvele sărace sau le ajute cu ce
putea. Gândiţi-vă ce diferenţă între Iov şi fariseii care mâncau casele
văduvelor (Luca 20:46-47).
În viaţa celor care sunt singuri există crize şi probleme, de
aceea înţeleptul scria: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât
mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul
pe altul (în probleme fizice, boală, un necaz sau altă stare sufletească
Celibatul 121
depresivă); dar vai de cine este singur şi cade fără să aibă pe altul care să-l
ridice! Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum
are să se încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi
pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Eclesiastul
4:9-12). Cei singuri trebuie să-şi caute ajutorul la Dumnezeu, dar El s-a
angajat să fie lângă cei care Îl slujesc şi nu lângă cei care Îl dispreţuiesc
şi nu-L ascultă.
Există o permanentă datorie colectivă a comunităţii locale
pentru cei singuri şi în nevoi, dar mai presus ca toţi, Dumnezeu
întotdeauna este gata să-i ajute pe cei slabi. Se întâmpla printre evrei
să se vândă cineva rob, când sărăcea pentru că era o criză economică în
ţară sau alte probleme. Dar era următoarea reglementare socială: „Dacă
un om n-are pe nimeni care să aibă dreptul de răscumpărare, şi-i stă în putinţă
lui singur să facă răscumpărarea, să socotească anii de la vânzare, să dea înapoi
cumpărătorului ce prisoseşte, şi să se întoarcă la moşia lui. Dacă n-are cu ce
să-i dea înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la
anul de veselie; la anul de veselie, el să se întoarcă la moşia lui, şi cumpărătorul
să iasă din ea” (Leviticul 25:26-28). În vremea noastră ar trebui cineva
din familia mare sau din Biserică, să-l ajute pe cel în nevoie, iar dacă nu,
va trebui să creadă într-o răscumpărare pe care o are Dumnezeu la un
termen anume. Fără nădejde de fapt sunt numai cei din lume, care nu
au pe Domnul, nu au nici fraţi şi pentru ei nu mai vine niciodată veselia.
Ei sunt nefericiţi, căci sunt singuri cu adevărat.
Să privim şi la avantajele celor care sunt singuri. „Căci
deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în
orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare”
(1 Timotei 4:8). Amintiţi-vă de Domnul Isus care a fost ascultat
din pricina evlaviei Lui, căci putea noaptea să se roage, dimineaţa
să predice şi după masă să înmulţească pâinile, căci nu avea alte
probleme pământeşti. În 1 Corinteni este prezentat avantajul celor
necăsătoriţi: pot să slujească lui Dumnezeu fără piedici. De exemplu,
o fată necăsătorită poate veni la adunare tot timpul, pe când cea
122 Viaţa
căsătorită trebuie să stea acasă o vreme, când va naşte, până se reface
sau când va avea un copil bolnav. De asemenea, cel ajuns tată trebuie
să muncească uneori mai mult şi are probleme de familie. „Dar eu
aş vrea (zicea Pavel) ca voi să fiţi fără griji” (acesta e avantajul celor
necăsătoriţi). Cine nu este însurat se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum
ar putea să placă Domnului, dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile
lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o
deosebire, cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă
şi cu trupul şi cu duhul, iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum
să placă bărbatului ei. Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă
prind într-un laţ, ci pentru ceea ce este frumos şi ca să puteţi sluji Domnului
fără piedici” (1 Corinteni 7:32-35). Deci cei fără familie ar trebui să fie
mai devotaţi şi chiar mai sfinţi, căci nu au problemele care sunt în
viaţa de familie.

EXEMPLIFICARE

Oameni singuri

Absalom, omul în criză de identitate


Se pare că el a avut familie, dar nu ştim din ce motive a rămas
fără copii. Absalom suferea de ceea ce azi oamenii numesc criza de
identitate: „Pe când trăia, Absalom îşi ridicase un stâlp de aducere-aminte
în valea împăratului. Căci zicea: «N-am fii, prin care să poată păstra aducerea
aminte a numelui meu» Şi a pus numele său stâlpului, care şi astăzi se
numeşte stâlpul lui Absalom” (2 Samuel 18:18). Altceva bun n-a făcut ca
să-i rămână numele în istoria biblică, deşi a fost din casa lui David, ce
avea făgăduinţe speciale pentru viitor.
Toţi oamenii vor ca numele lor să rămână mai departe, prin
familie, ceea ce este ceva natural. Străbunicul meu a trăit 104 ani şi a
avut zece copii, opt fete şi doi băieţi. Băieţii au murit fără să aibă copii
Celibatul 123
şi bunica mea a fost cea mai mică dintre fetele lui. El s-a rugat de ea
şi de ginerele lui, ca primul băiat al lor să-l treacă pe numele lui, ca să
nu i se piardă numele. Aşa se face că pe mine mă cheamă Anca. Însă
unui om care trăieşte cu Domnul, nu i se pierde niciodată numele,
pentru că este veşnic. Au fost oameni din care s-au născut popoare
întregi, dar au pierit cu popoare cu tot şi alţii care au fost singuri, dar
au rămas pentru eternitate.

Bigtan şi Tereş, fameni cu spirit de răzbunare


Despre aceşti doi fameni de la curtea împăratului Ahaşveroş,
Biblia scrie în Estera 2:21 - „În acelaşi timp, pe când Mardoheu stătea la
poarta împăratului, Bigtan şi Tereş, doi fameni ai împăratului, păzitorii
pragului, s-au lăsat biruiţi de o supărare şi au vrut să întindă mâna împotriva
împăratului Ahaşveroş”. În statutul lor de fameni, erau puşi să slujească
pe împărat, dar atât de mult s-au supărat, că au vrut să-l omoare.
Probabil se supăraseră pentru faptul că împăratul îi făcuse fameni şi
nu mai puteau fi oameni normali ca ceilalţi sau pentru că alte dorinţe
de-ale lor au fost suprimate. Când împăratul a luat cunoştinţă de ce
voiau să facă, au murit amândoi spânzuraţi pe un lemn, pentru că nu
şi-au acceptat rolul lor de fameni.

Fameni dregători

Ieremia, tânărul care a fost sfătuit de Domnul să nu se


căsătorească
El a fost un om care ar fi putut să se căsătorească, dar a fost
sfătuit să rămână singur: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel (scria
el): «Să nu-ţi iei nevastă, şi să n-ai în locul acesta nici fii nici fiice! Căci aşa
vorbeşte Domnul despre fiii şi fiicele care se vor naşte în locul acesta, despre
mamele care-i vor naşte, şi despre taţii care le vor da naştere în ţara aceasta:
vor muri doborâţi de boala rea…” (Ieremia 16:1-4). El putea să-i spună
124 Viaţa
lui Dumnezeu: ,,îmi pare rău, dar nu pot să nu mă căsătoresc”. Însă
eu cred că Dumnezeu, când i-a poruncit acest lucru, i-a dat putere să
rămână singur şi ştia că Ieremia va asculta.
Mai târziu, profetul declară: „«Domnul este partea mea de
moştenire», zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El” (Plângerile lui
Ieremia 3:24). Iată cât de mult a simţit nevoia să fie alături de Domnul.
În general, cei care sunt singuri, simt nevoia să aibă pe cineva alături de
ei. El a fost un celibatar care avea nădejde, căci a afirmat: „Domnul este
bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-l caută. Bine este să aştepţi în
tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea
lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi
umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea” (Plângerile lui Ieremia
3:25-29). Prin evenimentele din ultimii ani ai regatului lui Iuda, s-a
dovedit că Dumnezeu a purtat de grijă acestui om nefamilist.

Daniel şi cei trei prieteni ai săi, fameni de succes


Se pare că ei erau fameni artificiali. „Împăratul a dat poruncă
lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo câţiva din
copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească” (Daniel 1:3). Dacă
împăraţii au avut nevoie de fameni dregători, interesant că printre ei
erau şi mari oameni ai lui Dumnezeu. În Biblie, printre oamenii cei
mai de valoare, au fost mulţi celibatari: Ilie, Elisei, Ieremia, Domnul
Isus, Ioan Botezătorul, Pavel şi alţii. Iată o caracterizare a celor patru
fameni din Babilon: „nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la
chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră
şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe care să îi înveţe
scrierea şi limba Haldeilor” (Daniel 1:4). În versetul 17 este scris cum
Dumnezeu i-a înzestrat şi apoi a putut să-i folosească într-un mod
deosebit. „Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă pricepere pentru
tot felul de scrieri, şi înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput
în toate vedeniile şi în toate visele”. Când au terminat şcoala la curtea
împăratului „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre
Celibatul 125
care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii
şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui. Aşa a dus-o Daniel până
în anul dintâi al împăratului Cir” (Versetele 20-21). Aceşti tineri evrei au
fost fără familie, dar au fost prieteni între ei şi cu Domnul, cu care şi
pentru care, ca cei înţelepţi au făcut „mari isprăvi” (Daniel 11:32).

Famenul etiopian, un om împlinit prin relaţia lui cu Domnul


Eu cred că acest caz nu-i trecut la întâmplare în Biblie. Acest
om a venit din Etiopia până în ţara sfântă să se închine lui Dumnezeu.
La întoarcere, citea pe cartea prorocului Isaia, găsind satisfacţie în
lucrurile sfinte. De aceea, Dumnezeu a intervenit în mod supranatural
în viaţa lui, prin Filip. „Famenul a zis lui Filip: «Rogu-te, despre cine
vorbeşte proorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?» Atunci Filip
a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus.
Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: «Uite apă;
ce mă împiedică să fiu botezat?»” (Faptele Apostolilor 8:34-36). Domnul
Isus a spus: „Cine va lăsa mamă şi tată, nevastă, copiii şi mă urmează pe
Mine, va fi mântuit”. Dar famenul a putut intra în apă liniştit, căci nu
avea pe nimeni care să îl împiedice. A fost botezat şi versetul 39 spune:
„Când au ieşit din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip şi famenul nu l-a
mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin de bucurie”. Aşa este
viaţa unui famen; după ce este mântuit; îşi poate vedea de drum plin
de bucurie, căci nimic nu-l încurcă. Nu-l împiedică nici copiii când
sunt mici, nici atunci când vor fi mari, nici nevasta sau bărbatul, dacă
nu este credincios. În Noul Testament, se pune mai mult accent decât
în Vechiul Testament pe faptul că, dacă cineva vrea să se sfinţească,
poate să trăiască numai pentru Domnul.

ÎNCHEIERE
În 1 Corinteni 7:1 este scris ceva care poate să surprindă pe
unii. „Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris (răspundea apostolul),
126 Viaţa
eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie”. Adică, să nu se
căsătorească. Acest adevăr îi încununează pe fameni. „Astfel, cine îşi
mărită fata bine face şi cine n-o mărită, mai bine face” (Versetul 38). Deci e
bine ca omul să fie căsătorit, dar pentru unii şi unele situaţii, este mai
bine să fie necăsătorit. Din punct de vedere al pocăinţei, al sfinţeniei,
al dăruirii pentru Dumnezeu este mai bine celibatar. Dacă suntem
căsătoriţi (să nu fim înţeleşi greşit, că avem gânduri negative despre
partenerul de viaţă), vrem să-i încredinţăm pe cei care sunt singuri
că statutul lor este unul mai favorabil. Vreau să creadă aceasta şi din
spusele Domnului Isus din Matei 19:12 - „…Cine poate să primească
lucrul acesta, să-l primească”.
Noi, familiştii, avem două legăminte: unul cu Domnul şi
altul cu nevasta / bărbatul şi aceste legăminte nu se desfac, „ele se
înnoadă cu limba, dar nu se deznoadă cu dinţii”. Famenii au numai
un legământ şi este mai uşor ca pentru cei cu familie, care trebuie
să facă faţă la două legăminte, ca să-şi împlinească partenerul şi să-l
mântuiască. Iată ce spune Isaia 56:3-5 referitor la unicul legământ al
celibatarilor şi la posibilitatea lor. „Străinul care se alipeşte de Domnul,
să nu zică: «Domnul mă va despărţi de poporul Său!» Şi famenul să nu
zică: «Iată, eu sunt un copac uscat!» Căci aşa vorbeşte Domnul: «Famenilor,
care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este plăcut, şi vor stărui
în legământul Meu, le voi da în Casa Mea şi înlăuntrul zidurilor Mele un
loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic, care nu
se va stinge”. Dacă cineva ştie că soarta lui este să fie singur, să nu
uite că nu e bine să fie singur fără Domnul şi să se dăruiască pentru
lucrare înaintea Domnului, precum sfinţii din Biblie. Iar cei care sunt
necăsătoriţi doar pentru o vreme, să se dea şi ei sută la sută Domnului,
fie că sunt neînsuraţi, fie că sunt văduve, având avantajul de-a avea un
singur legământ pe care trebuie să-l onoreze. Amin!
Capitolul 6

Bătrâneţea
INTRODUCERE
1. Bătrâneţea (perioada pensionării) cuprinde perioada vieţii
după cincizeci de ani (leviţi), şaizeci de ani (văduve – 1 Timotei
5:9). Unii oameni nu ajung la bătrâneţe (Luca 12:20; Eclesiastul
7:17), ea este un har, o podoabă (Proverbe 20:29)
2. Bătrâneţea este faza de desăvârşire a vieţii – rodul matur şi copt
(Daniel 7:13; Deuteronom 34:7), dar pe pământ este marcată de
degradarea fizică şi moarte.

I. PREZENTAREA BĂTRÂNEŢII ÎN BIBLIE

A. Caracteristicile bătrâneţii
1. Stările fizice – anii cu puţine plăceri trupeşti (Eclesiastul 12:1-6;
Geneza 48:10; 1 Împăraţi 1:1; 14:4; 15:23; 1 Samuel 19:32-35)
2. Evoluţia vieţii – diferenţe fizice şi de mediu (Eclesiastul 5:15-20;
Geneza 47:8-9; 2 Corinteni 5:4; Psalmul 90:10)
3. Starea generală a bătrâneţii fericite (Iov 24:22-24; Luca 16:19, 22;
Exodul 34:7; Proverbe 17:6; Psalmul 73, 128; Eclesiastul 8:9-13;
Judecătorii 8:32; Ieremia 49:11).
128 Viaţa
B. Locul (rolul) bătrânilor
1. Relaţia cu Domnul şi condiţii preliminare (Psalmul 71:5-6, 9,
18; Geneza 48:15-16; Ioan 3:4; 8:7-9; Psalmul 105:22; 119:100; Iov
12:12; 32:9; Eclesiastul 4:13; Faptele Apostolilor 2:17; Psalmul
23:6; 1 Împăraţi 3:14; 11:4; Proverbe 3:2; 1 Timotei 5:9-10)
2. Activităţile bătrâneţii:
a) slujire spirituală totală (1 Timotei 5:5)
b) slujirea spirituală şi slujirea familiei (Tit 2:2-5)
c) stări de boală – conturi nesoldate (2 Cronici 21:18-19; Geneza
27:1; Apocalipsa 2:20-21)
3. Atitudini faţă de bătrâni (Filimon 1:8-10; Numeri 11:16-17;
Deuteronom 32:7). Harul să fii ascultat toată viaţa – conducere
onorifică (Judecătorii 2:7; 2 Împăraţi 20:19; 2 Petru 1:12-15)
a) supunere – cinste (1 Petru 5:5; Tit 2:2-4; 1 Timotei 5:1-2)
b) grijă – recompensă (1 Timotei 5:4, 8, 16)

II. BĂTRÂNI – PREZENTĂRI ÎN BIBLIE

A. Bătrâni
1. Bătrânii Sodomei, liderii imoralităţii (Geneza 19)
2. Eli, un preot ce a tolerat păcatul în familie şi în popor (1 Samuel
2:22-24; 3:13; 4:18)
3. Prorocul din Betel, un proroc mincinos (1 Împăraţi 13:11, 25,
29)
4. Bătrânimea lui Israel, o generaţie vinovată (Faptele Apostolilor
5:21; Luca 9:22; Matei 16:21; Luca 7:3)

B. Bătrâni înţelepţi (fericiţi)


1. Avraam, un mare patriarh (Geneza 15:15; 25:6, 8)
2. Naomi, o soacră bună (Rut 1-2; 4:15-16)
3. Ana, fata lui Fanuel, o femeie evlavioasă (Luca 2:36)
Bătrâneţea 129
4. Iehoiada, un tată şi preot pentru mai multe generaţii (2 Cronici
24:14-16)
5. Samuel, o viaţă de slujire (1 Samuel 12:2)
6. Recabiţii, un neam ascultător (Ieremia 35:6-10; 3 Ioan 1:4)

ÎNCHEIERE
1. Bătrânii – pensionarii vieţii (1 Împăraţi 15:5; 1 Cronici 23:1;
29:27-30)
2. Bătrâneţea aduce activitatea pământească la saturaţie (Psalmul
92:13-14; 103:5) şi aşteptarea mântuirii (Isaia 46:3-4)
Capitolul 6

Bătrâneţea
INTRODUCERE

Viaţa pământească cuprinde următoarele etape: naşterea,


copilăria, tinereţea, maturitatea şi apoi bătrâneţea.
De când se poate considera un om că este bătrân? După Vechiul
Testament, leviţii erau trecuţi „în rezervă” la cincizeci de ani. Şi azi
sunt anumite categorii de muncitori care ies la pensie tot la această
vârstă. Potrivit cu 1 Timotei 5:9, aflăm că femeile singure erau trecute
în listele văduvelor la şaizeci de ani, o vârstă echivalentă pensionării
generale. Putem spune că in funcţie de anumite stări şi circumstanţe,
după cincizeci şi mai exact după şaizeci de ani, omul trece în rândul
bătrânilor, chiar dacă acceptă sau nu ideea aceasta. Oricum, este un
har să ajungi bătrân. Unii oameni nu au parte de bătrâneţe şi mor
timpuriu. Amintiţi-vă că bogatul din pilda spusă de Domnul Isus în
Luca 12:19 spunea, printre altele: „Suflete, ai multe bogăţii strânse pentru
mulţi ani..”. De aici înţeleg că în mod natural mai avea mult de trăit,
dar Domnul îi spune: „Gata!” Şi omul acesta n-a ajuns să-şi trăiască
bătrâneţea. Apoi, conform cu Eclesiastul 7:17, când cineva este prea
rău, ajunge să moară înainte de vreme şi nu mai prinde bătrâneţea.
Bătrâneţea este o încununare a vieţii: „…podoaba bătrânilor
sunt perii albi” (Proverbe 20:29). „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se
132 Viaţa
găseşte pe calea neprihănirii” (Proverbe 16:31). Este o binecuvântare ca
cineva să ajungă cu părul alb şi să trăiască liniştit această perioadă a
vieţii. Am putea spune că bătrâneţea este faza de desăvârşire a vieţii.
Nu omul matur este desăvârşit, după cum şi un fruct care a crescut
suficient nu este bun de mâncat până nu a ajuns la coacere. Tot aşa şi
bătrâneţea te face să fii „copt”, să fii cu adevărat desăvârşit şi întreg
din toate punctele de vedere.
Chiar Dumnezeu este numit în cartea prorocului Daniel
7 - „Cel îmbătrânit de zile”. Aceasta nu înseamnă că este degradat.
Profetul scria în versetul 13 - „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de
noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat
spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui”. De asemenea,
Moise când era bătrân, măcar că era în vârstă de 120 de ani, vederea
nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse (Deuteronom 34:7). Gândiţi-vă
şi la cei 24 de bătrâni din cartea Apocalipsa, ca la o bătrâneţe cu o
maturitate desăvârşită, fără slăbiciuni trupeşti şi pierderi de putere
sau capacitate intelectuală. Însă pe pământ în mod natural, datorită
faptului că suntem supuşi morţii prin păcat, odată cu bătrâneţea,
apar şi degradări ale corpului nostru!

PREZENTAREA BĂTRÂNEŢII

Caracteristicile bătrâneţii

La bătrâneţe apar stări fizice de erodare şi slăbiciune care


însoţesc şi marchează întreaga fiinţă. Iată cum le descrie Solomon în
Eclesiastul 12:1 - „…până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii
când vei zice: «Nu găsesc nici o plăcere în ei»”. Aceste stări au un scop
bine definit, când trebuie să dispară plăcerile trupeşti din oameni, să
se poată maturiza mai bine spiritual. Astfel încep să tremure mâinile,
se încovoie picioarele, dinţii se împuţinează, ochii se împăienjenesc,
Bătrâneţea 133
gura începe să vorbească mai rar şi cu alt timbru în voce, iar la unii
apar comoţii cerebrale, infarct şi alte boli.
În Geneza 48:10 vedem cum a ajuns patriarhul Iacov la peste
140 de ani: „Ochii lui Israel erau îngreunaţi de bătrâneţe, aşa că nu mai putea
să vadă..”. Îşi pierduse vederea datorită bătrâneţii. La fel prorocul Ahia,
care prorocise pentru Ieroboam şi casa lui, tot datorită bătrâneţii, nu
mai putea să vadă (1 Împăraţi 14:4). În 2 Samuel 19:32-35 întâlnim un
bătrân din Galaad, pe Barzilai, care „…era foarte bătrân, în vârstă de opt
zeci de ani...(el a zis lui David): «…Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este
rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot
eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul
tău o povară pentru domnul meu, împăratul?” Unii oameni la bătrâneţe
îşi pierd auzul, alţii gustul. Străbunicul meu a murit foarte bătrân, iar
în zilele premergătoare morţii, nu mai avea gust, punea zahăr în supă
şi tot era amară. Barzilai a recunoscut că putea ajunge o povară pentru
cei din jur, pierzându-şi din simţurile vitale. Peste câţiva ani generaţia
următoare a ajuns la fel. „Împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă;
îl acopereau cu haine şi nu se putea încălzi” (1 Împăraţi 1:1). Acestea sunt
unele din stările bătrâneţii.
Pentru unii, bătrâneţea este o etapă mai lungă, pentru alţii
mai scurtă, pentru că intervine moartea în mod subit. Totodată ea
poate diferii prin durerile şi necazurile ce le aduce. Din Eclesiastul
5:15-17, aflăm că viaţa oamenilor se desfăşoară diferit, unii o duc mai
greu, căci bătrâneţea nu îmbracă aceleaşi aspecte: „Cum a ieşit de gol
din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce, şi nu poate să ia
nimic în mână din toată osteneala lui. Şi aceasta este un mare rău, anume
că se duce cum venise; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt? Ba încă, toată
viaţa lui a mai trebuit să mănânce cu necaz, şi a avut multă durere, grijă şi
supărare”. Alţii, care mai trăiesc desfătări, sunt prezentaţi în versetul
18-20: „Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănânce şi să bea şi
să trăiască bine în mijlocul muncii lui, cu care se trudeşte sub soare, în toate
zilele vieţii lui, pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui. Dar
134 Viaţa
dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să mănânce din
ele, să-şi ia partea lui din ele şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este
un dar de la Dumnezeu. Căci nu se mai gândeşte mult la scurtimea vieţii lui,
de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie”.
În cartea Iov 24:22-23, autorul scrie parcă nedumerit de ce unii
în viaţă au dus-o bine, deşi n-au făcut bine şi la bătrâneţe pot să se
bucure de „pensie”: „Şi totuşi, Dumnezeu prin puterea Lui lungeşte zilele
celor silnici şi iată-i în picioare când nu mai trăgeau nădejde de viaţă (este
câte unul bolnav şi fără să se roage să-l vindece Domnul, se face sănătos
şi mai trăieşte). El le dă linişte şi încredere, are privirile îndreptate spre căile
lor”. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu-i urmăreşte în ceea ce fac.
„S-au ridicat; şi într-o clipă nu mai sunt, cad, mor ca toţi oamenii, sunt tăiaţi
ca spicele coapte” (Versetul 24). Deci, pe unii din cei de afară Dumnezeu
îi lasă într-un pământ bun şi pot să rodească, pentru că îi lasă până
să se coacă, dar unii nici copţi nu aduc roadă. Cu siguranţă că nici o
mie de ani dacă ar fi lăsaţi în viaţă, unii oameni tot nu trăiesc aşa cum
trebuie. Dar Dumnezeu n-are nevoie să privească mult la cineva; vede
un copil din faptele lui, dacă e bun sau rău, şi-i poate lua viaţa atunci,
dar în bunătatea Lui, pe unii răi îi lasă să trăiască o viaţă întreagă, dar
rămân tot răi, sunt tot neghină. Cele constatate de Iov au constituit o
frământare şi pentru David în Psalmul 17 şi pentru Asaf în Psalmul
73. Dar toţi au ajuns la concluzia că fericirea celui rău este totuşi scurtă
şi parţială (Eclesiastul 8:9-13).
Amintiţi-vă de exemplul dat de Domnul Isus în Luca 16 cu
acel bogat care ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire şi nu avea
milă de săracul de la uşa lui. Cu vremea, săracul a murit, dar a murit
şi bogatul. Deşi a fost insensibil, a ajuns să îmbătrânească, dar tot
nu s-a pocăit. Dumnezeu îi poate lăsa pe unii să ajungă bătrâni, dar
harul cel mare nu este să ajungi un bătrân rău, sănătos şi nemântuit,
ci să fii un bătrân fericit înaintea Domnului, după cum este scris în
Psalmul 128:4: ,,Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul. Să te
binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului, în toate zilele
Bătrâneţea 135
vieţii tale, şi să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!” Aceasta
este binecuvântarea sfinţilor; să se bucure în poporul Domnului şi în
acelaşi timp să-şi vadă spiţa de urmaşi, bucurându-se de pace şi de
harul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, în caz contrar, Biblia spune în
Exod 34:7, că Dumnezeu pedepseşte oamenii până la al treilea şi al
patrulea neam, adică până trăieşti, căci după ce ai murit, nu te mai
doare dacă ar mai prelungi Dumnezeu pedeapsa. Aşadar, pentru tine
pot suferi cel mult nepoţii şi strănepoţii tăi.

Locul (rolul) bătrânilor

O bătrâneţe adevărată şi fericită este descrisă în Psalmul 71:5,


precedată de o copilărie şi tinereţe în credincioşie. „Căci Tu eşti nădejdea
mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea mea”. Ce frumos
să auzi spunând câte un bătrân: „de şaizeci de ani sunt la pocăinţă”.
El poate spune ca psalmistul: „Pe Tine mă sprijinesc, din pântecele mamei
mele. Tu eşti Binefăcătorul meu încă din pântecele mamei; pe Tine Te laud
fără încetare” (Psalmul 71:6). „Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii; când
mi se duc puterile, nu mă părăsi!” (Versetul 9). „Dumnezeule, Tu m-ai
învăţat din tinereţe şi până acum eu vestesc minunile Tale. Nu mă părăsi,
Dumnezeule, chiar la bătrâneţe cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de
acum, şi puterea Ta, neamului de oameni care va veni!” (Versetele 17-18).
Însă unii nu au trăit copilăria şi tinereţea lângă Domnul. Mai
poate fi recuperat un om la bătrâneţe? Mai poate avea el o bătrâneţe
fericită dacă în viaţă nu a fost neprihănit? Să ne amintim de întrebarea
lui Nicodim! Mai poate să se nască din nou un om bătrân? Domnul a
zis că se poate. De aceea, când au adus la El o femeie prinsă în păcat,
a spus: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.
Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au
ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din
urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc” (Ioan 8:7-9).
136 Viaţa
Am putea înţelege, printre altele, că bătrânii ar trebui să fie primii care
să-şi recunoască păcatele şi să se nască din nou şi Domnul poate să le
dea o bătrâneţe fericită. În situaţia aceasta au trebuinţă să înveţe de la
ceilalţi, căci în cele sfinte sunt copilaşi. În Psalmul 105:22, scrie despre
Iosif faptul că Dumnezeu l-a pus „…să lege după plac pe domnitorii lui
şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea”. De altfel nimeni nu poate să fie
cu adevărat fericit decât dacă învaţă cum să se comporte în sistemul
fericirii lui Dumnezeu, căci fericirea e pentru cine se teme de Domnul.
În concluzie, ofer aprecierea înţeleptului: „Mai bine un copil
sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că
trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel mai mult au de învăţat
tinerii de la bătrâni, însă când cineva se întoarce la Domnul doar la
bătrâneţe, să nu-i fie greu să înveţe lucrurile sfinte de la alţii mai tineri,
căci cărturarul Ezra scria: „Am mai multă pricepere decât bătrânii, pentru
că păzesc poruncile Tale” (Psalmul 119:100). În mod normal „La bătrâni
se găseşte înţelepciunea şi într-o viaţă lungă e priceperea” (Iov 12:12). Într-o
viaţă lungă se acumulează priceperea, se învaţă fie pe cale teoretică,
fie din experienţele practice, însă atenţie la sesizarea din Iov 32:9 -
„Nu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face în stare să judeci”.
Dacă un bătrân are în el Duhul lui Dumnezeu, atunci este înţelept,
căci vârsta nu-i dă de la sine înţelepciunea. Un copil care n-a fost
la şcoală deloc, nu va şti la fel ca unul care a fost la şcoală. Numai
celui ce-a învăţat şi practicat neprihănirea, bătrâneţea îi conferă un
statut special înaintea Domnului şi a oamenilor şi poate să-i dea
harul unei bătrâneţi fericite. Sunt câteva referinţe în Scriptură despre
oamenii care au trăit o bătrâneţe fericită: Avraam, Ghedeon şi chiar
unele văduve ca Ana, căci în Ieremia 49:11 este scris: „Lasă pe orfanii
tăi! Eu îi voi ţinea în viaţă, şi văduvele tale să se încreadă în Mine!”
Bine şi de dorit este cum scrie în Psalmul 23:6 să locuim toată
viaţa noastră în Casa Domnului, dar trist este că unii umblă la biserică
aproape toată viaţa şi fac greşeli la bătrâneţe. Iată un caz: „Când a
îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei..” (1
Bătrâneţea 137
Împăraţi 11:4). Constatăm uneori pe teren cu tristeţe, că unii oameni
bătrâni, deşi aparent au fost tari în viaţă şi înţelepţi, la bătrâneţe comit
greşeli majore, ca Solomon, care n-a mai avut parte de o bătrâneţe
lungă, căci încă de la începutul domniei lui, în 1 Împăraţi 3:14 i-au
fost puse câteva condiţii, pe care nu le-a respectat. Domnul i-a zis: „Şi
dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile şi poruncile Mele, cum a făcut
David, tatăl tău, îţi voi lungi zilele”. El ştia aceasta, căci în Proverbe 3:2
a scris pentru toţi despre respectarea învăţăturilor sfinte: „Căci ele îţi
vor lungi zilele şi anii vieţii tale, şi-ţi vor aduce multă pace”. O adevărată
stare de fericire la bătrâneţe nu poate fi dată decât de o trăire lângă
Domnul, celelalte aparente fericiri sunt o ultimă înşelare. Numai dacă
un bătrân este într-o relaţie bună cu Cel îmbătrânit de zile, poate fi
împlinit. Dacă el nu-l respectă pe cel mai bătrân, cu siguranţă că nici
el ca şi bătrân, nu va fi respectat şi nu o va duce bine.
Din punct de vedere social, la bătrâneţe se iese la pensie, dar
în plan spiritual Domnul nu are pensionari. Dar ce activităţi potrivite
ar putea avea bătrânii? În 1 Timotei 5:5 este prezentată activitatea
unei femei în vârstă: „Cea cu adevărat văduvă, care a rămas singură, şi-a
pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie zi şi noapte în cereri şi rugăciuni”.
Cea mai frumoasă îndeletnicire pentru bătrâni este să-şi dedice tot
timpul, zi şi noapte, slujirii lui Dumnezeu. De fapt, prin ceea ce fac
ei încă slujesc şi oamenilor. Amintiţi-vă de bătrânii din vechile cetăţi
care formau un fel de consiliu local. În ceruri este un consiliu special
de bătrâni care pot să stea tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Domnul
Isus a fost întâmpinat la venirea Sa în lume de astfel de bătrâni, în
persoana lui Simeon şi respectiv a Anei. Asemenea bătrâni vor avea
visuri, după cum a fost profeţit prin Ioel, căci Dumnezeu îi va folosi la
bătrâneţe, dacă îşi dăruiesc întreaga lor viaţă slujirii lui Dumnezeu.
Însă condiţiile de viaţă şi de familie, nu permit uneori
fraţilor bătrâni să se ocupe numai de cele sfinte şi atunci trebuie să
împletească lucrurile sfinte cu munca pe care mai pot să o presteze
pentru familie sau pentru cei săraci şi nevoiaşi. Dar orice situaţie ar
138 Viaţa
fi, nu este drept ca un bătrân să muncească fizic, aşa ca atunci când
era în putere. În această ordine de idei se încadrează cele scrise în Tit
2:2: „…cei bătrâni trebuie să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi
în credinţă, în dragoste, în răbdare”. La bătrâneţe se impune respectul,
spiritualitatea şi nu munca până la epuizare. Cunosc asemenea
bătrâni, pe care nu-i poţi potoli din activităţile fizice până nu-i pune
o boală mai grea la pat. Ei trebuie să înţeleagă că nu mai pot fi la fel
de puternici la bătrâneţe, decât dacă face Domnul vreo minune, ca şi
cu Moise, dar pot să fie sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare.
Tot în Tit 2:3-4 este scris că ,,…femeile în vârstă trebuie să aibă o purtare
cuviincioasă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedate la vin; să înveţe pe alţii
ce este bine, să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii”.
Aceasta înseamnă ca ele să se dedice activităţilor spirituale. De bună
seamă că pe nora sau pe fata mai tânără, trebuie să o şi ajuţi cu ce poţi,
dar mai întâi să o înveţi să trăiască o viaţă de evlavie, căci aceasta face
mai mult decât ajutorul în gospodărie.
Mai există o altă fază a bătrâneţii: stările de boală prelungite,
când unii suferă sau chiar sunt imobilizaţi la pat ani în şir. Noi nu ştim
exact întotdeauna explicaţia sau natura suferinţei lor. De exemplu,
împăratul Ioram, deşi încă nu ajunsese bătrân (2 Cronici 21), a fost
bolnav mai mulţi ani, iar starea sănătăţii s-a înrăutăţit încât a murit în
chinuri groaznice. În cazul lui avem explicaţii prin profeţia lui Ilie, dar
de ce Isaac a orbit în jurul vârstei de o sută de ani şi a trăit orb încă vreo
şaptezeci de ani? De ce aceste stări prelungite de boală? Sunt situaţii
când Dumnezeu nu se mai poate folosi de unii în plan spiritual şi atunci
îi aduce în stare de boală. Dacă fizic nu mai pot să muncească şi sunt o
povară, s-ar putea să mai existe anumite conturi de reglat în viaţa lor
sau a celor din familie, care trebuie să-i îngrijească. Să nu judecăm cu
uşurinţă, ci să analizăm cu milă asemenea situaţii şi totodată să ne rugăm
şi să dorim ca Dumnezeu să ne dăruiască bătrâni sănătoşi în credinţă, iar
când vin slăbiciunile bătrâneţii, să asistăm numai la pierderea treptată a
capacităţilor şi nu la boli care să-i frângă de durere.
Bătrâneţea 139
Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de bătrâni? Două
atitudini sunt recomandate de Biblie: întâi supunere şi cinstire, apoi
grijă şi recompensă pentru ce au făcut. În 1 Petru 5:5 este scris: „…voi,
tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni..”. Trebuie să le fie oferită supunerea
potrivit cu statutul lor, iar respectul să le fie dat toată viaţa. Dar pe
lângă acestea este importantă îngrijirea lor potrivit cu 1 Timotei 5:4 -
„Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie
evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor, şi să răsplătească ostenelile părinţilor,
căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu”. Deci este normal ca
să îngrijească copiii pe părinţi şi respectiv pe bunici. „Dacă nu poartă
cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi
este mai rău decât un necredincios” (Versetul 8), căci sunt şi oameni fără
credinţă în Dumnezeu, dar faţă de părinţii lor au respect şi grijă cu
atât mai mult. „Dacă vreun credincios, fie bărbat, fie femeie, are văduve în
familie, să le ajute..” (Versetul 16). Deci este natural şi drept ca bătrânii
să fie recompensaţi pentru ce au făcut.
În concluzie, locul bătrânilor este unul onorific, nu executiv.
Ei nu mai pot să fie într-o funcţie de comandă, dar onorific este frumos
să le poţi da respectul şi să-i cinsteşti chiar şi când puterile nu-i mai
ajută să facă lucrările ce le-au aparţinut. Trebuie ca bătrânii şi tinerii
să înţeleagă deopotrivă că toate au vremea lor. Există uneori câte un
bătrân care a ajuns la nouăzeci de ani, se clatină pe picioare şi se bâlbâie
în vorbire, dar de „scaun” nu se lasă, dar şi unora cărora le-a venit
vremea să stea pe „scaun”, să nu arunce pe bătrâni de pe „scaun”,
ci să le pună un alt „scaun” de-o parte, cu respect. Iată un exemplu
de colaborare între un bătrân şi unul ce deţinea o slujbă executivă,
un mod de-a lăsa pe alţii să decidă şi totuşi să te asculte. „De aceea,
măcar că am toată slobozenia în Hristos să-ţi poruncesc ce trebuie să faci,
vreau mai degrabă să-ţi fac o rugăminte în numele dragostei, eu, aşa cum
sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemniţat pentru Hristos Isus. Te rog pentru
copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim” (Filimon
1:8-10). Pavel, în condiţia în care era el la Roma, nu mai putea să aibă
140 Viaţa
autoritatea de pe teren, de aceea s-a raportat la situaţie potrivit cu
atributele fiecăruia.
Unii bătrâni, cu anumite slăbiciuni ale bătrâneţii, socotesc că
ar fi normal să poruncească, dar cel mai înţelept şi bine este când ei
se retrag şi urmaşii le continuă lucrarea bună, aşa ca în Judecători 2:7
- „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua, şi în tot timpul
vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua..”.
Petru merge puţin mai departe şi spune ce şi-ar dori de fapt un
bătrân înţelept: 2 Petru 1:12-15 - „De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna
aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi, şi sunteţi tari în adevărul pe
care-l aveţi. Dar socotesc că este drept, cât voi mai fi în cortul acesta, să
vă ţin treji aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va
veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da
osteneala dar, ca, şi după moartea mea, să vă puteţi aduce totdeauna aminte
de aceste lucruri”. Observaţi deosebirea faţă de unul din împăraţii din
Vechiul Testament: „Ezechia a răspuns lui Isaia: «Cuvântul Domnului, pe
care l-ai rostit, este bun». Şi a adăugat: «Căci va fi pace şi linişte în timpul
vieţii mele!»” (2 Împăraţi 20:19). Deci el îşi dorea cât trăieşte să vadă
că lucrurile merg bine, dar o dorinţă înţeleaptă pentru un bătrân este
să vadă că urmaşii lui continuă o lucrare bună şi nu moare lucrarea
împreună cu el.
Aşadar la adânci bătrâneţe, este frumos ca liderii să fie puşi
în funcţii onorifice şi consultaţi. Într-o biserică, un frate credincios a
slujit mai mulţi ani. Ajuns la bătrâneţe, avea scaunul lui cu spătar şi
nu predica decât la Anul Nou şi atunci îl rugam noi. Dar la şedinţele
de comitet era prezent, noi îl întrebam şi el ne sfătuia cu mult folos.
El a înţeles că este bine să se retragă şi să urmărească cum se continuă
lucrarea, iar noi îl respectam ca atare! Aşa spune şi Moise în cântarea
lui din Deuteronom 32:7 - „…Socoteşte anii, vârstă de oameni după vârstă
de oameni, Întreabă pe tatăl tău şi te va învăţa, Pe bătrânii tăi şi îţi vor
spune”. Dacă n-am făcut întotdeauna aşa, Domnul să ne ierte şi să ne
păstreze prin harul Său într-o relaţie corectă cu bătrânii! Amin.
Bătrâneţea 141
BĂTRÂNI – PREZENTĂRI ÎN BIBLIE

Bătrâni

Bătrânii Sodomei, liderii imoralităţii


Îngerii care au inspectat Sodoma au fost cazaţi la Lot. Atunci
bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, toţi au tăbărât în jurul aceleiaşi
intenţii murdare, căci tot poporul devenise extrem de imoral, de aceea
pierzarea lor s-a produs a doua zi dimineaţă (Geneza 19). Dar ceea ce
este mai grav este faptul că bătrânii aceia, cred, nu fuseseră aşa din
tinereţe, ci pe parcurs, în loc să-şi îmbunătăţească purtarea sau dedat
stricăciunii, fiind cei mai vinovaţi de pierzarea tuturor.

Eli, un preot ce a tolerat păcatul în familie şi în popor


Asemenea lui sunt mai mulţi bătrâni în familiile noastre şi în
biserică. „Eli era foarte bătrân (peste nouăzeci de ani) şi a aflat cum se
purtau fiii lui cu tot Israelul; a aflat şi că se culcau cu femeile care slujeau afară
la uşa cortului întâlnirii. El le-a zis: «Pentru ce faceţi astfel de lucruri? Căci
aflu de la tot poporul despre faptele voastre rele. Nu, copii, ce aud spunându-
se despre voi, nu este bine; voi faceţi pe poporul Domnului să păcătuiască»”
(1 Samuel 2:22-24). Pentru că s-a rezumat la atât, pedeapsa pentru casa
lui a fost vestită curând: „I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru
totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă, şi prin care fiii lui
s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1 Samuel 3:13). Aşa
că bătrânul Eli, care avea ochii întunecaţi şi nu mai putea să vadă, a
murit şi soarta familiei lui a fost una de blestem. Vai de bătrânii care
ţin la neamul lor mai mult decât la Dumnezeu şi principiile Sale sfinte
şi aduc osândă pentru urmaşii lor!

Prorocul de la Betel, un proroc mincinos


În Betel locuia un proroc bătrân, căruia copiii i-au istorisit ce
se întâmplase cu altarul lui Ieroboam. El a aflat că a venit un om al
142 Viaţa
lui Dumnezeu din Iuda care a rostit un mesaj împotriva altarului din
Israel. Atunci el că a trimis pe fiii săi să-l cheme la el, minţind şi făcând
pe prorocul din Iuda să-şi calce consemnul primit de la Dumnezeu.
Prin minciuna prorocului bătrân, a murit un tânăr sfânt. Numai
bătrânii neînţelepţi fac astfel de greşeli în numele Domnului. Atenţie
la cei care pretind că vorbesc şi lucrează în Numele Domnului; dacă
învaţă ceva ce contrazice Cuvântul, să nu-i ascultaţi (1 Împăraţi 13).

Bătrânimea lui Israel, o generaţie vinovată
În Fapte 5:21, bărbaţii în vârstă sunt numiţi: „…bătrânimea
fiilor lui Israel”. Ce făceau bătrânii pe timpul Domnului Isus şi a
apostolilor? Mulţi dintre ei s-au unit cu preoţii şi L-au condamnat
pe Domnul. Evident că nu toţi bătrânii iudeilor erau aşa. În Luca 7:3
este scris despre bătrânii care s-au dus trimişi de un sutaş să roage pe
Domnul să-i vindece robul, motivând că iubeşte neamul lor şi că le-a
zidit sinagoga, dar cei mai mulţi bătrâni din Israel îi batjocoreau pe
apostoli şi L-au răstignit pe Domnul prin mâna romanilor, aducând
urgii peste urmaşii lor.

Bătrâni înţelepţi (fericiţi)

Avraam, un mare patriarh


În Geneza 15:15, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam: „Tu vei
merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită”. Ceea ce
s-a şi întâmplat, după ce Avraam rezolvă problema succesorală. Uneori
sunt multe dispute şi procese dacă bătrânii nu ştiu să facă dreptate şi
să împartă averea înainte de-a muri. „Avraam şi-a dat duhul şi a murit,
după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile..” (Geneza 25:8).
Aşadar, Avraam a avut o bătrâneţe de patriarh binecuvântat, căci era
nu numai bătrân, ci şi sătul de zile.
Bătrâneţea 143
Naomi, o soacră bună
Femeia aceasta a avut parte în viaţă şi de bune şi de rele. La
maturitate a plecat din ţară cu cei doi copii şi soţul ei care au murit în
ţara Moabului. După ce a rămas văduvă, spre bătrâneţe, viaţa ei s-a
înseninat din nou conform urării femeilor: „Copilul acesta îţi va înviora
sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale... Naomi a luat copilul, l-a ţinut în
braţe şi-a văzut de el…” (Rut 4:15-16). Naomi a fost o femeie înţeleaptă
când a sfătuit-o pe Rut învăţând-o cum să se încadreze în rânduielile
sfinte din Israel, dar a îngrijit şi de nepoţel când Rut a însoţit pe
Boaz în activitatea de la câmp. Astfel prin harul lui Dumnezeu şi
comportamentul ei vrednic de urmat, rămâne o pildă pentru toate
soacrele şi femeile bătrâne.

Ana, fata lui Fanuel, o femeie evlavioasă


Femeia aceasta a avut o văduvie de peste cincizeci de ani, pe
care a închinat-o lui Dumnezeu. Ea îşi petrecea viaţa la Templu, slujind
Domnului cu post şi rugăciune. Este normal şi plăcut să-ţi petreci
bătrâneţea cu Dumnezeu, dacă ai trăit şi perioadele precedente ale
vieţii cu El (Luca 2:35). De aceea, ar fi bine ca orice femeie să anticipeze
vremea bătrâneţii şi posibilele stări, poate nedorite, şi să slujească
Domnului din timp.

Iehoiada, un tată şi preot pentru mai multe generaţii


Iehoiada a fost un bătrân de excepţie. Pe el s-a meritat să-l
ţină Dumnezeu în viaţă, cât două vieţi: „Iehoiada a murit bătrân
şi sătul de zile. La moarte, avea o sută treizeci de ani. L-au îngropat
în cetatea lui David la un loc cu împăraţii, pentru că făcuse bine în
Israel şi faţă de Dumnezeu şi faţă de Casa Lui” (2 Cronici 24:15-16).
Acest bătrân, de peste o sută de ani, a provocat o reformă în
ţară şi a instalat împărat pe Ioas, ca să dreagă lucrurile în Casa
Domnului şi în ţara lui Israel. Iată deci ce valoare mare are un om
bătrân înţelept, după cum zice şi proverbul: „Cine n-are bătrâni
144 Viaţa
să cumpere”. Ei nu se vând, dar se formează în timp sub mâna
binecuvântată a Celui Îmbătrânit de zile.

Samuel, o viaţă de slujire


El este tipul cel mai reprezentativ al lecţiei noastre: naştere
specială, copilărie binecuvântată, tinereţe cu chemare sfântă, activitate
la maturitate şi bătrâneţe curată şi liniştită. La sfârşit de drum, el a spus
poporului: „Dar acum, iată împăratul care va merge înaintea voastră. Cât
despre mine, eu sunt bătrân, am albit, aşa că fiii mei sunt cu voi; am umblat
înaintea voastră, din tinereţe până în ziua de azi” (1 Samuel 12:2). Ce
frumos să poţi spune aşa! Samuel a fost omul care s-a retras onorific.
Executiv, conducea împăratul; religios, administrativ, legislativ şi
judecătoresc conduceau fiii lui şi alţii, dar toţi îl respectau. Samuel
a dobândit un nume bun chiar din copilărie, din tinereţe şi până la
bătrâneţe. Nimeni nu i-a putut anula numele bun pe care l-a dobândit
potrivit cu viaţa pe care a trăit-o. Din nefericire nu a mai fost aşa cu
împăratul în faţa căruia a rostit bătrânul aceste cuvinte

Recabiţii, un neam ascultător


Din mai multe generaţii, la rând, să ne imaginăm bătrânii
recabiţi. Oameni care la bătrâneţe îşi vedeau copiii şi nepoţii călcând
pe urmele lor. Ştiţi ce spuneau copiii şi bărbaţii născuţi din Recab?
„Noi aşa am învăţat de la tatăl nostru Ionadab şi aşa facem”. Cred că
un bătrân este cu adevărat fericit, când generaţiile următoare păstrează
adevărurile învăţate. Apostolul Ioan spunea: „Eu n-am bucurie mai mare
decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr” (3 Ioan 1:4). Până când
cineva este în autoritate, îi poate ţine pe ceilalţi în frâu, dar împlinirea
şi bucuria oricui este ca după ce s-a retras, ceilalţi să-i poată oferi
respectul şi să continue linia sa, dacă a fost una bună bineînţeles, în
sfinţenie şi adevăr.
Bătrâneţea 145
ÎNCHEIERE

Bătrâneţea este vremea de pensionare. Cum ne-am comportat


în viaţă, aşa ne va fi bătrâneţea. În funcţie de ce şi cât ai muncit, aşa îţi
va fi pensia. Vorba românească: „cum ţi-ai aşternut, aşa te vei odihni”.
Poate că cineva se naşte din nou la bătrâneţe şi Domnul îi dă bătrâneţe
fericită, dar s-ar putea copiii să fie duşi în lume şi atunci nu mai poate
fi cu adevărat fericit. Îşi salvează viaţa, se mântuieşte, dar ce-a făcut în
viaţă, rămâne în cartea lui de muncă.
Aşadar, atenţie! Acest principiu nu aş vrea să fie o apăsare
pentru bătrâni, ci o avertizare pentru cei tineri, căci salariul lunar
şi încadrarea la o anumită categorie socio-economică va determina
pensia fiecăruia. David a făcut toată viaţa bine, cu o singură excepţie
majoră, cazul cu Bat-Şeba (1 Împăraţi 15:5). Cum a fost bătrâneţea lui?
Copiii lui au fost afectaţi exact de stările păcatului său. „Pensia” lui
David a fost diminuată de o situaţie de criză din viaţa lui, dar în rest,
Dumnezeu a ţinut cont de viaţa lui dedicată cauzei Israelului şi curată.
„David, fiind bătrân şi sătul de zile, a pus pe fiul său Solomon împărat peste
Israel” (1 Cronici 23:1). „A murit la o bătrâneţe fericită, sătul de zile (deci
se ajunge la un proces de saturaţie), de bogăţie şi de slavă. Şi în locul lui, a
domnit fiul său Solomon. Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe
urmă, sunt scrise în (dosarul de pensionare) cartea lui Samuel văzătorul,
şi în cartea proorocului Natan şi în cartea proorocului Gad, împreună cu
toată domnia şi toate isprăvile lui, precum şi ce s-a petrecut pe vremea lui, fie
în Israel, fie în toate împărăţiile celorlalte ţări” (1 Cronici 29:28-30).
Cu cei credincioşi se împlinesc cuvintele Psalmilor: „Cei sădiţi
în Casa Domnului…aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi,
ca să arate că Domnul este drept, El Stânca mea, în care nu este nelegiuire”
(Psalmul 92:13-14). Fratele Simionuc, la vreo şaptezeci de ani spunea în
rugăciune: „Doamne, ajunge, m-aş putea duce acasă”. Dar Dumnezeu
i-a comunicat că mai are de trăit şi de lucrat pe ogorul Evangheliei.
Anul trecut a fost operat şi, la trei săptămâni după operaţie, a plecat
146 Viaţa
în misiune. Dumnezeu ne va ţine în viaţă atât cât va avea o lucrare
de făcut cu noi şi vom putea da roade şi la bătrâneţe. Dumnezeu îţi
„…satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul”
(Psalmul 103:5).
Dumnezeu se adresa evreilor prin profet, făcând făgăduinţe
pentru toată viaţa, inclusiv pentru perioada bătrâneţii: „Ascultaţi-Mă,
casa lui Iacov, şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare
de la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră:
până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă
voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă
mântuiesc” (Isaia 46:3-4). Orice om trebuie să ştie că Dumnezeu îl poartă
de la naştere până la bătrâneţe şi în final nu-l abandonează în groapă,
ci îl mântuieşte. Un astfel de bătrân are motive să fie sătul de viaţa
pământească şi să spună: „La revedere în împărăţia lui Dumnezeu”.
Dumnezeu să binecuvânteze bătrânii, să-i sprijinească în
stările de slăbiciuni ale trupului, să le dăruiască pe deplin naşterea din
nou şi maturitate, să ajungă spicul copt şi apoi strâns la vremea lui! În
prim plan, să se ocupe cu activităţi spirituale şi, dacă nevoia o cere, să
ajute la ceea ce mai pot, în activităţi fizice. Iar de cei care sunt într-o
stare de boală, Domnul să se îndure, să-i trateze cu milă şi aceasta să
fie pentru mântuirea celor din jur şi pentru înţelegerea tuturor. Iar
noi să înţelegem că bătrânii trebuie să aibă un loc onorific până mor.
Dumnezeu să ne ajute să trăim aici numai cu El şi apoi ne vom muta
în veşnicie unde nu va mai fi problema bătrâneţii! Amin.
Capitolul 7

Moartea
INTRODUCERE
1. Moartea este procesul plecării omului din viaţa pământească
(Eclesiastul 12:7). Momentul adormirii este pentru unii mai greu,
dar „mai mult face ziua morţii decât ziua naşterii” (Eclesiastul 7:1)
2. Moartea este o urmare a păcatului (Geneza 2:17; Iacov 1:15), dar
în final, la judecată, va fi anihilată (Apocalipsa 20:14), rămânând
doar moartea a doua.

I. PREZENTAREA MORŢII

A. Forme ale morţii (cazuri diferite – Judecătorii 4:21; Iov 21:23-26; 1


Tesaloniceni 4:17; Evrei 11:5)
1. Bătrâneţea prin slăbirea şi încetarea funcţiilor vitale –
aproximativ la 70-80 de ani (Psalmul 90:10; Eclesiastul 12:2-7)
2. Accidente, loviri, război – morţi năprasnice (Numeri 14:37;
Deuteronom 21:21). Unii sunt daţi pe mâna altora (Exodul
21:13; Daniel 5:19; Ieremia 27:6)
3. Boli de moarte, blesteme (Deuteronom 28:27, 59-62)
4. Lipsa elementelor necesare vieţii: hrană, apă, aer, căldură
(Plângerile lui Ieremia 2:19)
148 Viaţa
B. Atitudini faţă de moarte (Deuteronom 18:10-11)
1. Anticipată – aşteptată (Luca 2:26, 29; 1 Împăraţi 17:12; 2
Corinteni 1:8-9; Filipeni 2:27; 1 Cronici 17:11)
2. Neaşteptată (Iov 33:21-22)
3. Teamă, spaimă (1 Samuel 15:32; Evrei 2:15).
4. Dorită la supărare şi durere (1 Împăraţi 19:4; Iona 4:3; Iov 3:20-
22; Ieremia 8:3)

C. Doctrina vieţii şi a morţii (Dumnezeu nu doreşte moartea – Ezechiel


18:32; Ioan 5:24-25)
1. Cauza şi efectul morţii (Romani 5:12; 8:19-23; 1 Corinteni 15:22),
o dispariţie, o despărţire (Rut 1:17); o odihnă fericită (Apocalipsa
14:13)
2. Ispăşirea divină şi răscumpărarea (Romani 5:18; 6:23; 1 Corinteni
15:50-57; Geneza 37:45; Apocalipsa 14:13)

II. MORŢI – EXEMPLE

A. Moartea celor răi (Psalmul 49:6-14)


1. Balaam, un proroc apostat (Numeri 23:10; 31:6-8)
2. Saul, un împărat lepădat (2 Samuel 1:9)
3. Absalom, un ucigaş ucis (2 Samuel 18:14)
4. Ioram, un fiu al lui Iosafat după trup, dar al lui Ahab după duh
(2 Cronici 21:19-20)
5. Anania şi Safira, doi soţi morţi în adunare, dar nemântuiţi
(Faptele Apostolilor 5:5-11)

B. Moartea celor sfinţi (Marcu 16:18)


1. Avraam şi Sara, doi soţi credincioşi ce au trăit vârste diferite
(Geneza 23:1; 25:8)
2. Iacov, părintele lui Israel (Geneza 47:29-30; 48:1-21; 49:29-33)
Moartea 149
3. Rahela, soţia iubită (Geneza 35:16-20
4. Copilul lui Ieroboam, un copil bun dintr-o familie apostată (1
Împăraţi 14:12-13)
5. Iosia, o moarte dintr-o singură greşeală (2 Cronici 35)
6. Pavel, un apostol credincios până la moarte (Filipeni 1:21-23;
Faptele Apostolilor 21:13; 2 Timotei 4:6-8)

ÎNCHEIERE
1. Pe pământ trăim în umbra morţii (Isaia 9:2; Psalmul 23:4;
Maleahi 4:2; Psalmul 49:15), dar prin Isus moartea rămâne o
odihnă (Psalmul 116:7-16)
2. Viaţa viitoare va fi fără moarte (Isaia 25:8)
Capitolul 7

Moartea
INTRODUCERE

Mergând pe firul studiului biblic referitor la viaţă, iată că am


ajuns să discutăm şi despre finalul vieţii pământeşti, despre moarte. Ca
o recapitularea a lecţiilor trecute şi abordare cu nădejde a subiectului,
prezint câteva versuri a fratelui Petru Cârdei:

„Dacă omul de afară trece, nouă prea puţin ne pasă,


Moartea nu ne înspăimântă, cât ar fi de fioroasă.
Omul de afară trece, după cum e scris, dar noi,
În Isus avem credinţă, în viaţa de apoi.

Dinţii cad şi părul cade, muşchii tremură, slăbesc,


Moartea şi îmbătrânirea, zi de zi ne urmăresc.
Numai ieri treceai pe stradă, erai tânăr şi frumos,
Ca un arbore cu ramuri, ca un falnic chiparos.

Însă câte vânturi iuţi şi a timpului tărie,


Şi-au lăsat pe chip amprenta şi culoarea argintie.
Desfăceai cu dinţii sticla, cine-ai fost tu altădată
Şi acum abia mai mesteci, cu dantura reparată.
152 Viaţa
Când dădeai cu pumnu-n masă, toţi din jur luau măsură,
Iar acuma furculiţa, tremurând, o duci la gură.
Nu zâmbiţi că nu e glumă, omul când a îmbătrânit,
Mare parte din putere, l-a lăsat, l-a părăsit.

Era tânără, frumoasă, zbura ca o rândunică,


Şi acum când bagi de seamă, vezi o biată bătrânică.
Ţi-e şi frică şi ruşine, ca să-i spui că-i moş sau babă,
Însă bătrâneţea vine, vrei nu vrei, ea nu te-ntreabă.

Mai încearcă mulţi, sau multe, după cum îi poartă firea,


Cu vopsele şi podoabe, să-şi ascundă îmbătrânirea.
Însă orişicâtă farbă pui, pe trupul ruginit,
N-ai să poţi ascunde totul, să araţi întinerit.

Trădătorii fără milă, spun la oameni adevărul,


Ridurile de pe faţă, vocea răguşită, părul,
Ochii care văd iluzii, şi auzul asurzit,
Şi spinarea aplecată, la sărmanul gârbovit.

Mersul cu încetinire, respiraţia opacă,


Nu mai ţine bietul minte, căci memoria-i se gată.
Semnele îmbătrânirii se arată din profil,
Şi din faţă şi din spate, şi din mintea de copil.

Ochelarii sunt pe frunte, dar el caută după ei,


Ba-şi mai ceartă şi soţia „unde-s ochelarii mei?”
Şi zâmbiră împreună „bătrâneţea ne-a cuprins”,
Milioane de celule, ne-au lăsat şi ni s-au stins,

Mai avem nici jumătate, poate-un sfert din cărăruie,


Drumul nostru se încheie, se termină în sicrie.
Moartea 153
Bătrâneţea e urâtă, e ciuntită, e greoaie,
Omul de abia mai merge, ca şi melcul după ploaie.

Şi atâtea alte chinuri, şi atâtea alte rele,


Vorba noastră românească, „ne-au slăbit biete curele”.
Ba o mână, ba piciorul, ba durerile din spate,
Alţii şi mai greu sărmanii, simt durerile în toate.

De la cap şi pân’ la gleznă, un adevărat complex,


Boli de nervi şi boli de sânge, boli de diferit reflex,
Vezi erupţii de celule, care lasă-n peşteri golul,
Trupul se epuizează, căci a îmbătrânit subsolul.

Sute de experţi încearcă teste de laborator,


Ca să readucă omul, pe un câmp nemuritor,
Însă nici o reuşită, căci păcatul germinează,
Moartea care-n trup pătrunde, zi de zi înaintează.

Pavel, cunoştea secretul, de aceea el ne-a spus,


Să ne înnoim în omul, dinăuntrul, prin Isus.
Drumul nostru se termină, după cum îi scris în carte,
Căci ţărâna e ţărână, iar păcatele-s păcate.

Frumuseţea se destramă, până-n cel din urmă fir,


Duhul zboară iar ţărâna, se topeşte-n cimitir.
De la începutul vremii, moartea a perpetuat,
Dar nădejdea noastră este, Mesia Cel înviat.

Dumnezeu învie morţii, dovedit prin Duhul Sfânt,


El va porunci să-n vie, trupuri care nu mai sunt.
Dumnezeu îmbracă crinii, cu petale, cu miros,
Tot la fel şi noi purta-vom, trup c-al lui Isus Hristos.
154 Viaţa
Şi vom sta în veşnicia tinereţii, fericiţi
Unde nu-i păcat, nici moarte şi nici oameni chinuiţi.
Atingând înalta treaptă, culmi de civilizaţii
Unde oamenii trăi-vor, în unire, toţi ca fraţii.

În deplina armonie, limbă, glorie şi cânt,


Binecuvântăm pe Tatăl, pe Isus şi Duhul Sfânt.
De aceea noi creştinii, suntem mulţumiţi cu starea,
Căci răsplata noastră este, slava, binecuvântarea.

De aceea noi nu punem, nici perucă, nici inele,


Căci Isus, Mântuitorul, ne va da cununi din stele.
De aceea noi nu plângem, trupul, care-i descompus,
Căci Părintele cel veşnic, ne învie prin Isus.

Sparge în bucăţi oglinda, cu osânda ei nedreaptă,


Şi priveşte în Scriptură, slava care te aşteaptă.
Unge-ţi cercănata faţă, cu cereasca alifie,
Ca să fii frumos în Domnul, plin de har şi bucurie.

Pune şi podoabe sfinte, pietre scumpe, nestemate,


Fapte bune, milostenii, ca să poată Domnul spune,
Prea iubită, prea iubit,
În viaţa ta, în toate, Dumnezeu S-a proslăvit.

Frumuseţea lumii zboară, ca şi vântul prin grădini,


Care-n urma lui desface, flori de tei şi flori de crini.
Unde-s marele vedete, cântăreţii sau actorii,
Sau savanţii cu renume, sau vestiţii luptători.

Unde-i lumea de elită, cât şi lumea umilită,


Care a căzut în luptă, în puternica ispită?
Moartea 155
S-au dus toţi deodată şi bogaţii şi săracii,
S-au uscat pe câmp copacii şi s-au scuturat toţi macii.

Să privim acum spre slava lumii, trecătoare?


Să mai satisfacem trupu-acesta, cu dorinţele-i murdare?
Dacă omul de afară trece, noi deloc nu ne-ntristăm,
Prin necaz, prin bucurie, pe Isus Îl aşteptăm.
Amin.

Haideţi să ne întoarcem la Scripturi şi să observăm fenomenul
plecării omului din lumea aceasta. Solomon spune în Eclesiastul 12:7
că duhul se întoarce la Dumnezeu, iar ţărâna este depusă la locul ei în
pământ. Aceasta se petrece la aproximativ 70-80 de ani (Psalmul 90:10).
Moartea este un proces al adormirii, căci viaţa este comparată cu ziua;
unii oameni adorm mai greu şi alţii mai uşor, aşa e şi la moarte; unii
mor mai uşor, alţii mor mai greu.
În planul istoriei umane, moartea a apărut după cum a spus
Dumnezeu lui Adam în Geneza 2:17 „…în ziua în care vei mânca din el (vei
păcătui), vei muri negreşit”. „…şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov
1:15). Mai degrabă sau mai târziu, păcatul aduce moartea. Moartea va
dura până la judecata de apoi, când „…Moartea şi Locuinţa morţilor (locul
unde moartea depozitează oamenii) au fost aruncate în iazul de foc. Iazul
de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14). Deci, la judecata de apoi,
moartea va fi anihilată, rămânând ceea ce numim, moartea a doua.

PREZENTAREA MORŢII

Forme ale morţii

Cred că cea mai uşoară moarte este pentru cei care mor în
somn (Judecători 4:21), dar nu toţi oamenii mor la fel. Din cartea Iov
156 Viaţa
21:23-26 şi din realitatea din jurul nostru, observăm că „Unul moare
în mijlocul propăşirii, păcii şi fericirii, cu coapsele încărcate de grăsime şi
măduva oaselor pline de suc. Altul moare cu amărăciunea în suflet, fără să se
fi bucurat de vreo fericire, şi amândoi adorm în ţărână, amândoi sunt mâncaţi
de viermi”. Dar cea mai fericită situaţie este cea de care avut parte Enoh,
care a fost mutat de pe pământ (Evrei 11:5), ca să nu vadă moartea.
Fenomenul se va repeta la răpire, conform 1 Tesaloniceni 4:17: „Apoi,
noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.
Cea mai obişnuită formă de a muri este „de bătrâneţe”, când
slăbesc şi încetează funcţiile vitale, după lista din Eclesiastul 12,
care în încheiere punctează „lovitura de graţie”. „…se sfarmă vasul de
aur, se sparge găleata la izvor, se strică roata de la fântână”.
Apoi oamenii mor în diferite accidente, loviri sau, în caz de
război, prin distrugerea unor părţi ale trupului, a unor organe vitale,
căci, de exemplu, prin tăierea unui picior nu neapărat se moare.
Aceste decese pot fi numite „morţi năprasnice”. În Numeri 14:37 sunt
prezentate iscoadele care s-au întors din ţara Canaanului: „oamenii
aceştia, care înnegriseră ţara, au murit acolo înaintea Domnului, loviţi de
o moarte năprasnică”. Oamenii loviţi de fulger, de maşini, de gloanţe,
cei care suferă pedeapsa capitală, strangulaţi, executaţi electric sau
sub o altă formă, cum era în Vechiul Testament, omorâţi cu pietre, se
încadrează în categoria celor loviţi de „moarte năprasnică”.
Sunt anumite cazuri de moarte provocată involuntar, de aceea
în privinţa aceasta trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să nu fim noi cei
care facem parte din „plutonul de execuţie”. Biblia arată situaţii specifice
activităţilor fizice şi economice ale vremii; dacă se duc doi oameni la
pădure şi îi scapă unuia fierul şi-l loveşte pe celălalt cauzându-i moartea,
fără ca el să-i fi fost vrăjmaş. „Dacă nu i-a întins laţuri, şi dacă Dumnezeu
l-a făcut să-i cadă în mână, îţi voi hotărî un loc unde va putea să fugă” (Exod
21:13). Astăzi sunt situaţii când cel de la volan duce pe alţii în maşină,
face un accident şi pasagerii mor. Atunci el se încadrează tot la articolul
Moartea 157
acesta. El nu a vrut să-i omoare, ci să le facă un bine, dar Dumnezeu
prin mâna lui a hotărât să le curme viaţa.
Există şi situaţii, când oamenii sunt daţi pe mâna altora care
vor să-i omoare, caz Ieremia 27:6 - „Acum dau toate aceste ţări în mâinile
robului Meu Nebucadneţar…”. Şi Daniel a văzut cum Dumnezeu a dat
oamenii în mâna lui: Daniel 5:19 - „…Căci împăratul omora pe cine voia,
şi lăsa cu viaţă pe cine voia…”. Dumnezeu s-a folosit de el ca de un
toiag, ca de o unealtă de lovire, ca prin el să-i ucidă pe cei vinovaţi.
De-a lungul istoriei au fost multe războaie de cucerire şi alte forme de
distrugere, chiar a unei naţiuni, sub forma aceasta.
O altă formă de apariţie a morţii sunt bolile grave care nu au
vindecare: cancer, SIDA şi altele. Acestea se încadrează la blestemele
care sunt lăsate peste omenire încă din zorii istoriei din pricina
păcatului. Despre ele a vorbit Moise: „Domnul te va bate cu buba rea a
Egiptului, cu bube rele la şezut, cu râie şi cu pecingine, de care nu vei putea
să te vindeci” (Deuteronom 28:27). „Domnul te va lovi în chip minunat,
pe tine şi pe sămânţa ta (boli care se transmit ereditar), cu răni mari
şi îndelungate, cu boli grele şi necurmate. Va aduce peste tine toate bolile
Egiptului…Ba încă, Domnul va aduce peste tine, până vei fi nimicit, toate
felurile de boli şi răni care nu sunt pomenite în cartea legii acesteia (bolile
care au apărut pe parcursul istoriei, chiar şi cele ivite în ultimii ani).
După ce aţi fost atât de mulţi ca stelele cerului, nu veţi mai rămânea decât un
mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău”
(Deuteronom 28:59-62).
De asemenea, moartea poate interveni prin lipsa elementelor
necesare vieţii, când oamenii mor de foame, din lipsă de apă, de aer sau
lipsa de căldură. În Plângerile lui Ieremia 2:19 scrie: „Scoală-te şi gemi
noaptea…pentru viaţa copiii tăi, care mor de foame..”. Oamenii ajunseseră
să se mănânce unii pe alţii din cauza crizei de alimente sau mureau de
inaniţie. Mai pot fi şi alte cauze ale morţii pe care nu le-am amintit.
158 Viaţa
Atitudini faţă de moarte

Cum trebuie privită moartea? Biblia spune în Deuteronom
18:10-11 că Dumnezeu interzice să se ia legătura cu cei morţi. De
aceea, noi privim doar la fenomenul morţii, cum se petrece în sine,
fără alte speculaţii. În Luca 2 avem pe bătrânul Simeon care aştepta
în linişte moartea, pentru că şi-a îndeplinit mandatul şi nu era
împovărat sufleteşte. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte
ca să vadă pe Hristosul Domnului (Versetul 26). În aceste condiţii, el
se roagă: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul
Tău” (Versetul 29).
Sunt alte situaţii, când moartea este anticipată sau aşteptată,
dar nu vine atunci. Un exemplu este în 1 Împăraţi 17, în cazul văduvei
din Sarepta şi a fiului ei. Ce a spus ea lui Ilie? Iată acum strâng două
bucăţi de lemne, pregătim ultima hrană, mâncăm şi murim. Ea se
aştepta să moară, dar n-a murit atunci. Biblia scrie că a avut ce să
mănânce încă multă vreme şi nici măcar copilul bolnav n-a murit, căci
a fost readus la viaţă.
Uneori s-ar putea să ni se pară nouă că murim când suntem
bolnavi sau dă un necaz peste noi. Pavel a fost într-o situaţie ca aceasta,
căci a scris: „În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre
necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult,
mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.
Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să nu ne punem
încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu, care învie morţii” (2 Corinteni
1:8-9). Când vin necazuri peste noi, nu-i de făcut altceva decât să ne
punem nădejdea în Dumnezeu care stăpâneşte peste viaţă şi moarte.
O altă atitudine este faţă de moartea neaşteptată, care apare
în accidente şi nu mai ai timp să te gândeşti la ea. Te loveşte cineva,
totul este la fracţiune de secundă şi nu mai poţi să-ţi faci un preambul
al morţii. Uneori moartea loveşte surprinzător, dar acestea sunt cazuri
de excepţie. În mod normal, moartea are vestitori: „Carnea (omului)
Moartea 159
i se prăpădeşte şi piere, oasele care nu i se vedeau rămân goale; sufletul i
se apropie de groapă şi viaţa de vestitorii morţii” (Iov 33:21-22). Când
omul constată că slăbeşte fizic, poate afirma: „mi-a venit scrisoare de
plecare”. Aşa sunt prezentate stările celor ce aşteptau pe malul râului
morţii în cartea „Călătoria creştinului”, astfel că pe unul îl „lăsau”
picioarele, pe altul plămânii sau inima.
Există şi o altă stare în faţa morţii, dar ea nu este pentru
credincioşi, atitudinea de spaimă şi de groază. În 1 Samuel 15:32,
împăratul amalecit Agag, când a văzut că a pierdut războiul şi era
înconjurat de inamici şi-a văzut moartea, apoi a fost cruţat şi când a
fost adus înaintea lui Samuel a zis: „…«Negreşit, a trecut amărăciunea
morţii!»” Deci, când şi-a dat seama că moare, a fost apucat de
amărăciune. Unii mor în nişte chinuri groaznice. În general, există
frica morţii conform Evrei 2:15, unde este scris că Domnul a reuşit să
elibereze „şi să izbăvească pe toţi aceia care prin frica morţii erau supuşi
robiei toată viaţa lor”.
Ultima atitudine faţă de moarte, total greşită, este atunci
când cineva în supărare şi durere, îşi doreşte moartea, se sinucide:
se spânzură, îşi taie venele, bea substanţe otrăvitoare. În unele ţări
se practică eutanasia şi oamenilor care sunt gravi bolnavi, li se dă o
injecţie sau o altă medicamentaţie ca să le fie curmată suferinţa. Este
suficient de grav doar să vrei să mori. Profetul Ilie a dorit să moară,
zicând: „…Destul! Acum Doamne, ia-mi sufletul…”. Dar Dumnezeu n-a
împlinit cererea întristării lui (1 Împăraţi 19:4). Întâlnim altă situaţie
când Iona s-a aşezat la umbră şi a zis: „Acum, Doamne, ia-mi viaţa,
căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc”. Iona nu a murit în pântecele
peştelui, dar voia să moară acolo de supărat ce era. Simeon aştepta
moartea, căci era bătrân şi a văzut făgăduinţa Domnului împlinită,
dar Ilie şi Iona nu-şi încheiaseră activitatea, de aceea atitudinea lor
era greşită.
Iov, în suferinţă se întreba: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină
celui ce suferă, şi viaţă celor amărâţi la suflet, care aşteaptă moartea şi nu
160 Viaţa
vine; măcar că o doresc mai mult decât o comoară, care n-ar mai putea de
bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul?” (Iov 3:20-22). În Ieremia
8:3 este o prorocie despre criza în care va ajunge Israelul: „Toţi cei ce
vor rămânea din acest neam rău, vor dori mai degrabă moartea decât viaţa, în
toate locurile unde îi voi izgoni, zice Domnul Oştirilor”. „ Atunci vor începe
să zică munţilor: „Cădeţi peste noi!” Şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” (Luca
23:30; Apocalipsa 9:6).

Doctrina vieţii şi a morţii

Cum explicăm noi, cei credincioşi, moartea şi ce ne poate


motiva şi susţine să nu ne întristăm ca ceilalţi oameni? În Ezechiel
18:32 este scris că moartea nu a fost dorinţa divină. „Căci Eu nu
doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar
la Dumnezeu, şi veţi trăi”. Şi Domnul Isus spunea la fel, prezentând
posibilitatea reală de „evitare” a morţii, căci cei ce ascultă vor trece
din moarte la viaţă (Ioan 5:24-25). În Romani avem o dezbatere pe
larg a doctrinei vieţii şi morţii, dar aici punctez doar esenţa. „De aceea,
după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat
moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că
toţi au păcătuit” (Romani 5:12). Suntem supuşi morţii de la Adam şi
fiecare se naşte în lumea aceasta păcătos; toţi avem un „debit în cărţi”
şi am adăugat zilnic un rulaj păcătos, dar nici nu ar putea să fie altfel
în condiţia firii decăzute. Se spune tot aici, că moartea a domnit, de
la Adam şi până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o
călcare de lege. Dar moartea nu are ultimul cuvânt, căci este scris: „Şi
după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni
15:22). De aceea şi firea aşteaptă răscumpărarea, dar ea nu va veni
decât la vremea potrivită (Romani 9:19-23). „…Astfel dar, după cum
printr-o singură greşeală, a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii (cu
moarte), tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi
Moartea 161
oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Romani 5:18). Reţineţi,
nu a venit o hotărâre de viaţă, ci o hotărâre de neprihănire şi prin
neprihănire se obţine viaţa.
Păcatul a dat moartea, neprihănirea dă viaţa: „Fiindcă plata
păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică
în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Deci moartea fizică a
rămas singura noastră pedeapsă pentru păcat. Corpul acesta este
întinat şi carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Trupul acesta este supus morţii, din pricina păcatului, iar duhul
pus de Dumnezeu în noi, un duh de viaţă, va fi germenele pentru o
nouă viaţă. „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace
în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când
trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta
muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este
scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte?
Unde îţi este boldul, moare?» Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului
este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin
Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:53-57).
Moartea fizică pentru credincioşi rămâne strict o despărţire.
Uneori, când văd oamenii plângând la cimitir, le ofer cazul din Geneza
37:45: Au venit copiii lui Iacov şi i-au spus: „Iosif a murit”. Auzind
acestea, bătrânul Iacov s-a necăjit. Toţi încercau să-l mângâie, dar el nu
vroia să primească nici o mângâiere. După câţiva ani, au venit aceiaşi
copii şi i-au spus: „Iosif trăieşte”. Nu i-a crezut şi inima lui a rămas
rece, dar când a văzut carele, a început să creadă, inima i s-a încălzit
şi-a zis: „Mă duc să-l văd”. Ce uşor ar fi fost pentru Iacov dacă ştia că
Iosif nu e mort, ci doar e plecat în altă ţară! Se mai necăjea dacă ştia
că va merge la el? Nu, dar el nu a ştiut. Dar noi ştim că cei morţi în
credinţă ne aşteaptă să mergem la ei. De aceea spune Apocalipsa 14:13
- „Ferice de morţii care mor în Domnul!”. Pentru noi moartea este doar
o despărţire în timp şi spaţiu, iar pentru cei decedaţi este o aşteptare
fericită, datorată ispăşirii şi răscumpărării divine.
162 Viaţa
MORŢI – EXEMPLE

Moartea celor răi

Iată conceptul ireal: Psalmul 49:6-10 - „Ei se încred în avuţiile lor


şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul,
nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor
este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată. Nu vor trăi pe vecie, nu pot să
nu vadă mormântul. Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul
deopotrivă pier şi lasă altora bogăţiile lor”. Ei cred că fac excepţie şi nu se
gândesc la moarte, numai dacă îi sesizează cineva sau sporadic, cu
ocazia unor înmormântări. „Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca
dobitoacele care se taie. Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum
şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. Sunt duşi ca o turmă în locuinţa
morţilor, îi paşte moartea, şi în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare;
li se duce frumuseţea, şi locuinţa morţilor le este locaşul” (Versetele 12:14). În
casa lor, în palat, stau şaptezeci de ani şi locuinţa morţilor, îi va găzdui
până la judecată. Acolo este de fapt locuinţa unde stau mai mult, nu? Pe
pământ sunt numai rezidenţi temporari.

Balaam, un proroc apostat


El a fost un slujitor al adunării, am spune noi, care a murit
ca un păcătos. Îmi amintesc de când eram copil, că în casa noastră
a fost o descoperire printr-un proroc. „Unii din cei ce sunt aici se
vor lăsa de credinţă şi vor muri necredincioşi”. Ştiţi că şi acel proroc
a fost unul din cei care s-au încadrat în prorocia lui? A murit beat.
Probabil în această idee Balaam spunea în Numeri 23:10 „…O, de aş
muri de moartea celor neprihăniţi. Şi sfârşitul meu să fie ca al lor!”. Dar iată
sfârşitul lui în Numeri 31:8 - „Împreună cu toţi ceilalţi, au omorât şi pe
împăraţii Madianului: Evi, Rechem, Ţur, Hur şi Reba, cei cinci împăraţi ai
Madianului; au ucis cu sabia şi pe Balam, fiul lui Beor”. A murit împreună
cu cananiţii şi n-a avut parte de ce şi-a dorit, pentru că nu şi-a păstrat
Moartea 163
viaţa curată, căci „după cuvântul lui Balaam au târât fetele lui Moab pe
copiii lui Israel să păcătuiască împotriva Domnului…” (Numeri 31:16).

Saul, un împărat lepădat


Amintiţi-vă ce făgăduinţe a avut omul acesta de la Dumnezeu,
dar la moarte, el a zis unui amalecit: „…Apropie-te dar, şi omoară-mă;
căci m-a apucat ameţeala, măcar că sunt încă plin de viaţă” (2 Samuel 1:9).
Fizic era în plină viaţă, dar spiritual era mort prin neascultări repetate
şi apoi alte fapte rele de o gravitate crescândă, ca cei cu care voia să
ia legătura, de aceea a rugat pe unul dintre soldaţii din garda sa să-l
omoare. Dumnezeu se depărtase de el şi viaţa îi era fără sens.

Absalom, un ucigaş ucis


Acest prinţ a murit în plină vigoare şi putere fizică. „Ioab… a
luat trei săgeţi în mână şi le-a înfipt în inima lui Absalom, care era încă în plină
viaţă în mijlocul stejarului” (2 Samuel 18:14). Absalom nu era bătrân, căci
încă mai trăia tatăl său David. Ce tragic să vezi cum săgeţile se înfig în
inima ta şi mori fără Dumnezeu, deşi ai fost fiul lui David.

Ioram, un fiu al lui Iosafat, după trup, dar al lui Ahab, după duh
Am luat numai exemple care sunt foarte apropiate de cei
credincioşi, ca să fie ca o puternică atenţionare, dar nu fără să-şi atingă
scopul, ca în cazul lui Ioram, căruia „I-a venit o scrisoare de la prorocul Ilie,
care zicea: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: «Pentru că
n-ai umblat în căile tatălui tău Iosafat şi în căile lui Asa, împăratul lui Iuda,
ci ai umblat în căile împăraţilor lui Israel...iată, Domnul va lovi cu mare
urgie...Iar pe tine, te va lovi cu o boală grea, cu o boală de măruntaie, care se
va îngreuna din zi în zi până când îţi vor ieşi măruntaiele din pricina tăriei
bolii»” (2 Cronici 21:12-15). Versetul 19 spune cum s-au adeverit cele
profeţite: „Ea s-a îngreunat din zi în zi, şi pe la sfârşitul anului al doilea
i-au ieşit lui Ioram măruntaiele din pricina tăriei bolii. A murit în dureri
grele. Şi poporul lui n-a ars tămâie în cinstea lui, cum făcuse pentru părinţii
164 Viaţa
lui”. Ioram avea 32 de ani când a ajuns împărat şi a domnit opt ani. A
murit fără să lase părere de rău în urmă, la vârsta de 40 de ani a murit
în chinuri groaznice, datorită vieţii lui şi a stărilor de păcat în care a
târât pe Israel.

Anania şi Safira, doi soţi morţi în adunare, dar nemântuiţi


Faptele Apostolilor 5:5-11 arată că oamenii aceştia au venit la
Casa de rugăciune şi Petru i-a întrebat întâi pe Anania şi apoi pe Safira
despre preţul pământului vândut. Ei au minţit şi în urma sentinţei
Domnului prin apostol au căzut morţi, loviţi înaintea adunării. Ei au
văzut Cincizecimea în realitate, au auzit predici de la apostoli, au trăit
acea primă lucrare a Bisericii din Ierusalim, dar finalul a fost fulgerător
şi ei au fost pierduţi pentru eternitate.

Moartea celor sfinţi

Cei sfinţi nu mor decât la vremea lor şi chiar dacă beau


involuntar ceva de moarte nu sunt afectaţi (Marcu 16:18).

Avraam şi Sara, doi soţi credincioşi ce au trăit vârste diferite


„Viaţa Sarei a fost de o sută douăzeci şi şapte de ani: aceştia sunt
anii vieţii Sarei” (Geneza 23:1). Eu cred că Sara a trăit o viaţă întreagă,
atât i-a fost dat „aceştia au fost anii ei” şi a fost îngropată de Avraam.
El a mai trăit 38 de ani. „Avraam şi-a dat duhul, şi a murit după o bătrâneţe
fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile, şi a fost adăugat la poporul său”
(Geneza 25:8). Credincioşii îşi trăiesc viaţa sub grija divină, iar moartea
lor intervine pe baza calculelor şi aprecierilor lui Dumnezeu.

Iacov, părintele lui Israel


Despre moartea lui avem mai multe amănunte: „Când s-a apropiat
Israel de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: «Dacă am căpătat
Moartea 165
trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mâna sub coapsa mea, şi poartă-te cu bunătate
şi credincioşie faţă de mine: să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă
părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt, şi să mă îngropi în mormântul lor». Iosif
a răspuns: «Voi face după cuvântul tău»” (Geneza 47:29-30). Iacov a ştiut că
a ajuns la sfârşit; el şi-a pregătit familia pentru înmormântare. Iacov a
murit de bătrâneţe prin slăbirea funcţiilor fizice ale trupului. „După aceea,
au venit şi au spus lui Iosif: «Tatăl tău este bolnav». Şi Iosif a luat cu el pe cei doi
fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov, şi i-au spus: «Iată că fiul
tău Iosif vine la tine». Şi Israel şi-a adunat puterile, şi s-a aşezat pe pat” (Geneza
48:1-2). Deci era slăbit şi se ridica greu, dar era încrezător în Dumnezeu
şi promisiunile Lui. „Israel a zis lui Iosif: «Iată că în curând am să mor! Dar
Dumnezeu va fi cu voi, şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri. Îţi dau mai
mult decât fraţilor tăi, o parte, pe care am luat-o din mâna amoriţilor cu sabia mea
şi cu arcul meu»” (Geneza 48:20-21). A chemat toţi copiii şi i-a dat fiecăruia
binecuvântarea. „Apoi le-a dat porunca următoare: «Eu am să fiu adăugat la
poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este
în ogorul hetitului Efron»…Când a isprăvit Iacov de dat porunci fiilor săi, şi-a
tras picioarele în pat, şi-a dat duhul, şi a fost adăugat la poporul său” (Geneza
49:29-33). Ca şi cum ar fi terminat de salutat pe toţi, s-a aşezat pe scaun,
s-a închis uşa la aeronavă şi a „plecat” patriarhul.
Astfel de momente sunt monitorizate foarte strict de
Dumnezeu, prin Duhul şi îngerii Săi. Pentru a înţelege asemenea
evenimente, amintiţi-vă şi de moartea lui Moise. Imaginaţi-vă că
Dumnezeu îi spune: „Moise mergem la cimitir”. Îngerul îi face groapa
şi „gata”. Nu ştiu cum s-au despărţit, căci Dumnezeu vorbea cu Moise
faţă în faţă. Moise s-a aşezat, a rămas în picioare, a murit în genunchi
în rugăciune…iar apoi a fost îngropat într-un loc ascuns. Amintiţi-vă
de asemenea de Aaron, cum a urcat pe munte, a dezbrăcat hainele de
mare preot şi a fost îmbrăcat Eleazar ca mare preot, iar el a murit acolo.
L-au îngropat şi au coborât în tabără şi poporul a văzut că Eleazar
poartă hainele lui Aaron şi au înţeles că bătrânul a murit şi l-au plâns
treizeci de zile (Numeri 20:22-29).
166 Viaţa
Rahela, soţia iubită
Moartea Rahelei este o dovadă că nu în toate cazurile se
moare aşa cum a murit Iacov, cu anticipări şi slujbe speciale. Soţia lui
iubită a murit după ce au mers la adunare – la Betel, timp în care ea
era însărcinată. „…Apoi au plecat din Betel; şi mai era o depărtare bunicică
până la Efrata, când Rahelei i-au venit durerile naşterii. A avut o naştere
grea; şi în timpul durerilor naşterii, moaşa i-a zis: «Nu te teme, căci mai ai
un fiu!» Şi pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele
Ben-Oni (fiul durerii mele); dar tatăl său l-a numit Beniamin (fiul dreptei).
Rahela a murit şi a fost îngropată pe drumul care duce de la Efrata, sau
Beetleem. Iacov acolo a ridicat un stâlp pe mormântul ei..” (Geneza 35:16-
20). A fost un stâlp de aducere-aminte, în memoria soţiei sale, „înfipt”
cel puţin pentru o vreme în inima lui.

Copilul lui Ieroboam, un copil bun, dintr-o familie apostată


Unii întreabă: pe ce criterii vor fi mântuiţi copiii care mor la
vârste foarte fragede? Eu cred că Dumnezeu nu are nevoie să crească
un copil mare ca să-l poată analiza. Dumnezeu avea analizele terminate
şi i-a spus mamei acestui copil: „Tu, scoală-te şi du-te acasă. Şi cum îţi
vor păşi picioarele în cetate, copilul va muri. Tot Israelul îl va plânge, şi-l
vor îngropa; căci el este singurul din casa lui Ieroboam care va fi pus într-un
mormânt, pentru că este singurul din casa lui Ieroboam în care s-a găsit ceva
bun înaintea Domnului, Dumnezeului lui Israel” (1 Împăraţi 14:12-13). La
urma urmei nu contează cât trăieşte un om, ci totul depinde de ceea ce
este în duhul lui, adică de opţiunea şi înclinaţia lui, pe care Dumnezeu
le sesizează corect încă de la concepere.

Iosia, o moarte dintr-o singură greşeală


În 2 Cronici 35:20-24 este prezentată o greşeală fatală pe care
a făcut-o în final acest împărat evlavios după o viaţă de credincioşie şi
care l-a costat moartea, dar nu cred că şi mântuirea. În astfel de cazuri
se impune mare atenţie atât în fapt cât şi în analiza acestor greşeli
Moartea 167
regretabile, căci şi atunci prorocul Ieremia a compus versuri de jale (2
Cronici 35:25).

Pavel, un apostol credincios până la moarte


Pavel era celibatar şi pe el îl preocupa doar lucrarea Domnului,
de aceea a zis în Filipeni 1:21-24 - „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi
a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc;
şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut
şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine dar, pentru voi,
este mai de trebuinţă să rămân în trup”. Deci Dumnezeu l-a ţinut în viaţă
mai mult pentru alţii. Când avea prorocii să nu se suie la Ierusalim, că
avea să moară, el a spus: „Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar şi
să mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (Faptele Apostolilor
21:13). Istoria creştinătăţii este plină de martiri şi avem exemple când
şi unii copii au murit martiri. Au fost oameni pătrunşi de dorinţa de
a se muta la Domnul. În 2 Timotei 4:6-8 Pavel a spus în final: „Căci
eu sunt gata ca să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este
aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit
credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în
„ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor
celor ce vor fi iubit venirea Lui”. Fie că murim de o moarte liniştită, fie că
murim ca Pavel, martiri, important este cum am trăit, cu ce dor pentru
Dumnezeu şi Împărăţia Lui, căci aceasta a determinat şi felul în care
am lucrat pentru Domnul.

ÎNCHEIERE

Noi am vorbit liniştiţi despre moarte, căci nici unul dintre noi
n-are acasă un sicriu, dar realitatea este că noi toţi trăim în umbra
morţii, însă cu credinţa în viaţa veşnică, după cum este scris: „Poporul,
care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara
168 Viaţa
umbrei morţii răsare o lumină” (Isaia 9:2). Însă când vom avea moartea
în apropiere, rămâne valabil Psalmul 23:4 - „Chiar dacă ar fi să umblu
prin valea umbrei morţii nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine...”.
Acesta este pământul, cu valea umbrei morţii şi singura speranţă este
că a apărut o lumină, numită Hristos. El a zis: „Eu sunt lumina lumii”
(Ioan 8:12). Luceafărul strălucitor de dimineaţă, căci a fost profeţit: „Dar
pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări soarele neprihănirii”
(Maleahi 4:2). Însă până la instalarea domniei vieţii veşnice rămâne
„Moartea” – cum se intitulează şi ultima poezie pe care a compus-o
fratele Petru Cârdei, prezentată la începutul lecţiei. Am înţeles că n-a
apucat s-o recite, căci mergând într-o misiune, o maşină i-a curmat
viaţa. I-a recitat-o fratele lui la înmormântare. În valea umbrei morţii,
fericirea noastră este doar Isus.
În Psalmul 116:7 este arătată nădejdea lui David, a lui Isus
şi a noastră prin El, căci El a ieşit primul veşnic şi deplin biruitor din
locuinţa morţilor şi vom ieşi şi noi prin El: „Întoarce-te, suflete, la odihna
ta, căci Domnul ţi-a făcut bine”. Aici, pe pământ, chiar şi moartea este
un bine pe care ni-l face Dumnezeu, notat în versetul 15: „Scumpă este
înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El”. Cum este scumpă? Fiindcă
„Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui”. Când începi viaţa
cu Dumnezeu e bine, dar când o sfârşeşti (pe pământ) este şi mai bine,
atunci te adaugi la poporul Domnului, până atunci te scrie doar în
„ciornă”, dar când ai încheiat, te trece definitiv în catalogul veşniciei.
Un ultim gând cu privire la moarte: Isaia 25:8 - „nimiceşte
moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi
îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit”.
Domnul îndepărtează umbra morţii şi vom trăi pe un pământ fără
moarte. Numele Domnului să fie slăvit! Până atunci Domnul să ne
pregătească, nu că dorim să se desfacă casa aceasta, ci dorim răpirea,
care să îmbrace casa aceasta cu cealaltă pe deasupra (2 Corinteni 5).
Domnul să vină mai curând, dar până atunci să ne ajute să ne trăim
viaţa în mod înţelept! Amin.
Capitolul 8

Viaţa veşnică
INTRODUCERE
1. Viaţa este existenţa reală a unei fiinţe. Viaţa pământească este
cuprinsă între naştere (concepere) şi moarte; viaţa adamică,
durează în zilele noastre aproximativ 70-80 ani (Psalmul 90:10)
2. Viaţa veşnică este existenţa celui născut din nou (în spirit) şi va
fi trăită real după înviere / răpire (Ioan 5:24-25; 1 Petru 1:23-25;
1 Corinteni 15:19, 51-54; Daniel 12:2)

I. PREZENTARE BIBLICĂ GENERALĂ

A.Veşnicia pierdută
1. Adam şi veşnicia – pomul din care n-a gustat (Geneza 2:9; 3:6,
22-24)
2. Gândul veşniciei (Eclesiastul 3:11). În Vechiul Testament există
puţine referinţe despre înviere şi viaţa veşnică (Psalmul 21:4;
61:6; 91:16; 139:24), dar sunt aspiraţii, rugăciuni şi căutări. În
Noul Testament, viaţa veşnică este evidenţiată prin detalii şi
asigurări clare (Matei 19:16; Luca 10:25)
170 Viaţa
B.Veşnicia oferită
1. Făgăduinţa divină (Tit 1:2; 1 Ioan 2:25)
2. Răscumpărarea veşnică (Leviticul 25; Isaia 45:17; 55:3; Evrei
9:15)

C.Veşnicia câştigată
1. Harul moştenirii (Romani 6:23; 8:17; Tit 3:7; Ioan 3:16)
2. Cunoaşterea vieţii veşnice (Ioan 17:2-3; 1 Ioan 5:20); înţelepciunea
trăirii (Proverbe 4:7-11; 8:35; 15:24); pocăinţa (Faptele Apostolilor
11:18; Apocalipsa 2:7; Isaia 32:17; Ioan 12:25; 1 Timotei 6:17-19;
Plângerile lui Ieremia 1:11)

D.Veşnicia împlinită
1. Statutul îngeresc (Luca 20:34-36); trecerea din cort în casă (2
Corinteni 5:1)
2. Stare nedefinită integral (1 Ioan 3:1-2; Psalmul 133; Apocalipsa
7:15-17)

II. EXEMPLE BIBLICE

A. Israel
1. Avraam, un călător spre patria cerească (Geneza 14:20-24; Evrei
9:27-28; 11:8-16; 2 Timotei 4:8)
2. Moise, omul care a părăsit o ţară pentru o alta, în care n-a intrat
în viaţa aceasta (Exodul 33:12-23; Deuteronom 3:23-27; Luca
9:30-31; Evrei 11:24-27)

B. Biserica
1. Pavel, un om care a văzut raiul (2 Corinteni 12:2-4; 5:2-9; 1
Tesaloniceni 4:13-18)
2. Cei doi martori pământeni ridicaţi la cer (Apocalipsa 11:3-12)
Viaţa veşnică 171
ÎNCHEIERE
1. Viaţa veşnică este numai în prezenţa lui Dumnezeu şi pentru
cei ce sunt ca El (Psalmul 90:2; Daniel 2:20; 1 Timotei 3:16; 4:8).
Fericirea (1 Corinteni 2:9)
2. Viaţa aceasta este examenul pentru viaţa veşnică (Romani 2:7-8).
Combinaţia celor doi pomi – alegerea binelui şi a pomului vieţii
(prin Isus Hristos) determină veşnicia.
Capitolul 8

Viaţa veşnică
INTRODUCERE

Binecuvântat fie Numele Domnului pentru viaţa aceasta şi


cu atât mai mult pentru viaţa viitoare! Am rezervat şapte lecţii vieţii
pământeşti, începând cu naşterea şi am finalizat cu moartea, cele două
puncte marginale ale vieţii adamice ce durează aproximativ 70-80 de
ani (Psalmul 90:10). Dacă viaţa (studiul nostru) s-ar finaliza cu moartea
pământească, atunci apostolului Pavel nu ar fi scris în 1 Corinteni
15:19 - „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos,
atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii”. Viaţa pământească
se duce aşa ca o zi. Unii mor dimineaţa, alţii pe la amiază şi alţii seara.
Vorba noastră românească: „ziua pusă-i ca şi dusă”. Însă noi credem
într-un Dumnezeu care ne va da viaţa veşnică.
Ce este de fapt viaţa veşnică? Am socotit în concordanţă cu
ceea ce este scris în Biblie să arat că viaţa veşnică începe prin naşterea
din nou. Domnul Isus spune în Ioan 5:24-25 - „Adevărat, adevărat vă
spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa
veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. Adevărat,
adevărat vă spun, că vine ceasul şi acuma a şi venit, când cei morţi vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta, vor învia”. Atunci
când are loc naşterea din Cuvânt, în ascultare, cel născut din Cuvânt
174 Viaţa
dobândeşte atributul de a fi veşnic. În 1 Petru 1:23-25 scrie: „fiindcă aţi
fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care
nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne
în veac. Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei, ca floarea ierbii.
Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac.
Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”. Viaţa
veşnică va intra în plinătate la a doua venire a Domnului. „Iată vă spun
o taină (scria Pavel): nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o
clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna,
morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca
trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta
muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va
îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire,
atunci se va împlini Cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de
biruinţă»” (1 Corinteni 15:51-54). La fel se adevereşte în Daniel 12:2,
despre o viaţă veşnică şi o ocară veşnică.

PREZENTARE BIBLICĂ GENERALĂ

Veşnicia pierdută

În grădina Edenului erau tot felul de pomi, dar doi erau foarte
importanţi: „…pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui
şi răului” (Geneza 2:9). Când Satan a venit cu ispita „Femeia a văzut că
pomul (cunoştinţei binelui şi răului) era bun de mâncat şi plăcut de privit,
şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea…” (Geneza 3:6). Eva
a mâncat din el, a dat şi lui Adam, fapt pentru care au fost expulzaţi
din Eden. „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din
Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi
întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în
veci»” (Geneza 3:22). Din acest verset înţelegem că omul nu gustase
Viaţa veşnică 175
din pomul vieţii. Deci omul a avut două variante în faţă: binele şi răul
sau pomul vieţii. Omul a încercat varianta binelui şi răului. Pentru că
nu a dorit să guste mai întâi din pomul vieţii, Dumnezeu i-a interzis.
Adam a trecut pe sub „umbra” veşniciei, căci poate pe lângă pomul
acela a trecut umblând prin grădină. Eu cred că de atunci a apărut în
mintea lui Adam şi s-a păstrat în memoria oamenilor până astăzi ceea
ce Solomon numeşte în Eclesiastul 3:11 „gândul veşniciei”. Nu ştiu ce
sentimente l-au încercat atunci pe Adam, dar gândul veşniciei este în
noi toţi şi nu poate fi eliminat.
În Vechiul Testament avem foarte puţine referinţe despre
veşnicie. Psalmul 21:4 spune: „Îţi cerea viaţa, şi i-ai dat-o: o viaţă lungă
pentru totdeauna şi pe vecie”. Aceasta a fost dorinţa omului, menţionată
şi în Psalmul 61:6 - „Tu adaugi zile la zilele împăratului, lungească-i-se anii
pe vecie!” Pe lângă ocrotirea pe care Dumnezeu o oferă omului în viaţă,
mai apar şi celelalte haruri care pot să-l însoţească. „Îl voi sătura cu
viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea” (Psalmul 91:16). Omul se satură
şi de viaţă, căci este plină de necazuri, dar în final, este important să
aibă mântuirea. David cerea lui Dumnezeu în Psalmul 139:24 - ,,Vezi
dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!”
În Noul Testament apare întrebarea cea mai esenţială rămasă în
om cu privire la viaţa veşnică şi perpetuată din neam în neam: „Atunci
s-a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: «Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa
veşnică?»” (Matei 19:16). În Luca 10:25 întâlnim un învăţător al legii care
era interesat de viaţa veşnică: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa
veşnică?” Să studiem în continuare aspiraţia şi dorinţa omului după ce a
pierdut raiul, aflând de fapt voia lui Dumnezeu pentru om.

Veşnicia oferită

Pe acest fond al aspiraţiilor la viaţa veşnică au apărut promisiunile


lui Dumnezeu făgăduite lui Avraam sau lui Moise „în nădejdea vieţii veşnice,
176 Viaţa
făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă” (Tit 1:2).
Nădejdea oamenilor credincioşi s-a bazat pe făgăduinţa divină şi astfel ei
au crezut că Domnul vrea să dăruiască viaţa veşnică credincioşilor Săi.
„Şi făgăduinţa, pe care ne-a făcut-o El, este aceasta: viaţa veşnică” (1 Ioan 2:25).
Făgăduinţa aceasta este suficientă. Dumnezeu a promis că realizează
răscumpărarea noastră definitivă. Pentru a prefigura „recuperarea totală”,
în Vechiul Testament a fost un regulament de răscumpărări repetate.
Dacă cineva sărăcea şi se vindea rob, putea să se răscumpere singur
dacă avea posibilitatea sau îl putea răscumpăra una dintre rudenii. Dacă
nu-l răscumpăra nimeni în al cincizecilea an, era răscumpărat din oficiu.
Dumnezeu preconizase o răscumpărare desăvârşită când a zis în Isaia
45:17 - „Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire veşnică...”. Au fost
mântuiţi ei pe vremea judecătorilor, căci Domnul îi izbăvea şi era pace
câţiva ani, dar apoi iarăşi erau subjugaţi. Evreii însă îşi doreau odihna
veşnică. În Evrei 4 este scris că dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai
fi vorbit Domnul de o altă odihnă. Dar e nevoie de o mântuire veşnică,
când „nu veţi fi nici ruşinaţi nici înfruntaţi”, făgăduia Domnul evreilor, dar
îi şi provoca. „Luaţi aminte, şi veniţi la Mine, ascultaţi, şi sufletul vostru va
trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic..” (Isaia 55:3). Aceasta e
făgăduinţa lui Dumnezeu şi lucrarea Lui, realizată prin Domnul Isus,
care S-a înălţat la Tatăl să aducă ispăşire pentru noi, în marele Templu din
ceruri. Ce moment oficial a fost acolo! „Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul
unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din
abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica
moştenire, care le-a fost făgăduită” (Evrei 9:15). Întâi Dumnezeu a făgăduit
veşnicia, apoi a oferit-o prin Hristos şi acum se dă prin moştenire.

Veşnicia câştigată

În afară de acest har al moştenirii nu este altă sursă să obţinem
veşnicia. Ştiţi întrebarea tânărului bogat din Luca 18, „Ce să fac?”
Viaţa veşnică 177
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu,
este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). „Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Slăvit
să fie Dumnezeu! Toate celelalte lucruri au o importanţă infimă faţă de
darul cel mare în Hristos Isus, viaţa veşnică. Dacă cineva ar trăi o viaţă
de o sută de ani, în lux, fără să muncească şi fără să fie bolnav, ar fi
un har de la Dumnezeu. Dar cât valorează veşnicia, care este infinită?
Domnul să ne ajute să fim recunoscători şi să ne facem prin credinţă,
moştenitori ai vieţii veşnice!
Însă Dumnezeu nu ne ia oricum şi ne transbordează în rai. Iată
cum se ruga Domnul, vorbind despre Sine şi lucrarea Lui mântuitoare:
„după cum I-ai dat putere peste orice făptură (căci oricine va chema numele
Domnului va fi mântuit), ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora, pe care
I-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17:2-3).
Deci viaţa veşnică este pusă la îndemâna oricui, dar este oferită prin
cunoaşterea lui Dumnezeu. „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a
dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce
este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat
şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:20). Cu alte cuvinte, trebuie să-L cunoaştem
pe Dumnezeu din Scripturi. El ni se descoperă, ne pune totul la
îndemână, numai să ajungem să-L cunoaştem, să luăm cunoştinţă
de harurile Lui, să ni le însuşim, să le acceptăm şi să urcăm spre cer
la invitaţia Lui, prin harul Lui, pe aripile Sale binecuvântate. Adică,
viaţa e oferită, raiul e deschis, dar n-o să nimerim din întâmplare în
el. A-L cunoaşte pe Dumnezeu, înseamnă a ne întâlni cu El şi a ne lăsa
conduşi de El. A trăi în prezenţa Lui, constituie fericirea celor ce vor fi
mântuiţi. Ei nu se vor plictisi niciodată şi astfel va fi o fericire eternă,
nu numai o viaţă eternă.
Solomon, în cartea Proverbelor, oferă multe îndemnuri
pentru înţelegerea şi acceptarea trăirii vieţii cu Dumnezeu, conform
178 Viaţa
principiilor Lui. „Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea,
şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea. Înalţ-o, şi ea te va înălţa…Ea îţi va
pune pe cap o cunună plăcută...Ascultă, fiule, primeşte cuvintele mele, şi anii
vieţii tale se vor înmulţi” (Proverbe 4:7-10). „Căci cel ce mă găseşte, găseşte
viaţa, şi capătă bunăvoinţa Domnului” (Proverbe 8:35). Deci numai cu
priceperea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu se găseşte viaţa. „Pentru cel
înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la locuinţa morţilor, care este
jos” (Proverbe 15:24). Când te întâlneşti cu Dumnezeu, înţelepciunea
cea mare este să te duci cu El pe cărarea care duce în sus, ca să te abată
de la moarte.
Aceasta se realizează atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri,
aşa cum au înţeles şi cei din Ierusalim. „După ce au auzit aceste lucruri,
s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, şi au zis: «Dumnezeu a dat deci şi
Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa»” (Fapte 11:18). În viaţa veşnică se
intră prin pocăinţă, dacă recunoaştem că am pierdut raiul prin păcat,
că singuri nu ne putem mântui şi spunem: „Doamne, mântuieşte-ne
Tu şi vom fi mântuiţi”.
Apoi trebuie să rămânem credincioşi Domnului, veghind
şi perseverând în credinţă, luând seama la avertizări, ca cea pentru
Biserica din Efes, care are şi o făgăduinţă cu caracter general: „…
Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul
lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:7). Dumnezeu să ne ajute, căci: „Aici
se manifestă nişte baiuri, / că omul vrea să ocupe două raiuri / cu
orice preţ, cu riscuri de mormânt / vrea unu-n cer, dar şi-unul pe
pământ / Numai că atunci când toate planurile-ţi cad / din două
raiuri mai rămâne – un iad/”. Domnul Isus spunea: „Cine îşi iubeşte
viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va câştiga
pentru viaţa veşnică” (Ioan 12:25). Deci este o viaţă în lumea aceasta
şi o viaţă veşnică. Nu poţi să le câştigi pe amândouă, căci nu sunt
două raiuri. Când Dumnezeu a suspendat raiul în cer, pe cel de jos l-a
desfiinţat. Ar mai dori oamenii un rai pe pământ, de-ar mai fi undeva,
dar nu mai este decât în împărăţia viitoare. Cine vrea să-şi facă rai
Viaţa veşnică 179
pe pământ, pierde raiul de sus. Şi Pavel are un îndemn similar în 1
Timotei 6:17-19 pentru bogaţii care ar încerca să-şi facă grădina sub o
formă de rai. „Îndeamnă pe bogaţii veacului acestuia să nu se îngâmfe şi să
nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă
toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele…aşa ca să strângă pentru
vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata
viaţă”. Viaţa aceasta nu este adevărata viaţă. Ieri eram copii, mâine
vom fi bătrâni şi în curând vor veni alţii în locul nostru, dacă mai
durează lumea aceasta. Adevărata viaţă este sus şi pentru obţinerea ei,
viaţa aceasta trebuie sacrificată pentru Domnul şi pentru Evanghelie.
Omul de afară trebuie răstignit prin pocăinţă, ca să câştigăm viaţa
cealaltă care ne este oferită.

Veşnicia împlinită

Domnul a spus în Luca 20:34-35 - „…«Fiii veacului acestuia se


însoară şi se mărită; dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul
viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor
mărita”. Şi face o dezvăluire. „Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor
fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Versetul 36). În
veşnicie vom avea un statut îngeresc, care este mai înalt decât cel uman.
Pavel mai face o comparaţie între cele două vieţi şi scrie în 2 Corinteni
5:1 - „…dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem
o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este
veşnică”. Diferenţa dintre cele două existenţe este cât de la un cort la o
casă, trecând de la statutul de oameni, la nivelul îngerilor. Iar potrivit
cu 1 Ioan 3:2 aflăm că vor mai fi şi surprize fericite: „Prea iubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă…”. Cineva
făcea comparaţia că acum suntem în forma omizii şi când vom învia
vom fi ca fluturii, dar toate sunt comparaţii slabe faţă de ceea ce este
acolo, căci nu există grad real de comparaţie. Biblia spune: „Dar atunci
180 Viaţa
când se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3:26). Extraordinar, să fim ca
Fiul lui Dumnezeu!
Uneori am vrea să deschidem mai mult uşa spre veşnicie şi să
aflăm ce vom face când vom fi ca El. Să citim Psalmul 133:1, pentru că
singura fereastră de-a privi spre cer este Biblia: „Iată, ce plăcut şi ce dulce
este să locuiască fraţii împreună!” Pavel, la rândul lui, spunea că atunci
vom fi întotdeauna cu Domnul. Aceasta va fi fericirea, ca toţi fraţii să
fie şi să locuiască împreună. „Ca untdelemnul de preţ turnat peste hainele
preoţeşti, ca roua Herbonului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa
pentru veşnicie” (Psalmul 133:3). O vorbă înţeleaptă spune: „Nu-l scoate
pe om din coliba lui, fă-i alături un palat şi se mută singur”. O, ce fericire ne
aşteaptă! În Apocalipsa 7:15-17 este scris de asemenea despre ce vom
fi şi vom face în veşnicii: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de
domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade
pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame,
nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci
Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce
la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”.

EXEMPLE BIBLICE

Să privim la felul în care oamenii lui Dumnezeu şi-au închipuit


veşnicia şi s-au raportat la ea.

Israel

Avraam, un călător spre patria cerească


„Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe
care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se
duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţară făgăduinţei…” (Evrei
11:8-9). Dar unii evrei din urmaşii lui au crezut că aici e ţara lor şi se
Viaţa veşnică 181
bat până în ziua de azi pentru ea. Să observăm ce a înţeles Avraam!
„Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu…În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile
făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe…” (Evrei
11:10-13a). Domnul spunea că Avraam a văzut ziua Lui şi s-a bucurat
(Ioan 8:56). Cum a văzut-o? „…ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de
departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în
felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în
vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în
ea (doar Avraam a trăit 175 de ani). Dar doreau o patrie mai bună, adică
o patrie cerească…” (Evrei 11:13b-16a). Dacă privim în cartea Genezei,
nu găsim multe amănunte din care să înţelegem că Dumnezeu le-a
făgăduit veşnicia, doar aşa simbolic, dar Avraam a înţeles foarte clar şi
a dorit o patrie cerească. „…De aceea lui Dumnezeu nu-i este ruşine să se
numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:16b).
Mă întreb cât de mult dorim noi patria cerească? Ştiţi cui aduce
Dumnezeu mântuire când vine? Celor ce-L aşteaptă (Evrei 9:27-28).
Celor ce vor fi iubit venirea lui (2 Timotei 4:8). Avraam îşi dorea patria
cerească şi când împăratul Sodomei îi oferă bogăţiile, n-a fost legat de
pământ, a ridicat mâna spre Dumnezeu şi a zis: „nu voi lua nimic din ce
este al tău” (Geneza 14:23), nu-mi trebuie nimic. Avraam a fost marcat
toată viaţa de veşnicie şi a trăit pentru patria cerească.

Moise, omul care a părăsit o ţară pentru o alta, în care n-a


intrat în viaţa aceasta
„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit
fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui
Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea
ocara lui Hristos o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea
ochii pironiţi spre răsplătire” (Evrei 11:24-26). I-a promis Dumnezeu ceva
în Canaan? Unde a fost răsplătirea lui Moise? Ştiţi cum se roagă el în
Deuteronom 3: „Doamne, lasă-mă să mă duc să văd ţara Canaan”, care
182 Viaţa
nu era decât un simbol al Canaanului ceresc, al Ierusalimului de sus.
A dorit totodată să-L vadă şi pe Dumnezeu, dar, deşi stătea de vorbă
cu El săptămâni şi ani în şir (prin norul slavei), nu i-a fost îngăduit să
vadă slava Domnului decât pe la spate (Exodul 33:12-23). Moise, cu
siguranţă va avea un statut deosebit în cer la Dumnezeu potrivit cu tot
ce a slujit aici pe pământ. La 80 de ani a ieşit din Egipt, după ce cu 40
de ani în urmă a refuzat toată slava Egiptului şi statutul de fiu al fiicei
lui Faraon, moştenitor de tron (probabil), iar după o viaţă de alţi 40 de
ani de slujire, în final nu a primit nimic aici. Cum se poate accepta una
ca asta? Doar prin credinţă în moştenirea veşnică. În Evrei 3 este scris
că el a fost credincios în casa lui Dumnezeu, dar aceasta nu se poate
decât dacă ai în faţă imaginea veşniciei în adevăratul ei potenţial,
atunci faci totul, renunţi la totul, chiar fără nici o răsplată aici.

Biserica

Pavel, un om care a văzut raiul


În 2 Corinteni 12:2 el a declarat: „Cunosc un om în Hristos (vorbea
despre el), care, acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer
(dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie)”.
Eu înţeleg printre altele, de aici, când spune, cu trup sau fără trup, că
funcţiile trupului şi a dorinţelor lui au dispărut total în momentele acelea
din imaginea lui, aşa a fost de pătruns şi de fascinat de ceea ce a văzut
acolo. Dar Pavel ştia că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot
spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească (2 Corinteni
12:4). Viziunea lui din rai l-a determinat cu atât mai mult să muncească
cât nimeni altul pentru Domnul, fiind gata chiar să moară la Ierusalim.
De aceea spune el în 2 Corinteni 5:2-9 - „Şi gemem în cortul acesta, plini de
dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci
când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta
deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci dorim
Viaţa veşnică 183
să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în
noi, să fie înghiţit de viaţă...Aşa dar, noi întotdeauna suntem plini de încredere,
căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru
că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere şi ne
place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De
aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă fie că suntem departe
de casă”. Şi tot el afirmă în 1 Tesaloniceni 4:13-18 - „Nu voim, fraţilor, să
fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi,
care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că
Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în
adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea
până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi
Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu,
Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care
vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe
Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci,
unii pe alţii cu aceste cuvinte”.

Cei doi martori, pământeni ridicaţi la cer


Apocalipsa 11:4 prezintă doi măslini, două sfeşnice, care au
de făcut o lucrare specială. „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara,
care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi
trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles
duhovnicesc, se cheamă «Sodoma» şi «Egipt», unde a fost răstignit şi
Domnul lor…Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei;
şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe
locuitorii pământului. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de
la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat
pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: «Suiţi-
vă aici!». Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut”
(Apocalipsa 11:7-12). Fără a intra în detalii şi dezvăluiri, să reţinem
slujirea lor urmată de moarte, înviere şi proslăvire în viaţa veşnică.
184 Viaţa
ÎNCHEIERE

Vorbim de veşnicie şi vrem să ajungem în ea, la Cel despre
care scrie în Psalmul 90:2: „din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”.
Dacă vrem veşnicie, să fim conştienţi că aceasta nu o putem trăi decât
în prezenţa lui Dumnezeu. Nu putem trăi veşnicia altundeva fără de
El. Cum va fi viaţa în prezenţa lui Dumnezeu? Aceasta-i taina evlaviei
(1 Timotei 3:16). „Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când
evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de
acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8). Dacă îţi place evlavia de aici, faci
probă pentru veşnicia lui Dumnezeu când vom fi întotdeauna într-o
stare de evlavie, de reverenţă, de închinare înaintea lui Dumnezeu, de
adorare a Lui şi ascultare din plăcere de poruncile Lui.
În 1 Corinteni 2:9 avem o referinţă la planul mântuirii ce se va
finaliza în veşnicie. „Dar, după cum este scris: «Lucruri, pe care ochiul nu
le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt
lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Dacă există
lucruri frumoase pe pământ pe care Dumnezeu le dă şi la oamenii
care nu-L iubesc, gândiţi-vă ce a păstrat în rai pentru cei care-L iubesc.
Dacă a dat pe Fiul Său pentru noi, ce mai are pregătit pentru noi? Deci
va fi o stare de evlavie, dar pe un fond de iubire divină, sfântă. Nu va
mai fi nici o dorinţă de păcat şi vom gusta adevărata viaţă.
Însă până acolo este luptă grea, dată de problema celor doi
pomi. Romani 2:7 arată cum poate fi combinaţia aceasta. „Şi anume,
va da viaţa veşnică (adică îi va lăsa să guste din pomul vieţii) celor ce,
prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea”. Acum, dacă ne-
am înşelat, prin protopărinţii noştri şi acceptul tuturor după aceea şi
am gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, trebuie să stăruim
în bine, ca să ajungem să gustăm şi din pomul vieţii. Dar se întâmplă
uneori, că binele pe care vrem să-l facem, îl obţinem greu, de aceea să
stăruim în bine, că numai aşa ajungem la pomul vieţii. Să stăruim în
bine prin puterea lui Dumnezeu, să nu ne lăsăm şi vom ajunge în final
Viaţa veşnică 185
să gustăm prin Domnul Isus Hristos din pomul vieţii. Doamne ajută-
ne să ajungem acolo, unde lucrurile vechi nu ne vor mai veni în minte,
dar îl vom avea pe Domnul Isus Hristos care ne-a mântuit. Numele
Lui să fie slăvit! Amin.